PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURA

Yasunari Kawabata

rom an

’,v

HU/MANITAS
TÎctlfK^
Shim am ura are obiceiul de a se retrage iarna
im r-o m icuţă staţiune m ontană, lăsând în
urm ă agitaţia capitalei şi viaţa de familie.
A ic i, în „ţara z ă p e z ilo r " , o întâln eşte pe
tânăra gheişă K o m a k o , a cărei francheţe
d econ certantă este pe p u n ctu l de a-i tu l­
bura bărbatului echilibrul. O scilân d între
afecţiunea făţişă şi necondiţionată a gheişei
şi farm ecul m isterios al tăcutei Y o k o , al
i .1i ci chip îl desluşeşte fugar, Shim am ura
este m ereu un o m al inacţiunii, iar pasivi-
i .itca lui o condam nă pe K o m ak o să rămână
prinsă fără scăpare în păienjenişul relaţiilor
şi ob ligaţiilor din ţara zăp ezilor.
Yasunari Kawabata
Ţara zăpezilor
Traducere din limba japonezi şi note de
STANCA CIONCA

h u /m a n i t a s
__ -
Redactor: Mona Antohi
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Ioana Vîlcu
DTP: Andreea Dobreci, Carmen Petrescu

Tipărit la Fedprint

YASUNARI KAWABATA
YUKJ GUNI
Copyright © 1947, The Heirs of Yasunari Kawabata
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2015,

pentru prezenta versiune românească

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

KAWABATA, YASUNARI
Ţara zăpezilor / Yasunari Kawabata; trad.: Stanca Cionca.
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2015
ISBN 978-973-689-983-6
I. Cionca, Stanca (trad.)
821.521-31=135.1

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
 Din tunelul lung de hotar trenul intră în ţara
zăpezilor. întunericul albi până-n străfunduri.
Opriră la halta de semnalizare.
Fata care stătuse pe bancheta din faţa lui Shi-
mamura se ridică să deschidă geamul de lângă
el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru.
Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe şe­
ful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe.
Cel chemat, un omuleţ îmbrobodit până dea­
supra nasului cu un fular gros, cu căciula de bla­
nă trasă zdravăn peste urechi, păşi mărunt prin
zăpadă către ei, cu un lămpaş aprins în mână.
Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura pri­
vind la nişte barăci, desigur ale administraţiei
haltei, care păreau zgribulite, presărate ici şi colo
sub poalele muntelui. Albeaţa zăpezii, înghiţită
de întuneric, nu ajungea până la ele.
— Eu v-am chemat, domnule şef de haltă.
Cum o mai duceţi? >
— A, dumneata eşti, Yoko? Te-ntorci acasă?
Straşnic ger s-a lăsat.

5
 — Am auzit că l-aţi ajutat pe fratele meu
să găsească de lucru. V-aţi dat multă osteneală
cu el.
— Cred că n-o să-i priască în pustietăţile as­
tea. E tânăr, bietul băiat.
— E un copil! Vă rog mult să-l ajutaţi.
— Bucuros. Ce-i drept, munceşte cu tragere
de inimă. Şi-apoi, o să aibă în curând multă
treabă la noi. Anul trecut am avut nămeţi mari.
La vremea avalanşelor au stat trenurile-n loc şi nu
mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători.
— Dar ce gros v-aţi îmbrăcat! Şi fratele meu
îmi scria de curând că nu poartă nici vestă!
— Eu unul mi-am pus patru chimonouri
unul peste altul. Băieţii ăştia! Trag la măsea de
cum dă frigul şi pe urmă cad la pat cu fierbin­
ţeală.
Si
> omul ridică lanterna făcând un semn către
barăci.
— Bea şi el?
— Nu.
— Sunteţi în drum spre casă?
— încă nu. Am o vătămătură şi trec întâi pe
la doctor.
— O, îmi pare rău.
Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri,
şeful de haltă părea dornic să încheie conversaţia
asta în picioare. Aşa că îi întoarse spatele fetei şi
mai mormăi:

6
 — Ai grijă de dumneata. Şi să auzim de bine!
— Spuneţi-mi, fratele meu o fi de serviciu
acum?
Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra
peisajului înzăpezit.
— Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupaţi-vă
de el!
Avea o voce tulburător de frumoasă. Un tim­
bru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică.
Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fe­
reastră. Când ajunse în dreptul omului care pă­
şea pe terasament, Yoko îi strigă din nou:
— Nu uitaţi, domnule, spuneţi-i fratelui meu
să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog!
— Biiine! se mai auzi de-afară.
Yoko închise geamul şi-şi duse palmele la
obrajii îmbujoraţi de frig.
Trei pluguri de zăpadă aşteptau la poalele
munţilor ninsorile mari. La intrările în tunel,
spre nord şi sud, erau instalate semnalizatoare
electrice pentru avalanşe. Cinci mii de muncitori
erau gata pentru deszăpeziri, fară a mai socoti
pe cei două mii din asociaţia „Tinerii Pompieri“.
La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la
halta care în curând va fi înghiţită de nămeţi,
interesul lui Shimamura pentru fată crescu.
Spun „fată“, fiindcă aşa o socotea Shimamura.
Desi n-avea cum să stie
y >
în ce relaţii
>
se afla cu

7
tovarăşul ei de drum. Judecând după gesturi, pă­
reau căsătoriţi. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt,
rezerva naturală între un bărbat şi o femeie dis­
pare când bărbatul e bolnav. Şi-atunci, cu cât
sunt mai gingaşe îngrijirile ei, cu atât mai mult
cei doi dau impresia unui cuplu. In fond, o femeie
devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult
mai în vârstă decât ea, şi asta pentru un ochi din
afară aduce cu intimitatea conjugală.
Dar, desprinzând conştient imaginea fetei de
bărbatul pe care-1 însoţea, Shimamura îşi dădu
seama limpede că e necăsătorită. Concluzia ve­
nea poate şi din faptul că o privise lung înainte,
în împrejurări oarecum neobişnuite.
Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă.
Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii
stângi, mişcându-1 încolo şi-ncoace. îşi dădu sea­
ma că singur degetul acesta îi aduce în minte,
caldă şi apropiată, imaginea femeii spre care că­
lătorea. Pe ea o uitase, şi amintirea i se împă­
ienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai
degetul părea că păstrează atingerea pielii ei.
Shimamura avea senzaţia ciudată că degetul îl
ademeneşte spre femeia îndepărtată. îl duse la
nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul tru­
pului ei şi, distrat, trase cu el o linie pe geam.
în clipa următoare, îşi înghiţi un strigăt de ui­
mire: pe locul atins de degetul lui plutea desluşit

8
un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea
care îl dusese departe: în geam se răsfrângea pro­
filul fetei aşezate în faţa lui în compartiment,
întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în
vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dez­
văluită numai atunci când, distrat, trăsese o li­
nie prin aburul ce-1 înceţoşa.
Ochiul acela singur din oglindă era izbitor
de frumos. Shimamura îşi apropie faţa de geam
şi, cu expresia unui călător plictisit care priveşte
într-o doară afară, îşi trecu toată palma peste el.
Fata stătea uşor aplecată înainte, cu privirea
aţintită la bărbatul culcat alături. Acesta îşi adu­
nase parcă toată puterea în umeri, şi faţa lui cu
ochi nemişcaţi avea o expresie gravă. îşi sprijinea
capul pe marginea ferestrei şi-şi ridicase picioarele
îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment
de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziş faţă de
Shimamura, astfel încât acesta nu-1 putea vedea
în geam decât până la urechi. Fata în schimb
era aşezată chiar în faţa lui şi ar fi putut s-o pri­
vească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în
tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumu­
seţea rece a fetei, şi văzuse atunci mâinile palide
ale bărbatului care le ţineau încleştate pe ale ei.
Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o in­
discreţie să privească a doua oară într-acolo.
Bărbatul din oglindă părea destins, faptul
că-şi odihnea privirea pe bustul fetei îl liniştea

9
vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul
celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie.
El îşi făcuse pernă dintr-un capăt al fularului,
celălalt îi acoperea gura şi obrajii. Din când în
când fularul se desprindea moale şi-i aluneca
peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că
fata i-1 potrivea la loc cu o mână uşoară. Şi re­
petă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shi-
mamura se simţi iritat. în plus, alunecau mereu
poalele paltonului care învelea picioarele bărba­
tului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă,
fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai
mare naturaleţe. Astfel, cei doi păreau să călă­
torească fară ţel într-o depărtare nesfârşită. Pe
Shimamura nu-1 întrista priveliştea lor, avea sen­
zaţia că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi ve­
dea doar prin neobişnuita lui oglindă.
în adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda
si nălucile din ea se mişcau una-ntr-alta,7 ca în-
y y

tr-un film. Personajele n-aveau legătură cu deco­

rul. Purtau în ele o transparenţă fugară, într-un
peisaj care era doar o întunecare înceţoşată de
seară. Ambele, topite şi amestecate, schiţau o
lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul
fetei o luminiţă venită de departe, din câmpie,
iar Shimamura se înfioră de atâta frumuseţe. y

Deasupra munţilor amurgul mai păstra luciri

roşietice şi, în peisajul privit prin fereastră, lu­
crurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar îşi pier­

10
duseră culoarea şi câmpia era una şi-aceeaşi, ne­
întreruptă, până departe. Nimic în ea nu atră­
gea ochiul, şi totuşi părea însufleţită de o putere
nedefinită, de o stare de spirit care venea poate
din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă,
întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de
umbre fugare, împrumuta o transparenţă ireală.
Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se
perindă câmpia, dar din toată această curgere ne­
întreruptă nu putea reţine nici un contur deslu­
şit. Lumina din compartiment era slabă, astfel
că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu
era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea,
privind-o îndelung, uită de persoanele din faţa
lui şi văzu doar chipul de fată plutind ca o nă­
lucire în priveliştea de seară.
Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră.
Tăria oglinzii nu reuşea să stingă luminiţa din
câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desfiinţa
oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălu­
cească în chipul fetei, o luminiţă depărtată şi
rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul
plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un
licurici fermecător si i bizar.
Yoko nu putea să ştie că e privită astfel. Era
absorbită de grija pentru bolnav şi, chiar dacă
şi-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul
care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras
nici o clipă atenţia.

11
 Admirând-o îndelung pe furiş, Shimamura
uitase de prezenţa ei adevărată, răpit cum era de
puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în
timpul conversaţiei ei serioase şi însufleţite cu
şeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul
pe care îl ai pentru un personaj de roman.
Când ajunseră la halta de semnalizare, fereas­
tra era complet întunecată. Peisajul mişcător se
stinsese şi lăsase oglinda golită de farmec. Chipul
lui Yoko se răsfrângea acum desluşit, şi lui Shi­
mamura i se păru că descoperă îndărătul ges­
turilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat,
fereastra se aburi din nou şi el n-o mai şterse.
O jumătate de oră mai târziu, Yoko şi băr­
batul coborâră, neaşteptat, la aceeaşi staţie cu
Shimamura, şi el întoarse capul încurcat, ca şi
cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Iz­
bit de frigul tăios de pe peron, se ruşină de in­
discreţia lui de adineauri, aşa că trecu pe lângă
locomotivă fară să mai arunce o privire spre ei.
Bărbatul se pregătea să coboare sprijinin-
du-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un im­
piegat de mişcare cu mâna ridicată.
Marfarul lung care apăru în clipa următoare
din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shima­
mura siluetele celor doi.

Servitorul de la han, ieşit la gară în întâmpi­

narea oaspeţilor, era încotoşmănat ca un pompier

12
la incendiu; avea căciula trasă peste urechi şi în
picioare, cizme înalte de cauciuc.
în sala de aşteptare stătea o femeie îmbrăcată
într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată.
Se uita nemişcată pe fereastră, spre şinele de tren.
Fiindcă ieşise din trenul încălzit, Shimamura
nu simţea încă frigul de-afară. Venea pentru
prima oară iarna în ţinutul zăpezilor, aşa că îl
uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea
locului.
— E chiar atât de frig de vă înfofoliţi cu toţii
asa?
>
— Deh, ne pregătim şi noi pentru iarnă. După
o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se
lasă gerul, mai ales seara. O să dea îngheţul la
noapte.
— Chiar asa?>
Shimamura aruncă o privire spre ţurţurii lu­
citori care atârnau de stresini,
> 7 înainte de a se
urca în maşină alături de servitorul hanului. în­
conjurate de albeaţa zăpezii, acoperişurile scunde,
înaintând în stradă, păreau şi mai povârnite.
Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras
din faţa zăpezilor, chircit şi cufundat în sine.
— Adevărat, e frig de-a binelea. O simţi cum
pui mâna pe ceva.
— Anul trecut temperatura a coborât sub
douăzeci de grade.
— A nins mult?

13
 — Am avut zăpadă până pe la şapte-opt
sbaku1înălţime. S-a întâmplat să ajungă şi la doi­
sprezece şi chiar treisprezece.
— Asta ne aşteaptă deci şi anul ăsta.
— Cam aşa e pe la noi. Până acum a căzut
zăpadă numai de un shaku şi s-a mai şi topit
din ea.
— S-a şi topit?
— Cât despre nămeţii cei mari, nu ştiu când
or veni în iarna asta.
Era la începutul lui decembrie.
Shimamura avusese nasul înfundat; apoi ră­
ceala i se urcase până în creştetul capului, iar acum
îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată,
spălându-1 parcă de orice impuritate.
— Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara
de shamisen2?
— Este, este. N-aţi văzut-o la gară? Era în-
tr-un palton albastru-închis.
— A, ea era? Aş vrea s-o chem mai târziu la
mine.
— Chiar în seara asta?
— Da, chiar în seara asta.
— Spunea că se duce la gară să-l aştepte pe fiul
profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi.
Aşadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shi­
mamura îl privise în oglindă, era chiar fiul pro-

1 Shaku - măsură de lungime de 0,3 m.

2 Instrument tradiţional japonez, cu trei coarde.

14
prietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se
afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâm­
plarea nu i se mai păru atât de deosebită şi se miră
chiar că nu-1 tulbură mai mult coincidenţa.
Ce legătură era oare între femeia de care de­
getul lui îşi amintea atât de bine şi fata în ochii
căreia se aprinsese pentru o clipă luminiţa de
dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare
între ele şi câte aveau să se mai petreacă încă?
întrebările se înghesuiau în mintea lui Shima­
mura. Poate pentru că nu-şi revenise încă din
mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de
seară, se pomeni gândind în sinea lui că perin­
darea priveliştilor din oglindă şi fluviul timpu­
lui care curgea pe lângă el erau lucruri foarte
asemănătoare.

Sezonul de schi nu începuse încă şi hanul,

înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeţi puţini.
Shimamura ieşi din baia fierbinte şi, mergând
spre camera lui, avu senzaţia că hanul întreg e
adormit. în coridorul de lemn întunecat de vre­
me, paşii lui făceau să zăngănească uşor geamurile
uşilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă
ghişeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de
femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evan­
tai, se aşternea grea şi rigidă pe podeaua de lemn
vechi, întunecat şi lustruit. Intrase deci între timp
în rândul gheişelor? Shimamura avu o tresărire

15
văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu facu
nici o mişcare. Nu înainta spre el. De departe,
silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată.
Continuă să tacă chiar şi după ce Shimamura
ajunse grăbit lângă ea. Atunci faţa i se crispă
într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră,
aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o
vorbă, porniră amândoi spre camera lui.
Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult.
Iar el nu i-a trimis nici o scrisoare în tot acest
răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărţile
despre dans pe care i le promisese atunci nu i
le-a trimis. Ce-şi putea ea închipui decât că a
izgonit-o cu uşurinţă din amintire? Ar fi fost
momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât
de târziu. Totuşi, mergând alături de ea, fară să-i
vadă faţa, înţelese că nu era în femeia aceasta
nici urmă de reproş; dimpotrivă, venea spre el
un fel de chemare duioasă, răspândită de tot tru­
pul ei. Atunci ştiu că orice cuvânt al lui ar fi su­
nat fals şi ridicol şi, fară să se mai împotrivească,
se lăsă învăluit de tulburarea molatică si > ameţi-
>
toare care plutea în jurul ei.
Ajunşi lângă scară, Shimamura ridică până-n
dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul
întins:
— Uite,7 el te tine
> minte si-acum.
>
— Adevărat?

16
 Fata îi luă degetul şi, fără să-i dea drumul,
urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă
în sus. în odaie, lângă kotatsu1, dădu drumul
mâinii şi se facu deodată roşie ca para focului,
până la ceafa. încurcată, dădu să se agaţe din nou
de degetul lui şi îngăimă:
— îsi> mai aduce aminte de mine?
— Celălalt, de la mâna stângă.
Shimamura îşi trase dreapta dintre palmele
ei, o vârî sub kotatsu la căldură şi-i întinse pum­
nul stâng. Faţa ei se destinse îndată.
— Acuma ştiu.
Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul şi, în­
gândurată, îşi lipi obrajii de palma bărbatului.
— E adevărat că mă mai tine > minte?
— Dar e un frig aici! Până şi părul parcă ţi-a
îngheţat!
— La Tokyo n-a nins până acum?
— Ştii, mi-ai spus multe atunci şi n-ai avut
dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi
bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârşit
de an?

,A tunci..." Asta fusese într-o primăvară, la

vremea când trece primejdia avalanşelor şi încep
plimbările pe munţii înecaţi în frunziş proaspăt.

1 Vas pentru jăratic, susţinut de un schelet de lemn,

acoperit cu o pătură.

17
 La han, crenguţele tinere de akebi fuseseră
luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo du­
cea un trai leneş şi inactiv, venise să regăsească
aici contactul pierdut cu natura şi cu sine în­
suşi, făcând plimbări lungi de unul singur prin
împrejurimi. Astfel, după şapte zile de peregrinări
prin munţi, coborâse într-o seară la hanul cu iz­
voare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o
gheişă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum
nou şi pentru sărbătorire transformaseră în săli
de banchet până şi magazia cu gogoşi de viermi
de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele
vreo duzină de gheişe de prin partea locului nu
făceau faţă la un banchet atât de mare, astfel în­
cât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la
profesoara de shatnisen şi care mai luase parte la
câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă
totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica
de la han care îi povestise lui Shimamura toate
acestea adăugă că nu va putea să găsească în
seara aceea o gheişă liberă; dar poate că fata
aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet,
n-ar avea nimic împotrivă să vină. Ii mai explică
apoi că fata nu e tocmai o gheişă - de fapt, nu
era nici măcar o viitoare gheişă, deşi era uneori
chemată la petreceri mai mari să danseze pentru
oaspeţi atunci când celelalte nu aveau chef s-o
facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte,
nu prea venea când era vorba de un singur oas­

18
pete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o
simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica.
Caraghioasă poveste, gândise Shimamura
fară să-i dea prea multă importanţă.
Totuşi, când, o oră mai târziu, fata îşi facu
apariţia în odaia lui, condusă de slujnică, băr­
batul se ridică uimit. Fata o reţinu de mânecă pe
slujnică atunci când aceasta dădu să plece.
Pe Shimamura îl izbise din prima clipă ne­
obişnuita, extraordinara ei curăţenie. îşi închipui
că era curată şi proaspătă până şi în gropiţele de
sub degetele picioarelor. Poate era numai o exa­
gerare, o iluzie a ochilor lui impresionaţi de stră­
lucirea acelui început de vară.
Fata era îmbrăcată ca o gheişă, deşi nu purta
trenă. Chimonoul de vară,7 dintr-o tesătură
>
uşoară,7
y

era încins cu un obi1 nepotrivit de scump şi

preţios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist.
începură să vorbească despre munţii dimpre­
jur, şi atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoş­
tea nici măcar numele piscurilor care se zăreau
din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea
chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească,
neaşteptat de sincer, viaţa ei. Se născuse în „ţara
zăpezilor", ajunsese la Tokyo şi găsise un protector
care s-o răscumpere din ucenicia de gheişă şi
s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze

1 Brâu cu care se încinge chimonoul.

19
clasice (fiindcă îşi dorise din totdeauna să înveţe
dansul). Protectorul murise după un an şi ju­
mătate. Mai departe fata nu voia să povestească,
deşi viaţa ei începuse cu adevărat după aceea.
Spunea că are optsprezece ani şi, dacă era ade­
vărat, faptul că părea de douăzeci şi unu era
liniştitor pentru Shimamura. Când veni vorba
despre teatrul kabuki, fata ştia mai multe decât
el despre stilurile actorilor şi despre viaţa lor
particulară. Parcă aştepta de mult un partener
de discuţii ca el. Transportată de propriile ei
cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică,
în care Shimamura văzu un ecou al lumii de
plăceri din cartierele cu gheişe din Tokyo. Părea
să ştie multe şi despre firea bărbaţilor. Shimamura
găsea în ea o înclinaţie înnăscută pentru profesia
de gheişă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptă­
mână de izolare şi singurătate, se lăsă năpădit de
căldura omenească pe care o împrăştia fata şi simţi
un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse
asupra ei o parte din entuziasmul pe care-1 trezi­
seră în el muntele şi singurătatea prelungită.
în ziua următoare, fata îşi depuse lucrurile de
baie în pragul odăii lui şi intră să mai stea puţin
de vorbă.
Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenun­
cheze după cuviinţă pe rogojină, ci o rugă în­
dată să cheme o gheişă pentru el.
— Eu, să vă chem o gheişă?

20
 — Sper că ai înţeles ce vreau să spun.
— Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar
fi trecut prin gând că mi-aţi putea cere tocmai
mie asa> ceva.
Se îndreptă repede spre fereastra glisantă şi
privi lung la munţii din depărtări, în timp ce în
obraji i se urca roşeaţa.
— Nu sunt pe-aici asemenea femei.
— Asta nu-mi prea vine să cred.
— Dar e adevărul adevărat!
Se răsuci cu o mişcare bruscă spre el şi se
aşeză pe pervaz.
— Nimeni nu poate sili o gheişă să facă aşa
ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Şi, în
ceea ce-1 priveşte pe patronul hanului, el nu se
amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat!
Puteţi întreba pe oricine. De altfel, n-aveţi de­
cât să încercaţi singur.
— Dar eu aş vrea s-o chemi dumneata.
— De ce tocmai eu?
— Pentru că tin la dumneata. Si
y 3
fiindcă nu
vreau să-ţi pierd prietenia, n-am de gând să mă
ating de dumneata.
— Din prietenie, deci...
Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni:
— Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea
servicii!
— Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am
strâns prea multă energie aici, la munte. Nu

21
mi-e capul limpede. Aşa că nu mi-e uşor să stau
cu dumneata la taifas aşa, în linişte.
Ea plecase ochii şi tăcea. Shimamura vorbise
cu o lipsă de pudoare proprie bărbaţilor, dar şi
fata părea obişnuită să înţeleagă asemenea lu­
cruri. Chiar şi aşa, cu ochii în pământ, avea în
priviri, îndărătul genelor dese, o chemare caldă
si atâtătoare. Fata simţi că e urmărită si atunci
y y y > y

clătină încetişor din cap în timp ce în obraji îi

înflorea roşeaţa.
— Chemaţi pe cine doriţi.
— Dar tocmai asta te-am rugat pe dumneata.
N-am mai fost niciodată pe-aici şi nu ştiu care
dintre fete e mai drăguţă.
— Nu ştiu ce înţelegeţi prin „drăguţă".
— Mi-ar plăcea, înainte de toate, să fie tâ­
nără. Totul e mult mai simplu cu o fată tânără.
Şi-apoi, nu-i nevoie să fie vorbăreaţă. Prefer să
fie curată şi îngrijită, chiar dacă nu-i deşteaptă.
Când am chef de vorbă, te chem pe dumneata.
— N-o să mai vin niciodată.
— Vorbeşti prostii!
— Ba chiar asa.> N-am să mai vin deloc. De
ce-aş veni?
— înţelege că vreau să stau liniştit de vorbă
cu dumneata - de asta nu vreau să te ating.
— Nu-i deloc amuzant.
— Dacă s-ar întâmpla ceva între noi, pe ur­
mă nu te-aş mai putea privi în ochi la lumina
zilei. Si conversaţiile noastre n-ar mai avea nici
y y

22
un farmec. Vin de pe munte şi mi-e dor de căl­
dură omenească. Dar nu vreau să se întâmple
nimic între noi doi. Şi-apoi, nu uita că sunt nu­
mai în trecere pe-aici.
— Da, asta aşa e.
— Ai văzut? Cât despre dumneata, dacă
nu-ţi place femeia care vine la mine, îţi va fi
greu pe urmă să mai treci să mă vezi. E mai bine
deci s-o alegi singură.
— Dar nu mă pricep deloc.
Ii întoarse spatele ţâfnoasă, apoi se înmuie:
— De fapt, poate că aveţi dreptate...
— Oricum, aşa ceva merge totdeauna repede.
Lucrurile astea n-au nici o importanţă. Şi nici
urmări.
— Da, aşa e. Totdeauna e aşa. Eu m-am năs­
cut într-un port. Iar aici e numai o staţiune ter­
mală unde oamenii vin şi pleacă.
Vocea ei devenise neaşteptat de blândă.
— Da, oaspeţii vin şi pleacă. Eu sunt încă
numai un copil, dar am auzit multe. Un bărbat
care te place, chiar dacă nu ţi-o spune, îţi poate
deveni pe urmă foarte drag. Nu-1 mai uiţi. Multă
vreme nu-1 mai uiţi. Pe urmă, poate îşi aminteşte
şi el, când şi când mai scrie... Aşa se întâmplă
întotdeauna.
Fata se ridică de pe pervaz şi îngenunche,
zveltă şi mlădioasă, pe tatamil-\A din faţa ferestrei.

1 Rogojină din paie de orez.

23
Aşa cum stătea cufundată în gânduri, poate în
amintiri, Shimamura o simţi deodată foarte apro­
piată. Avea în voce o vibraţie sinceră şi pasionată.
El avu senzaţia că profită de naivitatea ei şi simţi
pentru o clipă remuşcare.
Cu toate astea, n-o minţise. Ea nu era pentru
el o gheişă profesionistă, aşa că nu voia să răs­
frângă asupra ei dorinţa lui de-acum, de care
încerca să scape fară complicaţii. I se părea prea
pură, şi din primul moment se ferise să facă vreo
legătură între dorinţa lui şi făptură ei.
Mai era ceva: Shimamura căuta de mult un
loc în care să-si> aducă vara familia, si statiunea 7
aceasta i se păruse cum nu se poate mai potrivită.
Fata, nefiind din fericire o gheişă profesionistă,
putea fi o însoţitoare potrivită pentru soţia lui,
căreia i-ar fi dat eventual chiar lecţii de dans ca
să-i umple orele de plictiseală. Shimamura cum­
pănise ideea cu toată seriozitatea. Iar când îi
mărturisea că are pentru ea sentimente de prie­
tenie, avea motive serioase să se menţină pe acest
teren neutru.
Desigur, mai era aici ceva care aducea cu jo­
cul lui de-a oglinda. Nu numai că detesta com­
plicaţiile - iar cu o femeie într-o poziţie atât de
ambiguă o legătură putea crea oricând compli­
caţii - , dar mai mult, ea îi apăruse de la început
la fel de ireală cum avea să-i pară, doi ani mai
târziu, chipul tinerei fete în fereastra întunecată
a trenului.

24
 La fel stăteau lucrurile şi cu pasiunea lui pen­
tru baletul european. Crescut într-un cartier co­
mercial din Tokyo, Shimamura se familiarizase
de timpuriu cu teatrul kabuki. Apoi, în anii stu­
denţiei, se trezise în el interesul pentru dansul
clasic şi shosagoto1. Fiindcă i s-ar fi părut de ne­
iertat să nu fie la curent cu toate informaţiile, se
apucase să strângă mărturii vechi, îi cunoscuse pe
maeştrii diferitelor şcoli, apoi pe tinerii dansatori
talentaţi şi ajunsese chiar să scrie el însuşi din
când în când articole şi studii despre dans. Pe
urmă, cum era şi de aşteptat, începu să privească
cu regret stingerea tradiţiilor vechi şi infatuarea
noilor experimentatori. Când îşi dădu seama că
n-are altă ieşire decât să se alăture mişcărilor în­
noitoare, mai ales că în această direcţie îl în-
curajau reformatorii tineri ai dansului japonez,
Shimamura abandonă totul şi se întoarse spre
baletul european. De atunci nu mai asistă la nici
un spectacol de dans japonez. Colecţiona în
schimb cărţi despre balet şi fotografii, dându-şi
toată osteneala să adune tot felul de afişe de pro­
grame ale reprezentaţiilor de balet european. Fă­
cea toate acestea nu din snobism sau dintr-o
curiozitate pentru lucrul exotic şi fenomenul ne­
cunoscut, ci fiindcă găsise astfel o bucurie nouă,
mai ales că nu putea să vadă cu propriii ochi nici
un balet european. Şi, bineînţeles, nu voise să

1 Dans pantomimic.

25
vizioneze niciodată spectacole de balet occi­
dental interpretate de japonezi.
Nimic nu era mai simplu decât să scrie de­
spre un asemenea balet străin, bazându-se numai
pe texte apărute în străinătate. Un astfel de dans
nevăzut ţinea parcă de altă lume. Iar închipu­
irile lui teoretice si
) abstracte aveau în ele ine-
fabilul poeziei. Deşi le numea „studii", erau în
realitate propriile lui fantezii arbitrare şi utopice.
Nu descria în ele mişcarea unor trupuri vii de
dansatoare, ci fantasmele imponderabile pe care
le plăsmuia închipuirea lui din cuvinte şi foto­
grafii sosite dintr-o altă lume. Era ca un dor ne­
lămurit după o iubită necunoscută încă.
Mai mult chiar, publicându-şi rarele studii şi
articole despre dansul occidental, Shimamura
intra oarecum în categoria oamenilor de litere
şi, deşi îi provoca un zâmbet sarcastic, faptul re­
prezenta în fond o consolare pentru omul lipsit
de ocupaţie care era.
Shimamura mai trăgea şi foloase practice de
pe urma cunoştinţelor lui în acest domeniu,
fiindcă elegantele lui cozerii despre dans cuce­
reau inimile femeilor. Dar, privind lucrurile mai
de aproape, se putea spune la fel de bine că în
purtarea lui faţă de femei se regăsea ceva din fe­
lul în care aborda dansul european.
De aceea, simţind că vorbele lui oarecum me­
lancolice au atins în ea o coardă sensibilă, Shi-

26
mamura avu un sentiment de vinovăţie, ceea ce-1
facu să adauge:
— Dacă păstrăm relaţiile de-acum, poate data
viitoare îmi aduc familia aici şi atunci vei putea
sta de vorbă cu soţia mea fără să-ţi faci probleme
de conştiinţă.
— Da, acum înţeleg.
Vocea îi era blândă şi, cu surâsul ei mic în
colţul buzelor, părea o fermecătoare gheişă de
altădată.
— Mă bucur că e aşa. Situaţiile limpezi sunt
cele mai durabile.
— Aşa că te rog să-mi chemi o gheişă.
— Chiar acum?
— Da.
— Mă uimiţi. Asa, ziua-n amiaza mare?
y y '

— Seara risc să capăt numai ce rămâne de la

alţii.
y

— Dar ce vă închipuiţi despre satul nostru?

Dacă v-aţi uita mai bine în jur, n-aţi mai vorbi
aşa, adăugă ea cu o seriozitate neaşteptată în voce,
şi îi repetă că asemenea femei nu se află în sat.
Dar, cum Shimamura tot se îndoia, fata dădu
înapoi, prevenindu-1 doar că o gheişă e liberă să
hotărască singură în privinţa asta. La fel de co­
pilăroasă, continuă să-i explice că, dacă o gheişă
nu-şi anunţă patronul când rămâne peste noapte
la un client, trebuie să suporte singură toate con­
secinţele. Dacă însă anunţă la timp şi obţine

27
permisiunea patronului, atunci totul se petrece
pe răspunderea lui.
— Răspundere pentru ce?
— Ei, se poate naşte un copil. Şi-apoi, mai
sunt şi alte pericole.
Lui Shimamura îi veni să râdă de întrebarea
lui prostească, dar pe urmă îşi spuse că poate
există într-adevăr în satul acesta asemenea obi­
ceiuri naive.
Viaţa de trândăvie şi lipsită de griji îl făcuse
pe Shimamura foarte adaptabil. In călătorii avea
o sensibilitatea deosebită pentru oameni şi locuri.
De data asta, coborând de pe munte, simţise în
provincialismul anost al staţiunii o notă de vese­
lie înviorătoare. De altfel, i se spusese că satul e,
faţă de altele din ţinutul zăpezilor, un loc destul
de modern. Până nu demult, pe vremea când nu
avea cale ferată, erau aici băi termale pentru lo­
calnici. Casele în care stăteau gheişele aveau în
general o perdea decolorată în faţa intrării, indi­
când un restaurant ori o prăvălie de shiruko*.
Când le vedeai uşile glisante înnegrite de vreme
şi de fum, te întrebai dacă vor fi avut vreodată
oaspeţi. Mai era câte o gheişă şi pe lângă vreo
prăvălie de mărunţişuri sau vreo dugheană cu
dulciuri, ai cărei proprietari se ocupau şi cu lu­
cratul pământului.

1 Supă de fasole mungo servită cu turte de orez.

28
 în ceea ce o priveşte pe fată, cât timp stătea
la profesoara de shamisen, era tolerată de cele­
lalte gheişe la petreceri mai mari, deşi nu făcea
parte propriu-zis din breaslă.
— Si> cam câte sunt aici?
— Gheişe? Vreo douăsprezece-treisprezece.
— Pe care mi-o recomanzi? mai întrebă Shi­
mamura ridicându-se să apese pe butonul so­
neriei.
— Aş vrea să mă retrag acum.
— Ba n-ai să pleci deloc.
— Dar nu-mi place.
Apoi, ca şi cum ar fi scuturat de pe umeri o
umilinţă, adăugă:
— Am să plec. E mai bine aşa. N-am să v-o
iau în nume de rău. Mai trec eu pe-aici, mai
târziu.
Totuşi, când intră slujnica, se aşeză din nou
pe tatami, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dar degeaba o întrebă femeia de câteva ori pe
cine să cheme, ea rămânea închisă într-o tăcere
încăpăţânată.
De cum o văzu pe gheişa de şaptesprezece-
optsprezece ani care intră la el puţin mai târziu,
Shimamura simţi că i se stinge într-o clipă toată
dorinţa cu care venise de pe munte. Braţele ei,
cu pielea negricioasă, erau osoase şi neîmplinite.
Dar, cum făptura ei întreagă avea un aer stângaci
şi cumsecade, se strădui să i se adreseze cât mai

29
prietenos. Vorbind, privea însă mereu peste umă­
rul ei, pe fereastră, munţii înecaţi în verdeaţă.
Nu reuşea să lege o conversaţie. Fata era într-ade-
văr o gheişă tare provincială. Şi, cum Shimamura
însuşi era cam morocănos şi taciturn din fire, se
aşternu între ei o atmosferă de stânjeneală, mai
ales după ce, plină de tact, fata care locuia la pro­
fesoara de shamisen se retrăsese în tăcere. Trecu
aşa o oră, timp în care Shimamura căuta un pre­
text să se descotorosească de ea. îşi aminti în
fine că primise un mandat telegrafic şi, invocând
orarul poştei, părăsi odaia împreună cu fata.
La ieşire îl izbi mireasma tare de frunziş proas­
păt care adia dinspre munţii din spatele hanului.
Se simţi deodată foarte sprinten şi plin de chef
şi se apucă să urce dealul în fugă. Şi aşa, fugind,
îl pufni din senin râsul; nu se mai putea opri
din râs. Tot urca şi râdea de unul singur, ca şi
cum i s-ar fi întâmplat ceva foarte hazliu.
într-un târziu obosi,7si> atunci se întoarse,7 îsi
>
legă la brâu poalele yukata1-ului şi începu să
alerge la vale. Şi aşa cum fugea stârnea roiuri în­
tregi de fluturi galbeni.
Fluturii se rotiră întâi în jurul lui, apoi se ri­
dicară sus de tot; îi vedea pe deasupra munţilor,
iar galbenul lor pălea, albea din ce în ce mai şters
acolo, departe.

1 Chimono uşor de vară, din bumbac.

30
 — Ei, cum a fost?
Fata îl aştepta în umbra crângului de cedri.
— Râdeaţi aşa de înveselit!
— Am lăsat-o baltă.
Shimamura pufni din nou în râsul acela fară
rost.
— Am renunţat.
— Da?
Fata îi întoarse brusc spatele şi intră cu paşi
domoli în pădure. Bărbatul o urmă în tăcere.
Era un altar şintoist acolo. Ea se aşeză pe o
lespede netedă năpădită de muşchi, lângă un
câine sculptat în piatră.
— Ce răcoare minunată! Aici adie şi-n miezul
verii o boare de vânt.
— Spune-mi, pe-aici toate gheişele sunt aşa?
— Oarecum. Printre cele mai în vârstă, unele
sunt foarte frumoase, replică ea sec, aţintin-
du-şi privirile în pământ.
Umbre verzi de frunze jucau pe ceafa ei albă.
Shimamura îşi ridică ochii spre vârfurile cedrilor.
— Nu-i nimic. Ciudat e că mi-a dispărut aşa,
deodată, tot surplusul de energie de adineauri.
Cedrii erau atât de înalţi, încât nu le putea ve­
dea vârfurile decât lăsându-se pe spate. îndărătul
stâncii de alături creşteau trunchiuri drepte ca
lumânarea. Acele lor întunecate ascundeau tot
albastrul cerului. împrejurul lor tremura tăcerea.
Trunchiul de care se rezemase Shimamura era
tare bătrân. Ciudat, i se uscaseră toate ramurile

31
dinspre miazănoapte, şi cioturile goale arătau ca
nişte lănci înfipte de-a-ndărătelea în trunchi.
Arme fioroase ale vreunei zeităţi necunoscute,
gândi Shimamura.
— M-am înşelat adineauri. Când am coborât
din munţi» si> te-am văzut întâia dată,7mi-am în-
chipuit cu naivitate că toate gheişele sunt la fel
de frumoase ca dumneata.
Shimamura descoperise - şi atunci îl pufnise
râsul - că dorinţa lui de a scăpa de surplusul de
forţă se ivise în prezenţa acestei femei, care de la
început i-a părut atât de proaspătă şi de pură.
Ea se uita absentă la râul ale cărui ape lică­
reau departe în lumina molcomă a după-amiezii.
Shimamura avu un moment de stânjeneală. Ea
fu aceea care vorbi întâi:
— Era să uit. V-aţi întors desigur după ţigări.
Şi adăugă, înveselită: Adineauri, când m-am dus
în cameră, nu v-am mai găsit. Tocmai mă între­
bam unde puteţi fi, când v-am văzut alergând la
vale. V-am zărit pe fereastră. Mi s-a părut tare
amuzant cum fugeaţi aşa. Atunci mi-a trecut
prin minte că vă întorceaţi probabil după ţigări
şi vi le-am adus.
Scoase ţigările din mâneca chimonoului şi-i
aprinse un chibrit.
— Mă gândesc la biata fată.
— N-are nici un rost. Clientul e liber, doar,
să îndepărteze o gheişă când pofteşte.

32
 Se auzea numai bolborositul apei pe pietre
venind slab din vale. Era un sunet plin, rotund.
Printre cedri, de partea cealaltă a văii, se zăreau
povârnişurile muntelui în care se strânseseră um­
brele.
— Mi-ar fi fost greu să te mai văd pe urmă.
Fiindcă fata aceea nu-mi plăcea atât de mult ca
dumneata.
— Nu stiu.> Probabil că nu-i uşor să recu->
noşti un eşec, replică ea îmbufnată şi puţin bat­
jocoritoare.
Cu toate astea, se născuse între ei o intimitate
care nu existase înainte de venirea celeilalte.
Shimamura ştia acum că pe ea o dorise de la
început şi că, chemând-o pe cealaltă, făcuse nu­
mai un ocol, ca de obicei. I se părea dezgustă­
toare purtarea lui şi, în acelaşi timp, fata devenise
parcă mai frumoasă.
II chemă lângă ea la umbră. Stând alături,
simţea toată răcoarea şi prospeţimea făpturii ei
învăluindu-1.
Nasul ei fin, puţin în vânt, îi dădea un aer de
însingurare, dar buzele pline palpitau întruna,
dând impresia că se mişcă chiar şi când tace.
Dacă ar fi fost cât de puţin încreţite sau mai în­
chise la culoare, poate nu i-ar fi plăcut - dar nu,
aveau o strălucire umedă şi proaspătă. Colţurile
ochilor nu erau nici ridicate, nici coborâte spre
tâmple; parcă se desenau cu un scop anume,

33
într-o linie perfect dreaptă, ceea ce le dădea un
aer amuzant. Sprâncenele scurte şi groase se ar-
cuiau cu graţie, îndulcind linia severă a ochilor.
Trăsăturile feţei rotunde, uşor bombate, n-aveau
nimic deosebit, dar tenul îi era transparent ca
porţelanul sub norul de pudră trandafirie apli­
cat până la rădăcina gâtului plăpând. Farmecul
ei era mai curând prospeţime decât frumuseţe
propriu-zisă. Avea pieptul poate prea plin pentru
o fată care se pregătea să devină gheişă.
— Vai de mine, au apărut iar musculiţele!
Şi fata se ridică să le alunge cu mânecile chi-
monoului. Stăteau amândoi alături, înconjuraţi
de tăcere,7 si fetele li se zăreau din ce în ce mai
y y

palide în lumina tot mai puţină.

în aceeaşi seară, în jurul orei zece, Shimamura

auzi dinspre coridor vocea ei înaltă strigându-1
pe nume, apoi apăru în prag chiar ea, ca împinsă
de cineva de la spate. Se prăbuşi lângă masa lui
scundă si, măturând cu mâneca, ametită, tot ce
y ? 7 y 7

era pe masă, sorbi cu sete din cana cu apă.

Povesti că veniseră în ziua aceea câţiva domni
cu care se împrietenise anul trecut la schi şi o
chemaseră şi pe ea la hanul unde petreceau -
mai era şi o altă gheişă acolo - şi o îmbătaseră
până la urmă cu sila.
Vorbea cam dezlânat si-si bălăbănea mereu
y y

capul încolo şi-ncoace.

34
 — Acum nu pot să mai stau!... Sigur că au
să mă caute cu toţii. Mai trec eu pe-aici, mai
târziu.
Si
j iesi
> din odaie clătinându-se.
Nu trecu mai mult de o oră, şi Shimamura
auzi din nou paşi împleticiţi pe coridor; cineva
venea clătinându-se şi se lovea de pereţi, tot mai
aproape de camera lui. Din nou îşi auzi numele
strigat de vocea ei înaltă.
— Nu văd nimic! Domnule!... Shimamura!
O voce ca de femeie care îşi cheamă disperată
bărbatul în ajutor. Shimamura se simţi luat prin
surprindere. Glasul ei răsunător umplea tot ha­
nul. Se ridică încurcat. Ea străpunsese cu degetul
uşa glisantă de hârtie şi se agăţase de ramele sub­
ţiri de lemn. Când îl zări, se repezi la el căutând
sprijin.
— Mă doare! Mă doare rău!
Şi îngenunche pe tatami, rezemându-se de
umărul bărbatului.
— Nu-s beată! Nu m-am îmbătat... Mă
doare! Mi-e tare rău!... Sunt trează... Vai, da-
ţi-mi apă! Nu-i bine să amesteci whisky cu şam­
panie! Şi acum, pe deasupra, durerea asta de
cap!... Domnii aceia au cumpărat tot felul de
băuturi ieftine. De unde era să stiu?
îşi apăsa mereu fruntea în palmă. Afară ră­
păitul ploii se înteţi.
De câte ori Shimamura slăbea strânsoarea bra­
ţelor, ea părea gata să se prăbuşească. O ţinea

35
atât de aproape, încât părul ei îi atingea obrajii.
Intr-un târziu, îi desfăcu uşor chimonoul la piept
şi îşi strecură mâna sub el.
Fata rămânea tăcută la vorbele şi la mângâ­
ierile lui. îşi încrucişase mâinile strâns deasupra
pieptului şi se apăra crispată şi îndârjită. Unul
din braţe îi amorţise de băutură şi atârna moale,
lipsit de vlagă.
— Ce-i asta? Prostul! Mi-a amortit > de tot!
îşi înfipse deodată dinţii în braţul care nu
mai voia s-o asculte. Shimamura îi dădu drumul
speriat şi văzu urma dinţilor imprimată adânc
în piele. Dar deodată fata nu se mai împotrivi
mângâierilor lui şi, absentă, începu să mâzgălească
ceva pe un căpeţel de hârtie. îi explică doar că
scrie numele câtorva bărbaţi pe care-i iubeşte,
înşiră
> vreo douăzeci-treizeci de nume de actori
de teatru şi cinema, apoi aşternu dedesubt de
nenumărate ori numele lui Shimamura.
Sub palma lui, rotunjimea sânului mângâiat
devenise fierbinte.
— Lasă acum. Lasă. E bine, spuse el pe un
ton blând şi protector.
în ea se trezi din nou durerea. Luptându-se
să reziste, încercă să se ridice, dar se prăbuşi în
celălalt colt al camerei.
y

— Nu vreau! Nu mai vreau! Acum plec acasă.

— Pe ploaia asta vrei să pleci? Aşa, pe jos?

36
 — Plec desculţă. Am să mă târăsc cumva
până acasă.
— Nu se poate. Dacă ţii să te întorci, am să
te conduc eu.
Hanul se afla sus, în vârful colinei, şi drumul
spre sat era destul de povârnit.
— Ar fi mai bine să-ţi desfaci obi-\A şi să te
întinzi puţin până-ţi trece ameţeala.
— Nu. Vreau să rămân aşa. Sunt obişnuită.
Se îndreptă puţin şi respiră adânc. Se vedea
că-i vine greu. Trase în lături fereastra glisantă
si
> încercă să vomite,7dar nu reuşi.» Se străduia să
nu se prăbuşească, să nu se zvârcolească pe jos
de durere. Din când în când îsi » venea în fire si
>
atunci repeta întruna că vrea să se întoarcă acasă.
Aşa se facu ora două din noapte.
— Vă rog să vă culcaţi! Trebuie să dormiţi!
— Şi tu ce-ai de gând să faci?
— Eu rămân aşa. Cum îmi trece puţin, mă
întorc acasă. Trebuie să plec înainte de a se lu­
mina.
Se târî aproape şi începu să tragă de el şi să-l
zgâlţâie.
— Nu vă mai bateţi capul cu mine! Vreau să
dormiţi!
>
Shimamura intră în aşternut. Fata îşi apăsă
pieptul pe marginea măsuţei şi sorbi din nou cu
sete din cana cu apă. Apoi deodată:

37
 — Sculati-vă!
» Trebuie să vă sculaţi!
>
— Si acum ce mai vrei să fac?
— Bine, bine, puteţi dormi mai departe.
— Ce prostii vorbeşti, replică Shimamura li­
niştit, ridicându-se.
O luă în braţe şi-o trase în aşternutul lui. Ea
rămase cu faţa întoarsă, se zbătu să şi-o ascundă
de el, apoi deodată îi oferi buzele, pierdută. To­
tuşi, îndată după asta începu să se apere din nou
cu disperare, vorbind ca în delir:
— Nu se poate! Nu vreau! Doar aţi spus că
trebuie să rămânem prieteni. Dumneavoastră
aţi spus-o, repeta ea întruna.
Pe Shimamura îl mişcă durerea din vocea ei.
Fata ducea o luptă disperată, cu sprâncenele
încruntate şi faţa crispată. O clipă, readus la rea­
litate, bărbatul fu gata să-şi respecte bunele in­
tenţii de la început.
— Să ştiţi că nu mi-ar părea rău de nimic.
Nu, n-aş regreta pe urmă, v-o jur. Dar nu sunt
ceea ce credeţi dumneavoastră, o femeie ca alea.
Nu sunt ca ele, zău nu sunt. Aşa ceva doar nu du­
rează niciodată. Mi-aţi spus-o singur, nu-i aşa?
Era încă ameţită de beţie.
— Eu nu sunt rea. Dumneavoastră sunteti>
rău. Dumneavoastră aţi pierdut. Fiindcă sunteţi
slab! Nu eu!
Vorbea repezit şi-şi înfigea dinţii în mâneca
chimonoului, încercând să se smulgă din plăcerea
care o inundase.

38
 După aceea tăcu un timp, descurajată. Apoi
îsi aduse aminte si izbucni:
y y

— Vreţi să râdeţi de mine! Da, vă bateţi joc!

— Dar nu-mi bat joc, nicidecum.
— Sigur că, în fond, luaţi totul în râs. Chiar
dacă nu acum, dar ştiu că o să râdeţi pe urmă.
O podidiră suspinele şi se lăsă în voia lor, cu
faţa îngropată în mâini.
Intr-un târziu se opri din plâns şi, neaşteptat
de blândă şi supusă, începu să-i povestească viaţa
ei, cu o mulţime de amănunte. Părea să fi uitat
cu totul de durerea provocată de beţie. Nu po­
meni nimic de cele întâmplate acum între ei.
Zâmbea senină.
— Vai, nici nu ştiu cum a trecut timpul!
M-am luat, aşa, cu vorba...
Repetă că trebuie să se întoarcă acasă înainte
de a se lumina.
— E încă întuneric. Dar pe-aici oamenii se
scoală cu noaptea-n cap.
Din când în când se ridica şi trăgea la o parte
fereastra să privească afară.
— Cred că nu m-ar recunoaşte încă nimeni,
pe întunericul ăsta. Şi plouă azi. Nu cred să fi
ieşit oamenii la câmp.
începuseră să se desluşească în ploaie, ca nişte
umbre, contururile munţilor; la poalele lor se
zăreau în ceaţă acoperişuri de case, dar ea încă
se mai codea să plece. îşi potrivi părul înainte
ca cineva din casă să se fi trezit, şi, fiindcă îi era

39
teamă să nu fie văzută, nu-1 lăsă s-o conducă
până la ieşire. Se strecură singură pe coridor şi
ieşi cu băgare de seamă din han.
In aceeaşi zi Shimamura se întoarse la Tokyo.

— Mi-ai spus multe atunci, dar uite că nu

erau adevărate. Altfel crezi că as fi bătut atâta
y

cale pe frigul ăsta, la sfârşit de an? M-am mai

gândit la tine de-atunci, şi n-am râs niciodată.
Ea îşi ridică faţa spre el. Pe locul unde şi-o
apăsase în palma lui, îi apărură prin stratul de
pudră două pete roşii care se întindeau de la
pleoape până pe obraji. Shimamura se gândi la
frigul nopţilor în ţara zăpezilor şi i se păru că
negrul noptatic al părului fetei păstrează o urmă
de căldură.
Pe chipul ei înseninat apăru o umbră de zâm­
bet. îşi amintea oare de ceea ce se petrecuse în­
tre ei „atunci“? Vorbele lui păreau s-o fi răscolit
adânc. Când îşi aplecă, încă îmbufnată, capul,
el îi văzu ceafa împurpurată până la îmbinarea
cu spatele. Avu atunci în faţa ochilor, pentru o
clipă, trupul ei gol. Sub părul întunecat, ceafa
dezgolită îl tulbura şi mai mult. Deasupra frun­
ţii părul era des, cu firele groase, aproape băr­
băteşti. îl pieptănase foarte lins şi nici un fir nu
scăpa din masa compactă şi grea a coafurii, cu
luciri de mineral.
îi atinsese părul adineauri, spunând că n-a mai
întâlnit coafură atât de îngheţată. Dar acum i se

40
păru că răceala nu vine din frigul din jur, ci
emană din însuşi părul ei. Fata îşi scoase mâinile
de sub kotatsu şi începu să numere ceva pe de­
gete. Număra întruna şi nu mai termina.
— Ce socotesti?
>
Ea îşi urmărea mai departe degetele în tăcere.
Apoi:
— în 23 mai a fost.
— A, numărai zilele? Nu uita că iulie şi au­
gust sunt lungi.
— Asa...
> Au trecut o sută nouăzeci si f nouă
de zile.
— Dar ce bine îţi aduci aminte că a fost pe
23 mai!
— Mi-ajunge să mă uit în jurnal ca să verific
orice dată.
— Aşa? Ţii un jurnal?
— Da. îmi place să recitesc însemnări vechi.
Notez acolo totul, nu ascund nimic. Când le
recitesc pe urmă, aşa, de una singură, mi se face
uneori ruşine.
— De când ţii jurnalul?
— Am început cu puţin timp înainte de a
pleca la Tokyo. Nu prea aveam bani pe-atunci,
aşa că n-am putut să-mi cumpăr un caiet ca
lumea. Mi-am luat şi eu un carneţel de doi-trei
bănuţi şi i-am liniat toate foile. Ţin minte că
mi-am ascuţit atunci creionul cu mare grijă. Pe
urmă am umplut paginile toate, dintr-un colţ
în altul, cu semne mărunte şi înghesuite. Mai

41
târziu, când am avut bani destui pentru un jur­
nal adevărat, s-au schimbat lucrurile. La început,
de pildă, scriam urât şi trebuia să fac exerciţii pe
ziare vechi înainte de a-mi trece însemnările
în caiet. Acum scriu de-a dreptul pe hârtia cea
mai fină.
— Şi ai ţinut jurnal în toţi anii aceştia, Iară
întrerupere?
— Da, de la şaisprezece ani îl ţin. Ultimii
doi ani au fost cei mai plini. De câte ori mă în­
torc de la vreun banchet seara târziu, mă schimb
întâi pentru noapte şi apoi mă pun pe scris.
N-apuc să termin niciodată, că mă prinde som­
nul. Pe urmă, când recitesc, îmi dau seama în
ce loc am adormit.
— Aşa ţi se întâmplă?
— Dar de fapt nu scriu în fiecare zi. Mai fac
şi pauze. Aici, la munte, petrecerile sunt toate la
fel. Anul acesta mi-am cumpărat o agendă în
care am câte o pagină, datată, pentru fiecare zi,
dar nu-mi place. Fiindcă de câte ori mă apuc de
scris, nu-mi ajunge pagina.
Dar mai mult decât jurnalul pe Shimamura
îl uimi faptul că fata facea de pe la cincisprezece-
şaisprezece ani însemnări despre fiecare carte ci­
tită. Umpluse astfel zece caiete.
— Iţi scrii şi impresiile?
— Nu. Notez numai titlul, autorul, numele
personajelor şi legăturile dintre ele. Numai atât.

42
 — Nu crezi că e cam fară rost să umpli aşa
paginile?
— N-are nici un rost, ştiu.
— E o trudă zadarnică ceea ce faci tu.
— Stiu. Asa e.
y y

Răspundea cu seninătate, ca şi cum toate as­

tea n-ar fi privit-o deloc, şi se uita tot timpul
drept în ochii lui. Dar tocmai când, fară să ştie
de ce, el îi repetă că totul e o trudă zadarnică, îl
pătrunse pe neaşteptate o seninătate ciudată, de
parcă ar fi auzit zăpada cântând. Se simţi atras
de ea cu toată fiinţa lui. Deşi ştia că pentru ea
lucrurile nu erau zadarnice şi lipsite de sens, avu
senzaţia că ideea de zădărnicie reflectă adânc si
y y

curat miezul feminitătii ei.

y

Poveştile ei despre romane n-aveau nici o le­

gătură cu literatura propriu-zisă. Făcuse un timp
schimb de reviste cu câteva prietene din sat,
apoi începuse să-şi caute singură cărţile. Nu ale­
gea prea mult şi nici nu se pricepea să aleagă.
Descoperea ici-colo cărţi şi reviste şi le împru­
muta să le citească. Spuse din memorie numele
câtorva scriitori, cele mai multe necunoscute
lui Shimamura. Vorbea despre ei ca despre ceva
foarte îndepărtat şi străin, ca despre literatura
unei ţări necunoscute, de pildă. Avea ceva trist
si umil în voce,7 ca de cerşetor care nu îndrăzneşte
y y y

să poftească ceva. Shimamura îşi spuse că, de

fapt, nici cu el nu stau lucrurile altfel când îşi

43
imaginează dansuri europene, aşa, de la distanţă,
după fotografii şi scrieri străine.
La fel pălăvrăgea ea cu încântare despre filme
şi piese pe care nu le văzuse niciodată. Parcă
aşteptase luni întregi pe cineva căruia să-i îm­
părtăşească gândurile. Părea să fi uitat că, în ur­
mă cu o sută nouăzeci şi nouă de zile, stătuseră
tot aşa de vorbă, şi ea se aprinsese ca acum în
discuţie, şi că asta o făcuse să-i cadă pe urmă în
braţe. Din nou uita de sine, înfierbântată de pro­
priile ei închipuiri.
Dar dorul după aceste minuni ale oraşului
care erau filmele şi piesele şi-l învăluise într-o
resemnare blândă, ca un vis fară speranţă. Nu
era stăpânită de nemulţumirea exilaţilor; dădea
doar impresia că tot ce face e zădărnicie. Lucrul
acesta n-o întrista, şi lui Shimamura i se frânse
inima gândindu-se la ea. Pe el conştiinţa unei
asemenea zădărnicii l-ar fi aruncat în melancolie
şi toată viaţa i-ar fi apărut lipsită de sens. Iar
acum vedea înaintea ochilor un chip plin de viaţă
şi îmbujorat de aerul de munte.
Fiindcă o vedea cu alţi ochi, i se păru şi mai
greu să poarte o conversaţie liniştită cu fata care
până la urmă nu era decât un fel de gheişă.
Data trecută, ameţită de băutură, îşi înfipsese
dinţii în braţul amorţit care n-o mai asculta.
”„Ce-i asta? Prostul! Mi-a amortit > de tot!“ Isi>
muşcase braţul cu furie. Se rostogolise pe jos,

44
neputându-se ţine pe picioare. „Nu mi-ar părea
rău de nimic! Nu, n-aş regreta pe urmă, v-o jur!
Dar nu sunt ceea ce credeţi dumneavoastră, o
femeie ca alea! Nu sunt ca ele, zău nu sunt!"
Toată scena prinse din nou viaţă în amintirea
lui Shimamura.
Ea îl văzu cu gândul aiurea şi, străduindu-se
parcă să-i alunge amintirile, îl facu atent:
— Auzi? E trenul de miezul nopţii, spre Tokyo.
în clipa următoare pătrunse până la urechile
lor un fluierat de locomotivă. Ea se ridică brusc,
deschise cu o smucitură fereastra glisantă de hâr­
tie şi se aşeză pe pervaz, cu pieptul sprijinit de
balustradă.
Aerul îngheţat năvăli în cameră. Zgomotul
trenului de noapte se pierdu într-un şuier slab,
ca de vânt.
— Ascultă, intră frigul! Ce prostie să deschizi!
Shimamura se ridică de pe tatami şi veni lângă
fereastră. Afară, nici un fir de vânt. Auzeai ză­
pada cum îngheaţă până departe, cu un sunet
care părea că răspunde în măruntaiele pămân­
tului, într-atât era de mare nemişcarea. Era o
noapte fară lună. Shimamura ridică ochii şi avu
senzaţia că stelele, nemaivăzut de mari si de stră-
lucitoare, prind să curgă din cer năpustindu-se
într-un neîntrerupt şuvoi spre pământ. Pe mă­
sură ce păreau mai aproape, cerul însuşi se de­
părta, adâncindu-şi întunericul. Munţii de abia

45
se desluşeau, în schimb le ghiceai masivitatea în
întunericul fumuriu. Atârnau greoi de poalele
cerului spuzit cu stele. Noaptea le învăluia pe
toate într-o armonie rece si ) liniştită.
>
Simţind apropierea bărbatului, fata se aplecă
peste balustradă. Proiectat în decorul straniu,
gestul ei nu trăda slăbiciune. Era mai curând o
nuanţă de hotărâre, ba chiar de încăpăţânare în
atitudinea ei. Iar începe ca atunci, gândi Shima­
mura.
Până în întunecimea munţilor pătrunsese al­
beaţa zăpezii. Piscurile deveniseră străvezii şi pă­
reau însingurate. Era o nepotrivire ciudată între
cer si
) munţi.
9
Shimamura îi cuprinse umerii cu braţul:
— Ai să răceşti pe frigul ăsta.
încercă s-o tragă înapoi, dar ea se agăţa mai
strâns de balustradă. Apoi, cu o voce sugrumată
şi rugătoare:
— Am să plec.
— N-ai decât...
— Lasă-mă să mai stau, numai puţin.
— Eu unul mă duc la baie.
— Nu încă! Mai stai puţin cu mine!
— Numai dacă închizi fereastra.
— încă puţin de tot, lasă-mă încă puţin.
Privit de la fereastra odăii lui, satul apărea as­
cuns pe jumătate de păduricea de pini din jurul
altarului. în clădirea gării, la o depărtare de vreo

46
zece minute de mers cu maşina, pâlpâia o lumi­
niţă vagă, care parcă ameninţa să se stingă în
fiece clipă cu un pocnet slab.
Obrajii fetei, geamul, chiar şi mânecile chi-
monoului —toate erau ca de gheaţă. Shimamura
nu mai pomenise asemenea ger. Când frigul
ajunse de neîndurat, pătrunzându-1 până şi prin
rogojina de sub picioare, se decise să plece la
baie.
— Aşteaptă-mă. Vin şi eu.
De data asta fata îl urmă ascultătoare până la
izvorul cald din incinta hanului.
Tocmai împăturise într-un coşuleţ hainele
pe care el le aruncase împrejur în dezordine,
când apăru în uşă un necunoscut, pesemne un
alt oaspete al hanului.
— O, iertaţi-mă, spuse el politicos văzând
că femeia, îngenuncheată cuminte lângă Shima­
mura,7 si-a întors fata ruşinată.
y y y

— Dar vă rog! Poftiţi înăuntru. Eu am să

trec dincolo, se grăbi Shimamura să răspundă şi
porni spre baia femeilor, dezbrăcat cum era, cu
cosuletul sub brat.
y y y

Ea păşi în urma lui ca o soţie cuviincioasă

şi ascultătoare. Tăcu şi, fară să arunce o privire
în jur, Shimamura îşi cufundă trupul în apa
fierbinte. II apucă deodată o poftă de râs enormă;
puse gura la ţeava din care curgea apa rece, apoi
împroşcă apa afară, prelung, cu zgomot.

47
 întorşi în cameră, ea îşi ridică puţin capul de
pe pernă, îşi potrivi părul la tâmple şi spuse încet:
— E foarte trist.
Numai atâta spuse. Privind-o, Shimamura crezu
întâi că-si tine ochii întredeschisi,7 dar când îsi
y y y y

apropie faţa de a ei îşi dădu seama că genele ei

grele împreunate îi dăduseră impresia aceasta.
Era agitată şi nu închise ochii toată noaptea.
Dimineaţa,7 Shimamura se trezi la foşnetul
y y

cu care ea îşi lega obi-ul făcut dintr-un material

rigid ca hârtia.
— Te-am trezit tare devreme. E încă întu­
neric. Uită-te la mine.
Stinse lumina.
— îmi vezi faţa? Mă poţi vedea?
— Nu văd nimic. E încă întuneric.
— Nu-i adevărat. Mai încearcă. Se vede?
Atunci trase fereastra în lături, larg.
— Nu mai merge. Au să mă recunoască afară.
Trebuie să plec.
Pătruns de răceala zorilor, Shimamura se ri­
dică în capul oaselor. Cerul mai avea culoarea
nopţii, dar sus, pe crestele munţilor, se crăpase
de ziuă.
— Acum e bine. Iarna nu e de lucru la câmp,
asa că nu se scoală oamenii la ora asta. Oare or
y

fi drumeţi care vor să urce pe munte?

Vorbea ca pentru sine şi-şi târa prin cameră
după ea capătul încă nelegat al obi-ului, plim-
bându-se încoace si-ncolo.
y

48
 — Se pare că n-au să vină oaspeţi cu trenul
de cinci, aşa că n-are să se scoale lumea de la
han cu noaptea-n cap.
Termină cu legatul obi-ului, dar tot se mai
învârtea prin cameră. Se aşeza, se ridica iar, des­
chidea pe urmă fereastra să arunce o privire afară.
Era în ea o nelinişte ca a animalelor de noapte,
care se foiesc iritate când simt apropierea zorilor.
Ţinuta ei dreaptă şi mândră îi dădea un aer
straniu de sălbăticiune.
Intre timp se facu lumină în odaie şi obrajii ei
căpătară o strălucire purpurie. Shimamura ţinu
să-şi exprime uimirea:
— Ce roşii îţi sunt obrajii! Ţi-au îngheţat!
— Nu de frig sunt roşii. Mi-am şters pudra
de pe faţă, asta e. N-am decât să intru o clipă în
aşternut, şi mă încălzesc îndată până în vârful
picioarelor.
Se întoarse spre măsuţa de toaletă de la căpă­
tâiul lui.
— Acum s-a luminat de-a binelea. Am să
plec.
Shimamura o privi, apoi întoarse capul. în
oglindă, albeaţa zăpezii reflectate era orbitoare,
şi în mijlocul ei se răsfrângeau obrajii purpurii
ai fetei. Toată imaginea era de o puritate nease­
muită. Soarele începuse să urce, înteţind în oglindă
flăcările reci ale zăpezii, în timp ce lucirile vineţii
din părul ei băteau tot mai mult în negru.

49
 împotriva nămeţilor hanul fusese înconjurat
de un şanţ prin care se scurgea apa din putinile
de baie. în faţa intrării şanţul se lărgea într-un
mic heleşteu ornamental. Pe pietrele plate, în­
şirate decorativ în helesteu, se urcase un câine
y y '

mare şi negru care lipăia apa de o bună bucată

de vreme. Câteva schiuri scoase din magazie în
aşteptarea oaspeţilor erau înşirate la soare, la us­
cat. Mirosul lor uşor de mucegai avea un iz dul­
ceag, amestecat cu aburii care se ridicau din şanţ.
De pe ramurile cedrilor zăpada se scutura pe
acoperişul băii publice, formând grămăjoare mici
care se topeau văzând cu ochii.
Anul era pe sfârşite şi în curând drumul avea
să fie acoperit de nămeţi grei. Fata va fi nevoită
să se ducă la petreceri înfofolită în pantaloni
largi de munte, încălţată cu cizme înalte de cau­
ciuc, cu palton şi cu basma pe cap. Şi zăpada va
fi înaltă de un j o l .
Aşa se gândea Shimamura în timp ce cobora
drumul în pantă spre sat, acelaşi drum pe care
o văzuse pe ea îndepărtându-se în aceeaşi dimi­
neaţă, când o petrecuse cu privirea de la fereastra
odăii lui. Pe sub rufele atârnate la uscat, vedea
acum crestele munţilor lucind blând în lumină,
în grădini, zăpada nu acoperise încă brazdele de
ceapă.

1 Măsură de lungime egală cu 10 sh ak u (3,03 m).

50
 Copiii se dădeau cu schiurile pe câmp. La
intrarea în sat, Shimamura auzi de pretutindeni,
dinspre toate streşinile, un clipocit slab ca o
ploaie domoală.
Ţurţuri străvezii si delicaţi scânteiau sub aco-
) > y y

perişuri. Un bărbat cu o lopată în mână dădea

jos zăpada de pe casă.
— Ei, n-ai vrea să-mi cureţi şi mie acoperişul?
îi strigă o femeie care părea să fie în drum spre
casă, venind de la baia publică.
Femeia îşi trecu peste frunte prosopul ud,
apărându-se de soare. Era probabil o îngrijitoare
chemată în grabă cine ştie de unde, fiindcă
începuse sezonul de schi şi era de lucru. Casa de
alături spre care se îndrepta era o cafenea cu pic­
turi învechite pe geamul ferestrelor. Avea aco­
perişul strâmb.
Pe cele mai multe acoperişuri erau înşirate
scânduri groase, ţinute în loc cu pietre grele. în
bătaia soarelui, pietroaiele întunecate aveau o
culoare ştearsă, palidă, bătută de viscole. Casele
înseşi păreau nişte pietroaie, îndesate în pământ
una lângă alta, cu streşinile lor scunde ca de bor­
deie dintr-o ţară îndepărtată, de la miazănoapte.
Cete de copii se jucau cu bucăţi de gheaţă pe
care le scoteau din şanţ şi le trânteau cu zgomot
în drum, urmărind apoi cioburile scânteietoare
ce săreau în toate părţile. Shimamura se opri şi
el în soare să se uite la bucăţile de gheaţă care i
se păreau nemaipomenit de groase.

51
 O fată de vreo doisprezece ani împletea lână
rezemată de un zid. Purta sandale de lemn cu
talpa groasă şi pantaloni de munte şi, fiindcă
n-avea şosete în picioare, i se vedeau călcâiele
înroşite şi crăpate de frig. Alături, cocoţată pe
un morman de vreascuri, o fetiţă de vreo doi ani
îi ţinea ghemul, în timp ce se uita distrată îm­
prejur. Firul negru de lână avea un luciu moale
şi cald.
Cu vreo şapte-opt case mai încolo, de la un
atelier de schiuri se auzea zgomot de rindea.
Sub ştreaşina casei de peste drum se adunaseră
la taclale vreo cinci-şase gheişe. Shimamura se
întreba dacă e şi Komako printre ele —acesta
era numele de gheişă al fetei, pe care i-1 spusese
dimineaţă slujnica de la han.
Ea îl văzuse apropiindu-se şi-l urmărea cu o
privire serioasă şi încordată. Neîndoielnic, avea
să roşească şi o să se străduiască din răsputeri să
pară nepăsătoare, îşi spuse Shimamura, dar n-avu
timp să-şi termine gândul, că ea se şi făcuse ca
para. In loc să se uite în altă parte, cum s-ar fi
cuvenit, se crispă toată şi, cu ochii plecaţi, îi ur­
mărea pe sub gene mişcările, întorcând capul
încetişor după el.
Simţi că i se urcă şi lui roşeaţa în obraji. Grăbi
pasul. Dar într-o clipă Komako fu lângă el.
— Nu înţelegi în ce situaţie grea m-ai pus
trecând pe-aici?

52
 — Cred că pentru mine e şi mai penibil. E
de speriat cum staţi cu toatele în mijlocul dru­
mului. Totdeauna vă adunaţi aşa în drum?
— Da, după prânz venim aici.
— Nu crezi că e şi mai jenant să alergi după
mine roşie ca sfecla, asa, sub ochii tuturor?
y J y 7

— Nu-mi pasă.
Spunând asta, Komako roşise din nou; se
opri din mers şi se rezemă de trunchiul unui
copac.
— Am vrut să te invit la mine, de asta am
alergat după dumneata.
— Locuieşti pe-aproape?
— Chiar alături.
— Vin, dacă-mi arăţi jurnalele.
— Am să le ard înainte de a muri.
— Spune-mi, nu-i aşa că aveţi şi un bolnav
în casă?
— Dar multe mai ştii!
— Păi, n-ai ieşit la gară în întâmpinarea lui,
într-un mantou albastru-închis? Ştii, în tren am
stat foarte aproape de bolnavul acela. Era o fată
cu el, care-1 îngrijea cu multă atenţie. E soţia
lui? Sau e altcineva din Tokyo? II îngrijea ca o
mamă, nu m-am putut opri s-o admir.
— De ce nu mi-ai spus de ieri? De ce-ai tă­
cut? izbucni Komako, deodată iritată.
— E soţia lui?
y

Dar ea nu se sinchisi de întrebare.

53
 — De ce nu mi-ai spus ieri nimic? Ce ciu­
dat eşti!
Lui Shimamura nu-i plăcea deloc să-i ceară
socoteală o femeie. In plus, nu vedea de ce ar
avea Komako dreptul să pretindă explicaţii. Se
pare că acesta era felul ei de-a fi. Dar, cum con­
tinua să-l asalteze cu întrebări, Shimamura avu
până la urmă senzaţia că a atins-o într-un punct
foarte vulnerabil. De fapt, dimineaţă, pe când o
privea în oglinda în care se reflectau munţii în­
zăpeziţi, îi venise în minte chipul fetei din tren,
răsfrânt în geam după apusul soarelui. Oare de
ce nu-i povestise atunci lui Komako despre în­
tâlnirea din tren?
— Nu face nimic dacă e un bolnav în casă.
în odaia mea tot nu urcă nimeni.
Ea intră prima, printr-o deschizătură într-un
zid scund de piatră. Dincolo se întindea spre
dreapta o arătură acoperită de zăpadă. Spre stânga,
de-a lungul zidului care mărginea grădina ve­
cină, era un şir de copaci. în faţa intrării se
vedeau câteva straturi de flori si un helesteu cu
y y

lotuşi, de pe care gheaţa fusese îndepărtată şi

stivuită ordonat pe maluri. în apa heleşteului
înota un crap auriu. Casa era veche şi dărăpănată,
la fel de bătrână ca trunchiurile copacilor. Pe
acoperiş, care mai păstra ici-colo pete de zăpadă,
putrezeau câteva scânduri. Sub ele acoperişul
era îndoit, valuri-valuri.

54
 în antreul întunecos, Shimamura fu izbit de
o undă de frig. înainte ca ochii să i se fi putut
obişnui cu întunericul, fu poftit să urce pe o
scară. Era o scară rudimentară, cu stinghii de
lemn. Iar sus odaia nu era altceva decât un pod.
— înainte aici era o magazie unde se creşteau
viermi de mătase. Te surprinde, nu?
— Mă întreb cum de nu cazi pe scara asta
când te întorci noaptea ameţită de la petreceri.
— Mi s-a întâmplat şi aşa ceva. Dar când
beau prea mult rămân de obicei jos. Mă ghe­
muiesc lângă kotatsu şi adorm acolo.
Komako vârî mâna sub învelitoarea de la
kotatsu, ca să-şi dea seama dacă mai sunt cărbuni
aprinşi. Shimamura cercetă cu privirea odaia
atât de ciudată. Avea o singură fereastră, care
dădea spre sud, dar între cercevelele subţiri fata
lipise de curând hârtie nouă, prin care lumina
de-afară pătrundea veselă. Pereţii erau şi ei ta­
petaţi cu hârtie nouă. Shimamura avea impresia
că se află într-o cutie demodată de carton. Bâr­
nele îi treceau pe deasupra capului, coborând
spre fereastră. în toată casa plutea o singurătate
mohorâtă. încercă să-şi imagineze ce se afla în­
dărătul pereţilor şi i se păru că odaia atârnă în
gol. Gândul acesta îl tulbură. în jurul lui pereţii
şi rogojinile vechi luceau de curăţenie.
Shimamura avu o închipuire ciudată: Ko­
mako, cu trupul mic şi transparent, stând ghemuită

55
în odaia ei de hârtie, ca un fluture de mătase în
cocon.
învelitoarea de pe kotatsu era croită din ace­
eaşi pânză aspră din care se faceau prin partea
locului pantalonii de munte. Dulapul învechit
era desigur o amintire din timpul petrecut la
Tokyo. Era din lemn delicat de kirix, cu nervurile
verticale. Alături stătea o măsuţă de toaletă cu
oglindă, destul de modestă, care nu se potrivea
câtuşi de puţin cu dulapul. în schimb, cutia pen­
tru cusut, de lac roşu, era de o eleganţă izbitoare.
Biblioteca improvizată din rafturi de scânduri,
ţintuite din loc în loc în perete, era ascunsă în­
dărătul unei perdele subţiri de muselină.
Chimonoul de seară cu care fusese îmbrăcată
în noaptea trecută atârna pe perete, lăsând să se
vadă cămaşa lungă pe care Komako o purta pe
dedesubt. Fata se întoarse, urcând scara cu sprin­
teneală, cu o lopăţică cu cărbuni aprinşi în mână.
— I-am adus din camera bolnavului, dar n-au
microbi. Se spune că focul e purificator.
Se aplecă să-i rânduiască în kotatsu. Aproape
că atingea cărbunii cu părul proaspăt aranjat. îi
spuse între timp că bolnavul are o tuberculoză
intestinală şi că s-a întors să moară în satul lui.
De fapt, nu era satul lui. Numai mama lui se
născuse aici; fusese în tinereţe gheişă într-un

1 Paulownia imperialis.

56
port, pe urmă profesoară de dansuri japoneze şi
de shamisen, dar înainte de a împlini cincizeci
de ani făcuse o paralizie şi se întorsese în satul
acesta cu izvoare calde pentru tratament. Băiatul
ei se pricepea la tot felul de maşinării, încă de
când era mic. Fusese angajat întâi la un ceasor­
nicar în port, dar de acolo plecase la Tokyo să
urmeze o şcoală serală. Se pare că efortul l-a îm­
bolnăvit. N-avea decât douăzeci si cinci de ani.
Komako îşi dăduse drumul la gură şi-i poves­
tea tot felul de lucruri. Numai despre fata care-1
însoţise pe bolnav în tren şi despre împrejurările
în care ajunsese Komako să locuiască aici nu
pomeni deloc.
Pe Shimamura îl neliniştea odaia pe care o
simţea încă suspendată în gol şi în care vocea
fetei părea să se răsfrângă din toate direcţiile ca
un ecou.
De cum intrase pe uşă, îi atrăsese privirile un
obiect albicios aflat într-un colţ pe tatami. Se în­
toarse într-acolo si-si dădu seama că era o cutie
y y

de shamisen din lemn de kiri, parcă mai mare

decât cele obişnuite. Nu şi-o putu închipui pe
Komako târând după ea asemenea povară la
petreceri.
O usă veche si afumată fu trasă în lături si
y y y

cineva întrebă de afară:

— Komako, pot să trec prin camera ta?
Era o voce înaltă şi limpede, cu rezonanţă tul­
burătoare. O voce care trezea ecouri. Shimamura

57
o mai auzise o dată. în gara aceea mică, vocea îl
chemase pe şeful de gară care venise tropăind
prin zăpadă spre trenul lor. Era Yoko.
— Poftim, intră.
Yoko intră păşind uşoară peste cutia shami-
^«-ului, îmbrăcată în pantalonii ei de munte,
în mână ţinea un vas de noapte.
Judecând după felul cum i se adresase şefului
de gară şi după pantalonii largi cum se purtau
numai pe aici, Shimamura se gândi că e şi ea de
prin partea locului. Capătul unui obi în culori
strălucitoare îi atârna peste pantaloni. Contrastul
scotea în evidenţă dungile negre şi cafenii ale
mânecilor lungi şi graţioase ale chimonoului de
lână. Pantalonii erau despicaţi deasupra genun­
chilor şi se lărgeau moale spre coapse. Ţesătura
grosolană de bumbac avea, cu toată rigiditatea
ei, o anumită graţie.
Yoko aruncă o singură privire scurtă spre Shi­
mamura, apoi trecu prin cameră fară să scoată o
vorbă.
Chiar şi după ce părăsi casa, Shimamura simţi
privirea ei pătrunzătoare arzându-i pe frunte; şi
continuă să-l obsedeze în timp ce îşi îndrepta pa­
şii spre han. Era o privire rece, ca luminiţa aceea
din câmpie. Poate de asta îl tulburase frumuse­
ţea stranie a luminiţei care trecea călătoare prin
trăsăturile fetei, venită de departe să strălucească
o clipă în ochiul ei. îşi aminti apoi de cealaltă

58
oglindă, de Komako cu obrajii îmbujoraţi, în­
conjurată de scânteierea zăpezii de pe munţi.
Cufundat în visare, Shimamura iuţi pasul.
In ciuda picioarelor lui grăsulii şi albe, îi plăcea
să urce. îşi plimbă îndelung privirea pe deasupra
crestelor înzăpezite şi se lăsă furat de imaginaţie.
Păşea din ce în ce mai repede, fară să-şi dea sea­
ma. Cu obişnuita lui uşurinţă de a se transpune
în propriile utopii, Shimamura îşi închipui că
oglinzile lui, cea cu peisaj de seară şi cealaltă, cu
zăpezi, din zori, nu erau nici una făurite de mâna
omenească. Le simţea apărute din natură, venind
dintr-o lume a lor, străină şi îndepărtată.
Până şi odăiţa din care ieşise, cămăruţa locuită
de Komako, ţinea de aceeaşi lume de fantasme.
Uimit de sine însuşi, bărbatul se opri în vârful
dealului. O maseuză oarbă trecea prin dreptul
lui. Atunci el simţi brusc nevoia să se agaţe de
ceva şi o opri.
— Spune-mi, ai avea timp să-mi faci un masaj?
— Să vedem. Cât e ceasul acum?
Luându-şi sub braţ bastonul de bambus cu
care îşi căuta calea, femeia scoase din obi un
ceas de buzunar cu capac şi-şi trecu buricele de­
getelor peste cadran.
— E trei fară douăzeci si > cinci, nu-i asa? La
trei şi jumătate trebuie să fiu la cineva dincolo
de gară. Dar nu e nici o nenorocire dacă am
să-ntârzii puţin.

59
 — Dar ce bine te descurci dumneata cu ceasul!
— Am scos geamul de pe cadran, de asta.
— Şi cunoşti cifrele pe pipăite?
— Cifrele nu le desluşesc, replică ea, scoţând
din nou din obi ceasul mare de argint, pe care
îl deschise şi puse câte un deget pe 12, pe 6 şi
între ele, pe 3 şi pe 9. Aşa aflu şi celelalte cifre.
E greu să-mi dau seama întocmai cât e ora, dar
de obicei nu mă înşel> cu mai mult de două mi-
nute.
— Vasăzică aşa... Dar nu ţi-e greu să urci şi
să cobori pe povârnişul ăsta?
— Când plouă, iese fiică-mea să mă întâm­
pine. Seara fac masaje în sat şi rămân uneori
peste noapte acolo; nu mai urc până aici. Sluj­
nicele de la han vor să mă necăjească şi spun că
nu mă lasă bărbatul să lipsesc nopţile de-acasă.
Dar mie nu-mi pasă de glumele lor.
— Sunt mari copiii dumitale?
— Da, cea mare are doisprezece ani.
Tot pălăvrăgind intrară în odaia lui, unde fe­
meia îl masă o vreme în tăcere. Apoi se opri din
masat, să asculte sunetul îndepărtat al unui sha-
misen.
— Cine-o fi cântând?
— îţi dai seama după sunet cine cântă?
—- Uneori da. Pe unele le recunosc, pe altele
nu. Domnule, cred că o duceţi bine la oraş. Aveţi
muşchii
> cam moi.

60
 — N-am noduri?
— Ceafa e parcă puţin înţepenită. Sunteţi
tocmai bine: nici prea slab, nici prea gras. Nu
vă prea place băutura, sau aşa mi se pare?
— Ai ghicit bine.
— Mai stiu
> eu doi domni care-s la fel facuti. >
Oaspeţi la hanul ăsta şi ei.
— înseamnă că am o constitutie > destul de
obişnuită.
— Să ştiţi de la mine că cine nu bea habar
n-are cât e de frumoasă viata. > O sticlă de sake
te face să uiţi de toate relele.
— Omul dumitale trage la măsea?
— Trage, bată-1 supărarea.
— Nu cântă prea bine fata asta, oricine o fi ea.
— într-adevăr, nu-i prea grozavă.
— Dumneata stii să cânţi la shamiserii
j i

— De la opt ani şi până la nouăsprezece, am

luat si
) eu lecţii.
) Pe urmă m-am măritat si J acum
sunt vreo cincisprezece ani de când n-am mai
pus mâna pe el.
Shimamura se întreba dacă toţi orbii or fi ară­
tând mai tineri decât vârsta lor.
— Ce înveţi > de mic nu mai uiti. >
— Mâinile mi s-au obişnuit între timp cu ma-
satul. Dar ureche tot mai am. Şi-acum, de câte
ori aud o gheişă cântând, mă apucă un soi de
nelinişte, de parcă aş fi iar tânără ca pe vremuri.
Femeia ciuli din nou urechea.

61
 — Poate e Fumiko de la hanul Izutsuya. Pe
cele foarte bune şi pe cele foarte slabe mi-e mai
uşor să le recunosc.
— E vreuna pe-aici care cântă într-adevăr
bine?
— E una Komako. Deşi e încă tânără, a în­
văţat mult în ultimul timp.
Da?
— O cunoaşteţi, domnule? Ştiţi, noi o soco­
tim foarte pricepută, dar aici, în munţii noştri,
asta nu înseamnă prea mult pentru cei care vin
din alte părţi.
— Pe ea n-o cunosc prea bine. Dar am venit
aseară în tren cu fiul profesoarei de dans.
— Aşa?... S-a făcut bine?
— Nu prea cred. Pare să-i meargă mai rău.
— Mai rău?... Oamenii spun că Komako s-ar
fi făcut gheişă în vara asta ca să poată trimite
bani pentru spital la Tokyo. Aşa se vorbeşte.
— Komako spui?
— Da, face pentru el tot ce poate, deşi sunt
doar logodiţi.
— Logodiţi? Să fie adevărat?
— Aşa cred. Eu una nu ştiu mai multe, spun
şi eu ce-am auzit.
Nu e deloc un lucru neobişnuit să afli de la
y

o maseuză câte ceva despre gheişele hanului, to­

tuşi vestea era destul de neaşteptată. Komako
devenise gheişă ca să-şi ajute logodnicul - asta

62
aducea a melodramă ieftină. Vestea era oricum
greu de înghiţit, poate şi din considerente morale.
Shimamura ar fi vrut să mai afle si > alte amă-
nunte, dar maseuza nu mai adăugă nimic. Koma­
ko era deci logodnica, Yoko, după toate aparenţele,
iubita cea nouă, în timp ce el, bărbatul, trăgea să
moară. Lui Shimamura îi veni iar în minte gân­
dul că totul la ea era o trudă zadarnică. Nu erau
oare lipsite de sens eforturile fetei, care se vindea
ca să-şi ţină până la capăt promisiunea dată lo­
godnicului, ca să-i plătească medicii şi îngrijirea?
Când o s-o întâlnească, îi va spune în faţă că
tot ce face e zadarnic. Cu toate astea, ciudat, Shi­
mamura o simţea în sinea lui pură şi nevinovată.
El însuşi era incapabil să deosebească falsitatea
şi goliciunea într-un gest. Recunoscu în apatia
lui germenii primejdiei. Mult timp după plecarea
maseuzei, rămase întins, cufundat în gânduri.
Zăcu nemişcat până-1 pătrunse frigul. Atunci
abia văzu că fereastra odăii era larg deschisă.
Dedesubt, valea se umplea de umbre. Insera­
rea atârna friguroasă deasupra. Se-ntuneca devre­
me, şi piscurile îndepărtate pe care mai scânteia
palid zăpada părură deodată foarte aproape.
Curând căpătară relief toate încreţiturile şi
scobiturile muntelui. Umbrele se îndeseau în
văi. Pe creste întârziau lumini palide care pluteau
roşietice peste zăpezi.

63
 Cedrii îşi arătau siluetele negre, răsfiraţi pâl-
curi-pâlcuri pe valea râului, pe pârtiile de schi şi
în păduricea care înconjura templul.
Pe Shimamura îl copleşise o apăsare surdă,
venită din golul pe care-1 simţea căscându-se în
el; când, deodată, în pragul uşii apăru Komako.
Se simţi ca şi cum s-ar fi aprins o lumină caldă
în preajmă-i.
La han avea loc o adunare la care se puneau
la punct pregătirile pentru sezonul de schi, şi o
chemaseră la banchetul ce urma să aibă loc în
continuare. Fata se ghemui lângă kotatsu, alături
de el, şi-şi trecu mâna peste obrazul lui, într-o
mângâiere:
— Ce palid eşti azi! Ciudat.
Apoi, frământându-i între degete carnea moale
a obrazului:
— Şi ce prostuţ!
Părea să fi băut ceva.
Mai târziu, după banchet, se întoarse iar la el.
— Nu stiu> ce-i cu mine. Nu maia stiu) nimic.
Capul, capul mă doare îngrozitor! îngrozitor!
Se prăbuşi lângă măsuţa de toaletă. Băutura
îi împurpurase obrajii.
— Vreau apă! Dă-mi puţină apă!
Se ghemui jos, apăsându-şi obrajii în palme,
fară să mai ţină seama de pieptănătura compli­
cată şi fragilă. După o vreme se aşeză cuviincios
pe călcâie, cu genunchii strânşi, şi începu să-şi

64
şteargă cu grijă fardul dând din nou la iveală
obrajii ei rumeni de munteancă. Uitându-se în
oglindă, o pufni şi pe ea râsul. Acum umerii îi
tremurau uşor, de frig.
Prinse să povestească cu voce domoală şi li­
niştită că suferise în august o depresie nervoasă.
— Mi-a fost teamă să nu-mi pierd de-a bi-
nelea minţile. Eram în stare să mă gândesc la
ceva ore întregi din toate puterile, şi de fapt nu
ştiu la ce mă gândeam. Ce spaimă am tras atunci!
Ajunsesem să nu mai dorm deloc. Nu-mi puteam
aduna gândurile decât când eram nevoită să
plec la câte un banchet. Aveam tot felul de vise
şi-mi pierise cu totul pofta de mâncare. Şedeam
pe tatami şi-l zgândăream cu un ac de cusut, îl
împungeam aşa, cât era ziua de lungă. Şi ce fier­
binţi erau zilele în august!
— Când ai devenit gheişă?
— în iunie. înainte de asta mă gândeam să
plec la Hamamatsu.
— Să te măriţi?
y ■ ^
Komako aprobă din cap. îi făcuse curte un
bărbat din Hamamatsu, care o ceruse apoi în
căsătorie, dar ea nu-1 iubea. Multă vreme fusese
nehotărâtă.
— De ce nu te-ai putut hotărî de la început
să-l laşi baltă, dacă nu-1 iubeai deloc?
— Nu-i chiar atât de simplu.
— Te atrăgea căsătoria în sine?

65
 — Eşti imposibil! Sigur că nu, dar vezi, mă
simt nenorocită când nu e totul curat şi pus la
punct în jurul meu.
— Hm.
— Nu prea eşti îngăduitor cu alţii.
— A fost ceva între voi?
— Crezi că atunci aş fi stat atâta pe gânduri?
Dar el mi-a interzis să mă mărit cu altul cât timp
mai stau aici. Mi-a spus că o să mă împiedice cu
orice preţ.
— Dar e destul de departe Hamamatsu de-aici.
N-avea de ce să-ţi pese de el.
Komako tăcu un timp, se întinse de parcă
voia să-şi simtă căldura corpului, apoi spuse deo­
dată, ca într-o doară:
— Crezusem că sunt însărcinată. Acum îmi
vine să râd când mă gândesc.
Komako chicoti înveselită. Se ghemui ca un
copil, agăţându-se cu amândouă mâinile de chi-
monoul lui. Şi din nou genele ei dese îl făcură pe
Shimamura să creadă că ţine ochii întredeschişi.

Dimineaţă, când deschise ochii, o văzu pe

Komako sprijinită în cot de kotatsu. Mâzgălea
ceva pe dosul unei reviste vechi. Se întoarse
spre el:
— Acum nu mai pot pleca. Când a intrat
slujnica să facă focul, am sărit din pat, aşa de

66
tare m-am speriat. Mi-era tare ruşine. Dar soa­
rele era sus. Cred că am băut prea mult, de asta
am dormit atât de adânc.
— Cât e ceasul?
— S-a făcut opt.
— Mergem la baie?
Shimamura iesi din aşternut si,7 dintr-un salt,7
y y y

fu în picioare.
— Eu nu vin. M-ar putea vedea cineva pe
coridor, replică ea, din nou cuminte şi reţinută.
Când se întoarse de la baie, o găsi măturând
harnică prin cameră, cu un prosop legat cu co­
chetărie în jurul capului. Lustruise lună picioarele
măsuţei şi marginea de la kotatsu şi aranjase
cărbunii pe grătar.
Shimamura îşi vârî picioarele la căldură în
kotatsu şi începu să fumeze în tihnă, scuturând
cenuşa ţigării pe jos. Komako se repezi s-o ri­
dice cu un şerveţel şi-i aduse îndată o scrumieră.
El pufni în râs, binedispus. Râse şi ea.
— Ce ţi-ai mai cicăli bărbatul dacă ai avea
familie!
— Nu l-as cicăli deloc. Dar asa sunt eu. Râde
y y

lumea de mine că împăturesc cu grijă până şi

rufele murdare.
— Se spune că e destul să deschizi dulapul
unei femei ca să-ti dai seama de firea ei.
y

Luară micul dejun în odaie, pe care razele soa­

relui o încălzeau încet-încet.

67
 — Ce vreme frumoasă! Dacă m-as fi întors
y

acasă la timp, aş cânta acum la shamisen. Pe o

vreme ca asta i se schimbă şi sunetul.
Komako îşi ridică ochii spre albastrul limpede
şi adânc al cerului. Munţii îndepărtaţi erau în­
văluiţi într-o ceaţă alburie. Pe ei zăpada părea că
fumegă.
Shimamura îsi aduse aminte de cuvintele ma-
y

seuzei şi-i spuse că ar putea să exerseze în odaia

lui. Komako se ridică de îndată să telefoneze
acasă. Ceru un chimono de schimb si > caietele de
note cu Naga-utax. La gândul că vorbea cu ci­
neva din casa în care fusese ziua trecută, Shi­
mamura avu din nou în fată > ochii lui Yoko.
— Ţi le aduce domnişoara aceea?
— Nu stiu. Cred că ea o să le aducă.
y

— Spune-mi, ai fost logodită cu fiul profe­

soarei?
— Vai de mine! Când ai auzit aşa ceva?
— Ieri.
— Ce om ciudat! Şi nu mi-ai spus-o de ieri!
Komako nu mai vorbea pe tonul iritat din
ziua trecută. Un zâmbet înveselit îi juca în jurul
buzelor.
— Mi-e greu să vorbesc despre astfel de lu­
cruri,7 fiindcă nu-mi esti indiferentă.
y

— N-o spui din inimă. Urăsc oamenii din

Tokyo, fiindcă nu spun decât minciuni.

1 Cântec epic foarte lung.

68
 — Nu încerca să schimbi vorba.
— Nici nu-ncerc. Ai crezut povestea aceea?
— Mi se pare verosimilă.
— Iar nu spui adevărul. Ştiu că n-ai crezut-o
deloc.
— De fapt, mi-a fost cam greu s-o admit.
Mai ales ideea că te-ai făcut gheişă ca să-i plă­
teşti doctoriile.
y

— Dezgustător. Asta sună ca o comedie ief­

tină. E o minciună. Deşi ştiu că multă lume crede
că aş fi logodnica lui. N-au decât să creadă. N-am
devenit gheişă de dragul nimănui. Am facut-o
fiindcă n-aveam de ales.
— Vorbeşti cam enigmatic, nu?
— Am să-ţi povestesc de-a fir a păr totul. A
fost un timp când profesoara cred că s-ar fi bu­
curat să ne ştie împreună, pe fiul ei şi pe mine.
Dar asta în sinea ei, că de spus n-a spus-o nici­
odată. Noi doi am avut o bănuială, dar nu prea
precisă. Şi n-a fost nimic între noi. Asta-i tot.
— Aţi fost deci prieteni în copilărie?
— Da, dar pe urmă am trăit departe unul de
altul. Când m-au trimis pe mine la Tokyo, el a
fost singurul care m-a condus la gară. Am în­
semnat asta în primul meu jurnal.
— Poate că dacă rămâneaţi amândoi în por­
tul acela acum aţi fi împreună.
— Nu prea cred.
— Eşti sigură?

69
 — Nu te mai ocupa atâta de problemele al­
tora. El tot nu mai are mult de trăit.
— Totuşi, nu-i frumos să-ţi petreci nopţile
prin alte părţi.
— Dar e frumos ca tocmai dumneata să mi-o
spui? La urma urmei, fac ce-mi place. De ce să
mă oprească un om care şi aşa va muri curând?
Shimamura nu replică nimic. Totuşi, Komako
nu pomenise nimic de Yoko. De ce oare? Pe de
altă parte, Yoko, cea care în tren îl îngrijise pe
bolnav cu gesturi de mamă, îi va aduce acum
hainele lui Komako, uitând de relaţiile acesteia
cu bărbatul bolnav. Lucrurile nu se împăcau în
mintea lui Shimamura.
Rămase pierdut în gânduri, după cum îi era
obiceiul. îl întrerupse din visare vocea limpede
a lui Yoko, strigând-o încetişor pe Komako.
— Da, îţi mulţumesc mult, răspunse aceasta
ridicându-se si> trecând alături în odăiţa
> de trei
rogojini1.
— Ai venit chiar tu cu ele? Cred că ti-a
> fost
cam greu.
Bărbatului i se păru că Yoko a părăsit camera
fară să răspundă ceva.
Lui Komako îi sări coarda a treia de la sha-
misen în timp ce o încerca. Urmărindu-i mişcările
pe când schimba coarda şi acorda instrumentul,

1 Suprafaţa camerelor se măsoară în Japonia în ro­

gojini tatami; o rogojină = 0,90/1,80 m.

70
Shimamura îşi putu da seama că fata cântă cu
siguranţă şi forţă. Ea desfăcu apoi pe kotatsu o
boccea destul de mare, din care scoase un caiet
de note voluminos si > douăzeci de volumaşe i cu
bucăţi pentru shamisen, compuse de Kineya Ya-
shichi. Shimamura le luă în mână uimit.
— După astea exersezi?
— Nu e nimeni în sat de la care să mai pot
învăţa. Asa că mă mulţumesc
y y >
cu astea,7 n-am ce
face.
— Dar stai chiar în casa profesoarei.
— E pe jumătate paralizată.
— Totuşi, ţi-ar putea da unele indicaţii.
— Nu mai poate vorbi. La dans mai corec­
tează cu mâna stângă mişcările greşite, dar sha-
misen-ul o oboseste si-o irită numai cât îl aude.
y y

— Si >
reuşeşti să cânţi după notele astea?
y y y r

— Da. Merge destul de bine.

— Cum s-ar mai bucura compozitorul să ştie
că o gheişă adevărată se căzneşte aici, în creierul
munţilor, să exerseze după notele lui!
— Când eram la Tokyo şi mă pregăteam să
devin gheişă, m-au învăţat mai ales să dansez.
Lecţii de shamisen am luat foarte puţine. Dacă
as uita acum si ce am învătat atunci, n-as mai
y y y f y

găsi aici pe nimeni să mă corecteze. Aşa că mă

bazez numai pe note.
— Cânţi şi din gură?
— Nu prea am voce. Dar am reţinut câteva
cântece de la lecţiile de dans şi cu ele mă descurc.

71
Dar altele noi nu mai aud decât la radio, şi pe-as-
tea nu le-am învătat bine. Adică —le cânt în-
y

tr-un stil cam... personal. Ştiu că e caraghios.

Şi mai e ceva: îmi pierd vocea când e de faţă ci­
neva la care tin. Pentru necunoscuţi, în schimb,
y > ? 3

sunt în stare să cânt cât mă ţine gura.

Se opri un moment, ruşinată, pe urmă îşi
aţinti ochii asupra lui Shimamura cu o expresie
care voia să spună că e pregătită să-l acompanieze
la shamisen, dacă el vrea să cânte. Asta îl puse în
încurcătură.
Crescut într-un cartier elegant din Tokyo,
cunoştea încă de copil teatrul kabuki şi dansul
clasic. îi rămăseseră textele unor Naga-uta, dar
de cântat nu le cânta niciodată. De altfel, un
asemenea cântec era legat în mintea lui de tea­
tru şi dans, şi nu-1 găsea potrivit la un banchet
cu gheişe.
— O, eşti un oaspete tare dificil, rupse Ko-
mako tăcerea.
Muşcându-şi buza de jos, îşi rezemă shami-
sen-\A de genunchi. Când deschise caietul de note,
faţa ei căpătă o expresie cu totul nouă.
— Bucata asta o exersez din toamnă, anunţă
ea liniştită.
y

Era Kanjinchd

1 Naga-uta despre viaţa viteazului Minamoto Yoshit-

sune (personaj istoric, care a trăit între anii 1159—1189).

72
 La primele note, Shimamura se cutremură şi
fiori reci îl străbătură din cap până-n picioare,
încreţindu-i pielea. O seninătate străvezie creştea
dinlăuntrul fiinţei lui, în timp ce muzica singură
inunda imensele spaţii, vide ca tăriile cerului, pe
care le simţea deschizându-se în el. Era uimit,
învins, biruit ca de o lovitură năprasnică. Sunetele
răscoleau în el spaimă şi veneraţie. Se simţi cu­
prins de remuşcări. Golit de puteri, se lăsa purtat
cu voluptate, legănat, dus de forţa voinţei ei.
Căuta să-şi dea seama cât de autentică e arta
acestei fete de nouăsprezece ani, atât de izolată
în creierul munţilor.
j Komako cânta cu o con-
centrare şi o seriozitate de parcă s-ar fi aflat pe
scenă, iar nu în odăiţa lui strâmtă. Shimamura
se simţi cuprins de entuziasmul lui obişnuit când
se afla la munte. Komako pronunţa cuvintele
intenţionat monoton, când rar, când iute,
trecând grăbită peste câte un pasaj obositor, ca
pe urmă să-şi dezlănţuie din nou vocea. Bărbatul
se întreba cu spaimă până unde are să-l mai
poarte cântecul ei puternic şi sigur. Se sprijini
în cot, ca şi cum gestul acesta i-ar fi putut da
siguranţa pe care o căuta.
Când sunetele amuţiră, Shimamura răsuflă
uşurat. Mă iubeşte deci, îşi spuse, dar pe urmă
se ruşină singur de gândul lui.
— Pe o vreme ca asta sună mult mai bine, i
se adresă Komako simplu, în timp ce se uita la
cerul albastru şi tăios, boltit deasupra zăpezii.

73
 Şi aerul era parcă altul acum. Lipseau pereţii
teatrului, lipseau şi ascultătorii, şi praful marilor
oraşe. Sunetele străbăteau dimineaţa limpede de
iarnă şi se răspândeau până în depărtările mun­
ţilor
> ninşi.
>
Fata cânta singură, nepăsătoare la tot ce era
în jur. Neştiute, valea şi povârnişurile îşi trimiteau
puterile în cântecul ei. In detaşarea ei, fata de­
păşise tristeţea şi-i rămăsese numai o voinţă ne­
îmblânzită. Lecţiile de shamisen, luate demult,
însemnaseră foarte puţin, şi-i trebuiseră puteri
nemăsurate ca să descifreze singură notele şi să
cânte pe dinafară bucăţi atât de grele.
Shimamura vedea aici o irosire de forţe, o
trudă zadarnică. Şi totuşi îl atrăgea inutilitatea
asta, părând că-1 ademeneşte de undeva, de foarte
departe. Ştia că pentru viaţa ei cântatul la sha­
misen e un lucru nepreţuit, care dă intensitate
clipelor ei.
Cum Shimamura nu pricepea prea mult din
fineţea tehnică a execuţiei, ci se lăsa doar trans­
portat de sunete, era pentru Komako un ascul­
tător foarte generos.
Ea începu să cânte a treia bucată, Miyakodori'.
Intr-o clipă, unduirile moi şi senzuale ale melo­
diei alungară din el toată încordarea. O privea

1 Naga-uta pe un motiv din culegerea clasică de

povestiri Ise monogatari.

74
cald, destins, în timp ce simţea cum îi pătrunde
în carne apropierea trupului ei, dinspre care ve­
neau spre el chemări molatice.
In jurul nasului ei subţire plutea de obicei o
undă de însingurare. Acum îi ardeau însă obrajii
şi toată fiinţa ei era o afirmare, o prezenţă vie şi
puternică. Buzele sângerii se apropiau umede,
răsfrângând lumini jucăuşe, apoi se întindeau
după cum o cerea cântecul, şi din nou se strân­
geau, tulburătoare. Şi cât de puternic era farme­
cul ascuns al făpturii ei! Sub sprâncenele dese,
ochii desenau o linie dreaptă, care nu urca, nici
nu cobora spre tâmple. Ochii erau umezi, scân­
teietori, de copil. Nu se pudrase. în locul tenu­
lui străveziu şi sensibil pe care-1 căpătase la Tokyo,
strălucea acum culoarea sănătoasă de munte.
Avea tenul proaspăt ca bulbul crinului sau al
cepei descojite, şi puteai vedea sângele pulsând
sub piele până la linia desenată de gulerul răs­
frânt al chimonoului. Dar, înainte de toate, era
de o curăţenie fără seamăn.
y

Komako se ghemui din nou cu călcâiele sub

ea, cu un gest care i se păru lui Shimamura mai
feciorelnic ca oricând. îi cântă apoi după note
Urashima!. Ii mărturisi că mai are mult de exer­
sat la bucata asta. Când sfârşi, puse tăcută pana
sub corzi si se destinse.
y

Era toată numai ademenire.

1 Naga-uta despre povestea pescarului Urashima Taro.

75
 Shimamura nu spunea nimic, dar nici ea nu
părea să-i aştepte părerea. Era pur şi simplu se­
nină.
— Poţi recunoaşte pe oricare dintre gheişele
de aici după felul cum cântă?
— N u e greu. Sunt numai vreo douăzeci de
gheişe. Mai ales când cântă dodoitsu\ mi-e
uşor să le recunosc. Acolo iese în evidentă stilul
fiecăreia.
Komako luă din nou shamisen-\A si-1 > rezemă
de genunchiul drept, în timp ce-şi coborî şoldul
stâng, mutându-şi greutatea corpului pe dreapta.
— Asa j am învătat
» să stau când eram mică,7
explică ea amuzată, mimând o privire neajutorată
spre gâtul shamisen-ului.
începu să cânte cu voce de copil Kurokami2,
acompaniindu-se destul de neîndemânatic la sha­
misen.
— E primul cântec pe care l-ai învăţat?
— Îhî, şi Komako dădu din cap ca o fetiţă.
După ziua aceasta, dacă i se întâmpla să ră­
mână peste noapte la el, Komako nu mai stăruia
să plece înainte de a se crăpa de ziuă.
— Komako! strigă un glas subţirel de copil
din capătul celălalt al coridorului, şi Komako o
aduse lângă ea pe fetiţa de doi ani a patronului.

1 Gen de cântec popular, în patru versuri (26 de

silabe).
2 Plete negre, cântec pentru copii.

76
 O aşeză lângă kotatsu, se jucă împreună cu
ea şi la prânz o duse la baie. Când se întoarse
de-acolo, îi spuse lui Shimamura, trecându-şi
pieptenul prin păr:
— Cum vede o gheişă, fetiţa asta strigă după
ea „Komako“, cât o ţine gura. Şi, de câte ori gă­
seşte în vreo poză o coafură tradiţională, pentru
ea tot Komako e. Eu o înţeleg, că-mi plac copiii
mult. Hai, Kimi! Vino, să mergem la căsuţa lui
Komako.
Se ridică să plece, dar se trânti din nou le­
neşă într-un fotoliu de pai, pe verandă.
— Cum se grăbesc oaspeţii din Tokyo! Au şi
ieşit pe pârtie.
Din camera lui, privirea cuprindea spre nord
toată pârtia de schi de la poalele muntelui. Shi­
mamura, care şedea lângă kotatsu, îşi întoarse
ochii spre fereastră. Petece de zăpadă acopereau
pârtia din loc în loc. Vreo cinci-şase mogâldeţe
în costum de schi în culori întunecate lunecau
pe zăpadă. Răzoarele nu erau încă acoperite de
omăt şi, cum panta nu era deosebit de înclinată,
totul avea un aer caraghios.
— Ai zice că sunt nişte şcolari. Azi e dumi­
nică, nu?... Crezi că e plăcut să schiezi aşa?
— Când te uiţi de-aici, n-arată rău, spuse
Komako de afară, vorbind pentru sine. Toţi oas­
peţii se minunează când îi salută o gheişă pe
pârtie. Nu ne recunosc când ne văd aşa bronzate,
fiindcă seara ne văd numai pudrate.

77
 — Porţi şi tu costum de schi?
— Am pantaloni de munte. Uf! M-am sătu­
rat de toată povestea! Seara petrecerile, pe urmă
dimineaţa aceiaşi oaspeţi pe pârtie - mereu ace­
laşi lucru. Ei, la revedere. Hai să mergem, Kimi.
Are să ningă la noapte. Şi serile sunt friguroase
înainte de a ninge.
Shimamura ieşi pe verandă şi se aşeză pe lo­
cul lăsat liber de Komako. Se uită după cele
două siluete care coborau dealul care se întindea
până la pârtia de schi ţinându-se de mână.
Pe cer se îngrămădeau nori. Munţii întune­
caţi apăreau mohorâţi, alături de creste pe care
mai era soare. Umbre şi lumini se fugăreau fară
încetare peste piscuri. Vederea lor îi dădea fiori
de frig lui Shimamura. Curând se mohorî şi
pârtia de schi. Sub fereastră, Shimamura des­
coperi în gardul viu de crizanteme ţurţuri mici
care atârnau de fiecare floare: parcă erau de ge­
latină albăstrie.
Dar noaptea nu ninse, totuşi. Căzu doar mă-
zăriche, care se transformă în ploaie.
In noaptea cu lună din ajunul plecării sale,
dădu îngheţul. Shimamura o mai chemă o dată
pe Komako Ia el. Se apropia de ora unsprezece,
când ea îi propuse deodată să mai facă o plimbare
împreună. Rămase surdă la toate împotrivirile
lui. încăpăţânată, îl trase de sub kotatsu şi-l sili
s-o însoţească.

78
 Drumul era îngheţat. Satul dormea tăcut sub
cerul rece. Komako îşi ridică poalele chimo-
noului şi le vârî sub obi. Pe cer scânteia o lună
geroasă, ca un tăiş de sabie prins într-o pojghiţă
de gheaţă.
— Acum mergem până la gară.
— Ţi-ai pierdut minţile? Asta face un ril dus
si-ntors.
»
— Dar tot pleci în curând la Tokyo. Aş vrea
să vedem împreună gara.
Shimamura simţea cum frigul îl pătrundea
din umeri până-n călcâie.
La întoarcere, Komako păru cuprinsă de
disperare. Cu mâinile vârâte sub kotatsu, îşi lăsă
capul în jos şi rămase aşa, nemişcată. Nu-1 mai
însoţi pe Shimamura la baie.
Când se întoarse, o găsi în aceeaşi poziţie,
ghemuită lângă kotatsu şi privind fix înaintea ei.
întinsese aşternutul pe rogojini, astfel încât pătura
de dedesubt ajungea până la kotatsu, iar un ca­
păt al plapumei se întindea deasupra.
— Ce-i cu tine? —
— Vreau să plec.
— Prostii.
— Bine, bine. Culcă-te acum. Eu mai rămân
puţin aici.
— Ce-ţi veni cu plecatul?

1 Măsură de lungime de aproximativ 4 kilometri.

79
 — Nu mai plec. Stau aici până se luminează
de ziuă.
— Văd că vrei să mă superi.
— Nu vreau deloc. Nu vreau să te supăr.
— Atunci?
— Nimic. Nu mă... simt bine azi.
— Cum ai spus? A, asta-i tot? Dar n-are nici
o importanţă, zise Shimamura râzând. N-am să
mă ating de tine.
— Eşti groaznic!
— Şi mai umbli pe o vreme ca asta pe-afară,
ca o nesocotită.
— Acum plec.
— Din partea mea, poţi să rămâi.
— E îngrozitor. în curând o să fii din nou la
Tokyo. Nu mai pot îndura.
Faţa ei atinse uşor pătura de pe kotatsu.
Era disperată fiindcă se simţea prea legată de
un oaspete care pleca, sau o amăra faptul că tre­
buia să se stăpânească într-un astfel de moment?
Shimamura se întreba în sinea lui ce se petrece
oare în sufletul ei.
— N-ai decât să pleci şi acum la Tokyo!
— De fapt, am de gând să plec mâine.
— Cum? De ce?
Komako ridică brusc capul, ca speriată din
somn.
— Ştii că, oricât aş rămâne, tot nu pot face
nimic pentru tine.

80
 Ea îl fixă cu privirea un timp, apoi izbucni
pe un ton nestăpânit:
— Nu spune asta! Nu vorbi aşa!
Se aruncă deodată de gâtul lui şi începu să-l
zgâlţâie.
— Nu te las să vorbeşti >
asa! Scoală-te! Scoa-
y

lă-te, când îţi spun!

Vorbea repezit, agitată. Apoi se lăsă să cadă
moale alături de el, uitând cu totul de starea de
care pomenise înainte.
După un timp, deschise ochii. Avea o privire
caldă si umedă.
— Intr-adevăr, trebuie să te întorci la Tokyo,
vorbi ea blând şi ridică de pe jos meşa de păr
care-i căzuse din coc.

A doua zi, pe când Shimamura se îmbrăca

pentru a lua trenul de trei după-masă, un anga­
jat al hanului o chemă încetişor pe Komako pe
coridor. Shimamura auzi glasul ei răspunzând
în şoaptă la întrebarea acestuia: „Să vedem, cum
ar fi să-i socotim unsprezece ore?“ Pesemne ce­
luilalt i s-a părut exagerat să-i pună la socoteală
toate cele şaisprezece-şaptesprezece ore cât stă­
tuse Komako la el în fiecare zi.
Pe nota de plată pe care o primi scria în-
tr-adevăr „ora 5“ pentru noaptea când ea îl pă­
răsise la cinci şi „ora 12“ când plecase în ziua
următoare la amiază. Totul era trecut la socoteală.

81
 Komako, în palton şi cu un fular alb la gât,
îl conduse la gară. El cumpără câteva conserve
de fructe şi alte nimicuri pentru cei de-acasă,
mai mult ca să-şi omoare timpul. Ii mai rămă­
seseră douăzeci de minute până la plecarea tre­
nului. începu să se plimbe încoace şi-ncolo,
alături de Komako, prin piaţeta din faţa gării.
Privită de-aici, valea i se părea strâmtă, înconju­
rată cum era din toate părţile de munţi. îl de­
prima până şi negrul prea întunecat al părului
fetei, în singurătatea mohorâtă a acestei văi din­
tre munţi. Foarte departe, în josul râului, stră­
lucea pe un versant o mică pată de soare.
— S-a topit multă zăpadă de când sunt aici,
nu găseşti?
— Totuşi, e destul să ningă două zile şi ză­
pada se ridică până la şase shaku. Când ţin nin­
sorile şi mai mult, îngroapă uneori stâlpii de
telegraf până sus. Atunci pot nimeri cu gâtul în
firele electrice, cum umblu eu neatentă, tot cu
gândul la dumneata.
— Atât de mare e omătul pe-aici?
— După astfel de ninsori, băieţii de la inter­
natul scolii din oraşul
>
vecin se aruncă dimineaţa
y

în zăpadă, ieşind pe ferestrele de la etaj. Sar pe

fereastră goi-goluţi şi înoată în nămeţi ca prin
apă. Ia uită-te acolo, au şi ieşit cu plugul de
zăpadă.
— Mi-ar plăcea să prind odată ninsorile mari
pe-aici. Dar în ianuarie hanul e plin de oaspeţi.

82
Şi pe urmă, mai sunt şi avalanşele care pot în­
gropa calea ferată.
— Spune, duci o viaţă îmbelşugată, nu-i aşa?
Trăieşti tot timpul aşa ca acum? întrebă Komako,
aruncându-i o privire cercetătoare. Dar de ce
nu-ţi laşi mustaţă?
— Mustaţă?... Da, m-am gândit şi eu la asta.
Shimamura îşi trecu degetele peste obrazul
ras, care mai păstra o uşoară umbră albăstrie.
Deasupra cutei care pornea din colţurile gurii,
pielea obrajilor era fină şi moale. Se întrebă dacă
nu cumva această moliciune a lui o atrăgea pe
Komako atât.
— Ştii că fară pudră şi tu ai obrajii atât de
bronzaţi încât par proaspăt bărbieriţi?
— Ascultă cum croncăne corbii a rău. Unde-or
fi croncănind? Şi ce frig e!
Komako se uită la cer, cu braţele încrucişate
* y y

pe piept. Era înfrigurată.

— Hai să ne încălzim mai bine lângă sobă,
în sala de aşteptare.
In clipa următoare văzură amândoi o siluetă
care fugea spre ei, venind de pe un drum lătu­
ralnic. Recunoscură pantalonii de munte ai lui
Yoko.
— Vai, Komako! Domnul Yukio! Komako!
Cu răsuflarea tăiată, se opri lângă ei şi o apucă
pe Komako de umeri, ca un copil speriat care se
agaţă de mama lui.
— Vino repede acasă! I-e rău! Hai, repede!

83
 Komako închise ochii, parcă străduindu-se
să uite de mâinile care îi strângeau umerii. Pa­
lidă, clătină apoi din cap, cu o hotărâre înspăi­
mântătoare.
— întâi îmi duc oaspetele la tren. înainte de
asta nu mă întorc acasă.
Shimamura rămase uluit.
— La tren? Dar nu-i nevoie.
— Ba e. Cine stie > dacă o să te mai întorci
vreodată.
— Dar mai vin. Vin neapărat.
Yoko nu părea să le fi auzit conversaţia. Con­
tinuă agitată:
— înainte am telefonat la han. Mi-au spus că
eşti la gară. Am venit într-un suflet. Te cheamă
Yukio!
O zgâlţâia pe Komako, care o lăsă o vreme
ca împietrită, după care o îmbrânci deodată cu
furie:
— Dă-mi pace!
Făcu câţiva paşi înapoi. îi era rău. îi venea să
verse, dar nu putea. Avea ochii plini de lacrimi
şi pielea i se încreţise toată.
Yoko o privea încremenită, cu nişte ochi din
altă lume. Nu se putea şti dacă expresia împietrită
de pe faţa ei ascunde mânie, uimire sau tristeţe.
Impersonală, faţa ei avea o simplitate nemişcată
de mască.
Cu aceeaşi expresie, Yoko se întoarse brusc
spre Shimamura, apucându-1 de mână.

84
 — Iertaţi-mă! Trimiteţi-o acasă! Vă rog!
Vocea ei înaltă şi serioasă îl implora.
— Am s-o trimit.
Shimamura se întoarse autoritar spre Komako.
Aproape că strigă:
— Du-te acasă! Nesocotito!
Dar Komako nu-1 lăsă să termine. Se întoarse
spre Yoko:
— Dar tu ce cauţi aici? Cu ce drept? se răsti
la ea, smulgând cu violenţă mâna care o ţinea
încă strâns pe a bărbatului.
Shimamura avu intenţia să cheme un taxi,
dar degetele scăpate din strânsoarea fetei parcă
nu mai voiau să-l asculte.
— O trimit îndată acasă cu taxiul. Ia-o dum­
neata înainte, că au şi început oamenii să se uite
la noi.
Yoko aprobă scurt din cap şi, cu o repeziciune
de necrezut, se întoarse şi dispăru de lângă ei.
Shimamura o urmări cu privirea, întrebându-se
de ce fata asta e întotdeauna atât de serioasă.
Dar îndată gândul i se păru nepotrivit cu îm­
prejurarea de acum.
Vocea ei dureros de frumoasă îi rămăsese în
urechi. Din nou i se păru că-i aude ecoul întors
din zăpezile munţilor.
— Unde te duci? îl întrerupse Komako când
îl văzu că vrea să cheme un taxi. Nu, n-are rost.
Tot nu plec acasă.

85
 Shimamura simţi » că se ridică în el o ură
aproape fizică împotriva ei.
— Nu ştiu ce s-a petrecut între voi trei, dar
ştiu că bărbatul acesta e pe moarte. Şi că fata a
venit în goană după tine ca să-l mai vezi o dată.
Imbunează-te şi du-te. Are să-ţi pară rău pe
urmă. Poate că el se stinge în clipa asta. Lasă
odată încăpăţânarea la o parte.
— Nu-i nici o încăpăţânare. Nu înţelegi
nimic.
— Când te-au trimis pe tine la Tokyo, el a
fost singurul care te-a dus până la gară. Ai scris
asta în primul tău jurnal, chiar pe prima pagină.
Şi acum nu vrei să-ţi iei ultimul bun-rămas de
la el? Are să te înscrie pe ultima filă din viaţa lui.
— Nu vreau! Să merg să-l văd cum moare?
Shimamura se întrebă dacă o spune din in­
diferenţă sau, dimpotrivă, fiindcă îl iubise prea
mult pe bărbatul acela.
— N-am să mai ţin niciodată jurnal. Am să
le ard pe toate câte le am, spuse Komako aproape
în şoaptă, în timp ce sângele i se urca în obraji.
Dar dumneata eşti atât de bun. Dumitale îţi
pot trimite toate jurnalele mele, nu-i aşa? N-o
să râzi de mine? Stiu
> că ai o inimă foarte bună.
Shimamura fu cuprins de o senzaţie de neîn­
ţeles:
t se simţi
> deodată cel mai minunat om din
lume şi nu mai stărui pe lângă ea să plece acasă.
Komako tăcea.

86
 Slujitorul de la han apăru să anunţe că s-a
deschis peronul.
Nu erau decât vreo patru-cinci oameni din
partea locului, care urcau şi coborau tăcuţi din
tren, încotosmănati cu totii în haine mohorâte
7 y y >

de iarnă.
— Pe peron nu mai pot să ies. La revedere.
Komako rămase îndărătul ferestrei, în sala
de aşteptare. Fereastra era închisă. Privită din
tren, fata părea un fruct rar şi minunat, părăsit
într-o vitrină prăfuită de dugheană, într-un că­
tun uitat de lume.
Trenul se puse în mişcare şi atunci fereastra
sălii de aşteptare se lumină o clipă, prinzând în
lucirea ei chipul lui Komako. Imaginea se stinse
îndată.
Obrajii fetei străluciseră la fel de aprinşi ca
în oglinda cu zăpezi pe care o privise Shimamura
îndelung într-o anume dimineaţă. Acum, ca şi
atunci, priveliştea ţinea parcă de altă lume.
Trenul urcă spre munţii de la nord şi trecu
prin tunelul cel lung, apoi începu din nou să
coboare printre rânduri întregi de piscuri, spre
valea largă de dincolo. întunericul înghiţi lumina
slabă a după-amiezii de iarnă. Trenul parcă îşi
lăsase în tunel învelişul de metal cu luciu învechit.
Prin părţile de la câmpie nu era zăpadă.
Coborând de-a lungul unei văi, dădură într-o
câmpie deschisă, cât vedeai cu ochii. Acolo se ri­
dica un singur munte sub lună, cu vârful zimţat

87
şi crestat, coborând în jos în linii blânde şi do-
moale, până se topea în câmpie. Muntele acesta
domina singuratic împrejurimile, ridicându-se
în mijlocul peisajului masiv şi violet, în lumina
palidă de asfinţit. Luna nu mai era albă. Luciul
ei mat n-avea aici limpezimea tăioasă a nopţilor
de iarnă. Pe cer nu se vedea nici o pasăre. Şesul
se întindea neîntrerupt la poalele muntelui, fară
sfârşit spre dreapta şi spre stânga. Lângă râu se
înălţa o construcţie albă, probabil un baraj. Toate
contururile se întunecau în fereastra trenului,
care străbătea peisajul încremenit de iarnă.
Geamul începu să se aburească de la umezeala
caldă de dinăuntru şi, în timp ce se stingea ima­
ginea câmpiei de-afară, apărură în geam chipurile
încă străvezii ale pasagerilor din vagon. Se repeta
jocul oglinzii cu privelişte de seară.
Trenul se deosebea de cele obişnuite de pe
linia Tokyo, căci avea numai vreo trei-patru va­
goane învechite şi decolorate. Parcă se găsea în
cine ştie ce ţară îndepărtată. Până şi lumina elec­
trică din vagon era fantomatică.
Shimamura deveni cu totul absent. Se lăsă
dus de visare, îşi imagină că e purtat în gol, scos
din spaţiu şi timp. In huruitul monoton al roţi­
lor, i se părea că aude glasul lui Komako, vor­
bind în frânturi de cuvinte, rostogolite grăbit,
cu forţă, cu furie. Era în ele toată puterea cu
care fata aceasta ştia să se agaţe de viaţă. Cuvin­
tele nu le desluşea bine, dar nici nu şi le putea

88
goni din minte. îşi dădea seama că n-o va putea
uita şi gândul că o lasă în urmă, tot mai departe,
îi adâncea melancolia pe care o trezeau în el
toate călătoriile.
Poate tocmai în clipa asta bărbatul acela nu­
mit Yukio îsi > dă ultima suflare. De ce atâta în-
căpăţânare la ea? De ce se ferise să-l mai vadă?
Oare mai ajunsese la timp lângă el?
Vagonul era deprimant de pustiu. în faţa lui,
un bărbat de vreo cincizeci de ani si o fată cu
obrajii roşii păreau cufundaţi într-o discuţie in­
terminabilă. Fata îşi înfaşurase un şal negru în
jurul umerilor grăsulii. Avea pielea îmbujorată
şi proaspătă. Cu bustul aplecat înainte, asculta
atentă la vorbele bărbatului şi răspundea totdea­
una cu însufleţire. Amândoi arătau de parcă por­
niseră împreună într-o lungă călătorie.
Trenul opri într-o gară lângă care se înălţau
coşurile unei filaturi de mătase, şi iată că bărbatul
îşi luă geamantanul de nuiele din plasă şi-l aruncă
grăbit pe fereastră.
— Ei, poate ne mai vedem cândva! îi strigă
el fetei înainte de a coborî.
Shimamura se simţi deprimat până la lacrimi
de această scenă. Acum i se păru şi mai apăsătoare
despărţirea de Komako.
Nici în vis nu şi-ar fi închipuit că cei doi din
faţa lui se întâlniseră întâmplător, fară să se cu­
noască. Bărbatul era pesemne un comis-voiajor.

89
 înainte ca Shimamura să plece din Tokyo,
soţia lui îi spuse să nu-şi lase hainele atârnate în
cuier; era vremea la care moliile îşi depun ouăle
pretutindeni. într-adevăr, când ajunse la han,
văzu vreo şase-şapte sub streaşină. Pe un umeraş
pentru haine din anticamera lui de trei rogojini
se oprise o molie grasă, cu un trup prea mare
pentru aripile ei scurte.
La fereastră mai atârna încă plasa de sârmă
pentru ţânţari, rămasă din lunile de vară. Pe ea
era o singură molie, nemişcată şi tăcută, de parcă
ar fi lipit-o cineva acolo. Avea antenele scurte şi
depărtate, ca un puf de culoarea chiparosului.
Aripile erau aproape străvezii, palide, verzui şi
lunguieţe.
O )
Pe fundalul munţilor
>
cu frunzişj tom-
natic, mângâiat de raze palide de seară, verdele
slab al aripilor moliei părea ca de mort. Numai
acolo unde aripile din faţă şi cele din spate se
suprapuneau, culoarea devenea mai adâncă, că­
pătând o nuanţă saturată. La fiecare pală de vânt,
aripile fluturau scurt, ca nişte foiţe din hârtie
subţire de mătase.
Shimamura se ridică, întrebându-se dacă molia
e moartă sau vie. Bătu uşor cu degetul în plasa
de sârmă, din interior. Molia nu se mişcă. Atunci
lovi plasa cu pumnul. Ca o frunză moartă, mo­
lia se desprinse şi căzu, învârtindu-se în cercuri,
pe rogojină.

90
 Dincolo, în faţa crângului de cedri, roiau ne­
numărate libelule, umplând aerul cu aripile lor
ca puful de păpădie împrăştiat.
La poalele muntelui râul apărea printre cedri,
dând impresia că izvorăşte din vârfurile lor.
Shimamura contemplă multă vreme fară să
obosească florile albe —probabil de hagi1—care
se revărsau în cascade, acoperind piciorul mun­
telui cu scânteieri argintii.
Când se întoarse de la baie, găsi la intrarea
hanului o vânzătoare de mărunţişuri, o rusoaică.
Se apropie şi el să vadă cu ce marfa a bătut fe­
meia atâta cale până în satul acesta din creierul
munţilor:
> nu erau decât nişte banale
> obiecte de
toaletă şi piepteni de pus în păr, toate japoneze.
Femeia arăta de peste patruzeci de ani, cu o faţă
nespălată şi plină de zbârcituri. Gâtul, în schimb,
îi era rotund, poate prea plin, cu pielea lucioasă,
de o albeaţă fară pată.
— De unde vii? o întrebă Shimamura.
— De unde? De unde-oi fi venind?!
Rusoaica părea să se minuneze singură, repe-
tându-şi întrebarea ca pentru sine, în timp ce-şi
strângea gânditoare mărunţişurile.
Fusta ei, care semăna cu o fâşie de pânză mur­
dară înfăşurată strâns în jurul şoldurilor, nu mai

1 Specie de trifoi (Lespedeza bicolor).

91
avea în ea nimic european. După toate aparen­
ţele, se obişnuise bine cu viaţa japoneză.
îşi legă lucruşoarele într-o bocceluţă pe care
o luă în spate şi părăsi hanul. Shimamura ob­
servă că în picioare avea totuşi pantofi europeni.
Stăpâna hanului, care o urmărise şi ea cu pri­
virea, îl invită pe Shimamura îndărătul ghişe-
ului. Pe rogojină, lângă foc, şedea cu spatele la
ei o femeie înaltă, care-şi ridică îndată poalele
chimonoului şi plecă din încăpere. Purta un chi-
mono negru de ceremonie, cu embleme pe el.
Shimamura o mai văzuse o dată pe gheişa aceasta,
pe o fotografie de reclamă pentru sporturile de
iarnă. Acolo era îmbrăcată în pantaloni de munte
traşi peste chimonoul de seară - şi lângă ea în
fotografie era Komako. Acum i se păru ceva mai
în vârstă, puţin cam durdulie şi tare de treabă.
Stăpâna hanului încălzea deasupra focului
turtite
> ovale de orez.
— Gustaţi şi dumneavoastră! E sărbătoarea
ei de rămas-bun. Luaţi câteva.
— Sunt din partea celei care tocmai a ieşit?
— Da.
— E o gheişă apreciată, nu?
— Si-a încheiat anul de contract si acum îsi
y * y

ia rămas-bun de la toţi. A fost tare îndrăgită.

Shimamura suflă peste turta fierbinte, înainte
de a muşca din ea. Avea coaja tare, cu un gust
puţin acrişor şi un iz slab de mucegai.

92
 în faţa ferestrei soarele bătea din plin peste
nişte fructe roşii, coapte. Lucirile de jăratic ale
fructelor se reflectau până pe tija de bambus prin
care trecea cârligul ceaunului.
— Ce înalte sunt pe-aici ierburile de susuM
se minună Shimamura, privind afară pe drumul
de costişă.
0 bătrânică ducea în spate snopi lungi, de
două ori cât ea, cu spicul uriaş.
— Da, sunt trestii kaya1.
— Aşa? Astea-s kayai
— La expoziţia băilor termale, pregătită de
Ministerul Căilor Ferate, s-a ridicat un pavilion
de ceai sau un chioşc de grădină, ce va fi fost,
cu acoperişul făcut numai din kaya. Cineva de
la Tokyo a cumpărat pe urmă pavilionul întreg,
asa cum era.
y

— Vasăzică asta e kayal repetă Shimamura

ca pentru sine. Deci ceea ce luasem eu drept
flori de hagt, cascadele de flori de pe munte, nu
erau altceva decât spice de kaya.
De cum coborâse din tren, îi atrăseseră pri­
virile florile acestea albe de munte. Până şi pe
versantul abrupt de sub vârf străluceau şi scân-
teiau argintii valuri de flori sub soarele de toamnă.
Priveliştea lor izbitoare îl făcuse să-si
y >
înăbuşe un
y

strigăt de uimire. Le luase drept flori de hagi. Dar

1 Trestie japoneză.

93
ierburile lungi cu spicul greu, pe care le vedea
acum de aproape, i se păreau cu totul altceva.
Snopii uriaşi ascundeau silueta femeii care-i purta
în spate. Cozile lor se izbeau hârşâit de pietrişul
drumului. Aveau spicele uriaşe.
Intrând în anticamera odăii lui, Shimamura
văzu că molia cea grasă îşi lăsase ouăle pe lacul
negru al umeraşului de haine din anticameră.
Alte câteva molii se loveau mereu de felinarul
de sub streaşină. încă de la prânz, începeau să
zumzăie insectele.
Komako întârzie puţin. Când veni, în sfârşit,
rămase în picioare pe coridor, privindu-1 ne­
mişcată.
— De ce ai venit iar? Ce cauţi aici?
— Am venit să te văd.
— N-ai inimă. Bărbaţii din Tokyo spun nu­
mai minciuni. îi urăsc pe toţi.
Apoi, îngenunchind pe tatami, continuă cu
o voce blândă şi mică:
— N-am să mai conduc niciodată pe cineva
la gară. Nici nu pot să-ţi spun cât de groaznic
m-am simtit > atunci.
— Dacă-i aşa, am să plec data viitoare fară
să-ţi spun.
— Să nu faci asta! Am vrut doar să spun că
nu te mai conduc la gară.
— Ce s-a întâmplat atunci cu el?
— A murit, fireşte.

94
 — în timp ce tu îţi luai rămas-bun de la
mine?
— N-are nici o legătură una cu alta. Nu mi-aş
fi închipuit că e atât de greu să conduci pe
cineva la gară.
— Poate.
— Şi în 14 februarie, ce-ai făcut? M-ai min­
ţit. Ce mult te-am aşteptat! N-am să mă mai în­
cred niciodată în promisiunile dumitale.
Pe 14 februarie e sărbătoarea „izgonirii păsă­
rilor", o festivitate a copiilor din ţinutul zăpezilor.
Cu zece zile înainte, copiii încep să bătătorească
zăpada cu încălţările lor şi s-o taie în blocuri de
câte doi shaku pătraţi, pe care le stivuiesc unul
peste altul şi construiesc un palat înalt de vreo
trei metri, întins pe vreo şase metri pătraţi. în
noaptea de 13 spre 14, adună frânghiile rămase
de la Anul Nou şi le dau foc în faţa acestui pa­
lat. Frânghiile se mai păstrează, fiindcă satele de
pe-aici ţin Anul Nou pe 11 februarie. Pe urmă,
copiii se caţără pe acoperişul palatului lor de ză­
padă şi cântă, legănându-se ritmic, cântecul „iz­
gonirii păsărilor". După care intră în palat şi,
cu făcliile aprinse, stau acolo până se crapă de
ziuă. Dimineaţa cântă iar, cocoţaţi pe acoperişul
palatului de gheaţă.
La vremea aceea sunt zăpezile cele mai mari,
iar Shimamura promisese să vină la sărbătoarea
„izgonirii păsărilor".

95
 — în februarie am stat acasă. Am lăsat lucrul
o vreme, ca să mă odihnesc. Dar, fiindcă ştiam
că vii, m-am întors pe 14 februarie la han. Aş fi
putut s-o îngrijesc mai departe, dacă ştiam că
nu vii.
— S-o îngrijeşti, pe cine?
— Pe profesoară, care plecase la oraş şi fă­
cuse o pneumonie. Mi-a telegrafiat de-acolo şi,
fiindcă eram liberă, m-am dus să stau cu ea.
— S-a făcut bine?
— Nu.
— îmi pare rău.
îi părea rău că nu-şi ţinuse cuvântul dat, sau
se gândea la moartea profesoarei de dans? Ko­
mako nu ştia ce să înţeleagă.
Plecă tăcută capul şi se apucă să lustruiască
măsuţa cu o batistă, oftând:
y y

— Gângăniile astea îngrozitoare!

Musculiţe mărunte cădeau mereu de pe masă
pe rogojină. Molii mici se roteau în jurul lămpii.
Pe plasa de sârmă se lipiseră cu zecile, în timp ce
altele zburau în roiuri afară, la lumina lunii.
— Ce rău mă doare stomacul! Vai, ce rău
mă doare!
Cu mâinile vârâte amândouă sub obi, acolo
unde simţea durerea, Komako se ghemui şi se
încolăci, până ce capul îi ajunse pe genunchii lui.
Pe ceafa ei pudrată din belşug se aşeză un roi
de gâze mărunte, mai mici decât musculiţele.

96
Mureau una după alta, sau poate rămâneau nu­
mai nemişcate acolo, în timp ce el le privea atent.
Gâtul ei era mai rotund şi mai împlinit de­
cât anul trecut. Avea douăzeci de ani acum, îi
trecu prin minte lui Shimamura. Simţea pe ge­
nunchi răsuflarea ei caldă şi umedă.
— Fetele de la ghişeu m-au trimis în odaia
cameliilor. Chicoteau pe înfundate în spatele
meu. Mi-a fost tare greu. Tocmai fusesem la gară
s-o conduc pe Kikuyu şi aveam de gând să mă
odihnesc puţin, când m-am pomenit chemată
iar la han. Un client, atâta mi-au spus. Eram
frântă de oboseală, am cam băut aseară la ban­
chetul în cinstea lui Kikuyu. Când ajung aici,
toată lumea râdea la ghişeu. Şi-acum văd că eşti
dumneata... După un an întreg! Eşti dintre
aceia care vin numai o dată pe an?
— Am mâncat şi eu o turtiţă de la Kikuyu.
— Da?
Komako se ridică. Obrazul i se înroşise în
locul apăsat pe genunchiul bărbatului, şi asta îi
dădea un aer de fetiţă. Povesti apoi că a condus-o
pe Kikuyu cale de două staţii cu trenul.
— E aşa de trist! La început lucram toate
împreună, acum fiecare se gândeşte numai la
ea. Ne-am împrăştiat. Totul e altfel acum. Vin
mereu gheişe noi, cu care nici nu te poţi îm­
prieteni. Acum, că a plecat şi Kikuyu, mă simt
singură de tot. Ea era întotdeauna în centrul

97
evenimentelor. Câştiga cel mai mult. Şi ne era
dragă la toţi.
Kikuyu îşi îndeplinise contractul şi acum se
întorcea acasă. Shimamura voia să ştie dacă avea
de gând să se căsătorească sau să lucreze mai
departe.
— Mi-e tare milă de ea. A mai avut o dată
ghinion cu măritişul, înainte de a veni aici.
Komako tăcu o vreme, de parcă nu se hotăra
să-i povestească mai multe. Se uita gânditoare
la fereastră, la câmpia luminată de lună. Apoi
deodată:
— Iţi mai aminteşti că pe deal, la jumătatea
drumului spre sat, e o casă nouă?
— Micul restaurant Kikumura?
— Exact. Kikuyu trebuia să fie stăpână acolo.
Dar în ultima clipă şi-a schimbat gândul. S-a
vorbit pe atunci mult despre asta. Să renunţe ea
aşa, netam-nesam, la o casă ridicată cu atâta trudă
pentru ea! Tocmai când era să se mute, Kikuyu
a lăsat totul baltă. S-a îndrăgostit, a sperat că se
va mărita şi pe urmă bărbatul acela a părăsit-o.
Aşa se întâmplă de câte ori îţi pierzi capul pen­
tru cineva. Pe urmă, după întâmplarea cu băr­
batul acela, nu s-a mai putut întoarce. Acum îi
e ruşine să mai stea prin părţile astea şi-şi caută
de lucru aiurea. Dacă mă gândesc bine, e de
compătimit. Noi, fetele, n-am prea ştiut de la în­
ceput toată povestea. Fiindcă se pare că au fost
mai mulţi bărbaţi în joc.

98
 — Câţi să fi fost? Vreo cinci?
— Ştiu şi eu? Poate.
Komako păru amuzată şi întoarse capul să-şi
ascundă râsul.
— Kikuyu e. foarte neajutorată. Prea moale
şi lipsită de apărare.
— Ei, n-ai ce-i face.
— Nu-i tocmai aşa. Chiar dacă te îndrăgos­
teşti, n-ai voie să-ţi pierzi capul de tot.
Fără să se uite la el, Komako se juca cu un ac
de păr.
— Mi-a fost inima grea când am petrecut-o
azi la tren.
— Şi cu restaurantul ce s-a întâmplat?
— L-a preluat nevasta acelui bărbat.
— Nevasta! Nostimă poveste!
— Păi, totul era pregătit pentru deschidere,
aşa că n-a avut ce face. Şi-a luat copiii cu ea şi
s-a mutat la restaurant.
— Şi casa ei cui a lăsat-o?
— A rămas bunica singură acolo. Omul e
ţăran, dar se vede că-i plac asemenea lucruri. E
cam sucit.
— Vreun uşuratic. Pesemne că se tine încă
f >

bine.
— Dar e tânăr! N-are mai mult de treizeci si >
unu, treizeci şi doi de ani.
— Atunci pesemne e mai bătrână ea decât
nevasta.
— Au amândouă douăzeci si > sase
> de ani.

99
 — Vasăzică numele restaurantului vine de la
Kikuyu. Şi nevasta îl acceptă?
— E prea târziu ca să mai schimbe firma.
Numele restaurantului e lansat de multă vreme.
Shimamura îşi strânse în jurul gâtului gulerul
de la chimono. Ea se ridică îndată să închidă
fereastra.
— Kikuyu ştie totul despre dumneata. Ea
m-a anunţat azi că eşti aici.
— Am întâlnit-o în spatele ghişeului, pe când
îşi lua rămas-bun.
— Ţi-a spus ceva?
— Fireşte
> că nu.
— îţi poţi da seama ce simt eu acum?
Şi Komako deschise smucit fereastra glisantă
pe care abia o închisese. Se aşeză pe pervaz, aple­
cată mult pe fereastră, de parcă ar fi vrut să se
arunce de-acolo. După o vreme, bărbatul rupse
tăcerea.
— Stelele lucesc aici altfel decât la Tokyo. Le
simţi cum plutesc în spaţiu.
— Azi nu-i asa, fiindcă e lună... A nins mult
în iarna care a trecut.
— Am auzit că s-au înzăpezit trenurile.
— A fost ceva de speriat. Maşinile n-au pu­
tut să treacă pe-aici până în mai. Cu o lună mai
târziu decât în alţi ani. Şi ştii că era un fel de
dugheană mică lângă pârtia de schi. Ei bine, a
venit o avalanşă şi i-a măturat etajul şi acoperişul.

100
Oamenii care dormeau jos au crezut după zgo­
mot că au năvălit şobolanii
> în bucătărie. Când
să se uite —nu mai era nimic la etaj. Numai
grămezi uriaşe de zăpadă. Până la obloanele de
jos le-a rupt avalanşa. S-a anunţat şi la radio,
deşi n-a fost la urma urmei decât o avalanşă de
suprafaţă. Dar lumea s-a speriat şi n-au mai ve­
nit oaspeţi la schi. Şi eu am hotărât să nu mai
ies pe pârtie şi mi-am dat schiurile la sfârşitul
anului. Pe urmă tot am mai ieşit > de vreo câteva
ori să schiez. Spune-mi, m-am schimbat mult?
— Ce-ai făcut după moartea profesoarei?
— Nu te mai interesa atâta de soarta altora.
M-am întors doar în februarie să te aştept.
— Dacă tot ai ajuns la oraş, puteai să-mi scrii
măcar o dată de-acolo.
— Să-ti > scriu? Asta nu. Eram atât de neno-
rocită... N-ar fi ieşit o scrisoare pe care s-o poţi
arăta liniştit
>
soţiei
)
dumitale. Nu stiu să mint de
y

dragul altora.
Komako vorbea repezit, aproape violent. Era
vizibil agitată. El dădu numai din cap.
— Cum poţi suporta gângăniile astea? Stinge
mai bine lumina.
Luna era atât de luminoasă, încât desena um­
bre desluşite până şi în încreţiturile urechilor ei.
Razele pătrundeau adânc în odaie şi aşterneau
pe tatami licăriri albastre, reci.
Buzele fetei luceau umede si vii.
y

101
 — Acum am să plec.
— Ca de obicei. Nu te-ai schimbat deloc.
Shimamura se răsuci spre ea şi se uită lung la
faţa rotundă, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară.
— Da, toată lumea spune că nu m-am schim­
bat deloc de la şaisprezece ani, de când sunt
aici. Nici viata
> mea nu se schimbă. Zilele sea-
mănă una cu alta şi totul e mereu la fel.
Era îmbujorată, arsă de soare ca o fetiţă din-
tr-un ţinut de miazănoapte. Lumina lunii arunca
reflexe sidefii pe pielea ei delicată.
— Stii
> că m-am mutat?
— După moartea profesoarei? Ai părăsit că­
măruţa> viermilor de mătase? Stai acum într-o
adevărată casă de gheişe?
— Casă de gheişe? Da, de fapt e o prăvălioară
unde se vând dulciuri şi ţigări. Dar sunt singura
gheişă acolo. Am de data asta un contract ade­
vărat. Seara, când mă întorc târziu acasă, citesc
la lumina lumânării.
Pe el îl pufni râsul.
— Fiindcă avem contor şi nu vreau să fac ri­
sipă de curent.
— A, asta e.
— Totuşi, cei din casă se poartă foarte fru­
mos cu mine. Parcă nici n-aş fi în serviciul lor.
Când plânge câte un copil, îl ia maică-sa îndată
în spate şi-l duce afară, să nu mă deranjeze.
Nu-mi lipseşte nimic la ei. Atâta doar că păturile

102
mele sunt mereu răsucite. Când mă întorc noap­
tea, găsesc aşternutul pus şi niciodată păturile
de dedesubt nu sunt întinse cum trebuie şi cear­
şaful e mereu într-o parte. Asta mă îmbolnă­
veşte. Se-nţelege că nu mă pot apuca să-mi pun
aşternutul din nou. I-aş jigni şi doar sunt cu
totii tare cumsecade cu mine.
y

— îmi închipui că dacă ai avea casa ta ţi-ar

da multă bătaie de cap gospodăritul.
— Toată lumea îmi spune asta. Dar ce să
fac, aşa sunt eu. în casa unde stau acum, sunt
patru copii mici care întorc totul pe dos, aşa că
e o neorânduială de nedescris. Toată ziua strâng
după ei, deşi ştiu că nu foloseşte la nimic, că ei
răscolesc la loc de cum întorc spatele. Dar nu
mă pot obişnui cu dezordinea. Pe cât pot, în­
cerc să trăiesc într-o curăţenie desăvârşită.
— Da, îmi închipui.
— Dumneata mă înţelegi.
— Te înţeleg.
— Dacă-i aşa, atunci spune-mi ce simt. în­
cearcă să-mi spui.
Vocea ei se fileu deodată tăioasă:
— Vezi? Nu-mi poţi spune nimic. Numai min­
ciuni. Dumneata trăieşti în lux şi-ţi poţi per­
mite orice. Pe mine n-o să mă înţelegi niciodată.
Apoi se îmblânzi din nou:
— Sunt tare amărâtă. Ce proastă pot să fiu!
Mai bine pleacă mâine la Tokyo.

103
 — Dacă te repezi aşa la mine, sigur că n-ajung
să-ţi spun nimic.
— Ce nu-mi poţi spune? O, eşti atât de rău!
Avea o voce mică şi neajutorată. După felul
cum stătea, cu ochii închişi, părea să simtă şi să
accepte totuşi afecţiunea pe care el încerca să i-o
arate.
— Mi-e de-ajuns dacă vii o dată pe an. Cât
timp mai stau aici, să vii la mine în fiecare an.
Avea un contract pe patru ani.
— Când am rămas iarna acasă, nici nu mă
gândeam să lucrez mai departe, ca gheişă. Mi-am
dat chiar si schiurile. Dar din toate, n-am reuşit
y 7 >

decât să mă las de fumat.

— Aşa e, fumai cam mult înainte.
— Şi acum primesc mereu ţigări de la oaspeţi.
Le ascund însă în mâneca chimonoului si > le duc
acasă. Au să se strângă o mulţime până îmi ter­
min contractul.
— E vreme lungă patru ani, nu crezi?
— Au să treacă repede.
— Ce caldă esti!
y

Komako se înclină spre el şi se lăsă cuprinsă

în braţe.
y

— Mi-e totdeauna cald, ţi-am mai spus.

— Acum a început să se răcească vremea pe
aici. Serile şi dimineţile sunt friguroase.
— S-au împlinit cinci ani de când am venit
aici. La început m-am simţit foarte singură şi

104
părăsită. Mă îngrozea gândul că am să trăiesc
într-un loc ca ăsta. înainte, când nu exista nici
cale ferată, totul era tare pustiu. Dar acum sunt
aproape trei ani de când te-am cunoscut pe
dumneata.
în cei trei ani, el venise de trei ori, şi de fie­
care dată găsea câte ceva schimbat în viaţa ei.
De afară se auzea ţârâitul insistent al greierilor.
— Ce gălăgie fac!
Komako se ridică de pe genunchii bărbatului.
O boare dinspre nord împrăştie toate moliile
de pe oblon. Fata părea că ţine ochii întredeschişi,
într-atât îi erau de dese genele împreunate. El
ştia asta, totuşi o privi de-aproape, să se convingă.
— M-am îngrăşat de când nu mai fumez.
Avea într-adevăr mijlocul mai împlinit.
în anul care se scursese departe de ea, mâinile
lui uitaseră forma trupului ei, dar acum îl stră-
fulgeră într-o clipă toată intimitatea lor de odi­
nioară.
Komako îşi cuprinse sânii în palme.
— Unul dintre ei e mai plin.
— Ce Jrprostii vorbeşti!
»
Poate asa obişnuieşte
y > >

„el“, să-l mângâie numai pe unul.

— Esti rău si mincinos.
y y

Expresia ei se schimbă îndată. Asta era deci,

gândi el.
— Spune-i să nu-1 mai nedreptăţească pe
celălalt. Aşa să-i spui data viitoare.

105
 — Să nu-1 nedreptăţească? Să-i spun aşa?
Komako îşi apropie blând faţa de a lui. Odaia
era la etaj. Curând se auzi din toate părţile oră­
căitul broaştelor. Nu era una singură, pesemne
erau vreo două-trei care înconjurau casa. Oră­
căiau prelung şi gălăgios.
Când Shimamura se întoarse de la baie, Ko­
mako începu să-i povestească cu voce domoală
întâmplări din viaţa ei.
Ii spuse că la întoarcerea în sat avusese primul
control medical. Ea a crezut că va fi ca pe vremea
când intrase la început în ucenicia de gheişă, aşa
că s-a dezbrăcat numai până la brâu. Doctorul
a râs de ea şi atunci a izbucnit în plâns.
îi povestea totul, până şi astfel de detalii. La
întrebările lui, îi spuse că la ea anumite zile vin
cu o regularitate de ceasornic. întotdeauna cu
două zile înainte de a se împlini luna.
— Asta nu te pune uneori în încurcătură, la
banchete?
— O, vasăzică dumneata înţelegi aşa ceva?
Komako se îmbăia zilnic în izvoarele fierbinţi,
>3
ca să se încălzească. Făcea lungi drumuri pe jos
în orele libere. Avea de mers un ri de la hanul
vechi la cel nou si, făcând atâta mişcare, se sim-
9 7 9 7

ţea foarte sănătoasă. Şoldurile îi erau înguste,

cum se întâlneşte adesea la gheişe, dar din profil
avea rotunjimi îmbietoare. Shimamura se îndu-
ioşă la gândul că femeia din faţa lui avea puterea

106
să-l ademenească, să-l recheme mereu, deşi trăia
atât de departe.
— Oare aş putea să am vreodată copii? îl în­
trebă ea, devenind deodată foarte serioasă.
Apoi ţinu să ştie dacă nu e ca şi cum ar fi
măritată, câtă vreme e credincioasă unui singur
bărbat.
Era prima oară că Shimamura afla de existenţa
acelui bărbat în viata ei. Komako îl cunoştea de
y y

cinci ani, de pe vremea când ea avea doar şai­

sprezece. Acum înţelegea el de ce fata fusese atât
de neştiutoare, aproape uşuratică în unele pri­
vinţe; până acum i se păruse totdeauna ciudată.
Ii spuse că l-a cunoscut în port, după moartea
celui care a răscumpărat-o din ucenicia de ghe­
işă. Poate de aceea el nu i-a plăcut niciodată şi,
în cei cinci ani care au trecut de-atunci, ea nu
si-a deschis inima în fata lui.
y y

— Totuşi, nu se poate să nu te simţi legată

de el. Povestea durează de cinci ani.
— De două ori m-am gândit serios să mă des­
part de el. O dată când am venit aici, apoi când
am plecat din casa profesoarei. Dar sunt prea slabă
să fac un astfel de pas. Mult prea slabă.
îi mai spuse că bărbatul locuia în port şi că
o trimisese încoace dând-o în grija profesoarei,
în oraş i-ar fi fost greu s-o ţină. Pe ea o întrista
faptul că nu simţea nimic pentru omul care se
purtase atât de frumos cu ea. De fapt, el era

107
mult mai în vârstă şi nu venea decât rareori s-o
vadă.
— Uneori îmi vine să fac cine stie ce, un
lucru urât, ca să-l pot părăsi. Mă gândesc chiar
serios la soluţia
> asta.
— Să nu te porţi urât cu el.
— Nu, nici nu sunt în stare. Aşa-s eu. De
fapt, ţin foarte mult la sănătatea mea. Dacă aş
vrea, mi-aş putea îndeplini contractul în doi
ani, dar n-am de gând să exagerez. Ţin prea
mult la mine însămi. Aş putea să câştig o groază
de bani, dar mie-mi ajunge să nu aduc pagubă
patronului la capătul celor patru ani. Ştiu
întocmai cât cheltuieşte cu mine în fiecare lună,
ştiu la cât se ridică dobânzile şi impozitele, la
asta mai adaug cheltuielile mele personale, şi
gata. Nu caut să câştig mai mult. Când nu-mi
place societatea la un banchet, mă scol şi plec.
La ore târzii din noapte, cei de la han nici nu
mă mai cheamă decât pentru clienţi pe care-i
cunosc bine. Aş putea să câştig destul de mult,
dar prefer să lucrez numai cât îmi place. Am şi
plătit jumătate din sumă patronului şi n-a tre­
cut decât un an. îmi mai rămân si ) câte treizeci
de yeni pe lună, bani de buzunar.
Adăugă că o sută de yeni pe lună îi ajung.
Luna trecută, cea mai liniştită a anului, i-a adus
şaizeci.
> A avut nouăzeci de banchete,7 mai multe

108
decât oricare altă gheişă din sat. De la fiecare
banchet pune deoparte o sumă fixă, din care
nu-i mai dă nimic patronului. Tot pălăvrăgind
aşa, fata îi spuse că, de fapt, nu e gheişă în sta­
ţiune care să-şi fi prelungit contractul fiindcă
n-a câştigat destul.

în dimineaţa următoare, Komako se sculă

cu noaptea-n cap.
— Am visat că pregătesc odaia profesoarei
pentru o ceremonie de ikebana, şi m-am trezit
îndată.
în oglinda măsuţei de toaletă de lângă fe­
reastră străluceau crâmpeie de munţi acoperiţi
cu frunziş ruginiu. Se răsfrângea în oglindă şi
lumina blândă a soarelui de toamnă.
O fetiţă de la prăvălia cu dulciuri aduse un
chimono de schimb pentru Komako. O strigă
pe nume din coridor. Nu mai era de data asta
vocea lui Yoko, atât de înduioşător de frumoasă.
— Ce s-a întâmplat cu fata aceea?
Komako îi aruncă o privire grăbită, cercetă­
toare.
— îşi petrece vremea în cimitir. Jos, la capă­
tul pârtiei de schi, e un câmp de hrişcă, plin de
flori albe - şi acolo, puţin mai la stânga, e mor­
mântul lui.
După plecarea fetei, Shimamura ieşi să se
plimbe prin sat.

109
 Lângă un perete orbitor de alb, sub streaşină,
o fetiţă în pantaloni de munte noi, din flanelă
roşie, se juca cu mingea. Shimamura se gândi că
se făcuse toamnă cu adevărat.
Casele din sat aveau formă veche, construite
ca pe timpul când temuţii daimyd1 treceau pe
drumuri cu escortă.
Acoperişurile ieşite în stradă ajungeau cu strea-
şina aproape de pământ. La etaje, ferestrele gli­
sante prelungi aveau doar. un shaku înălţime.
Ghirlande de kaya atârnau de streşini ca perdelele.
Alte ierburi de toamnă, subţiri şi lungi, creş­
teau stufoase pe o ridicătură de pământ. De sub
mănunchiurile de flori de culoarea dudei coapte
ţâşneau frunzele zvelte, împrăştiate în evantai,
ca apa în fântâni arteziene.
Alături de drum, pe o rogojină în plin soare,
Yoko bătea fasole roşie de mungo. Boabele roşii
mărunte săreau din păstăile uscate în toate păr­
ţile, ca nişte stropi de lumină.
De sub băsmăluţa care-i acoperea fruntea,
Yoko nu putea să-l vadă. în pantaloni, cu ge­
nunchii depărtaţi, fata cânta bătând păstăile.
Cânta cu vocea ei limpede şi dureros de fru­
moasă, vocea ei cu mlădieri de ecou:

Fluturi, libelule, greieri

Cântă sus în munte.

1 Clasa aristocraţiei militare din Japonia feudală.

110
 Greierii pinului,
Greierii-clopot,
Greierii guralivi.

„De pe creanga cedrului se desprinde în vân­

tul de seară un corb. Cât e de mare!“ - suna un
cântec vechi. Shimamura şi-l aminti pe când pri­
vea pe fereastră la crângul de cedri, în umbra că­
rora se alungau roiuri mari de libelule. Odată cu
lăsarea serii, zborul lor era din ce în ce mai agitat.
Shimamura îşi cumpărase la chioşcul din
faţa gării un ghid nou al munţilor dimprejur.
Răsfoindu-1 la întâmplare află că în apropierea
unui vârf care se vedea din sat se găseau câteva
lacuri mici, alpine, legate între ele prin poteci
înguste, şi că în jurul lacurilor înfloresc, crescute
în solul mlăştinos, tot soiul de plante de munte.
Vara roiesc pe-acolo libelulele roşii şi se-aşază
pe pălăriile, pe mâinile, ba chiar şi pe ochelarii
călătorilor. Faţă de libelulele pipernicite care se
văd prin oraşe, acestea sunt, scria în ghid, ca
norul cerului pus lângă o băltoacă murdară.
Libelulele din faţa ochilor lui păreau gonite
din urmă, hărţuite de un duşman invizibil. Parcă
se străduiau să scape de noapte, se grăbeau pen­
tru ca întunericul care se întindea dinspre ce­
tinile cedrilor să nu le înghită siluetele minuscule.
Departe pe creste mai zăboveau luminile as­
finţitului. De sub piscuri porneau să se lăţească
pădurile cu frunzişul ruginiu.

111
 „Ce firav e omul!“ spusese Komako în aceeaşi
dimineaţă. „Capul şi oasele s-au sfarâmat şi zac
zdrobite la poalele stâncii. Un urs n-ar fi păţit
nimic chiar dacă ar fi căzut de la o înălţime mai
mare.“ Şi arătase cu degetul spre munţi, către lo­
cul unui accident întâmplat de curând.
Dacă omul ar avea o piele ca blana ursului, i
s-ar schimba si y reacţia
> simţurilor.
y Or,y oamenii
iubesc tocmai prin pielea lor fină şi catifelată,
gândi Shimamura în timp ce privea la munţii
scăldaţi în lumina după-amiezii târzii, şi-l cu­
prinse pe nesimţite un dor nestăpânit de o ase­
menea piele omenească.
Se aşeză devreme la cină. O gheişă cânta un­
deva, acompaniindu-se neîndemânatică la shami-
sen, acelaşi „Fluturi, libelule, greieri...“.
Ghidul lui indica doar câteva trasee mai
importante şi locuri potrivite pentru excursii,
înşirând locuri unde se putea rămâne peste noapte
şi preţurile lor. în rest totul era fantezie în bro­
şura
> aceea.
Când o cunoscuse pe Komako, Shimamura
coborâse la han dinspre munţi, unde verdeaţa
începuse deja să apară de sub zăpadă. Acum, în
anotimpul plimbărilor de toamnă, se simţea din
nou atras şi tulburat de munţii care mai păstrau
urmele paşilor lui de odinioară. Pentru el, căruia
îi plăcea să se cufunde în voluptăţi leneşe, efor­
tul ascensiunilor pe creste era întruchiparea

112
însăşi a trudei zadarnice, dar poate tocmai de
aceea îl atrăgea cu farmecul pe care îl au numai
iluziile.
La fel, cât timp era departe de Komako, îi
rechema mereu imaginea în amintire. Acum,
când o avea alături, dorinţa pe care i-o trezea
pielea ei fină devenea la fel de abstractă şi de
ireală ca tulburarea lui în faţa priveliştilor de
munte. Poate că apropierea ei îi liniştise dorinţele,
ori îi cunoştea trupul prea bine. Sau i se părea
aşa fiindcă rămăsese noaptea trecută la el. Cum
stătea aşa, înconjurat de tăcere, nu-i mai rămânea
decât să aştepte ca ea să apară lângă el fară să
trebuiască s-o cheme.
Auzi voci gălăgioase şi subţirele de fetiţe ve­
nind de undeva de departe - poate nişte eleve
în excursie. Simţi că-1 fură somnul şi se culcă
devreme.
în timpul nopţii căzu răpăind o ploaie scurtă
de toamnă timpurie.
Când deschise ochii în dimineaţa următoare,
Komako şedea pe tatami, citind cuminte o carte.
Purta un haori1 de zi din mătase obişnuită.
— Te-ai trezit? întrebă ea încetişor
> întorcând
capul spre el.
— Ce faci aici?
— Te-ai trezit de-a binelea?

1 Veşmânt tradiţional purtat peste chimono.

113
 Shimamura se uită în jur, întrebându-se dacă
nu cumva ea stătuse acolo toată noaptea, intrată
cine ştie de când. Ceasul de la căpătâi arăta ora
şase şi jumătate.
— Te-ai sculat azi cu noaptea-n cap.
— Fata a şi adus cărbunii pentru foc.
Din ceaunul de pe hibachi1 se ridicau aburi.
Atmosferă de dimineaţă.
— Scoală-te!
Komako veni să se aşeze lângă căpătâiul lui,
ca o soţie atentă şi grijulie. El se întinse cu poftă,
îi luă mâna pe care ea o ţinuse cuminte pe ge­
nunchi şi, jucându-se cu degetul ei mic, umflat
puţin de la cântatul la shamisen, se alintă:
— Mi-e încă tare somn. Abia a răsărit soarele.
— Ai dormit bine, aşa singur?
— Da.
— De ce nu-ti >
lasi barbă?
f

— A, da, mi-ai mai spus asta o dată, înainte

de a ne despărţi. Voiai să mă convingi să-mi las
barba să-mi crească.
— Dar bineînţeles că ai uitat. Nu-i nimic...
Ai totdeauna pielea puţin albăstrie după bărbierit.
— Şi tu arăţi ca proaspăt bărbierită când îţi
ştergi pudra de pe faţă.
— Mi se pare că ţi s-au mai rotunjit obrajii.
Erai aşa de nostim adineauri în somn, cu tenul
alb şi obrajii rotunzi!

1 Recipient pentru jăratic.

114
 — Am pielea moale, nu-ţi place?
— Nu denotă prea multă tărie de caracter.
— Aşa deci! Te-ai zgâit la mine în timp ce
dormeam şi nu puteam şti nimic.
— D a.’
Komako dădu simplu din cap, zâmbind. Pe
urmă pufni într-un râs adevărat şi mâna ei care-i
ţinea degetele i le strânse deodată cu putere.
— M-am ascuns în dulapul de haine. Slujnica
nici n-a observat.
— Şi când ai intrat în dulap? Cât ai stat
acolo?
— Adineauri am intrat, când a venit fata să
facă focul.
Nu se mai putea opri din râs. Roşeaţa se în­
tinse până la rădăcina părului, şi ea începu să-şi
facă vânt cu un colţ al păturii, încurcată.
— Scoală-te! Te rog!
— Dar mi-e frig.
Bărbatul se ghemui mai bine sub pătură.
— Oare s-o fi trezit lumea la han?
— Habar n-am. Am intrat pe uşa din dos.
— Pe unde-ai venit?
— M-am căţărat pe deal, pe lângă păduricea
de cedri.
— E vreun drum pe-acolo?
— Nu-i drum, dar e mai aproape.
Shimamura o privi mirat.

115
 — Nu ştie nimeni că sunt aici. La bucătărie
am auzit zgomote, dar uşa de la intrare nu era
încă deschisă.
— Dar devreme te mai scoli!
— N-am putut să dorm în noaptea asta.
— Ştii că a plouat?
— A plouat? A, de-aia erau ude tufele de
bambus. Acum mă întorc. Poţi să mai tragi un
pui de somn.
— Nu, mă scol şi eu.
Shimamura sări din pat, ţinând încă mâna
fetei într-a lui. Se duse la fereastră să vadă pe
unde a putut să urce Komako. Sub tufele înalte,
cam la jumătatea drumului spre păduricea de
cedri, creştea stufos bambusul pitic. Chiar sub
fereastră, în bătaia soarelui, creşteau ridichi, car­
tofi dulci, ceapă şi alte legume. I se păru că n-a
mai văzut nicicând atâtea nuanţe de frunze la­
olaltă.
Din coridorul deschis ce ducea spre baie, un
servitor al hanului zvârlea în lac hrană pentru
peşti.
— S-a făcut cam frig. Nu prea mănâncă peş­
tii la vremea asta, i se adresă el lui Shimamura,
care urmări un timp cum plutesc pe apă fărâmiţe
de gogoşi de mătase uscate, hrana crapilor.
La întoarcere, Komako îl aştepta în cameră,
aşezată cuminte pe tatami. Era curată şi proaspătă.
— E atâta linişte azi, încât mi-ar plăcea să
mă apuc de cusut.

116
 Camera lui era. curată ca un pahar. Soarele
proaspăt al acestei dimineţi de toamnă bătea din
plin pe rogojinile vechi şi lustruite.
— Te pricepi la cusut?
— Vrei să mă necăjeşti. La noi acasă am mun­
cit cu toţii foarte mult. Anii în care am crescut
au fost cei mai grei pentru familia mea, adăugă
ea ca pentru sine. Apoi, cu o voce neaşteptat de
veselă: Slujnica s-a schimbat la faţă atunci când
m-a văzut aici şi m-a întrebat înţepată când am
intrat. A fost penibil, dar nu puteam să mă as­
cund întruna în dulap... Acum te las. N-am pu­
tut dormi în noaptea asta şi atunci m-am gândit
că aş face bine să-mi spăl părul. Dacă nu-1 spăl
acum, nu mi se mai usucă până după-masă şi
doar trebuie să mă mai duc şi la coafor înainte de
banchet. E şi aici, la han, o petrecere azi, dar pe
mine m-au anunţat abia aseară şi promisesem să
mă duc şi în altă parte. Azi e sâmbătă şi am mult
de lucru. N-am să mai pot trece pe-aici.
Cu toate astea, Komako nu se grăbea să plece.
Până la urmă renunţă la spălatul părului şi-l
luă pe Shimamura cu ea în grădina din spatele
hanului. Sub verandă găsiră încălţările şi şosetele
ei albe lăsate acolo de dimineaţă. Erau încă ude.
Tufele de bambus pitic prin care spunea că-şi
croise drum la venire erau anevoie de străbătut,
aşa că trecură de-a lungul ogorului, luându-se
după susurul apei până dădură de malul înalt al
râului. Din frunzişul castanilor de pe mal veneau

117
glasuri de copii. în iarbă, la picioarele lor, ză­
ceau împrăştiate o mulţime de castane cu în­
velişul ţepos. Komako începu să le dezghioace,
călcându-le în picioare. Aveau fructul foarte mic.
Dincolo de râu, pe coasta înclinată a mun­
telui, înfloreau din belşug splendide ierburi de
kaya, mişcându-şi într-o unduire neîntreruptă spi­
cele argintii. Cât de orbitoare era strălucirea lor
metalică, şi totuşi te facea să te gândeşti la vre­
melnicia ce plutea nevăzută prin cerul de toamnă.
— Vrei să trecem dincolo să vedem mormân­
tul logodnicului tău?
Komako se ridică brusc, se uită scurt la Shi­
mamura şi, pe nepregătite, îi azvârli un pumn
de castane în obraz.
— Iţi baţi joc de mine.
El nu avusese timp să se ferească. Fruntea îl
durea în locul unde îl plesniseră castanele.
— Ce nevoie ai să vezi mormântul lui?
— Dar de ce te înfurii aşa?
— De-aia, fiindcă pentru mine lucrurile astea
sunt foarte serioase. Fiindcă eu nu-mi pot per­
mite să trăiesc în lux şi nepăsare, ca alţii.
— Dar cine trăieşte în lux şi nepăsare? bâigui
el moale.
— De ce spui „logodnicul tău“? Nu ţi-am
spus destul de limpede că n-a fost logodnicul
meu? Dar probabil că ai uitat şi asta.
El nu uitase deloc cuvintele ei de-atunci. „A
fost un timp când profesoara cred că s-ar fi bu­

118
curat să ne ştie împreună, pe fiul ei şi pe mine...
De spus, n-a spus-o niciodată. Noi doi am avut
o bănuială, dar nu prea precisă. Şi n-a fost nimic
între noi... Pe urmă am trăit departe unul de
altul. Când m-au trimis pe mine la Tokyo, el a
fost singurul care m-a condus la gară.“ Acestea
fuseseră întocmai cuvintele ei, pe care Shima­
muraa y
si le amintea bine.
îşi mai amintea că bărbatul acela era pe moarte
în vremea când Komako îşi petrecea nopţile la
el, la Shimamura. „Fac ce-mi place“, spusese ea,
vrând parcă să arate că i se dăruieşte toată, fară
reţinere.
y

Mai mult, în ziua când l-a condus la gară,

bolnavul îşi dădea sfârşitul; Yoko venise după
ea într-o fugă, dar Komako s-a încăpăţânat să
rămână cu el, riscând să nu-1 mai vadă pe celă­
lalt niciodată. Lui Shimamura îi rămăsese bine
întipărită în amintire figura acelui bărbat pe care
îl chema Yukio.
Komako evita cu îndârjire orice discuţie de­
spre el. Chiar dacă nu fuseseră logodiţi, era fară
îndoială un lucru „serios“, dacă făcuse ce făcuse
ca să-i plătească doctoriile.
Văzând că Shimamura nu se înfurie, deşi pri­
mise castanele acelea în fată,7 Komako îl mai cer-
y

cetă un timp nesigură, cu coada ochiului, apoi

toată împotrivirea i se spulberă.
— Esti într-adevăr un om foarte bun. Dar
y

parcă te întristează ceva acum. Ce e?

119
 — Copiii din castani se uită la noi.
— Nu înţeleg. Oamenii din Tokyo sunt prea
complicaţi pentru mine. Poate fiindcă e prea
mult zgomot în oraş, sunt şi ei atât de împrăştiaţi.
Li se fărâmiţează si sentimentele.
y y

— Da, totul se fărâmiţează. Se împrăştie tot.

— Şi viaţa şi-o risipesc aşa. Vrei să mergem
la mormânt?
— La mormânt? Stiu > eu?
— Poftim! Acum nu mai ai chef să vizităm
mormântul.
— Fiindcă te-ai opus cu atâta înverşunare.
— Eu însămi n-am fost niciodată acolo, de-asta
n-am vrut. Mai ales de când e şi profesoara în­
gropată alături, mă simt şi mai vinovată. Mi-e
şi mai greu să merg. Mi se pare o ipocrizie.
— Cum complici tu toate lucrurile!
— De ce? Nu-mi pot permite să fiu sinceră
de tot cu cei în viată, asa că as vrea să fiu sinceră
y 7 y y

cu morţii, cel puţin.

In umbra cedrilor tăcerea parcă picura în
stropi reci în jurul lor. Trecură mai departe pe
lângă pârtia de schi, apoi merseră de-a lungul
liniei ferate. Cimitirul era aproape. Pe un loc mai
ridicat, într-un colţ, erau înşirate vreo zece lespezi
vechi de morminte străjuite de un Jizo1 de pia­
tră. Totul era simplu şi sărăcăcios. Flori nu erau.

1 Zeitate ocrotitoare a copiilor.

120
 Dindărătul unei tufe scunde, crescută în spa­
tele statuii, se ridică pe neaşteptate bustul lui
Yoko. Fata avea faţa împietrită ca o mască. îşi
aţinti privirea arzătoare asupra lui Shimamura,
se înclină scurt schiţând un salut şi rămase apoi
în picioare, ţeapănă şi nemişcată.
— Ai venit devreme încoace, Yoko. E u...
voiam să mă duc la coafor, dar...
Komako rămase cu vorba neterminată, căci în
clipa următoare vâjâi pe lângă ei, foarte aproape,
o arătare întunecată. Era un marfar care trecea
pe linia de cale ferată de lângă cimitir.
— Yoko! se auzi o voce străbătând prin hu­
ruitul asurzitor al roţilor.
>
Dintr-un vagon întunecos de marfa se ivi ca­
pul unui băiat care facea semne cu şapca în mână.
— Saichiro, Saichiro! strigă după el Yoko, cu
aceeaşi voce cu care îl chemase iarna, într-o sta­
ţie, pe şeful de haltă.
Glasul ei, tulburător de frumos, se împrăştie
în văzduh, pierzându-se. Parcă ar fi chemat pe
cineva aflat pe un vapor, departe în larg, atât de
departe, încât n-o mai putea auzi.
Trenul trecu si> în fata
> lor se deschise brusc
priveliştea strălucitoare a lanurilor de hrişcă le­
gănate în soare. Văzură totul într-o clipă, de
parcă le-ar fi dezlegat cineva ochii. Spicele îm­
prăştiate ca într-o înflorire în vârfurile tulpinilor
roşietice adunaseră în ele toată tăcerea din jur.

121
 Surprinşi de apariţia neaşteptată a lui Yoko,
cei doi nu observaseră trenul care se apropia.
Apoi şocul produs de marfar îi făcu să uite de
clipa penibilă a întâlnirii.
Peste zgomotul roţilor le rămase în urechi vo­
cea limpede a fetei, ca un ecou curat şi străveziu.
Yoko se uită lung după tren:
— Era fratele meu. Oare să mă duc la gară
să-l întâlnesc?
Komako râse de ea.
— Crezi că trenul stă în gară să te aştepte?
— Aşa e, nu m-aşteaptă.
— De fapt, n-am venit azi ca să văd mor­
mântul lui Yukio.
Yoko dădu din cap. După un moment de ne­
hotărâre, îngenunche lângă mormânt împreu-
nându-şi mâinile. Komako stătea mai departe
în picioare, ţeapănă.
Fiindcă nu ştia ce să facă, Shimamura se apucă
să cerceteze pe-ndelete statuia lui Jizo. Acesta
avea trei feţe prelungi şi, în afara mâinilor în­
crucişate pe piept, mai avea două perechi de
braţe, în dreapta şi în stânga.
— Eu mă duc să mă coafez, i se adresă Ko­
mako celeilalte.
Le întoarse apoi spatele şi porni spre sat de-a
lungul răzorului dintre lanuri.
Ţaranii din partea locului uscau tulpinile de
orez, înşirându-le pe pari de bambus legaţi în

122
rânduri paralele între doi copaci, ca frânghiile
pentru rufe. Clădeau astfel un fel de paravane
înalte din paie de orez. Paravane de felul acesta
străjuiau în dreapta şi-n stânga drumul pe care
porniră Shimamura şi Komako.
Văzură o fată îmbrăcată în pantaloni care
arunca cu mişcări scurte, din şold, snopi către
un bărbat cocoţat sus. Acesta îi prindea şi-i des-
facea îndemânatic cu o mişcare a mâinii, ca să-i
înşire apoi pe stinghii la uscat. Repeta mereu
aceeaşi mişcare, cu gesturi aproape mecanice.
Komako luă un spic de orez, ca pentru a cân­
tări greutatea boabelor preţioase. Legănă spicul
în mână,7 încoace si-ncolo.
>
— Ce plin e de boabe! E o plăcere să le simţi
în palmă. Anul trecut nu erau nici pe departe
aşa! exclamă ea, şi de bucurie închise pe jumătate
ochii, ca să simtă mai bine greutatea boabelor.
Pe cer, pe deasupra capului ei, zburătăceau
în neorânduială vrăbii.
Pe un zid de lângă drum rămăsese lipit un
anunţ vechi:,Angajăm muncitori la orez. Plată
bună, 90 de yeni pe lună, şi pe deasupra tainul.
Femeile capătă 60 la sută.“
Şi în faţa casei lui Yoko atârnau aceleaşi pa­
ravane de orez. Grădina ei, care dădea în câmp,
era aşezată ceva mai jos de drum. înăuntru, în
stânga, spre zidul alb al casei vecine, se aliniau
câteva stinghii fixate între copaci. Mai erau şi

123
altele în partea cealaltă a grădinii, unde creştea
un şir de copaci chiar la marginea câmpului.
Acolo se afla şi o deschizătură strâmtă în per­
deaua de orez, prin care se putea intra şi ieşi din
casă. Totul arăta ca un mic teatru ambulant, în
care în locul rogojinilor obişnuite se ridicaseră
paravane de orez.
în fata daliilor si a trandafirilor veştezi eres-
y y y y

teau frunze mari de sato-imo*. Heleşteul cu crapi

aurii nu se vedea din cauza paravanelor care
atârnau în faţa lui. Nu se vedea din stradă nici
fereastra camerei „viermilor de mătase“, unde
locuise Komako anul trecut.
0 zărise pe Yoko trecând prin deschizătura
îngustă făcută în perdeaua de orez, spre locuinţa
ei. Mergea cu capul mereu în pământ, apăsată
parcă de o mare supărare.
— Stă acum singură în toată casa? întrebă
Shimamura urmărind cu privirea silueta mică,
uşor adusă din spate, a fetei.
— N-aş crede, replică Komako pe un ton cam
acru. E groaznic. Nu mai ajung odată să-mi
spăl părul! Azi nu-1 mai spăl. Şi, pe deasupra, am
mai stingherit-o pe fata asta la cimitir. Numai
fiindcă dumneata trebuie totdeauna să vorbeşti >
despre lucruri care nu te privesc.

1 Rădăcinoasă comestibilă (Colocasia antiquorum).

124
 — Esti furioasă fiindcă ai întâlnit-o la mor-
y

mânt. Asta e numai încăpăţânare la tine.

— Nu înţelegi nimic din ce se petrece cu
mine. Am să trec mai târziu pe la han să mă spăl
pe cap, dacă o să mai am timp. Chiar dacă se
face târziu, tot vin.

Era într-adevăr târziu, ora trei din noapte.

Shimamura deschise ochii, trezit de zgomotul
uşilor glisante pe care cineva le trăgea cu furie.
O clipă mai târziu, Komako se prăbuşi peste piep­
tul lui.
— Am spus că vin, şi-am venit. Am promis,
si-am venit.
y

Avea răsuflarea grea, fiecare respiraţie o zgu­

duia toată, ca un suspin.
— Te-ai îmbătat.
— Eeei, am spus că vin, şi-am venit.
— Da, văd si eu că ai venit.
7 y

— Pe drum încoace nu vedeam nimic. Nimic.

Uf, mi-e rău.
— Cum ai putut să urci dealul?
—
^
Habar n-am. Nu mai stiu nimic.
y

încerca să se întoarcă, străduindu-se din răs­

puteri. Se rostogolea încoace şi-ncolo. Apăsat
de greutatea ei, bărbatul căută să se ridice, dar,
fiindcă se trezise brusc, nu reuşea si cădea me-
7 y y

reu înapoi. Cu uimire descoperi că-şi sprijină

capul pe ceva fierbinte.

125
 — Dar ştiu că arzi, nu glumă.
— Ha, ha! O pernă de foc, nu? Să nu te frigi!
— Mai stii?
7

De cum închise ochii, căldura i se răspândi

până în creier. îl pătrunse o mare poftă de viaţă.
Respiraţia ei năvalnică îi transmitea o senzaţie
intensă de realitate. îl străbătu un fel de re-
muşcare, pe care şi-o dorise multă vreme şi pe
care o accepta acum cu voluptate. îl cuprinse
cheful să se răzbune pe cineva şi aşteptă în li­
nişte să izbucnească.
y

— Am spus că vin, şi... sunt aici! repeta Ko­

mako întruna, crispată. Acum, că m-am ţinut
de cuvânt, am să plec. Mă duc să-mi spăl părul.
Se ridică cu greu să soarbă puţină apă din
carafa.
— Doar n-ai să pleci în halul ăsta!
— Ba bine că nu. Găsesc eu pe cineva să mă
ajute. Unde-or fi... unde-oi fi lăsat lucrurile pen­
tru baie?
Când Shimamura se sculă şi aprinse lumina,
ea îşi acoperi faţa cu mâinile şi se prăbuşi cu
capul pe tatami, încercând să-şi ferească ochii.
Sub chimonoul uşor, imprimat în culori vii,
purta o cămaşă de noapte legată cu un obi în­
gust. Gulerul cămăşii nu se vedea sub chimono.
Era toată împurpurată de beţie, până la tălpile
picioarelor goale. Se ghemui, încercând să-şi as­
cundă călcâiele sub chimono. Tabloul i se păru
lui Shimamura înduioşător
>
si totuşi nitelus comic.
y y t y

126
 Obiectele de toaletă le pierduse probabil pe
drum, săpunul şi pieptenele zăceau aruncate în
odaia lui.
— Taie-le, te rog. Am adus cu mine foarfeca.
— Ce vrei să tai?
— Pe astea.
Komako îşi vârî mâna în păr, la ceafa.
— Am încercat acasă să le tai singură, pan­
glicile astea, dar mâinile nu mă ascultau. Şi
atunci, am venit încoace să mă ajuţi.
Bărbatul îi despărţi părul în şuviţe şi începu
să taie panglicile de hârtie care-1 legau. La fie­
care panglică desprinsă, Komako răsufla uşurată,
scuturându-şi părul greu, eliberat.
— Cât o fi ceasul?
— Trecut de trei.
— Vai, e atât de târziu? Ai grijă să nu-mi tai
din păr.
— Dar ai grozav de multe panglici.
Meşa de păr pe care o ţinea Shimamura în
mână era foarte caldă la bază.
— S-a făcut trei? Oi fi dormit pesemne după
ce m-am întors de la banchet. Le-am promis
clienţilor că merg cu ei pe urmă la baie. S-or fi
întrebând acum pe unde umblu.
— Crezi c-au stat după tine?
— Mă aşteaptă la baia comună. Sunt trei
domni. Azi aş fi avut cu totul şase petreceri, dar
nu m-am dus decât la patru. O să am mult de

127
lucru săptămâna viitoare, că vin oaspeţi să ad­
mire frunzele de toamnă. Iţi mulţumesc!
Ridică faţa şi-şi pieptănă părul desfăcut.
Avea un zâmbet mic în coltul buzelor.
— Habar n-au, ha-ha! Ce nostim e!
Se întinse, cu o mişcare neajutorată, să ridice
de pe jos meşa care-i amplifica de obicei coafura
complicată de gheişă.
— Se supără prietenii mei, aşa că va trebui
să te las. La întoarcere nu mai trec pe-aici.
— Ai să poţi găsi drumul pe întuneric?
— II găsesc eu, nici o grijă.
Dar de la primul pas călcă pe trena chimo-
noului si> se clătină.
De două ori venise la el în ziua aceea, dimi­
neaţa la şapte şi noaptea la trei, la nişte ore cam
nepotrivite adică. Shimamura simţi că se petrece
cu ea ceva neobişnuit.
>

Fiindcă era timpul frunzelor roşii, servitorii

hanului împodobiseră intrarea cu ramuri, în cin­
stea oaspeţilor veniţi să se bucure de priveliştea
arţarilor în flăcări. Decoraţia amintea de aranja­
mentele de Anul Nou, care însă se făceau cu
ramuri de pin şi bambus.
Un slujitor angajat temporar, special pentru
sezonul de toamnă, care spunea despre sine pe
un ton glumeţ că e o „pasăre călătoare", împărţea
comenzi în dreapta şi-n stânga cu o voce autori­

128
tară. Spunea că lucrează în timpul sezonului la
diferite staţiuni montane, şi asta din primăvară
până-n toamnă. Iarna era angajat în peninsula
Izu, la staţiuni ca Izu şi Nagaoka. Nu-i plăcea să
revină în fiecare an la acelaşi hotel. Şi, fiindcă
avea experienţa hotelurilor de lux din Izu, strâmba
din nas la felul cum erau trataţi oaspeţii aici. In-
figăreţ şi onctuos, îşi arăta mereu mutra la gară,
unde ieşea să culeagă oaspeţi pentru han, fre-
cându-şi tot timpul mâinile. Arbora atunci o ex­
presie umilă de cerşetor.
— Domnule! Ati > văzut vreodată fructe de
akebîi Le cunoaşteţi? Dacă doreşte domnul, fac
eu rost de câteva, i se adresă el odată lui Shima­
mura, când îl prinse întorcându-se de la plimbare.
Servitorul tocmai lega un fruct de akebi pe o
ramură de arţar> cu frunze roşii.
>
Ramurile proaspăt aduse de pe munte erau
atât de lungi, încât, puse în picioare, atingeau
streaşina. Luminau toată intrarea cu flăcările
frunzişului lor. Frunzele înseşi erau neobişnuit
de mari.
Shimamura strânse în pumn câteva fructe
răcoroase de akebi. Pe când se bucura de fru­
museţea lor, zări îndărătul ghişeului, lângă kotatsu,
silueta lui Yoko.
Nevasta patronului tocmai încălzea sake într-un
vas de aramă. Yoko se aşezase în faţa ei pe rogo­
jină şi dădea mereu din cap, cuviincioasă, la

129
vorbele celeilalte. Nu purta nici pantaloni de
munte, nici haori, ci doar un chimono de mă­
tase ieftină, proaspăt spălat.
Shimamura se adresă într-o doară servitorului
de lângă el:
— Fata asta ajută şi ea pe-aici?
— Da. Avem atât de mulţi oaspeţi, că nu mai
prididim cu lucrul.
— Aşa ai ajuns şi dumneata aici?
— Da. Dar eu zic că pentru o fată de la ţară
e cam ciudată mititica asta.
Yoko ajuta pesemne la bucătărie, nu ajunsese
încă să-i servească pe oaspeţi în sala de banchete.
Pe măsură ce hanul se umplea de oaspeţi, vocile
femeilor de la bucătărie deveneau tot mai gă­
lăgioase. Dar glasul lui Yoko, glasul ei atât de
frumos, Shimamura nu-1 auzise niciodată acolo.
După spusele slujnicei care facea curat în odaia
lui, Yoko avea obiceiul să cânte seara, în baie,
înainte de culcare. Dar vocea ei nu se făcuse
auzită nici de acolo.
De când stia
> că Yoko se află sub acelaşi aco-
periş, lui Shimamura îi venea parcă greu s-o
cheme la el pe Komako. Toată iubirea pe care
Komako o revărsa asupra lui i se părea o stră­
danie plină de frumuseţe, dar risipită în zadar,
care punea doar în lumină propria lui goliciune
interioară. Cu toate astea, îl mişca această fată,
care nu voia decât să trăiască şi nimic mai mult.

130
Gândul îl tulbura, aproape tot atât cât îl tulbura
atingerea trupului ei gol. îi era milă de ea şi se
compătimea în acelaşi timp pe sine însuşi. Poate
de aceea Yoko, cu toată inconştienţa ei copilă­
roasă, începu să-i apară lui Shimamura ca o
minune luminoasă care reuşea să împrăştie întu­
nericul din jurul lui. Se simţea din ce în ce mai
atras de ea.
Komako venea tot mai des la el nechemată,
deşi lui i se întâmpla să treacă fară să se oprească
prin faţa casei ei când pleca cu maşina la vale,
în căutarea priveliştilor cu frunziş de toamnă.
De fiecare dată, Komako ieşea în fugă din casă
de cum auzea zgomotul maşinii, convinsă că e
el, şi nu altul. Dar Shimamura nici măcar nu
întorcea capul spre locul unde ştia că stă ea. Şi
deşi ea îi tot spunea că e lipsit de inimă, venea
în camera lui de câte ori o chema. La fiecare
drum spre baie, intra pentru câteva clipe la el. De
la banchete fugea şi se strecura în odaia lui, unde
rămânea chiar câte o oră întreagă, până venea după
ea câte o slujnică să o cheme. Ieşea adesea în toiul
câte unei petreceri ca să-şi aranjeze fardul de pe
faţă, lângă măsuţa de toaletă din camera lui.
— Acum mă întorc la lucru. Azi am chef. Si ■>
am treabă multă, o groază de treabă.
Se ridica şi pleca. îşi făcuse obiceiul să-şi lase
mereu în odaia lui câte ceva, fie cutiuţa pentru
pana shamisen-ului, fie un haori, ca să mai treacă
o dată pe-acolo să le ia.

131
 — Când am ajuns astă-noapte acasă, n-am
mai găsit apă fierbinte pentru ceai. M-am
strecurat în bucătărie şi-am sorbit puţină supă
rece rămasă de la prânz. Am mâncat-o cu prune
sărate. Brr, ce rece era! Azi nici nu m-au trezit
cei din casă. Când am deschis ochii, era zece şi
jumătate. Şi eu, care aveam de gând să mă scol
înainte de şapte ca să mai trec pe-aici! Sigur că
aşa n-am mai ajuns să vin.
îi povestea mereu tot felul de nimicuri, îi
spunea când pleacă de la un han la altul şi ce se
petrece la banchete.
— Mai trec eu pe-aici, sfârşea ea sorbind
dintr-un pahar cu apă şi se ridica să plece. De
fapt, nu ştiu dacă mai pot veni. N-am să scap
de-acolo, e un banchet mare, unde suntem trei
gheişe la treizeci de oaspeţi. Avem de lucru până
peste cap.
Totuşi apărea din nou peste câtva timp.
— E teribil. Nu se mai poate. Numai trei
gheişe, şi sunt treizeci de oaspeţi! Iar celelalte
două gheişe - una e prea bătrână, iar alta prea
tânără! Pe capul meu cade tot greul. Şi oaspeţii
ăştia — nişte zgârciţi! O călătorie de grup. Ar
trebui să fim şase gheişe la atâţia clienţi. Dar
acum m-apuc să beau! O să-i sperii pe toţi!
Aşa mergeau lucrurile, zi de zi. Dacă s-ar fi
gândit unde o va duce traiul ăsta, Komako ar fi
trebuit să-şi dorească din toată inima un locşor

132
unde să se ascundă. Şi totuşi, aerul de însingurare
care plutea în jurul ei o făcea în ochii lui şi mai
atrăgătoare, mai plină de farmec.
— Coridorul ăsta vechi scârţâie la fiecare pas
şi mă pune în încurcătură de câte ori vin în­
coace. Oricât de încet m-aş strecura, tot se aude.
Când trec prin faţa bucătăriei, aud tot felul de
chicoteli în urma mea! „Ei, Komako, iar te duci
în odaia cameliilor?" Nu mi-am închipuit că am
să ajung vreodată în situaţia asta.
— E neplăcut, într-un sat atât de mic.
— Au aflat toţi despre noi doi.
— îmi pare rău pentru tine.
— Odată ce ajungi în gura lumii într-un sat
ca ăsta, s-a zis cu tine, adăugă ea, apoi îşi ridică
faţa spre el şi un zâmbet uşor îi apăru în colţul
buzelor. Ei, nu-i chiar atât de rău. Aş găsi eu de
lucru oriunde m-as duce.
Sinceritatea ei naivă îl surprindea mereu pe
Shimamura, indolentul fecior de bani gata, care
nu era obişnuit cu o asemenea simplitate.
— Chiar asa > e. Mi-e indiferent unde lucrez.
Nu-mi prea fac eu griji din pricina asta.
Arunca vorbele cu o nepăsare senină, dar el
găsea îndărătul lor o notă de feminitate tulbură­
toare.
— E bine aşa cum e. Ştiu că numai noi, fe­
meile, ne îndrăgostim cu adevărat, adăuga ea
roşind uşor, cu privirile aţintite în pământ.

133
 Deasupra gulerului răsfrânt al chimonoului,
ceafa ei albă dezgolită părea un evantai deschis.
O ceafa rotundă, adânc decoltată în spate. Pie­
lea pudrată răspândea o undă de însingurare.
Ceafa îi era ca de lână moale, aproape ca o blă-
nită fină de animal tânăr.
y

— Ehei, lumea asta... se apuca să ofteze Shi­

mamura, dar vorbele lui sunau atât de goale,
încât se înfiora singur auzindu-se.
Komako adăugă cu simplitate:
— întotdeauna a fost asa.y

Şi, ridicând faţa, continuă absentă:

— N-ai ştiut?
y

Când ţinea capul sus, nu i se mai vedea la

ceafa gulerul roşu lipit de piele al cămăşii de de­
desubt.

Shimamura traducea din Valery şi Alain, tăl­

măcise şi eseuri franţuzeşti despre perioada de
înflorire a baletului rusesc. Avea de gând să
scoată pe cheltuiala lui mici ediţii de lux. îl li­
niştea gândul că pentru dansatorii japonezi eseu­
rile lui nu vor fi de nici un folos. Arbora un
zâmbet ironic când vorbea despre propriile sale
lucrări şi această atitudine îi facea plăcere. Din
tot acest amestec de sentimente, se născuse lu­
mea lui de fantasme şi plăsmuiri melancolice.
Acum, că se afla în călătorie, nu vedea nici o
nevoie să-şi grăbească întoarcerea acasă.

134
 Se uita lung la gâzele care mureau unele după
altele în camera lui.
Pe măsură ce toamna devenea mai rece, tot
mai multe zăceau pe tatami. O musculiţă cu
aripile înţepenite cădea de pildă pe spate şi nu
se mai ridica. O viespe se târa puţin şi se pră­
buşea, iar se mai târa puţin şi din nou cădea.
Anotimpul înainta şi ele piereau pe rând cu toa­
tele. Un lucru cât se poate de firesc. O moarte
tăcută. Şi totuşi, dacă le priveai de aproape,
vedeai că se împotrivesc, că se luptă până în
ultima clipă, zbătându-se cu antene şi picioruşe
tremurătoare.
Pentru o asemenea moarte măruntă, camera
lui de opt rogojini era o scenă mult prea mare.
Ridicând în mână câte o gâză moartă cu gân­
dul s-o arunce pe fereastră, Shimamura îşi amin­
tea de copiii lui, rămaşi acasă.
O molie moartă, care stătuse multă vreme
lipită pe plasa de sârmă de la fereastră, se des­
prinse deodată şi căzu ca o frunză veştedă pe
podea. O alta căzu de pe perete. Shimamura se
minună, ridicând-o în mână, cât de desăvârşit
era alcătuită.
Intr-un târziu, ridicară plasa de sârmă de la
fereastra lui. Zumzetul gâzelor se potoli.
Se întunecă şi ruginiul frunzelor în pădurile
de pe munţi, căpătând în razele amurgului scli­
piri reci de mineral. Hanul gemea de oaspeţi
veniţi să admire frunzele de toamnă.

135
 — Azi nu cred c-am să mai pot veni. Oamenii
din sat dau o petrecere.
Totuşi, seara târziu Komako apăru. După
plecarea ei, Shimamura auzi din holul cel mare
al hanului bătăi de tobă si voci ascutite de fe-
y y

mei. Apoi, în mijlocul vacarmului, ajunse la ure­

chile lui o voce neaşteptat de apropiată şi de
limpede:
— Iertaţi-mă, pot să intru?
Era Yoko.
— Komako m-a însărcinat să vă aduc asta,
spuse ea, rămânând în picioare lângă uşă, cu
mâna întinsă spre el.
Apoi, încurcată, îngenunche totuşi pe tatami,
după cum se cuvenea. Bărbatul despături biletul
primit. Când ridică privirea, Yoko nu mai era
în odaie. Nu apucase să schimbe nici măcar o
vorbă cu ea.
„E mare veselie aici şi beau!“ trăsese Komako
câteva linii tremurate pe un şerveţel de hârtie.
Dar nu trecură nici zece minute si ea intră
y

cu paşi nesiguri pe uşă.

— Ti-a adus ceva fata aceea?
y

— Da, mi-a dat biletul.

— Asa? si Komako îi facu cu ochiul,7 învese-
y y

lită. Mă simt minunat azi! Am ieşit de-acolo

y

sub pretextul să mai aduc puţin sake. Numai aşa

am scăpat. Administratorul m-a văzut şi m-a cer­
tat. E grozav sake-ul ăsta. Ce-mi pasă dacă se

136
supără ei pe mine! Din partea mea, n-au decât
să audă că vin la dumneata. Vai, e groaznic!
Cum ajung aici, mă simt deodată beată de tot.
Acum mă întorc la petrecere.
— Eşti roşie ca focul până-n vârful degetelor,
de-atâta băut.
— Ce să fac, asta-i meseria... Ce ţi-a spus
fata? Moare de gelozie, ai băgat de seamă?
— Cine?
— Ar fi în stare să facă moarte de om.
— Lucrează si ea la han acum?
y

— Da, ne aduce carafele cu sake. Numai până

la uşă le aduce şi rămâne pe urmă pe coridor să
se zgâiască la noi. Ce-i mai lucesc ochii! îţi plac
ochii ei, nu-i asa?
3 y

— Se gândeşte pesemne că-i ruşinos ce faci tu.

— De asta i-am dat biletul să ţi-1 aducă.
Dă-mi puţină apă, mi-e sete!... Ce-i aia ruşine?
Ai încercat s-o seduci? Habar n-ai de nimic.
Oare sunt tare beată?
Komako se sprijini cu amândouă mâinile de
marginea măsuţei de toaletă, silindu-se să nu se
clatine. Se uită lung în oglindă, apoi dădu la o
parte, nervoasă, poalele chimonoului şi ieşi.
Petrecerea părea să se fi terminat. Hanul se
cufundă în tăcere. Nu se mai auzea decât un
clinchet slab de vase dinspre bucătărie. Shima­
mura şi-o închipui pe Komako plecată împreună
cu ceilalţi la alt banchet. Şi deodată apăru Yoko,
aducând din nou un bileţel împăturit.

137
 îl citi. „N-am de gând să mă duc cu ei la Sam-
puku. Vin în camera florilor de prun. Noapte
bună.“ Shimamura avu un zâmbet amar şi jenat.
— îţi mulţumesc. Eşti angajată aici, la han?
— Da, răspunse Yoko dând din cap, în timp
ce se uita la el cu privirea ei frumoasă şi pătrun­
zătoare.
Bărbatul se simţi ) încurcat.
Fata îl tulbura la fel de fiecare dată. Acum,
văzând-o îngenuncheată cuviincios în faţa lui şi
atât de senină, îl pătrunse o nelinişte nelămurită.
Seriozitatea ei prea solemnă îl facea să şi-o în­
chipuie mereu în centrul unor evenimente ex­
traordinare.
— Ai mult de lucru?
— Destul de mult. Totuşi, cred că nu sunt
de mare folos aici.
— Te-am mai întâlnit de câteva ori. întâia
dată în tren, când îngrijeai de bolnavul acela.
L-ai chemat atunci pe şeful de haltă şi l-ai rugat
să aibă grijă de fratele dumitale. îţi mai aduci
aminte?
— Da, ştiu.
— Se spune că-ţi place să cânţi în baie, îna­
inte de culcare.
— Vai, da, e un obicei prost de-al meu.
Vocea ei era ameţitor de frumoasă.
— Am impresia câteodată că ştiu totul despre
dumneata.

138
 — Cum adică?... V-a povestit Komako?
— Komako nu vorbeşte niciodată despre dum­
neata. Aş zice chiar că nu-i place să te pomenească.
— Nu-i place? spuse Yoko într-o doară, în-
torcându-se aşa încât n-o mai vedea decât din
profil. Komako e bună. Mi-e tare milă de ea. Fiţi
bun cu ea, vă rog.
Vorbise repezit şi, spre sfârşit, i se strecură în
glas un tremur uşor.
— Eu nu pot face nimic pentru ea.
Yoko părea să tremure din tot corpul. El îşi
întoarse ochii de la faţa ei, care avea o strălucire
îngrijorătoare şi primejdioasă. Râse:
— Cred că cel mai bun lucru ar fi să plec cât
mai curând la Tokyo.
— Şi eu mă duc la Tokyo.
— Când?
— Mi-e egal, pot pleca oricând.
— Vrei să te iau cu mine când plec?
— Da, vă rog mult să mă luaţi şi pe mine!
Vorbise fară şovăire
> si
» totuşi
) cu o voce foarte
gravă, ceea ce-1 miră pe Shimamura.
— Dar ce-are să spună familia dumitale?
— N-am pe nimeni, în afară de fratele meu
mai mic, care lucrează la căile ferate. Pot să iau
singură orice hotărâre.
— Şi ce-ai să faci la Tokyo? Ai un scop precis?
— Nu.
— Ai stat de vorbă cu Komako despre asta?

139
 — Cu Komako? Nu mi-e prietenă şi nu mă
sfătuiesc cu ea.
Yoko se destinse deodată şi ridică spre el ochii
umezi. Shimamura se lăsă fermecat de puterea
stranie a privirilor ei, dar îndată se trezi în el un
dor sălbatic de cealaltă, de Komako. Oare nu ar
fi fost asta o scuză plină de cruzime faţă de Ko­
mako, o plecare care putea să semene cu o ră­
pire, cu fata necunoscută şi străină? I se părea în
acelaşi timp şi o pedeapsă pentru sine însuşi.
— Nu ţi-e teamă să pleci aşa, cu un bărbat
pe care nu-1 cunoşti deloc?
— De ce să-mi fie teamă?
— Nu ţi se pare cam primejdios să pleci,
când nu stii nici măcar unde ai să stai si de ce
y y

ai să te apuci la Tokyo?
— O femeie se descurcă întotdeauna, replică
ea ridicând ochii cu graţie şi privindu-1 ţintă în
ochi. N-aveţi nevoie de o fată în casă?
— Dumneata, slujnică?
— Nu, nici mie nu mi-ar plăcea aşa ceva.
— Cu ce te-ai ocupat înainte, când ai fost
ultima dată la Tokyo?
— Am fost soră medicală.
— în vreo clinică sau numai la şcoala sanitară?
— Nicăieri. Dar aveam de gând să învăţ me­
seria asta.
Shimamura îşi aminti de gesturile ei în tren,
când îl îngrijea pe fiul profesoarei de shamisen.

140
îi veni să zâmbească la gândul că toată purtarea
ei de-atunci exprima numai dorinţa de a se face
soră medicală.
— Şi acum vrei să faci cu adevărat meseria
asta?
— Acum nu mai vreau în nici un caz.
— Ei, cu atâta nehotărâre nu cred să reuşeşti
ceva.
— Nehotărâre? Vai, dar nu e asta, replică ea
silindu-se să râdă.
Avea un râs limpede şi înalt, cu un timbru
mişcător de frumos. Nu suna deloc prosteşte,
cum ar fi trebuit să-i pară răspunsul ei. Dar pe
el nu-1 mai pătrunse de data asta şi nu-1 mai
tulbură. Se lovi în gol de carapacea inimii lui şi
pieri.
— Ce găseşti aici de râs?
— Păi, oricum nu puteam îngriji decât un
singur bolnav.
— Cum asa? >
— Şi acum nu-1 mai pot ajuta.
— A, da, cred că înţeleg.
Luat prin surprindere, Shimamura adăugă
cu voce joasă:
— Se spune că te duci zilnic la mormântul
lui de la marginea câmpului de hrişcă.
— Da, aşa e.
— Şi ţi se pare că toată viaţa n-ai să mai poţi
îngriji pe altcineva şi n-ai să mai poţi merge la
mormântul altcuiva,7 nu-i asa?>

141
 — N-am să mai pot.
— Atunci, cum de vrei să te desparţi de mor­
mântul lui şi să pleci la Tokyo?
— Vai, iertaţi-mă. Luaţi-mă cu dumneavoas­
tră la Tokyo.
— Komako spune că eşti teribil de geloasă.
Spune-mi, bărbatul acela a fost logodit cu ea?
— Domnul Yukio? Asta e o minciună. Minte!
— De ce o urăşti?
— Pe Komako?
Ii spuse numele de parcă ar fi chemat pe ci­
neva care se afla în odaie, în timp ce îl privea
încă fix cu ochii ei scăpărători.
— Vă rog să fiţi bun cu ea.
— Eu unul nu pot face nimic pentru ea.
în colţul ochilor ei apărură lacrimi. întinse
mâna cu o mişcare repezită, să strivească o mo­
lie căzută pe tatami. Oftă:
— Komako spune mereu că am să-mi pierd
odată minţile.
y

Şi într-o clipă Yoko dispăru din odaie. Shi­

mamura se înfioră ca de frig.
Când deschise fereastra să azvârle molia afară,
o văzu pe Komako în cealaltă aripă a hanului,
retrasă într-un colţ cu un client.
Pe cer se adunau nori. Shimamura se duse
la baie.
în despărţitura femeilor o văzu pe Yoko, du­
când-o de mână pe fetiţa cea mică de la han, pe

142
care o dezbrăcă de chimono şi se apucă s-o spele,
jucându-se în toată această vreme cu ea. îi vorbea
cu dulceaţă şi cu seninătatea unei mame. Apoi,
cu acelaşi glas blând, începu să cânte:

Afară, în grădină,
In spatele casei,
Sunt trei peri
Şi trei copaci de sugi1,
Cu totul sunt sase.
i

Jos, între ramuri, un corb îşi are cuibul,

Iar sus îsi
> are cuibul o vrabie.
Ce-orf i zicând
In pădure greierii?
Mergem la groapa prietenului Sugi
Mergem o dată, încă o dată, şi încă o dată.

Era un cântec de copii, un cântec de bătut

mingea, iar glasul fetei suna vesel şi săltăreţ. Yoko
cea de adineauri, care plânsese în odaia lui, i se
părea acum o nălucire.
Ea mai sporovăi o vreme cu fetiţa, vorbind
întruna cu însufleţire. Apoi plecă, şi lui Shima­
mura i se păru că ecoul vocii ei subţire ca un
sunet de fluier întârzie în încăperea de alături.
Pe coridor, rezemată de un perete, zăcea uitată
o cutie de shamisen din lemn de kiri. Pe luciul

1 Cedru japonez.

143
întunecat al podelelor vechi, lustruite, lemnul de
kiri păstra în el o chemare nedesluşită, de noapte,
tăcere şi toamnă târzie. Shimamura se aplecă să
citească numele gheişei de pe cutia de shamisen,
şi-atunci dinspre bucătărie, de unde răzbătea clin­
chet de vase, apăru silueta lui Komako.
— La ce te uiti? >
— Oare gheişele rămân şi peste noapte aici?
— Cine? A, gheişa cu shamisen-ul! Ce naivi­
tate! Doar nu-ţi închipui că o să care în fiecare
zi cogeamite cutia după ea! îşi lasă instrumentul
uneori zile întregi aici, îi explică ea râzând.
Apoi închise ochii şi se sili să respire adânc.
Târî pe podea trena chimonoului în timp ce se
apropia cu paşi nesiguri de el.
— Vaaai! Du-mă acasă, te rog!
— Vrei neapărat să pleci?
— Mi-e rău. N-are nici un rost. Vreau să plec
acasă! Toţi ceilalţi au plecat să petreacă mai de­
parte altundeva. Numai eu am rămas. Le-am
spus că mai am câte ceva de făcut. în drum spre
baie au să treacă pe la mine pe-acasă să mă ia,
şi-atunci o să fie rău dacă nu mă găsesc.
Cu toate că era foarte ameţită, Komako se
apucă să coboare aproape în fugă drumul abrupt
care ducea în sat.
— Ai facut-o pe Yoko să plângă.
— Cred că nu e întreagă la cap.
— Aşa îţi place să vorbeşti despre alţii?

144
 — Păi n-ai spus tu că are să se ţicnească în-
tr-o zi? De altfel,7 i-au dat lacrimile când si-a
y

adus aminte de asta.

— Dacă-i aşa, nu mai am nimic de spus.
— Dar n-au trecut nici zece minute după
aceea, şi am auzit-o cântând în baie.
— Aşa face ea totdeauna. Cântă în baie.
— M-a rugat foarte stăruitor să mă port fru­
mos cu tine.
— E o caraghioasă. Dar n-are rost să faci caz
de asta.
— Nici nu fac. Ia spune-mi, de ce te superi
de câte ori vine vorba despre ea?
— Ai vrea s-o ai pe fata asta?
— Ce întrebare! Ce-ţi veni aşa, deodată?
— Nu glumesc deloc. Când mă uit la ea, simt
că are să-mi fie într-o zi o povară foarte grea.
Nu pot scăpa de gândul ăsta. Uită-te mai bine
la ea dacă-ţi place. O să vezi şi dumneata de ce
vorbesc asa.
y

Şi Komako puse o mână pe umărul lui, să se

sprijine. Apoi clătină din cap cu hotărâre:
— Nu, nu. Dacă ajunge în mâinile unui băr­
bat ca dumneata, poate că n-o să se ţicnească de
tot... Nu vrei totuşi să-mi iei povara asta de pe
umeri?
— Ai face bine să te linişteşti.
y y

— Crezi că vorbesc prostii fiindcă m-am îm­

bătat? Dacă aş şti că e în grija dumitale, aş putea

145
să-mi aştept în linişte sfârşitul, retrasă undeva
în munţi. Ce perspectivă plăcută!
— Ajunge acum!
— O, în ce mă priveşte pe mine, poţi fi li­
niştit.
>
Komako se îndepărtă cu paşi repezi, încercând
parcă să scape de el. Se lovi de oblonul tras în
fata uşii de la locuinţa ei.
y y y

— Nu se mai aşteptau să te întorci în noap­

tea asta.
— Nu-i nimic,7 deschid eu si-asa.
y y

Reuşi să ridice puţin oblonul, care scârţâi des­

tul de tare. Ii şopti lui Shimamura:
— Hai, vino cu mine.
— Acum, la ora asta?
— Toată lumea doarme!
Bărbatul mai sovăia încă.
y

— Dacă nu, îngăduie-mi să te conduc până

la han.
— Nu-i nevoie.
— Dar nu se poate să pleci. Nici măcar nu
mi-ai văzut locuinţa. y

Intrară prin uşa de la bucătărie. înăuntru, toţi

ai casei dormeau. Li se ghiceau siluetele culcate
pe rogojini, una lângă alta, sub pături grosolane
din acelaşi bumbac îngălbenit din care se făceau
în sat pantalonii de munte. Cei doi soţi, o fată de
vreo şaptesprezece ani şi câteva capete de copii
mai mici se înşirau în penumbra camerei, în în­

146
tunericul gălbui de culoarea ceaiului slab. în
somn îşi suciseră capetele care încotro. Era un
tablou dezolant, şi totuşi plin de forţă, un crâm­
pei de viaţă autentică.
Respins de suflul cald al celor adormiţi, Shi­
mamura facu un pas înapoi, dând să iasă. Dar
Komako închise cu zgomot uşa din spate şi, fară
să-i pese de scârţâitul podelei sub paşii ei, trecu
prin încăpere. Shimamura se strecură şi el tiptil
pe lângă capetele copiilor, simţindu-se deodată
pătruns de o linişte plăcută.
— Aşteaptă-mă aici. Am să urc înainte să fac
lumină.
— Nu-i nevoie, replică el, bâjbâind prin în­
tuneric să găsească scara de lemn.
întoarse încă o dată capul şi atunci desluşi
îndărătul siluetelor paşnic adormite tejgheaua
cu dulciuri a dughenei.
La etaj se aflau patru odăiţe ţărăneşti, aşternute
cu rogojini vechi.
— Pentru mine singură e prea mult spaţiu
aici, spuse Komako.
Pereţii despărţitori dintre încăperi fuseseră
scoşi. în dosul unei uşi glisante destul de afu­
mate, se găsea aşternutul fetei, împăturit cu grijă
pe rogojină. Pe perete atârna chimonoul ei de
seară. Toată odaia, goală şi sărăcăcioasă, semăna
cu o vizuină de vulpe ori de bursuc.

147
 Fata se aşeză comod pe tokonoma1şi împinse
spre el singura perniţă din încăpere, să şi-o pună
sub genunchi.
— Vai ce roşie sunt! exclamă ea privindu-se
în oglindă. Oare să fiu chiar atât de ameţită?
Trase sertarul de sus al dulăpiorului.
— Astea sunt jurnalele mele.
— Dar ai o mulţime!
Dintr-un colţ al sertarului, Komako scoase o
cutiuţă căptuşită cu hârtie colorată, în care erau
înghesuite la întâmplare tot felul de ţigări.
— Când le primesc de la câte un client, le
strecor în mânecă sau le ascund în obi. Sunt cu­
rate, deşi cam strivite. Uite câte sortimente di­
ferite am strâns aici.
îşi vârî degetele în cutie şi începu să scoto­
cească prin ea.
— N-am chibrituri aici! De când m-am lă­
sat de fixmat, nu mai am nevoie de ele.
— Nu-i nimic. Asta e lucrul tău de mână?
— Da. în ultima vreme n-am mai ajuns să
cos, de atâţia oaspeţi. Au venit tare mulţi să ad­
mire frunzişul de toamnă, îl informă ea, întor-
cându-se spre dulăpior să pună bine lucrul de
mână.
Dulăpiorul cochet din lemn fin şi cutia fru­
moasă de cusut, lăcuită în roşu, erau amândouă

1 Nişă de onoare în camerele japoneze, cu picturi

{kakemono) şi aranjament floral.

148
amintiri din timpul petrecut la Tokyo. Shimamura
le cunoştea încă de la vizita pe care i-o făcuse în
locuinţa cealaltă, cu odăiţa aceea de la mansardă
care aducea cu o cutie mare de carton. Aici, în în­
căperea sărăcăcioasă şi despuiată, faceau o impre­
sie penibilă.
Un fir subţire atârna de lampă până deasupra
căpătâiului ei.
— Aşa pot stinge lumina când citesc culcată,
îl lămuri ea, jucându-se distrată cu firul de la
lampă.
Cum şedea în faţa lui, arăta ca o soţie cuminte,
puţintel intimidată.
— Locuieşti singură aici ca o vulpiţă.
— Chiar asa.
— Şi mai ai patru ani de petrecut în odaia asta?
— A şi trecut o jumătate de an. Au să treacă
si
> ceilalţi
) curând.
De jos se auzeau până la ei răsuflările adormite
ale celor din casă. Shimamura nu mai găsi ni­
mic de spus, aşa că se ridică în grabă şi-şi luă ră-
mas-bun.
Ajunşi jos, Komako închise uşa casei în urma
lui, dar o crăpă din nou şi scoase capul să se uite
în sus, la cer.
— Are să ningă curând. Şi-atunci, s-a zis cu
frunzişul de toamnă.
Pe urmă ieşi de-a binelea afară, şi începu să
recite:

149
 Ninge peste coliba mea de munte,
D ar frunzele roşii încă mai strălucesc.

— Ei, noapte bună.

— Vreau să te conduc. Numai până în faţa
hanului.
Totuşi, ajunşi acolo, Komako intră cu el la
han, îi mai spuse o dată noapte bună în odaia
lui, apoi dispăru. După un timp se arătă din nou,
ţinând în mâini două ceşti umplute cu sake rece,
şi-i spuse aproape răstit:
— Poftim! Ţi-am adus de băut. Acum, o să
tragem un chef!
— Dar toată lumea doarme. De unde-ai fă­
cut rost de sake?
— Ei, ştiu eu un locşor.
Pesemne că la butoi dăduse pe gât câteva în­
ghiţituri bune, care căzuseră greu peste ameţeala
dinainte. Cu ochii pe jumătate închişi, se uita fix
la picăturile de sake care i se prelingeau pe mână.
— Totuşi, parcă nu mai e la fel de bun ca
atunci când îl bei pe întuneric.
Shimamura sorbi puţin din ceaşca pe care
i-o întindea ea.
Din atât de puţină băutură, nu putea să i se
facă rău. Şi totuşi, de data asta i se urcă la cap,
poate şi unde-1 pătrunsese frigul de-afară. Simţea
cum i se strânge stomacul şi cum i se scurge tot
sângele din obraz. Se lungi pe o parte şi rămase

150
aşa, cu ochii închişi. Speriată, Komako îl înlănţui
cu braţele şi încet, încet, îl pătrunse căldura tru­
pului ei, liniştindu-1 ca pe un copil. Cu gesturi
timide, pline de gingăşie, Komako era ca o fată
care n-a fost niciodată mamă şi ia în braţe cu
stângăcie un copil străin.
Cum stătea culcată lângă el, ridică încet ca­
pul şi-l privi lung, ca pe un băieţaş care doarme.
După un timp Shimamura spuse din senin:
— Esti o fată tare bună.
9

— Ce-ai spus? Cum adică bună?

— Esti
^ > bună,5 si-atât.
>
— Iţi baţi joc de mine! Ce vorbe sunt astea?
Hai, vino-ti în fire! zise si-si întoarse fata
J y y y >
de
la el.
Apoi îl zgâlţâi uşurel şi-i mai aruncă câteva
frânturi de vorbe repezite şi tăioase, după care
rămase tăcută.
Nu trecu mult şi Komako zâmbi iar, ca pen­
tru sine.
— Nu sunt bună. Oh, totul e un chin. Ai
face mai bine să pleci... Nu mai am ce îmbrăca.
De câte ori vin la dumneata, mă străduiesc să
apar în alt chimono. Acum mi le cunoşti pe toate.
Cel de pe mine e împrumutat de la o prietenă.
Sunt o fată rea, nu-i aşa?
Shimamura nu găsea nimic de spus.
— Atunci de ce spui că sunt bună? Ce gă­
seşti bun la mine? stărui Komako şi înghiţi în
sec să-şi umezească gâtlejul uscat. De când te-am

151
cunoscut, am simţit că nu te pot suferi. Nimeni
altul nu mi-ar fi spus asemenea lucruri neplăcute
în faţă. Te urăsc.
Shimamura dădu numai din cap.
— N-am vorbit niciodată de lucrurile astea
până acum. înţelegi? Dar, odată ce le-am spus,
oare nu înseamnă că totul s-a sfârşit?
— Lasă acum.
— Asa> deci?
Komako se închise într-o tăcere lungă, concen­
trată, întoarsă în sine. Feminitatea ei vie si în-
7 y

văluitoare atinse în el o coardă sensibilă.

— Zău că esti bună.
y

— Ce-nseamnă asta?
— Pur şi simplu că eşti bună.
— Ce tip ciudat!
Komako îşi întoarse capul mult spre umăr,
vrând parcă să şi-l frece cu bărbia, apoi, gândin-
du-se la ceva, se sprijini în cot şi îşi ridică privi­
rile spre el.
— Ce sens au cuvintele astea? Ce înseamnă
că sunt bună?
Bărbatul se uită la ea mirat.
— Explică-mi, te rog. Pentru asta ai venit la
mine? Râzi de mine, nu? Ţi-ai bătut joc toată
vremea.
In timp ce-1 privea fix, cu obrajii învăpăiaţi,
umerii începură să-i tremure de mânie. Ii pieri
apoi toată culoarea din obraji şi-i dădură lacrimile.

152
 — Te urăsc, vai cum te urăsc! izbucni ea, chir-
cindu-se neputincioasă pe rogojină.
Când se linişti, se aşeză pe călcâie, dar rămase
cu spatele la el.
Shimamura pricepu în fine la ce se gândise
ea şi fu o clipă străfulgerat de remuşcări. Cu toate
astea, nu reuşi să-i spună nici un cuvânt.
— Sunt atât de nenorocită, şopti ea ca pentru
sine şi se strânse toată, ghemuindu-se până atinse
podeaua cu fruntea.
După un timp conteni din plâns, epuizată, şi
se apucă absentă să zgândărească rogojina cu un
ac de păr. Apoi, pe neaşteptate, dispăru din odaie.
Bărbatul avu intenţia s-o urmeze, dar nu se
mişcă.
> Gândindu-se la vorbele ei, îsi7dădu > seama
cât e de îndurerată. Curând îi auzi din nou pa­
şii pe coridor. Komako trase uşa glisantă şi, fară
să intre, îl chemă cu o voce subţire:
— Nu vii la baie?
— Ba am să vin.
— Te rog să mă ierţi. Acum m-am liniştit.
Rămăsese în picioare în umbra coridorului,
nevrând să intre. Bărbatul ieşi din cameră cu un
prosop în mână. Evitând să-i întâlnească privirea,
Komako o luă înainte, păşind adusă de spate.
Mergea ca un răufăcător prins asupra faptului,
care e târât la judecată. Dar, îndată ce intră în
apa fierbinte, deveni brusc atât de veselă, încât
lui Shimamura i se facu milă privind-o.
Nici vorbă să mai adoarmă pe urmă.

153
 A doua zi dimineaţa, pe Shimamura îl treziră
nişte voci bărbăteşti care recitau melodic versuri
y y

dintr-o piesă no1. Le ascultă tăcut, până când

Komako, care şedea pe călcâie în faţa măsuţei de
toaletă, se întoarse spre el cu un zâmbet blând:
— Sunt oaspeţii din camera florilor de prun.
Cei care m-au chemat aseară după petrecere.
— Fac parte din vreo societate noi
— Da.
— Oare ninge afară?
— Ninge.
Komako se ridică să tragă în lături fereastra
glisantă.
— S-a terminat acum cu frunzişul de toamnă.
Din cerul de culoarea cenuşii, împărţit în drept­
unghiuri mici de gratiile ferestrei, pluteau liniştiţi
spre pământ fulgi mari, ca nişte flori. Totul era
ca o iluzie mare, tăcută. Shimamura privea afară
şi se simţea golit pe dinăuntru, ca după o noapte
lungă de nesomn.
Bărbaţii din camera florilor de prun începu­
seră să bată tobele.
îşi aminti iar de oglinda cu zăpezi trandafirii
sub soarele de dimineaţă. întoarse ochii spre mă­
suţa de toaletă. Acum se oglindeau în ea fulgi
reci şi mari ca nişte flori, alunecând în vârtejuri
albe în jurul chipului fetei. în mijlocul fulgilor

1 Teatru liric clasic.

154
mişcători era Komako, cu gulerul chimonoului
desfăcut, frecându-şi gâtul cu un prosop umed.
Tenul îi era curat de parcă tocmai ieşise din baie.
Shimamura nu-şi închipuise că femeia asta
putea să-i răstălmăcească astfel cuvântul aruncat
la întâmplare. II cuprinse o adâncă melancolie
căreia nu i se putea împotrivi.
Munţii pe care ruginiul frunzelor se întuneca
din zi în zi străluciră după prima ninsoare ca
treziti la viată.
> j

In crângul de sugi căzuse un strat subţire de

ninsoare. Drepţi şi însinguraţi, cedrii îşi înălţau
vârfurile subţiri şi înalte spre cer.

în anotimpul zăpezilor se toarce firul de câ­

nepă, la vreme de ninsoare se ţese, zăpada îl spală
şi tot pe omăt se aştern pânzele la albit. Toată
munca, de la torsul firului până la ţesut, se în­
făptuieşte pe vremea zăpezii. Fiindcă în partea
locului sunt nămeţi mari în fiecare iarnă, aici se
ţese şi pânza minunată de chijim il. De aceea
spun cărţile din bătrâni că ţesătura aceasta albă
e zămislită din omăt.
Acest chijimi de cânepă din ţara zăpezilor, lu­
crat în lunile lungi de iarnă de mâini neobosite
de fete, este ceea ce căuta Shimamura prin prăvă­
liile de pânzeturi, ca să-şi facă din el chimonouri

1 Ţesătură creponată din cânepă.

155
de vară. Şi, cum avea legături cu lumea actorilor,
dibuise datorită lor o dugheană care vindea cos­
tume vechi de teatru şi-l rugase pe negustor să-i
arate fiecare bucată mai deosebită de chijimi care-i
trecea prin mână. îi plăcea atât de mult ţesătura,
încât ajunsese să poarte vara, chiar şi pe dede­
subtul chimonoului, cămăşi de chijimi.
La vremea când se îndepărtau din faţa uşilor
obloanele de iarnă, când vremea de primăvară
începea să se moaie, în timpurile de demult se
ţinea întâiul târg de chijimi al anului. Se strân­
geau, veniţi din depărtări, negustori angrosişti
din oraşele mai mari, care aveau chiar fiecare re-
y 7

şedinţa lui anumită în timpul târgului. Şi fiindcă

se aduceau acolo pentru întâia oară pânzeturile
tesute cu atâta râvnă de tinerele fete vreme de-o
y

jumătate de an, se aduna în târg o mulţime de

lume venită din satele din jur sau de mai departe.
Se deschideau cu acest prilej tot felul de expoziţii
şi dughene, şi era o forfotă şi-o vânzoleală ca de
sărbătorile mari. Fiecare bucată de chijimi purta
o plăcuţă cu numele şi satul ţesătoarei, iar cele
mai frumoase bucăţi se alegeau şi se înşirau după
calitate. Nu rareori se întâmpla să-şi aleagă ci­
neva mireasa dintre harnicele tesătoare.
> Fetele
învăţau de mici să teasă, dar cele mai frumoase
y y 7

pânzeturi ieşeau din mâinile celor între paispre­

zece şi douăzeci şi patru de ani. Peste această
vârstă nu mai reuşeau să dea aceeaşi strălucire si
y y y

prospeţime ţesăturii. Fetele visau să ajungă în

156
rândul ţesătoarelor vestite, pe care le puteai nu­
măra pe degete, şi-şi puneau tot sufletul în munca
migăloasă care le umplea zilele de iarnă, începând
torsul din luna a zecea a calendarului vechi si >
până în luna a doua, când se termina albitul pân­
zeturilor. în lunile lungi şi troienite, fetele nu
mai făceau nimic în afară de munca aceasta, în
care-şi puneau toate puterile şi toată dăruirea.
Printre chimonourile pe care le purta, Shima­
mura avea chiar unele din perioada Meiji tim­
purie, şi pânzeturi ce vor fi fost ţesute de fete
către sfârşitul perioadei Edo. Chiar şi acum le
mai dădea la „albit în zăpadă". îi era destul de
peste mână să trimită la albit în fiecare an hai­
nele vechi, purtate de cine ştie cine înainte, în
ţinutul lor de baştină. Dar, gândindu-se la truda
şi la strădaniile fetelor care ţesuseră pânza ierni
întregi, ajungea la concluzia că aceste veşminte
meritau să fie albite după obiceiul vechi. îşi în­
chipuia cânepa albă întinsă pe zăpadă, împur­
purată de primele raze de dimineaţă, până când
nămeţii şi cânepa deveneau de un trandafiriu-
aprins şi nu se mai deosebeau una de alta. Când
îşi imagina astfel albitul, simţea că dispare din
ţesătură orice urmă de murdărie, mai mult chiar,
se simţea el însuşi purificat. Cu toate că, dându-şi
chimonourile pe mâna negustorului de haine
vechi, nu era tocmai convins că vor fi albite
după obiceiul bătrânesc.

157
 în acest ţinut al zăpezilor, rămăseseră din vre­
muri vechi case care se ocupau numai cu albitul.
Erau puţine ţesătoare care albeau fiecare bucată
de chijimi acasă. Cele mai multe le dădeau la
albit. Ţesăturile care urmau să rămână albe erau
y

aşternute direct pe zăpadă, îndată ce ieşeau din

război, la chijimi-ul colorat se puneau la albit
firele încă neţesute, care se atârnau pe stinghii
anume ridicate deasupra omătului. Albitul înce­
pea din luna întâi, după calendarul cel vechi, şi
ţinea până în a doua lună. în tot acest timp nu
mai vedeai câmpurile şi ogoarele ninse de mul­
ţimea pânzeturilor aşternute prin tot locul.
Ţesăturile si firele toarse erau lăsate în leşie,
y y y 7

la înmuiat, peste noapte. Dimineaţa le spălau

fetele în mai multe ape, apoi le storceau bine şi
le întindeau să se albească. Operaţia aceasta se
repeta întocmai zile de-a rândul. Iar când, spre
sfârşitul albitului, pânzele de chijimi străluceau
în flăcări purpurii sub primele raze de soare,
priveliştea era de o prospeţime fară seamăn pe
lume. Aşa scriau cărţile vechi, adăugând că lucrul
acela neasemuit ar fi trebuit să fie arătat nestiu-
y

torilor din ţările calde, care nu văzuseră omăt.

Când se termina albitul, era semn pentru oame­
nii din ţara zăpezilor că primăvara e pe-aproape.
Satele în care se făcea din vremuri vechi chi­
jim i nu se aflau departe de băile termale la care
venise Shimamura. Se înşirau în josul râului,

158
unde valea se lărgea scăpată din strânsoarea mun­
ţilor şi dădea în câmpie. De la fereastra odăii de
la han, Shimamura aproape că le putea desluşi.
Toate vechile târguşoare de chijimi aveau acum
statie
> de cale ferată si deveniseră
> centre mânu-
facturiere cunoscute.
Shimamura nu venise niciodată în miezul
verii când se poartă chijimi, ori în toiul iernii la
timpul ţesutului. Aşa că nu avusese prilejul să
stea de vorbă cu Komako despre această ţesătură
vestită. Pe de altă parte, nu era în firea lui să
pună întrebări, aşa din senin, despre meşteşuguri
tradiţionale ori obiceiuri ale poporului.
Totuşi, când o auzi pe Yoko cum cântă în baie
melodia aceea copilăroasă, şi-o închipui trăind
în alt veac şi fredonând acelaşi cântec în timpul
torsului ori la războiul de ţesut. Era ceva în vo­
cea ei care-1 făcuse să şi-o închipuie astfel.
îşi spunea că firul de cânepă, subţire, dar as­
pru, putea fi tors şi ţesut numai în umezeala ză­
pezii şi numai în anotimpul friguros şi întunecat,
pentru a fi apoi purtat în miez de vară fierbinte,
să împrospăteze şi să răcorească pielea. Bătrânii
spuneau că aşa ajung la o împerechere armo­
nioasă forţele elementare ale întunericului cu
7

cele ale luminii. Komako era la fel: îl înconjura

pe Shimamura cu dragostea ei fierbinte, şi to­
tuşi în miezul fiinţei ei se ghicea ceva rece. Iar
el, care stia asta, se simţea cu atât mai mişcat
7 y 7 y 9

159
de înflăcărarea şi de căldura pe care i le arăta
numai lui. Cu toate acestea, nici măcar un ata­
şament ca al ei n-avea formă statornică, pal­
pabilă, ca o bucată de chijimi. între alte lucruri
ieşite
> din mână omenească, tesăturile7> acestea
aveau o viaţă destul de scurtă, şi totuşi, purtată
cu grijă, o bucată de chijimi veche de peste cinci­
zeci de ani îşi mai păstra culoarea iniţială. Shima­
mura se gândi, pierdut în visări vagi, că iubirea
omenească nu durează nici atât. Atunci îi apăru
înaintea ochilor imaginea unei Komako schim­
bate, care îi născuse între timp copii altui bărbat.
Se sperie de gândul lui şi-şi spuse că numai obo­
seala putea să-l facă să viseze asemenea lucruri.
Rămăsese uitat în munţi, departe de nevastă
şi de copii. Şi continua să stea, nu fiindcă nu
s-ar fi putut despărţi de Komako sau fiindcă
n-ar fi vrut să plece de lângă ea, dar devenise un
obicei plăcut s-o aştepte mereu să apară în odaia
lui. Cu cât vizitele ei deveneau mai insistente,
cu atât se adâncea în el senzaţia că se depărtează
tot mai mult de viaţa adevărată, înstrăinându-se.
Se cufunda în inerţie>
si
>
se mulţumea să-si con-
i )

temple însingurarea. I se părea fară noimă ui­

tarea de sine cu care îl iubea ea. Komako revărsa
asupra lui toată căldura fiinţei ei şi nu primea în
schimb nimic. îi suna în minte, ca un ecou,
zgomotul cu care Komako se izbea de nişte pe­

160
reţi goi. Ştia că starea aceasta n-are să mai du­
reze mult.
îşi propuse ca, după întoarcerea la Tokyo, să
nu mai revină aici, cel puţin o bună bucată de
vreme.
Timpul se răcise destul de mult. Shimamura
se aşeza tot mai aproape de hibachi, în care moc­
neau cărbunii aprinşi. Ceainicul vechi de metal,
adus din Kyoto, pe care proprietarul hanului i-1
pusese la dispoziţie în semn de preţuire, scotea
un şuierat subţire ca o boare de vânt printre ra­
muri de pini. Şuieratul vântului nu avea un sin­
gur ton în acest ceainic. Se auzea un sunet
apropiat şi altul mai subţirel, ca venit de departe,
îndărătul lor parcă suna încetişor un clopoţel
mic de tot. Shimamura îşi plecase urechea şi as­
culta încordat clopoţelul ceainicului, până când
sunetul fin şi îndepărtat se împleti cu un zgomot
de paşi mărunţi, şi lângă el apăru Komako. Băr­
batul se sperie. îi deveni deodată limpede că nu
mai avea mult de stat aici.

Shimamura se gândi să meargă prin satele în

care se facea chijimi. Hotărî să plece, poate şi în
speranţa că asta îi va uşura despărţirea de hanul
lui cu izvoare calde. Dar nu stia> în care dintre
târguşoarele înşirate de-a lungul văii să se oprească.
N-avea chef în nici un caz să viziteze orăşeleley

161
mai mari, noile centre textile din regiune, aşa că
se dădu jos într-o haltă mică şi părăsită.
După ce merse un timp la întâmplare, nimeri
pe strada principală a târgului, care fusese pe vre­
muri staţie de poştă.
Acoperişurile caselor se lăsau foarte jos, spri­
jinite de şiruri de stâlpi aliniaţi pe ambele laturi
ale străzii. Privite din afară, casele semănau cu
nişte dughene vechi din Edo. Acoperişurile se
împreunau deasupra străzii, aşa că pe vreme de
nămeţi mari puteai trece de la o casă la alta pe
dedesubt, ca printr-un coridor. Streşinile se le­
gau şi ele una de alta cât ţinea strada, de-a lun­
gul şirurilor de case. Astfel, nefiind loc liber între
locuinţele vecine, zăpada era aruncată iarna de
pe case drept în mijlocul străzii, unde se înălţa
în grămezi. Ca să poată trece de pe o parte a stră­
zii pe alta, oamenii săpau din loc în loc tuneluri
în zidul de omăt.
In staţiunea termală nu erau case legate ca
aici, aşa că Shimamura vedea acum pentru prima
dată acoperişuri îmbucate. Se plimba minunân-
du-se de tot ce vedea în jur, rătăcea pe sub stre­
şini, în umbra deasă dindărătul stâlpilor de lemn,
dintre care unii erau înfipţi strâmb în pământ şi
aveau piciorul mâncat de putregai. Shimamura
îşi închipui rânduri-rânduri de strămoşi vegetând
închişi în casele întunecoase cufundate sub tro-
j

iene de zăpadă.

162
 După impresiile culese în acest târguşor, viaţa
ţesătoarelor de chijimi., care petrecuseră ierni lungi
aplecate deasupra lucrului, nu părea să fi fost
nici pe departe atât de luminoasă ca ţesăturile
ieşite din mâinile lor. Shimamura se gândea la
ele purtându-şi paşii alene prin vechiul târguşor.
de chijimi.
O scriere veche care trata despre această ţesă­
tură cita un vers al poetului Shintogyoku, din
epoca Tang, adăugând că multă era truda şi pu­
ţin câştigul
y y O
din tesutul unei bucăţi de chijimi.
y y J

Si că acest lucru se vădea uşor dacă socoteai că

y y

numai fetele casei, iar nu lucrătoare angajate, stă­

teau la războaiele de tesut.
y

Ţesătoarele acelea fară nume, care trudiseră

îndelung la câte o pânză, nu mai trăiau, dar mi­
nunatele lor ţesături se mai aflau prin câte un loc,
cusute în chimonouri luxoase ce încă mai răco­
reau în timpul verii cu prospeţimea lor trupuri
alintate si leneşe de oameni bogaţi.
y y O y
Nu era ni-
mic deosebit în supravieţuirea pânzeturilor, şi
totuşi lui Shimamura i se păru un lucru uimitor.
Se întreba când şi unde le era dat acestor haine,
care absorbiseră în ele toată căldura unui suflet
de fată, să treacă asupra altor oameni câte o
fărâmă din acea căldură. Tot gândindu-se aşa,
ieşi de sub streşini în mijlocul străzii.
Aceasta străbătea târgul în linie dreaptă, ca
pe vremea când aici nu era decât o haltă de poştă.

163
Era pesemne drumul care ducea până la staţiunea
termală. Pe acoperişuri erau bârne, ţinute în loc
cu pietroaie.
Stâlpii de sub streşini lăsau umbre tot mai
lungi. Lumina se împuţina pe nesimţite. Seara
era pe-aproape.
Shimamura nu mai avea nimic de văzut în
târguşorul acesta, aşa că luă trenul de întoarcere.
Totuşi, coborî la una dintre primele halte, în alt
târg, care i se păru aidoma cu cel dinainte. îşi
purtă paşii fără ţintă pe ulicioare şi, fiindcă-i era
frig, mâncă într-o prăvălioară o porţie de tăiţei.
Prăvălia care vindea tăiţei se afla chiar pe malul
râului, probabil acelaşi râu care trecea şi prin
satul cu izvoare calde. Pe pod mergeau nişte că­
lugăriţe budiste, câte două, câte trei. Purtau în
picioare sandale din pai împletit şi unele aveau
pălării mari, rotunde, de pai, ce le atârnau pe
spate, legate cu o panglică în jurul gâtului. Pă­
reau să vină de la cerşit. Semănau cu un cârd de
ciori, întorcându-se grăbite la cuiburile lor.
— Câte călugăriţe sunt pe-aici! observă Shi­
mamura, mai mult ca să lege o conversaţie cu
stăpâna dughenei.
— Da, e o mănăstire pe-aproape. Dar acuşi
vin zăpezile, şi-atunci nu mai coboară ele aşa de
uşor de la munte.
Dincolo de râu se înălţa un pisc albit de prima
ninsoare. Mai era încă luminat, în timp ce jos
se lăţiseră umbrele serii.

164
 în tinutul acesta, de cum cad frunzele si suflă
y 7 y

vântul mai rece, zilele friguroase şi mohorâte se

ţin lanţ. Cerul plumburiu prevesteşte mereu
ninsoare. Vârfurile munţilor se îmbracă în alb
până departe. Prin partea locului li se spune
„piscuri încercuite". Şi mai au locurile acestea
un semn deosebit: aşa cum în alte părţi urlă ma­
rea, pe-aici muntele are un vuiet al lui, ca un
mormăit îndepărtat de tunet, care vine din adân­
curi. „Mormăie măruntaiele muntelui" - spun
atunci oamenii. Când se zăresc piscurile „în­
cercuite" şi încep să „mormăie măruntaiele",
înseamnă că zăpezile mari sunt pe-aproape. Shi­
mamura cidse toate astea într-o scriere de demult.
în dimineaţa când ascultase, stând încă în
y 7

aşternut, recitările oaspeţilor veniţi să admire

frunzele de toamnă, în dimineaţa aceea căzuse
prima ninsoare. Se întreba dacă în anul acesta
s-au auzit marea şi muntele vuind. De când stă­
tea atât de mult singur, vorbind numai cu Ko­
mako, simţurile îi deveniseră parcă mai ascuţite,
în timp ce se gândea la vuietul mării şi-al mun­
telui, i se păru că-i sună în urechi un muget
îndepărtat.
— Călugăriţele se retrag toată iarna la mănăs­
tire, nu-i aşa? Oare câte or fi?
— Vai, sunt grozav de multe călugăriţe pe-aici.
— Şi ce fac în timpul lunilor lungi de iarnă?
Prin locurile astea se ţesea pe vremuri mult chi­
jim i. Oare călugăriţele mai ţes şi acum?

165
 Femeia se mulţumi să zâmbească la întrebările
f

lui curioase.
Două ore încheiate aşteptă Shimamura în
gară să vină un tren. Se stinseră între timp lu­
minile palide ale amurgului şi se lăsă un ger tă­
ios, care facea parcă stelele să sclipească mai tare.
îşi simţea picioarele îngheţate.
Se întoarse în satul cu izvoare calde, între-
bându-se ce rost a avut, la urma urmei, să por­
nească la drum. Taxiul traversă calea ferată şi
trecu pe lângă păduricea de cedri care înconjura
templul. Apoi, în faţă apărură luminile unei case
singuratice la marginea drumului. Recunoscu
îndată micul restaurant Kikumura.
în faţa intrării sporovăiau câteva gheişe. îi
trecu prin minte că poate e şi Komako printre
ele, dar n-avu vreme să-şi isprăvească gândul, că
o si
» zări.
Taxiul încetini. Probabil auzise şi şoferul de
povestea lor, fiindcă mergea acum foarte încet.
Shimamura întoarse capul în cealaltă parte şi
privi preocupat pe fereastra din spate. Urmele
roţilor în zăpadă se desluşeau până departe, lu­
minate de stele.
Maşina ajunse în dreptul fetei. Cu o mişcare
neaşteptată, Komako sări brusc, cu ochii închişi,
pe treapta portierei. Fără să oprească, taxiul con­
tinuă să urce dealul încet. Komako se ghemuise,
agăţată de clanţa uşii. Sărise cu o asemenea forţă,

166
de parcă ar fi absorbit-o maşina. Lui Shimamura
gestul nu i se păruse ciudat sau primejdios, şi o
căldură blândă îl învălui. Fata ridică mâna, de
parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze fereastra. Mâneca
largă a chimonoului i se răsfrânse, şi mătasea
roşie a cămăşii de dedesubt se revărsă peste gea­
mul din faţa ochilor lui Shimamura, care tremura
pătruns de frig.
Komako îşi lipi fruntea de geam şi-i strigă cu
voce subţire:
— Unde-ai fost?... Ei, te-am întrebat unde-ai
fost?
— Bagă de seamă să nu cazi! Tare mai eşti
nesocotită! îi răspunse el, tot strigând, dar cu
un soi de alintare în voce.
Ea deschise portiera şi-i căzu pe genunchi.
Dar în acelaşi moment maşina opri. Ajunseseră
la poalele muntelui.
— Acum îmi spui pe unde-ai umblat?
— Ei, asta-i bună!
— Pe unde?
— N-are nici o importanţă.
Shimamura observă cu oarecare uimire că
fata purta un chimono cu tivul lat, ca gheişele.
Şoferul tăcea. Shimamura se simţi încurcat,
sezând asa, cu ea alături, în maşina care nu mai
> > 7 ? y

putea înainta.
— Hai să coborâm.
Komako îşi puse amândouă mâinile pe ge­
nunchii lui.

167
 — Vai ce îngheţat eşti! Teribil de rece! De ce
nu m-ai luat cu dumneata?
— Să te fi luat cu mine?
— Cum adică? O, ce ciudat eşti!
Râse înveselită. Apoi se dădu jos şi urcă în
fugă treptele de piatră.
— Te-am văzut când ai plecat. Era trecut de
două, oricum înainte de trei după-masă, nu-i aşa?
— Da?
— Am auzit zgomotul motorului şi-am ieşit
din casă. Am fugit să te văd. Dar cred că nici nu
te-ai uitat îndărăt. Am dreptate?
— Cum?
— Nici nu te-ai uitat îndărăt. De ce nu te-ai
întors deloc?
Shimamura era nedumerit.
— Nu ştiai că mă uit după dumneata?
— Sigur că nu ştiam.
— Ei, poftim! Mi-am închipuit eu, zâmbi ea
veselă şi se rezemă cu umărul de el. De ce nu
m-ai luat şi pe mine? Ai îngheţat de tot. Asta
nu-mi place.
Ca din senin izbucni de undeva urletul unei
sirene de incendiu. Se întoarseră amândoi în-
tr-acolo.
— Arde! Arde!
— Un incendiu!
Undeva, de la mijlocul satului, se ridicau flă­
cări. Komako scoase câteva strigăte scurte şi se

168
agăţă de mâna bărbatului. Deasupra fumului
gros şi negricios se înălţau din când în când limbi
de foc, care se retrăgeau însă repede. Flăcările pă­
reau să se prelingă de-a lungul streşinilor, lin­
gând acoperişul de jur-împrejur.
— Unde arde? Parcă e aproape de casa pro­
fesoarei de shamisen. Acolo unde ai stat tu.
— Nu-i acolo.
— Atunci unde?
— Ceva mai la deal. Lângă gară.
Deodată limbile de foc se înălţară sus, dea­
supra acoperişurilor.
— Vai, e magazia viermilor de mătase! Maga­
zia! Vai de mine, a luat foc tocmai magazia! re­
peta întruna Komako.
îşi îngropă faţa în umărul lui.
— Magazia! Arde!
Flăcările se înteţeau, dar privit de sus, de sub
munte, incendiul părea un joc de copii, pierdut
sub bolta uriaşă spuzită de stele. Impresia aceasta
nu ţinu însă mult, căci îi ajunseră şi pe ei agi­
taţia şi panica ce se răspândeau de la locul incen­
diului. Atunci li se păru că aud flăcările trosnind
aproape. Bărbatul luă în braţe trupul plăpând
al gheişei.
— Nu te speria! Hai, nu te speria.
Ea se văita întruna, clătinând din cap. Apoi
începu să plângă. Căpşorul ei, pe care-1 ţinuse
de-atâtea ori în palme, i se păru mai delicat ca
oricând. îi simţi zvâcnirea vinelor de la tâmple.

169
 O îmbrăţişa
> > strâns,7 fară s-o întrebe de ce a
apucat-o plânsul când a văzut că arde magazia
cu viermi de mătase.
Tot atât de neaşteptat cum izbucnise în plâns,
Komako se opri deodată şi-şi ridică faţa de pe
umărul lui:
— Asta e: trebuia să ruleze un film acolo,
chiar în seara asta. O fi plin de lume în magazie.
Ce-o fi acolo acum!
— Groaznic.
— Câţi or fi răniţi?... Poate sunt si morţi.
j > > >

O luară la fugă amândoi, urcând treptele de

piatră spre han. De sus se auzeau voci. La han se
vedeau deschise ferestrele în multe camere de la
etaj. Pe coridorul luminat ieşiseră oameni să pri­
vească incendiul. In grădiniţa din faţă era un
strat de crizanteme veştejite, ale căror contururi
se desluşeau slab în lumina de la han, sau poate
în lumina stelelor. O clipă păru să ajungă până
la ele chiar un reflex al flăcărilor incendiului,
îndărătul stratului de crizanteme stăteau alţi oa­
meni în picioare. Vreo trei-patru oameni de la
han coborâră în grabă treptele. Komako îi strigă:
— Spuneţi-mi, arde magazia?
— Da, magazia. ^
— Sunt răniţi? E cineva rănit?
— îi scoate acum pe toţi afară. Pe rând. A
luat foc filmul şi de la el flăcările s-au întins re­
pede. Aşa mi-au spus la telefon.

170
 Omul ridică un braţ, ca şi cum ar fi făcut
vânt unui obiect nevăzut.
— Aşa îi aruncă pe copii de la etaj, unul câte
unul.
— Vai de mine, ce-i de făcut?
Komako începu să alerge în urma oamenilor,
coborând treptele spre sat. Un alt grup o ajunse
din urmă. Ea fugea acum mai repede, prinsă în­
tre rândurile lor. Shimamura porni şi el într-acolo.
Jos, la capătul treptelor de piatră, nu mai vă­
zură flăcările, ascunse de acoperişuri. Numai vâr­
furile limbilor de foc mai ţâşneau din când în
7 7

când deasupra caselor. Urletul tot mai apropiat

al sirenei înteţea neliniştea, şi oamenii se îmbul­
zeau din ce în ce mai grăbiţi spre locul incen­
diului.
— Ai grijă să nu cazi. E îngheţată zăpada.
Komako se întoarse spre el şi stătu o clipă lo­
cului.
— Oricum, n-am ce face. Te rog, nu veni
mai departe. Ne vede lumea împreună.
De fapt, avea dreptate. El n-avea ce să caute
acolo. Văzu la picioarele lui calea ferată. Ajunsese
la pasajul peste şine.
— Calea Laptelui! Ce minunăţie! murmură
Komako şi începu din nou să fugă, cu privirile
îndreptate spre cer.
îşi ridică şi el ochii în sus, şi nu-şi putu opri
un strigăt de uimire. îl izbi senzaţia că e purtat

171
pe sus şi trupul lui pluteşte în mijlocul puzderiei
de stele. Calea Laptelui îl absorbea în imensitatea
ei luminoasă. Era oare acelaşi fluviu scânteietor
y

care i se arătase rătăcitorului Basho deasupra

oceanului înspumat? Calea cerului se revărsa
nudă spre pământ, într-o îmbrăţişare uriaşă. Era,
în căderea ei, ametitoare ca o dorinţă înfricoşată.
J y > y

Lui Shimamura i se păru că propria lui umbră,

măruntă şi neînsemnată, e proiectată în nesfâr­
şirea copleşitoare a Căii Laptelui, în care luceau
nu numai stelele, una câte una, ci pe alocuri se
desfacea în scântei argintii chiar vălul alb, nebulos
dintre ele; atât era de limpede noaptea. Adânci­
mea ei fară fund îi fascina privirile.
O strigă pe Komako.
— Sunt aici! Vino după mine! se auzi răs­
punsul ei.
Fata fugea spre munte, peste al cărui trup
greoi şi întunecos se prăvălea torentul de stele,
îşi ridicase poalele chimonoului, şi la fiecare
mişcare se zăreau câte o clipă faldurile roşii de
dedesubt. Roşul acela aprins atingea zăpada scân­
teietoare. într-un moment, bărbatul ajunse lângă
ea. Komako încetini pasul şi lăsă din mână poa­
lele chimonoului. Se agăţă de el.
— Totuşi vii?
— Vin şi eu.
— Mereu în fugă după senzaţii noi, spuse ea
în timp ce-şi ridica iar poalele chimonoului. O
să râdă toţi de mine. întoarce-te, te rog!

172
 — îndată. Mai vin numai câţiva paşi.
— Esti tare rău. O să bârfească tot satul dacă
y

apar acolo cu dumneata.

El înţelese şi se opri. Atunci fata îl trase uşurel
de mânecă, trecând cu paşi mărunţi pe lângă el.
— Aşteaptă-mă undeva pe-aici. Mă întorc
numaidecât. Unde ne întâlnim?
— Mi-e indiferent unde te aştept.
— Atunci să mai mergem câţiva paşi îm­
preună.
Dar îndată se răzgândi, îl fulgeră cu privirea
şi scutură din cap cu putere:
— Nu! Nu mai vreau!
Şi se aruncă la pieptul lui. Shimamura se
dădu un pas înapoi. Ochii îi căzură asupra unui
răzor de ceapă, care ieşea de sub zăpada subţire,
la marginea drumului.
— Nenorocita de mine! izbucni Komako, şi
începu să reverse asupra lui un torent de cuvinte:
Daa, ai spus că sunt bună! Cum poate să spună
aşa ceva un om care pleacă? Cum poate?
Shimamura o vedea parcă în faţa ochilor, aşa
cum stătuse ghemuită pe rogojină zgândărind-o
cu acul de păr.
— M-ai făcut să plâng atunci. Am ajuns acasă
şi m-a apucat plânsul. Mă îngrozesc când mă
gândesc că va trebui să mă despart de dumneata.
Dar mai bine pleacă odată! Pleacă mai repede.
N-am să uit niciodată cât m-ai făcut să plâng.

173
 îl apucă o milă nesfârşită la gândul că vorbele
lui greşit înţelese au putut s-o rănească atât de
adânc. Dar tocmai atunci izbucniră strigăte din­
spre locul incendiului. Din nou se ridică o vâlvă-
taie uriaşă, împrăştiind scântei spre cerul întunecat.
— Iar s-a înteţit! Arde cu furie!
Uitându-şi gândurile, începură amândoi să
fugă alături. Ea alerga repede şi uşor. Abia atin­
gea zăpada îngheţată cu sandalele de lemn. îşi
ţinea braţele lipite de corp, aproape nemişcate,
în timp ce fugea. îşi strânsese parcă toată energia
în coşul pieptului. Shimamura privea cu plăcere
silueta micuţă. Cum se uita tot timpul după ea,
el, care şi aşa îşi mişca greu trupul scurt şi în­
desat, începu curând să gâfâie. Deodată Komako
se opri, cu respiraţia tăiată de fugă, şi se aruncă
în braţele
>a lui.
— îmi lăcrimează ochii de frig.
Avea obrajii înroşiţi de ger, numai în jurul
ochilor era JTpalidă si înehetată.
t O >
Si
>
el îsi
>
simţea
>

ochii umezi. Când îi ridică spre cer, Calea Lap­

telui îi umplu din nou privirea. Se strădui să-şi
reţină lacrimile.
— în fiecare noapte se vede Calea Laptelui
ca acum?
— Calea Laptelui? Da, dar azi e o minunăţie.
Atât de limpede!
I se păru că noianul de stele se revarsă în di­
recţia în care fugeau ei. Chipul fetei lucea suav

174
în lumina puţină. Linia nasului ei subţire se
topea în umbră. Nu-i venea să creadă că fluviul
orbitor de stele de deasupra aruncă o lumină
atât de palidă. Jos, pe pământ, penumbra era
mai deasă decât în nopţile cu lună, pe când pe
cer era o strălucire limpede şi tăioasă. In lumina
firavă, care n-avea putere să arunce umbre pe pă­
mânt, chipul gheişei apărea împietrit ca o mască
veche. I se părea chiar că această mască emană
totuşi un parfum de femeie.
Din nou avu impresia că imensitatea Căii
Laptelui se revarsă, îmbrăţişând parcă în nesfâr­
şirea ei pământul. Noianul de stele se scurgea
prin fiinţa lui ca o lumină polară, îmbăindu-1,
iar el se închipuia purtat departe, undeva la ca­
pătul pământului. O spaimă nesăţioasă umplea
singurătatea imensă şi rece.
— După ce voi pleca de aici, am să duc o
viaţă foarte liniştită şi serioasă, se întoarse spre
el Komako, în timp ce-şi îndrepta cu mâna pă­
rul la tâmple.
După câţiva paşi se opri.
— Ce-ai făcut? Nu vreau să vii cu mine.
Bărbatul rămase pe loc.
— Aşa e bine. Aşteaptă-mă. Pe urmă am să
vin cu dumneata la han.
Ii facu semn cu mâna, apoi se îndepărtă şi
dispăru în direcţia muntelui. Făptura ei măruntă
fu înghiţită de noapte.

175
 Sub bolta spuzită, somptuos decorată de
Calea Laptelui, conturul muntelui se cufunda
greoi în întuneric. Când o luă şi el din loc, nu
mai putu zări silueta fetei care pierise îndărătul
caselor.
Se auzea de undeva un îndemn ritmic, strigat
la unison de voci aspre, bărbăteşti. Curând apăru
în stradă o pompă de apă trasă de câţiva oameni,
în urma ei se îmbulzeau o mulţime de gură-cască.
Ajunse şi el pe strada principală.
Apăru apoi încă o pompă, pe care o lăsă să
treacă pe lângă el şi porni să alerge în urma ei.
Era o pompă veche de mână, din lemn. O mână
de oameni se înhămase la ea si mai erau mulţi
y y

alţii în jur, gata să le sară în ajutor. Pompa era

caraghios de mică.
Şi Komako se dădu la o parte şi rămase la
marginea drumului până trecu convoiul. Apoi
îl zări pe Shimamura şi se apropie de el. Mul­
ţimea de oameni care se dăduse la o parte pen­
tru câteva clipe năvăli din nou în stradă. Cei
doi fură prinşi în şuvoiul de oameni care se în­
drepta spre locul incendiului.
— Tot ai venit până aici? Nu-ţi poţi stăpâni
curiozitatea?
— Mă rog, dacă vrei tu să-i zici aşa. E destul
de pricăjită pompa asta. Cred că-i veche, rămasă
din epoca Meiji.
— Asa o fi. Vezi să nu cazi!
y

176
 — E cam lunecos pe-aici.
— Ei, ar trebui să vezi cum e după ce visco­
leşte câte o noapte întreagă. Dar ştiu că n-o să
vii atunci. E vremea când se ascund fazanii si >
iepurii de câmp prin casele oamenilor.
Vocea ei senină si > însufletită
> se modula în
ritmul strigătelor bărbaţilor şi al paşilor mulţimii.
Shimamura se simţi şi el cuprins de avântul lor.
Deodată ajunseră până la urechile lor tros­
niturile şi pârâiturile grinzilor în flăcări. în faţa
lor se ridicau limbi înalte de foc. Komako se
agăţă de braţul bărbatului. Streşinile scunde,
luminate intermitent de flăcări, recădeau mereu
în umbră. în jocul de lumină şi întuneric, aco­
perişurile păreau să respire. La picioarele celor
doi curgea apa de la pompe în pârâiaşe. Se opriră
odată cu ceilalţi, ca şi cum făcuseră parte tot­
deauna din mulţimea lor. îi ajunse un miros ca
de gogoşi de mătase arse. Ici şi colo vorbea câte
cineva despre foc, povestind cum se aprinsese
pelicula, cum fuseseră aruncaţi copiii, unul câte
unul, de la etaj. Din fericire, nu erau răniţi, iar
în magazie nu fuseseră nici măcar coconi de
mătase, ori orez.
Totuşi, deasupra glasurilor acestora izolate,
domnea peste marea de capete o tăcere apăsă­
toare, care unea mulţimea într-un bloc compact.
Stăteau cu toţii cu sufletul la gură şi parcă le
pierise glasul. Se uitau ţintă la flăcările care tros­
neau şi la apa care ţâşnea din furtun.

177
 Din când în când, mai sosea în fugă câte un
întârziat şi se pornea să strige după câte o rudă.
Din mulţime răspundea cineva, şi atunci se au­
zeau strigăte de bucurie de ambele părţi. Numai
vocile acestea răzleţe mai însufleţeau sumbrul
spectacol. Sirena se oprise din sunat.
Ca să nu fie văzut alături de Komako, Shi­
mamura se îndepărtă discret şi rămase îndărătul
unui cârd de copii, privindu-i cum se trag îna­
poi, speriaţi de căldură. Zăpada de sub picioare
se muia. In faţa zidului de oameni, toată zăpada
se topise de căldura focului şi de şuvoaiele de
apă; oamenii călcau acum în noroi.
In partea dinspre câmp, unde se oprise Shi­
mamura, se îngrămădiseră cei mai mulţi, veniţi
în fugă din strada principală.
Focul se răspândise dinspre intrarea magaziei,
unde se găsea aparatul de proiecţie. Jumătate
din magazie fusese până acum mistuită de flă­
cări, dar scheletul de stâlpi şi grinzi mai stătea
încă în picioare, fumegând. Fiindcă acoperişul
fusese de şindrilă şi pereţii de scânduri, fumul
nu se grămădise. Acoperişul inundat de apa din
pompe nu mai ardea, dar flăcările se răspândiseră
mai departe. Toate cele trei pompe erau îndrep­
tate spre foc. în toate părţile săreau scântei şi de
pretutindeni se ridica un fum înecăcios.
Scânteile păreau să se răspândească prin puz­
deria de stele. Shimamura avu din nou senzaţia

178
că e purtat pe sus, într-un fel absorbit de Calea
Laptelui. Fumul se ridica şi el spre fluviul de
stele, înaintând parcă împotriva torentului lor.
Câte un fir de apă răzleţ se răsfira din când în
când pe deasupra acoperişului şi atunci se pre­
făcea în aburi. In picăturile minuscule se răs-
frângea o clipă întreaga Cale-Lactee.
Komako se apropiase pe nesimţite de el şi
deodată îi strânse mâna în pumnul ei mic. Shi­
mamura îşi întoarse faţa spre ea, dar continuă
să tacă. Fata privea flăcările cu ochi nemişcaţi,
şi pe chipul ei îmbujorat, cu o expresie gravă,
licăreau reflexele mişcătoare ale flăcărilor. Băr­
batul simţi că îl îneacă o emoţie puternică. Fe­
tei i se despletise părul şi linia gâtului ei trăda
încordarea. Când o atinse cu mâna, descoperi că
degetele îi tremurau. El avea mâinile calde, ale
ei erau însă fierbinţi. Fără să ştie de ce, Shima­
mura era sigur că despărţirea nu era departe.
Stâlpii de la intrarea magaziei se pierdură iar
într-o vâlvătaie puternică. Un jet de apă fu în­
dreptat într-acolo şi grinzile se înclinaseră în
mijlocul aburilor, gata să se prăbuşească.
Apoi, mulţimea întreagă îşi opri respiraţia:
trupul unei femei se prăbuşi în faţa lor.
Magazia avea la etaj un fel de balcon, ca la
teatru. Nu era prea înalt şi căderea durase nu­
mai o frântură de secundă, totuşi avuseseră timp
s-o recunoască. Trupul căzuse într-un fel ciudat,

179
ca o păpuşă. într-o clipă, îşi dăduseră seama că
femeia era inconştientă. Căzuse iară zgomot şi,
fiindcă pământul era muiat de apă, nu se ridică
nici măcar praful. în răgazul dintre momentele
de acalmie şi flăcările proaspăt izbucnite, se pe­
trecuse prăbuşirea aceasta ciudată. Tocmai când
una din pompe îndrepta un şuvoi de apă spre
focul care mai pâlpâia sus, în vârf, apăru trupul
acela de femeie. Aşa se petrecuseră lucrurile.
Plutise parcă prin aer. Shimamura avu o tresărire,
dar nu simţi nici primejdie, nici panică. Era ca
o nălucă din altă lume, cu totul ireală. Trupul
rigid se îndoi apoi în aer, căpătând un fel de mo­
liciune de păpuşă, o lipsă de împotrivire ca a
unui obiect aruncat. Arăta ca o plăsmuire în care
viaţa şi moartea se opriseră deodată. Shimamura
se gândi, surprins, că ar putea cădea cu capul în
jos sau că şi-ar putea prinde şoldul ori picioarele
sub ea. I se păruse că e aşa, dar totuşi trupul căzu
perfect orizontal.
Komako scoase un ţipăt scurt şi-şi acoperi
ochii cu mâinile. El, în schimb, continua să se
uite într-acolo fară să clipească măcar.
Când avusese timp să-şi dea seama că e Yoko?
Ţipătul fetei de lângă el şi oftatul mulţimii se pe­
trecuseră în aceeaşi clipă. Trupul lui Yoko se
chirci într-un spasm, lovindu-se de pământ.
La ţipătul acela de spaimă, Shimamura se cu­
tremură. Când văzu convulsia trupului, îl tre­

180
cură fiori reci până în vârful picioarelor. îl copleşi
deodată o durere nelămurită şi inima începu să-i
bată cu putere.
Trupul fetei avusese o convulsie scurtă, după
care rămase inert la pământ. Cu o clipă înainte,
el îi recunoscuse fata si chimonoul cu motive
j >

de săgeţi pe fond roşu. Yoko căzuse pe spate, şi

poalele chimonoului rămaseră ridicate până dea­
supra genunchilor. Cu toată izbitura pe pământul
tare, trupul n-avu nici o mişcare în afară de spas­
mul acela scurt. Shimamura nu se putu gândi
la moarte, simţi doar că în ea viaţa se schimbă
în altceva.
Câteva grinzi de la etaj se înclinară şi prinseră
să ardă deasupra chipului fetei. Yoko avea ochii
închişi - ochii ei care ştiuseră să privească atât
de pătrunzător. Bărbia îi era îndreptată în sus şi
gâtul rămăsese întins. Pe obraz pâlpâiau reflexele
flăcărilor.
Cu ani în urmă, în trenul care-1 aducea spre
Komako, spre satul cu izvoare calde, Shimamura
privise o luminiţă din câmpie care plutea peste
chipul lui Yoko în fereastra transformată în
oglindă. Amintirea îl cutremură acum. într-o
clipă, îi trecură prin faţa ochilor toţi anii de
când o cunoştea pe Komako. Cât de dureroşi şi
de trişti i se păreau!
Komako sărise de lângă el îndată după ce-şi
acoperise faţa ţipând. Mulţimea îşi ţinea încă
răsuflarea.

181
 Printre grinzile înnegrite în care mai mocnea
focul şi care zăceau în băltoace de apă, Komako
se repezi, târând după ea trena chimonoului de
gheişă. O ridică pe Yoko la piept şi porni înapoi
cu ea; capul celeilalte atârna sub faţa ei vizibil
încordată. Yoko părea absentă, de parcă-şi tri­
misese sufletul undeva departe. Komako o purta
în braţe şi nu puteai şti dacă-şi poartă victima
sau poate, dimpotrivă, pedeapsa.
Mulţimea năvăli din toate părţile, înconju-
rându-le cu strigăte.
— Plecaţi de-aici! Daţi-mi pace! se auzi ţipă­
tul lui Komako. Fata asta şi-a pierdut minţile!
Şi-a pierdut minţile! mai strigă ea cu sălbăticie.
Shimamura încercă să se apropie, dar fu îm­
pins la o parte de câţiva bărbaţi, care o smulseră
pe Yoko din braţele celeilalte. Se dădu un pas
înapoi, să-şi regăsească echilibrul. Când îşi ridică
privirea spre cer, Calea Laptelui păru să se năruie
cu un zgomot asurzitor în adâncurile fiinţei lui.
 în colecţia Raftul Denîsei au apărut

Ismail Kadare, Cronica în piatră. Vremea nebuniei

Jon Krakauer, In sălbăticie
Tash Aw, Harta lumii nevăzute
Nicole Krauss, Marea casă
Virginia Woolf, Doamna Dallotuay
Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?
Virginia Woolf, Valurile
J.M. Coetzee, Tinereţe
Hong Ying, Concubina din Shanghai
Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor
Giovanni Arpino, Parfum defemeie
Nagai Kafu, Komayo. Povestea unei gheişe
Ismail Kadare, Spiritus
Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa
Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor
Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco
Ştefan Zweig, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei
femei
Alessandro Baricco, Emaus
Paula McLain, Soţia din Paris
Kaui Hart Hemmings, Descendenţii
Yasunari Kawabata, Valsulflorilor
Martin Suter, Un prieten perfect
Vanessa Diffenbaugh, Limbajulflorilor
J.M. Coetzee, Miezul verii
Mo Yan, Obosit de viaţă.>obosit de moarte
Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
Michela Murgia, Accabadora
Jon Krakauer, In aerul rarefiat
Anuradha Roy, Valurile pământului
Virginia Woolf, Orlando
Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare
Kate Morton, Orele îndepărtate
Yukio Mishima, Templul de aur
John Fante, Vise de pe Bunker Hill
Jan Konefike, Cele şapte vieţi ale lui Felix K
Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare
Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane
Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas
Rui Zink, Cititorul din peşteră
Care Santos, încăperi ferecate
Ismail Kadare, Cina blestemată
Yukio Mishima, Sete de iubire
Giovanni Papini, Povestiri stranii
Ann Patchett, Fascinaţie
Tom Rachman, Imperfecţioniştii
Jay Parini, Rătăcirile lui Herman Melville
Sawako Ariyoshi, Parfum de curtezană
F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby
F. Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii
Sarah Dunant, Sânge şi splendoare
Mo Yan, Baladele usturoiului din Paradis
Yoko Ogawa, Hotel Iris
Zelda Fitzgerald, Acorda-mi acest vals
Simone de Beauvoir, Femeia sfâşiată
Ellis Avery, Ultimul nud
Katherine Govier, Fiica lui Hokusai
J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus
Thomas Mann, Alesul
Nick Hornby, Adio, dar mai stau puţin
Alessandro Baricco, Mr Gmyn
Yasushi Inoue, Maestrul de ceai
Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo
Anthony Burgess, Portocala mecanică
Richard Bach, PescăruşulJonathan Livingston
Mo Yan, Broaşte
Sorj Chalandon, Al patrulea zid
Helene Gremillon, Confidentul
Yasunari Kawabata, Maestrul de go
Knut Hamsun, Pan. Victoria
Kate Morton, Păzitoarea tainei
J.M. Coetzee, Asteptându-i pe barbari
Richard C. Morais, Madame Mallory şi micul bucătar
indian
Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite
James Meek, Invaziile inimii
Antonio Lobo Antunes, Inima inimii
Nikos Kazantzakis, Căpitanul Mihalis
Giuseppe Berto, Râul ascuns
Paolo Giordano, Corpul uman
Mo Yan, Ţara Vinului
Liza Dalby, Povestea doamnei Murasaki
Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray
Patrick Modiano, Micuţa Bijou
Patrick Modiano, Strada Dughenelor întunecoase
Bob Dylan, Tarantula
Ludmila Uliţkaia, Medeea si copiii ei
William Golding, Beznă clară
Karen Blixen, Povestiri de iarnă
Evgheni Vodolazkin, Laur
Kido Okamoto, Fiica negustorului de sake
Ismail Kadare, Podul cu trei arce
Therese Anne Fowler, Z. Un roman despre Zelda
Fitzgerald
Alessandro Baricco, Mătase
Anthony Burgess, Ochii doamnei mele
Hilary Mantei, O regină pe eşafod
Lena Andersson, Pasiune pură
Yasunari Kawabata, Păpădiile
Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian
Knut Hamsun, Foamea
Yasunari Kawabata, O mie de cocori
Rui Zink, Instalarea fricii
Su Tong, Lumea de orez
Javier Cercas, Legilefrontierei
J.M. Coetzee, Elizabeth Costello
Karen Blixen, Din inima Africii
Patrick Modiano, Orizontul
Michel Houellebecq, Supunere
Thomas Mann, Mărturisirile escrocului Felix Krull
Anthony Marra, Constelaţiafenomenelor vitale
Jennifer Cody Epstein, Zeii pedepselor cereşti
Helene Gremillon, Tangou pentru Lisandra
Martin Page, M-am hotărât să devin prost
Salvador Dali, Chipuri ascunse
Ann Leary, Ora de aur
Lydie Salvayre, Să nu plângi
Yoko Ogawa, Profesorul şi menajera
Evgheni Vodolazkin, Soloviov şi Larionov
Lesley Downer, Puntea viselor
Kyung-sook Shin, Voifi acolo
Alessandro Baricco, De trei ori în zori
Thomas Mann, Lotte la Weimar
Cees Nooteboom, Pierdutulparadis
Yasunari Kawabata, Ţara zăpezilor
seria de autor E ric -Em m a n u e l S c h m itt
au apărut

Milarepa
Domnul Ibrahim si florile din Coran
Oscar si Tanti Roz
Viaţa mea cu Mozart
Copilul lui Noe
Secta Egoiştilor
Evanghelia după Pilat
Cea mai frumoasă carte din lume
Pe când eram o opera de artă
Concert în memoria unui înger
Visătoarea din Ostende
Cei doi domni din Bruxelles
Elixirul iubirii
Femeia în faţa oglinzii
 în seria de autor Herta Muller au apărut

Leagănul respiraţiei
încă de pe atunci vulpea era vânătorul
Călătorie într-un picior
Omul este un marefazan pe lume
Mereu aceeaşi nea si mereu acelaşi neică
y y y

Ţinuturilejoase
Astăzi mai bine nu m-asfi întâlnit cu mine însămi

în seria de autor Is a b e l A lle n d e au apărut

Casa spiritelor
Zorro
Fiica norocului
Eva Luna
Povestirile Evei Luna
Paula
Despre dragoste şi umbră
Portret în sepia
Ţara mea inventată
Ines a sufletului meu
Planul infinit
Suma zilelor
Insula de sub mare
Caietul Mayei
Dragoste
focul Ripper
în seria de autor Fernando Pessoa au apărut

Cartea neliniştirii
Opera poetica
ULTIMATUM şi alte manifeste
Cronica vieţii care trece

în seria de autor Ja m e s Jo yce au apărut

Oameni din Dublin

Portret al artistului la tinereţe

în seria de autor T .S . E lio t au apărut

Opere poetice: 1909-1962

Eseuri alese. Critica literara

în seria de autor Am o s O z au apărut

Scene de viaţa campestră

Rime despre viaţă şi moarte
Poveste despre dragoste şi întuneric
Cum să lecuieşti unfanatic
Odihnă desăvârşită
Cutia neagră
Să nu pronunţimoapte
Muntele Sfatului Râu
Soţul meu, Michael
Pantera din subterană
Sumki
Intre prieteni
Evreii şi cuvintele
Să cunoşti ofemeie
Y asun ari K aw ab ata s-a născut la O sak a,
în 1899. în 1924 a ab solvit U n iversitatea
Im perială din T o k y o . A debutat în 1925 şi
doi ani mai târziu a deven it c u n o scu t prin
nuvela Dansatoarea din Izu (Izu no odoriko;
H um anitas F iction, 2008,2012), iar în 1948
şi-a câştigat defin itiv notorietatea cu ro ­
manul 7 ara z ă p ezilo r (Y u k ig u n i; H um a­
nitas, 2007; Humanitas Fiction, 2015). Este
prim ul scriitor ja p o n ez care primeşte Pre­
miul N o b el, în 1968, m otivaţia juriulu i
fiin d „m ăiestria lui literară, care exp rim ă
cu mare sensibilitate esenţa spiritului ja p o ­
n ez” . S-a sinucis în aprilie 1972, la mai puţin
de doi ani d up ă m oartea prietenului său
scriitorul Y u k io M ishim a. Prin tre cele mai
cun o scute cărţi ale sale se numără M aestrul
de go (M eijin, 19 51; H um anitas F ictio n ,
2 0 0 7 ,2 0 14 ), O m ie de cocori(Sembazuru,
1952; H um anitas, 2000; Hum anitas Fiction,
2015), L a cu l (M izuum i, 1954; Humanitas
F iction, 2012), Sunetul m untelui ( Yama no
oto, 1954; H u m an ita s, 2010), Frum oasele
adorm ite (N em ureru b ijo , 1960; H u m a­
nitas, 2006; H um anitas F iction , 2014),
V ech iul oraş imperial (K o to , 1962; H u m a­
nitas F ic tio n , 2009, 2 0 15 ), Frum useţe şi
întristare ( Utsukushisa to kan ash im i to ,
1964; Humanitas, 2000; H um anitas F ic ­
tion , 20 13) şi rom anul apărut postum ,
Păpădiile ( Tanpopo, 19 72 ; H u m an ita s
F ic tio n , 2 0 15). în 2013, H um an itas F ic ­
tion a p ub licat o selecţie din p ovestirile
scrise de K aw ab ata în anii 1936-1958 sub
titlul Valsul florilor.
Ţara zăpezilor este un rom an clasic al literaturii japoneze m o­
derne şi a figu rat prin tre cele trei opere citate de juriu în 1968,
când Iui Y asu n ari K aw abata i s-a decernat Prem iul N obel pentru
literatu ră. Iniţial o povestire publicată în tr-o revistă literară în
1935, rom anul şi-a căp ătat form a definitivă abia în 1948.

Departe de Tokyo, în liniştea vătuită a munţilor acoperiţi de zăpadă,

Shimamura şi K om ako trăiesc o ciudată poveste de dragoste. B ăr­
batul nu pare ataşat de gheişă, dar, de fiecare dată când ajunge în mica
staţiune termală, o caută. Iar ea găseşte tot felul de pretexte pentru a
veni nechemată şi pentru a i se confesa. Ceea ce este însă mai im por­
tant rămâne mereu nerostit.

„U n roman concis, scris cu măiestrie. H aikuul creează emoţie prin

implicare; folosind aceeaşi tehnică delicată, oblică, în acest roman j
Kawabata reuşeşte să capteze o complicată relaţie umană."

„Shimamura şi K om ako încearcă să iubească, dar dragostea nu îi va

apropia niciodată."
Edw ard G . Seidensticker

„Ţara zăpezilor este, probabil, cea mai reuşită operă a lui Kaw abata."
The New Statesman \

„Peisajul montan surprins în toată frumuseţea schimbării anotim- j

purilor ne dă măsura viziunii unui poet asupra a ceea ce înseamnă

dragostea în viaţă."
The Times

Ilustraţia copertei:
O hara Shoson (K oson), Zăpadă pe podul cu sălcii
MA E STR UL
DE GO

Ya s u na r i Ka wa ba t a
 MAESTRUL DE GO
Yasunari Kawabata

Traducere din japoneză, prefaţă, note şi glosar de

Flavius Florea
 Cuprins
Prefaţă ................................................................................................... 5
Notă asupra traducerii .................................................................. 15
Maestrul de go .................................................................................. 17
Glosar................................................................................................ 161

3
4
 Prefaţă
Pentru cititorul nefamiliarizat cu acest joc, un roman „cu
go” poate părea mai greu de receptat. Într-adevăr, Kawabata
a relatat în calitate de reprezentant al ziarului organizator
partida „de adio” desfăşurată în 1938 între Honinbō Shūsai
meijin şi challengerul său, Kitani Minoru 7-dan (personajul
Ōtake 7-dan din roman), partidă extrem de importantă pen-
tru lumea goului, care a trezit un mare interes în rândurile
publicului şi care constituie fundalul cărţii. Şi, desigur,
cunoscătorul de go beneficiază de un avantaj, întrucât va pu-
tea aprecia şi aspectele tehnice ale partidei. Numai că auto-
rul face aici literatură autentică, iar cititorul, chiar neiniţiat,
poate urmări foarte bine dezvoltarea situaţiilor din jurul go-
banului, o lume complexă care trece în prim-plan. Am putea
crede că goul este ceva pur raţional, obiectiv, evident, dar
constatăm repede că mutările au deseori profunde implicaţii
culturale: istorice, sociale, morale, etice sau psihologice – sen-
sul structurându-se multistratificat.
Textul romanului Maestrul de go (Meijin) a trecut printr-o
lungă perioadă de gestaţie. O primă variantă a fost publicată
în serial (în revista Yakumo
Nihon hyōron şi Sekai bunka) între august 1942 şi ianua-
rie 1948. Nemulţumit, autorul îl rescrie, iar noua variantă,
cea aflată actualmente în circulaţie curentă (în 41 de capi-
tole), apare între august 1951 şi mai 1952 în revistele Shin-
chō şi Sekai. în mai 1954, Kawabata inserează în Sekai un fel
de continuare a romanului, cu titlul Meijin yokō (Amintiri nos-
talgice despre meijin). Iar într-o aşa-zisă „ediţie definitivă”
din acelaşi an, ultimul capitol (al 41-lea) din versiunea ante-
5
 rioară este înlăturat şi înlocuit cu Meijin yokō, obţinându-se
astfel un text în 47 de capitole, cu titlul Go Seigen kidan. Mei-
jin (Relatări despre go ale lui Go Seigen. Meijin). Se pare însă
că însuşi autorul a preferat ulterior, cu ocazia diverselor re-
editări, varianta în 41 de capitole, considerată standard şi
oferită acum şi cititorilor români. Desigur, ediţiile operelor
complete ale lui Kawabata (37 de volume la Editura Shinchō-
sha) cuprind toate variantele, iar în Japonia există şi o tabără
de critici şi istorici literari care operează cu versiunea „lun-
gă”. Comentatorii japonezi şi-au pus şi problema genului li-
terar în care poate fi încadrat Meijin. Unii l-au considerat drept
un nikki (jurnal), alţii l-au clasificat ca zuibitsu (însemnări
eseistice, „în voia pensulei”), două genuri cu tradiţie mile-
nară în literatura japoneză. A fost numit şi denki bungaku
(„literatură biografică”), şi kiroku shōsetsu („roman de în-
seninări”). Dar, fără a intra în amănunte, cu toate că prezintă
elemente din categoriile menţionate, este destul de limpede
că avem de a face cu un shōsetsu, formă care corespunde în
mare măsură (deşi nu total!) romanului european. Kawabata
însuşi, bun cunoscător atât al literaturii japoneze, cât şi al
literaturii occidentale, îl considera astfel, mai mult, se pare
chiar că îl considera cel mai reuşit dintre romanele sale. Iar
cititorul va putea judeca singur. Structura narativă, plină de
analepse şi prolepse, apare ca modernă europeanului. Viziu-
nea japoneză asupra timpului[1] face însă ca salturile
repetate în timp (înainte sau înapoi) să constituie ceva natu-
ral. S-ar putea să nu fie doar o coincidenţă faptul că flash-back-ul
ca procedeu artistic în cinema a fost impus de un film fran-
co-japonez (Hiroshima mon amour al lui Alain Resnais).
Poate însă că, înainte de a face alte consideraţii, unele
precizări generale privind jocul de go în sine ar fi bine-venite

1 În Weltanschauung-ul japonez originar, timpul este perceput

ca fiind simultan liniar şi circular, fără început şi fără sfârşit. Un
timp liniar de acest tip este, evident, nestructurabil, astfel că orice
moment prezintă o importanţă egală. Atenţia se îndreaptă asupra
prezentului, timpul fiind în mod esenţial o succesiune de mo-
mente prezente. De remarcat că viziunea budistă de import, destul
de asemănătoare din acest punct de vedere, a putut fi adoptată
astfel cu uşurinţă.
6
pentru neiniţiaţi, în ideea urmăririi mai uşoare a evenimen-
telor relatate.[2] Spaţiul pentru confruntare este o reţea de
19x19 linii, deci un ansamblu de 361 de intersecţii. Cei doi
adversari joacă alternativ, Negrul mutând primul. O piatră
aşezată pe goban (tabla de joc) nu se mai deplasează – ea
poate fi eventual doar îndepărtată de pe tablă în cazul captu-
rării. Un grup de pietre poate fi „capturat” dacă este complet
înconjurat de pietre adverse. Dar nu „luarea de prizonieri”
este scopul principal, ci crearea de teritorii înconjurate de
propriile pietre, esenţa jocului fiind una constructivă. Câşti-
gă cel care în final are un teritoriu mai mare. În principiu, o
partidă evoluează în trei faze. În deschidere, jucătorii încear-
că să schiţeze nişte teritorii, dispunându-şi pietrele cât mai
eficient. Lupta se duce în primul rând în cele patru colţuri
(unde este mai uşor să înconjori o zonă), apoi pe laturi. Suc-
cesiunea optimă de mutări într-un colţ se numeşte jōseki şi
ar putea corespunde cu o deschidere din jocul de şah. Numai
că situaţia din oricare din colţuri le influenţează pe celelalte,
iar alegerea continuării trebuie în orice fază să ţină seama
nu numai de dispunerea locală a pietrelor, ci şi de cea de pe
restul gobanului. Complexitatea aprecierii situaţiei de an-
samblu face deci goul mult mai dificil decât şahul. În faza a
doua, numită jocul de mijloc, de obicei se produc invazii în
teritoriile adverse de pe laturi sau chiar din colţuri, iar lupta
se extinde tot mai mult şi către centrul gobanului. Spaţiile
rămase încă libere sunt treptat negociate. Dacă situaţia se
menţine încă destul de echilibrată, se trece apoi în faza finală
(faza de yose), când se definitivează frontierele, încercân-
du-se o ultimă mărire a propriilor teritorii sau erodarea ce-
lor adverse.
Desigur, multe partide nu respectă întocmai această dez-
voltare. Uneori se produc invazii în faza timpurie a jocului,
alteori pierderea unui grup important îl determină pe jucă-

2 Celor care ar dori să afle mai multe le recomand excelenta lu-

crare Iniţiere în go de acad. dr. Gheorghe Păun, apărută la Editura
Tehnică. Pe de altă parte, aş vrea să subliniez faptul că goul româ-
nesc s-a dezvoltat enorm în ultimii douăzeci şi cinci de ani, ajun-
gând la rezultate remarcabile pe plan mondial. Pentru jucătorii ro-
mâni de go, precizările mele sunt superflue.
7
 tor să cedeze din faza de mijloc. Însă în roman cei doi adver-
sari de forţe sensibil egale îşi duc partida până la capăt.
Deşi preluat din China cu peste o mie de ani în urmă (cam
prin secolul al VII-lea), goul s-a dezvoltat intens în Japonia
numai de la începutul secolului al XVII-lea, după ce a obţinut
sprijinul moral şi financiar al regimului Tokugawa. S-au for-
mat patru şcoli (familii, „case” – Honinbō, Yasui, Hayashi, Inoue),
care concurau pentru supremaţie. În aceste condiţii, a putut
deveni o „Artă” în sine, a căpătat caracteristicile unei „Căi”
(michi, dō). Autorul ţine să precizeze: „În Japonia, goul a de-
păşit noţiunea de joc, de divertisment, pentru a deveni o Cale
şi o Artă. Venind din vremuri străvechi, curg în el misterul şi
înaltele calităţi ale Orientului” (Capitolul 28). O partidă de go
jucată la nivel ridicat prezintă toate elementele creaţiei unei
opere artistice, în special o anumită armonie internă, şi asta
în ciuda violenţei unora dintre înfruntări. De altfel, tratatele
teoretice vorbesc despre „formă frumoasă” (structură efici-
entă în acelaşi timp) şi folosesc deseori termeni precum
gukei („formă proastă”) sau korigatachi (formă supracon-
centrată, „ţeapănă”), dispuneri nu numai inestetice, ci mai
ales ineficiente ale pietrelor. Opera de artă are însă nu un
singur creator, ci doi, care trebuie să rezoneze la acel nivel
înalt. Situaţia din go nu este deloc singulară în cultura japo-
neză, ea se întâlneşte, de exemplu, şi în cazul poeziei de tip
renga. Dar, faţă de Europa, această condiţie este mai uşor de
îndeplinit în Japonia, zonă caracterizată printr-o cultură
esenţialmente intimistă (în termenii lui Kasulis[3]), precum
şi prin non-dualismul de sorginte budistă.
Pentru a situa mai bine noţiunea de „Cale” în cultura japo-
neză, putem să ne referim la clasificarea generală a civiliza-
ţiilor operată de Murakami Yasusuke: transcendente (cazul
Europei) şi hermeneutice (de tip oriental). Caracteristica
esenţială a civilizaţiei japoneze este importanţa relativă a
modului hermeneutic, în comparaţie cu alte societăţi. După

3 Thomas P. Kasulis diferenţiază culturile integriste, în care

relaţia dintre două elemente rămâne exterioară acestora, de cul-
turile intimiste, în care relaţia este parţial (sau chiar integral) in-
ternă elementelor care o stabilesc. (V. Intimacy or Integrity. Philo-
sophy and Cultural Difference, 2002, University of Hawaii Press.)
8
cum afirma Maruyama Masao[4] în 1972, basso obstinato-ul
culturii japoneze ar fi bizuirea pe „tsugitsugini nariyuku ikioi”
(tendinţa/ impulsul de devenire din aproape în aproape).
Nariynku (a deveni în mod continuu) este werden, iar nu Sein
(fiinţă). Murakami observă că devenirea succesivă sau conti-
nuă nu este transcendere succesivă. Ca atare, basso obsti-
nato-ul culturii japoneze nu e nici angajamentul faţă de o
ordine complet statică, nici credinţa într-o dezvoltare dialec-
tică rezultând dintr-o transcendere succesivă – deci e diferit
de modul transcendent, fie el estic sau vestic.
Japonezii acordă o mare importanţă tradiţiei. În acelaşi
timp însă, sunt şi extrem de receptivi faţă de nou şi de
schimbări. Explicaţia ar fi faptul că ei nu se prea bazează pe
o judecată universalistă (caracteristică pentru transcenden-
talism), ci pe o expansiune incrementală a reflexiei herme-
neutice. Schimbările sunt semnificative şi, în principiu, ac-
ceptate. Mujō (tranzienţa, impermanenţa) este aproape o ob-
sesie în cultura japoneză. O consecinţă este faptul că japo-
nezii tind să înţeleagă budismul mai degrabă ca pe o învă-
ţătură a mutabilităţii în lumea fenomenală, decât ca inviola-
bilitate a legii cosmice.
Într-o astfel de abordare hermeneutică se poate urmări şi
formarea culturală (Bildung). Japonezii au conceptualizat
această căutare drept Cale (michi, dō). Aceste dō nu sunt
teoretizate, ci înţelese ca un nucleu format prin acumularea
de experienţe concrete. Interesul, chiar pasiunea pentru acti-
vităţi culturale erau şi sunt regăsite frecvent în toate clasele
sociale, într-un contrast marcat cu Europa, unde erau în ge-
neral un apanaj al claselor superioare.
Ca urmare, ar fi o eroare să considerăm jocul de go ca pe
un fenomen cultural marginal: el este azi una dintre artele
tradiţionale majore. Există în Japonia peste zece milioane (!)
de jucători amatori legitimaţi (membri ai unor cluburi sau
asociaţii), iar regulile jocului sunt cunoscute de aproape ori-
cine. Statisticile arată cam tot atâţia jucători şi în China, dar
la o populaţie de aproximativ zece ori mai mare.

4 „Rekishi ishiki no kosō” („Vechile straturi ale conştiinţei isto-

rice”), in Rekishi shisō shū: Nibon no shisō 6. Tōkyō, Chikuma Shobō.
9
 În aceste condiţii, pentru a avea o şansă de a înţelege lu-
mea japoneză, devine aproape obligatoriu să iei contact cu
goul, măcar la nivel de iniţiere.
Deşi se referă la un moment dat şi explicit la aceste as-
pecte, Kawabata nu teoretizează prea mult. În schimb, din
tot romanul emană atitudinea japoneză faţă de Cale. O sim-
ţim în seriozitatea cu care orice japonez tratează goul (epi-
sodul partidelor jucate de autor cu americanul întâlnit în
tren are rolul de a o sublinia prin contrast), în eticheta ri-
guroasă şi în respectul profund arătat meijinului şi jucăto-
rilor de rang înalt, în ritualurile recurente, în asocierea gou-
lui cu budismul, dar şi în locul ocupat de acest joc în viaţa co-
tidiană. Goul intră în categoria activităţilor descrise de ja-
ponezi prin sintagma muyō no yō, „utilizarea inutilului”, con-
cept pentru care în limbile europene nici măcar nu există un
termen consacrat. Dar cum se poate explica gradul înalt de
conştientizare a „utilizării inutilului” la un popor esenţial-
mente pragmatic? Tocmai prin importanţa Căii în cultura ja-
poneză. Iar autorul se întreabă retoric: „Să se fi adâncit oare
goul, asemeni teatrului nō sau ceremoniei ceaiului, în miste-
rioasa tradiţie a Japoniei?” (Capitolul 28), răspunsul fiind
evident.
Şi totuşi romanul este mai mult unul „cu go” decât „despre
go”. Meijin a fost citit de obicei ca o elegie pentru lumea
pierdută de japonezi pe măsură ce se modernizau, sau ca ex-
presia confruntării dintre sensibilitatea estetizantă tradiţio-
nală şi raţionalismul ştiinţific occidental. Cele două lumi sunt
concentrate în exponenţii a două generaţii care, întâmplător,
îşi dispută o partidă de go. Iar cei doi protagonişti, deşi au
elemente comune, sunt prezentaţi de autor ca personalităţi
total diferite.
Bătrânul maestru — şaizeci şi cinci de ani la acea vreme –,
fiu al unui vasal al shōgunului, este obişnuit cu vechiul
sistem iemoto, marcat de o mentalitate de tip feudal. Arbi-
trariul deciziilor sale i se pare ceva natural, dar nu din lipsă
de caracter, ci pur şi simplu pentru că aşa a fost învăţat. Ex-
trem de calm şi controlat, taciturn, inexpresiv, „distrat” (so-
ţia sa e deseori nevoită să rostească formulele de politeţe în
locul său), singuratic (nu are copii, nu mai are discipoli) –
Kawabata observă: „Silueta lui, abia ieşit din sala de joc,
10
emana o tristeţe calmă care parcă nu aparţinea acestei lumi.
Mi s-a părut o relicvă a epocii Meiji” (Capitolul 14). Din
punct de vedere fizic, meijinul este foarte mărunt, cu o con-
stituţie extrem de firavă, ca de copil. Privindu-i o fotografie,
autorul comentează: „Mutându-mi apoi privirile către piept,
mi s-a părut că doar un cap de păpuşă iese din kimonoul as-
pru cu motive de carapace de broască ţestoasă. (...) Am avut
senzaţia că trupul îi lipseşte de la piept în jos” (Capitolul 8).
Cu atât mai surprinzătoare pare deci prestanţa extremă din
faţa gobanului, precum şi aura de spiritualitate emanată. Dar
titlul de meijin înseamnă în tradiţia japoneză mult mai mult
decât stăpânirea perfectă a tehnicii într-un anumit domeniu.
Merită să citim cu atenţie precizările lui Suzuki Daisetsu
Teitarō: „Un meijin este mai mult decât un expert sau un
specialist, el a depăşit şi cel mai înalt nivel de competenţă.
Este un geniu creator. Indiferent de arta pe care o practică,
personalitatea lui originală îl situează deasupra tuturor. Unui
astfel de om îi spun japonezii meijin. Nimeni nu se naşte
meijin, ci dobândeşte acest statut numai după ce se va fi
supus unei discipline stricte, căci numai printr-o asemenea
experienţă poate avea intuiţia profunzimii ascunse a artei,
locul de unde izvorăşte aceasta”[5]. Discutând problema în
contextul artei mânuirii sabiei japoneze, Suzuki parafra-
zează ideile faimosului Yagyū Tajima no kami Munemori:
„Oricât de bine s-ar fi antrenat, cel care luptă cu sabia nu va
fi niciodată pe deplin stăpân pe tehnica sa dacă nu va
înlătura toate piedicile psihicului, golindu-şi mintea până şi
de cunoştinţele tehnice pe care le-a dobândit. [...] Roadele
antrenamentului se află acolo, dar mintea nu trebuie să fie
conştientă de acestea. Mintea nu ştie, de fapt, unde se află
ele. Odată ce roadele antrenamentului sunt astfel alungate,
iar mintea nu mai percepe felul în care funcţionează şi sinele
este abolit, arta mânuirii sabiei atinge desăvârşirea, iar cel
care o stăpâneşte este numit meijin («geniu»)”[6]. Influenţa
unor şcoli budiste precum Tendai sau zen este mai mult
decât evidentă, dar dacă înlocuim kendō-ul cu goul, citatul

5 Daisetz T. Suzuki, Zen and japanese Culture, Charles E. Tuttle

Company, 1988 (pp. 223-224).
6 Idem. pp. 152-153.
11
 rămâne perfect valabil, iar Kawabata parcă s-ar fi inspirat de
aici pentru a-l descrie pe Honinbō Shūsai.
Oponentul său, Otake 7-dan, nu are decât douăzeci şi no-
uă de ani. Relativ corpolent (dublu ca greutate faţă de mei-
jin), volubil, glumind frecvent, foarte sociabil (familie cu trei
copii, mulţi discipoli interni), are o natură extrem de ner-
voasă, care îl afectează şi somatic. El a trebuit să-şi câştige cu
mare dificultate dreptul de a disputa această partidă, înlă-
turând adversari puternici. In mod natural, apare ca repre-
zentantul tinerei generaţii, crescute şi formate în condiţii
noi, şi deci ca reprezentant al raţionalismului modern, pe
cale de răspândire. Şi el este prezentat cu multă simpatie de
către autor: respectă riguros eticheta şi regulile jocului, este
plin de compasiune faţă de boala maestrului, recită în fiecare
dimineaţă Sutra Lotusului. In momentul în care câştigă, nu
este deloc fericit, ci se simte mai degrabă stânjenit, trist. De
altfel, atitudinea propriu-zisă faţă de go îl apropie cumva de
meijin. „Se spune că Otake 7-dan şi Go Seigen 6-dan au fost
odată la un spiritist şi l-au întrebat care e starea mentală
necesară ca să câştigi la go. Li s-a răspuns că, atunci când
adversarul e la mutare, să îşi golească mintea de orice gând.”
(Capitolul 10) Otake încearcă să urmeze acest sfat, dar gra-
dul în care reuşeşte nu îl egalează pe cel al maestrului.
Nu Otake este cel care pretinde numeroasele reguli pe
baza cărora se desfăşoară înfruntarea. Ele sunt rezultatul ten-
dinţelor din epocă, al transformărilor inerente modernizării
generale a ţării. Dar odată stabilite, el nu cere decât respec-
tarea lor – desigur, temându-se de bunul plac al meij inului.
Nici măcar nu încearcă să le folosească în avantajul său, aşa
cum, după spusele autorului, procedează mulţi. Este însă mai
obişnuit cu ele şi se descurcă mai bine în acest cadru decât
bătrânul maestru, rămas în faţa noului un neadaptat.
Apare însă problema mutării în plic 121, cea care deter-
mină o greşeală gravă din partea meijinului. La prima vede-
re, pare a fi un fel de kōdate – o mutare cu răspuns aproape
obligat, deci previzibil –, menit să-i permită lui Otake să
analizeze amănunţit situaţia în perioada de întrerupere.
Astfel interpretează atunci meijinul, care, deşi nu o arată, es-
te dezgustat de o astfel de manevră, se înfurie pe moment şi
îşi pierde concentrarea. După întrerupere va spune chiar:
12
„Partida asta e ca şi sfârşită. Otake-san a compromis-o cu
mutarea lui în plic. Ca şi cum ar fi vărsat tuşul peste o pictură
aproape terminată, la care ai pus tot sufletul!” (Capitolul 38).
Pentru o clipă are impresia că armonia Artei lui a fost
distrusă. Rezultatul este mutarea sa 130, o eroare de apre-
ciere. „Parcă ar fi fost atins de aripa unui geniu rău – am
simţit cum mă trec fiorii”, relatează Kawabata. Şi din acest
moment, soarta partidei este pecetluită. Dar recurge oare
într-adevăr Otake 7-dan la o astfel de stratagemă? După cum
spune şi autorul, situaţia este mult prea dificilă pentru ca un
amator să îşi poată da cu părerea. Specialiştii apreciază însă
că acea mutare trebuia jucată „la un moment dat”, rămânând
doar problema timing-ului. Chiar şi meijinul, ulterior,
constată că atunci era momentul. Trebuie să îi credem pe
experţi.
Nu mă pot însă abţine să observ că „meijinul invincibil” a
pierdut conform regulilor din acea vreme. În ziua de azi se
ţine cont de avantajul primei mutări pentru Negru, apreciat
între cinci şi şase puncte, şi i se acordă automat Albului un
komi de 5,5 puncte (pentru a se evita remiza). Socotind după
regulile actuale (moderne!), Honinbō Shūsai mei-jin ar fi
câştigat totuşi partida cu jumătate de punct.
Dincolo de înfruntarea dintre lumea veche şi cea nouă, de
schimbul de generaţii, cititorul va descoperi însă şi alte
teme, frecvente la Kawabata, cum ar fi cea a vârstei înaintate
şi cea a morţii apropiate. Dar poate că romanul ne mai oferă
încă o perspectivă şi o temă de reflecţie. Japonia este cam
singura ţară care nu a trecut prin situaţia de colonie străină,
căreia să i se impună valori din exterior. Aşa cum au
argumentat mulţi autori, mai ales japonezi, dar şi occidentali,
caracteristicile esenţiale ale Weltanschauung-ului autohton
s-au menţinut practic intacte de cel puţin un mileniu şi
jumătate. Japonia ne oferă în mod clar un exemplu de mo-
dernitate alternativă, o asimilare a noutăţilor ştiinţifice, teh-
nologice şi culturale fără o occidentalizare simultană.
Kawabata scria într-o perioadă când valorile tradiţionale
erau „invadate” de elemente culturale din Occident, iar re-
zultatul confruntării nu era limpede. Desigur, din perspec-
tivă actuală, putem spune că Japonia, deşi s-a modernizat
profund, nu s-a occidentalizat decât superficial. Ca întotdea-
13
 una de-a lungul istoriei, a preluat din exterior doar cele ce
i-au convenit, şi le-a apropriat transformându-le („japoni-
zându-le”) şi le-a adăugat celor preexistente, neînlăturând
aproape nimic din tradiţie. Şi acest fenomen paradigmatic se
petrece la toate nivelele, deci şi la cel al relaţiilor interuma-
ne. Aşa se explică menţinerea etichetei şi a ritualurilor, a
unui limbaj de politeţe extrem de complex, precum şi a unei
societăţi structurate esenţialmente „vertical”, foarte ierarhi-
zată, în ciuda unor coduri de legi „democratice”, egalitariste.
Aspectul actual „foarte americanizat” al capitalei nu poate
înşela decât ochiul turistului grăbit. Numai că autorul nu a
trăit suficient ca să constate toate acestea. Astfel se explică
nostalgia (natsukashisa) profundă faţă de tradiţie care învă-
luie multe dintre scrierile sale. Dar poate că semnalul de alar-
mă tras de Kawabata în romane precum Senbazuru sau Meijin,
sau de Tanizaki în eseul In’ei raisan (Laudă umbrei), pentru a
atrage atenţia asupra pericolului alterării culturii tradiţiona-
le nu a fost inutil.
FLAVIUS FLOREA

14
 Notă asupra traducerii
Am folosit pentru numele de persoane ordinea normală în
limba japoneză, adică numele de familie în prima poziţie. Ex-
cepţie face numele autorului pe copertă.
Transliterările cuvintelor japoneze în litere latine se ci-
tesc astfel: (1) vocalele se pronunţă practic la fel ca în româ-
nă, cele marcate cu macron (ō, ū) având o lungime dublă faţă
de cele simple; (2) consoanele prezintă următoarele dife-
renţe faţă de limba română: sh = ş, ts = ţ, j = dj, eh = tş (ca în
engleză sau ca în românescul ci), gi = ghi, ge = ghe.
Complexitatea limbajului de politeţe este extrem de greu
de redat într-o limbă europeană. Am păstrat însă în limba
română nivelul în dan al jucătorilor profesionişti, ataşat ca
sufix, şi care serveşte ca o formă de respect în limba scrisă.

15
16
 Maestrul de go
1
Honinbō Shūsai meijin[7], din a douăzeci şi una generaţie
cu acest nume, s-a stins din viaţă în ryokan[8]-ul Urokoya
din Atami[9], în dimineaţa de 18 ianuarie a anului 15 Shōwa
(1940). Era în vârstă de şaizeci şi şapte de ani.
Ziua de 18 ianuarie se reţine uşor la Atami. În amintirea
replicii lui Kan’ichi – personaj din Demonul aurului[10] –,
„luna din această noapte”, rostită în scena de pe plaja din
Atami, la 17 ianuarie este omagiat aici Kōyō. Comemorarea
lui Shūsai cade în ziua următoare.
La sărbătorirea lui Kōyō au loc festivităţi literare, cărora,
în anul acela, li s-a dat o deosebită amploare. În afară de Ozaki
Kōyō, au fost evocaţi şi alţi doi scriitori dispăruţi având legă-
turi puternice cu Atami, Takayama Chogyū[11] şi Tsubouchi
Shōyō[12], iar trei romancieri care în cursul anului prece-
dent vorbiseră despre oraş în cărţile lor, Takeda Toshihiko,

7 Începând din epoca Edo, cel mai înalt titlu pe care îl putea ob-
ţine un maestru de go sau shōgi. Astăzi, titlu acordat la unul din
marile concursuri anuale din Japonia.
8 Han în stil tradiţional japonez.
9 Localitate vestită pentru apele sale termale, situată în penin-
sula Izu, prefectura Shizuoka.
10 Roman celebru de Ozaki Kōyō (1867-1903), apărut zilnic în
foileton în ziarul Yomiuri între 1897 şi 1903 şi rămas neterminat.
11 Eseist (1871-1902).
12 Romancier, dramaturg şi eseist (1859-1935), traducătorul
lui Shakespeare în limba japoneză.
17
 Osaragi Jiro şi Hayashi Fusao, au primit premii din partea
municipalităţii. Deoarece mă aflam acolo, am luat şi eu parte.
În seara de 17, primarul a oferit un banchet chiar în hote-
lul Juraku, unde locuiam. În zorii zilei de 18, am fost trezit de
un telefon care mă anunţa moartea meijinului. Am plecat de
îndată la Urokoya ca să-i aduc un ultim omagiu.
Întorcându-mă la hotel, după ce am mâncat ceva, am înso-
ţit scriitorii veniţi la comemorare şi oficialităţile oraşului la
mormântul lui Shoyo, unde am depus flori; ne-am îndreptat
apoi către o grădină cu pruni şi, în pavilionul Busho, s-a ţinut
alt banchet. Pe la mijlocul lui am plecat din nou la Urokoya,
l-am fotografiat pe defunct şi am asistat la trimiterea spre
Tōkyō a rămăşiţelor lui pământeşti.
Meijinul a sosit la Atami pe 15 ianuarie şi a murit pe 18.
Parcă ar fi venit anume ca să moară. Îl vizitasem pe 16 la ho-
tel şi făcusem cu el două partide de shōgi[13]. Seara, imediat
după plecarea mea, s-a simţit deodată foarte rău. Cu mine a
jucat pentru ultima oară shōgi, distracţia lui favorită. Eu am
relatat în ziar mersul ultimei sale partide oficiale de go, eu
am fost ultimul său partener de shogi, eu i-am făcut ultimele
fotografii după moarte.
Legătura dintre meijin şi mine a pornit de la faptul că
ziarul Tōkyō Nichinichi[14] (numit ulterior Mainichi) m-a
ales ca reporter pentru partida de adio, care, fie şi luând în
considerare că era organizată de un ziar, a fost fără egal prin
amploarea ei. Începută la 26 iunie la Kōyōkan în parcul Shiba[15],
s-a terminat pe data de 4 decembrie, la Itō[16] în hotelul
Dankōen. Deci, aproape o jumătate de an pentru o singură
partidă, desfăşurată pe parcursul a paisprezece întâlniri. Am
scris în acest răstimp pentru ziar şaizeci şi patru de articole.

13 Joc japonez asemănător cu şahul, cu o tablă de 9×9 pătrate.

14 Tōkyō Nichi Nichi Shinbun (Ştiri zilnice din Tōkyō) a fost un
ziar publicat la Tōkyō din 1872 până în 1943. În 1875, compania a
înfiinţat primul serviciu din lume de livrare a ziarelor la domicilu.
În 1911, ziarul a fuzionat cu Osaka Mainichi Shimbun (Ştiri zilnice
din Osaka) formând compania Mainichi Simbun (Ştiri zilnice). Cele
două ziare au continuat să se publice independent până în 1943.
(n.red.)
15 Parc şi cartier în Tōkyō, în zona Minato.
16 Oraş în estul peninsulei Izu.
18
Deoarece la jumătatea partidei meijinul s-a îmbolnăvit, a
intervenit o întrerupere de trei luni, de la mijlocul lui august
până la mijlocul lui noiembrie, iar confruntarea a devenit cu
atât mai copleşitoare datorită marii lui suferinţe. Şi l-a
costat, probabil, viaţa. După terminarea partidei nu şi-a mai
revenit la starea de dinainte şi, un an mai târziu, s-a stins.

19
 2
Ca să fiu foarte exact, partida de adio a meijinului s-a
terminat în după-amiaza zilei de 4 decembrie anul 13 Shōwa
(1938), la ora două şi patruzeci şi două de minute. Ultima
mutare a fost Negru 237.
Apoi, cum meijinul umplea tăcut un dame[17], arbitrul
Onoda 6-dan a întrebat:
— Ar însemna cinci puncte?...
Glasul îi era plin de respect, încerca să nu-l pună într-o
situaţie jenantă, în caz că pietrele ar fi fost re-aranjate şi
înfrângerea sa cu cinci puncte ar fi devenit limpede pentru
toţi. Din simpatie faţă de el, probabil.
— Mda, cinci puncte... a mormăit meijinul, ridicându-şi
pleoapele umflate.
Nu se grăbea deloc să aranjeze pietrele.
Nici unul dintre oficialii care umpleau camera nu putea
rosti o vorbă. Ca şi cum ar fi vrut să destindă atmosfera apă-
sătoare, meijinul a spus calm:
— Dacă n-aş fi fost în spital, am fi terminat încă din au-
gust, la Hakone.
S-a interesat apoi de timpul său de joc.
— Albul, 19 ore şi 57 de minute, încă trei minute şi ar fi
fost exact jumătate, răspunse tânăra în sarcina căreia reve-
nise notarea partidei. Negrul, 34 de ore şi 19 minute.
Timpul de joc pentru o partidă este, de obicei, în cazul
jucătorilor de nivel înalt, de câte 10 ore, dar de data asta fu-
sese stabilit de patru ori mai lung, adică de câte 40 de ore.
Chiar şi-aşa însă, cele 34 de ore ale Negrului erau extrem de
mult. De când s-au adoptat limitele de timp la go, nu s-a mai
întâlnit un caz asemănător.

17 Pentru termenii tehnici de go, v. glosarul.

20
 Deoarece finalul se desfăşurase în preajma orei trei, o
servitoare a hotelului a adus o gustare. Toţi rămăseseră tăcuţi,
cu ochii îndreptaţi spre goban.
— Nu vreţi nişte sbiruko[18]? şi-a întrebat meijinul par-
tenerul, Ōtake 7-dan.
La terminarea jocului, tânărul 7-dan spusese:
— Sensei[19], vă mulţumesc!
Apoi rămăsese neclintit, cu capul aplecat. Îşi ţinea mâinile
corect pe genunchi, iar faţa sa palidă îi devenise şi mai albă.
Cum meijinul începuse să strângă pietrele de pe goban, băgă
şi el pietrele negre în goke. Fără să facă nici un comentariu
asupra partidei, meijinul se ridică şi ieşi cu obişnuitul său
aer nepăsător, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineîn-
ţeles, Ōtake nu-şi împărtăşi nici el impresiile. Dacă ar fi pier-
dut, poate că ar fi găsit ceva de spus.
M-am întors şi eu la mine în cameră şi, privind întâmplă-
tor afară, l-am zărit pe Ōtake 7-dan care îşi schimbase hai-
nele la repezeală, îşi pusese un dotera[20] şi stătea de unul
singur pe o bancă din capătul opus al grădinii. Stătea cu ca-
pul aplecat, în amurgul acela de iarnă, în grădina vastă şi fri-
guroasă, părea cufundat în gânduri.
Am deschis uşa de sticlă de la verandă şi l-am strigat:
— Ōtake-san! Ōtake-san!
Iritat parcă, s-a întors doar o clipă către mine. Avea lacrimi
în ochi.
Mi-am ferit privirea şi m-am retras în cameră. Tocmai atunci
a intrat soţia meijinului.
— Vă mulţumesc pentru marea dumneavoastră ama-
bilitate...
Cât am schimbat două-trei cuvinte cu doamna, Ōtake a
dispărut din grădină, însă la scurt timp după asta, cu o
atitudine solemnă, într-un kimono cu însemnele familiei, a
făcut turul camerelor împreună cu soţia sa, pentru a mul-
ţumi meijinului şi celor care contribuiseră la buna desfăşu-
rare a partidei. A venit şi la mine în cameră.
La rândul meu, m-am dus să-l salut pe meijin.

18 Supă de fasole roşie.

19 Formulă foarte respectuoasă de adresare.
20 Kimono vătuit, mai lung decât cele obişnuite.
21
 3
Chiar a doua zi după încheierea acestei partide de go care
durase o jumătate de an, organizatorii ei s-au grăbit să plece
acasă. Era în ajunul deschiderii oficiale a căii ferate Itō.
Oraşul Itō, pregătindu-se pentru perioada cea mai anima-
tă a unei staţiuni termale – perioada Anului Nou – şi în care
tocmai se inaugura şi calea ferată, îşi decorase de sărbătoare
bulevardele şi forfotea de lume. Jucătorii de go fuseseră izo-
laţi ca într-o cutie de conserve şi, deoarece stătusem şi eu în-
chis în hotel împreună cu ei, în autobuzul de întoarcere, când
am dat cu ochii de oraşul împodobit, m-am simţit eliberat, de
parcă aş fi ieşit dintr-o peşteră. Răvăşeala zonei în construc-
ţie din împrejurimile noii gări, unde se modernizau drumu-
rile de culoarea pământului şi se înălţau clădiri în ritm rapid,
mi se părea că exprimă însăşi vitalitatea societăţii.
După ce autobuzul a ieşit din Itō, pe drumul de coastă am
întâlnit femei cu legături de vreascuri în spinare şi cu
urajiro[21] în mâini, când nu le purtau prinse chiar deasupra
vreascurilor. M-am simţit brusc foarte apropiat de semenii
mei, ca atunci când, după ce treci un munte, dai în sfârşit cu
ochii de fumurile unui sat. Ca să zic aşa, mă cuprinsese nos-
talgia obiceiurilor vieţii simple, cum erau şi pregătirile pen-
tru întâmpinarea noului an. Eu parcă veneam din cu totul
altă lume. Cu lemne de foc, femeile se întorceau acasă pentru
cină. Învăluită într-o lumină atât de ştearsă, încât nu-ţi mai
dădeai seama în care parte este soarele, marea se cufunda cu
repeziciune în întuneric şi totul lua culorile iernii.

21 Plantă asemănătoare cu feriga, cu spatele frunzelor de cu-

loare albă, folosită în aranjamentele florale (ikebana) tradiţionale
de Anul Nou.
22
 Totuşi, chiar şi în autobuz, gândurile mi se îndreptau
către meijin. Nu e exclus ca simpatia mea faţă de oameni să
se fi datorat şi sentimentelor pe care i le purtam.
Odată cu plecarea până la ultimul a organizatorilor par-
tidei, el şi soţia sa rămăseseră singuri în hotelul din Itō.
Deoarece „meijinul invincibil” pierduse ultima partidă ofi-
cială din viaţa lui, n-ar fi fost firesc să-şi dorească mai mult
decât oricine altcineva să părăsească locul înfrângerii, mai
ales că s-ar fi putut odihni astfel după lupta dusă totodată şi
cu boala? Nu-i mai păsa oare de nimic? Pe când noi, organi-
zatorii – până şi eu, martor ocular al înfruntării –, nu ştiu-
serăm cum să ne întoarcem mai repede acasă, nu mai rezis-
taserăm să rămânem, doar el, învinsul, stătea mai departe cu
aerul absent de totdeauna, cu aceeaşi expresie imperturba-
bilă, lăsându-i oare pe alţii să-şi imagineze toată tristeţea şi
oboseala sa? Adversarul lui, Ōtake 7-dan, plecase fără să
piardă nici o clipă. Spre deosebire de meijin, care nu avea co-
pii, familia lui era numeroasă.
La vreo doi-trei ani după această partidă am primit o scri-
soare de la doamna Ōtake, în care îmi spunea că la ei acasă
au ajuns să fie şaisprezece persoane. Gândindu-mă că în mij-
locul atâtor inşi firea lui Ōtake, stilul său de viaţă nu puteau
să nu iasă la iveală, am început să doresc să le fac o vizită.
Ulterior, când i-a murit tatăl şi cei şaisprezece au rămas doar
cincisprezece, m-am dus o dată să le prezint condoleanţe – e
un fel de a spune, căci trecuse mai bine de o lună de la în-
mormântare. Era prima mea vizită acolo şi Ōtake 7-dan lip-
sea de acasă, dar soţia lui mă întâmpină cu amabilitate şi mă
pofti în camera de primire. După formulele de rigoare, se
adresă din uşă cuiva:
— Ei, cheamă-i aici pe toţi, te rog!
Se auzi zgomot de paşi iuţi şi vreo cinci adolescenţi intra-
ră în cameră. Se aşezară în rând, ca la raport. Erau probabil
discipolii maestrului, având cam între unsprezece-doispre-
zece şi douăzeci de ani, iar printre ei se afla şi o fată cu obra-
jii roşii, foarte înaltă.
Doamna mă prezentă şi le spuse:
— Salutaţi-l pe sensei!
Îşi înclinară toţi, scurt, capetele. Am simţit toată căldura
acelui cămin. Nu găseam nimic silit, gesturile erau cât se poate
23
 de fireşti. După ce tinerii au părăsit camera, i-am auzit aler-
gând zgomotos prin toată casa.
La invitaţia doamnei, am urcat la etaj şi am jucat o partidă
cu unul dintre discipoli. Am fost servit apoi, pe rând, cu tot
felul de gustări şi vizita a durat mult.
În cei şaisprezece membri ai familiei erau cuprinşi şi dis-
cipolii. Nici unul dintre ceilalţi tineri maeştri profesionişti de
go nu avea patru sau cinci elevi particulari. Era un semn al
popularităţii, precum şi al veniturilor lui Ōtake 7-dan, el era
însă un tată îngăduitor şi simţul familiei i se extindea, pro-
babil, şi asupra lor.
Chiar şi în perioada în care, ca partener al mei-jinului în
partida de adio, se afla închis în hotel ca într-o cutie de con-
serve, în zilele în care se juca, seara după terminarea sesiu-
nii, se retrăgea întotdeauna în camera lui şi îi telefona ime-
diat soţiei.
— Astăzi sensei a binevoit să avansăm până la mutarea
cutare.
Îi spunea doar atât, fără să-i scape vreo indiscreţie din ca-
re să se poată ghici situaţia partidei şi, când îl auzeam vor-
bind astfel, nu puteam să nu fiu cuprins de simpatie faţă de el.

24
 4
La ceremonia de inaugurare de la Kōyōkan, în parcul
Shiba, Negrul şi Albul au jucat doar câte o mutare, iar a doua
zi nu au înaintat decât până la Alb 12. Pe urmă, locul de
desfăşurare a partidei s-a mutat la Hakone, iar meijinul, Ōtake
7-dan şi organizatorii au plecat împreună. În ziua sosirii la
hotelul Taisei de la Dōgashima[22], întrucât lupta urma abia
să înceapă, şi între adversari nu exista nici o tensiune,
meijinul, pe când îşi bea sake-ul de seară – măsura lui obiş-
nuită –, discuta destins, însoţindu-şi cuvintele de gesturi.
Deoarece masa mare din salonul în care am fost conduşi
pentru moment arăta a fi din lac de Tsugaru[23], a venit vor-
ba despre obiecte de lac şi meijinul şi-a amintit:
— Nu ştiu când să fi fost... dar am văzut odată un goban de
lac. Nu era doar lăcuit, ci cu totul din lac solidificat, operă a
unui meşteşugar din Aomori, care îl făcuse de plăcere şi
lucrase la el douăzeci şi cinci de ani. Trebuia să aştepte us-
carea fiecărui strat înainte de a-l aplica pe următorul, aşa că
o fi durat cam atât. Cele două goke şi cutia erau tot din lac. Îl
dusese la o expoziţie şi îi pusese o etichetă cu preţul de
5.000 de yeni, dar, fiindcă nu putuse să-l vândă, venise cu el
la Nihon kiin[24] să fie ajutat să-l plaseze cu 3.000 de yeni,
dar, oricum... În orice caz, cântărea mult. Mai greu decât
mine. Avea 49 de kilograme! Apoi, privindu-l pe Ōtake:
— Ōtake-san, iar v-aţi îngrăşat!
— Şaizeci de kilograme...

22 Unul din cele şapte izvoare termale din Hakone.

23 Peninsulă în prefectura Aomori, în extremitatea nordică a
insulei Honshu.
24 Federaţia japoneză de go.
25
 — Oho!? Exact dublu faţă de mine. Ca vârstă însă, nici pe
jumătate...
— Am împlinit treizeci de ani, sensei. Destul de neplăcut,
treizeci... Pe vremea când veneam la dumneavoastră acasă
pentru studiu eram cam firav... Începu Ōtake 7-dan cu amin-
tirile din adolescenţă. Eram foarte bolnav pe atunci, când vă tot
deranjam, iar soţia dumneavoastră m-a ajutat nespus de mult!
Discuţia a trecut după aceea la izvoarele termale din satul
natal al doamnei Ōtake în Shinshū[25], apoi la familie. Ōtake
se căsătorise la douăzeci şi trei de ani, pe când era 5-dan.
Avea trei copii. Punându-i la socoteală şi pe cei trei elevi
particulari, familia lui avea zece membri.
Povesti că fata sa mai mare, în vârstă de şase ani, învăţase
go doar privind şi imitând.
— Nu demult, am jucat cu ea cu seimoku şi am notat
partida.
— Oho, cu seimoku?! Remarcabil! aprecie însuşi meijinul.
— Şi fata cealaltă, de patru ani, ştie deja ce e un atari.
Nu-mi dau încă seama dacă are sau nu talent, dar dacă ar
progresa...
Cei de faţă tăceau, puşi în încurcătură.
Se părea că Ōtake 7-dan, figură de prima mărime din
lumea goului, jucând cu cele două fetiţe ale sale de şase şi
patru ani, se gândea în mod serios să facă din ele jucători
profesionişti ca şi el, presupunând că aveau aptitudini. Deşi
se spune că talentul la go se manifestă de pe la zece ani şi că,
dacă nu se începe încă de atunci, nu se obţin cine ştie ce
rezultate, mie spusele lui Ōtake mi-au sunat foarte ciudat[26].
Să fi fost oare tinereţea celor treizeci de ani ai lui, cel pose-
dat de go şi care nu resimţea încă oboseala jocului? Oricum,
am avut convingerea că la el în familie domnea fericirea.
În acel moment, meijinul ne-a vorbit despre casa lui din
Setagaya, unde pe terenul de 860 de metri pătraţi, suprafaţa
construită era de 265 de metri pătraţi, grădina fiind compa-
rativ mică; de aceea, dorea s-o vândă şi să se mute într-un

25 Veche provincie corespunzând în mare măsură cu actuala

prefectură Nagano.
26 Una din fetele maestrului, Kitani Reiko (după căsătorie
Kobayashi Reiko), a ajuns la nivelul de 6-dan profesionist.
26
loc cu o grădină ceva mai mare. A pomenit şi despre familie,
alcătuită numai din două persoane, el şi soţia. Nu mai avea
acum nici un discipol.

27
 5
După o pauză de trei luni, când meijinul a ieşit din spitalul
Sf. Luca, partida a fost reluată la hotelul Dankoen din Itō, dar
în prima zi nu s-a avansat decât cu cinci mutări, de la Negru
101 până la 105. A apărut apoi o neînţelegere asupra zilei în
care să se continue jocul. Ōtake 7-dan nu era de acord cu
modificările cerute de meijin din cauza bolii, privind modul
de desfăşurare a partidei şi era pe punctul de a abandona
lupta. Era o complicaţie mai greu de rezolvat decât cea de la
Hakone.
Deoarece şi jucătorii, şi organizatorii stăteau izolaţi în
hotel şi zilele se scurgeau apăsătoare, fără rost, o dată mei-
jinul a plecat la Kawana să se mai recreeze. Lucru rar o astfel
de plecare din proprie iniţiativă, căci nu-i plăcea deloc să
iasă în lume. În afară de mine, l-au mai însoţit discipolul său
Murashima 5-dan şi tânăra jucătoare profesionistă care nota
partida.
Dar faptul că, odată ajuns la hotelul turistic din Kawana,
s-a instalat într-un scaun elegant din sala mare şi n-a mai
făcut decât să bea ceai, nu se potrivea câtuşi de puţin cu felul
lui de a fi.
Sala avea un perete semicircular de sticlă, ieşit în afară
faţă de clădirea principală şi care dădea spre grădină. Arăta
a belvedere sau a solariu. La stânga şi la dreapta spaţioasei
grădini acoperite cu iarbă se vedeau două terenuri de golf,
circuitul Fuji şi circuitul Oshima. Dincolo de grădină şi de
terenurile de golf se întindea marea.
Admirasem cândva priveliştea luminoasă şi vastă de la
Kawana şi, dorind să i-o arăt meijinului cuprins de o profun-
dă melancolie. Îi observam reacţiile. Distrat, nu avea aerul că
ar vedea peisajul. Pe turiştii din jur nici nu-i băga în seamă.
Deoarece nu spunea nimic nici despre privelişte, nici despre
28
hotel, soţia sa făcea pe intermediarul, ca de obicei, lăudând
ceea ce vedea şi cerându-i părerea. Dar meijinul nici n-o
aproba, nici n-o contrazicea.
Am încercat să-l scot afară, la soare, şi l-am invitat în
grădină.
— Da, hai să mergem! l-a îndemnat şi soţia, venindu-mi în
ajutor. E plăcut afară, ai să te simţi înviorat!
Nu avu nimic împotrivă.
Era o zi senină, liniştită, de toamnă, iar insula Oshima se
vedea în zare uşor înceţoşată. La marginea peluzei din gră-
dină, un şir de pini încadra marea – marea călduţă deasupra
căreia se roteau ulii. La linia dintre peluză şi mare se aflau
ici-colo câteva perechi de tineri căsătoriţi, în călătorie de
nuntă. Poate pentru că se găseau în peisajul acela larg şi lu-
minos, nu aveau stinghereala obişnuită, iar aşa cum se zărea
de departe, cu kimonourile mirese-lor apărând în relief pe
fondul mării şi al pinilor, imaginea transmitea o senzaţie de
prospeţime şi de fericire. Cei care veneau aici făceau parte
din familii înstărite.
— Sunt cu toţii în călătorie de nuntă, i-am spus meijinului,
cu un sentiment de invidie foarte asemănător cu regretul.
— Mare plictiseală! a mormăit el.
Mi-am reamintit mai târziu mormăitul lui cu totul inex-
presiv.
Aş fi vrut să mă plimb pe peluză, chiar să mă aşez undeva
pe iarbă, dar, cum meijinul rămăsese pe loc, în picioare, a
trebuit să stau şi eu cu el.
La întoarcere, maşina a ocolit pe la lacul Ippeki, un lac nu
prea mare, care, în după-amiaza de toamnă târzie, învăluit
într-o atmosferă de sabi[27] profund, era neaşteptat de
frumos. Chiar şi meijinul a coborât din maşină şi l-a admirat
un timp.
Deoarece era atât de plăcut la hotelul din Kawana, în
dimineaţa următoare l-am invitat acolo pe Ōtake 7-dan. Cu
solicitudinea excesivă a unei babe, mă gândeam că ar fi bine
dacă starea de spirit a acestuia, din ce în ce mai proastă, s-ar
putea risipi. I-am mai luat cu noi pe Yawata, secretarul Ni-

27 Atmosferă de linişte, eleganţă şi patină a vremii, constituind

un important concept estetic japonez.
29
 hon kiin-ului, şi pe reporterul Sunada de la ziarul Nichinichi.
La prânz am mâncat sukiyaki[28] în pavilionul rustic din
grădina hotelului şi, până seara, ne-am petrecut timpul cum
am vrut. Mai fusesem şi înainte la hotelul din Kawana, invitat
de un grup de dansatoare, de Okura Kishichirō şi, de aseme-
nea, venisem şi de unul singur, astfel că am putut să fac pe
ghidul.
Şi după întoarcerea de la Kawana, complicaţiile în legă-
tură cu partida au continuat, astfel că, în cele din urmă, până
şi un simplu spectator ca mine a fost nevoit să medieze între
meijin şi Ōtake 7-dan. Oricum, jocul s-a putut relua pe 25
noiembrie.
Alături de meijin a fost aşezat un hibachi[29] mare din
lemn de paulownia, iar la spatele lui încă unul, de formă
alungită. S-a pus apă la fiert. La insistenţele lui Ōtake 7-dan,
ca să se apere de frig, meijinul şi-a legat un fular la gât şi s-a
înfăşurat într-o haină ca un pardesiu, din stofă groasă, căptu-
şită cu lână, pe care la el în cameră o purta tot timpul. Spu-
nea că are puţină febră în ziua aceea.
— Sensei, cât e temperatura dumneavoastră normală? a
întrebat Ōtake 7-dan din faţa gobanului.
— Păi, între 35,7° şi 35,9°, nu atinge 36°, a răspuns mei-
jinul cu voce scăzută, ca şi cum s-ar fi bucurat de ceva.
Cu alt prilej, venind vorba despre înălţimea lui, a replicat:
— La examenul medical, la recrutare, aveam un metru
cincizeci şi unu, apoi m-am mai lungit puţin şi am ajuns la un
metru cincizeci şi doi. Însă, îmbătrânind, m-am scurtat la loc!
Doctorul care l-a consultat pe meijin, când acesta s-a îm-
bolnăvit la Hakone în cursul partidei, spunea:
— Are o conformaţie de copil nedezvoltat. Fără nici un pic
de carne pe coapse. Aproape că nu are forţa să mai meargă.
Nu pot să-i dau dozele normale de medicamente, doar cele
pentru un copil de treisprezece-paisprezece ani...

28 Fel de mâncare din carne şi legume prăjite.

29 Vas în care se pun cărbuni aprinşi şi care serveşte la încălzit.
30
 6
Faptul că, aşezat în faţa gobanului, meijinul părea mult
mai impunător se explica, desigur, prin forţa şi prestanţa
artei lui, prin perfecţiunea dobândită, dar trebuie spus că,
din cei un metru cincizeci şi ceva ai săi, partea superioară a
trupului era relativ înaltă. În plus, avea o faţă prelungă, iar
nasul, gura, urechile îi erau bine dezvoltate. În special bărbia
i se reliefa puternic. Toate acestea ieşeau în evidenţă şi în
fotografiile făcute de mine după ce murise.
În timp ce se developau, eram îngrijorat gândindu-mă
cum va arăta meijinul în ele. Când încredinţasem filmele
pentru prelucrare şi copiere studioului Nonomiya din Kudan,
le explicasem despre cine este vorba şi le atrăsesem atenţia
să lucreze cu mare grijă.
După comemorarea lui Kōyō m-am întors pentru un timp
acasă, dar apoi am revenit la Atami, cerându-i răspicat soţiei
mele să-mi transmită imediat fotografiile la hotelul Jūraku,
atunci când Nonomiya le va trimite la Kamakura, fără să se
uite cumva la ele sau să le mai arate cuiva. M-am gândit că,
dacă fotografiile mele de amator îl vor înfăţişa pe meijin
într-un mod defavorabil, urât sau demn de compasiune, i-aş
prejudicia memoria expunându-le comentariilor altora. Ho-
tărâsem să le ard dacă vor fi nereuşite, fără să le arăt nici
măcar văduvei sau discipolilor. Cum aparatul meu avusese
un defect la obturator, era posibil să le fi ratat.
Tocmai luam masa de prânz, în pavilionul Busho din
grădina cu pruni, împreună cu cei care îl comemoraseră pe
Kōyō, şi gustam abia nişte sukiyaki de curcan, când am pri-
mit un telefon de la soţia mea. Îmi transmitea rugămintea fa-
miliei defunctului de a-i face acestuia nişte fotografii. În acea
dimineaţă, după vizita de condoleanţe la meijin, îmi venise
31
 ideea că poate doreau o ultimă fotografie, pe care aş fi fost în
stare s-o fac chiar eu, sau o mască mortuară, şi am pus-o pe
nevastă-mea, care urma să meargă şi ea acolo, să-mi ducă
mesajul. Văduva mi-a răspuns că n-are nevoie de mască
mortuară, dar că mă roagă pentru câteva poze.
Când a sosit momentul însă, n-am mai avut nici o
încredere în reuşita acestor fotografii care implicau o grea
responsabilitate. Mi-era teamă să nu dau greş şi pentru că
obturatorul se agăţa deseori la închidere. Din fericire, la
Bushō se afla şi un fotograf profesionist, adus de la Tōkyō
pentu festivităţile închinate lui Kōyō, aşa că l-am rugat să
facă el pozele meijinului. Fotograful s-a bucurat. Era posibil
ca văduvei şi celorlalţi să le displacă faptul că aş fi venit pe
neaşteptate cu un intrus, dar era oricum mai bine decât să
fotografiez eu. Totuşi, cei care au protestat au fost organiza-
torii festivităţilor, nemulţumiţi că le pleacă fotograful. Aveau,
de fapt, dreptate. Printre cei aflaţi la comemorarea lui Kōyō
eu eram singurul îndurerat de moartea meijinului şi în
contratimp cu sentimentele celorlalţi. L-am rugat pe fotograf
să se uite la defectul obturatorului. El m-a sfătuit să las
obturatorul deschis şi să-i realizez funcţia manual. Mi-a in-
trodus şi un film nou în aparat. Am luat o maşină şi m-am
dus la Urokoya.
În camera în care zăcea meijinul, ferestrele erau acoperite
cu obloane şi ardea o lampă electrică. Am intrat împreună cu
văduva şi cu fratele ei mai mic.
— E cam întuneric. Să deschid obloanele? a întrebat
acesta.
Am făcut vreo zece poze. Rugându-mă să nu se mai agaţe,
am blocat obturatorul în poziţia deschis şi, în locul său, am
folosit palma. Aş fi vrut să fotografiez din diferite unghiuri,
dar îl stimam prea mult pe meijin ca să mă tot învârt în jurul
lui, aşa că am rămas aşezat tot timpul în acelaşi loc.
Pe spatele pachetului de la Nonomiya, în care se aflau fo-
tografiile şi care îmi fusese trimis de acasă, din Kamakura,
soţia mea scrisese: „A sosit chiar acum de la Nonomiya. Nu
m-am uitat înăuntru. Trebuie să te duci la templu pe 4, la ora 5,

32
pentru mame-maki[30]”. Se apropia, într-adevăr, şi setsu-
bun[31]-ul, când, la templul Tsurugaoka Hachiman[32],
oamenii de litere din Kamakura urmau să fie toshiotoko[33].
Am scos fotografiile la lumină şi am fost imediat captivat.
Erau reuşite – redau imaginea unui om viu, adormit, peste
care plutea însă liniştea morţii.
Deoarece fotografiasem aşezat în dreptul taliei meijinului,
care fusese culcat cu faţa în sus, îi vedeam de astă dată
profilul oblic, privind oarecum de jos. Ca semn al morţii,
perna lipsea, iar capul îi era uşor lăsat pe spate, astfel că
maxilarul puternic şi gura mare, întredeschisă, ieşeau cu atât
mai mult în evidenţă. Nasul viguros i se reliefa proeminent,
dizgraţios aproape. Şi din ridurile pleoapelor închise, până la
fruntea cufundată în umbră, se degaja o adâncă tristeţe.
Lumina de la ferestrele pe jumătate acoperite venea din-
spre picioare, iar cea a lămpii electrice din tavan dinspre
partea de jos a feţei, astfel că, datorită poziţiei capului, frun-
tea se afla în umbră. Reflexele cădeau pe bărbie, apoi pe zo-
nele mai proeminente ale orbitelor adâncite, ale sprâncene-
lor şi ale rădăcinii nasului. La o privire mai atentă, buza in-
ferioară se afla în umbră, cea superioară era luminată, iar
între ele, în întunecimea gurii, lucea un dinte de sus. În mus-
taţa scurtă am observat şi fire albe. Pe obrazul drept avea
două aluniţe mari, vizibile în fotografie. Apăreau şi umbrele
vaselor de sânge distincte de la tâmple până la fruntea
întunecată şi acoperită de riduri. Deasupra frunţii, părul,
tuns scurt, îi sclipea într-un singur punct. Meijinul avea un
păr foarte aspru.

30 Obicei vechi, conform căruia spiritele rele sunt alungate

prin azvârlire cu boabe de mazăre.
31 Ziua schimbării anotimpului, în special începutul primăverii.
32 Important templu shintoist din Kamakura.
33 Bărbaţi desemnaţi de setsubun, pe considerente calendaris-
tice, să îndeplinească mamemaki.
33
 7
Cele două aluniţe mari de pe obrazul drept săreau în ochi,
iar sprânceana de pe aceeaşi parte părea excepţional de
lungă, desenând un arc deasupra pleoapei şi ajungând până
la ridul din colţul ochiului. Cum de arăta oare atât de lungă?
Sprânceana şi aluniţele confereau figurii defunctului un aer
mai apropiat.
Aveam totuşi şi un motiv subiectiv pentru care sprâncea-
na aceasta prelungă mă impresiona. Pe 16 ianuarie, cu două
zile înainte de moartea meijinului, când l-am vizitat împreu-
nă cu nevasta la ryokan-ul Urokoya, soţia sa a zis:
— Da, chiar mă gândeam să vă povestesc de îndată ce
ne-am fi întâlnit. Despre sprânceana asta... A aruncat o pri-
vire spre meijin, ca şi cum l-ar fi invitat să intervină, apoi mi
s-a adresat iar:
— Era în ziua de 12, fără îndoială. O zi mai călduţă. Pentru
că pleca la Atami, ne-am gândit că e bine să fie ras proaspăt,
aşa că am chemat bărbierul casei şi, pe când îl rădea pe ve-
randă, unde era soare, deodată, ca şi cum şi-ar fi adus amin-
te, i-a atras atenţia: ei, dom’ bărbier, vezi că în sprânceana
stângă e un fir foarte lung, semn de bătrâneţe adâncă, ai
grijă, nu cumva să-l tai. Bărbierul s-a oprit din treabă şi a zis:
da, este, este, e aşa cum spuneţi, sensei, un fir care aduce feri-
cire, o să trăiţi mult, da, o să am mare grijă de el, am înţeles.
Bărbatu-meu s-a întors apoi către mine: ei, n-a scris Uragami-san
în relatările lui din ziar şi despre firul ăsta? Uragami-san re-
marcă orice amănunt, nu-i aşa? – până să citească în ziar, el
însuşi nu-l observase câtuşi de puţin. Şi-mi spunea asta cu
toată admiraţia...
Meijinul tăcea ca de obicei, dar deodată o umbră îi trecu
peste faţă. M-am simţit stânjenit.

34
 Şi totuşi nici nu bănuiam că, la numai două zile după po-
vestea cu firul lung din sprânceană, pe care bărbierul trebuia
să nu-l taie, fiind un semn de longevitate, meijinul va muri.
În plus, ceea ce scrisesem despre firul din sprânceana bă-
trânului era, în fond, neinteresant, dar în acel moment îm-
prejurările erau atât de complicate, încât chiar şi un amă-
nunt ca acesta mi se părea că ar putea fi de folos. Iată cam ce
notasem la ryokan-ul Naraya din Hakone despre acea zi:
„Doamna Honinbō îl însoţeşte pe meijin şi locuieşte în
hotel. Doamna Ōtake, deoarece are trei copii, dintre care cel
mai mare doar de şase ani, face naveta între Hiratsuka şi Hakone.
E dureros să urmăreşti frământarea acestor două femei. Pe
10 august, când meijinul continuă să joace dominându-şi
boala, amândouă, fără urmă de sânge în obraz, arată complet
schimbate la faţă. Până acum soţia meijinului nu a mai asis-
tat la desfăşurarea partidei, dar, de astă dată, îşi urmăreşte
tot timpul concentrată bărbatul cu privirea. Nu se uită spre
goban. Nici o clipă nu-şi ia ochii de la soţul bolnav.
Pe de altă parte, doamna Ōtake nu intră niciodată în încă-
perea unde se joacă, dar, cum nu poate sta liniştită, ba se plim-
bă pe coridor, ba se opreşte, pentru ca, în cele din urmă, pro-
babil nemaiputând rezista, să meargă în camera organizatorilor:
— Ōtake tot se mai gândeşte?
— Mda, pare a fi un moment dificil.
— I-ar fi fost mai uşor dacă ar fi dormit astă-noapte...
Ōtake 7-dan nu a închis ochii de ieri nici un moment, fră-
mântându-se întruna dacă să joace sau nu mai departe cu
meijinul bolnav, iar dimineaţa a fost nevoit să facă faţă lup-
tei. Pe deasupra, la ora de întrerupere a partidei, douăspre-
zece şi jumătate, era rândul Negrului şi, deşi ceasul e acum
aproape unu şi jumătate, tot nu se hotărăşte asupra mutării
în plic. De masa de prânz, nici vorbă. E firesc ca soţia sa să nu
poată aştepta liniştită în cameră. Nici ea n-a putut aţipi toată
noaptea.
Singurul radios este Ōtake junior. Copilul ăsta de opt luni e
într-adevăr reuşit. Dacă m-ar întreba cineva despre firea lui
Ōtake 7-dan, cred că ar fi suficient să-i arăt copilul, întru-
chipare perfectă a spiritului bărbătesc al tatălui. Mie, căruia
îmi era greu să mă uit atunci la oricare dintre adulţii de aco-

35
 lo, imaginea acestui mic Momotarō[34] mi-a dat o senzaţie
de uşurare.
Azi, pentru prima oară, am descoperit în sprânceana mei-
jinului un fir alb, lung de mai bine de trei centimetri – neaş-
teptat semn pe chipul lui cu pleoapele umflate şi cu venele
albastre în relief.
În camera unde se desfăşoară partida, atmosfera e apăsă-
toare ca sub aripa unui spirit rău; stând pe coridor, îmi arunc
din întâmplare privirile spre grădina inundată de soarele
văratic, unde o domnişoară îmbrăcată modern azvârle cu un
aer plin de candoare bucăţele de pâine crapilor din lac şi am
senzaţia unui lucru bizar, parcă din altă lume.
Şi soţia meijinului, şi doamna Ōtake au feţele răvăşite, pa-
lide. La începutul jocului, soţia meijinului a părăsit încăpe-
rea, ca de obicei, dar azi a revenit imediat şi, din camera de
alături, continuă să-şi privească soţul. Onoda 6-dan stă cu
ochii închişi şi capul aplecat. Iar Muramatsu Shōfū[35], aflat
şi el în asistenţă, a căpătat o înfăţişare demnă de milă. Chiar
Ōtake 7-dan, într-o tăcere deplină, dă impresia că nu se poa-
te uita spre meijin.
Se deschide plicul cu mutarea secretă, Alb 90[36], şi mei-
jinul, clătinându-şi întruna capul, când la stânga, când la dreap-
ta, taie cu 92. Urmează un lung timp de gândire pentru Alb
94[37] – meijinul pare că suferă, ba închizând ochii, ba pri-
vind în lături, ba aplecându-se din când în când ca şi cum
şi-ar stăpâni o senzaţie de vomă. Nu mai are prestanţa obiş-
nuită. Poate pentru că-l văd în contralumină, conturul figurii
lui îmi apare imprecis, fantomatic. Până şi liniştea din încă-
pere este altfel decât cea de totdeauna. Sunetul pietrelor aşe-
zate una după alta pe goban, 95, 96, 97, are un ecou sumbru,
ca într-o vale pustie.
Pentru Alb 98 meijinul se gândeşte din nou mai bine de o
jumătate de oră. Cu gura uşor întredeschisă, clipind, îşi
foloseşte evantaiul de parcă ar încerca să-şi reînsufleţească

34 Eroul unui cunoscut basm japonez, copil care se luptă cu

dragonii şi îi învinge.
35 Romancier şi publicist (1889-1961).
36 Diagrama nr. 6, H4. (n.red.)
37 Diagrama nr. 7, G3 şi J3 (n.red.)
36
flacăra interioară. Trebuie oare să continue cu orice preţ,
până la capătul puterilor?
Yasunaga 4-dan tocmai a intrat în cameră şi salută
ceremonios din prag, plin de respect. Pare pătruns de evla-
vie. Nici unul dintre jucători nu-l observă. Când meijinul, sau
poate Ōtake 7-dan se întoarce la un moment dat, Yasunaga
se înclină din nou cu deferentă, într-adevăr, nu poţi să nu fii
plin de veneraţie. Partida pare o încleştare demonică pe
viaţă şi pe moarte.
De îndată ce se joacă Alb 98[38], tânărul care notează mu-
tările anunţă că e douăsprezece şi douăzeci şi nouă. Iar după
un minut, e ora mutării în plic.
— Sensei, poate că sunteţi obosit, n-aţi vrea să treceţi
dincolo să vă odihniţi? se adresează Ōnoda 6-dan meijinului.
— Vă rog, odihniţi-vă dacă doriţi... spune şi Ōtake 7-dan,
care tocmai se întorcea de la toaletă. Am să stau singur să
mă gândesc şi am să scriu mutarea în plic. N-am să mă con-
sult absolut cu nimeni!
Şi pentru prima oară, râsul tuturor răsună în încăpere.
Simt toţi că a devenit de nesuportat să-l mai ţină pe meijin
în faţa gobanului. Ar putea foarte bine să se retragă, deoare-
ce mai urmează doar ca Ōtake 7-dan să decidă mutarea în
plic, 99. Cu bărbia în piept, stă la îndoială: să plece, să
rămână...
— Am să mai aştept puţin...
Dar se ridică imediat şi se îndreaptă spre toaletă, după
care, întors în camera de alături, discută amical cu Muramatsu
Shofu şi cu ceilalţi. Departe de goban, pare surprinzător de
sănătos.
...Lăsat singur, Ōtake 7-dan a privit îndelung moyō-ul alb
din colţul din dreapta jos, ca şi cum ar fi vrut să atace pentru
a-l diminua, dar după o oră şi treisprezece minute, când
trecuse de mult de ora unu, mutarea în plic, Negru 99, a fost
un nozoki în centru[39].
De dimineaţă, organizatorii se duseseră în camera meiji-
nului să-l întrebe dacă preferă să joace în pavilionul izolat
sau la etajul clădirii principale.

38 Diagrama nr. 7, L8 (n.red.)

39 Diagrama nr. 7, L11 (n.red.)
37
 — Cum nu mai pot să străbat grădina, aş prefera clădirea
principală, însă Ōtake-san spunea de curând că acolo zgomo-
tul cascadei e prea puternic, aşa că cereţi-i lui părerea. Voi
face cum îşi doreşte el.
Astfel a răspuns meijinul.”

38
 8
Firul despre care scrisesem în articol era un fir alb din
sprânceana stângă. Dar în fotografiile pe care le făcusem
sprânceana dreaptă apărea şi ea în întregime, foarte lungă.
Era greu de crezut că ar fi crescut rapid, după moartea meiji-
nului. Să fi fost sprâncenele lui atât de lungi? Pozele păreau
să le exagereze mărimea – reală, fără îndoială.
Nu-mi prea făceam probleme că aş fi ratat fotografiile. Le
luasem cu un Contax echipat cu obiectiv Sonner de 1,5 şi,
chiar dacă nu mă pricepeam, aparatul, datorită calităţii sale,
făcuse treaba singur. Pentru o lentilă nu există persoană vie
sau moartă, om sau lucru. Lentila nu manifestă sentimenta-
lism sau veneraţie. Fotografiind cu acel Sonner 1,5 pur şi
simplu nu făcusem nici o greşeală importantă. S-ar putea ca,
deşi e vorba de un chip fără viaţă, plenitudinea, blândeţea lui
să se datoreze obiectivului.
Cu toate acestea, emoţia fotografiilor mi-a copleşit inima.
Se afla ea oare pe faţa neînsufleţită a meijinului? Era marcată
perfect, cu toate că un cadavru nu mai are sentimente. Dacă
mă gândesc bine, pozele nu exprimau nici viaţa, nici moar-
tea. Ar fi putut înfăţişa şi pe cineva viu, dormind. Nu ăsta era
însă sensul lor şi, chiar ţinând seama de situaţie, conţin
parcă ceva nici viu, nici mort – oare pentru că dăinuie în ele
un reflex de pe când trăia încă? Îmi evocă imaginea aceasta
tot felul de momente ale existenţei lui? Sau poate din cauză că
nu e vorba de chipul fără viaţă în sine, ci numai de nişte foto-
grafii? Era ciudat că surprindeam mai multe lucruri, mai amă-
nunţit, în ele decât pe chipul din realitate. Fotografiile mi s-au
părut a fi simbolul unei taine care nu trebuia dată în vileag.
Mai târziu, mi le-am reproşat ca pe o faptă neomenoasă.
Asemenea imagini n-ar trebui să rămână. Şi totuşi, nu era

39
 mai puţin adevărat că din ele viaţa de excepţie a meijinului
răzbătea până la mine.
Fără îndoială, nu fusese un bărbat arătos, nici n-avusese o
figură plină de nobleţe, ci de-a dreptul comună. Nu-i puteai
găsi nimic frumos în trăsături. Urechile, de pildă, arătau de
parcă lobii i-ar fi fost striviţi. Gura îi era mare, ochii – mici.
De-a lungul atâtor ani, arta sa le desăvârşise individualitatea,
şi atitudinea lui în faţa gobanului ajunsese să aibă în jur o
influenţă liniştitoare, care emana ca un parfum şi din foto-
grafii, în linia pleoapelor închise ca în somn se aduna o adân-
că tristeţe.
Mutându-mi apoi privirile către piept, mi s-a părut că
doar un cap de păpuşă iese din kimonoul aspru cu motive de
carapace de broască ţestoasă. Cum meijinul fusese îmbrăcat
cu acest kimono de Ōshima după ce murise, nu-i cădea cum
trebuie pe corp şi stătea umflat în dreptul umerilor. Am avut
senzaţia că trupul îi lipseşte de la piept în jos. Cu picioarele
şi coapsele sale, după cum spusese doctorul la Hakone, aproa-
pe că nu avea forţa să mai meargă.
Când corpul neînsufleţit a fost scos din Urokoya şi urcat în
maşină, parcă se destrămase cu totul în afară de cap. Primul
lucru pe care îl remarcasem pe când relatam desfăşurarea
partidei fusese subţirimea genunchilor meijinului aşezat. Şi
în fotografiile făcute după moarte nu mai era decât chipul –
te înfiora impresia de cap retezat. Aceste poze păreau ireale,
poate şi pentru că erau ale unui om ajuns la capătul luptei
tragice pentru desăvârşire în arta sa, desprins de aproape
tot ce era material. Surprinsesem probabil în ele faţa celui
predestinat martiriului. După cum arta lui Shūsai meijin a
ajuns la capăt odată cu partida de adio, tot aşa i s-a sfârşit
parcă şi viaţa.

40
 9
Cred că ceremonia de deschidere a acestei partide de adio
a fost un caz fără precedent. Nu s-a jucat decât o mutare a
Negrului şi una a Albului, după care a avut loc un banchet.
În ziua de 26 iunie a anului 13 Shōwa (1938), sezonul
ploios a fost întrerupt de o zi senină; pe cer pluteau nori
uşori de vară. În grădina Kōyōkan din parcul Shiba cu
verdele spălat de ploaie, razele de soare sclipeau pe frunzele
rare de bambus.
Pe locul de onoare, în faţa nişei tokonoma de la parter,
stăteau înşiraţi Honinbō meijin şi adversarul său Ōtake
7-dan, iar la stânga celui dintâi meijinii de shōgi Sekine, al
treisprezecelea cu acest nume, şi Kimura şi meijinul de renju[40]
Takagi – în total patru cu acest titlu. Meijinii de shōgi şi renju
asistau la partida meijinului de go, invitaţi de către ziar.
Apoi, la dreapta lui Ōtake 7-dan stăteau directorul şi redac-
torul-şef ai ziarului organizator, preşedintele şi cu secretarul
Nihon kiin-ului, trei maeştri de go în vârstă, toţi trei având
7-dan, arbitrul partidei Onoda 6-dan; mai erau prezenţi, de
asemenea, jucători profesionişti, foşti discipoli ai maestrului
Honinbō.
Apreciind din ochi atmosfera din rândurile asistenţei,
foarte solemnă în hainele de ceremonie cu însemnele de
familie, directorul a rostit o scurtă cuvântare de deschidere a
partidei. După aceea, toată lumea şi-a ţinut răsuflarea în
timp ce în mijlocul sălii mari se pregătea gobanul. Deja mei-
jinul, ca întotdeauna în faţa tablei de joc, se manifesta în felul
său şi, în linişte, s-a aşezat cu umărul drept mai coborât. O, şi

40 Joc numit şi gomoku narabe, care foloseşte tabla de go şi la

care câştigă cel care reuşeşte primul să plaseze cinci pietre în
linie.
41
 genunchii lui firavi! Evantaiul îi părea prea mare. Ōtake 7-dan,
cu ochii închişi, îşi legăna capul dintr-o parte în alta.
Ridicându-se în picioare, meijinul, aşa cum ţinea evan-
taiul, luase în mod spontan atitudinea unui vechi samurai cu
sabia scurtă în mână. S-a aşezat în faţa gobanului. Cu palma
stângă în hakama[41], cu cealaltă uşor strânsă, îşi ţinea ca-
pul foarte drept. Ōtake 7-dan şi-a ocupat şi el locul. L-a salu-
tat pe meijin şi a aşezat goke-ul de pe goban la dreapta. S-a
înclinat din nou, apoi a închis ochii. A rămas în poziţia asta.
— Să începem, l-a îndemnat meijinul.
Vocea îi era scăzută, dar dură. Doar că nu-l întreba ce face.
I-o fi displăcut atitudinea teatrală a lui Ōtake, sau poate îşi
manifesta astfel spiritul de luptă? Brusc, Ōtake 7-dan a des-
chis ochii, dar i-a închis la loc. Ca şi mai târziu la hotelul din
Itō, când în zilele de desfăşurare a jocului citea dimineaţa
Sutra Lotusului, şi de data asta, cu ochii închişi, încerca să se
reculeagă, probabil rugându-se. Imediat însă, a răsunat pu-
ternic zgomotul pietrei. Era unsprezece şi patruzeci de minute.
Va fi un fuseki vechi sau unul modern, un hoshi sau un
komoku, ce tabără va alege Ōtake 7-dan, pe cea a înnoitorilor
sau pe cea a tradiţionaliştilor? se întreba toată lumea. Prima
mutare a Negrului a fost însă un komoku în colţul din dreap-
ta sus, la R 16. Astfel s-a lămurit o primă mare dilemă a partidei.
În faţa acestui komoku, meijinul, cu mâinile pe genunchi, a
privit îndelung spre goban. Scăldat în lumina puternică în
care un număr mare de reporteri fotografiau sau filmau, cu
gura atât de strânsă încât buzele îi deveniseră proeminente,
pentru el cei din jur parcă dispăruseră. Era a treia partidă a
lui la care asistam şi, de fiecare dată când se aşeza în faţa
gobanului, totul se limpezea în jur ca sub o adiere de aer
proaspăt.
După cinci minute, uitând că urmează o mutare în plic,
meijinul a făcut un gest ca şi cum, distrat, ar fi vrut să joace.
— S-a hotărât că va fi o mutare în plic, a spus Ōtake 7-dan
şi tot el răspunse: Sensei, într-adevăr, dacă nu pui piatra pe
tablă, parcă nu te simţi bine, nu?...

41 Un fel de pantalon foarte larg jos, cu pliuri verticale.

42
 Condus de preşedintele Nihon kiin-ului, meijinul s-a
retras singur în camera de alături, închizând uşa glisantă în

Diagrama nr. 1

urma lui. A scris pe diagramă mutarea Alb 2 şi a introdus-o

în plic. Dacă măcar o singură altă persoană ar vedea mutarea
secretă, ea nu ar mai putea fi considerată astfel.
Revenit lângă goban, a exclamat:
— Nu e nici un pic de apă!...
Şi umezindu-şi degetele cu limba, a lipit plicul. Peste
partea lipită şi-a pus semnătura. Ōtake 7-dan a semnat
dedesubt. Unul dintre organizatori a închis plicul în altul mai
mare şi şi-a pus sigiliul, apoi l-a încredinţat seifului de la
Kōyōkan.
Cu aceasta, ceremonia s-a terminat.
Spunând că vrea să facă fotografii pentru străinătate,
Kimura Ihei i-a readus pe jucători la locul lor. Operaţia odată
terminată, asistenţa s-a destins, iar bătrânii maeştri 7-dan
s-au apropiat admirativi de goban şi au început să-şi dea cu

43
 părerea asupra grosimii pietrelor albe – 11 mm, ba 11,5 mm,
ba 11,8 mm. Meijinul de shōgi, Kimura, aflat alături, spuse:
— Ca pietre sunt tot ce poate fi mai bun? Ia să le ţin puţin
în palmă! şi luă câteva.
Dacă într-o astfel de partidă se joacă măcar o singură mu-
tare pe el, unui goban îi creşte faima, aşa că fuseseră aduse
mai multe gobanuri vestite, cu care posesorii se mândreau.
După o scurtă pauză, începu banchetul festiv.
Cei trei meijini invitaţi la ceremonia de deschidere aveau
vârstele următoare: meijinul de sbogi Kimura treizeci şi trei
de ani, meijinul Sekine al 13-lea şaptezeci, iar meijinul de
renju Takagi cincizeci de ani.

44
 10
Născut în anul 7 Meiji (1874), Honinbō meijin îşi serbase
a şaizeci şi patra aniversare doar cu două-trei zile mai înain-
te, dar, datorită momentului nefavorabil – incidentul japo-
no-chinez –, o făcuse într-un cerc restrâns.
În preajma celei de a doua sesiuni, a spus referindu-se la
Kōyōkan:
— Oare o fi fost construit înainte de a mă naşte eu?
Şi a povestit că în epoca Meiji aici jucaseră şi Murase
Shuho 8-dan, şi Honinbō Shūsai meijin.
Camera în care a continuat a doua zi partida se afla la etaj
şi plutea în ea sabi-ul epocii Meiji. Frunze roşii de arţar[42]
se întindeau pe uşile glisante şi deasupra lor, iar pe parava-
nul auriu aflat într-un colţ erau pictate în stilul lui Korin[43]
aceleaşi splendide frunze. În tokonoma era aranjată o ike-
bana cu yatsude[44] şi dalii. Deoarece încăperea de 18 jō[45]
dădea în alta de 15 jō, florile acestea, atât de mari, nu
supărau privirea. Daliile erau uşor ofilite. Nimeni nu intra
sau ieşea, cu excepţia unei servitoare – pieptănată într-un
stil tradiţional pentru adolescente, cu ace lungi împodobite cu
flori înfipte în păr –, care aducea din când în când ceai. Miş-
cările calme ale evantaiului alb al meijinului se reflectau în
tava neagră lăcuită, pe care se afla apă cu gheaţă. Eu eram
singurul spectator al partidei.

42 Kōyō din numele hotelului Kōyōkan înseamnă frunze roşii

de arţar.
43 Ogata Korin, pictor din perioada Edo mijlocie, specialist şi în
makie (pictură cu inserţie de aur, acoperită cu lac).
44 Copac scund, cu frunze mari, palmate (Fastia japonica).
45 Unitate de măsură pentru suprafaţa camerelor, egală cu
suprafaţa unui tatami (1,80 m x 0,90 m).
45
 Ōtake 7-dan poartă peste veştmintele negre un haori[46]
tot negru, de mătase, cu însemnele familiei. Meijinul, parcă
puţin mai destins azi, are şi el un haori brodat cu însemnele
familiei. Gobanul este altul decât cel de ieri.
La ceremonia din ajun, Negrul şi Albul au jucat numai câte
o mutare, astfel că lupta serioasă începe de abia de acum.
Ōtake 7-dan, deşi dă întâi impresia că vrea să-şi facă vânt cu
evantaiul, îşi duce în schimb mâinile la spate, apoi îşi pune
evantaiul pe picioare şi, cu cotul pe genunchi, îşi sprijină ca-
pul în palmă şi, în timp ce el se gândeşte la mutarea Negru 3,
deodată, respiraţia meijinului devine mai accentuată, o res-
piraţie amplă care îi înalţă umerii. Nu e totuşi deloc dezor-
donată, ci ca o hulă uniformă. O forţă nestăvilită urcă parcă
în el din adâncuri, încordându-i spiritul. Deoarece meijinul
însuşi nu părea că şi-ar da seama de asta, mi s-a strâns ini-
ma. Dar nu după mult, respiraţia i s-a liniştit de la sine. Aproa-
pe pe nebăgate de seamă, a redevenit calmă ca mai înainte.
M-am întrebat dacă nu asistasem cumva la trecerea unei
graniţe spirituale la începutul înfruntării. Era oare un mod
inconştient de a-şi primi inspiraţia sau poarta dincolo de ca-
re spiritul de luptă urcând ca o flacără se purifica în uitare
de sine? Din cauza asta devenise oare „meijinul invincibil”?
Înainte de începerea partidei, Ōtake 7-dan se înclinase
politicos în faţa meijinului şi îi spusese:
— Sensei, îmi cer scuze, dar în timpul jocului va trebui din
când în când să merg afară...
— Şi eu am astfel de probleme, a mormăit meijinul. Mă
scol uneori şi de trei ori pe noapte.
Mi s-a părut ciudat că nu percepea nervozitatea structura-
lă a lui Ōtake 7-dan.
Şi eu, de exemplu, când mă aşez la masa de lucru, beau
mult ceai şi merg des la toaletă, ba mă deranjează uneori şi o
diaree de natură nervoasă, dar Ōtake 7-dan întrecea orice
măsură. La marile turnee de primăvară şi toamnă organizate
de Nihon kiin, era singurul care îşi punea alături un ceainic
impozant şi bea cu înghiţituri mari un ceai obişnuit. Unul din
adversarii lui de valoare din acea vreme, Go Seigen 6-dan, se
ducea şi el deseori la toaletă în timp ce juca. În cursul unei

46 Haină scurtă în stil japonez, cu mâneci largi.

46
partide de patru-cinci ore, am numărat, s-a ridicat de peste
zece ori. Deşi Go 6-dan nu bea chiar aşa de mult ceai, era de
mirare că fiecare absenţă a sa era însoţită de zgomotul apei.
Ōtake 7-dan nu avea probleme numai cu vezica. Era curios
să vezi cum îşi desface încă de pe coridor hakama şi obi-ul.
După şase minute de gândire a jucat Negru 3.
— Scuzaţi-mă, a spus şi s-a ridicat repede.
După Negru 5 s-a sculat iar:
— Scuzaţi-mă...
Meijinul a scos din mânecă[47] o ţigară şi a aprins-o fără
grabă.
Pe când se gândea la mutarea Negru 5, Ōtake 7-dan ba îşi
băga palma în kimono, ba îşi încrucişa braţele, ba îşi lovea cu
palmele lateral genunchii, ba îndepărta un fir de praf
invizibil de pe goban, ba întorcea pe dos câte o piatră albă a
adversarului. De fapt, le întorcea pe faţă. Atunci când pietre-
le albe au cele două feţe distincte, suprafaţa interioară a scoi-
cii hamaguri din care sunt făcute, netedă şi fără dungi, con-
stituie partea de sus, dar aproape nimeni nu ia în seamă acest
amănunt. Cu toate acestea, când meijinul, fără să-i pese, pu-
nea o piatră invers, Ōtake 7-dan o reaşeza.
— Sensei, sunteţi atât de tăcut, că mă influenţaţi şi pe
mine – nu-mi intru în ritm, a spus el pe jumătate în glumă.
Îmi place să fie animaţie în jur, dacă e linişte obosesc.
Ōtake 7-dan are obiceiul ca în timpul partidei să facă des
glume, mai proaste sau mai bune, dar, cum meijinul le ignora
fără să răspundă în nici un fel, avea senzaţia unor lovituri în
gol şi nu se simţea deloc în largul lui. Şi, în afară de asta, faţă
de meijin se purta mai respectuos ca de obicei.
Poate că ţinuta demnă din timpul jocului nu vine decât
odată cu vârsta, apărând de la sine la maturitate, sau poate
că azi manierele sunt mai puţin preţuite, dar tinerii jucători
profesionişti manifestă uneori obiceiuri bizare. Un caz văzut
chiar de mine la un mare turneu organizat de Nihon kiin şi
care m-a contrariat este cel al unui tânăr 4-dan care, în tim-
pul partidelor, de câte ori adversarul era la mutare, începea
să citească un roman dintr-o revistă literară deschisă pe ge-
nunchi. Când partenerul juca, îşi ridica privirea, se gândea şi

47 Mâneca largă a hainelor japoneze serveşte drept buzunar.

47
 muta la rândul lui, pentru ca să-şi lase iarăşi nepăsător ochii
pe revistă. Desconsiderat astfel, adversarul se enerva. Ulteri-
or, am auzit că n-a trecut mult şi acel 4-dan a înnebunit. Poa-
te că, din pricina unei nervozităţi maladive, i se părea de ne-
suportat timpul cât adversarul se gândea.
Se spune că Ōtake 7-dan şi Go Seigen 6-dan au fost odată
la un spiritist şi l-au întrebat care e starea mentală necesară
ca să câştigi la go. Li s-a răspuns că, atunci când adversarul e
la mutare, să îşi golească mintea de orice gând. Onoda 6-dan,
la câţiva ani după ce a asistat la partida de adio a lui Honinbō
meijin, chiar înainte de a înceta şi el din viaţă, nu numai că a
câştigat toate partidele la marele turneu al Nihon kiin-ului,
dar a jucat de-a dreptul splendid. Şi atitudinea lui era cu to-
tul alta. În timp ce adversarul se gândea, stătea liniştit cu ochii
închişi. Spunea că se eliberase de dorinţa de a câştiga. La sfâr-
şitul turneului a intrat în spital şi a murit fără să ştie măcar
că avea cancer la stomac. Şi Kubomatsu 6-dan, unul din pro-
fesorii lui Ōtake în vremea adolescenţei sale, la turneul de
dinaintea morţii a obţinut nişte rezultate remarcabile.
Tensiunea partidei se manifesta la meijin şi la Ōtake 7-dan
într-un contrast total – linişte şi mobilitate, stăpânire şi ner-
vozitate. Când se cufunda în joc, meijinul nu se mai depărta
de goban. Îţi poţi da seama de obicei după atitudinea şi
expresia jucătorilor de situaţia partidei, doar despre meijin
se spunea că nu observă niciodată nimic. Jocul lui Ōtake 7-dan
nu avea însă febrilitatea lui caracteristică, ci dimpotrivă, era
un go puternic, concentrat pe linii de forţă. El obişnuia să
reflecteze îndelung şi timpul nu îi ajungea niciodată, astfel
că, pe măsură ce începea să-l preseze, cerea cronometrorului
să-i anunţe secundele rămase şi, în ultimul minut, juca o sută
sau chiar o sută cincizeci de mutări, impresionându-şi cu
formidabila sa hotărâre adversarul.
Faptul că se ridica de la locul său tocmai când credeai că
s-a aşezat însemna probabil un fel de pregătire pentru luptă,
cum era şi accelerarea respiraţiei în cazul meijinului. Ceea ce
m-a tulburat totuşi a fost unduirea umerilor înguşti ai aces-
tuia. Mi s-a părut că am surprins pe furiş apariţia tainică, fă-
ră durere, fără violenţă, a inspiraţiei, apariţie insesizabilă atât
pentru meijin, cât şi pentru cei din jurul său.

48
 Însă, când m-am gândit mai bine după aceea, mi-am spus
că nu era, poate, decât un renghi pe care mi-l jucase imagina-
ţia. Era posibil ca meijinul să fi simţit doar o durere în piept
şi, după două zile succesive de joc, boala de inimă să i se fi
înrăutăţit şi atunci să fi avut pentru prima oară un uşor atac.
Nu ştiam că suferă de inimă şi, datorită respectului pe care i-l
purtam, am tras o concluzie greşită. Însă poate că în momen-
tul acela el însuşi nu-şi dădea seama de boala sa, nici de felul
cum respira. Nu-l trădase nici expresia feţei şi nici n-a făcut
vreun gest semnificativ.
Pentru mutarea Negru 5, lui Ōtake 7-dan i-au trebuit do-
uăzeci de minute, iar meijinului patruzeci şi unu pentru Alb
6. A fost primul timp lung de gândire al partidei. Se hotărâse
ca jucătorul aflat la mutare la ora patru după-masa să dea
mutarea în plic. Deoarece Ōtake 7-dan a jucat Negru 11 la pa-
tru fără două minute, dacă meijinul nu răspundea în cele
două minute rămase, urma ca mutarea sa să fie secretă. Şi a
dat în plic Alb 12 la ora patru şi douăzeci şi două.

Diagrama nr. 2

49
 Cerul senin de dimineaţă începuse să se întunece. Erau pri-
mele semne ale ploilor torenţiale ce aveau să provoace ma-
rile inundaţii din Kantō până în Kansai.

50
 11
A doua zi la Kōyōkan, jocul trebuia să se reia la zece di-
mineaţa, dar, pentru că au şi apărut nişte neînţelegeri, a fost
amânat până la ora două. Eu, ca ziarist şi simplu spectator,
nu eram implicat, însă confuzia organizatorilor sărea în ochi,
iar câţiva jucători profesionişti de la Nihon kiin, veniţi în gra-
bă, ţineau o consfătuire în altă cameră.
În acea dimineaţă, în holul de la intrare, am dat peste
Ōtake 7-dan care tocmai sosise cu un geamantan mare.
— Bagajul dumneavoastră, Ōtake-san? l-am întrebat.
— Da. Astăzi plecăm de aici la Hakone, unde vom sta izo-
laţi, a răspuns el, cu tonul iritat de dinaintea jocului.
Deşi auzisem că în cursul zilei jucătorii urmau să plece de
la Kōyōkan la hotelul din Hakone, fără să mai treacă pe
acasă, dimensiunile bagajului lui Ōtake mi s-au părut exa-
gerate.
Dar meijinul nu făcuse nici o pregătire pentru Hakone.
— Ah, aşa s-a stabilit? înseamnă că trebuie să merg şi la
frizer...
Ōtake 7-dan, care ştia că până la sfârşitul partidei, timp de
vreo trei luni, nu va mai da pe acasă şi se pregătise sufle-
teşte, nu numai că se simţea scos din ritm, dar considera că
nici înţelegerea nu era respectată. În plus, îl nemulţumea
profund faptul că nimeni nu putea spune cu certitudine dacă
meiji-nului i se comunicaseră sau nu condiţiile stabilite. Se
temea apoi ca nu cumva încălcarea de la bun început a re-
gulilor stricte convenite să nu constituie un precedent. Că nu
i se atrăsese din vreme atenţia meijinului era, fără îndoială, o
neglijenţă a organizatorilor. Totuşi, întrucât nu se încumeta
nimeni să-i adreseze reproşuri unui om de excepţie ca el,
probabil că încercaseră să-l facă pe tânărul 7-dan să înţe-

51
 leagă şi să accepte situaţia. Iar Ōtake 7-dan rămăsese ferm
pe poziţie.
În caz că meijinul nu ştiuse de plecarea la Hakone, nu se
mai putea face nimic; în timp ce în camera alăturată se ţinea
sfat şi pe coridor era un necontenit du-te-vino, iar Ōtake
7-dan se retrăsese, am rămas să aştept de unul singur în sala
de joc. Se întârziase deja cu masa de prânz când s-a găsit o
soluţie, şi anume să se joace de la două la patru, urmând ca
după două zile de pauză să se meargă la Hakone.
— În două ore n-o să jucăm cine ştie ce. Ar fi mai bine
dacă am continua în linişte după ce ajungem la Hakone, a
spus meijinul.
Fără îndoială că avea dreptate, dar nu s-a procedat aşa.
Părerile lui puteau isca incidente ca acesta, astfel că nu erau
admisibile capricii de genul schimbării zilei de joc după dis-
poziţia jucătorilor.
Acum goul are o mulţime de reguli. Faptul că la partida de
adio se stabilise un acord exagerat ţintea să tempereze atitu-
dinea de modă veche, toanele meijinului, refuzându-i orice
privilegiu, în ideea ca întrecerea să se desfăşoare în condiţii
de deplină egalitate.
Ca să se poată respecta „sistemul conservei” adoptat, tre-
buia ca jucătorii să plece de la Kōyōkan la Hakone fără a mai
da pe acasă. „Conserva” însemna că până la sfârşitul partidei
cei doi adversari nu puteau să părăsească locul unde se juca,
nici să se vadă cu alţi jucători de go, ceea ce pe de o parte
prevenea sfaturile din afară şi proteja sacralitatea întrecerii,
dar pe de alta făcea să se piardă ceva din respectul faţă de
personalitatea fiecăruia. Era totuşi un mod de a păstra co-
rectitudinea înfruntării. Cu atât mai mult cu cât într-o astfel
de partidă, care se desfăşura o dată la cinci zile şi urma să
dureze vreo trei luni, indiferent dacă jucătorii ar fi cerut sau
nu sfaturi, nu exista doar un simplu dubiu, ci de-a dreptul
teama de amestecul unei inteligenţe străine. Desigur, în rân-
durile jucătorilor profesionişti se manifestă o conştiinţă eti-
că şi o politeţe a artei lor, care îi face să se reţină de la a co-
menta o partidă întreruptă, şi cu atât mai mult faţă de cei ca-
re o joacă; dacă regula ar fi însă încălcată o dată, lucrurile
s-ar repeta la nesfârşit.

52
 În ultima parte a vieţii meijinului, în peste zece ani nu
s-au disputat decât trei partide pentru titlu, el căzând bolnav
cu prilejul fiecăreia din ele. Ca urmare a celei dintâi s-a îm-
bolnăvit, după a treia a murit. Le-a jucat pe toate până la ca-
păt, dar, din cauza întreruperilor, cea dintâi a durat două
luni, a doua patru, iar cea de adio şapte luni.
A doua a avut loc cu cinci ani înainte de partida de adio, în
anul 8 Shōwa (1933), contra lui Go Seigen 5-dan şi, în faza de
mijloc, pe la mutarea 150, deşi jocul era foarte strâns, Albul
nu părea că stă prea bine; meijin-ul a găsit însă o mutare ex-
celentă, Alb 160, şi a câştigat cu două puncte. A circulat to-
tuşi zvonul că mutarea asta atât de inspirată fusese găsită de
Maeda 6-dan, discipolul lui. Nu se ştie dacă era adevărat sau
nu. Maeda a negat. Fiindcă a durat patru luni, între timp ele-
vii i-au analizat probabil partida. Şi e posibil să fi descoperit
acel Alb 160. Întrucât era o mutare remarcabilă, nu e exclus
să i-o fi propus. Dar se putea tot atât de bine şi ca meijinul
însuşi s-o fi găsit. Nimeni nu putea şti, cu excepţia lui şi a dis-
cipolilor săi.
Prima dintre cele trei partide s-a desfăşurat în anul 15
Taisho (1926), între Nihon kiin şi gruparea rivală Kiseisha.
Cei doi „comandanţi supremi”, meijinul şi Karigane 7-dan,
s-au înfruntat în faţa propriilor oştiri, iar în cele două luni,
fără nici o îndoială, jucătorii ambelor tabere au studiat
partida în detaliu, nu ştiu însă dacă au dat sau nu sfaturi ge-
neralilor lor. Presupun că nu le-au dat. Nu era meijinul omul
care să ceară şi cu atât mai puţin să primească sugestii. Arta
lui impunea într-o asemenea măsură, încât îi reducea pe
ceilalţi la tăcere.
Cu toate acestea, şi cu ocazia celei de a treia partide, cea
de adio, întreruptă din cauza bolii meijinului, nu au lipsit
zvonurile despre o presupusă manevră subterană din partea
acestuia. Fiind de faţă de la începutul până la sfârşitul par-
tidei, am fost stupefiat să aud una ca asta.
După pauza de trei luni, în prima zi când partida s-a reluat
la Itō, Ōtake 7-dan s-a gândit îndelung la prima mutare, două
sute unsprezece minute, trei ore şi jumătate, uimindu-i chiar
şi pe organizatori. A început să reflecteze la zece şi jumătate
dimineaţa; a venit apoi şi pauza de prânz de aproximativ o
oră, soarele de toamnă a început să coboare, deasupra goba-
53
 nului s-a aprins lumina electrică. La trei fără douăzeci s-a ju-
cat în sfârşit Negru 101[48].
— Pentru saltul de aici îmi era de ajuns un minut, prost
mai sunt!... Ah, ce nehotărât am devenit! a exclamat Ōtake
7-dan şi a început să râdă. M-am gândit trei ore şi jumătate
dacă să fac un tobi[49] sau să mă extind cu o casă....
Meijinul a zâmbit trist, fără să răspundă. După cum afir-
mase chiar Ōtake 7-dan, mutarea Negru 101 era evidentă
pentru toţi. Partida intrase în faza de yose şi venise momen-
tul ca negrul să invadeze moyo-ul alb din dreapta jos, iar sin-
gura mutare bună nu era decât aici. În afară de acest tobi la
S7, se mai putea lua în consideraţie şi S8, dar chiar dacă
şovăia, între cele două alternative nu era o diferenţă esenţială.
De ce nu se decidea Ōtake 7-dan mai repede? Tot aştep-
tând, a început să mi se pară ciudat şi m-au cuprins îndoie-
lile. Nu cumva o făcea intenţionat? Vrea să scoată omul din
sărite, joacă oare teatru? Şi aveam motive să-l suspectez,
chiar dacă bănuielile erau nefondate. Altfel spus, în cele trei
luni cât partida fusese întreruptă, nu o analizase? Până la
mutarea 100 se ajunsese la o situaţie foarte echilibrată. Deşi
se putea aprecia partida ca fiind de abia în faza de yose mare,
oare nu o examinase atent până la final? Poate că nu ajun-
sese la o concluzie, oricâte variante ar fi pus pe goban, şi ana-
liza se eterniza. Oricum, era greu de crezut că Ōtake 7-dan
nu studiase în acest răstimp o partidă atât de importantă.
Doar avusese trei luni la dispoziţie. A medita trei ore şi
jumătate la o mutare, cum făcea acum, nu era tocmai o disi-
mulare a analizei din perioada întreruperii? Nu numai eu, ci
şi organizatorii priveau cu suspiciune îndelungul timp de
gândire al lui Ōtake 7-dan şi nutreau bănuieli. Chiar şi meiji-

48 Diagrama nr. 10, S7 (n.red.)

49 Tobi — tehnică de go care implică un salt în linie dreaptă
faţă de o piesă proprie. Astfel, două piese de aceeaşi culoare sunt
separate de către o singură intersecţie pe aceeaşi linie. Poate fi
ikken tobi, atunci când jucătorul face un salt de o singură inter-
secţie, niken tobi, la un salt de două intersecţii şi sangen tobi pen-
tru un salt de trei intersecţii, însă acesta este un salt foarte rar.
Tobi, fără o precizare anume desemnează întotdeauna un ikken
tobi. (n.red.)
54
nul, când Ōtake 7-dan ieşise la un moment dat din încăpere,
a mormăit:
— Da’ trebuie să ai răbdare, nu glumă...
Nu ştiu cum stăteau lucrurile în cazul partidelor de antre-
nament, dar în cursul celor oficiale nu se întâmplase vreo-
dată ca meijinul să facă vreun comentariu asupra adversa-
rului.
Însă Yasunaga 4-dan, care era foarte apropiat şi de meijin,
şi de Ōtake 7-dan, mi-a spus:
— Se pare că nici unul, nici altul n-au analizat partida
aproape deloc în timpul întreruperii. Lui Ōtake, excesiv de
scrupulos, i-ar fi repugnat să profite astfel, ştiind că meijinul
era bolnav.
Probabil că aşa era. În cele trei ore şi jumătate, Ōtake 7-dan
nu se gândise doar la mutarea Negru 101, ci, după trei luni
de detaşare faţă de partidă, încerca să se concentreze din
nou asupra ei, să-şi dea seama de situaţie şi să-şi imagineze
toate variantele până la final.

55
 12
Meijinul avea de-a face pentru prima oară cu regula
mutării în plic. În a doua zi de joc, plicul a fost scos din seiful
Kōyōkan-ului, secretarul Nihon kiin-ului a venit şi a verificat
sigiliile, apoi cel care notase mutarea secretă a arătat diagra-
ma adversarului şi a aşezat piatra pe goban. Şi la Hakone, şi
la Itō, s-a repetat aceeaşi ceremonie. Pe scurt, mutarea se-
cretă e cea care rămâne ascunsă adversarului pe durata în-
treruperii.
După un obicei din vechime, o partidă neterminată trebu-
ia să se întrerupă cu o mutare a Negrului. Aceasta din res-
pect pentru jucătorul mai bun. Totuşi, deoarece jucătorul mai
valoros era astfel avantajat, recent, pentru a înlătura inechi-
tatea, s-a hotărât ca acela căruia îi venea rândul la o oră sta-
bilită, de exemplu cinci după-masă, să facă ultima mutare.
Continuând în acelaşi sens, a apărut ideea mutării în plic.
Sistemul se practica deja în cazul shōgi-ului şi goul l-a pre-
luat. Regula urmărea să elimine anomalia neincluderii în tim-
pul de gândire a perioadei dintre sesiuni – uneori chiar de
câteva zile – în care unul dintre jucători, cunoscând mutarea
adversarului, putea să se ocupe liniştit de propria-i mutare.
Nu se poate spune că meijinul nu a fost afectat în ultima
partidă din viaţă de principiile raţionale de azi, pline de re-
guli amănunţite, care ignorau spiritul rafinat al artei, respec-
tul faţă de cei mai în vârstă şi duceau la o lipsă de conside-
raţie reciprocă. Calea goului începea să-şi piardă frumuseţea
şi eleganţa avute odinioară în Japonia, în Orient, de când to-
tul se rezuma la calcul şi reguli. Avansarea din dan în dan,
hotărâtoare pentru viaţa unui jucător profesionist, decurge
dintr-un sistem de punctaj amănunţit – deci nu se mai ia în
considerare decât strategia de a câştiga cu orice preţ şi ni-
meni nu mai ţine cont de rafinamentul şi bunul-gust al
56
goului ca artă. Iată cum e epoca actuală, când se merge pe
ideea de egalitate până la capăt, chiar în cazul unui adversar
ca meijinul – şi asta nu numai din cauza lui Ota-ke 7-dan.
Fapt firesc, poate, pentru go, care e o competiţie, o întrecere.
Honinbō Shūsai meijin nu mai jucase cu Negrul de mai
bine de treizeci de ani. Era numărul unu, fără „rival pe locul
doi”. În timpul vieţii lui nimeni n-a atins nivelul de 8-dan. Cât
a trăit, a ţinut la distanţă orice adversar şi nimeni nu a mai
ajuns apoi la rangul său. Faptul că şi acum, la zece ani de la
dispariţia sa, încă nu se găsise o metodă de a transmite titlul
suprem la go se datora probabil şi marelui prestigiu al lui
Shūsai meijin. El a fost, se pare, ultimul „meijin” care a res-
pectat tradiţia goului considerat drept Cale.
După cum se poate vedea în întrecerea pentru supremaţie
la shōgi, titlul de meijin semnifică doar întâietatea învingăto-
rului, la fel ca fanionul unui campion, şi a devenit o marfă
pentru cei ce transformă competiţia în spectacol. De fapt, s-ar
putea spune că şi meijinul a vândut ziarului partida de adio
pentru o sumă fără precedent, dar lucrurile n-au pornit de la
el, ci au fost urmarea propunerii acestei publicaţii. Păstrarea
până la moarte a rangului de meijin, sistemul de clasificare
pe dan şi kyū şi transmiterea de la maestru la discipol a
secretelor fiecărei şcoli în diversele arte japoneze sunt o
moştenire a epocii feudale. Dacă ar fi trebuit să-şi apere an
de an titlul, cum se face astăzi la shōgi, poate că Shūsai meijin
ar fi murit mult mai repede.
Odinioară, se pare că acela căruia i se acorda, temându-se
să nu dăuneze autorităţii rangului, evita chiar şi partidele de
antrenament. Nu se mai văzuse până atunci vreun meijin
care să susţină o partidă oficială la vârsta înaintată de şaizeci
şi cinci de ani, după cum nu se va mai vedea de acum înainte
vreunul căruia să i se permită să nu mai joace. În foarte mul-
te sensuri, Shūsai meijin s-a situat la graniţa dintre epoca
veche şi cea nouă. S-a bucurat atât de cinstirea acordată pe
vremuri demnităţii lui, cât şi de avantajele materiale de azi.
În zilele acelea, când veneraţia şi spiritul de distrugere se
amestecau, meijinul a apărut la ultima sa partidă ca un ves-
tigiu al idolilor de altădată.
Apoi, el a avut şi şansa de a se naşte în perioada de pro-
gres rapid şi de prosperitate a erei Meiji. Go Seigen, de exem-
57
 plu, nu a cunoscut greutăţile din timpul uceniciei meijinului
şi, chiar dacă l-a depăşit ca geniu al goului, el nu reprezintă o
perspectivă vastă asupra istoriei ca acesta. Meijinul, cu un
trecut strălucit de luptă de-a lungul erelor Meiji, Taishō şi
Shōwa, are meritul de a fi adus goul la înflorirea de azi,
devenind un adevărat simbol al acestuia. Întrucât bătrânul
maestru îşi încununa cariera cu această ultimă partidă, ca să
i se dea posibilitatea unei creaţii de valoare, ar fi trebuit să
fie înconjurat de menajamentele celor mai tineri, de eticheta
bushidō-ului, de eleganţa artei goului, dar nici măcar el nu a
putut fi exceptat de la principiile stabilite de egalitate.
De îndată ce apare o lege, se şi află căi viclene de a o ocoli.
Cum se stabilesc reguli împotriva tacticilor incorecte, unii
tineri jucători inventează stratageme care se servesc abil chiar
de acele reguli. Găsesc mijlocul de a folosi drept arme limita
de timp, întreruperea partidelor, mutările în plic. Astfel îşi
pierde puritatea partida de go ca operă de artă. În faţa goba-
nului, meijinul era un „om din alte vremuri”, îi erau străine
măruntele tertipuri din ziua de azi. Mult timp jucase go
părându-i-se absolut firesc ca superiorul în rang să profite
de momentele favorabile, să decidă în situaţie avantajoasă
întreruperea partidei după mutarea adversarului, precum şi
ziua reluării ei. Nu cunoscuse limitarea timpului. Şi liberul-ar-
bitru care îl dezvoltase era departe de stilul de astăzi, cu
atâtea norme riguroase.
Meijinul rămânea mai obişnuit cu prerogativele de odini-
oară decât cu regulamentele imparţiale. Deoarece, poate şi
din cauza bolii lui, cu ocazia partidei contra lui Go Seigen
5-dan lucrurile nu merseseră tocmai bine şi circulaseră
zvonuri suspecte, cu prilejul acestei partide de adio cei mai
tineri, tocmai ca să evite capriciile maestrului, au cerut con-
diţii stricte de joc – condiţii ce nu fuseseră decise nici de
Ōtake 7-dan, nici de meijin. Pentru a desemna challenger-ul,
jucătorii puternici ai Nihon kiin-ului participaseră la un tur-
neu, regulamentul fiind stabilit de dinainte. Ōtake 7-dan, ca
reprezentant al jucătorilor de rang înalt, încerca să-l deter-
mine şi pe meijin să respecte înţelegerea.
Mai târziu, ca urmare a îmbolnăvirii meijinului, au apărut
diverse diferende, iar Ōtake 7-dan, ameninţând din când în
când că va abandona partida, fără să-i mai pese de politeţea
58
datorată celui mai în vârstă, se arăta uneori lipsit de milă şi
de înţelegere faţă de bolnav şi îi punea pe organizatori într-o
mare încurcătură, deşi plângerile sale erau întotdeauna cât
se poate de întemeiate. Îl îngrijora şi ideea că, dacă ar fi ce-
dat un pas, ar fi ajuns să cedeze o sută, fără să fie deloc sigur
că relaxarea care l-ar fi făcut să dea înapoi cu acel prim pas
n-ar fi stat la originea înfrângerii. Una ca asta nu trebuia să
se întâmple într-o partidă disputată pe viaţă şi pe moarte.
Hotărât să învingă cu orice preţ, Ōtake 7-dan nu putea juca
după cum îi cânta adversarul. Si, deoarece acesta era tocmai
meijinul, capricios după cum te puteai aştepta, cu atât mai
mult Ōtake 7-dan stăruia să fie respectat regulamentul, sau,
cel puţin, aşa mi se părea mie.
Desigur, condiţiile unei asemenea partide sunt diferite de
cele ale goului obişnuit. În privinţa locului şi timpului de joc
s-ar putea avea o oarecare consideraţie faţă de situaţia ad-
versarului şi s-ar putea lupta cu mai puţină încrâncenare.
Sunt şi astfel de jucători. În acest sens, e posibil ca meijinul
să fi înfruntat un adversar nepotrivit.

59
 13
În lumea competiţiilor, spectatorilor le place, de obicei,
să-şi idealizeze eroii. Înfruntarea unor adversari de aceeaşi
talie trezeşte interesul publicului, dar nu doresc toţi mai
degrabă o supervedetă? Figura măreaţă a „meijinului invin-
cibil” se înălţa ca un pisc deasupra jucătorilor profesionişti
de go. Avusese în viaţă câteva bătălii hotărâtoare pentru des-
tinul lui, fără să piardă însă nici o rundă. Până să dobândeas-
că titlul de meijin luptase cu vigoare, ca după aceasta, în spe-
cial în confruntările din ultima parte a vieţii, să fie consi-
derat de neînvins; faptul că şi el însuşi trebuia să o creadă
era mai degrabă tragic. În comparaţie cu Sekine, meijinul de
shōgi, care pierdea cu inima uşoară, Shūsai meijin se afla
într-o situaţie dureroasă. Se zice că la go cel care mută pri-
mul trebuie să câştige, având şapte şanse din zece, şi era
normal ca el să piardă cu Albul în faţa lui Ōtake 7-dan, dar
amatorii nu ştiu asta.
Meijinul nu intrase în joc numai datorită influenţei unui
ziar important, nici nu se lăsase tentat doar de onorariu, ci
considera ca foarte important să evolueze pe calea artei sale,
şi ceea ce-l însufleţea era, fără îndoială, spiritul de luptă.
Poate că nu s-ar fi angajat dacă ar fi bănuit că va fi înfrânt. Şi,
odată cu prăbuşirea mitului invincibilităţii lui, parcă i s-a
stins şi viaţa. El a trecut prin existenţă urmându-şi soarta
ieşită din comun; se putea însă spune acum că-şi contrazicea
destinul?
Deoarece „meijinul invincibil”, supervedeta, îşi făcea pri-
ma apariţie publică după cinci ani, se stabiliseră condiţii de
joc neobişnuite pentru epocă. M-am gândit mai târziu că în-
seşi condiţiile ieşite din comun fuseseră ca nişte semne pre-
vestitoare, ca prezenţa unui zeu al morţii.

60
 Ele au fost, pe deasupra, şi încălcate de către meijin în a
doua zi la Kōyōkan si, de asemenea, imediat după ce s-a
ajuns la Hakone.
Pe 30 iunie urma să se plece de la Kōyōkan la Hakone,
dar, din cauza ravagiilor provocate de ploi, s-a amânat pen-
tru 3 iulie, apoi pentru 8 iulie. Provincia Kantō era inundată,
regiunea oraşului Kōbe fusese şi ea devastată. Pe data de 8,
linia Tōkaidō încă nu fusese reparată complet. Venind de la
Kamakura, trebuia să schimb trenul în gara Ofuna şi să mă
urc în cel cu care soseau meijinul şi suita sa. Acceleratul de
15:15 de la Tōkyō pentru Maibara avea o întârziere de nouă
minute.
Deoarece trenul nu oprea la Hiratsuka, oraşul lui Ōtake
7-dan, el ne aştepta în gara de la Odawara şi şi-a făcut apa-
riţia într-o haină de vară bleumarin, cu o pălărie de panama
cu borul din faţă coborât. Pentru că urma o perioadă de
izolare, purta cu el valiza mare pe care o adusese şi la Kōyōkan.
Tocmai fusese să vadă distrugerile provocate de inundaţii.
— Aproape de mine e un spital de boli nervoase unde acum
se ajunge cu barca. La început s-au folosit plute, ne-a spus el.
Ne-am urcat în funicularul care cobora de la Miyanoshita
spre Dōgashima şi chiar sub noi râul Hayakawa îşi rostogo-
lea apele învolburate, pline de noroi. Ryokan-ul Taiseikan se
înălţa ca pe o insulă în mijlocul râului. Când să ne retragem
în camerele noastre, Ōtake 7-dan s-a ridicat de la locul lui şi
l-a salutat pe meijin conform etichetei:
— Sensei, vă mulţumesc pentru osteneala pe care v-aţi dat-o.
Primiţi, vă rog, respectele mele!
Pe seară, uşor ameţit de sake, meijinul s-a întreţinut cu
ceilalţi binedispus şi gesticulând, iar Ōtake 7-dan ne-a vorbit
despre adolescenţa şi despre familia sa. Apoi, bătrânul maes-
tru m-a provocat la o partidă de shogi, însă eu ezitam.
— Dar dumneata, Ōtake-san?...
Partida a durat aproape trei ore şi Ōtake 7-dan a câştigat.
În dimineaţa următoare, meijinul a cerut să fie bărbierit
pe culoarul de lângă sala de baie. Îşi îngrijea oare ţinuta pen-
tru lupta de a doua zi? Pentru că nu se găsise pe acolo un
scaun cu suport pentru cap, soţia sa a stat în spatele lui şi i-a
sprijinit ceafa.

61
 Seara aceea, deoarece arbitrul Onoda 6-dan şi secretarul
Yawata ajunseseră şi ei la Taiseikan, a fost însufleţită de par-
tidele de shōgi şi de ninuki ale meijinului. La ninuki – numit
şi gomoku coreean –, acesta a pierdut în şir în faţa lui Onoda
6-dan.
— Onoda-san e foarte puternic! a constatat el cu surprin-
dere.
Partida de go dintre Goi, ziaristul care avea în grijă ru-
brica de go de la Nichinichi shinbun, şi mine a fost notată de
Onoda 6-dan. O partidă notată de un 6-dan era o onoare care
nu se făcea nici meijinului! Am jucat cu Negrul şi am câştigat
cu cinci puncte, iar partida a apărut în Kidō, revista Nihon
kiin-ului.
Cu o zi de odihnă după oboseala drumului la Hakone, 10 iu-
lie a fost data convenită pentru reluarea în sfârşit a confrun-
tării. În dimineţile când se joacă, înfăţişarea lui Ōtake 7-dan
e cu totul alta. Cu buzele strânse a nemulţumire, cu umerii
parcă tremurând, uşor mai ridicaţi ca de obicei, se plimbă pe
coridor cu un aer războinic. O lucire de cutezanţă îi scapără
pe sub pleoapele umflate, cu pielea netedă. Însă meijinul a
început să se plângă: pentru a doua noapte consecutiv nu
putuse să doarmă bine din cauza zgomotului râului din vale.
A cerut să se transporte gobanul în camera cea mai depăr-
tată de râu şi s-a aşezat în silă în faţa lui numai pentru foto-
grafii, pentru ca apoi să-şi declare nemulţumirea faţă de
alegerea acelui ryokan ca loc de joc.
Insomniile lui nu erau un motiv suficient pentru amâna-
rea reluării partidei. Intra în legile nescrise şi în tradiţia ju-
cătorilor de go respectarea zilei fixate, chiar dacă asta i-ar fi
împiedicat să se afle la căpătâiul părinţilor lor în clipa morţii,
chiar dacă din cauza unei boli ar fi fost gata să se prăbu-
şească peste goban. Până şi azi, principiul e adesea respectat.
În plus, a-ţi manifesta insatisfacţia tocmai în dimineaţa sesi-
unii, fie că era vorba de meijin, dovedea un capriciu cu totul
deplasat. Era o partidă importantă pentru el, dar şi mai
importantă pentru Ōtake 7-dan.
Deoarece nici la Kōyōkan şi nici aici, când la reluarea par-
tidei înţelegerea n-a fost respectată, nu s-a găsit nimeni din-
tre organizatori cu destulă autoritate ca să arbitreze, să ia o
decizie şi să i-o impună meijinului, Ōtake 7-dan se temea
62
probabil de evoluţia ulterioară a lucrurilor. Totuşi, i-a făcut o
concesie. Chipul nu l-a trădat cu nimic.
— Eu sunt cel care a ales acest ryokan şi sunt dezolat,
sensei, că n-aţi putut să dormiţi, a spus el. Vă propun să ne
mutăm într-un loc liniştit, unde să vă odihniţi bine o noapte,
şi mâine să reluăm.
Ōtake 7-dan mai fusese în hanul din Dōgashima şi se pare
că îl recomandase, considerându-l potrivit pentru a juca go.
Dar, din nenorocire, din cauza ploilor torenţiale, apele cres-
cuseră şi rostogoleau la vale chiar şi bolovani mari; Hayakawa
făcea un zgomot atât de mare, încât în clădirea aflată în
mijlocul său era de-a dreptul greu să dormi. Ōtake 7-dan îi
ceruse scuze meijinului, deoarece se simţea probabil răspunzător.
L-am văzut cum pleca îmbrăcat doar într-un yukata[50],
însoţit de ziaristul Goi, în căutarea unui ryokan liniştit.

50 Kimono subţire de bumbac, purtat de obicei în casă.

63
 14
Imediat înainte de amiază ne-am mutat la ryokan-ul
Naraya. Şi a doua zi, pe 11, într-un pavilion separat de la
Naraya, partida s-a reluat după o întrerupere de aproape
două săptămâni. Din acest moment, meijinul s-a cufundat în
joc şi, fără alte capricii, a devenit docil, ca şi cum s-ar fi lăsat
în grija celor din jur.
Partida avea doi arbitri, Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan.
Iwamoto 6-dan a sosit de la Tōkyō pe 11, la ora unu du-
pă-masa şi, aşezându-se pe un scaun în verandă, a început să
contemple munţii. În ziua în care calendarul anunţa sfârşitul
sezonului ploios, în cursul dimineţii s-a arătat într-adevăr,
după multă vreme, soarele. Frunzele copacilor îşi conturau
umbra pe pământul umed, crapii coloraţi luceau în iaz, dar
când partida a început, cerul s-a înnorat uşor din nou. O
adiere făcea să tremure slab ramurile din ikebana aşezată în
tokonoma. În afara zgomotului cascadei din grădină şi al bul-
boanelor din Hayakawa, din depărtare se auzea doar dalta
unui cioplitor în piatră. Parfumul crinilor portocalii punctaţi
cu negru ajungea din grădină până înăuntru. În liniştea
profundă a camerei de joc, o pasăre s-a avântat în zbor de pe
marginea streaşinii. În ziua aceea s-a progresat cu şaispre-
zece mutări, de la mutarea în plic Alb 12 până la mutarea în
plic Negru 27[51].
După patru zile de odihnă, pe 16 iulie, s-a ţinut a doua
sesiune de joc de la Hakone. Tânăra care nota mutările, îm-
brăcată până atunci într-un kimono albastru-închis cu punc-
te albe, a apărut în altul alb, de vară, din fir de mătase cu
cânepă.

51 Diagrama nr. 3, Alb 12 la P15 (n.red.)

64
 „Pavilionul separat”, deşi se numea aşa, se găsea în
aceeaşi grădină, la vreo sută de metri de clădirea principală.
Pe neaşteptate, silueta văzută din spate a meijinului care se
întorcea pe cărare pentru masa de prânz mi-a atras privirile.
Aplecat de şale, urca de unul singur panta lină de dincolo de
poarta pavilionului. Mâinile mici, ţinute la spate, nu se zăreau
bine, dar se puteau bănui cutele extrem de fine ale pielii.
Strângea în ele un evantai închis. Deşi înclinat puţin de mij-
loc, îşi ţinea partea superioară a corpului perfect dreaptă,
ceea ce făcea ca picioarele să-i pară fragile. Poteca era largă
şi, din şanţul de alături, de sub bambuşii pitici, se auzea su-
surul apei. Doar atât – dar, văzându-l, am simţit cum mi se
umezesc ochii. Mă cuprinsese o emoţie profundă. Silueta lui,
abia ieşit din sala de joc, emana o tristeţe calmă care parcă
nu aparţinea acestei lumi. Mi s-a părut o relicvă a epocii Meiji.
— O rândunică, o rândunică! murmură el cu vocea
răguşită, oprindu-se să privească spre cer. Se afla lângă o
stela cu inscripţia: „Aici a descins din Caleaşca Imperială şi
ne-a onorat cu prezenţa Sa Marele împărat Meiji”. Deasupra
pietrei îşi întindea ramurile un sarusuberi[52], încă neînflo-
rit. Pe vremuri, Naraya fusese cartier general militar.
Onoda 6-dan l-a ajuns din urmă şi a mers apoi la un pas în
spatele lui, ca şi cum ar fi avut grijă de el. La podul de piatră
de peste iazul din faţa camerei, meijinului îi ieşi în întâmpi-
nare soţia. Atât dimineaţa, cât şi după-amiaza, ea îl conducea
întotdeauna până în camera unde se desfăşura partida şi se
retrăgea de îndată ce îl vedea aşezat. Apoi, în pauza de prânz
şi la întreruperea partidei, ieşea negreşit să-l întâmpine.
Zărit din spate, meijinul dădea impresia că-şi menţine mai
greu echilibrul. Nu se dezmeticise încă din concentrarea
jocului şi îşi ţinea trunchiul drept ca în faţa gobanului, astfel
că picioarele îi păreau nesigure. Arăta ca şi cum spiritul i-ar
fi plutit sus în spaţiu. Gândurile îi rătăceau în altă parte, dar
ţinuta de dinaintea gobanului şi-o păstrase. Avea o aură de
eleganţă.
Când vocea cu care a spus „O rândunică, o rândunică!”
i s-a poticnit datorită răguşelii, e posibil să-şi fi dat pentru

52 Arbore înalt cu flori mici, roşii sau albe. Sarusuberi este în

acelaşi timp şi un termen de go (textual: saltul maimuţei).
65
 prima dată seama că nu revenise la starea obişnuită. I se
întâmplau deseori astfel de lucruri bătrânului meijin.
Afecţiunea mea faţă de el se datora poate şi acestui moment,
când imaginea sa m-a mişcat profund.

66
 15
Soţia meijinului s-a arătat prima oară vizibil îngrijorată de
starea proastă a sănătăţii lui la a treia sesiune de joc de la
Hakone, pe 21 iulie.
— Spune că îl doare aici... explica ea atingându-şi pieptul
cu mâna.
Se pare că asta i se întâmpla uneori, din primăvara acelui an.
În plus, aproape că-şi pierduse şi pofta de mâncare ; în ajun,
de exemplu, sărise masa de dimineaţă, iar la prânz nu mân-
case decât o felie subţire de pâine prăjită şi un pahar cu lapte.
În acea zi am observat cum sub maxilarul proeminent îi
tresărea uşor, din când în când, pielea descărnată şi căzută a
obrajilor. Credeam însă că era doar oboseala pricinuită de
căldură.
Sezonul ploios cu umezeala lui a ţinut anul acela mai mult
ca de obicei, astfel că şi vara a venit cu întârziere, dar încă
înainte de 20 iulie, zi în care calendarul vechi indică înce-
putul caniculei, s-a făcut brusc foarte cald. Pe 21, o ceaţă
uşoară acoperea piscul Myōjō, iar pe crinii portocalii punc-
taţi din faţa galeriei exterioare poposeau fluturi mari, negri.
Era o căldură plină de umezeală. Fiecare tulpină de crin avea
cincisprezece-şaisprezece flori. Ciorile adunate în grădină
croncăneau din cauza arşiţei. Până şi tânăra care nota
mutările folosea un evantai. A fost prima zi toridă din timpul
partidei.
— Cald mai e! a exclamat Ōtake 7-dan, ştergându-şi frun-
tea cu un prosop. Apoi şi-a înfăşurat cu el părul şi şi-a şters
şi transpiraţia de pe cap.

67
 — Şi goul e fierbinte aici! „Pe munte am urcat, pe muntele
Hakone... Muntele Hakone, cel mai abrupt din lume...”[53]
Pentru mutarea Negru 59[54], lui Ōtake 7-dan i-au trebuit
trei ore şi treizeci şi cinci de minute, înainte şi după pauza de
masă.
Însă meijinul, cu mâna dreaptă la spate, îşi făcea absent
vânt cu evantaiul ţinut în stânga sprijinită de kyōsoku[55],
iar din când în când îşi întorcea ochii spre grădină. Se simţea
în largul lui, avea un aer plin de prospeţime. Până şi eu, sim-
plu privitor, mă implicam în eforturile tânărului 7-dan, dar
meijinul rămânea liniştit, de parcă centrul forţei sale s-ar fi
aflat în cu totul altă parte.
Totuşi, îi apăruseră şi lui pe frunte broboane de sudoare
unsuroasă. Şi-a ridicat deodată mâinile spre cap, apoi si-a
apăsat obrajii cu ele.
— La Tōkyō trebuie să fie cumplit! şi spunând asta, a ră-
mas un timp cu gura întredeschisă, de parcă şi-ar fi amintit
zăpuşeala unei veri de altădată, ca şi cum ar fi încercat să
şi-o închipuie pe cea de acolo.
— Da, a început brusc, cam de a doua zi după ce am fost la
lac... a completat Onoda 6-dan.
El de abia venise de la Tōkyō. La lac se mersese pe 17, o zi
după sesiunea precedentă, când meijinul, Ōtake 7-dan,
Onoda 6-dan şi alţii fuseseră la Ashinoko să pescuiască.
După lungul răstimp de gândire la capătul căruia Ōtake
7-dan a jucat Negru 59, următoarele trei mutări erau inevita-
bile, astfel că fiecare se suprapunea parcă pe ecoul celei pre-
cedente. Cu aceasta, pe latura de sus situaţia s-a stabilizat
deocamdată, în continuare, Negrul avea diverse variante la
dispoziţie şi momentul era dificil, dar Ōtake 7-dan s-a întors
către latura de jos şi a jucat Negru 63 după numai un minut.
Se vede că o calculase în prealabil. Obiectivul următor – ca
după lansarea unor pietre de recunoaştere în moyo-ul alb de
jos să revină în zona de sus şi să-şi îndrepte într-acolo atacul
violent în stilul lui caracteristic – îi domina probabil gându-

53 Aluzie la faptul că oraşul Hakone se află pe malul lacului

Ashinoko, format în conul vulcanului stins Hakone.
54 Diagrama nr. 3, H14 (n.red.)
55 Rezemătoare pentru braţ.
68
rile. Până şi în sunetul pietrelor sale se simţea o hotărâre pli-
nă de nerăbdare.
— S-a făcut puţin mai răcoare, a spus şi s-a ridicat
imediat.
Si-a scos hakama pe coridor, iar la întoarcere o avea pusă
cu faţa în spate.
— Hakama a ajuns ma-ka-ha, a râs el şi şi-a îmbrăcat-o
corect, legând îndemânatic şnurul în cruce. Dar imediat s-a
dus din nou până afară.
— Numai când joc go îmi dau cel mai bine seama cât e de
cald, a zis după ce s-a întors, şi şi-a şters energic ochelarii cu
prosopul.
Meijinul mânca o prăjitură de orez cu gheaţă. Era trei du-
pă-masa. Mutarea Negru 63[56] fiind oarecum neaşteptată,
s-a gândit douăzeci de minute.

Diagrama nr. 3

56 Diagrama nr. 3, O5 (n.red.)

69
 Încă de la început, la Kōyōkan în Shiba, Ōtake 7-dan îi
ceruse meijinului scuze şi permisiunea de a merge des afară
în timpul partidei, dar ultima dată, pe 16 iulie, o făcuse de
atâtea ori, încât şi acesta fusese surprins:
— Ceva în neregulă cu sănătatea?
— Cu rinichii. Epuizarea nervoasă... În timp ce mă gân-
desc simt nevoia...
— Ar fi bine să nu bei atâta ceai.
— Aşa e, dar tot gândindu-mă, îmi vine să beau. Vă rog să
mă scuzaţi... a zis, şi a ieşit iar.
Acest obicei al lui Ōtake 7-dan devenise un subiect favorit
al rubricilor de cancanuri şi al caricaturilor din revistele de
go. Se scrisese chiar că plimbările lui din cursul unei singure
partide i-ar permite să ajungă până la staţia de la Mishima
de peTokaido[57].

57 Drum care lega Tōkyō de Kyoto şi pe care se aflau 53 de

staţii (hanuri), cunoscute în Europa din stampele lui Hi-roshige –
Mishima fiind a unsprezecea staţie, la circa 90 de kilometri de Tōkyō.
70
 16
La întreruperea partidei, înainte de a părăsi gobanul, ju-
cătorii se interesau de numărul de mutări din ziua aceea şi
de timpul consumat. Meijinul nu prea înţelegea asemenea
lucruri.
Pe 16 iulie, la ora patru şi trei minute, după ce Ōtake
7-dan a închis în plic mutarea Negru 43, auzind că în acea zi
se avansase cu şaisprezece mutări, bătrânul maestru şi-a ară-
tat nedumerirea:
— Şaisprezece mutări?... Aşa mult am jucat? Tânăra care
înregistra partida i-a explicat din nou că de la Alb 28 până la
mutarea secretă Negru 43 erau şaisprezece mutări. Ōtake
7-dan i-a întărit spusele. Partida de-abia începuse şi pe go-
ban nu se aflau decât patruzeci şi două de pietre. Se putea
vedea dintr-o singură privire. Tot neconvins, deşi doi oa-
meni îi explicaseră, a numărat una câte una pietrele jucate
atunci, apăsându-le uşor cu degetul, dar fără să arate că s-a
lămurit.
— Să le jucăm din nou, ca să fie mai clar! Şi, împreună cu
adversarul lui, a adunat de pe goban pietrele aşezate în
cursul zilei.
—Una.
— Două.
— Trei.
Şi aşa mai departe până la şaisprezece, au refăcut jocul.
— Şaisprezece?... Ce mult am avansat! a mormăit mirat
meijinul.
— Pentru că jucaţi repede, sensei! a spus Ōtake 7-dan.
— Da’ de unde!...
Rămăsese în faţa gobanului cu un aer distrat, fără să dea
nici un semn că ar avea intenţia să se ridice, astfel că nici cei-
lalţi nu puteau pleca. După un timp, Onoda 6-dan a propus:
71
 — Dacă am trece dincolo? Poate că asta v-ar schimba
dispoziţia...
— Ce-ar fi să începem o partidă de shōgi? a exclamat mei-
jinul, de parcă atunci s-ar fi trezit. Nu-şi mimase nici nedu-
merirea, nici aerul distrat.
Cele abia cincisprezece sau şaisprezece mutări nu aveau
nevoie să mai fie verificate, căci jucătorii poartă permanent
în minte situaţia întregii partide şi ea îi urmăreşte chiar şi în
timpul meselor sau în somn. Faptul că nu s-a lămurit până
nu le-a refăcut el însuşi arăta poate dorinţa de exactitate,
meticulozitatea bătrânului maestru, sau firea sa mai puţin
directă. În toate aceste ciudăţenii ale lui se simţea înclinaţia
către o însingurare bântuită de tristeţe.
După alte patru zile, la reluarea partidei pe 21 iulie, s-a
progresat cu douăzeci şi două de mutări, de la Alb 44 până la
Negru 65[58], mutare secretă.
La întrerupere, meijinul a întrebat-o pe tânăra care nota:
— Azi cât timp am folosit?
— O oră şi douăzeci şi nouă de minute.
— Atât de mult? s-a mirat el. Surprinzător. Timpul total al
celor unsprezece mutări ale sale era oricum cu şase minute
mai scurt decât cel consumat de adversarul său numai
pentru mutarea Negru 59, dar se pare că meijinul îşi închi-
puia că jucase mai rapid.
— Nu s-ar zice că a fost atât... Jucaţi aşa de repede... a
adăugat şi Ōtake 7-dan.
— Cât mi-a luat pentru boshi[59]? s-a întors meijinul
către tânără.
— Şaisprezece minute.
— Pentru tsukiatari[60]?
— Douăzeci de minute.
— Conexiunea v-a luat mai mult, a intervenit Ōtake 7-dan
de alături.
— Vreţi să spuneţi Alb 58, a răspuns fata, privind foaia de
înregistrare a timpului. Treizeci şi cinci de minute.

58 Diagrama nr. 4, Alb 44 la B7, Negru 65 la M5 (n.red.)

59 Alb 50 (Diagrama nr. 4, K15).
60 Alb 64 (Diagrama nr. 4, O4).
72
 Ca şi cum tot n-ar fi înţeles, meijinul a luat foaia din mâna
fetei şi s-a uitat şi el.
Fiindcă îmi place să fac baie şi era vară, la fiecare întreru-
pere a partidei mă îndreptam fără întârziere într-acolo; în zi-
ua aceea, aproape odată cu mine, a venit în sala băilor şi Ōtake
7-dan, binedispus.
— Azi aţi progresat mult, am spus eu.
— Sensei joacă repede şi face mutări bune, ce îi mai
lipseşte? Partida e ca şi terminată, a râs el fără veselie.
Emana încă forţă. Cu puţin înainte sau imediat după par-
tidă e stânjenitor să te întâlneşti cu jucătorii în afara sălii de
concurs. Dârzenia lui Ōtake din acele clipe îl făcea să arate ca
şi cum tocmai ar fi luat o hotărâre importantă. Cumpănea
probabil în minte planul unui atac violent.
— Ce rapid la joc e meijinul! s-a arătat surprins şi Onoda
6-dan. Cu viteza lui, la marele turneu al Nihon kiin-ului nouă
ne-ar ajunge pe deplin cele unsprezece ore... Mda, e un
moment dificil. Acel boshi alb nu e o mutare pe care s-o joci
atât de prompt...
Timpul total al celor doi jucători era pe 16 iulie, la a patra
sesiune, de patru ore şi treizeci şi opt de minute pentru Alb
şi de şase ore şi cincizeci şi două de minute pentru Negru. La
a cincea sesiune, pe 21 iulie, a devenit cinci ore şi cincizeci şi
şapte de minute pentru Alb, faţă de zece ore şi douăzeci şi opt
de minute pentru Negru, astfel că diferenţa s-a mărit.
Ulterior, pe 31 iulie, la a şasea sesiune, Albul avea opt ore
şi treizeci şi două de minute, faţă de douăsprezece ore şi
patruzeci de minute ale Negrului, iar la a şaptea sesiune, pe
5 august, Albul folosise zece ore şi treizeci şi unu de minute,
iar Negrul cincisprezece ore şi patruzeci şi cinci de minute.
Totuşi, la sesiunea a zecea, din 14 august, Albul ajunsese
la paisprezece ore şi cincizeci şi opt de minute, iar Negrul la
şaptesprezece ore şi patruzeci şi şapte de minute, diferenţa
reducându-se. În această zi când meijinul a dat în plic mu-
tarea Alb 100[61], după care a intrat în spitalul Sf. Luca. În
timpul sesiunii din 5 august, la mutarea Alb 90[62], meijinul,

61 Diagrama nr. 7, L12 (n.red.)

62 Diagrama nr. 7, H4 (n.red.)
73
 înfruntându-şi curajos suferinţa, se gândise două ore şi şapte
minute.
La sfârşitul partidei, pe 4 decembrie, timpul total al lui
Shūsai meijin era de nouăsprezece ore şi cincizeci şi şapte de
minute, iar cel al lui Ōtake 7-dan de treizeci şi patru de ore şi
nouăsprezece minute, ceea ce însemna o diferenţă jenantă
de mai mult de paisprezece ore.

74
 17
Nouăsprezece ore şi cincizeci şi şapte de minute e
aproape dublu faţă de timpul unei partide obişnuite, dar, cu
toate acestea, meijinului îi mai rămăseseră mai mult de
douăzeci de ore.
Lui Ōtake 7-dan, cu cele treizeci şi patru de ore şi
nouăsprezece minute ale sale, nu-i rămăseseră decât vreo
şase ore.
Pentru Alb, mutarea 130[63] a meijinului, o greşeală din
neatenţie, a fost o rană mortală. Poate că fără ea situaţia ar fi
evoluat nedecis sau la o diferenţă minimă şi Ōtake 7-dan s-ar
fi gândit mai departe, perseverând până la capătul celor pa-
truzeci de ore. După Alb 130, Negrul şi-a dat seama de victorie.
Atât meijinul, cât şi Ōtake 7-dan erau tipul de jucător care
reflectează îndelung, cu o răbdare stăruitoare. De multe ori,
Ōtake 7-dan, intrat în criză de timp spre sfârşitul partidei,
reuşea să facă în ultimul minut chiar şi o sută de mutări, cu o
hotărâre impresionantă. Dar meijinul, nefamiliarizat cu sis-
temul restricţiei duratei de joc, nu era capabil de asemenea
performanţe ieşite din comun. Tocmai ca să nu fie incomo-
dat de acest sistem la ultima sa partidă oficială din viaţă, se
convenise asupra unei limite de patruzeci de ore.
Şi la partidele lui oficiale anterioare, timpul de joc fusese
foarte lung: şaisprezece ore la cea din anul 15 Taishō (1926)
contra lui Karigane 7-dan. Acesta a pierdut prin depăşirea
limitei de timp, dar, oricum, meijinul conducea clar cu vreo
cinci-şase puncte. Karigane 7-dan – s-a spus atunci – ar fi
trebuit să lupte cu mai mult curaj şi să nu lase minutele să i
se scurgă. În partida împotriva lui Go Seigen 5-dan, durata
stabilită a fost de douăzeci şi patru de ore. În comparaţie

63 Diagrama nr. 10, S5 (n.red.)

75
 chiar şi cu asemenea cazuri ieşite din comun, cele patruzeci
de ore de la partida de adio însemnau cam dublu. Era de
patru ori mai mult decât avea de obicei un jucător la dispo-
ziţie. Aproape că nu se mai putea vorbi de o restricţie.
Dacă admitem că această condiţie a duratei de joc de
patruzeci de ore a fost urmarea dorinţei meijinului, ea a
constituit totuşi o grea povară pentru el, fiindcă a trebuit să
îndure cu răbdare nu numai suferinţa cauzată de boală, ci şi
nesfârşitele perioade de gândire ale adversarului. Cele trei-
zeci şi patru de ore consumate de Ōtake 7-dan o arată cu
prisosinţă.
Tot cu intenţia de a-l menaja pe bătrânul maestru fusese
luată şi hotărârea de a continua partida din cinci în cinci zile,
dar s-a văzut apoi limpede că rezultatul a fost complet con-
trar. Presupunând că ambii adversari ar fi folosit întregul timp
de joc, în total optzeci de ore, cum fiecare sesiune dura
aproximativ cinci ore, asta însemna un număr de şaisprezece
sesiuni. Deoarece se juca la fiecare a cincea zi, chiar dacă
totul s-ar fi desfăşurat normal, partida ar fi cerut cam trei
luni. Din punctul de vedere al spiritului unei partide de go, e
abuziv să fii nevoit să-ţi concentrezi forţa combativă un in-
terval atât de lung, într-o continuă tensiune, jucătorii măci-
nându-se fără rost. Fie treji, fie în somn, n-aveau linişte, ob-
sedaţi de situaţia de pe goban, astfel că, mai degrabă decât o
destindere, pauza de patru zile producea un plus de oboseală.
După îmbolnăvirea meijinului, intervalele lungi au deve-
nit cu atât mai greu de suportat. Sigur că şi el, dar în special
organizatorii doreau ca partida să se termine mai repede, nu
numai ca să-i uşureze starea, ci şi din teama că s-ar putea pră-
buşi în orice clipă.
La Hakone, meijinului i-a scăpat faţă de soţie că ar dori,
oricum, să se vadă ajuns odată la capătul înfruntării.
— Deşi, până acum, niciodată nu i s-a întâmplat să spună
aşa ceva... se întristase soţia sa.
Se pare că, altă dată, meijinul i-ar fi mărturisit unuia din-
tre organizatori, plecându-şi îndurerat fruntea:
— Cât ţine partida asta, nu mă mai fac bine... Mi-a tot
trecut prin minte că, dacă o abandonez acum, o să mă simt
altfel. Da, însă nu-mi pot trăda arta... Bineînţeles, nu mi-am

76
propus serios să fac aşa ceva. Doar că, atunci când mi-e rău,
îmi vine-n gând...
Chiar dacă o luai numai ca o mărturisire făcută în cerc
restrâns, nu însemna deloc puţin lucru. În nici o împrejurare,
meijinul nu s-ar fi plâns, nu şi-ar fi dat la iveală slăbiciunile.
Probabil că în cei cincizeci de ani de go nu puţine fuseseră
partidele în care câştigase doar pentru că avusese ceva mai
multă răbdare decât adversarul lui. Şi, de altfel, nu era el
omul care să-şi manifeste zgomotos suferinţa.

77
 18
Într-o zi, imediat după reluarea jocului la Itō, l-am între-
bat pe meijin dacă, la terminarea partidei, va intra din nou în
spital sau va evita frigul iernii mergând ca în fiecare an la
Atami. Mi-a răspuns luând deodată un ton confesiv:
— E... De fapt, problema e dacă apuc sau nu să trăiesc pâ-
nă atunci... Mă mir eu însumi că, în general, am reuşit să o
duc până acum. Nu mă gândesc la nimic profund, nu am nici
ceea ce se cheamă credinţă, şi nu cred că m-ar fi ajutat să re-
zist numai răspunderile mele de jucător de go. Mă gândesc şi
la vreun fel de forţă spirituală, dar nu, nici asta...
Vorbea rar, cu capul uşor plecat.
— La urma urmei, poate că sunt eu apatic. Distrat... Dar
cred că asta e mai degrabă în favoarea mea. Distrat înseam-
nă altceva la Tōkyō decât la Osaka, nu? La Tōkyō are sensul
de puţin cam nătărău, dar la Osaka se foloseşte cu ideea de
vag... mda, la un tablou, de exemplu, uite, aici e pictat vag,
sau la go, uite, mutarea asta e vagă... n-ar fi cam ăsta sensul?...
Ascultam şi prindeam tâlcul cuvintelor lui pline de sub-
înţelesuri.
Surprinzător era că se destăinuia chiar şi atât. Meijinul nu
îşi trăda sentimentele nici prin expresia feţei, nici prin
cuvinte. Urmărind partida în calitatea mea de ziarist, îl ob-
servasem îndelung, cu atenţie, şi, deodată, am simţit un înţe-
les profund în atitudinea şi în spusele lui aparent indiferente.
Hirotsuki Zekken, care, începând din anul 41 Meiji (1908),
când Shūsai a moştenit numele de Honinbō, l-a sprijinit pe
acesta în toate momentele grele şi l-a ajutat să-şi redacteze
lucrările, a scris undeva că de-a lungul a peste treizeci de ani
de se-condare credincioasă meijinul nu i-a adresat niciodată
măcar un „te rog” sau un „mulţumesc”. De aceea, adăuga el,
se înşelase în privinţa lui şi-l luase drept un om rece. Mei-
78
jinul se arăta nepăsător, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el,
când auzea că circulă zvonul că l-ar exploata pe Zekken. Iar
la afirmaţia falsă că n-ar fi fost tocmai nepătat în problemele
băneşti, Zekken susţinea că poate oferi suficiente probe
contrare.
Nici în cursul partidei de adio, meijinul n-a rostit o dată
un cuvânt de mulţumire. Soţia sa se ocupa în locul lui de
etichetă, căci el se purta fără pretenţii. Aşa îi era felul.
Când vine cineva din lumea goului să-i ceară sfatul,
rosteşte un „Mda” din vârful buzelor, apoi tace distrat, aşa
încât e greu să-ţi dai seama ce părere are, şi, cum nu poţi să
stărui cu întrebările în cazul unei persoane de rangul lui, se
ajunge uneori la situaţii jenante, cred. Soţia sa joacă deseori
în faţa oaspeţilor rolul de asistent şi intermediar şi, când el ia
un aer absent, ea se frământă şi încearcă să repare lucrurile.
Această faţetă a meijinului, lipsa lui de fler, de reacţii ra-
pide, dificultatea de a pricepe în unele împrejurări – ceea ce
el însuşi numea „a fi distrat” –, toate ieşeau la lumină şi în jocu-
rile sale favorite. La shogi şi la renju era de la sine înţeles, dar
chiar şi la biliard sau la majong se gândea îndelung, iritân-
du-şi partenerii.
La Hakone a jucat de câteva ori biliard cu Ōtake 7-dan şi
cu mine. Abia reuşea să facă şaptezeci de puncte. Ōtake 7-dan
ţinea evidenţa punctelor cu minuţiozitate, de parcă ar fi fost
la go: „Eu patruzeci şi două, Go Seigen-san paisprezece...”
La fiecare lovitură, meijinul se gândea îndelung şi, pe
deasupra, după ce-şi lua poziţia necesară, mişca tacul înainte
şi înapoi cu mare grijă, de nenumărate ori. Se poate spune
că, şi în cazul biliardului, armonia jocului rezultă din rapidi-
tatea deplasării bilei şi a corpului uman, dar meijinului îi lip-
sea elanul şi era iritant să-i priveşti acel du-te-vino al tacului.
Continuând să mă uit la el, am fost totuşi cuprins de un sen-
timent de duioşie amestecată cu tristeţe.
La majong, îşi alinia piesele pe o fâşie îngustă şi lungă de
hârtie pliată. Atâta meticulozitate în felul cum îndoia hârtia
şi cum îşi aranja piesele mi-a sugerat că ar avea mania exac-
tităţii, aşa că i-am adresat o întrebare în legătură cu aceasta.
— He... se văd mai bine când le aşezi pe hârtie albă, mi-a
răspuns. Încercaţi să faceţi o dată la fel!

79
 Şi majong-ul este un joc animat, plin de nerv şi rapiditate,
însă bătrânul maestru se gândea prea mult şi juca încet, ast-
fel că, după ce depăşeau faza de enervare, adversarii sfâr-
şeau prin a-şi ieşi complet din ritm. Dar, fără să le remarce
starea de spirit, el se cufunda în meditaţie. N-a bănuit nici-
odată nimic, nici chiar atunci când ceilalţi jucau cu el îm-
potriva propriei lor dorinţe.

80
 19
— Nu poţi cunoaşte caracterul adversarului jucând go sau
shōgi. Din punctul de vedere al spiritului goului, a încerca
să-l desluşeşti în timpul partidei e mai degrabă o cale greşi-
tă, s-a referit o dată meijinul la jocul amatorilor.
Îl scoseseră probabil din sărite nişte comentatori semidocţi.
— Eu, de exemplu, decât să mă preocup de adversar, pre-
fer să mă cufund în jocul propriu-zis.
Pe 2 ianuarie 1940, deci cu cincisprezece zile înainte de a
se sfârşi, meijinul a fost de faţă la ceremonia deschiderii
anului de go de la Nihon kiin şi a participat la o parti-
dă-ştafetă. Cei prezenţi îşi căutau un partener şi fiecare făcea
câte cinci mutări – ca un echivalent simbolic al cărţii de vi-
zită care se lasă cu ocazia prezentării felicitărilor de Anul
Nou. Pentru că se aştepta mult la rând, s-a mai început încă o
partidă. Când aceasta a ajuns la mutarea 20, Seo 1-dan
n-avea partener şi meijinul s-a aşezat în faţa sa. Trebuiau să
joace câte cinci mutări, de la 21 la 30. Alţi jucători care să
continue nu mai erau, deci după Alb 30, ultima mutare a
meijinului, urmau să se oprească. Si cu toate acestea, s-a
gândit la ea patruzeci de minute. Nu era decât o formalitate
şi, cum spuneam, alţi participanţi nu mai erau, aşa că ar fi
putut juca fără grijă.
M-am dus să-i fac o vizită la spitalul Sf. Luca, în timpul
întreruperii de la mijlocul partidei de adio. Mobila din came-
rele spitalului era foarte mare, pe măsura americanilor. În
vârful patului înalt, meijinul, cu trupul lui mărunt, dădea im-
presia că n-ar fi în siguranţă. Edemele feţei se resorbiseră în
mare măsură, i se mai împliniseră obrajii, însă înainte de
toate bătrânul arăta binedispus, cu totul altfel decât în tim-
pul partidei, de parcă i s-ar fi luat o greutate de pe suflet.

81
 Unul din redactorii ziarului în care apărea partida de adio,
aflat acolo din întâmplare, a povestit că până şi concursul
săptămânal cu premii dobândise o popularitate remarcabilă.
În fiecare sâmbătă cititorilor li se cerea să indice care va fi
mutarea următoare. M-am alăturat şi eu ziaristului:
— Problema de săptămâna asta e Negru 91.
— Negru 91?..., şi brusc meijinul şi-a luat expresia din faţa
gobanului.
Mi-am dat pe loc seama de gafă – nu trebuia să aduc vor-
ba de go –, dar am continuat:
— Albul tocmai a făcut un ikken tobi, iar Negrul un hane
cu 91.
— A, păi acolo nu sunt decât două posibilităţi, sau hane,
sau nobi, aşa că foarte mulţi vor găsi soluţia, şi spunând asta,
meijinul şi-a îndreptat spontan spinarea, şi-a corectat poziţia
genunchilor şi şi-a înălţat capul. Era postura din timpul jocu-
lui, severă şi demnă. Cu privirea în gol, a părut un timp căzut
în transă.
Şi de astă dată, şi cu ocazia jocului de Anul Nou, fusese
vorba probabil de o comportare cu totul firească, mai degra-
bă decât de refuzul de a face mutări vulgare, datorat fervoa-
rei faţă de arta lui, sau de respectul pentru responsabilitatea
lui ca meijin.
Cei mai tineri scăpau buimăciţi când erau prinşi de el ca
parteneri la shōgi. Ca să amintesc doar de unul sau două
cazuri la care am asistat, jucând odată la Hakone cu Ōtake
7-dan, cu un kyoska[64] handicap, a început la zece diminea-
ţa şi n-a terminat până la şase seara. Iar altă dată, după par-
tida de adio, în timpul unei confruntări de trei runde orga-
nizată de ziarul Tōkyō Nichinichi între Ōtake 7-dan şi Go
Seigen 6-dan, la care meijinul făcea comentariul, iar eu am
relatat partida a doua, l-a luat pentru un shōgi pe Fujisawa
Kuranosuke 5-dan, venit să asiste. Au început înainte de
amiază, i-a apucat noaptea şi au continuat să joace până în
zori. Iar în dimineaţa următoare, cum l-a zărit pe Fujisawa
5-dan, a şi scos tabla de shōgi.

64 Piesă de shōgi, asemănătoare cu turnul de la şah, de forţă

medie.
82
 După ce partida de adio a fost reluată pe 11 iulie la Hakone,
Sunada, reporterul de go de la Tōkyō Nichinichi, care trăsese
la Naraya şi care se ocupa şi de bătrânul maestru, în ajunul
sesiunii următoare de pe 16, ne-a spus:
— Meijinul m-a dat gata. În astea patru zile, cum se scula
dimineaţa, venea să mă cheme să jucăm biliard şi altceva nu
mai făceam. S-o ţină aşa, până seara târziu, şi asta zilnic... nu,
nu e un geniu, ci un supraom!
Nu i s-a plâns niciodată nici măcar soţiei că ar fi obosit
sau că s-ar fi plictisit de joc. Un exemplu pentru cât de adânc
se concentra este şi ceea ce povestea ea adesea:
— Locuiam pe atunci la Azabu, în cartierul Kogai. Cum
casa nu era prea mare, el juca sau studia go într-o încăpere
de 10 jō, dar, din păcate, cea de alături de 8 jō servea drept
cameră de primire. Unii dintre musafirii care veneau aici
râdeau zgomotos sau vorbeau tare. Odată, tocmai pe când
juca o partidă cu cineva, m-a vizitat sora mea mai mică să-mi
arate copilul ei nou-născut, care nici o clipă nu s-a oprit din
plâns. Eram foarte îngrijorată şi aş fi preferat s-o văd
plecată, şovăind totuşi s-o trimit acasă, căci n-o mai văzusem
de câtăva vreme, iar venirea ei avea un motiv deosebit. După
ce s-a întors înapoi, când m-am dus să mă scuz pentru tot
zgomotul acela, el mi-a răspuns că nu-şi dăduse câtuşi de
puţin seama nici de prezenţa surorii mele, nici de plânsul
copilului!
Apoi a adăugat:
— Bietul Ogishi spunea că doreşte să devină cât mai
repede ca sensei şi, în fiecare seară, înainte de culcare, medi-
ta aşezat pe pat.
Era vorba de Ogishi Sōji 6-dan, discipolul lui favorit, sin-
gurul în care avea încredere şi pe care se gândea să-l desem-
neze ca succesor al numelui Honinbō, dar care murise tânăr,
în luna ianuarie a anului 13 Taishō (1924), la douăzeci şi
şapte de ani.
Către sfârşitul vieţii, meijinul îşi amintea cu orice prilej de
Ogishi 6-dan.
Ceva asemănător povesteşte şi Nozawa Takeasa că s-a
întâmplat pe când era 4-dan, jucând o dată cu maestrul în
casa acestuia. Deoarece gălăgia pe care o făceau tinerii disci-
poli răzbătea până în camera unde se desfăşura partida,
83
 Nozawa s-a dus să le atragă atenţia că vor fi certaţi de meijin.
Dar acesta nu sesizase nimic.

84
 20
— În pauza de la prânz, în timpul mesei, a rămas cu
privirea în gol, fără să scoată o vorbă... Era probabil absorbit
de o mutare dificilă, povestea soţia sa la Hakone, la a patra
sesiune de joc din 26 iulie. Când i-am spus că, dacă mănâncă
distrat, stomacul nu-i mai funcţionează cum trebuie şi lipsa
de poftă de mâncare e ca o otravă pentru el, a părut
nemulţumit. Şi a continuat să se uite în gol...
Meijinul nu se aşteptase la atacul violent Negru 69 şi şi-a
frământat mintea o oră şi patruzeci şi patru de minute ca
să-i răspundă. De la începutul partidei a fost prima dată când
s-a gândit îndelung.
Dar Ōtake 7-dan probabil urmărea mutarea încă de acum
cinci zile. De dimineaţă, la reluare, stăpânindu-şi nerăbda-
rea, a calculat din nou vreo douăzeci de minute, însă în tot
acest timp deborda de forţă, se balansa puternic, cu un ge-
nunchi ridicat spre goban. După Negru 67, la Negru 69[65] a
trântit energic piatra pe tablă, a exclamat: „Ploaie sau fur-
tună?” şi a râs zgomotos.
Chiar atunci, cerul acoperit de nori negri s-a dezlănţuit şi
apa a şi inundat peluza din grădină, iar ploaia a început să
bată în geamul uşilor închise în grabă. Ōtake 7-dan lansase o
glumă în stilul său caracteristic, dar ea fusese totodată un
strigăt de satisfacţie.
Când meijinul a văzut Negru 69, pe faţă i-a trecut brusc o
umbră. Prefăcându-se uşor surprins, a luat o expresie admi-
rativă. Chiar şi atât, în cazul lui însemna mare lucru.
Ulterior, la Itō, când a bănuit că o mutare în plic neaştep-
tată a Negrului fusese jucată astfel tocmai pentru că fusese
secretă, meijinul s-a înfuriat, considerând că partida era

65 Diagrama nr. 4, Negru 67 la M15. (n.red.)

85
 compromisă, că venise momentul s-o abandoneze, şi a aştep-
tat cu greu până la pauză ca să-şi exprime revolta, totuşi
chiar şi atunci, în faţa gobanului nu s-a trădat cu nimic. Ni-
meni nu şi-a dat seama de frământarea din sufletul său.
Negru 69 a fost ca sclipirea lamei unui pumnal. Imediat
meijinul s-a cufundat în meditaţie, care a durat până la pau-
za de prânz. După ce a părăsit încăperea, Ōtake 7-dan a ră-
mas mai departe în picioare lângă goban.
— Am ajuns într-un punct dificil... Aici e trecătoarea! Şi
privea situaţia de pe tabla de joc ca şi cum i-ar fi venit greu
să se depărteze.
— Violentă mutare, i-am spus.
— Cum tot timpul eu sunt cel obligat să se gândească... şi
a râs din toată inima.
După masă, meijinul nici nu s-a aşezat bine, că a şi jucat
Alb 70. Era limpede că se gândise în continuare şi în pauza
de prânz, interval care nu se lua în considerare la timpul de
joc, dar n-a încercat în nici un fel să o ascundă, să simuleze
de exemplu că ar reflecta puţin la prima mutare. În schimb,
în tot timpul mesei de prânz, se uitase în gol.

86
 21
Atacul Negru 69 a fost numit „o mutare diabolică”. Meiji-
nul însuşi, comentând după aceea, a afirmat că este o mutare
tăioasă, caracteristică lui Ōtake 7-dan. Şi, întrucât ar fi ajuns
într-o situaţie foarte grea dacă s-ar fi apărat greşit, s-a gândit
o oră şi patruzeci şi şase de minute pentru Alb 70. Zece zile
mai târziu, pe 5 august, a consacrat două ore şi şapte minute
pentru Alb 90, ceea ce a însemnat timpul lui cel mai lung de
gândire din întreaga partidă. Cel consumat pentru Alb 70 se
plasează pe locul al doilea.
Dar, dacă Negru 69 a fost o mutare diabolică, răspunsul
Albului a constituit o paradă splendidă, care i-a umplut de
admiraţie pe Onoda 6-dan şi pe ceilalţi din asistenţă. Meiji-
nul a suportat şi a depăşit momentul dificil. A cedat un pas şi
a evitat criza printr-o mutare de maestru, greu de jucat, care
a domolit dintr-odată vehemenţa cu care pătrunsese Negrul.
Acesta lupta cu toate forţele, însă Albul şi-a ignorat rănile şi
s-a eschivat cu supleţe.
Datorită aversei pe care Ōtake 7-dan o anunţase cu „Ploa-
ie sau furtună?”, cerul s-a întunecat o vreme şi în cameră a
fost aprinsă lumina. Reflexia pietrelor albe pe suprafaţa ca
oglinda a gobanului se contopea cu imaginea meijinului, iar
furia vântului şi a ploii în grădină accentua liniştea încăperii.
Ploaia de vară trecu repede. Negura se scurse de pe ver-
santul muntelui, iar cerul se însenină treptat dinspre Oda-
wara, aflat în aval. Razele soarelui luminară înălţimile de
dincolo de vale, greierii reîncepură să se audă. Cineva des-
chise uşile cu geamuri dinspre verandă. Pe când Ōtake 7-dan
juca Negru 73, pe pajişte se hârjoneau patru căţei negri ca
tăciunele. Apoi, cerul s-a înnorat din nou uşor.

87
 Şi dis-de-dimineaţă plouase torenţial. Aşezat pe un scaun
pe verandă, înainte de prânz, Kume Masao[66] a murmurat
cu încântare în glas:
— Ce minunat e să stai aici! Îţi limpezeşte sufletul!
Kume, numit de curând şef al departamentului ştiinţific şi
artistic al ziarului Tōkyō Nichinichi, fiind doar în trecere, în
seara din ajun trăsese la hotel ca să urmărească partida. Nu
se mai văzuse în ultima vreme ca un romancier să ocupe un
astfel de post. Goul intra în sarcinile departamentului condus
de el.
Deoarece nu se pricepea aproape deloc la go, Kume stătea
afară şi privea când spre munţi, când spre jucători. Tensi-
unea celor doi adversari i se transmitea şi lui, şi când mei-
jinul s-a adâncit în gânduri cu o expresie de suferinţă, faţa zâm-
bitoare şi deschisă a lui Kume a căpătat acelaşi aer sfâşietor.
Nu-i mare diferenţă între el şi mine în privinţa priceperii
la go, însă, cu toate astea, tot privindu-le de aproape, simt
cum pietrele nemişcate încep să-mi vorbească de parcă ar fi
vii. Când sunt aşezate pe goban, sunetul lor parcă umple uni-
versul.
Locul de joc era un pavilion separat, format din trei came-
re, una de 10 jō şi alte două de câte 9 jō. În tokonoma din cea
de 10 jō fuseseră aranjate ramuri de nemu[67].
— Florile stau gata să cadă, a remarcat Ōtake 7-dan.
În ziua aceea s-a avansat cu cincisprezece mutări, iar Alb
80 a fost dată în plic.
Meijinul păru că n-o aude pe tânăra jucătoare, care îl anun-
ţa că se apropie ora 4, ora întreruperii. Ea ezita, uşor aple-
cată către el. În locul ei, Ōtake 7-dan a spus cu tonul cu care
trezeşti un copil din somn:
— Sensei, daţi mutarea în plic, nu?
Ca şi cum, în sfârşit, ar fi auzit, meijinul a mormăit ceva.
Dar vocea îi era răguşită şi neinteligibilă. Crezând că poate s-a
hotărât, secretarul Yawata de la Nihon kiin a pregătit plicul,
el însă a continuat să privească distrat, de parcă ar fi fost
vorba de altcineva. A rostit cu aerul că nu se putea întoarce
imediat la realitate:

66 Romancier, dramaturg şi autor de haiku-uri (1891-1952).

67 Copac înalt, cu frunze penate şi flori roşii.
88
 — Nu m-am decis încă...
După care s-a mai gândit şaisprezece minute. Alb 80 a du-
rat patruzeci de minute.

Diagrama nr. 4

89
 22
Pentru continuarea partidei pe 31 iulie, locul de des-
făşurare a fost mutat în aşa-numitele „noile camere de sus”.
Era un şir de trei încăperi de 8 jō, 8 jō şi respectiv 6 jō, fiecare
având pe perete câte o caligrafie de Rai Sanyō[68], Yamaoka
Tesshū[69] şi Yoda Gakkai[70]. Se aflau chiar deasupra ca-
merei meijinului.
În dreptul ei, la marginea verandei, tufele înflorite de hor-
tensia se măreau de la o zi la alta. Şi de astă dată, fluturi
mari, negri, se opreau din zbor pe ele, reflectându-şi clar
imaginea în bazin. Lângă streaşină, frunzele de glicină încăr-
cau grilajul.
Pe când meijinul se gândea la Alb 82, în cameră se auzi un
clipocit. M-am uitat afară şi am zărit-o pe soţia sa aruncând
pâine de pe podul de piatră. Zgomotul era făcut de crapii ca-
re se îngrămădeau acolo.
De dimineaţă, doamna îmi spusese:
— Am avut musafiri de la Kyōto şi a trebuit să mă întorc
acasă. Era răcoare şi la Tōkyō – o vreme plăcută. Dar, pe de
altă parte, am fost îngrijorată ca nu cumva el să răcească aici...
În timp ce ea stătea pe podul de piatră, s-a pornit o ploaie
măruntă. Nu după mult au început să cadă picături mari.
Ōtake 7-dan n-a băgat de seamă, dar auzindu-i pe ceilalţi, a
spus privind spre grădină:

68 Învăţat confucianist şi istoric de la sfârşitul perioadei Edo

(1780-1832).
69 Om politic de la sfârşitul perioadei Edo şi începutul epocii
Meiji. Vestit pentru talentul său la kendō şi la caligrafie
(1836-1888).
70 Învăţat de formaţie chineză (şcoala „kangaku”) şi critic
dramatic (1823-1909).
90
 — Se pare că şi cerul suferă de rinichi!...
E într-adevăr o vară ploioasă. De când am venit la Hako-
ne, n-am avut nici măcar o singură dată o zi de partidă cu
vreme frumoasă. Timpul era şi capricios pe deasupra, de exem-
plu, ploaia de azi a încetat pe când Ōtake 7-dan medita la
mutarea Negru 83, soarele a luminat florile de hortensia şi a
făcut să sclipească verdele proaspăt spălat al muntelui; dar
curând s-a înnorat din nou.
Negru 83 a durat mai mult chiar decât Alb 70, o oră şi
patruzeci şi opt de minute. Ōtake 7-dan şi-a coborât un ge-
nunchi de pe pernă, s-a aplecat înainte sprijinindu-se în mâini
şi a fixat cu privirea partea dreaptă a gobanului. Apoi, puţin
după aceea, şi-a încrucişat pe burtă braţele băgate în mâneci –
semn că urma un lung timp de gândire.
Partida intrase în faza de mijloc şi fiecare mutare era di-
ficilă. Teritoriile Albului şi ale Negrului începuseră să se con-
tureze şi, deşi încă nu se putea face o evaluare precisă a
punctajului, nu mai era mult până atunci. Venise momentul
de a lua în consideraţie situaţia în ansamblu şi, în funcţie de
aprecierea făcută, să se decidă linia de joc: dacă să se intre
imediat în yose, dacă să se invadeze vreo zonă a adversa-
rului sau dacă să se provoace undeva o confruntare.
Un anume dr Felix Düball, care învăţase go în Japonia şi,
întors în ţară, era numit „Honinbō al Germaniei”, îi trimisese
o telegramă de felicitări meijinului cu ocazia partidei de
adio. Fotografia celor doi jucători uitându-se la telegrama
primită apăruse în numărul de dimineaţă al ziarului.
Apoi, cum mutarea în plic s-a nimerit să fie Alb 88,
secretarul Yawata a exclamat prompt:
— Sensei, un număr de bun augur[71]!
Deşi gâtul şi obrajii i se uscaseră şi mai mult – mai des-
cărnaţi decât erau nu putea fi –, maestrul arăta totuşi mai
puţin suferind decât în ziua aceea dogorâtoare de 16 iulie.
Are rost să mai repet că i se vedeau oasele prin piele? Starea
de spirit îi era excelentă.
Nimeni nu bănuia măcar că cinci zile mai târziu avea să fie
chinuit de boală.

71 Aluzie la faptul că 8 este considerat în Japonia un număr

fast.
91
 Diagrama nr. 5

Totuşi, când s-a jucat Negru 83, s-a ridicat brusc, ca şi

cum n-ar mai fi putut aştepta. Toată oboseala îi ieşise la ivea-
lă. Cum se făcuse douăsprezece şi douăzeci şi şapte de mi-
nute, era desigur ora pauzei de prânz, până atunci însă nu se
mai întâmplase ca meijinul să se scoale astfel, de parcă ar fi
abandonat.

92
 23
— Atât m-am rugat să nu i se întâmple aşa ceva, dar se
pare că nu cu destulă convingere, mi-a spus soţia lui în dimi-
neaţa zilei de 5 august. De ce mi-era teamă n-am scăpat,
oricâtă grijă am avut, ba dimpotrivă... Acum, nu-mi mai ră-
mâne decât să implor zeii, a mai zis ea.
Deşi eram avid să observ totul, atenţia îmi fusese atrasă
de meijin ca erou al înfruntării pe care trebuia s-o relatez şi,
luat prin surprindere de cuvintele soţiei, omul care-i stătuse
alături atâţia ani, n-am ştiut ce să-i răspund.
Din cauza partidei, boala lui cronică de inimă se agravase
şi, de câtva timp, se manifesta cu dureri în piept, însă nu su-
flase o vorbă despre asta nimănui.
Cam de pe 2 august, pe faţă i-a apărut un edem, pe lângă
toate celelalte.
5 august era zi stabilită pentru partidă. S-a hotărât să se
joace numai două ore, în cursul dimineţii. În prealabil, urma
să fie văzut de medic.
— Domnul doctor? s-a interesat el, şi, când a aflat că ple-
case pentru o urgenţă la Sengokuhara, i-a îndemnat pe cei-
lalţi: Ei, atunci să începem!
Odată aşezat în faţa gobanului, bău liniştit ceai fierbinte,
ţinând ceaşca cu amândouă mâinile. Apoi îşi împreună pal-
mele pe genunchi şi îşi îndreptă trunchiul. Avea totuşi ex-
presia unui copil gata să izbucnească în plâns, căci îşi ţugu-
iase buzele strânse, obrajii îi erau tumefiaţi, iar pleoapele
umflate.
Partida s-a reluat la zece şi şaptesprezece minute, aproa-
pe de ora stabilită. Şi iarăşi, ceaţa de dimineaţă s-a transfor-
mat şi azi în ploaie violentă, iar nu după mult s-a luminat
treptat din josul râului.

93
 S-a deschis mutarea secretă Alb 88, după care Ōtake
7-dan a jucat Negru 89 la zece şi patruzeci şi opt de minute.
A trecut apoi de douăsprezece, deci cam o oră şi jumătate,
fără ca meijinul să se decidă pentru Alb 90. A fost cel mai
lung timp de gândire, două ore şi şapte minute, în care, cu
toate că îl chinuia boala, ţinuta i-a rămas fără cusur. Edemul
feţei i se mai retrăsese. În sfârşit, se hotărâră să facă pauza
de prânz.

Diagrama nr. 6

Întreruperea obişnuită de o oră a durat două de astă dată

şi meijinul a fost consultat de doctor.
Ōtake 7-dan s-a plâns şi el că are necazuri cu digestia şi a
înghiţit unul după altul trei feluri de medicamente. A mai
luat şi unul contra anemiei cerebrale. I se întâmplase deja să
leşine şi să cadă în timpul unei partide.
— Trebuie să se combine trei condiţii, în general, ca să-mi
provoace anemia cerebrală: să joc slab, să fiu în criză de timp
şi să am o stare fizică proastă.

94
 Apoi, à propos de starea meijinului, zise:
— Eu nu ţin în special, dar sensei vrea să jucăm neapărat.
După pauza de prânz, înainte de revenirea în camera de
joc, s-a hotărât ca Alb 90 să fie mutare în plic.
— Sensei, v-aţi obosit foarte mult, i-a spus Ōtake 7-dan.
— Regret că am fost aşa de inconstant!
Era neobişnuit ca meijinul să-şi ceară scuze. Cu toate aces-
tea, partida s-a întrerupt.
— Edemul feţei nu mă deranjează, dar mă îngrijorează ce
se întâmplă aici, îşi explică meijinul suferinţa ziaristului Kume
şi celorlalţi, arătând cu mâna o zonă circulară pe piept. Când
mi se taie respiraţia, când am palpitaţii, când simt durerea ca
o gheară... Tare aş vrea să mai fiu tânăr! A început să mă
apese vârsta de pe la cincizeci de ani!
— Cu un asemenea spirit de luptă, ar trebui să puteţi
învinge anii, a spus Kume.
— Sensei, eu deja îmi simt anii, deşi am doar treizeci, a
adăugat şi Ōtake 7-dan.
— E cam devreme! a replicat meijinul.
A mai rămas după aceea un timp împreună cu Kume şi alţi
câţiva în camera alăturată şi şi-a amintit cum odinioară, în
prima tinereţe, când fusese la Kōbe, a văzut pentru prima
dată lumini electrice, pe vasele de război, cu ocazia unei pa-
rade navale.
— Spre regretul meu, biliardul îmi e interzis din cauza
bolii. Dar puţin shōgi am voie. Haidem! a exclamat pe urmă şi
s-a ridicat râzând.
„Puţinul” meijinului nu însemna chiar atât de puţin. La
noua lui provocare, Kume i-a ripostat:
— Ar fi poate mai bine să jucăm majong, nu solicită min-
tea atât!
La prânz, meijinul n-a mâncat decât nişte prune uscate şi
fiertură de orez.

95
 24
Kume, şeful departamentului ştiinţific şi artistic al
ziarului, îşi făcuse probabil apariţia deoarece vestea bolii mei-
jinului ajunsese până la Tōkyō. Venise şi unul din discipolii
maestrului, Maeda Nobuaki 6-dan. Pe 5 august erau de faţă
amândoi arbitrii, Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan. S-a abătut
pe acolo în cursul unei călătorii şi Takagi, meijinul de renju,
iar Dōi, 8-dan în shōgi, care stătea la Miyanoshita, a venit de
asemenea în vizită. Se aflau acolo reprezentanţii fiecăruia
dintre jocuri.
Datorită lui Kume, meijinul s-a hotărât pentru majong în
loc de shōgi, luându-i ca parteneri pe Kume, pe Iwamoto
6-dan şi pe ziaristul Sunada. Deşi toţi trei se purtau foarte
prevenitor, se detaşa total şi se cufunda în lungi perioade de
gândire.
— Dacă iei lucrurile prea în serios, iar ţi se va umfla faţa,
i-a spus îngrijorată soţia la ureche, dar el nu avea aerul că
aude.
Alături, Takagi Rakusan meijin mă învăţa o variantă de
renju, numit şi ugoki komoku. Takagi meijin, care răspândea
în jurul lui buna dispoziţie, nu numai că era expert în tot felul
de jocuri, dar concepea cu multă ingeniozitate şi altele noi.
Şi cu ocazia asta mi-a vorbit de invenţia unui joc numit
„fata claustrată”.
După cină, de asemenea, meijinul a continuat să stea până
seara târziu, la nişte partide de ninuki renju cu secretarul
Yawata şi cu jurnalistul Goi.
Maeda 6-dan a schimbat doar câteva vorbe în cursul zilei
cu soţia maestrului, după care a părăsit imediat hotelul. Îl
avusese pe meijin ca profesor şi era cumnat cu Ōtake 7-dan,
dar se temea de eventualele interpretări şi bârfe, astfel că a
evitat să-i întâlnească pe combatanţi. Şi-a amintit poate de
96
zvonurile care circulaseră cu ocazia partidei dintre meijin şi
Go Seigen 5-dan, potrivit cărora el, Maeda 6-dan, ar fi desco-
perit de fapt extraordinara mutare Alb 160.
În dimineaţa zilei următoare, 6 august, a sosit de la Tōkyō,
trimis de ziarul Nichinichi, doctorul Kawashima, ca să-l con-
sulte pe bătrânul maestru. Diagnosticul a fost închiderea im-
perfectă a valvei aortei.
Îndată ce examenul medical a luat sfârşit, meijinul s-a aşe-
zat pe pat şi a început un shōgi contra lui Onoda 6-dan. Au
adoptat sistemul cu generali de argint netransformabili. Du-
pă aceea, în timp ce privea cum jucau shōgi coreean Takagi
meijin cu Onoda 6-dan, a spus nerăbdător, sprijinindu-se de
kyosoku:
— Haideţi să facem un majong!
Dar cum eu nu prea ştiam, nu erau destui jucători.
— Kume-san...? a întrebat meijinul.
— Kume-sensei l-a condus pe domnul doctor şi a plecat
acasă.
— Iwamoto-san...?
— A plecat şi el.
— Aşa...? A plecat...? a murmurat meijinul. Tristeţea lui
m-a mişcat profund.
M-am întors şi eu la Karuizawa.

97
 25
În urma consultării cu reprezentanţii ziarului şi ai Nihon
kiin-ului şi respectând dorinţa meijinului, doctorii Kawashima
din Tōkyō şi Okajima din Miyanoshita au permis continuarea
partidei. Ca să-l mai scutească de oboseală, au cerut însă ca,
în loc de cinci ore o dată la cinci zile, să se joace numai câte
două ore şi jumătate la fiecare trei sau patru zile; pe dea-
supra, au pretins ca înainte şi după fiecare sesiune un medic
să îl vadă şi să-şi dea consimţământul.
În împrejurările acestea, scurtarea duratei partidei era
poate ultimul mijloc de a o încheia şi de a-i micşora
meijinului suferinţa. Să stai la hotel într-o staţiune termală
două-trei luni pentru o partidă de go poate părea un lux
exorbitant, însă, potrivit termenului de „sistem al conservei”,
jucătorii erau conservaţi în go. Dacă în cele patru zile de
pauză ar fi putut să se întoarcă acasă, s-ar fi detaşat de
partidă, şi-ar fi petrecut altfel timpul şi s-ar fi destins, dar
aşa, fiind claustraţi în camerele hotelului, nimic nu le
schimba starea de spirit. Dacă totul ar fi durat două-trei zile
sau chiar o săptămână, n-ar fi fost nici o problemă, însă două
sau trei luni erau prea mult pentru cei şaizeci şi cinci de ani
ai bătrânului meijin. Cum în ziua de azi „conserva” e un lucru
obişnuit, probabil că nici atunci n-o considerase nimeni în
mod serios drept o incorectitudine faţă de un om în vârstă,
obligat să suporte un răstimp atât de lung. Poate că meijinul
însuşi socotea condiţiile exagerate ale partidei un semn
distinctiv al rangului său.
Şi în mai puţin de o lună s-a prăbuşit.
În acel moment, regulile de desfăşurare au fost
modificate. Pentru Ōtake 7-dan problema devenise foarte
gravă. Dacă meijinul nu putea respecta înţelegerea iniţială,

98
normal ar fi fost să abandoneze. Desigur, n-a spus aşa ceva,
dar din când în când se plângea:
— Nu mă pot odihni suficient doar în trei zile! În numai
două ore şi jumătate nu-mi intru în ritm!
Cu toate concesiile făcute, având un adversar vârstnic şi
bolnav, se simţea pus într-o situaţie delicată.
— M-ar deranja să aud pe urmă că l-am obligat pe sensei
să joace în starea în care e... Deşi eu nu vreau, el insistă, dar
lumea care nu ştie asta o să-şi închipuie cu totul altceva. Pe
deasupra, tot eu o să fiu învinuit dacă i se agravează boala
din cauza continuării partidei. Ar fi teribil – o pată în istoria
goului, pe care n-aş putea-o spăla în vecii vecilor! N-ar fi mai
omeneşte ca sensei să se odihnească întâi şi de abia după
aceea să reluăm?
Dorea să se înţeleagă astfel cât de greu îi venea să lupte cu
un adversar vizibil suferind. Nu i-ar fi plăcut să se spună, în
caz că ar fi câştigat, că a profitat de starea acestuia, iar dacă
ar fi pierdut, situaţia ar fi fost şi mai penibilă. Rezultatul încă
nu se putea prevedea limpede. Aflat în faţa gobanului, meiji-
nul uita spontan de boală, iar dezavantajat era mai degrabă
tot Ōtake 7-dan, cu toate sforţările lui de a ignora suferinţa
adversarului. Bătrânul maestru devenise un adevărat erou
de tragedie. Spusele lui, anume că dorinţa cea mai mare a
unui jucător profesionist de go este să continue să joace pâ-
nă se prăbuşeşte lângă goban, apăruseră şi în ziare, iar lu-
mea considera că şi-a sacrificat viaţa pentru arta sa. Cu toată
natura sa nervoasă, Ōtake 7-dan trebuia să lupte fără să-şi
compătimească partenerul.
Până şi jurnaliştii specializaţi în go afirmau că a obliga un
bolnav să joace devine o problemă umanitară. Totuşi, ziarul
organizator al partidei de adio dorea ca ea să-şi urmeze cursul.
Seria de articole despre desfăşurarea ei dobândise o popu-
laritate enormă. Şi relatările mele avuseseră succes, erau ci-
tite până şi de persoane care nu ştiau go. Se găseau şi unii ca-
re îmi dădeau de înţeles că meijinul se temea ca, în cazul sus-
pendării partidei, să nu piardă suma enormă oferită de ziar,
însă presupunerea mi s-a părut hazardată şi nedreaptă.
În orice caz, în seara din ajunul sesiunii de pe 10 august,
toţi au încercat să-l facă pe Ōtake 7-dan să fie de acord cu
reluarea jocului. El însă avea replică la orice argument, ca un
99
 copil dificil, şi, încăpăţânat cum era, când credeai că acceptă,
se răzgândea iar. Cum nici ziariştii sau oficialii de la Nihon
kiin nu se arătau prea diplomaţi, situaţia se complica. Bun
prieten şi cunoscător al firii lui Ōtake, Yasunaga Hajime 4-dan,
obişnuit să găsească soluţii în astfel de cazuri, şi-a asumat
sarcina să-l convingă, dar n-a avut nici un succes.
Seara târziu a sosit de la Hiratsuka doamna Ōtake, cu
copilul. Nici ea nu şi-a putut îndupleca soţul şi a izbucnit în
plâns. Cu ochii plini de lacrimi, continua să-i spună totuşi cu
căldură, cu blândeţe, lucruri pline de bun-simţ, fără să poze-
ze în femeie înţeleaptă când îl dojenea. O priveam cu admi-
raţie cum pleda din toată inima, cu ochii în lacrimi.
Tatăl ei avea un ryokan în staţiunea termală Jigokudani, în
provincia Shinshū. În lumea goului e faimoasă povestea des-
pre Ōtake 7-dan şi Go Seigen, care se închiseseră acolo ca să
pună la punct noi fuseki-uri, iar eu auzisem despre frumuse-
ţea doamnei Ōtake încă de pe când nu era măritată. Îmi vor-
bise despre atrăgătoarele surori de la Jigokudani şi un tânăr
poet ce coborâse pe la han din platoul Shiga.
M-a dezamăgit oarecum, când am întâlnit-o la Hakone, as-
pectul ei de femeie oarecare, dedicată căminului, însă, deşi
obosită de grijile gospodăriei, cu copilul în braţe şi într-o ţi-
nută neglijentă, doamna Ōtake îşi păstra aceeaşi prospeţime
ca în satul său de munte. Am simţit imediat blânda ei în-
ţelepciune. Apoi mi-am dat seama că nu mai văzusem un co-
pil la fel de splendid ca al ei. La numai opt luni avea o uimi-
toare prestanţă, fiind evident înzestrat cu spiritul de luptă-
tor al tatălui. Pielea îi era albă şi proaspătă.
Şi acum, după doisprezece-treisprezece ani, doamna Ōtake
îmi vorbeşte despre copilul de altădată astfel:
— Pe el aţi binevoit să-l lăudaţi...
Şi îi reaminteşte deseori adolescentului:
— Nu te-a lăudat Uragami-sensei în ziar, când erai mic?...
Rugăminţile soţiei sale, care plângea, ţinând copilul în braţe,
au înfrânt împotrivirea lui Ōtake 7-dan. Era devotat familiei.
Dar, deşi acceptase să continue, s-a zbuciumat toată noaptea
fără somn, iar în zori, pe la cinci sau şase, se plimba de
colo-colo cu paşi mari, pe verandă. S-a lungit apoi pe o canapea
din salonul de la intrare – se-mbrăcase devreme într-un
kimono cu însemnele familiei – şi stătea acolo, uşor îmbufnat.
100
 26
Starea sănătăţii meijinului a rămas neschimbată şi în di-
mineaţa zilei de 10 august, aşa că doctorul a permis conti-
nuarea partidei. Obrajii îi erau totuşi destul de inflamaţi, iar
slăbiciunea lui îţi sărea în ochi. Întrebat încă de dimineaţă
unde doreşte să joace, în clădirea principală sau în pavilionul
izolat, a răspuns că nu mai poate să se deplaseze, dar, de vre-
me ce Ōtake 7-dan se plânsese înainte că în clădirea prin-
cipală îl deranjează zgomotul cascadei, să aleagă el. Cascada
era artificială, şi a fost oprită. S-a decis ca sesiunea să se ţină
totuşi în clădirea principală, dar, auzind cuvintele meijinului,
am fost cuprins de o amărăciune vecină cu furia.
Odată cufundat în partidă, bătrânul maestru uita cu totul
de sine şi, fără alte toane, se lăsa complet în grija organiza-
torilor. Chiar şi atunci când din cauza bolii sale se iveau difi-
cultăţi în privinţa evoluţiei partidei, lua un aer absent, ca şi
cum ar fi fost vorba de altcineva.
În noaptea spre 10 august a fost o lună strălucitoare, iar
dimineaţă un soare puternic, umbrele erau clar conturate,
norii albi şi luminoşi – cu adevărat o vreme de miez de vară,
pentru prima oară în cursul acestei partide. Arborele nemu
îşi întinsese frunzele peste tot. Şnurul de la haori-ul lui Ōtake
7-dan atrăgea cu albul său privirile.
— Ce bine că s-a îndreptat vremea! a exclamat soţia
meijinului, dar arăta foarte trasă la faţă.
Doamna Ōtake, şi ea, din cauza nesomnului n-avea pic de
sânge în obraji. Pe chipurile răvăşite şi în ochii celor două
femei, se citea neliniştea, căci, îngrijorate pentru soţii lor, îşi
pierduseră stăpânirea de sine. Egoismul fiecăreia ieşise atunci
complet la lumină.
Cum soarele îşi revărsa din plin razele, silueta sumbră a
meijinului aflat în cameră şi pe care îl vedeam în
101
 contralumină îmi apărea şi mai întunecată. Cei prezenţi îşi
ţineau capetele plecate, neîndrăznind să-l privească. Chiar şi
Ōtake 7-dan, care glumea mai tot timpul, acum nu scotea o
vorbă.
Trebuia oare să joace până la ultima suflare? Şi ce este go-
ul, la urma urmei?, mă întrebam eu, suferind pentru meijin.
Mi-am adus aminte că, puţin înaintea morţii, Naoki
Sanjūgo[72] scrisese într-un straniu ego-roman[73], intitulat
„ Eu”, că „jucătorii de go sunt de invidiat” şi că goul, „dacă
afirmi că n-are valoare, nu are câtuşi de puţin, iar dacă spui
că are, atunci are o valoare absolută”. Naoki, jucându-se cu o
bufniţă, a întrebat-o: „Nu te simţi singură?”, iar bufniţa a
făcut bucăţele cu ciocul ziarul de pe masă unde se vorbea
chiar despre partida de concurs dintre Honinbō meijin şi Go
Seigen, întreruptă din cauza îmbolnăvirii meijinului. Gândin-
du-se la fascinaţia ieşită din comun a goului, la puritatea sa,
Naoki cântăreşte valoarea propriei sale literaturi, destinate
publicului larg, dar, comentează el: „M-am săturat încetul cu
încetul de toate astea. Până diseară la 9 trebuie să scriu
treizeci de pagini de manuscris şi e deja trecut de 4 după-ma-
sa. Totuşi, nu ştiu cum, am început să mă simt bine. Am şi eu
dreptul să mă joc o zi întreagă cu o bufniţă. În loc să lucrez
pentru mine, nu m-am dedicat eu în întregime ziaristicii? Şi
nu mă tratează ea atât de necruţător?” Naoki a murit sur-
menat din cauza scrisului. Datorită lui am aflat de Honinbō
meijin şi de Go Seigen.
Cu puţin înaintea sfârşitului, Naoki părea un spectru, iar
acum, meijinul aflat în faţa mea arăta la fel.
S-a avansat însă cu nouă mutări şi în ziua asta. În timp ce
Ōtake 7-dan se gândea la Negru 99, s-a făcut ora stabilită
pentru mutarea în plic, douăsprezece şi jumătate, iar meiji-
nul a părăsit gobanul, lăsându-şi singur partenerul. I s-a pu-
tut auzi pentru prima dată vocea într-o discuţie amicală:
— Pe vremuri, când eram discipol, nu se prea găseau
ţigări şi fumam pipă, spunea în timp ce trăgea agale din

72 Romancier (1891-1934), reprezentant important al

curentului taishō sbōsetsu („romane pentru publicul larg”).
73 Watakushi Shōsetsu – tip de roman specific literaturii
japoneze, care narează la persoana I viaţa cotidiană a autorului.
102
ţigară. Se întâmpla uneori să ne-o umplem cu scame de
bumbac. Poţi fi mulţumit chiar şi aşa...
O boare răcoroasă a pătruns înăuntru. Deoarece maestrul
nu era de faţă, Ōtake şi-a scos haori-ul subţire de mătase şi a
continuat să se gândească.
Sesiunea odată terminată, meijinul s-a dus în camera lui şi
imediat a început să joace iar shōgi cu Onoda 6-dan, spre
uimirea tuturor. Iar după shōgi a trecut la majong, din câte
am auzit.
Mă simţeam prea deprimat ca să mai pot rămâne acolo,
aşa că am fugit la ryokan-ul Fukujuro din Tonosawa, unde
mi-am scris articolul. A doua zi m-am întors la căsuţa mea de
munte din Karuizawa.

103
 27
Meijinul era de-a dreptul ahtiat după jocuri. Ros cum era
de boală şi lipsit de alte distracţii, nu avea altă cale de a-şi
scoate partida din minte, de a se detaşa de go, deşi faptul că
se închidea mereu în cameră îi înrăutăţea starea. Nu ieşea
nici măcar să se plimbe.
În general, profesioniştii goului sunt amatori şi de alte
jocuri, dar el avea o atitudine diferită. Juca fără degajare, lip-
sit de moderaţie. Răbdarea îi era nemărginită, ieşită din
comun. Zi după zi, seară de seară, nu făcea nici o pauză. Par-
că n-ar fi fost vorba de un simplu amuzament sau de un mod
de a-şi omorî plictiseala; era ca şi cum ar fi fost posedat de
un sinistru demon al jocurilor. Deoarece chiar şi la majong
sau la biliard, la fel ca la go, trecea hotarul uitării de sine,
reuşea să-şi scoată din sărite adversarii; se poate afirma
totuşi că atitudinea lui era autentică, pură. Nu se cufunda în
gânduri ca oricine, ci se pierdea undeva, în depărtări.
Chiar şi în timpul scurt dintre încheierea sesiunii şi cină, a
vrut iar să joace. Si nici nu-şi terminase de băut sake-ul de
seară arbitrul Iwamoto 6-dan, că a şi venit nerăbdător să-l
cheme.
În prima zi de joc de la Hakone, după întrerupere Ōtake
7-dan s-a retras în camera lui şi i-a cerut servitoarei:
— Adu-mi un goban, dacă aveţi! Apoi s-a auzit zgomotul
pietrelor, ca şi cum ar fi analizat evoluţia partidei.
Meijinul însă şi-a schimbat hainele cu un yukata, şi-a făcut
apariţia în camera organizatorilor şi m-a înfrânt cu uşurinţă
în cinci-şase runde de ninuki renju.
— Ninuki e prea uşor, nu-i aşa interesant. Să trecem la
shōgi! E unul în camera dumneavoastră, Uragami-san, ne-a
propus apoi, şi a luat-o degajat înainte.

104
 Partida începută cu Iwamoto 6-dan, cu handicap de un
hisha[74], a fost întreruptă de cină. Aşezat turceşte şi lovindu-se
cu palmele peste coapsele goale, acesta, ameţit de băutură, a
pierdut în faţa meijinului.
Şi după masa de seară, din camera lui Ōtake 7-dan a mai
răsunat o vreme zgomotul pieselor de go, dar peste puţin a
coborât şi el şi ne-a făcut praf, pe jurnalistul Sunada şi pe
mine, la o partidă de shōgi cu handicap de un hisha.
— Ah, nu-i politicos din partea mea, însă la shōgi îmi vine
aşa, să cânt. De fapt îmi place mult jocul ăsta! Nu-mi dau
seama de ce am ajuns profesionist de go şi nu de shōgi, oricât
m-aş gândi. Doar l-am învăţat cu mult înaintea goului. Cred
că pe la patru ani... şi, dacă l-am învăţat înainte, cum de nu-l
joc mai bine?...
Şi îşi presăra foarte vesel vorbele cu cântecele pentru co-
pii, cu cântece populare, cu glumele care îi stăteau în fire.
— Ōtake-san e cel mai tare din Nihon kiin la shōgi, a
remarcat meijinul.
— Oare?... Sensei, şi dumneavoastră sunteţi tare... i-a
replicat Ōtake 7-dan. În tot Nihon kiin-ul nu e nimeni cu 1-dan
la shōgi. Iar la renju îmi sunteţi superior. Eu nu ştiu nici
jōseki-urile, mă descurc cum pot... Dumneavoastră jucaţi cam
la nivel de 3-dan.
— Posibil, dar nu fac faţă nici unui profesionist de 1-dan.
Profesioniştii sunt puternici.
— Dar Kimura, meijinul de shōgi, cum e la go?
— E aproape de shodan[75]. Se pare că a progresat în ul-
timul timp!
Ōtake 7-dan fredona mai departe, jucând la egalitate cu
meijinul. Acesta a început şi el să fredoneze – fapt cu totul
ieşit din comun. Tocmai pusese pe tablă un hisha şi îl trans-
formase, şi părea în uşor avantaj.
Într-o vreme, era binedispus şi la shōgi, dar, de când îl în-
cerca boala, chiar şi în cazul unei distracţii avea un aer întu-

74 Una din cele două piese de forţă maximă la shōgi.

75 Shodan, în traducere literală înseamnă „începător”. Este cel
mai mic nivel în jocul de go, 2-dan fiind superior Shodan, aşa cum
este denumit tradiţional 1-dan. În limba japoneză sho mai
înseamnă primul, nou sau începător.
105
 necat. Până şi după sesiunea din 10 august n-a răbdat să nu
joace iarăşi – parcă stăpânit de forţe demonice.
Următoarea zi de partidă era 14 august. Dar cum slăbiciu-
nea meijinului devenise evidentă şi suferinţa i se agravase,
doctorul i-a interzis să mai continue, iar organizatorii au fost
de aceeaşi părere, aşa că reprezentanţii ziarului s-au resem-
nat. Au hotărât să joace o singură mutare, apoi partida să se
întrerupă un timp.
Când cei doi jucători îşi ocupă locurile la începutul sesi-
unii, întâi îşi iau goke-ul de pe goban şi îl aşază în faţa genun-
chilor. Pentru meijin, goke-ul părea foarte greu. Pe urmă se
reface situaţia partidei de dinainte de întrerupere. Pe rând,
cei doi reiau mutările în ordine. La început, meijinul dădea
impresia că va scăpa dintr-o clipă-ntr-alta pietrele dintre de-
gete, dar căpătă treptat forţă şi sunetul aşezării lor pe goban
deveni puternic.
S-a gândit treizeci şi trei de minute, fără să facă nici o
mişcare. Era Alb 100, mutarea secretă la care trebuia să se
întrerupă partida.
— Pot să mai joc puţin, a spus el totuşi.

Diagrama nr. 7

106
 I se schimbase dispoziţia, probabil. Descumpăniţi, organi-
zatorii s-au consultat. Dar, înţelegerea fiind înţelegere, au
decis să se pună punct cu acea mutare.
— Atunci... murmură meijinul şi, chiar după ce se sigila
plicul cu Alb 100, continuă să privească spre goban.
— Sensei, vă mulţumesc pentru marea dumneavoastră
bunăvoinţă. Vă rog să aveţi grijă de dumneavoastră... i s-a
adresat ceremonios Ōtake 7-dan.
Meijinul n-a scos decât un „Mda”, astfel că soţia a fost ne-
voită să răspundă în locul lui.
— Fix o sută de mutări... În câte sesiuni? a întrebat-o
Ōtake 7-dan pe tânăra care nota partida. În zece?... Două la
Tōkyō, opt la Hakone? În medie zece mutări pe zi!
Ceva mai încolo, când m-am dus în camera meijinului să-mi
iau rămas-bun pe durata despărţirii, l-am găsit privind pier-
dut cerul de deasupra grădinii.
De la ryokan-ul din Hakone urma să plece imediat la
spitalul Sf. Luca din Tsukiji[76], dar timp de două-trei zile
nici nu s-a putut urca într-un mijloc de transport.

76 Cartier din Tōkyō.

107
 28
Din cauza partidei făceam naveta între Hakone şi Karuizawa,
unde familia mea se mutase de la sfârşitul lui iulie. Deoarece
drumul până acolo dura şapte ore, trebuia să plec, de la ca-
bana în care locuiam, în ajunul sesiunilor. La întreruperea jo-
cului se lăsa deja seara, aşa că la întoarcere eram nevoit să
înnoptez la Hakone sau la Tōkyō. Asta însemna în total trei
zile. Şi, cum se juca o dată la cinci zile, trebuia să plec iar la
două zile după ce ajungeam acasă. De fiecare dată îmi scriam
comentariul pentru ziar pe fundalul exasperant al verii ace-
leia ploioase. Cea mai bună soluţie părea a fi să trag la hote-
lul unde se juca partida, dar la sfârşitul fiecărei sesiuni mân-
cam la repezeală şi mă grăbeam să mă întorc acasă. Stând
împreună cu meijinul şi cu Ōtake 7-dan în acelaşi ryokan,
mi-ar fi venit foarte greu să scriu despre ei. Chiar dacă rămâ-
neam la Hakone, mergeam de la Miyanoshita la Tōnosawa şi
înnoptam acolo. Era oricum foarte jenant când îi întâlneam
la sesiunea următoare. Deoarece partida fusese organizată
chiar de ziar, ca să stârnesc interesul cititorilor îmi permi-
team să tratez lucrurile ceva mai liber. Cum era de aşteptat
ca amatorii să nu poată înţelege goul profesioniştilor de un
asemenea nivel, pentru seria de şaizeci-şaptezeci de articole
cât presupunea partida m-am concentrat asupra prezentării
celor doi adversari, schiţând atitudini sau gesturi. În loc să
urmăresc evoluţia partidei, mă uitam mai degrabă la cei care
o jucau. Ei erau seniorii; organizatorii şi ziariştii erau supuşii
lor. Ca să pot scrie mai departe cu respectul cuvenit despre o
partidă pe care eu însumi nu o înţelegeam prea bine, îmi ră-
mânea doar să-mi manifest în cel mai înalt grad preţuirea faţă
de cei doi adversari. Dincolo de interesul pentru înfruntare,
simţeam că aceasta e una din Căile Artei, deoarece îl
urmărisem pe meijin, uitând complet de mine însumi.
108
 În ziua în care partida s-a întrerupt în cele din urmă din
cauza bolii acestuia, m-am întors la Karuizawa foarte
deprimat. În gara Ueno, când tocmai îmi puneam valiza în
plasa de bagaje, un străin înalt s-a ridicat de pe un scaun
aflat la cinci-şase rânduri mai încolo şi a venit spre mine:
— Acela e un goban?
— Exact, aţi observat bine.
— Am şi eu unul. E o invenţie minunată!
Pe gobanul metalic, pietrele erau reţinute cu ajutorul
unor magneţi, ceea ce oferea posibilitatea să se joace perfect
chiar şi în tren. Odată capacul pus, nu-ţi mai dădeai seama ce
este. Îl puteam purta cu mine fără probleme.
— Ce-aţi zice să jucăm o partidă? Goul e atât de interesant
şi de plăcut! a spus străinul în japoneză şi imediat a aşezat
gobanul pe genunchii lui, care, fiind mai înalţi decât ai mei,
permiteau să se joace mai bine.
— Sunt 13-kyū, a precizat el, de parcă ar fi calculat.
Era american.
Pentru început i-am dat şase pietre handicap. Mi-a
povestit că luase lecţii la Nihon kiin şi că jucase cu japonezi
cunoscuţi. Avea un stil îngrijit, dar muta repede, fără o im-
plicare reală. Primea înfrângerea cât se poate de calm, deta-
şându-se de ea cu nonşalanţă partidă după partidă, cu aerul
că a încerca să învingi la un asemenea divertisment e un efort
cu totul inutil, începea strălucit partidele şi ocupa poziţii
splendide, conform unor structuri bine cumpănite, dar îi lip-
sea complet spiritul combativ. Modul lui de a se prăbuşi ime-
diat, de a ceda fără împotrivire, atunci când îl presam puţin
sau îl atacam pe neaşteptate, îmi sugera un colos cu picioare
slabe răsturnat cu un sukuinage[77]; mă făcea să mă întreb,
stânjenit, dacă procedez bine. Făcând abstracţie de nivelul
tehnic, nu opunea nici o rezistenţă. Nu avea pic de combati-
vitate. Oricât ar fi de slab la go, un japonez se aruncă în luptă,
nu renunţă atât de uşor. Îi lipsea fermitatea necesară goului.
Mi se părea nefiresc şi simţeam că am de a face cu un popor
total diferit.
Am continuat aşa mai bine de patru ore, de la Ueno până
la Karuizawa. Nu se descuraja deloc, ori de câte ori pierdea –

77 Tehnică de proiectare folosită în sumo şi judo.

109
 avea aceeaşi atitudine jovială, de parcă eu aş fi fost învinsul.
Faţă de atâta slăbiciune candidă şi docilă, mă simţeam de-a
dreptul sadic.
Atraşi probabil de spectacolul rar pentru ei – un străin
care joacă go –, vreo cinci călători s-au adunat în jurul nos-
tru. Deşi pe mine mă deranja întru câtva prezenţa lor, ame-
ricanul, deşi pierdea atât de umilitor, nu se sinchisea câtuşi
de puţin.
Îmi dădea impresia cuiva care s-ar fi certat într-o limbă
străină, pe care abia începuse s-o înveţe din cărţi. Poate că
nu lua în consideraţie decât aspectul ludic, dar oricum, era
evident că a juca împotriva unui japonez îl dezorienta com-
plet. Mă întrebam chiar dacă nu cumva goul nu este nepotri-
vit pentru occidentali. La Hakone se discutase mult despre
faptul că în Germania doctorului Düball erau deja cinci mii
de amatori şi că goul începuse să se răspândească până şi în
America. E poate hazardat să iau ca exemplu un american în-
cepător, dar se poate spune că, în general, apusenii nu au
destul kiai[78]. În Japonia, goul e mai mult decât un simplu
joc, un divertisment, a devenit o Cale şi o Artă. Venind din
vremuri străvechi, în el pulsează misterul şi înaltele calităţi
ale Orientului. Chiar şi numele de Honinbō al lui Honinbō
Shūsai meijin fusese preluat după cel al unui pavilion al
templului Jakkō din Kyotō. Shūsai meijin însuşi devenise
bonz[79] şi, la a 300-a comemorare a întemeietorului famili-
ei, Honinbō Sansha[80], cu numele de călugăr Nikkai, primi-
se şi el numele budist Nichion. În timp ce jucam cu america-
nul, am simţit că la el în ţară nu există o tradiţie a goului.
Fiindcă a venit vorba de tradiţie, goul a fost adus din
China. Dar s-a dezvoltat cu adevărat în Japonia. Nici în trecut
şi nici acum, arta goului din China nu se poate compara cu
cea de aici. Evoluţia şi profunzimea sa se datorează japone-
zilor. Spre deosebire de multe alte arte introduse odinioară
din China şi care s-au dezvoltat splendid şi acolo, goul a
cunoscut o înflorire deplină doar în Japonia, mai ales că în

78 Concentrare a spiritului în unitate cu trupul, ducând la o

amplificare a forţei şi a hotărârii.
79 Bonz, preot sau călugăr budist (n.red.)
80 A trăit între anii 1558-1623.
110
ultimele secole s-a bucurat de protecţia bakufu[81]-ului de la
Edo. Transmis cu o mie de ani în urmă, dar încurajat doar în
ultimele trei secole, substanţa sa nu a putut fi îmbogăţită. În
China este socotit un amuzament al spiritelor superioare, de
o eleganţă desăvârşită, şi se consideră că cele trei sute şai-
zeci şi una de intersecţii cuprind legile universului, naturii şi
ale existenţei, dar sensul acestei înţelepciuni s-a transfigurat
în Japonia. Faptul că spiritul japonez depăşeşte simpla imita-
ţie, împrumutul din străinătate, apare limpede în cazul goului.
Cred că nici un alt popor nu are un joc ca acesta sau ca
shōgi-ul, divertisment intelectual şi înfruntare totodată. Nu
s-a mai pomenit altundeva ca timpul de gândire pentru o sin-
gură partidă să fie de optzeci de ore, pe durata a trei luni. Să
se fi impregnat atât de adânc goul, asemeni teatrului nō sau
ceremoniei ceaiului, în misterioasa tradiţie a Japoniei? La
Hakone am ascultat povestirile lui Shūsai meijin despre călă-
toriile sale în China – mai ales unde, cu cine şi cu ce handicap
jucase – şi, fiindcă îmi închipuiam că goul chinezesc e destul
de puternic, l-am întrebat:
— Adică jucătorii buni din China sunt cam la acelaşi nivel
cu amatorii tari din Japonia, nu?
— Da, probabil că da. Acolo sunt puţin mai slabi, cam ca
amatorii de la noi. Asta pentru că în China nu există profe-
sionişti...
— Deci, amatorii sunt aproximativ de acelaşi nivel în
China şi în Japonia şi, dacă şi la ei s-ar forma profesionişti, ca
aici, n-ar avea şi aceştia aptitudinile necesare?
— Presupun că le-ar avea!
— Există, aşadar, o perspectivă...
— Da, şi încă una destul de apropiată... Au foarte mulţi
jucători. Pe deasupra, făceau şi multe pariuri!
— Au deci aptitudinile şi temperamentul necesare goului.
— Desigur. Pentru că dintre ei a răsărit cineva precum Go
Seigen!
Intenţionam să-l vizitez pe Go Seigen cât mai repede.
Voiam să aflu, pentru a-mi îmbogăţi relatarea, felul în care
comenta el partida, pe măsură ce o urmărea în detaliu.

81 Guvern militar în fruntea căruia se afla shōgunul.

111
 Faptul că talentul acesta de excepţie, născut în China, trăia
la noi în ţară era un adevărat dar al sorţii. Înzestrarea lui Go
6-dan a ieşit la lumină numai după venirea sa în Japonia. Din
cele mai vechi timpuri, nu sunt puţini chinezii care, excelând
în una din arte, au fost respectaţi în Japonia. Go 6-dan este
un strălucit exemplu din zilele noastre. Geniul care în China
s-ar fi oprit din dezvoltare a fost bine primit, crescut, prote-
jat şi sprijinit în Japonia. L-a descoperit de fapt un jucător
profesionist japonez în călătorie prin China. Încă de pe
atunci, tânărul studiase după tratatele noastre de go. Sim-
ţeam că înţelepciunea goului chinez, mai veche chiar decât
cea japoneză, se concentrase în persoana acestui tânăr ra-
diind forţă. Izvorul viu de lumină rămânea însă în urma lui,
cufundat adânc în noroi. Go avea un talent înnăscut. Dar
dacă nu s-ar fi ivit ocazia favorabilă de a şi-l dezvolta din co-
pilărie, nu s-ar mai fi perfecţionat şi ar fi rămas necunoscut.
Chiar şi în Japonia de azi, sunt poate destule talente la go
care se pierd la scurt timp după ce înmuguresc. Fie că e
vorba de indivizi, fie de naţiuni întregi, aşa se întâmplă de
obicei cu harul omenesc. De multe ori, înţelepciunea unor
popoare a strălucit o vreme în trecut pentru a se stinge apoi,
tot aşa cum cea a altor neamuri a rămas ascunsă până acum,
dar va ieşi la lumină în viitor.

112
 29
Go Seigen 6-dan se afla într-un sanatoriu de la Fujimi,
situat în zonă de podiş. După fiecare sesiune de la Hakone,
jurnalistul Sunada se ducea la Fujimi şi îşi nota comentariile
lui, pe care eu le inseram apoi în relatarea mea. Ziarul îl ale-
sese pe el să comenteze partida deoarece Ōtake 7-dan şi Go
6-dan erau două autorităţi din rândurile tinerilor profesio-
nişti activi, egali ca forţă de joc şi în popularitate.
Datorită faptului că jucase prea mult, Go 6-dan se îm-
bolnăvise. În plus, era tare abătut din cauza războiului dintre
China şi Japonia. După cum scrisese într-un eseu, dorea să se
facă pace cât mai repede şi să se poată plimba cu barca
împreună cu oamenii de gust chinezi şi japonezi pe lacul
Tài[82], cel plin de peisaje pitoreşti. Pe patul lui de boală din
sanatoriu citea cărţi clasice chinezeşti, ca Shujing (Cartea
edictelor), Shénxian tōngjian (Oglinda nemuritorilor) sau
Luzu quánshu (Cărţile despre zeul Luzu). Se naturalizase ja-
ponez în anul 11 Shōwa (1936), sub numele de Kure Izumi.
Când m-am întors de la Hakone la Karuizawa, cu toate că
şcolile erau în vacanţă, chiar şi în această staţiune interna-
ţională de vară se găseau grupuri de studenţi veniţi la pregă-
tire militară şi răsunau împuşcături. Vreo douăzeci de cu-
noscuţi şi prieteni de ai mei din cercurile literare luau parte
la atacul dat de forţele terestre şi navale la Hànkou. Am re-
uşit să mă eschivez de la asta. Rămas acasă, scriam în relată-
rile mele asupra partidei că, din cele mai vechi timpuri, goul
a avut numeroşi adepţi în vremuri de război, nu puţine fiind
povestirile cu samurai care îl jucau în taberele militare, şi că

82 Lac foarte mare, presărat cu insule, situat la vest de

Shanghai.
113
 este un simbol adecvat pentru budō-ul japonez armonizat cu
esenţa artelor şi cu elevarea spiritului.
Pe 18 august l-am invitat pe ziaristul Sunada la Karuizawa
şi de la Komoro am luat un tren de pe linia Koumi. Unul din
călători povestea că pe platoul de la poalele vârfului Yatsugatake
ieşeau noaptea nenumărate fiinţe asemănătoare cu miriapo-
dele, care, căutând răcoarea, se urcau pe şine, iar roţile
trenurilor le călcau şi alunecau ca pe ulei. În seara aceea am
tras la Saginoyu din staţiunea termală Kamisuwa, iar a doua
zi de dimineaţă ne-am dus la sanatoriul din Fujimi.
Camera lui Go Seigen se afla la etaj, deasupra salonului de
la intrare şi avea două tatami-uri într-un colţ. Go 6-dan a
aşezat o perniţă pe un suport pliabil de lemn şi peste ea a
pus un mic goban de scândură, apoi ne-a comentat partida cu
ajutorul unor pietre la fel de mici.
În anul 7 Shōwa (1932), împreună cu Naoki Sanjū go, îl
văzusem pe Go Seigen jucând cu două pietre handicap con-
tra meijinului la Dankūen în Itō. Atunci, înainte cu şase ani,
kimonoul bleumarin cu
puncte albe pe care îl purta şi mâinile lui cu degete lungi,
pielea fină a gâtului mă îndemnau să mă gândesc la calităţile
unei adolescente pline de nobleţe, dar acum i se adăugase
distincţia unui tânăr bonz aristocrat. Forma urechilor şi a
capului îl făcea să aibă o înfăţişare rafinată şi cu greu s-ar
mai fi găsit cineva care să lase într-o asemenea măsură im-
presia de netăgăduit a unui spirit superior.
Go 6-dan ne dădea explicaţiile necesare fără nici o ezitare,
însă, din când în când, cădea pe gânduri cu obrajii sprijiniţi
în palme. Frunzele castanului de la fereastră s-au umezit
treptat de ploaie. L-am întrebat ce crede despre partidă.
— Mda... e strânsă. Cred că e extrem de strânsă. Nu era de
aşteptat ca alţi jucători profesionişti să emită previziuni ha-
zardate despre o partidă întreruptă în faza de mijloc, şi cu
atât mai mult despre una a meijinului. Eu doream totuşi mai
degrabă o părere care să plece de la aprecierea stilului şi
manierei de joc ale celor doi adversari, să o interpreteze ca
operă de artă.
— E o partidă splendidă, a zis Go Seigen. Cu alte cuvinte,
deoarece e atât de importantă, amândoi sunt cât se poate de

114
atenţi şi joacă solid. N-au făcut nici cea mai mică greşeală, şi
asta e ceva rar! Mi se pare o partidă admirabilă!
— Da...? am mormăit, nu prea mulţumit. Că Negrul a jucat
solid ne dăm seama şi noi, dar e valabil acelaşi lucru şi
pentru Alb?
— Sigur, şi meijinul joacă tot aşa. Dacă adversarul pro-
cedează aşa şi tu nu-i răspunzi la fel, până la urmă poziţia ţi
se prăbuşeşte. Cum le-a rămas timp din belşug, iar partida
contează atât de mult...
Era o părere superficială şi inofensivă, altceva decât aş fi
dorit. Poate că în situaţia asta echilibrată ar fi fost prea în-
drăzneţ să emită aprecieri. Eu însă, foarte impresionat de
această partidă pe care o urmărisem până când meijinul a
căzut bolnav, speram să aud un comentariu referitor la spi-
ritul ei.
Într-un han din apropiere se afla pentru tratament Saitō
Ryūtarō de la revista Bungei shunjū, aşa că la întoarcere am
trecut pe la el. Ne-a spus că până de curând stătuse în came-
ra vecină cu a lui Go Seigen.
— Uneori, până noaptea târziu când toţi dormeau, se au-
zea sunetul pietrelor de go. Era extraordinar!
Când ne-a condus la plecare, Saito i-a lăudat şi manierele
perfecte.
Imediat după partida de adio, am fost invitat cu Go 6-dan
la staţiunea termală Shimogamo de lângă Minami Izu, unde
el mi-a povestit despre visele lui cu go, în care spunea că
descoperă uneori mutări excelente. După ce se trezea, îşi
amintea parţial configuraţia pietrelor.
— Adesea, când joc am impresia că am mai văzut undeva
aceeaşi poziţie. Mă întreb dacă nu cumva în vis!
De cele mai multe ori îl avea ca partener în vis pe Ōtake
7-dan.

115
 30
Am auzit că meijinul, înainte de a intra la spitalul Sf. Luca,
ar fi zis:
— Chiar dacă partida se întrerupe un timp din cauza bolii
mele, n-aş vrea ca diverse persoane să se ocupe de ea şi să-şi
dea la întâmplare cu părerea, ba că Albul stă mai bine, ba că
Negrul...
Era o atitudine care îi stătea în fire, dar, probabil, în desfă-
şurarea bătăliei apar şi unele curente pe care nu le sesizează
decât cei doi combatanţi.
Se pare că, la vremea aceea, meijinul nutrea speranţe în
situaţia dată. După partidă, a lăsat o dată să-i scape pe neaş-
teptate faţă de mine şi de ziaristul Goi de la Nichinichi:
— Când am intrat în spital nu consideram că Albul stă rău.
Nu că lucrurile nu mi s-ar fi părut puţin cam nebuloase, dar
nu-mi închipuiam deloc că aş pierde!
Negru 99, un nozoki în faţa formaţiei albe din centru, şi co-
nexiunea Alb 100 fuseseră ultimele mutări înaintea internă-
rii sale. Meijinul, într-o analiză ulterioară, a fost de părere că,
dacă n-ar fi conectat, ci ar fi presat piesele negre de pe latura
dreaptă, protejând astfel teritoriul alb contra invaziei, „pro-
babil că Negrul nu şi-ar mai fi permis să fie atât de optimist”,
în plus, cu Alb 48, reuşise să ocupe un hoshi pe latura inferi-
oară şi „să se instaleze pe muntele Tennō[83]” al fuseki-ului
şi „trebuia admis că Albul n-avea de ce să fie nemulţumit de
structura sa”, astfel că bătrânul maestru, chiar într-o fază
timpurie, putea să aibă „destule speranţe”. În consecinţă,
„Negru 47, care a permis Albului să ocupe muntele Tennō,

83 Înălţime cu importanţă strategică de lângă Kyōto, de unde

se putea controla din punct de vedere militar accesul în vechea ca-
pitală.
116
poate fi considerat ca foarte solidă şi, în primul rând, nu i se
poate aduce reproşul de mutare laxă”, a comentat el.
Dar Ōtake 7-dan a afirmat în impresiile sale asupra
partidei că, dacă n-ar fi jucat solid la mutarea Negru 47, Al-
bului i-ar fi rămas acolo resurse, ceea ce i-ar fi displăcut pro-
fund. Go Seigen era şi el de aceeaşi părere în analiza lui, şi
anume că Negru 47 este o mutare fundamentală, care conso-
lidează atsumi-ul negru.
Eu, care urmăream desfăşurarea partidei, am rămas uimit
când Negrul a conectat solid cu 47, iar Albul a ocupat un ōba,
hoshi-ul de pe latura de jos. La mutarea Negrului am simţit
nu atât stilul de joc, cât dârzenia lui Ōtake 7-dan în partida
asta. Modul în care îşi concentra toate forţele era vizibil în
presiunea pe care Negrul o exercita cu puternicul zid creat
până la 47, cu care obliga Albul să se târască pe linia a treia.
Ōtake 7-dan înainta prudent pas cu pas, ca să nu cadă în nici
una dintre cursele adversarului, ca să nu piardă în nici un caz.
În faza de mijloc a partidei, pe la mutarea Alb 100, cum si-
tuaţia era foarte strânsă sau chiar confuză, Negrul ar fi putut
fi înfrânt, dar Otake 7-dan nu s-a dat bătut, nu s-a resemnat,
ci şi-a continuat strategia. Avea un atsumi superior şi teri-
torii sigure, pornind de la care putea eroda moyō-ul alb, con-
form tacticii sale caracteristice.
S-a afirmat că Otake 7-dan era o reîncarnare a lui Honinbō
Jōwa meijin. Jōwa era considerat reprezentantul numărul
unu din toate timpurile al unui go puternic şi care nu se can-
tona în jōseki-uri; Shūsai meijin fusese de asemenea deseori
comparat cu el – juca solid, agresiv, şi-şi punea adversarul la
pământ prin forţă, răsucindu-i mâinile la spate. Avea un stil
plin de grandoare şi de impetuozitate – practica un go spec-
taculos, bogat în momente dificile şi răsturnări de situaţie,
de aceea se bucura de popularitate şi în rândurile amatori-
lor. Aceştia sperau ca în înfruntarea celor doi să poată urmă-
ri o partidă splendidă, plină de complicaţii, cu o succesiune
de lupte violente. Aşteptările le-au fost înşelate total.
Să se fi datorat oare precauţia lui Otake 7-dan pericolului de
a-l înfrunta pe Shusai meijin tocmai pe terenul unde acesta
era mai puternic? În timp ce îi limita tot mai mult spaţiul de
manevră şi evita să se angajeze în lupte ample sau variante
dificile, se străduia să obţină nişte structuri care să îl avanta-
117
 jeze. Deşi a cedat Albului un ōba, şi-a consolidat liniştit baza.
Mutarea sa fermă nu numai că nu era pasivă, ci trăda o pro-
fundă forţă constructivă. Emana încredere de sine. Atitudi-
nea de continuă prudenţă ascundea o forţă debordantă şi, de
aceea, date fiind atacurile lui violente atât de caracteristice,
uneori nu reuşea să nu se dezlănţuie.
Oricât de circumspect s-ar fi dovedit Ōtake 7-dan, în
cursul partidei trebuia să se ivească la un moment dat ocazia
ca meijinul să provoace o luptă dură. Chiar de la început, Al-
bul şi-a arătat în două colţuri stilul de joc preferat, tendinţa
de dezvoltare pe spaţii mari. În colţul din stânga sus, unde
Negrul intrase la san-san ca răspuns la mokuhazushi-ul alb,
meijinul – la vârsta lui de şaizeci şi cinci de ani, la ultima par-
tidă oficială! – a creat o nouă variantă. După cum era de aş-
teptat, nu după mult, din colţul acela a luat naştere un vârtej.
Dacă a avut intenţia să complice acolo jocul, a reuşit. Desi-
gur, întrucât miza înfruntării era atât de importantă, pro-
babil că şi meijinul prefera ciocnirilor confuze cu variante
întortocheate căile mai simple, mai clare. În continuare, până
spre mijlocul partidei, a început treptat să accepte în mare
măsură stilul de joc al Negrului. Şi, cu toate că Ōtake 7-dan
lupta oarecum de unul singur, s-a ajuns de la sine la o situa-
ţie foarte echilibrată.
De bună seamă, modul de a juca al Negrului ducea inevi-
tabil la un rezultat strâns şi se pare că Ōtake 7-dan încerca
să-şi asigure măcar un punct avans, dar unii au văzut aici un
succes al Albului. Meijinul nu s-a folosit de mijloace deosebi-
te, nici n-a profitat de vreo mutare slabă a adversarului. Fe-
lul în care, în faţa puternicei presiuni a Negrului, îşi dispunea
pietrele precum curgerea unei ape, ca plutirea unor nori, şi
îşi desena liniştit moyō-ul alb de pe latura inferioară, aşa în-
cât, pe nesimţite, se ajungea la o partidă subtilă, însemna
oare apogeul maturităţii lui? Forţa de joc nici nu-i scăzuse
odată cu vârsta, nici nu fusese afectată de boală.

118
 31
După ieşirea din spitalul Sf. Luca, la întoarcerea în casa lui
din Setagaya[84], din cartierul Unane, Honinbō Shūsai
meijin a remarcat:
— Dacă stau să mă gândesc, sunt cam optzeci de zile de
când am plecat de aici, pe 8 iulie. Am lipsit deci din vara
până-n toamnă!...
În aceeaşi zi, a ieşit prin cartierele din împrejurimi, prima
plimbare mai lungă în ultimele două luni. În spital stătuse
mereu culcat şi îi slăbiseră picioarele. După două săptămâni
însă, a fost iar în stare să se aşeze corect în seiza[85].
— De cincizeci de ani sunt obişnuit cu poziţia asta. Nici nu
puteam altfel, dar în spital am stat numai în pat şi, odată
întors acasă, neavând încotro, când mâncăm mă aşezam
turceşte, cu genunchii acoperiţi de faţa de masă. Îmi întin-
deam, mai bine zis, picioarele numai piele şi os. Nu mi s-a
mai întâmplat niciodată aşa ceva! Fiindcă ar fi grav să nu pot
sta perioade mai lungi în seiza până la reluarea jocului, fac
eforturi şi mă exersez, dar încă nu-i de ajuns...
A venit şi sezonul curselor de cai, care îi plăceau mult, dar,
cum avea inima slăbită, meijinul devenise mai precaut. Cu
toate acestea, la un moment dat n-a mai rezistat:
— Cum era şi un bun exerciţiu pentru picioare, m-am dus
până la Fuchū. Uitându-mă la curse, m-am simţit înviorat şi o
forţă stranie a început să clocotească în mine, am simţit că
„pot să joc”. Întors acasă, inima îmi slăbise însă şi eram frânt
de oboseală. Am fost totuşi de două ori la hipodrom şi, deoa-
rece nimic nu mă mai împiedică să joc go, azi am hotărât să
începem în jur de 18!

84 Zonă în sudul Tōkyō-ului.

85 Mod ceremonios de a se aşeza, conform etichetei japoneze.
119
 Declaraţia lui a fost notată de ziaristul Kurosaki de la
Tōkyō Nichinichi. Acel azi însemna 9 noiembrie. Întreruptă la
Hakone pe 14 august, partida de adio s-a reluat după exact
trei luni. Deoarece iarna era deja aproape, ca loc de desfăşu-
rare a fost ales Dankōen din Itō. Meijinul şi soţia, împreună
cu discipolul său Murashima 5-dan şi cu secretarul Yawata
de la Nihon kiin, au sosit la Dankōen cu trei zile înainte de
reîncepere, pe 15 noiembrie. Ōtake 7-dan a ajuns pe 16.
La Itō, colina Mikan arăta splendid, iar mandarinii văratici
şi portocalii sălbatici de pe malul mării căpătaseră o nuanţă
galbenă. Pe 15 a fost cam frig şi înnorat, iar a doua zi a burat şi
la radio s-a anunţat ninsoare în multe locuri din ţară. Dar pe
17 atmosfera în Itō era blândă, ca într-o zi de primăvară.
Meijinul a ieşit să facă mişcare şi s-a dus la templul Otonashi
şi la lacul Jō. Pentru el, care detesta plimbările, era mare lucru.
La Hakone, în serile din ajunul sesiunilor, chema frizerul
la hotel; tot aşa şi la Itō, pe 17 a pus să fie ras. Ca şi la
Hakone, soţia sa, stând la spate, i-a sprijinit capul.
— Poţi să-mi vopseşti şi firele de păr alb? a mormăit el
către frizer, cu privirea calm aţintită spre grădina scăldată în
lumina după-amiezii.
Îşi vopsise părul la Tōkyō, în preajma plecării. Nu prea
obişnuia să facă asemenea pregătiri înainte de partidă, dar
poate că începuse să se aranjeze astfel după ce căzuse bol-
nav la jumătatea confruntării. El, care se tundea întotdeauna
scurt, arăta ciudat acum cu părul lung, pieptănat cu cărare şi,
pe deasupra, şi vopsit negru. Pielea lui uşor smeadă ieşea to-
tuşi treptat la iveală sub brici, odată cu pomeţii proeminenţi.
La fel de palid ca la Hakone, fără să mai fie umflat la faţă,
nu arăta însă perfect refăcut.
Cum am sosit la Dankōen, m-am dus la el în cameră să-l
salut şi l-am întrebat de sănătate.
— Mda... păi... mi-a răspuns el distrat. În ajunul venirii
aici, la controlul de la spitalul Sf. Luca, doctorul Inada n-a
fost prea încântat. Nu numai că inima nu mi s-a însănătoşit
complet, dar de data asta, a zis, s-a acumulat şi puţin lichid la
pleură. Şi pe lângă asta, medicul care m-a văzut la Itō mi-a
găsit ceva la bronhii... Oi fi răcit, se pare!
N-am ştiut ce să-i răspund.

120
 — Aşa că nu numai că nu m-am vindecat de ce aveam
înainte, dar m-am pomenit cu două boli noi. Trei în total!...
Cineva – dintre reprezentanţii Nihon kiin-ului şi ai ziaru-
lui, adunaţi acolo – i s-a adresat:
— Sensei, vă rugăm să nu-i vorbiţi lui Ōtake-san despre
starea sănătăţii dumneavoastră...
— De ce? a întrebat meijinul.
— Ōtake-san va avea iar obiecţii şi, dacă lucrurile se vor
complica...
— Aşa, deci!... Nu e bine să i-o ascund!
— Ar fi mai potrivit să nu-i spui nimic lui Ōtake-san, a
intervenit soţia. Boala ta, la fel ca la Hakone, o să deranjeze
pe toată lumea.
Meijinul a rămas tăcut.
Întrebat cum se simte, spunea calm oricui care era realita-
tea. Renunţase cu desăvârşire la plăcerea păhărelului de sea-
ră şi la fumat. El, care la Hakone aproape că nu ieşea din ca-
să, la Itō îşi dădea osteneala să facă mişcare şi încerca să mă-
nânce mai mult. Şi faptul că începuse să-şi vopsească firele
de păr alb era, se pare, tot o manifestare a aceleiaşi hotărâri.
L-am întrebat dacă, la terminarea partidei, îşi va petrece
iarna ca de obicei la Atami sau la Itō sau va intra din nou în
spital. Mi-a răspuns ca şi cum şi-ar fi deschis pe neaşteptate
sufletul:
— Ei, de fapt, problema e dacă o să mai apuc iarna sau nu...
A adăugat că rezistase probabil să joace până atunci nu-
mai datorită caracterului său „distrat”.

121
 32
În seara din ajunul reluării partidei, în camera de joc au
fost schimbate tatami-urile. Când am intrat acolo în dimi-
neaţa de 18 noiembrie, se simţea mirosul paiului nou. Kosugi
4-dan avusese grijă să se aducă de la Naraya gobanul faimos
folosit la Hakone. Meijinul şi Ōtake 7-dan şi-au ocupat locu-
rile şi, când au ridicat capacele de la goke, pe pietrele negre
sclipea în broboane umezeala verii. De la administratorul
hotelului până la servitoare, toţi au pus mâna şi le-au şters.
La deschiderea mutării în plic, Alb 100, se făcuse zece şi
jumătate. Ca răspuns la Negru 99, un nozoki în faţa kake-
tsugi-ului alb din centru, meijinul a conectat. În ultima zi de
la Hakone nu se jucase decât atât. La analiza de după termi-
narea partidei, a comentat:
— Mutarea asta, conectarea Alb 100, a fost singura din
sesiunea de dinaintea suspendării jocului, când am intrat în
spital din cauza bolii, şi regret că nu am meditat la ea sufi-
cient. Trebuia să fac aici tenuki, să blochez la S8 şi să consoli-
dez teritoriul alb din colţul din dreapta jos. După acel nozoki,
Negrul ar fi trebuit probabil să taie acolo în forţă, dar chiar şi
aşa n-ar fi fost prea grav pentru Alb. Dacă aş fi protejat
teritoriul cu Alb 100, în poziţia care ar fi rezultat Negrul n-ar
mai fi avut atâtea motive să fie optimist!
Cu toate acestea, Alb 100 nu era o mutare proastă şi nu
înrăutăţea cu nimic situaţia Albului. Ōtake 7-dan făcuse no-
zoki-ul considerând ca de la sine înţeles că meijinul va răs-
punde, iar cei din jur gândeau la fel.
Deşi era vorba de o mutare secretă, Ōtake 7-dan era în
stare s-o fi prevăzut cu trei luni înainte. Următoarea, Negru
101, nu putea fi decât o invazie a teritoriului alb din dreapta
jos. În plus, nouă, amatorilor, ni se părea că nu există altă
posibilitate decât un ikken tobi pe linia a doua.
122
 În pauza de prânz meijinul a ieşit în grădină – lucru neo-
bişnuit pentru el. Ramurile de prun şi acele pinilor strălu-
ceau. Florile de yatsude şi de tsuwabuki se deschiseseră. În
camelia de sub fereastra camerei lui Ōtake 7-dan, o mică floa-
re multicoloră înflorise timpuriu. Oprit în faţa ei, meijinul a
privit-o îndelung.
După-amiază, pe shōji-ul[86] camerei de joc se proiecta
umbra pinilor. O mică pasăre, un mejiro, a coborât din zbor
şi a ciripit. În iazul din faţa verandei înotau crapi mari – cei
de-aici erau negri, spre deosebire de cei coloraţi de la
Naraya în Hakone.
Cum Ōtake 7-dan amâna la nesfârşit să joace Negru 101,
meijinul, de parcă s-ar fi plictisit de atâta aşteptare, şi-a co-
borât pleoapele ca într-un somn liniştit.
— E un moment greu, a mormăit Yasunaga 4-dan, aflat
printre privitori, şi, aşezându-şi picioarele în semilotus, a în-
chis şi el ochii.
Era într-adevăr ceva dificil? Mi se părea şi mie bizar că
Ōtake 7-dan amâna atâta să joace singura mutare de luat în
considerare, ikken tobi la S7. Cei prezenţi începuseră şi ei
să-şi piardă răbdarea.
În comentariile de după partidă, Ōtake 7-dan a povestit că
a oscilat mult între acest tobi la S7 şi mutarea la S8. Meijinul
a fost şi el de acord că era greu de apreciat care din mutări
era mai bună. Cu toate acestea, dădea impresia de nefiresc
faptul că lui Ōtake 7-dan i-au trebuit pentru prima mutare
de după reluare trei ore şi jumătate. Când a jucat în sfârşit,
soarele de toamnă începuse să coboare şi în cameră se
aprinsese lumina.
După numai cinci minute de gândire, meijinul a pătruns
cu Alb 102 în ikken tobi-ul negru. Pentru Negru 105, Ōtake
7-dan s-a gândit iar patruzeci şi două de minute. Aceasta a
fost dată în plic şi astfel în prima zi la Itō s-au jucat numai
cinci mutări.
Faţă de numai zece minute folosite de meijin, Ōtake 7-dan
consumase patru ore şi paisprezece minute. Timpul total de

86 Shōji. În arhitectura tradiţională japoneză shōji este un

perete construit din hârtie de orez (în japoneză washi), translucid,
susţinut pe un schelet din lemn. (n.red.)
123
 gândire al Negrului era de douăzeci şi una de ore şi douăzeci
de minute, caz fără precedent, mai mult de jumătate din cele
patruzeci de ore.
Arbitrii Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan participau la
marele concurs al Nihon kiin-ului şi nu au fost de faţă în ziua
aceea.
La Hakone îl auzisem o dată spunând pe Iwamoto 6-dan:
— În ultima vreme goul lui Ōtake-san e cam întunecat!
— Există şi în go noţiunea de întunecat sau luminos?
— Există, fără îndoială. E vorba de stilul goului, şi al lui e
sumbru. Îmi dă o senzaţie de mohorât. Bineînţeles, ideea asta
de lumină sau întuneric n-are nici o legătură cu forţa de joc şi
nu afirm cu asta că a lui Ōtake-san ar fi scăzut cumva, dar...
La marele concurs de primăvară al Nihon kiin-ului, Ōtake
7-dan pierduse toate cele opt partide în şir, dar, pe de altă
parte, la cel organizat de ziar pentru desemnarea challen-
ger-ului în partida de adio câştigase toate întâlnirile fără
excepţie, şi discrepanţa era uriaşă.
Nici maniera lui de joc contra meijinului nu putea fi consi-
derată „luminoasă”. Dădea impresia copleşitoare a unui stri-
găt ce-şi croia drum din străfunduri, tăindu-i răsuflarea. Par-
că forţa sa îşi pierduse toată supleţea şi nu se mai desfăşura
liber. Nu fusese deloc degajat în deschidere, pentru ca apoi
să treacă la erodarea treptată a teritoriilor adverse.
Am auzit spunându-se că, în privinţa temperamentului ju-
cătorilor profesionişti, există două mari categorii: cei perma-
nent nemulţumiţi de ei înşişi şi cei satisfăcuţi tot timpul de
propriul joc. De exemplu, Ōtake 7-dan ar intra în prima gru-
pă, iar Go Seigen 6-dan în a doua.
Făcând parte dintre cei veşnic nemulţumiţi, Ōtake 7-dan
n-ar fi putut juca liniştit nici măcar o singură piatră în par-
tida asta despre care el însuşi spunea că e extrem de strânsă,
dacă n-ar fi avut o perspectivă sigură.

124
 33
Cum era şi de aşteptat, după prima zi la Itō au apărut
complicaţii. Situaţia s-a înrăutăţit până într-atât, că nu se mai
putea stabili ziua sesiunii următoare.
Ca şi la Hakone, Ōtake 7-dan respingea încercările de
modificare a condiţiilor, cauzate de boala meijinului, cu şi
mai multă încăpăţânare de astă dată. Trăsese probabil con-
cluzii în urma experienţei de acolo. Amănuntele nu le mai re-
ţin – nu puteam scrie în relatările mele despre complicaţiile
interne –, dar problema o constituia programul de desfăşu-
rare a partidei.
Convenţia iniţială era să se joace în fiecare a cincea zi, şi la
Hakone aşa se întâmplase. Deşi intervalul de patru zile tre-
buia să servească pentru odihnă, datorită sistemului închide-
rii în „conservă”, dimpotrivă, mai mult îl obosea pe meijin.
După ce i s-a agravat boala, a început să se propună reduce-
rea acestei pauze, însă Ōtake 7-dan n-a fost nici o clipă de
acord. La Hakone, ultima sesiune a fost devansată cu o zi, con-
tinuându-se în a patra. Totuşi, meijinul nu a jucat atunci de-
cât o singură mutare. Cu toate că s-a respectat înţelegerea cu
privire la zilele de joc, cea referitoare la orar – de la zece
dimineaţa la patru după-amiaza – până la urmă a căzut.
Doctorul Inada de la spitalul Sf. Luca nu îi permisese decât
cu greu bătrânului maestru să meargă la Itō şi recomandase
ca partida să se termine neapărat în cel mult o lună, deoare-
ce boala lui de inimă devenise cronică şi nu se putea şti când
se va vindeca. În timpul primei sesiuni de la Itō, stând în faţa
gobanului, maestrului i s-au umflat puţin pleoapele.
Îngrijorat din pricina bolii, abia aştepta să se elibereze de
obligaţii. Cei de la ziar doreau şi ei să fie dusă până la capăt
partida aceasta care se bucura de popularitate printre citi-
tori. Devenea riscant să o lungească prea mult. Şi nu era altă
125
 cale decât reducerea intervalului dintre sesiunile de joc. Cu
toate acestea, Ōtake 7-dan nu se lăsa convins aşa de uşor.
— Ca vechi prieten al lui Ōtake-san, am să încerc să-l rog
eu, s-a oferit Murashima 5-dan.
Şi Murashima, şi Ōtake veniseră la Tōkyō ca tineri jucători
profesionişti din provincia Kansai şi aici Murashima a
devenit discipol al lui Honinbō, iar Ōtake al lui Suzuki 7-dan.
Având în vedere vechea prietenie, precum şi relaţiile lor pe
tărâmul goului, Murashima 5-dan se arăta optimist, sperând
că, dacă va interveni chiar el şi va explica lucrurile cum tre-
buie, Ōtake 7-dan va înţelege. Dar, deoarece a sfârşit prin a-i
dezvălui starea rea a sănătăţii meijinului, rezultatul a fost
contrar şi Ōtake 7-dan a devenit şi mai inflexibil. Pe deasu-
pra, le-a reproşat organizatorilor că i-au ascuns realitatea şi
că îl pun să joace cu un bolnav.
Îl iritase probabil faptul că Murashima 5-dan, un elev al
meijinului, trăsese la hotel în timpul partidei şi se întâlnise
cu acesta, ceea ce însemna a nesocoti spiritul ei sacru. Maeda
6-dan, discipol al meijinului, deşi căsătorit cu sora mai mică
a lui Otake, atunci când venise la Hakone nici n-a călcat în ca-
mera maestrului şi a stat la alt hotel. Lui Otake 7-dan îi era
probabil teamă ca nu cumva prietenia şi compasiunea să nu
interfereze cu condiţiile partidei, a căror rigoare trebuia res-
pectată.
Mai mult ca orice, nu-i făcea deloc plăcere să lupte cu un
bolnav în vârstă. Poziţia sa era cu atât mai delicată, cu cât
adversar îi era însuşi meijinul.
Discuţiile au ajuns într-un punct mort şi Otake 7-dan a
declarat că nu mai continuă să joace. La fel ca la Hakone,
soţia lui a venit de la Hiratsuka împreună cu copilul, ca să-l
îmbuneze. A fost chemat şi un anume Togo, care vindeca doar
cu ajutorul propriilor mâini. Deoarece Otake 7-dan îi reco-
mandase metoda şi prietenilor săi, Togo era bine cunoscut în
rândurile jucătorilor profesionişti. Otake 7-dan nu numai că
beneficia de tratamentul lui, dar îi preţuia mult şi sfaturile în
probleme de viaţă. Togo avea întru câtva alura unui ascet.
Otake 7-dan, care citea în fiecare dimineaţă Sutra Lotusului,
îi arăta o mare încredere, pe lângă faptul că ţinea totdeauna
seama de o binefacere.

126
 — Ascultă cu siguranţă de tot ce-i spune Togo-san! Şi cum
el e de părere să joace... comentau organizatorii.
Fiindcă tot se ivise ocazia, Otake 7-dan mi-a propus să mă
consulte Togo. Era amabil şi entuziast. Am mers în camera lui,
unde Togo mi-a palpat corpul cu palmele:
— Nu e nimic în neregulă. Sunteţi firav, dar veţi avea o
viaţă lungă!
Şi, spunând asta, şi-a întors iar palmele către pieptul meu.
Am pus mâna acolo şi am simţit cum kimonoul vătuit devine
cald doar în dreapta sus. Era extraordinar! Togo doar îşi
apropiase palmele de mine, fără să mă atingă, şi, deşi nu era
nici o diferenţă între cele două părţi, kimonoul se încălzise în
dreapta şi rămăsese rece în stânga. După spusele lui Togo,
căldura era produsă – ca urmare a tratamentului – de ieşirea
unor toxine din acea regiune a pieptului. Nu mă supăraseră
niciodată plămânii sau pleura, şi pe radiografii nu se vedea
nimic, dar avusesem uneori o senzaţie dezagreabilă în dreap-
ta. Chiar admiţând că palmele lui Togo avuseseră efect asu-
pra urmelor de boală, căldura care trecuse prin kimonoul vă-
tuit pur şi simplu m-a umplut de uimire.
Togo mi-a spus şi mie că lui Ōtake 7-dan îi revine o grea
misiune şi că, dacă ar abandona partida, ar deveni obiectul
desconsiderării generale.
Meijinul a aşteptat doar rezultatele negocierilor dintre
organizatori şi Ōtake 7-dan, fără să întreprindă nimic. Cum
nimeni nu-i transmisese amănuntele discuţiilor, probabil nici
n-a ştiut că adversarul său intenţiona să abandoneze. Tre-
cerea inutilă a timpului îl făcea totuşi nerăbdător. Ca să se
mai destindă, a plecat la un moment dat până la hotelul din
Kawana. M-a invitat şi pe mine. A doua zi l-am invitat eu pe
Ōtake 7-dan acolo.
Deşi zicea că abandonează, acesta nu se întorsese acasă, ci
rămăsese în hotel, astfel că mă gândeam că poate se va îm-
blânzi şi va face vreo concesie. Şi chiar aşa a fost, pe 23 s-a
stabilit în fine să joace în fiecare a treia zi, până la ora 4 du-
pă-masa. Rezolvarea a venit astfel după cinci zile de la între-
ruperea din 18.
La Hakone, când de la condiţia de desfăşurare a partidei
din cinci în cinci zile s-a trecut la jocul din patru în patru zile,
Ōkate 7-dan se plângea:
127
 — În numai trei zile de pauză nu mă pot odihni! În numai
două ore şi jumătate pe zi nu îmi intru în ritm!...
De data asta însă, intervalul se redusese doar la două zile.

128
 34

Totuşi când s-a ajuns în cele din urmă la un compromis,

ne-am lovit iarăşi de un obstacol.
Aflând ce se hotărâse de la organizatori, meijinul a spus:
— Să începem imediat, chiar de mâine!
Dar Ōkate 7-dan dorea să se odihnească a doua zi şi să
joace în cea următoare.
Mohorât, meijinul aşteptase plin de nerăbdare, să înceapă
fără întârziere. Era spontan gata să se pună în mişcare. Dar
Ōkate 7-dan se arăta cât se poate de prudent. După atâtea
zile de complicaţii, dorea întâi să se liniştească şi să joace în
altă stare de spirit. Se vedea diferenţa de temperament între
cei doi. În plus, din cauza nervozităţii din ultima vreme, sto-
macul îi era deranjat. Iar peste toate, copilul lui, care fusese
adus la hotel, răcise şi avea temperatură mare. Tată iubitor,
Ōtake 7-dan îşi făcea o mulţime de griji. În nici un caz nu
putea să joace a doua zi.
Pentru organizatori fusese însă o mare stângăcie să-l obli-
ge pe meijin să aştepte atâta vreme în zadar. Iar acum, după
ce i se trezise interesul pentru joc, nu puteau să-i vorbească
de amânarea cu încă o zi, necesară din cauza lui Ōtake 7-dan.
Dacă meijinul spusese „mâine”, era ceva absolut. Având în
vedere diferenţa de rang dintre cei doi, au încercat să-l con-
vingă pe cel mai tânăr – dar acesta s-a supărat. Ajuns într-o
asemenea dispoziţie, cu atât mai greu putea fi convins. Ōtake
7-dan a declarat că abandonează partida.
Secretarul Yawata de la Nihon kiin şi ziaristul Goi de la
Nichinichi stăteau cufundaţi în tăcere într-o cămăruţă de la
etaj, cu un aer obosit. Complet dezorientaţi, erau pe punctul
de a renunţa la orice. Îşi perduseră tot cheful de vorbă, toată

129
 forţa de convingere. După masa de seară, m-am dus şi eu
acolo. O servitoare a hotelului a venit să mă cheme:
— Ōtake-sensei ar dori să vorbească cu Uragami-sensei şi
vă aşteaptă.
— Pe mine?!...
Eram surprins. Cei doi m-au privit miraţi şi ei. Condus de
servitoare, l-am găsit pe Ōtake 7-dan stând singur într-o
cameră mare. Era foarte frig, deşi înăuntru se afla şi un
hibachi.
— Scuzaţi-mă pentru îndrăzneala de a vă fi chemat aici.
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine, sensei, dar
am hotărât să renunţ la joc. Aşa cum merg lucrurile, mi-e
imposibil să continui! a izbucnit el deodată.
— Cum?!
— De aceea, sensei, doream să vă văd şi să vă prezint
scuze...
Nu era cazul să se scuze în mod special faţă de mine, un
simplu ziarist care doar relata partida, dar asta dovedea că
ne preţuim reciproc şi făcea ca poziţia mea să fie deosebită.
Nu puteam lăsa să-mi scape ocazia.
La complicaţiile ivite de la Hakone încoace, eu nu făcusem
decât să asist – nu mă priveau şi nu m-am băgat. Chiar şi acum,
Ōkate 7-dan nu îmi cerea sfatul, ci îmi comunica hotărârea
luată. Stând însă amândoi faţă în faţă, pe când îi ascultam
necazurile, puteam pentru prima dată să-mi spun părerea şi
am avut sentimentul că aş fi capabil să reuşesc o mediere.
I-am spus, în mare cele ce urmează. Ca adversar în partida
de adio a lui Shūshai meijin, luptă cu propriile forţe, totuşi
aceasta nu est bătălia lui personală. Luptă cu maestrul în
postura de campion al epocii următoare, ca reprezentant al
progresului istoriei. Înainte de a fi desemnat, s-a desfăşurat
de-a lungul a circa un an „Turneul challenger-ului pentru
partida de adio a meijinului” — campionat în şase, la care au
luat parte doi calificaţi din rândurile jucătorilor cu 6-dan,
Kubomatsu şi Maeda, la care s-au adăugat din grupul celor
cu 7-dan Suzuki, Segoe, Katō şi Ōtake. Ōtake 7-dan i-a învins
pe toţi ceilalţi cinci, chiar şi pe foştii săi profesori Suzuki şi
Kubomatsu. Pe vremea când era în forma cea mai bună,
Suzuki 7-dan îl învinsese pe meijin jucând jōsen – totdeauna
cu Negrul –, dar, cum acesta reuşise să evite faza următoare,
130
tagaisen – jocul alternativ cu Albul şi Negrul –, Suzuki
rămăsese cu regrete pentru toată viaţa. Sentimentele de
discipol ale lui Ōtake 7-dan ar fi trebuit poate să-l determine
să-i mai ofere ocazia unei lupte contra meijinului, el însă l-a
înfrânt şi pe Suzuki 7-dan. Şi când, în ultima rundă, l-a
înfruntat pe Kubomatsu, fiecare cu câte patru victorii, tot de
un fost profesor era vorba. Ca urmare, el stă acum în faţa
meijinului ca un fel de substitut al celor doi experţi vârstnici.
Fiind tânăr, el este fără îndoială un jucător mai reprezentativ
decât remarcabilele personalităţi Suzuki şi Kubomatsu. Apoi,
inegalabilul său vechi prieten şi rival, Go Seigen 6-dan, poate
fi la fel de reprezentativ, jucase cu cinci ani în înainte contra
meijinului, inventase un nou fuseki şi pierduse. Nu era în mă-
sură să lupte pe picior de egalitate cu acesta pentru că, deşi
câştigase campionatul, pe atunci avea numai 5-dan; în plus,
nu era vorba de o partidă de adio. Cu doisprezece-treispre-
zece ani în urmă, oponentul precedent al meijinului într-o
confurntare oficială fusese Karigane 7-dan. Dar disputa se
desfăşurase de fapt între Nihon kiin şi Kiseisha, şi, deşi Karigane
era un adversar neînduplecat al meijinului, el mai pierduse
în faţa lui şi altă dată. Nu-i oferise acum decât prilejul unei
noi victorii. Iar ultima întâlnire oficială a „meijinului invn-
cibil” era această partidă de adio. Semnificaţia era cu totul şi
cu totul alta faţă de a celor cu Karigane 7-dan sau cu Go 6-dan. În
caz că Ōtake 7-dan ar câştiga, probabil că problema succe-
siunii titlului nu s-ar pune imediat, dar partida ar marca o
schimbare a epocii, ar da o nouă vitalitate lumii goului în
perioada următoare. Dacă ar întrerupe acum jocul, ar fi ca şi
cum ar întrerupe mersul istoriei. Responsabilitatea lui era
imensă, şi cum ar veni să abandoneze doar din cauza unor
resentimente şi probleme personale? Mai avea încă treizeci
cinci de ani – cinci ani mai mult decât trăise – până să ajungă
la vârsta actuală a meijinului. Crescuse în perioada de înflo-
rire a Nihon kiin-ului şi nu cunoscuse dificultăţile de altădată
ale bătrânului maestru. Acesta dusese pe umerii lui tot greul
dezvoltării rapide de la începuturile erei Meiji până la avân-
tul din ultima vreme, fiind figura numărul unu a lumii goului.
Nu era de datoria urmaşului său să-l ajute să-şi ducă până la
capăt partida de adio a unei vieţi de şaizeci şi cinci de ani? La
Hakone, oricât de capricios s-a purtat din cauza bolii, meiji-
131
 nul a jucat mai departe, dominându-şi suferinţa. Şi, cu toate
că nu-i încă restabilit, face la Itō efortul să termine partida, şi
îşi vopseşte până şi părul. Îşi riscă însăşi viaţa. Apoi, dacă
tânărul adversar ar abandona, simpatia tuturor s-ar îndrepta
spre meijin, iar Ōtake 7-dan ar deveni ţinta dezaprobării ge-
nerale. Chiar dacă i s-ar da dreptate, nu s-ar ajunge decât la
discuţii sterile sau la bârfe, deoarece nu te puteai aştepta ca
lumea să ştie cum stau într-adevăr lucrurile. Fiindcă era o
partidă istorică, abandonul lui ar rămâne în istoria goului. Şi,
înainte de orice, Ōtake 7-dan poartă toată răspunderea faţă
de epoca următoare. Dacă ar renunţa acum, presupunerile
hazardate asupra rezultatului partidei ar degenera în comen-
tarii penibile la colţ de stradă. Se cuvenea oare ca tocmai tâ-
nărului succesor să i se datoreze ratarea partidei de adio mei-
jinului bătrân şi bolnav?
Am vorbit întretăiat, dar i-am spus multe. Totuşi, Ōtake
7-dan nu s-a clintit. N-a afirmat că va continua să joace. Avea
motive întemeiate, desigur, şi, deoarece renunţările şi conce-
siile se acumulaseră, era plin de nemulţumire. Iar dacă ar fi
să cedeze încă o dată, i s-ar cere să joace a doua zi, fără să se
ţină seama de situaţia lui. Asta îi era imposibil, aşa că i se
părea mai corect să renunţe.
— Atunci, dacă s-ar amâna cu o zi şi s-ar începe de
poimâine, lucrurile ar fi în regulă? l-am întrebat.
— Mda, dar nu se mai poate.
— Sunteţi, deci, de acord cu ziua de poimâine!
Mi-am rostit cuvintele mai apăsat, dar m-am despărţit de
Ōtake 7-dan fără să-i spun că am să încerc să vorbesc cu mei-
jinul. El şi-a repetat scuzele pentru abandonarea partidei.
M-am întors în camera organizatorilor. Goi se întinsese cu
capul pe braţe.
— Ōtake-san a zis că nu mai joacă, nu?
— Da, asta voia să spună.
Secretarul Yawata îşi încovoiase spatele lat peste măsuţă.
Am continuat:
— Dar totul s-ar rezolva dacă am amâna cu o zi. Îmi daţi
voie să-l rog eu pe meijin lucrul ăsta ca şi cum rugămintea ar
veni din partea mea?
M-am dus în camera meijinului şi m-am aşezat.

132
 — Aş avea ceva să vă rog... am început. Nu am nici un drept
şi e deplasat din partea mea, dar nu ar fi posibil ca sesiunea de
mâine s-o lăsăm pentru poimâine? Ōtake-san ar dori o amâ-
nare de numai o zi. Copilul lui care se află în hotel e bolnav şi
are febră mare, iar el e foarte neliniştit, pe deasupra îl supă-
ră şi stomacul, astfel că...
Meijinul asculta cu un aer absent, ar a răspuns simplu:
— De acord. Aşa să facem.
Am simţit că îmi dau lacrimile. Nu mă aşteptam.
Reuşita fusese prea uşoară şi nu îndrăzneam să plec ime-
diat, aşa că am stat puţin de vorbă cu soţia lui. El n-a mai po-
menit nimic despre amânare, nici Ōtake 7-dan. O întârziere
de o zi poate părea fără importanţă, maestrul era însă sătul
să aştepte şi a descumpăni astfel chiar în mijlocul partidei un
jucător care se concentrase în ajunul sesiunii nu este puţin
lucru. Organizatorii nici nu îndrăzniseră să-i propună aşa
ceva. Meijinul îşi dăduse cu siguranţă seama că numai o
situaţie extremă mă adusese cu rugămintea la el şi modul
simplu, neimplicat în care acceptase mă impresionase adânc.
I-am anunţat pe organizatori şi m-am dus în camera lui
Ōtake 7-dan.
— Meijinul este de acord cu amânarea de o zi şi cu
reluarea jocului poimâine.
El a părut surprins.
— Deoarece vă face astfel o concesie, am reluat, poate că
în altă ocazie îi veţi face şi dumneavoastră una!
Soţia sa, care îngrijea de copilul bolnav, mi-a mulţumit
ceremonios. În cameră domnea dezordinea.

133
 35

După încă o zi, conform înţelegerii, partida a continuat pe

25 noiembrie, la o săptămână de la ultima sesiune. Arbitrii
Onoda 6-dan şi Iwamoto 6-dan pe care campionul Nihon
kiin-ului nu îi mai reţinea, sosiseră din seara de ajun.
Cu perna sa de damasc roşu şi rezemătoare violetă pentru
braţ, locul meijinului arăta ca al unui bonz. De altfel, toţi cei
din casa Honinbō, odinioară în slujba shōgun-ului, începând
cu fondatorul ei Sansha numit Nikkai, luaseră rasa de călugăr.
— Şi actualul meijin a primit haina de bonz şi numele
budist Nichion, mi-a spus secretarul Yawata.
În sala de joc era atârnată o caligrafie înrămată a lui Hanpō,
cu inscripţia: „Viaţa, un fragment de peisaj”. În timp ce-i pri-
veam semnele coborâte spre dreapta, mi-am adus aminte că
tocmai citisem în ziar că starea sănătăţii lui Takada Sane[87]
era critică. Se mai afla agăţată o ramă cu cele „Douăsprezece
privelişti minunate din Itō”, de învăţatul Chūshū Mishima
Takeshi[88], iar în camera de 8 jō de alături, un kakemono cu
poezia unui bonz rătăcitor.
Un hibachi mare din lemn de paulownia, de formă ovală,
se afla lângă meijin şi, cum acesta se temea să nu răcească, în
spatele său fuseseră aşezate încă un hibachi lung şi nişte va-
se cu apă caldă, de unde se ridicau aburi. La îndemnurile lui
Ōtake 7-dan, şi-a pus un fular şi s-a învelit într-un pardesiu
dublat cu lână. Spunea că are puţină febră.

87 Personalitate marcantă a epocii, om de cultură şi politician

(1860-1938)
88 Mishima Chūshū (1830-1919).
134
 S-a deschis plicul cu mutarea Negru 105[89] şi meijinul a
jucat Alb 106 după două minute. Ōtake 7-dan s-a cufundat
într-o lungă gândire, vorbind de unul singur ca în delir:
— Ciudat... Mi se termină timpul! Mă şi mir, faimosul erou
îşi epuizează cele patruzeci de ore. De când lumea nu s-a mai
pomenit!... Las timpul să treacă în zadar?... Şi doar s-ar putea
juca aici într-un minut...
Sub cerul înnorat, un sturz cânta fără încetare. Ieşind în
verandă, am zărit două flori deschise în azaleea de la mar-
ginea bazinului, deşi nu era vremea lor. Arbustul mai avea şi
alţi boboci. O codobatură galbenă a venit până în preajmă. În
depărtare se auzea motorul care pompa apa termală.
Pentru Negru 107, lui Ōtake 7-dan i-a trebuit o oră şi trei
minute. Negru 101, invazia în moyō-ul din drepata jos, în-
semnase paisprezece-cincisprezece puncte în sente, iar mu-
tarea aceasta, cu care Negrul îşi lărgea teritoriul din colţul
stânga jos, valora aproximativ douăzeci de puncte în gote, şi
toată lumea era de acord că îi vor reveni ambele zone, dar
reuşita i-a fost favorizată de ordinea mutărilor sale.
Astfel, Albul a devenit sente. Meijinul a închis ochii cu o
expresie aspră, şi-a calmat respiraţia, faţa i s-a înroşit până
când i-a devenit arămia. Obrajii i se mişcau uşor. Parcă nu
mai auzea nici vântul stârnit afară, nici toba cea mare care
trecea pe aproape, bătută cu prilejul unei sărbători. Cu toate
acestea, a jucat după patruzeci şi şapte de minute. A fost
singurul timp lung de gândire de la Itō. Ōtake 7-dan a făcut
însă mutarea următoare, Negru 109, după două ore şi
patruzeci şi şase de minute, faţă de numai patruzeci şi nouă
de minute ale meijinului.
— Or să iasă de aici multe situaţii grele... Ucigătoare!... a
spus Ōtake 7-dan pe jumătate în glumă, ridicându-se pentru
pauza de prânz.
Alb 108 pătrunsese în zona Negrului din colţul stânga sus
şi redusese influenţa atsumi-ului acestuia din centru şi,
fiindcă întrunea în plus şi calitatea de a consolida grupul alb
de pe latura stângă, era o mutare excelentă. Go Seigen scrie
în comentariile sale: „Acest Alb 108 vine într-un moment

89 Diagrama nr. 8, S6 (n.red.)

135
 foarte dificil. Într-adevăr, toţi eram foarte interesaţi să vedem
unde se va juca”.

Diagrama nr. 8

136
 36

După două zile de odihnă, în dimineaţa celei de a treia, şi

meijinul, şi challenger-ul s-au plâns că îi supără stomacul.
Din câte spunea, Ōtake 7-dan se sculase din cauza asta de la
ora cinci.
De îndată ce s-a deschis plicul cu mutarea secretă Negru
109, şi-a scos hakama şi a ieşit. Întors în cameră, a dat cu ochii
de Alb 110 şi a exclamat surprins:
— Aţi şi jucat?!...
— Îmi cer scuze că în lipsa dumneavoastră... a făcut meijinul.
Ōtake 7-dan şi-a încrucişat braţele şi, ascultând zgomotul
vântului, a spus:
— Ăsta nu-i vânt de iarnă? Cred că se poate numi aşa,
doar e 28 noiembrie...
Vijelia de la apus din seara de ajun se potolise în zori, dar
tot mai răbufnea din când în când.
Deoarece Alb 108 ţintea şi asupra colţului negru din stân-
ga sus, Ōtake 7-dan l-a protejat cu Negru 109 şi Negru 111 şi
l-a făcut astfel să trăiască în mod sigur. Structura de aici a
Negrului, dacă ar fi fost atacată de Alb, făcea posibile nenu-
mărate variante dificile, cu rezultatul moarte sau kō, ca în pro-
blemele de tsumego.
— Colţul ăsta nu putea fi lăsat aşa, în voia sorţii. Era o
veche datorie. Iar dobânda devenise enormă, a zis Ōtake
7-dan la deschiderea plicului cu mutarea Negru 109.
Astfel, situaţia a fost rezolvată cu calm de către Negru.
De necrezut, până la ora unsprezece dimineaţa s-a pro-
gresat cu cinci mutări. Dar la Negru 115 era în joc soarta
partidei şi, cum venise clipa să invadeze şi să reducă marele
moyō alb, Ōtake 7-dan nu putea juca cu uşurinţă.
137
 În vreme ce aştepta mutarea, meijinul a început să vorbeas-
că despre Jūbako şi Sawashō, restaurante din Atami a căror
specialitate era anghila. A povestit cum, pe vremuri, trenul
mergea numai până la Yokohama şi de acolo se ajungea la
Atami în palanchin, înoptând pe drum la Odawara.
— Aveam treisprezece ani pe atunci, deci au trecut
cincizeci...
— Ce istorie veche! Nici nu ştiu dacă bătrânul meu era
născut sau nu, a râs Ōtake 7-dan.
În timp ce se gândea, acesta s-a ridicat de două-trei ori,
plângându-se de dureri abdominale. În lipsa lui, meijinul a
exclamat:
— Da’ îţi trebuie ceva răbdare! O fi trecut mai mult de o
oră...
— Se face într-o clipă o oră şi jumătate, i-a răspuns tânăra
care nota partida şi chiar atunci s-a auzit sirena de la amiază.
Obişnuită cu notarea timpului, în care se specializase, ea
i-a ş cronometrat şuieratul:
— Exact un minut. Fluieratul poropriu-zis ţine cincizeci şi
cinci de secunde!
Întors la locul lui, Ōtake 7-dan s-a frecat pe frunte cu
Salomethyl şi şi-a trosnit degetele. Avea la îndemână şi un
medicament pentru ochi. Nu dădea impresia că o să joace
până la pauza de prânz de la douăsprezece şi jumătate, dar
la douăsprezece patruzeci şi opt de minute s-a auzit puternic
sunetul pietrei.
— Hm, a făcut fără să vrea meijinul, sprijinit de kyōsoku.
Şi-a corectat poziţia, şi-a tras bărbia în jos şi, cu ochii larg
deschişi, a început să se uite spre goban de parcă ar fi vrut să-l
străpungă cu privirea. Pleoapele îi erau umflate şi în tăietura
adâncă de sub gene pupilele îi scânteiau limpezi.
Negru 115 continua seria mutărilor solide, iar Albul tre-
buia să să-şi protejeze ferm teritoriul dinspre centru. A venit
şi momentul pauzei de prânz.
După-amiază, abia aşezat în faţa gobanului, Ōtake 7-dan
s-a întors în cameră şi şi-a dat cu o doctorie în gât. O doc-
torie care mirosea puternic. Şi-a pus şi picături în ochi. Apoi
şi-a băgat în buzunare şi două pungi cu apă caldă.
Alb 116 a durat douăzeci de minute; după aceea, până la
Alb 120, lucrurile au mers repede. Ar fi obţinut o structură
138
bună dacă s-ar fi apărat liniştit, cedând un pas, dar meijinul a
presat sever cu un triunghi cu un aji foarte agresiv. Dovedea
un kiai pe măsura situaţiei. Dacă s-ar fi retras cu acel pas, l-ar
fi costat cel puţin un punct şi într-o partidă atât de strânsă
nu-şi putea permite. În plus, meijinul a jucat numai într-un
minut mutarea asta care ar fi putut produce departajarea,
făcând să-i îngheţe adversarului sângele în vine. Şi, peste
toate, nu începuse o are el evaluarea teritoriilor încă înainte
de Alb 120? Tocmai această numărătoare a punctelor de pe
goban, făcută iute cu scurte înclinări ale capului, îl presa atât
de stringent.
Se spunea că diferenţa era de ordinul a un punct. Dacă
Albul insista pentru două puncte, Negrul trebuia şi el să
riposteze ferm. Pe faţa rotundă de copil a lui Ōtake 7-dan,
chinuit de dureri, au apărut pentru prima dată vene albastre
în relief. Zgomotul evantaielor îl scotea din sărite.
Până şi meijinul, atât de friguros de obicei, îşi deschisese
evantaiul şi-şi făcea vânt cu nervozitate. Nici nu suportam
să-i mai privesc. În cele din urmă, bătrânul maestru a suspi-
nat adânc şi a luat un aer relaxat.
— Nu mai termin cu gânditul... şi ce cald s-a făcut! Vă rog
să mă scuzaţi, a zis Ōtake 7-dan, încercând să se liniştească.
S-a gândit mult, o oră şi patruzeci de minute, şi la trei şi
patruzeci şi trei a dat în plic Negru 121.
Pentru mutările de la Negru 101 până la Negru 121, ju-
cate la Itō în cele trei sesiuni de la reluare, Negrul consuma-
se unsprezece ore şi patruzeci şi opt de minute, faţă de
numai o oră şi treizeci şi şapte de minute ale Albului. Dacă ar
fi fost o partidă obişnuită, Ōtake 7-dan ar fi pierdut prin de-
păşirea limitei de timp după doar unsprezece mutări.
În diferenţa asta enormă dintre Alb şi Negru nu pot să văd
decât o deosebire psihologică, poate chiar fiziologică, între
meijin şi Ōtake 7-dan. Pentru că şi meijinul, de fapt, obişnuia
să analizeze îndelung.

139
 Diagrama nr. 9

140
 37

Noapte de noapte sufla vântul de apus. Dar în dimineaţa

sesiunii din 1 decembrie era senin şi calm – simţeai orice
tremur din aer.
În ajun, după ce jucase shōgi, meijinul a ieşit în oraş pen-
tru un biliard. Iar seara până la ora unsprezece a jucat majong
împreună cu Iwamoto 6-dan, Murashima 5-dan şi secretarul
Yawata. De dimineaţă s-a sculat înainte de opt şi s-a plimbat
prin grădină. Pe pământ se vedeau căzute libelule roşii.
Arţarii de sub ferestrele camerei de la etaj a lui Ōtake
7-dan mai aveau încă frunzişul destul de verde. El s-a trezit
la şapte şi jumătate. Se întreba dacă n-or să-l doboare de tot
durerile abdominale. Pe masă avea vreo zece medicamente
diferite.
Deşi meijinului îi trecuse oarecum răceala, starea sănă-
tăţii tânărului 7-dan se prezenta destul de prost. Deşi era greu
să-ţi dai seama din felul cum arăta, acesta avea o natură mult
mai nervoasă decât bătrânul maestru. Odată plecat de lângă
goban, meijinul se străduia să uite partida şi se cufunda în
alte jocuri. La el în cameră nu se atingea de pietrele de go. În
schimb, Ōtake 7-dan stătea şi în zilele de pauză în faţa goba-
nului şi analiza situaţia. Nu era numai o diferenţă de vârstă,
ci şi de structură intrioară.
— „Condorul”[90] a ajuns aseară la zece jumătate! Rapid
mai e!... a exclamat meijinul în dimineaţa zilei de întâi,
venind să stea de vorbă în camera organizatorilor.

90 Probabil referire la avionul Lufthansa de tip Focke-Wulf Fw

200 Kondor, primul care, în 10-11 august 1938, a zburat fără es-
cală între Berlin şi New York în mai puţin de 25 de ore (la întoar-
cere în mai puţin de 20 de ore), iar în 28-30 noiembrie a reuşit
141
 Peretele de hârtie dinspre sud-est al camerei devenise
luminos în bătaia soarelui.
Înainte de reluare însă, s-a petrecut ceva ciudat.
După ce secretarul Yawata a arătat sigiliul celor doi con-
curenţi, a deschis plicul şi, în timp ce stătea aplecat peste go-
ban cu diagrama în mână, căuta din ochi mutarea Negru 121,
dar nu dădea de ea.
Mutarea secretă este notată şi introdusă în plic de jucător,
fără să fie văzută nici de adversar, nici de organizatori. La în-
treruperea precedentă, Ōtake 7-dan ieşise pe verandă ca să o
scrie. Pe plic îşi puseseseră sigiliul concurenţii şi acesta fu-
sese băgat în alt plic, mai mare, sigilat de secretarul Yawata
şi încredinţat până la sesiunea următoare seifului din hotel.
În consecinţă, nici meijinul, nici Yawata nu aveau cum să ştie
care era mutarea secretă. Totuşi, fiecare dintre noi îşi dădu-
se cu părerea cam pe unde anume o să se joace, iar majorita-
tea presupunerilor coincideau. Negru 121 devenise, pe dea-
supra, un punct culminant al partidei şi noi, spectatorii, aş-
teptam cu răsuflarea oprită să vedem unde va fi fost jucată
până la urmă.
Deşi n-avea nici un motiv să n-o găsească, Yawata parcurgea
fără încetare diagrama cu privirea, dar nu reuşea s-o desco-
pere. A dat de ea în sfârşit:
— Aha!...
Şi, cu toate că a pus piatra neagră pe goban, eu, care stă-
team puţin mai la o parte, nu-mi dădeam seama unde. Şi chiar
atunci când am văzut n-am înţeles ce sens avea mutarea. Să-
rise departe, pe latura de sus, fără nici o legătură cu centrul,
unde bătălia era în toi.[91]
Şi un amator vedea că nu era decât un fel de kōdate – mi
s-a strâns dintr-o dată inima. Ōtake 7-dan o jucase numai
pentru că era o mutare în plic? Folosise mutarea secretă ca
pe o stratagemă? Bănuiam o manevră nedemnă, josnică.
— Credeam că se va juca în centru... a zâmbit jenat
secretarul Yawata şi s-a retras de lângă goban.

primul zbor non-stop între Berlin şi Tōkiō, în 46 de ore şi 18 mi-

nute, stabilind un record de distanţă.
91 Diagrama nr. 9, H16 (n.red.)
142
 În plină luptă ofensivă şi defensivă, în care Negrul urmă-
rea să reducă moyō alb întins din colţul dreapta jos până în
centru, nimeni nu se aştepta să se joace în altă parte. Era fi-
resc ca secretarul Yawata să-şi îndrepte atenţia doar spre
câmpul de luptă.
Ca ripostă la Negru 121, meijinul a asigurat ochi grupului
alb de pe latura de sus. Dacă ar fi făcut tenuki, cele opt pietre
albe ar fi murit – ca şi cum nu s-ar fi răspuns la kōdate.
Ōtake 7-dan a băgat mâna în goke, a apucat o piatră, dar
s-a gândit un timp. Cu pumnii strânşi pe genunchi, cu capul
aplecat, meijinul se concentra atât de tare, că nu i se mai au-
zea respiraţia.
Jucat în trei minute, Negru 123 a reluat în sfârşit erodarea
teritoriului alb, invadând pentru început în dreapta jos. Apoi,
Negru 127 s-a reorientat spre centru. Şi Negru 129 a tăiat în
cele din urmă în teritoriul advers, în capul triunghiului for-
mat mai înainte de Alb 120.
Go 6-dan comentează astfel: „Întrucât a fost puternic pre-
sat cu Alb 120, Negrul a răspuns şi mai ferm, cu secvenţa de
la 123 la 129. Maniera de joc a Negrului se întâlneşte deseori
în perioadele strânse. E kiai-ul necesar într-o astfel de
confruntare”.
Cu toate acestea, meijinul a trecut cu vederea tăietura în-
crâncenată a Negrului şi a făcut tenuki, contracarând latura
dreaptă şi blocându-i pătrunderea. Am rămas uimit. Era o
mutare cu totul neaşteptată. Parcă ar fi fost atins de aripa
unui geniu rău – am simţit cum mă trec fiorii. Să fi considerat
oare meijinul că în atacul caracteristic al lui Ōtake 7-dan
există o fisură şi, eschivându-se, să fi jucat un gyakuyose?
Sau, rănit el însuşi, să fi căutat violenţa unei lovituri cu care
să-şi doboare adversarul? Acest Alb 130 a fost mai mult o
mutare jucată la mânie decât o manifestare de kiai.
— Groaznic, de-a dreptul goraznic... repeta Ōtake 7-dan.
Tot gândindu-se, s-a făcut ora mesei şi, în timpul pauzei
de prânz, a continuat:
— Am încurcat-o rău de tot. Mi-a răspuns cu o mutare
cumplită, care parcă a uimit cerul şi a zguduit din temelii
pământul! N-am făcut decât să umplu un dame şi atacul s-a
întors împotriva mea!...

143
 — Cam aşa se întâmplă la război, nu? i-a răspuns pe un
ton trist Iwamoto 6-dan.
Voia să spună că, într-o luptă adevărată, apar brusc situa-
ţii neprevăzute, care îi decid soarta. Aşa era şi Alb 130. Pla-
nurile, analizele jucătorilor, diversele supoziţii, ale amatori-
lor bineînţeles, dar şi ale profesioniştilor, toate fuseseră spul-
berate.
Eu, un simplu amator, încă nu-mi dădusem seama că mu-
tarea Alb 130 însemna înfrângerea „meijinului invincibil”.

144
 38
Cum situaţia era însă neobişnuită, când ne-am ridicat pen-
tru pauza de prânz – sau l-am însoţit eu pentru vreun motiv
oarecare, sau ne-a invitat el –, odată ajunşi în cameră meiji-
nul ne-a spus încă înainte de a se aşeza, cu voce scăzută, dar
aspră:
— Partida asta e ca şi sfârşită. Ōtake-san a compromis-o
cu mutarea lui în plic. Ca şi cum ar fi vărsat tuşul peste o pic-
tură aproape terminată, la care ai pus tot sufletul! Apoi a con-
tinuat: Când am văzut mutarea, am avut intenţia să abando-
nez. Era prea de tot, nu? M-am gândit că e mai bine să re-
nunţ. Da’ n-am fost destul de hotărât şi m-am răzgândit.
Se mai afla acolo secretarul Yawata sau ziaristul Goi, poa-
te chiar amândoi, nu ţin bine minte, oricum însă, nu scoteam
nici unul o vorbă.
— A jucat aşa anume ca în cele două zile de pauză să poa-
tă întoarce lucrurile pe toate părţile. Vicleanul!... a izbucnit el.
Tăceam cu toţii. Nu eram în măsură nici să-l aprobăm, nici
să-i luăm apărarea lui Ōtake 7-dan. Îi împărtăşeam totuşi sen-
timentele. Numai că atunci nu îmi dădusem seama că meijinul
se înfuriase într-atât, încât se gândise chiar să abandoneze,
şi că începuse să se simtă descurajat. Faţa, atitudinea sa, cât
stătuse lângă goban, nu-l trădaseră cu nimic. Nu observa ni-
meni frământarea din sufletul lui. Cum era şi de aşteptat, în
timp ce secretarul Yawata căutase Negru 121 pe diagramă,
fără s-o găsească, şi până s-o descopere, atenţia ne fusese
atrasă de el şi nu ne mai uitaserăm la meijin. Acesta a jucat
mutarea următoare, Alb 122, imediat, în mai puţin de un
minut, astfel că nu aveam cum bănui ce se petrece în sinea
lui. Acel minut nu începuse exact din clipa când secretarul
Yawata a descoperit mutarea secretă, ci a mai trecut puţin
până la pornirea cronometrării. Chiar şi aşa totuşi, meijinul
145
 reuşise să se stăpânească foarte repede şi atitudinea lui obiş-
nuită din faţa gobanului rămăsese neschimbată.
În faţa furiei neaşteptate a bătrânului maestru, care se com-
portase ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cuvintele lui m-au
impresionat cu atât mai mult. Simţeam tot efortul cu care
continuase să joace din iunie şi până acum, în decembrie.
Îşi compusese partida ca pe o operă de artă. Şi, când îşi în-
cordase toate forţele în plină inspiraţie, pictura – reluând
comparaţia – îi fusese brusc mânjită cu tuş. În jocul
alternativ al Negrului şi Albului există un plan şi o arhitectu-
ră a creaţiei şi, la fel ca în muzică, o curgere, o linie melodică
a ideii. Dacă apare deodată un sunet discordant sau dacă par-
tenerul de duet intervine pe neaşteptate cu o modulaţie bi-
zară, totul se năruieşte. Şi la go se întâmplă ca mari partide
să fie compromise de o greşeală, de o scăpare din vedere a
adversarului. Este limpede că Negru 121 a lui Ōtake 7-dan,
atât de surprinzătoare pentru toţi, care ne-a uimit şi ne-a făcut
suspicioşi, a întrerupt abrupt curgerea şi armonia partidei.
Această mutare a provocat multe discuţii publice atât în
rândurile jucătorilor de go, cât şi în alte cercuri. Nouă, ama-
torilor, Negru 121 ne părea în faza respectivă a partidei şo-
cantă, nefirească, şi ne dădea un sentiment neplăcut. Dar,
ulterior, au apărut voci din rândurile jucătorilor profesionişti
care au afirmat că atunci era cel mai nimerit ca Negrul să fa-
că acest kikashi.
În Opiniile jucătorilor, Ōtake 7-dan a afirmat: „Mă gândeam
să joc la un moment dat în punctul 121”.
Go 6-dan se referă în trecere în comentariile sale la sem-
nificaţia mutării Negru 121, spunând că, după un eventual
hanetsugi la E19 şi F19 al Albului, „dacă Negrul joacă la 121,
Albul nu va mai răspunde la 122, ci va trăi jucând la H19. De
aceea, pentru Negru va fi greu să găsească aici un kodate”.
Fără nici o îndoială, astfel se explică mutarea lui Ōtake 7-dan.
Întrucât venise însă în toiul luptei din centru şi fusese
dată şi în plic, îl înfuriase pe meijin şi trezise bănuielile celor
din jur. Adică ne făcuse să credem că, deoarece la sfârşitul
zilei situaţia devenise dificilă, a făcut anume o mutare de cir-
cumstanţă, astfel încât să poată analiza în amănunt până la
reluarea din a treia zi şi să decidă ceea ce ar fi trebuit de fapt
să joace în sesiunea precedentă. Şi la marile turnee orga-
146
nizate de Nihon kiin sunt concurenţi care, în criză de timp,
joacă în ultimul minut în disperare de cauză mutări de tip
kodate, pentru a-şi mai prelungi puţin viaţa. Se găsesc unii
care inventează stratageme cu intenţia de a folosi în avan-
tajul lor întreruperile şi mutările secrete. Noile reguli nasc
tactici noi. E posibil să nu fi fost doar o simplă întâmplare că
toate cele patru mutări în plic de la Itō au aparţinut Negrului.
În acord cu propriile cuvinte – „să dau înapoi cu Alb 120 deja
nu mă mai mulţumea” –, meijinul şi-a sporit forţa kiai-ului, şi
tocmai atunci a urmat Negru 121.
Oricum, fapt e că în acea dimineaţă mutarea l-a scos din
sărite, l-a descurajat, l-a făcut să-şi piardă liniştea.
În comentariul de la sfârşitul partidei, el nu se referă
deloc la Negru 121.
Un an mai târziu însă, în Partide alese, extrase din Colecţia
completă a partidelor meijinului, spune răspicat: „Acum era
momentul ca Negrul să joace kikashi-ul 121. Era de temut că,
dacă ar fi întârziat (după ce Albul ar fi făcut hanetsugi-ul),
Negru 121 şi-ar fi pierdut efectul”.
Deoarece el însuşi, în calitate de adversar, o recunoaşte,
cred că nu mai e nimic de zis. Meijinul s-a înfuriat atunci nu-
mai pentru că a fost luat pe neaşteptate. Iar suspiciunea faţă
de Ōtake 7-dan a fost o eroare într-o clipă de mânie.
Deranjat poate de atâta confuzie, a dorit în mod special să
lămurească aici situaţia. Cum Partide alese a apărut la aproa-
pe un an după partida de adio, cu puţin înainte de moartea
sa, şi-o fi amintit oare că Negru 121 a lui Ōtake 7-dan stâr-
nise atâtea discuţii şi comentarii şi o fi vrut să pună lucrurile
la punct?
Dacă într-adevăr acel „la un moment dat” al lui Ōtake 7-dan
înseamnă „acum”, aşa cum afirmă meijinul, rămâne pentru
mine, ca amator, întru câtva o enigmă.

147
 39
Un alt mister este de ce a jucat meijinul mutarea dezas-
truoasă Alb 130.
S-a gândit la ea douăzeci şi şapte de minute, până la un-
sprezece şi treizeci şi patru. Greşeala făcută după aproape
jumătate de oră de reflecţie s-a datorat unui impuls de moment,
şi am regretat mai târziu că n-a mai aşteptat încă o jumătate
de oră, ca să treacă de pauza de prânz. Dacă s-ar fi odihnit o oră
departe de goban, ar fi răspuns corect. Să-l fi atins oare în
trecere aripa unui geniu rău? Albul mai avea încă douăzeci şi
trei de ore de timp de gândire. O oră sau două n-ar fi fost nici
o problemă. Dar meijinul n-a încercat să folosească pauza de
prânz drept stratagemă. Mutarea Negru 131 s-a prelungit
peste acest interval.
Alb 130 era un gyakuyose – Ōtake 7-dan spusese „atacul
s-a întors împotriva mea”, iar Go 6-dan comentase şi el: „E
un moment foarte delicat. Cu alte cuvinte, la tăietura Negru-
lui cu 129, ideea mutării 130 e pentru Alb de a juca imediat
un kikashi”. Însă, ca răspuns la tăietura disperată a Negrului,
Albul nu putea face tenuki. Când se înfruntă doi adversari cu
un kiai atât de puternic, cel ce dă dovadă de slăbiciune se
prăbuşeşte neîntârziat.
De la reluarea jocului la Itō, Ōtake 7-dan se arătase
extrem de precaut, analizând mereu, cu insistenţă. Şi explo-
zia forţei reţinute a Negrului s-a produs cu tăietura 129.
Tenuki-ul Alb 130 nu l-a înfricoşat, se pare, pe Ōtake 7-dan în
măsura în care ne-a uimit pe noi. Dacă Albul ar fi capturat
cele patru pietre de pe latura dreaptă, şi Negrul ar fi călcat în
picioare teritoriul alb din centru. Ōtake 7-dan n-a răspuns la
Alb 130, ci s-a extins cu Negru 131 de la piatra 129. Cum era
de aşteptat, meijinul a revenit cu Alb 132 să-şi protejeze

148
centrul. Ar fi fost mai bine dacă Alb 130 ar fi ripostat la
Negru 129.

Diagrama nr. 10

În analiza lui, meijinul îşi exprimă astfel regretul: „Alb

130 a dus la înfrângere. Cu această mutare trebuia să tai
imediat la P11, după care Negrul poate fi întrebat de sănă-
tate. Dacă ar răspunde, de exemplu, la P12, atunci mutarea la
130 este corectă. Sau, dacă Negrul se extinde totuşi la 131,
Albul, deoarece nu se mai teme de hanekomi-ul la Q8, poate
să se apere calm la M9. Orice altă variantă am lua în consi-
derare, situaţia partidei se complică faţă de diagramă şi se
ajunge probabil la o luptă foarte strânsă. Invazia severă
începută cu Negru 133 s-a dovedit o rană mortală pentru
Alb. Am încercat după aceea să repar lucrurile, dar răul nu
mai putea fi îndreptat”.
Această mutare, fatală pentru Alb, s-a datorat poate unei
căderi psihologice sau fiziologice a bătrânului maestru. Mie,
ca amator, mi se părea că acesta, până atunci defensiv, por-

149
 nise la atac cu Alb 130, care arăta a mutare puternică şi inci-
sivă, dar aveam totuşi şi senzaţia că ajunsese la capătul răb-
dării sau că-şi dăduse frâu liber mâniei. Cu toate astea, el
afirmă că situaţia s-ar fi rezolvat cu o singură tăiere a Negru-
lui de către Alb. Poate că – nu pot şti – dezastruosul Alb 130
n-a fost numai urmarea supărării meijinului din acea dimi-
neaţă faţă de mutarea în plic a lui Ōtake 7-dan. Meijinul în-
suşi nu ştie ce val al destinului sau ce suflu de rău augur îi
străbătuse sufletul.
Jucase tocmai Alb 130, când s-a auzit de undeva de afară o
melodie cântată cu iscusinţă la shakuha-chi[92] şi furtuna de
pe goban s-a mai potolit. Meijinul a ciulit urechea şi a spus, cu
aerul că şi-ar aminti de ceva:
— „Din vârf de munte de priveşti în valea adâncă, la vre-
mea florilor de vânătă şi pepene...” cu asta începi când înveţi
să cânţi la shakuhacki! Dacă shakuhachi-ul are cu o gaură
mai puţin, se numeşte hitoyogiri.
La Negru 131, Ōtake 7-dan s-a gândit cu atenţie o oră şi
cincisprezece minute, trecând şi peste pauza de prânz, şi la
două după-masă a luat piatra în mână, dar a exclamat:
— Ia să mai văd!...
Şi până să joace a mai stat un minut.
Când a văzut mutarea, meijinul şi-a bombat pieptul, şi-a
înălţat capul şi a început să bată darabana pe marginea
hihachi-ului de paulownia. Privind concentrat spre goban, a
numărat punctele.
Triunghiul alb a fost tăiat cu Negru 129, apoi şi din cealal-
tă parte cu Negru 133, şi pus mereu în atari până la Negru
139, o secvenţă obligată, sau – după spusele lui Ōtake 7-dan –
se crease o variantă care „parcă a uimit cerul şi a zguduit din
temelii pământul”. Negrul a pătruns în plin centrul moyo-ului
alb. Am avut chiar impresia că aud zgomotul prăbuşirii pozi-
ţiilor Albului.
La mutarea 140, meijinul nu se hotăra dacă să fugă mai
departe sau să ia cele două pietre negre de alături, şi-şi agita
întruna evantaiul.

92 Instrument de suflat făcut dintr-un simplu tub de bambus

cu cinci găuri.
150
 — Nu-mi dau seama... E acelaşi lucru. Nu-mi dau seama...
mormăia el fără să vrea. Nu-mi dau seama şi pace!
A jucat însă neaşteptat de repede, în douăzeci şi opt de
minute. Când s-a adus gustarea de la ora trei, l-a invitat pe
Ōtake 7-dan:
— Nu luaţi nişte mushizushi[93]?
— Pe mine mă cam supără stomacul, aşa că...
— Atunci, nişte sushi?...
La Alb 140, Ōtake 7-dan a exclamat:
— Speram ca asta să fie mutarea în plic, dar aţi şi jucat...
Jucaţi aşa de repede, că mă puneţi la mare încercare, îmi vine
foarte greu!...
S-a mers până la Alb 144, iar mutarea secretă a fost Negru
145. Ōtake 7-dan a luat o piatră în mână şi a fost pe punctul
de a o pune pe tablă, dar a căzut din nou pe gânduri, până s-a
făcut ora întreruperii. Meijinul a continuat să privească se-
ver spre goban, fără să se mişte, chiar şi atunci când Ōtake
7-dan a ieşit pe verandă să scrie mutarea în plic. Pleoapele
de jos îi ardeau şi erau uşor umflate. La sesiunile de la Itō,
s-a uitat foarte des la ceas.

93 Mâncare din peşte cu orez şi oţet, cu diverse adaosuri.

151
 40
— Bine ar fi dacă am putea să încheiem astăzi, le-a spus el
organizatorilor în dimineaţa de 4 decembrie.
Iar după reluare, lui Ōtake 7-dan:
— Să încercăm să terminăm azi!...
Acesta a dat din cap în tăcere.
La gândul că în acea zi partida se va sfârşi în cele din
urmă, eu, care-i urmărisem cu fidelitate desfăşurarea de-a
lungul a jumătate de an, am fost cuprins de emoţie. Fără a
mai pomeni că oricine îşi dădea acum seama de înfrângerea
meijinului.
Încă în cursul dimineţii, într-un moment în care Ōtake
7-dan lipsea din încăpere, acesta s-a întors către noi:
— Totul s-a sfârşit. Nu mai e nimic de făcut, mi-a zis, şi a
zâmbit uşor.
Când o fi chemat bărbierul, nu ştiu, dar în acea dimineaţă
a apărut tuns ca un bonz. Cât timp fusese în spital, părul îi
crescuse lung şi, la sosirea la Itō, îl avea pieptănat cu cărare
la mijloc, cu firele albe vopsite, şi iată că deodată şi-l tăiase
foarte scurt. Îl puteai bănui de afectare, de tendinţa de a juca
teatru, însă arăta întinerit, ca reîmprospătat printr-un fel de
abluţiune.
Pe 4, în grădină se deschiseseră câteva flori de prun. Era
duminică. Deoarece începuse să vină lume încă de sâmbătă,
sala de joc a fost mutată în pavilionul nou. În capătul lui cel
mai depărtat se găsea camera meijinului, iar eu am locuit
totdeauna alături; cele două încăperi de deasupra sa fuse-
seră deja ocupate cu o noapte înainte de organizatori, ca să
nu fie găzduiţi alţii acolo şi nimic să nu-i tulbure somnul.
Ōtake 7-dan stătuse şi el la etaj, dar se mutase cu vreo două
zile în urmă la parter. Spunea că se simte rău şi că urcatul şi
coborâtul scărilor îl oboseşte.
152
 Pavilionul nou dădea direct către sud, spre grădină, şi ra-
zele soarelui ajungeau până în preajma noastră. În aştepta-
rea deschiderii plicului cu mutarea Negru 145, meijinul pri-
vea intens gobanul cu capul plecat, cu sprâncenele încrun-
tate, într-o atitudine severă. Ōtake 7-dan, poate pentru că se
ştia învingător, avea să joace de astă dată mai repede.
După ce se intrase treptat în yose, crisparea celor doi
jucători devenise cu totul alta decât cea din timpul fuseki-ului
şi al jocului de mijloc. La concentrarea lor, cu nervii atât de
încordaţi încât parcă săreau scântei, se adăuga o nuanţă în-
tunecată. Ca în ciocnirea unor săbii ascuţite, respiraţia li se
precipita, devenea mai vie. Aveam impresia că văd cum arde
însăşi flacăra inteligenţei.
Ōtake 7-dan, care într-o partidă obişnuită îşi demonstra
sprintul final jucând şi o sută de mutări în ultimul minut,
acum, deşi mai avea la dispoziţie încă şase-şapte ore, la in-
trarea în yose se însufleţise ca învolburarea unor cataracte şi
nu-şi slăbea nici o clipă ritmul. Ca şi cum s-ar fi îndemnat
singur, dădea să ia o piatră din goke, dar uneori, brusc, se
adâncea în gânduri.
Urmărind acest yose încercam un sentiment estetic de
armonie, ca în faţa evoluţiei elegante a unui mecanism inge-
nios sau a desfăşurării unui principiu matematic subtil. Deşi
era vorba de o luptă, se manifesta într-o formă de o mare
frumuseţe. Contribuiau la asta şi jucătorii, care nici nu-şi mai
desprindeau privirile de acolo.
De la Negru 177 până pe la Alb 180, Ōtake 7-dan, în cul-
mea concentrării, parcă intrase în transă şi faţa lui plină, ro-
tundă, aducea cu figura perfect liniştită a unui Buddha. O fa-
ţă splendidă, de nedescris în cuvinte, cuprinsă de extazul artei.
Nici nu-şi mai aducea aminte de suferinţele fizice.
Cu puţin mai înainte, îngrijorată şi probabil nemaiputând
răbda să stea în cameră, doamna Ōtake începuse să se
plimbe prin grădină, în braţe cu minunatul ei Momotarō; pri-
vea întruna de departe spre sala unde ne aflam.
Meijinul a jucat Alb 186 exact în clipa când s-a stins sune-
tul lung, venind dinspre mare, al unei sirene; şi-a înălţat deo-
dată capul şi s-a întors către noi:

153
 Diagrama nr. 11

— E loc destul! E loc pentru toată lumea, a zis el cu

amabilitate.
Marele turneu de toamnă se terminase şi azi era prezent
şi Onoda 6-dan. În afară de el, secretarul Yawata, cei doi
ziarişti, Goi şi Sunada, corespondentul local din Itō al zia-
rului Tōkyō Nichinichi, organizatorii partidei, se adunaseră
să urmărească finalul confruntării. Iar în camera de alături, o
mulţime de oameni se înghesuiau în picioare, dincolo de
fusuma[94]. Pe aceştia îi invita meijinul să vină să privească.
După câteva clipe, figura de Buddha a lui Ōtake 7-dan a
reînceput să fie însufleţită de spiritul de luptă. Cu trupul lui
mărunt, bătrânul maestru, aşezat ceremonios, părea mult mai
înalt şi răspândea în jur o influenţă liniştitoare; refăcea fără

94 Fusuma – panouri opace, glisante, prevăzute cu un mâner,

folosite pentru reîmpărţirea spaţiului unei camere. Sunt, de ase-
menea, folosite ca uşi în casa tradiţională japoneză. (n.red.)
154
încetare numărătoarea punctelor. Când adversarul a jucat
Negru 191, şi-a aplecat capul, ochii larg deschişi i-au sclipit şi
şi-a împins genunchii înainte. Evantaiele lor se agitau vio-
lent. La Negru 195 s-a făcut ora pauzei de prânz.
După-amiază ne-am mutat în sala de joc obişnuită, came-
ra 6 din clădirea veche. Începuseră să se adune norii, iar cio-
rile croncăneau întruna. Deasupra gobanului s-a aprins lu-
mina. Becul avea doar 60 de waţi – ar fi fost prea puternic
dacă ar fi avut mai mult. Imagini în culoarea pietrelor se re-
flectau slab pe suprafaţa tablei de joc. Ca un semn de atenţie
din partea hotelului, în cinstea acestei ultime zile, sulul din
tokonoma fusese înlocuit cu două peisaje de Kawabata
Gyokusho[95]; pe raft era aşezată statuia unui Buddha pe
spinarea unui elefant, iar alături, un vas cu morcovi, castra-
veţi, roşii, ciuperci, pătrunjel.
Auzisem că atunci când se apropie de final, o partidă de
asemenea proporţii devine atât de crâncenă, încât nici nu
mai suporţi s-o priveşti, dar meijinul nu părea că şi-ar pierde
stăpânirea de sine. Nu-ţi puteai da seama după atitudinea lui
că e înfrânt. De pe la mutarea 200, i s-au înroşit obrajii, şi-a
scos pentru întâia oară fularul şi a devenit mai încordat, dar
ţinuta i-a rămas la fel de demnă. La mutarea finală, Negru 237,
era foarte liniştit. Apoi, pe când astupa în tăcere un dame,
Onoda 6-dan l-a întrebat:
— Ar însemna cinci puncte?...
— Mda, cinci puncte... a mormăit ridicându-şi pleoapele
umflate, fără să se grăbească deloc să aranjeze pietrele.
Partida s-a încheiat la ora două şi patruzeci şi două de minute.
A doua zi, după ce jucătorii au terminat cu declaraţiile şi
comentariile, meijinul a zâmbit:
— Am spus cinci puncte fără să mai aranjez pietrele, dar...
La numărătoare mi-a ieşit şaizeci şi opt la şaptezeci şi trei.
Dacă aş face rearanjarea, cred că ar fi mai puţin!
Şi chiar a verificat el însuşi. Negrul avea cincizeci şi şase
de puncte, Albul cincizeci şi unu.

95 Pictor în stil japonez (1842-1913), ultimul reprezentant al

stilului Maruyama.
155
 Până ce Negrul nu a străpuns moyō-ul alb în urma mutării
dezastruoase Alb 130, nimeni nu bănuise că se va produce o
diferenţă de cinci puncte.

Diagrama nr. 12

După Alb 130 – mai adăuga meijinul –, pe la mutarea 160,

a neglijat datorită unei scăpări să taie în sente la R9, pier-
zând şansa de „a reduce pe cât posibil diferenţa”. Şi astfel,
dacă, în ciuda mutării Alb 130, diferenţa asta ar fi fost de
numai trei puncte, atunci, fără Alb 130, în caz că lunga sec-
venţă „care a uimit cerul şi a zguduit din temelii pământul”
nu s-ar fi produs, cum s-ar fi sfârşit partida? Oare prin în-
frângerea Negrului? Ca amator, nu pot şti, dar nu cred că
Negrul ar fi pierdut. Având în vedere hotărârea şi, în general,
atitudinea lui Ōtake 7-dan faţă de partidă, sunt în mare mă-
sură convins că ar fi câştigat, chiar dacă ar fi trebuit să muşte
pietrele.
Trebuie totuşi spus că, deşi chinuit de boală, bătrânul ma-
estru a jucat bine şi l-a făcut să piardă avantajul sente-ului pe

156
reprezentantul numărul unu al jucătorilor activi, care a lup-
tat îndârjit, cu disperare. Nu a profitat de vreo greşeală a
Negrului, nici n-a uzat de stratageme; s-a ajuns de la sine la o
partidă foarte strânsă. Neliniştit însă din cauza bolii, n-a mai
avut poate destulă răbdare.
„Meijinul invincibil” a fost înfrânt în partida sa de adio.
— Spunea că, din principiu, îşi foloseşte de obicei toate for-
ţele numai când joacă împotriva numărului doi, adică a celui
care îl urmează ca valoare, a povestit unul din discipolii lui.
Nu ştiu dacă bătrânul maestru chiar a exprimat asta în cu-
vinte, dar, oricum, a pus-o în practică toată viaţa.
A doua zi după sfârşitul înfruntării, întors de la Itō acasă
la Kamakura, am aşteptat nerăbdător să-mi termin relatările
pentru ziar – în total cincizeci şi şase – şi am plecat la Ise şi la
Kyōto, ca şi cum aş fi fugit de partidă.
Meijinul a rămas mai departe la Itō şi am auzit că a luat în
greutate vreo două kilograme, ajungând la treizeci şi două. De
asemenea, că a făcut o vizită la sanatoriul pentru soldaţii ră-
niţi, unde a dus cu el douăzeci de jocuri complete de go. La
sfârşitul anului 13 Shōwa (1938), hotelurile din staţiunile
termale începuseră deja să fie folosite ca sanatorii pentru
militari.

157
 41
La un an şi ceva de atunci, în ianuarie, meijinul, însoţit de
discipolii săi Maeda 6-dan şi Murashima 5-dan, a luat parte
la deschiderea jocurilor de antrenament din cadrul lecţiilor
pe care cumnatul său, Takahashi 4-dan, le ţinea în casa lui
din Kamakura. Era 7 ianuarie. L-am reîntâlnit acolo după
multă vreme.
A jucat două partide, dar se vedea cât îi e de greu. Nu mai
putea apuca ferm piatra între degete şi aceasta, lăsată să
cadă uşor pe goban, nu scotea nici un sunet. La a doua par-
tidă, îşi ridica uneori umerii atunci când respira, iar ochii îi
lăcrimau. Nu era prea vizibil, însă eu îmi aduceam aminte cum
fusese la Hakone. Boala nu i se vindecase.
În acea zi avea ca adversari doar amatori, deci nu era nici
o problemă, însă el s-a cufundat imediat în gânduri, fără să
mai ştie de nimic din jur. S-a făcut ora plecării la hotelul
Kaihin pentru masa de seară şi a doua partidă s-a întrerupt
la mutarea 130. Jucase cu patru piese handicap contra unui
amator puternic de 1-dan. Începând cu faza de mijloc, Negrul
îşi dovedise forţa, spărgând moyō-ul Albului, şi partida evo-
lua în defavoarea acestuia.
— Negrul nu stă mai bine? l-am întrebat pe Takahashi
4-dan.
— Da, Negrul câştigă. E mai solid, în timp ce Albul e într-o
situaţie dificilă, mi-a răspuns el. S-a ramolit şi meijinul... A
devenit foarte fragil, cu totul altfel decât înainte. Nu mai poa-
te juca cu adevărat. De la partida de adio a decăzut vizibil.
— A îmbătrânit brusc, nu?
— Mda. A ajuns un moşneag în ultima vreme. Dacă ar fi câş-
tigat partida de adio, poate că nu s-ar fi întâmplat aşa...
158
 La despărţire, la hotelul Kaihin, m-am înţeles cu meijinul:
— Am să vă reîntâlnesc în curând la Atami!
El a venit pe 15 acolo cu soţia, la hotelul Uro-koya. Eu tră-
sesem deja la Juraku. În după-amiaza zilei de 16, i-am făcut o
vizită împreună cu nevastă-mea. A scos imediat o tablă de shōgi
şi am jucat două partide. Cum nu ştiu bine shōgi şi nici nu
prea aveam chef, am fost înfrânt cu uşurinţă, deşi îmi dăduse
handicap cele două piese de valoare mare, hisha şi kakkō. Ne-a
invitat să continuăm discuţia în timpul mesei de seară, a in-
sistat chiar, însă i-am spus:
— Azi e prea frig, aşa că o să ne retragem. Zilele astea, cum
s-o face mai cald, o să vă însoţim la Jubako sau la Chikuyo!
Ningea cu fulgi mari. Meijinului îi plăcea mult anghila. Du-
pă plecarea noastră, a făcut o baie fierbinte. Mi s-a povestit
că soţia lui l-a sprijinit, ţinându-l de subţiori cu amândouă
mâinile. S-a culcat apoi, dar a început să-l doară pieptul şi să
respire cu greutate. După două zile, în zori, a murit.
Takahashi 4-dan m-a anunţat prin telefon. Am deschis
obloanele; soarele încă nu răsărise. M-am întrebat dacă nu
cumva vizita mea nu-i făcuse rău.
— Şi asta cu toate că alaltăieri ţinea atâta să rămânem să
mâncăm cu el! mi-a spus soţia.
— Într-adevăr.
— M-am simţit prost că am plecat, deşi ne-a invitat şi doam-
na. Dăduse dispoziţii servitoarei şi a insistat...
— Ştiu, însă mă gândeam să nu-i facă rău frigul...
— Dar o fi înţeles el asta?... Ar fi vrut atâta să rămânem,
poate că asta l-a afectat... Se pare că dorea mult să mai stăm!
Mai bine l-am fi ascultat. Poate că se simţea prea singur!
— Mda, se cam simţea singur. Eh, dar aşa era mereu!
— Şi, cu tot frigul, a ieşit să ne conducă până la uşă...
— Gata, destul. E trist! E tare trist să-ţi moară cineva apropiat!
Meijinul a fost dus în acea zi la Tōkyō. Când a fost trans-
portat din holul hotelului până la maşină, a fost înfăşurat
strâns într-o cuvertură şi arăta atât de mic, încât parcă nu
avea corp. Noi stăteam puţin mai la o parte şi aşteptam ple-
carea maşinii.
— Ah, da’ nu sunt flori! Unde am văzut o florărie? Du-te şi
ia flori, repede până nu pleacă! i-am spus nevesti-mii.

159
 Ea s-a întors în grabă. I-am dat buchetul soţiei meijinului,
aflată deja în maşină cu trupul lui.

160
 Glosar
atsumi – grup puternic de pietre, care exercită influenţă
în zona învecinată
boshi – mutare la un punct interval către centru, faţă de o
piatră adversă de pe o latură
dame – 1. libertate a unui grup de pietre; 2. punct neutru
fuseki – faza de deschidere a partidei
goban – tabla de joc la go
goke – cutie cu capac în care se ţin pietrele de go
gote – 1. mutare pe care trebuie să o joci ultima într-o
situaţie locală, pierzând astfel iniţiativa; 2. secvenţă
terminată cu o astfel de mutare
gyakuyose – yose în gote, dar care, jucat de adversar, ar fi
sente
hane – mutare în diagonală, în contact cu o piatră a
adversarului
hoshi – punct de handicap
ikkentobi – 1. salt peste un punct liber, faţă de o piatră
proprie; 2. două pietre de aceeaşi culoare, separate
printr-un punct liber
joseki – secvenţă de mutări, considerată pe plan local ca
optimă pentru ambele părţi; termenul se referă în general la
faza de deschidere a partidei şi mult mai rar la cea de mijloc
kikashi – mutare la care adversarul trebuie să răspundă
neapărat
kodate – ameninţare de ko
komoku – punctul 3-4
mokuhazushi – punctul 3-5
moyo – teritoriu prospectiv, schiţat cu câteva pietre
nobi – extindere

161
 nozoki – mutare în faţa punctului liber dintre două pietre
adverse, care ameninţă separarea lor
oba – punct de mare importanţă strategică, situat de
obicei pe laturi, şi care se ocupă în faza de început a partidei
san-san – punctul 3-3
seimoku – handicap de nouă pietre
sente – 1. iniţiativă, posibilitatea de a alege continuarea;
2. mutare la care, în mod normal, adversarul trebuie să
răspundă
tenuki – faptul de a juca în altă parte, ignorând mutarea
precedentă a adversarului
tsugi – conexiune
tsukiatari – blocare puternică, mutare în contact cu
piatra adversarului
yose – 1. faza finală a partidei; 2. secvenţe de final de joc,
cu diverse valori în puncte

162
 YASUNARI KAWABATA
VUIETUL MUNTELUI
Traducere de PERICLE MARTINESCU
Ed. a 2-a. rev.
(Cartea de pe noptieră; 2)

YASUNARI KAWABATA
YAMA NO OTO
1954
Humanitas, 2000

Prima ediţie a acestei traduceri a apărut la Editura Minerva, în 1973

Atunci cînd aştepţi doar moartea, s-ar putea să vină în locul ei dragostea. Atunci
cînd nu spui ce te frămîntă, visezi. Atunci cînd vuieşte muntele, se întîmplă întotdeauna
lucruri neaşteptate. Cînd îmbătrîneşti poţi să descoperi într-o zi că n-ai urcat încă pe
Fuji-Yama. Şi să constaţi că fericirea nu se află, poate, decît în clipa care zboară.
Tatăl nu-şi înţelege fiul, fiul îşi neglijează nevasta, nora se simte mai aproape de
tatăl soţului ei decît de toţi ceilalţi, o fiică se simte neglijată, o amantă este, dacă vrea
(dar nu vrea), mai puternică decît o familie. Un copil sau doi sau nici unul. Un bărbat
care se joacă de-a bătrîneţea aude vuietul muntelui, care acoperă şi stinge vuietul
familiei. Sau poate că vuietul familiei îşi găseşte ecou în vuietul îndepărtat al muntelui.
YASUNARI KAWABATA (1899-1972)
Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură-1968.
*

*1*
Cu sprâncenele puţin încruntate, cu gura întredeschisă, Ogata Shingo părea
adîncit în gînduri. Deşi mai curînd ai fi crezut că e abătut, decît că meditează.
Shuichi, fiul lui, îşi dădea seama — dar nu se mai alarma, întrucît se obişnuise cu
asta — că bătrînul, departe de a medita, nu făcea decît să-şi adune amintirile.
Tatăl îşi scoase pălăria de pe cap şi o puse pe genunchi, lăsîndu-si mîinile peste
ea, dar fiul lui o luă şi o aşeză în plasa de bagaje a vagonului ce-i ducea spre periferie.
— Ei, na! făcu Shingo, găsindu-şi cu greu cuvintele. Servitoarea aceea, care a
plecat nu de mult, cum o chema oare?
 — Vorbeşti de Kayo?
— Ah, da. Kayo. Cînd a plecat de la noi?
— Joia trecută; acum cinci zile.
— Cinci zile... Să nu-ti mai aduci aminte nici chipul, nici veşmintele unei
servitoare care te-a părăsit acum cinci zile...
De necrezut...
Obişnuit acum cu lapsus-urile tatălui său, Shuichi nu le mai lua în seamă, dar
Shingo, cu toate că şi el era obişnuit, simţea că-1 cuprinde un fior de spaimă, în ciuda
strădaniilor sale, nu-şi putea aminti deloc chipul fetei aceleia. Zadarnica frămîntare a
creierului său abia dacă-i aducea în faţă o imagine ce-1 impresionase cîndva, demult.
La fel se întîmpla şi acum. Servitoarea se sprijinise cu amîndouă palmele pe prag,
în semn de plecăciune; apoi îşi înclinase trupul înainte de a-i vorbi.
Kayo îl slujise timp de aproape şase luni, dar ea nu mai stăruia în memoria lui
decît printr-un gest, printr-o plecăciune pe pragul casei. Asta îl făcea să simtă că viaţa se
detaşează de el.

*2*
Yasuko, soţia lui Shingo, avea şaizeci şi doi de ani. Era deci cu un an mai mare ca
el. Aveau un băiat, pe Shuichi, şi o fată, Fusako, care avea la rîndul ei doi copii.
Yasuko părea încă tînără. Văzînd-o, n-ai fi crezut că e mai în vîrstă decît bărbatul
ei. Şi nu fiindcă acesta ar fi arătat chiar atît de bătrîn. Ai fi crezut-o mai tînără deoarece
aşa se cuvenea, iar aparenţele acestei perechi nu dezminţeau o astfel de supoziţie. De
altminteri, femeia asta, scundă şi robustă, nu se plîngea niciodată de sănătate.
Yasuko nu era frumoasă, în tinereţea lor se vedea cît de colo că ea era cea mai în
vîrstă dintre amîndoi; de aceea nici nu-i plăcea să iasă împreună cu bărbatul ei.
Shingo nu putea să spună de cînd anume imaginea pe care o ofereau ei încetase
să mai contravină simţului comun, conform căruia soţul trebuia să fie cel mai în vîrstă.
Să fi fost după ce a împlinit el cincizeci de ani? în general femeile îmbătrînesc mai
repede, la ei însă era tocmai pe dos.
Anul trecut, cînd intrase într-al şaizeci şi unulea an, Shingo scuipase puţin sînge.
Asta îi venea probabil de la plămîni, dar n-a găsit de cuviinţă să facă un examen mai
serios, ba nici măcar nu si-a îngăduit un răgaz de adevărată odihnă.
Nu-i vorbă, de atunci sănătatea nu 1-a mai supărat cu nimic.
Ceea ce nu însemna chiar că ar fi îmbătrînit; dimpotrivă, obrajii îi păreau mai
sănătoşi ca oricînd. După două săptămîni de şedere la pat, ochii şi buzele lui
recăpătaseră coloritul tinereţii. Shingo nu avusese niciodată mai înainte vreun semn de
boală care să-1 facă să se gîndească la tuberculoză.
Să scuipe sînge, la şaizeci de ani, asta i se păruse destul de trist! De aceea,
refuzase să fie consultat de un medic. Shuichi socotise că nu era decît o încăpăţînare de
bătrîn.
Yasuko dormea foarte bine, desigur datorită sănătăţii sale zdravene. Sforăiturile ei
îl trezeau uneori din somn pe Shingo.
Obişnuia să sforăie de cînd era adolescentă; părinţii ei încercaseră s-o vindece de
acest defect, dar nu izbutiseră. Scăpase de meteahnă atunci cînd se căsătorise, însă pe la
cincizeci de ani a început să sforăie din nou. în astfel de situaţii Shingo o apuca de nas
pe soţia lui şi o zgîlţîia uşor, iar dacă asta nu ajuta la nimic o strîngea de ceafă. Aşa cel
puţin povestea el în zilele lui bune. în cele rele, trupul soţiei, alături de care trăise atîta
amar de vreme, îi producea dezgust.
Or, în seara aceea, bătrînul era prost dispus. Aprinsese lumina, privise cu coada
ochiului spre faţa lui Yasuko, o apucase de gît, o zgîlţîise. Era transpirată. Soţul nu-şi
mai atingea nevasta decît atunci cînd voia s-o trezească din sforăit — constatare ce-i
răscolea un fel de uşoară compătimire.
Luă o revistă lăsată lîngă marginea pernei, dar căldura jilavă îl făcu să se scoale;
împinse uşa glisantă şi se aşeză în genunchi lîngă ea.
Era o noapte cu lună.
O rochie era întinsă afară, la uscat, alburie la lumina lunii si dezagreabilă la
văzut. Se gîndi mai întii că rufa fusese uitată pe frînghie, apoi că fusese anume lăsată
acolo, ca să se zvînte de sudoare.
Auzi un jîrîit îh grădină; un ţîrîit de greier lîngă trunchiul cireşului, la stînga lui.
„Greiere să fie oare zgomotul ăsta atît de lugubru?" se întrebă el. Da, era un greiere.
„Greierii se trezesc oare si ei din somn atunci cînd visează urît?"
Unul intrase în cameră şi se aşezase pe marginea cuverturii; Shingo îl prinse cu
mîna, dar gîngania nu tipa deloc.
„E mut, îşi zise el, nu e ăsta."
Ca să nu mai fie atras iarăşi de lumina din casă, îl aruncă cu putere spre vîrful
cireşului, dar i se păru că nu ţintise bine. Ţinînd uşa cu mîna, îşi rotea privirile spre
pom, fără să ştie dacă insecta ajunsese la destinaţie.
Ce adîncă e noaptea la lumina lunii! Simţea în el însuşi această adîncime, care se
întindea la orizont, pînă departe de tot.
Nu era încă zece august, dar gîzele de toamnă începuseră să cîhte. Se auzea de
asemenea cum picăturile de rouă cădeau de pe o frunză pe alta.
Deodată, vuietul muntelui ajunse pînă la urechile lui Shingo.
Nu se simţea nici o adiere de vînt. Luna, aproape plină, era luminoasă, noaptea
puţin umedă, iar conturul arborilor care desenau în aer mici munţi era vaporos, însă
nemişcat în văzduhul încremenit.
Frunzele de ferigă, din josul verandei, stăteau neclintite, în unele nopţi, în fundul
văii Kamakura se distingea murmurul valurilor; Shingo se întrebă dacă nu aude cumva
marea, dar nu, nu era decît vuietul muntelui.
Un vuiet ca al vîntului îndepărtat, însă un zgomot de o forţă adîncă, un muget
pornit din măruntaiele pămîntului.
Cum lui Shingo i se păru că zgomotul nu răsună decît în tîmplele lui şi că s-ar
putea să fie un vîjîit al urechilor, îşi scutură de cîteva ori capul.
Zgomotul încetă deodată.
In aceeaşi clipă, Shingo fu cuprins de o mare spaimă.
Tremura ca şi cum i s-ar fi vestit ceasul morţii.
Acest şuierat de vînt, sau acest murmur al mării, sau acest vîjîit din ureche,
Shingo era convins că-1 auzise de-a binelea.
Dar dacă nu răsunase nimic?
Totuşi acest vuiet al muntelui se auzise cu adevărat, ca si cum un diavol oarecare
ar fi trecut pe acolo şi 1-ar fi făcut să răsune.
în faţa lui, versantul abrupt forma un zid sumbru în lumina acestei nopţi umede.
Era un munte mic, o colină ce pornea parcă din curtea casei. Se profila în noapte ca o
jumătate de ou cu coaja tare. Mai erau şi alte coline asemănătoare, alături sau în dosul
acesteia, însă în mod sigur asta era aceea care vuise.
Cîteva stele licăreau printre arborii de pe creastă.
Inchizînd din nou uşa glisantă, îşi aminti de o întîmplare ciudată.
Cu vreo zece zile mai înainte aşteptase un prieten într-o ceainărie deschisă de
curînd. Prietenul întîrzia, o singură gheişă se afla acolo, altele, una sau două, nu
veniseră încă.
— Scoateţi-vă cravata. E cald şi zăpuşeală, spusese femeia.
Shingo o ascultase. O cunoştea destul de puţin, totuşi ea îi luase cravata şi o
vîrîse în buzunarul hainei lui, agăţată lîngă tokonoma. Apoi se apropie de el şi începu să-i
spună povestea vieţii sale.
Cu două luni mai înainte, încercase să se sinucidă împreună cu unul din dulgherii
care construiseră ospătăria. Dar în clipa cînd să înghită cianura o străbătu o îndoială;
dacă otrava n-are să-i ucidă?
— Mi-a spus că doza e suficientă. Dovadă că erau două pacheţele. Tocmai cît
trebuia.
Dar ea nu credea că e destulă, şi cu cit se gîndea mai mult la asta, cu atît se
îndoia mai tare.
— Cine a dozat pacheţelele? Poate că n-a pus decît atîta cît să ne facă pe amîndoi
să ne chinuim... Cînd îţi cer să-mi spui numele medicului care ţi le-a dat, nu vrei să-mi
răspunzi. Dar te fereşti degeaba. După ce-om muri, rumeni nu o să mai ştie nimic.
Shingo fu ispitit să întrebe: „îmi depeni o poveste?" dar se mulţumi să tacă.
 Gheişa susţinea că după ce verificaseră dozele, reîncepuseră discuţia.
— Le am la mine, iată-le.
Shingo găsi toată povestea asta cam dubioasă. Singur cuvîntul „dulgher" i se păru
verosimil.
Gheişa scoase pliculeţele cu otravă din geantă şi le deschise.
— Prea bine, exclamă arunci Shingo, numai să fie cu adevărat cianură!
Acum, în timp ce închidea uşa glisantă, îşi aduse aminte de gheişa aceea.
Se întoarse să se culce, fără a îndrăzni să-si trezească nevasta de şaizeci şi doi de
ani pentru a-i spune cît de tare se speriase că auzise muntele vuind.

*3*
Shuichi lucra la aceeaşi societate cu tatăl său; pe deasupra, el îl ajuta să-si aducă
aminte ceea ce-i dispăruse din memorie, funcţiune la care îşi dădea contribuţia Yasuko,
bineînţeles, şi chiar Kikuko. Erau astfel trei persoane în familie care veneau în sprijinul
bătrînului.
O secretară angajată juca de asemenea rolul de memento.
Shuichi intră în biroul tatălui său, scoase o carte din mica bibliotecă instalată
într-un colţ al încăperii şi începu s-o răsfoiască.
— Iată ce scrie aici! făcu el, apropiindu-se de masa tinerei fete, căreia îi arătă
paginile deschise.
— Ce este? întrebă Shingo zîmbind.
Shuichi îi întinse cartea fără s-o închidă.
— Nu-i vorba, aici, de pierderea sentimentului de castitate. Bărbatul nu poate
suporta plictiseala de a iubi veşnic aceeaşi femeie, după cum femeia nu se poate
mulţumi să iubească un singur bărbat. Pentru ca amîndoi să fie fericiţi si să poată
continua să se iubească un timp cît mai îndelungat, ei recurg, fiecare la rîndul său, la
căutarea unui alt partener. Este, de fapt, un procedeu de a întări uniunea dintre ei... Iată
pasajul în chestiune.
— Unde se petrec toate astea?
— La Paris... E jurnalul de călătorie în Europa al unui romancier.
Mintea lui Shingo nemaiputînd fi sensibilă la glume şi la paradoxuri, reflecţia de
mai sus i se păru a nu fi nici una, nici alta, ci o observaţie sinceră şi firească.
Shuichi pesemne că nu luase citatul prea în serios; poate că nici nu era decît un
şiretlic spre a-i da întîlnire fetei. Cel puţin, asta era impresia bătrînului.
Coborînd în gara din Kamakura, Shingo se gîndi că ar fi trebuit să se înţeleagă cu
Shuichi asupra orei cînd se întoarce el, în aşa fel ca să ajungă acasă în urma fiului său.
Autobuzele erau tixite de muncitori ce veneau de la Tokyo.
Shingo porni agale pe jos. în dreptul magazinului de peşte se opri. Stăpînul
prăvăliei îl salută dinăuntru. Shingo intră în vorbă cu el.
Apa din hîrdăul de lemn în care se aflau homarii părea cam tulbure, cam stătută.
Shingo atinse cu vîrful degetului un crustaceu care, deşi fără îndoială viu, nu mai făcea
nici o mişcare.
Se găseau un soi de scoici care se vindeau mult, astfel că se gîndi să cumpere şi el
cîteva.
— Cîte?
întrebarea negustorului îl făcu să şovăie o clipă.
— Hm... trei. Acelea care par mai pline.
— Vi le preparăm, domnule? Bun!
Negustorul de peşte şi fiul lui înfipseră vîrful cuţitelor în scoici, ca să le scoată
carnea, iar scrîsnetul lamei de oţel pe cochilia de os făcu să-1 treacă fiori pe Shingo. Le
spălară cu apă la robinet, apoi le tăiară mărunt, cu mişcări iuţi. Intre timp, două
femeiuşti se opriseră în faţa prăvăliei.
— Ce doriti? le întrebă negustorul, continuîndu-şi treaba la scoicile lui.
— Vreau nişte scrumbie.
— Cîte?
— Una.
— Vrei un „peşte"?
— Da.
— Unul singur?
— Pe-aia. Şi-arătă o scrumbie de mărime mijlocie.
Femeia nu luă seama la mojicia pescarului. Acesta îi dădu scrumbia, după ce o
împacheta într-o hîrtie.
însoţitoarea ei o strînse uşor de braţ, de la spate:
— Am putea să ne lipsim.
Prima, în timp ce lua scrumbia, trase cu ochiul la homari.
— Sîmbătă o să mai aveţi? Prietenul meu se omoară după astea.
Cea din spatele ei tăcea.
Shingo îi aruncă o ocheadă pe furiş, cu luare-aminte. Era o prostituată cu umerii
dezgoliţi, bine făcută, cu sandale de piele.
Pescarul adună carnea tăiată, făcu trei grămăjoare pe mijlocul mesei, apoi le puse
în cele trei cochilii de scoică.
— Femei de teapa asta se găsesc acum cîte vrei la Kamakura, făcu el, ca si cum ar
fi scuipat în ceva.
Tonul lui îl surprinse foarte mult pe Shingo.
— Dar sînt destul de bine crescute! ripostă el, fără să prea ştie de ce.
Pescarul punea carnea în scoici cu un gest nepăsător.
 Shingo urmărea un singur amănunt: carnea fiecărei moluşte nu mai ajungea să
umple scoica din care fusese scoasă.
„Azi e joi, gîndi Shingo. Pînă sîmbătă mai sînt trei zile, dar acum pescarii au
homari din belşug."
„Cum o să prepare fata aia homarul pentru americanul ei? Oricum, e uşor, fie că îl
fierbe, fie că îl frige sau îl înăbuşă în aburi. A prăji un homar e o treabă simplă, dar
barbară."
Bătrînul încerca un sentiment de simpatie pentru fata aceea, însă mai pe urmă
nu-si putu înlătura o anumită tristeţe.
Acasă la el erau patru persoane; iar el cumpărase doar trei scoici. Ceea ce nu era
un semn de delicateţă faţă de Kikuko, deoarece asta dovedea că Shuichi nu va veni la
masă. Ceruse trei, fără să se gîndească: îl omisese pur şi simplu pe Shuichi.
în drum se opri la negustorul de legume si mai cumpără nişte nuci de ginkgo11.

*4*
Shingo venise acasă cu un pachet de scoici, ceea ce nu era în obiceiul lui.
Nici Yasuko, nici Kikuko nu se arătară mirate, poate ca să nu se mire nici de
faptul că Shuichi lipsea, deşi ar fi trebuit să se întoarcă împreună cu tatăl său.
După ce-i dădu plasa cu tîrguieli nurorii sale, bătrînul o urmă în bucătărie.
— Vrei să-mi aduci un pahar cu apă şi zahăr?
— Numaidecît, răspunse Kikuko, dar bătrînul deschise el însuşi robinetul.
în bucătărie se aflau şi creveţi, precum şi homari. Ce coincidenţă: bătrînul
simţise, într-adevăr, o uşoară poftă de crustacee, dar nu ţinuse cu tot dinadinsul să
cumpere nici din unele, nici din altele.
Se uita la homari, la coloritul lor viu: „Sînt frumoşi", zise el.
Kikuko spărgea o nucă cu muchea cuţitului de bucătărie.
— îmi pare rău, dar nucile astea nu-s bune de mîncat.
— Da. Tocmai mă gîndeam că nu e timpul lor.
— Să-i telefonăm băcanului, să-i spunem.
— Nu merită osteneala, în schimb, scoicile sînt rude cu crustaceele. Am adus apă
la rîu!
— A, fac prinsoare că asta îti aminteşte de ceainăriile din Enoshima. Şi Kikuko se
linse uşor cu limba pe buze: Fiindcă scoicile de la Enoshima sînt bune mai ales ca
tsuboyaki2, creveţii o să-i frigem, iar homarii o să-i prăjim. Mă duc să cumpăr nişte
ciuperci uscate, între timp, tată, eşti bun să culegi cîteva pătlăgele vinete din grădină?

1
Ginkgo - arbore cu frunzele în evantai, cu fruct comestibil, cultivat şi ca plantă
ornamentală (subramura gymnospermelor).
2
Tsuboyaki — scoici fierte în cochilie, cu condimente şi stropite cu sake.
 — Da... răspunse Shingo.
— Şi cîteva frunze de mentă.
— Dar ce, homarii nu ne-ajung?
Kikuko aduse numai două scoici la masă.
Shingo şovăi puţin, apoi întrebă: „Mi se pare că mai este una?"
— Da, dar fiindcă tata-mare şi mama-mare au dinţii slabi, m-am gîndit că le-ar
conveni să împartă una între ei.
— De ce „tată-mare" de vreme ce nu văd nici un nepot pe aici?
Yasuko rîdea cu faţa aplecată în jos.
— Iartă-mă. Nora se ridică repede de la masă şi aduse şi a treia scoică.
— Cum spunea Kikuko, interveni Yasuko, noi am putea prea bine să împărţim
una amîndoi.
Bătrînul admira în sinea lui prezenţa de spirit a tinerei femei. Gluma ei risipise
jena pe care putea s-o producă faptul că nu aveau destule scoici la masă. De fapt, ea
vorbise cu un aer foarte nevinovat. Ceea ce era demn de reţinut.
Ar fi putut să spună că ea nu mănîncă, spre a-i opri lui Shuichi o porţie; sau că va
împărţi una cu soacra sa. Dar probabil nu-i dăduse aşa ceva prin cap.
Totuşi, Yasuko, fără a bănui gîndurile lui Shingo, stărui ca o netoată:
— Ce, n-au fost decît trei scoici în prăvălie? Ai cumpărat trei, cînd noi sîntem
patru?
— Shuichi nu vine la masă; atunci de ce-aş fi luat şi pentru el?
Yasuko rîse cu un aer fîstîcit; gestul ei nu semăna de fapt a rîs, dar asta poate că
din pricina vîrstei.
Kikuko nu se mohorî la chip şi nici nu întrebă măcar unde se dusese soţul ei.
Fusese cea mai tînără dintr-o familie cu opt copii. Ceilalţi şapte mai mari decît ea
erau căsătoriţi şi aveau ei înşişi multi copii. Asta îl făcea pe Shingo să aducă mereu
vorba despre marea fecunditate a părinţilor lui Kikuko.
La rîndul ei, aceasta se plîngea adesea că Shingo nu izbutise să reţină numele
fraţilor si surorilor sale, şi cu atît mai puţin pe cele ale droaiei de nepoţi şi nepoţele.
La naşterea tinerei femei, mama sa, care nu mai voia să aibă copii şi se credea
scăpată de lehuzie, cuprinsă de ruşine — la vîrsta ei! — îşi blestemase chiar trupul,
încercase să avorteze, dar în zadar. Naşterea fusese grea şi copilul a trebuit să fie tras de
cap, cu cleştele.
Kikuko îi povestise lui Shingo aceste amănunte, pe care le ştia de la mama ei; dar
el nu înţelegea nici ca o mamă să-i împărtăşească asemenea lucruri fiicei sale şi nici ca
fiica să i le spună socrului ei.
Dîhdu-si părul la o parte, Kikuko îi arătase o mică cicatrice pe frunte. De cînd
zărise această cicatrice, Shingo resimţea o uşoară atracţie pentru nora lui, pe care o
socotea demnă de a fi iubită.
I se părea anume că Kikuko fusese răsfăţată, ca fiind cea mai mică dintre copii,
sau, mai degrabă, că avea darul de a se face iubită. Exista în ea un nu ştiu ce plin de
gingăşie. Cînd intrase în casa lui, Shingo fusese izbit de tinuta ei graţioasă, de felul
plăcut în care-si mişca umerii, ce-i dădea un farmec nou în ochii lui. Şi apoi, Kikuko,
mărunţică si albă la chip, îi amintea de sora mai mare a lui Yasuko.
în adolescenţă Shingo simţise o puternică atracţie faţă de acea femeie. După
moartea ei, Yasuko, ceva mai tînără, intrase în familia ei pentru a face menajul şi a se
îngriji de copilul pe care-1 lăsase sora ei, dedicîndu-se în întregime acestei sarcini. Ea ar
fi vrut s-o înlocuiască în toate pe sora sa, căci îl îndrăgea pe cumnat — un bărbat
frumos — dar o iubise prea mult pe sora sa, o adevărată frumuseţe, despre care nu s-ar
fi zis că fusese zămislită de aceeaşi mamă. Pentru Yasuko, sora şi cumnatul ei erau două
fiinţe născute ca să facă parte dintr-o lume ideală.
Yasuko îi era de folos cumnatului ei din cauza copilului, dar el se prefăcea că nu
băga de seamă adevăratele intenţii ale tinerei fete şi ducea o viaţă foarte dezordonată.
Yasuko părea a se mulţumi cu o existenţă de fiinţă devotată, cînd Shingo — care era la
curent cu toate aceste împrejurări — o luă în căsătorie.
Astăzi, după treizeci de ani, el nu se mai gîndea că această căsătorie a fost poate o
eroare. O căsătorie bună nu depinde totdeauna de un punct de pornire bun sau rău.
Cu toate acestea, imaginea surorii lui Yasuko le rămăsese în inimă şi, fără să
vorbească nici unul, nici celălalt despre ea, n-o puteau uita. Nimic surprinzător deci că
apariţia lui Kikuko reînsufleţi, ca lumina unui fulger, amintirile lui Shingo.
Shuichi, însurat doar de doi ani, avea deja o metresă, spre marea uimire a tatălui
său. Deosebindu-se în această privinţă de tinărul provincial care fusese Shingo, Shuichi
nu părea frămîntat nici de pasiunile, nici de sentimentele sale — acestea nu puneau
pentru el nici o problemă. De cînd data prima experienţă amoroasă a fiului său? Shingo
habar n-avea.
El bănuia că actuala metresă a băiatului trebuie să fie o profesionistă, un fel de
prostituată. Pe secretarele de la întreprindere Shuichi se mulţumea să le invite doar la
dans, poate numai ca să-1 păcălească pe tatăl său. Partenera lui probabil că nu era o
tinerică, îşi spunea Shingo, fără vreun temei valabil, ci numai fiindcă se gîndea la
Kikuko.
De cînd Shuichi avea o metresă, viaţa conjugală a tinerei perechi luase o
întorsătură nouă. însuşi trupul lui Kikuko se schimbase. In noaptea ce urmă
incidentului cu scoicile, Shingo, trezindu-se din somn, auzi vocea lui Kikuko într-un fel
cum n-o mai auzise niciodată.
„Nu ştie nimic despre ibovnica bărbatului ei", gîndi bătrînul.
„Cu o scoică, tatăl a cerşit iertarea", era să spună el cu glas tare.
 Dar, dacă Kikuko nu bănuia ceea ce urca spre ea ca valurile mării, de la cealaltă
femeie, Shingo, la rîndul lui, se minuna: „Ce-a fost oare?"
Bătrînul nu mai avea somn. Se crăpa de ziuă. El se ridică din pat si se duse să ia
ziarele. Luna era sus pe cer. îşi aruncă ochii peste titluri şi adormi din nou.

*5*
în gara Tokyo, Shuichi se urcă repede în tren ca să ocupe un loc, spre a-1 ceda
apoi tatălui său, care venea după el.
îi dădu ziarul de seară, dimpreună cu o pereche de ochelari pe care-i scosese
dintr-un buzunar. Bătrînul îşi avea ochelarii lui, dar cum îi uita adesea, lăsa o pereche
de rezervă la Shuichi, să-i păstreze el.
Acesta, aplecîndu-se puţin înainte, vorbea pe deasupra ziarului.
— Astăzi, zise el, am rugat-o pe Tanizaki să ne aducă pe una din colegele ei de
şcoală, o fată care vrea să lucreze ca servitoare.
— O! O prietenă de-a lui Tanizaki? Dar nu te gîndeşti că asta s-ar putea să
prezinte un inconvenient?
— Care?
— O servitoare instruită de Tanizaki ar putea s-o informeze pe nevastă-ta.
— Eh! Şi ce-ar putea să-i spună?
— Mă rog, o să vedem după ce vom cunoaşte persoana în chestiune.
Coborîră în staţia Kamakura. Shuichi vru să se lămurească.
— Tanizaki ţi-a spus ceva despre mine?
— Nu mi-a spus nimic. Aţi aranjat în aşa fel ca să nu sufle o vorbă, nu-i aşa?
— Ce idee! Dacă, din întîmplare, ar fi ceva între secretara dumitale si mine, asta ar
fi foarte jenant pentru dumneata.
Ar rîde lumea, recunoşti?
— Crede ce vrei! Dar bagă de seamă, descurcă-te cum poţi, numai Kikuko să nu
ştie nimic.
Shuichi părea că nici nu avea de gînd să se ascundă.
— De la Tanizaki ai aflat?
— Oare ea doreşte să se distreze cu tine ştiind că ai o prietenă?
— Probabil. E la mijloc un fel de gelozie.
— Cumplit!
— Dar am s-o rup cu femeia aceea. Da, da, am s-o rup.
— Nu pricep nimic din ce-mi spui. Va trebui să te ascult cînd voi fi cu mintea
limpede.
— O să vorbim în linişte despre asta după ce o voi părăsi.
— Oricum, nu-i spune nimic lui Kikuko.
 — Bine. Dar dacă ştie?
Shingo mormăi ceva, apoi tăcu, mîhnit.
Acasă, bătrînul rămase tot timpul încruntat. Se sculă de la masă înainte de a
termina şi se retrase în camera lui.
Kikuko intră să-i aducă o felie de pepene.
— Kikuko, ai uitat sarea, zise Yasuko venind în urma ei.
Cele două femei se aşezară, fără vreo treabă deosebită, în verandă.
— N-ai auzit-o pe Kikuko strigînd: pepenele, pepenele?
— Nu, n-am auzit nimic. Dar ştiam că l-a pus să se răcească, răspunse bătrînul.
— Vezi, Kikuko, n-ai strigat destul de tare! zise Yasuko întorcîndu-se către nora ei.
— Pesemne că pe tata îl supără ceva, răspunse aceasta.
Shingo tăcu un răstimp.
— Am necazuri cu urechile, de la o vreme încoace. Ieri noapte am ieşit să mă
răcoresc pe pragul uşii şi am auzit un zgomot ca şi cum muntele vuia. Cu toate astea,
maică-ta dormea dusă.
Yasuko şi Kikuko îşi întoarseră feţele către munte.
— E cu putinţă ca muntele să vuiască? întrebă Kikuko.
într-o zi, mama ne-a povestit că dumneata ai auzit muntele vuind tocmai înainte
de moartea surorii ei. Dumneata ne-ai povestit, nu-i aşa, mamă?
Shingo fu cuprins de groază. I se părea de neiertat că uitase aşa ceva. Vuietul
muntelui ajunsese pînă la el, dar el nu-şi mai aducea aminte.
Kikuko părea si ea tulburată după ce adusese vorba despre asta. Umerii ei
frumoşi erau neclintiţi.

Aripile de greiere
*1*
Fusako, fiica lor, veni în vizită cu cele două fetiţe ale sale: cea mare era de trei ani,
cea mică era încă neînţărcată. Dacă va respecta această periodicitate, viitorul nou-
născut nu va putea să apară prea repede; totuşi Shingo o întrebă, cu un aer distrat:
— Mai e vreunul pe drum?
— Ce idee, tată! Nu de mult mi-ai mai pus aceeaşi întrebare.
O întinse pe cea mică pe spate, ca s-o schimbe.
— Dar Kikuko? făcu ea la fel de distrată.
Kikuko, care privea de aproape fetiţa, se întunecă uşor la faţă.
— Mai lasă plodul ăla în pace!
— Spune-i Kuniko, dacă nu te superi, nu plod. La urma urmei, dumneata i-ai dat
numele ăsta, tată.
Shingo părea a fi singurul care observase schimbarea de pe faţa nurorii sale, dar,
absorbit de gesticulaţia picioruşelor goale eliberate din faşă, nu dădu importanţă acestei
schimbări.
— Las-o în pace. Mititica e cuminte. Se înăbuşea de căldură, zise Yasuko
apropiindu-se de fetiţă şi bătînd-o uşor cu palmele pe burtă şi pe şezut. Du-o mai bine
pe cea mare în baie şi şterge-o cu prosopul, că e leoarcă de sudoare.
— Ai prosoape? întrebă Kikuko, revenindu-si puţin.
— Am, răspunse Fusako. (Probabil că avea de gînd să stea cîteva zile la ei.)
Satoko, fetiţa cea mai mare, nu se dezlipea o clipă de fusta mamei sale, care scotea
în tăcere prosoapele şi hăinuţele din bocceaua ei. Copila nu deschisese deloc gura de
cînd veniseră aici. Văzută din spate, îţi încînta însă privirea cu părul ei negru şi frumos.
Bocceaua în care se aflau lucrurile fiicei lui i se păru cunoscută lui Shingo, dar el
nu-şi amintea decît că ea plecase din casa lor. Poate că tînăra femeie venise de la gară pe
jos, ducînd-o pe Kuniko în spate, cu o mînă tinînd-o pe Satoko, iar în cealaltă mînă avînd
bocceaua.
„Ce călătorie!" îşi zise Shingo.
Satoko nu era o fetiţă prea ascultătoare; desigur, mama ei avusese mult de furcă
cu ea pe drum; avea darul să facă greutăţi tocmai cînd Fusako era la strîmtoare şi trecea
prin momente de descurajare.
Shingo se întrebă dacă Yasuko nu era jenată s-o vadă pe nora ei mai îngrijită decît
propria sa fiică.
în timp ce Fusako se dusese la baie, Yasuko rămase cu cea mai mică şi-i tampona
o roşeaţă ce-i apăruse pe poponeaţă.
— Am impresia că asta va fi mai cuminte decît sora ei mai mare.
— Păi aceasta s-a născut cînd părinţii începuseră deja să nu se mai înţeleagă.
Lucrurile astea au lăsat urme asupra lui Satoko.
— Crezi tu că un copil de trei ani îşi dă seama de aşa ceva?
— Bineînţeles, si o influenţează.
— Cred mai curînd că e ceva înnăscut. Această mică Satoko...
Bebeluşul, cu o mişcare neprevăzută, se întoarse cu faţa în jos, se sprijini în patru
labe şi se ridică în picioare, ţinîndu-se cu mîinile de perete.
— Ha! ha! Kikuko, cu braţele desfăcute, se repezi spre fetiţă, o prinse în palme şi o
ajută să păşească în camera de alături. Intre timp, Yasuko se ridică repede şi luă
portmoneul lui Fusako, lăsat lîngă bagaje, spre a-1 cerceta pe furiş.
— Ce faci acolo? Shingo vorbea încet, dar glasul îi era plin de mînie. Lasă aia!
— De ce? făcu Yasuko moale.
— îţi spun să laşi aia jos. Ce-ai de gînd? Vîrfurile degetelor îi tremurau nervos.
— N-o fur.
— E mai rău decît dacă ai fura!
 Yasuko puse portmoneul la loc, dar nu se dădu bătută:
— Am dreptul să mă interesez de fiica mea. Ce vezi rău în asta? Mi-ar fi ruşine s-o
ştiu la mine şi să n-aibă cu ce să cumpere bomboane fetiţelor. Şi apoi, vreau să cunosc
situaţia.
Shingo îi aruncă o privire furioasă.
Fusako se întoarse de la baie. Mama ei îi ieşi înainte, hotărîtă să-i spună totul.
— Ştii, Fusako, mi-am aruncat ochii în portmoneul tău şi taică-tu m-a certat.
Dacă asta te supără, îţi cer iertare:
— Dacă asta te supără! Ai dres-o bine!
Shingo socotea că e şi mai neplăcut s-o vadă pe Yasuko scuzîndu-se faţă de
Fusako, deşi în sinea lui căuta să-şi spună că aşa ceva e normal între mamă şi fiică; dar,
pe de altă parte, tremura de ciudă si simţea cum oboseala vîrstei îi năpădea fiinţa din
adîncuri.
Fusako îi aruncă o privire piezişă, surprinsă mai mult de furia lui decît de
indiscreţia mamei sale. Zvîrli portmoneul pe genunchii acesteia.
— Poftim, spuse ea, uită-te cît vrei!
Gestul ei îl izbi si mai mult pe Shingo. Yasuko nu mai îndrăznea acum să întindă
mînă spre portmoneu.
— Aihara crede că dacă n-am bani, n-o să-1 părăsesc. Poftim, nu-i nici o lescaie în
el!
Picioruşele fetiţei pe care o sprijinea Kikuko se muiară deodată. Micuţa căzu la
pămînt. Tînăra femeie o ridică în braţe.
Fusako îşi desfăcu bluza, ca să-i dea sîn. Chipul ei era lipsit de farmec, dar încolo
era bine făcută. Pieptul nu i se deformase încă, sînul îi era larg şi umflat.
— Shuichi a plecat de acasă chiar şi azi, duminica?
Fusako aduse vorba de fratele ei, spre a încerca să împrăştie stinghereala ce
domnea între cei doi părinţi.

*2*
În drum spre casă şi cînd mai avea numai puţin de mers, Shingo îşi ridică ochii
spre floarea-soarelui care creştea într-o grădină.
Se oprise sub coroana plantei şi o privea îndelung. Floarea se înălţa într-o parte a
porţii grădinii şi se apleca spre ea, în aşa fel că Shingo, stînd în loc, bloca pur şi simplu
intrarea în curte. La spatele lui aştepta o fetiţă care se întorcea acasă. Nu i-ar fi fost greu
să se strecoare pe lîngă el ca să împingă poarta, dar fetiţa îl cunoştea, astfel că aştepta
alături de dînsul.
— Ce flori mari, zise el cînd o observă. Grozave cu adevărat!
Ea zîmbi, puţin intimidată.
 — Le plivim, ca să nu crească decît o floare pe tulpină.
Una singură.
— De aceea sînt aşa de frumoase, înfloresc mult timp?
— Da.
— Cîte zile?
Fetiţa putea să aibă doisprezece sau treisprezece ani. în timp ce făcea socoteala, ea
îşi ridica faţa spre bătrîn, apoi o întorcea către flori, o dată cu el. Faţa îi era rotundă si
bronzată, dar braţele şi picioarele subţiri.
Shingo îi făcu loc să treacă, apoi îşi îndreptă privirile mai departe, pe drum. Cîteva
case mai încolo, se înălţau alte tulpini de floarea-soarelui. Fiecare tulpină avea trei flori
în vîrf, pe jumătate mai mici decît cele pe care le admirase adineauri.
înainte de a porni, Shingo îşi mai întoarse o dată privirile spre acele mari tulpini
de floarea-soarelui.
— Tată! Era vocea lui Kikuko. Ea venea în urma lui. Păstăile de soia verde atîrnau
pe marginea coşniţei sale. Bine ai venit! Te uitai la flori?
Shingo resimţi o anumită sfială, nu fiindcă fusese surprins admirînd o floare, ci
fiindcă se întorsese acasă fără Shuichi.
Şi, aproape ajuns, admira floarea-soarelui de unul singur.
— Sînt magnifice, nu-i aşa? Ai zice că-s nişte capete de oameni mari.
Kikuko ridică uşor faţa.
Această comparaţie: „capete de oameni mari", îi venise deodată, pe negîndite, dar,
după ce rosti cuvintele, greutatea florii-soarelui îi apăru ca un lucru foarte concret; la fel
ca şi alcătuirea armonioasă, ordonată, a plantei. Petalele formau o coroană, un ciucure
ornamental, dar cea mai mare parte a florii, tot centrul ei, era plin de o mulţime de
seminţe alungite, încărcate de miez, însă liniştite si aşezate la rînd, fără a evoca nici
dezordine, nici învrăjbire.
Floarea era mai mare decît un cap de om; această impresie de volum organizat
putea să trezească o comparaţie cu un creier, iar aceea a unei puteri naturale avea
pentru el sensul unui simbol de virilitate. Nu ştia cum sînt împărţite organele bărbăteşti
şi femeieşti pe acest capitul al florii, dar pentru bătrîn el simboliza o forţă bărbătească.
Amurgul se lăsa peste această zi de vară; era momentul cînd se stîrneşte adierea
răcoroasă a serii.
Petalele ce înconjurau floarea păreau încă galbene, de o culoare feminină.
Oare imaginaţia lui se juca acum cu dînsul fiindcă se afla alături de Kikuko?
Shingo îşi întoarse ochii de la floare şi îşi reluă mersul pe drum.
— Mintea mi-e atît de fragilă că e destul să văd astfel de flori şi să mă gîndesc la
un cap de om. Dacă ar fi şi capul meu la fel de curat ca floarea asta! Mai adineauri, în
tren, mă întrebam dacă n-ai putea să-ti trimiti capul la spălătorie, sau la reparat. Să-1
tai... ar fi poate prea brutal; dar, mă rog, să desprinzi pentru o vreme capul de trunchi,
să dispui de el ca de o rufă murdară. Bunăoară, la spitalul universitar:
„Vreţi să vi-1 curăţăm?" Şi ţi-ar spăla creierul, ţi-ar repara stricăciunile, în timp ce
trupul ar dormi fără să viseze, fără să se răsucească.
Kikuko îi aruncă o privire înnegurată.
— Tată, dumneata eşti obosit!
— Da, răspunse el. Chiar azi, la birou, am primit pe cineva. Am tras un fum de
ţigară, am pus-o în scrumieră, am aprins alta şi am pus-o si pe aia în scrumieră; şi-am
observat deodată că erau trei ţigări care se fumau singure, înşirate la rînd, toate la fel de
lungi, una lîngă alta. M-am simţit foarte încurcat.
într-adevăr, în tren, ideea de a-şi spăla creierul îi trecuse la un moment dat prin
minte, însă noţiunea trupului adormit îl sedusese mai mult decît a unui creier reînnoit.
De bună seamă, era obosit.
Azi dimineaţă, în zori, avusese două vise şi în amîndouă îi apăruse cîte un mort.
— N-ai vrea să-ţi iei un concediu în vara asta? îl întrebă tînăra femeie.
— Ba da, as vrea să-1 iau. M-aş duce la Kamikochi, fiindcă nimeni nu vrea să se
împovăreze cu capul meu. Mi-ar plăcea să văd munţii.
— Ce idee bună, făcu Kikuko, pe un ton cochet.
— Da, însă deocamdată o avem pe Fusako la noi. A venit fiindcă si ea are nevoie
de odihnă. Şi, pentru ea, e mai bine să rămîn acasă, ori să plec? Cum crezi că e mai
bine, Kikuko?
— Ce părinte bun eşti dumneata! O invidiez pe Fusako, zise Kikuko, dar i se păru
că vorbele ei sunau prea fals.
Bătrînul, spunîndu-i toate acestea tinerei femei, sau încercînd s-o amuze, nu
căuta oare s-o facă să uite că el se întorcea acasă fără soţul ei? Nu avusese această
intenţie, dar poate că în inconştientul lui...
— Nu cumva rîzi de mine?
Kikuko nu ştiu ce să răspundă.
— Dată fiind situaţia în care se află Fusako, nu prea văd cum as putea fi numit
un părinte bun.
Kikuko, fîsrîcită, se roşi pînă în vîrful urechilor.
— Nu e vina dumitale, tată! zise ea, şi în tonul vocii sale Shingo resimţi o oarecare
consolare.

*3*
Lui Shingo nu-i plăcea să bea rece nici chiar în toiul verii.
Yasuko nu voia să-i dea băuturi reci şi, încetul cu încetul, nu-şi mai aducea
aminte de cînd obişnuinţa de a se abţine devenise regulă.
 Dimineaţa, la sculare, apoi seara, cînd se întorcea acasă, bea mult ceai cald. Era o
tradiţie asupra căreia veghea Kikuko.
Ajungînd acasă după ce admiraseră împreună floareasoarelui, Kikuko se grăbi să-i
dea ceaiul cuvenit. Bătrînul bău o jumătate de ceaşcă, apoi se dezbrăcă, punîndu-şi un
chimono uşor, de bumbac; după aceea îşi luă ceaşca şi ieşi pe verandă, sorbind cîte o
înghiţitură de ceai, din mers.
Kikuko îl urmă, cu un şervet curat şi ţigări, îi mai turnă o ceaşcă de ceai, apoi se
ridică să-i aducă ochelarii şi ziarul de seară.
Ce neplăcut lucru să-ti pui ochelarii după ce ti-ai şters faţa!
Contempla grădina.
Pajiştea era neglijată, în fund, un pîlc de iarbă sălbatică şi unul de trifoi creşteau
ca pe cîmp. Mai încolo, dădea din aripi un fluturas; Shingo îl vedea apărînd şi dispărînd
printre frunzişuri; probabil că erau mai mulţi. Shingo ar fi vrut să-1 vadă ridicîhdu-se
deasupra ierburilor, sau depărtîndu-se, dar fluturele zbura numai în dosul frunzelor.
Privindu-1 astfel, Shingo avea impresia că în dosul acestor buruieni există o lume
mică, deosebită de cea obişnuită. Aripile fluturelui, care se zăreau printre trifoiuri, i se
păreau pline de graţie.
îşi aminti deodată de stelele care licăreau printre arborii de pe colină, în spatele
casei, mai alaltăseară, cînd luna era aproape plină.
Yasuko veni lîngă el, pe verandă.
— Shuichi o să se întoarcă tîrziu astă-seară? întrebă ea, făcîndu-şi vînt să se
răcorească.
— Cred că da, făcu Shingo, întorcîndu-şi faţa spre grădină. Vezi fluturele acela
care zboară dincolo de tufiş? îl vezi?
— Da.
Acum fluturaşii — erau trei — o zbughiseră pe deasupra trifoiului, ca şi cum nu
le-ar fi plăcut că fuseseră văzuţi de Yasuko.
— Uite, erau trei. Sînt ochi de păun, zise Shingo. Nu erau fluturi din aceia prea
mari, iar culoarea lor i se păru mai cu- rînd ştearsă.
Reapărură în dreptul pinilor de lîngă casa vecină, după ce descriseseră o
diagonală peste gard. Zburau în formaţie verticală, fără să devieze sau să modifice
distanţa dintre ei. Se înălţară cu viteză printre pini, spre vîrfuri. Pinii aceia nu fuseseră
tăiaţi niciodată, căci aşa fac bunii grădinari; crescuseră deci foarte înalţi.
O clipă mai tîrziu, unul dintre fluturi ţîşni într-o direcţie neprevăzută. Străbătînd
curtea în zbor jos, el se îndreptă spre trifoi. ;
— Azi dimineaţă, îi spuse Shingo lui Yasuko, înainte de ', a mă trezi, am visat de
două ori morti. Bătrînelul de la ceainăria Tatsumi îmi oferea soba 1.
— Şi n-ai luat?
 — Eh... n-ar fi trebuit să iau?
Shingo se întrebă: „S-ar putea să mori fiindcă ai primit, în vis, un blid cu mîncare
de la un mort?"
— Ce-am făcut? Nu, nu cred c-am mîncat. Erau tăieţei j de hrişcă pe funduleţ de
bambus. ;
Avea impresia că se deşteptase fără să fi mîncat. Forma vasului era pătrată,
neagră pe dinafară, de un roşu aprins înăuntru, cu lemn de bambus la fund. Bătrînul îşi
amintea limpede culoarea tăieţeilor.
Visul era cu adevărat în culori, sau îl colorase el la deşteptare? Nu mai ştia. în
orice caz, numai hrişcă rămăsese precis în amintirea lui, restul devenise şters.
Shingo stătea în picioare, lîngă castronelul cu mîncare pus "jos pe tatamf-, în timp
ce moşul şi ai lui erau aşezaţi. Nimeni n-avea pernă. Că Shingo rămăsese în picioare,
asta era curios. Iată ce reţinuse el din toată scena.
Visul acesta îl trezise din somn; la deşteptare şi-1 amintise foarte bine. Apoi
adormise din nou. A doua zi dimineaţa
<notă>

1
Soba — tăieţei de hrişcă.
2
Tatami — rogojină.
</notă>
26
amintirea visului îi era încă şi mai vie, dar seara totul se ştersese, afară de
imaginea în care se vedea hrişcă; restul, ceea ce fusese mai înainte şi ceea ce urmase,
intrase în umbră.
Moşul din vis era un tîmplar decedat cu trei sau patru ani în urmă, la peste
şaptezeci de ani. Shingo, plăcîndu-i la el felul de a fi al meşterilor de altădată, îi dădea
bucuros să-i lucreze cîte ceva, dar relaţiile dintre ei nu fuseseră tocmai atît de amicale
încît să-1 viseze după cîţiva ani.
Scena se petrece parcă în odăiţa din dosul atelierului, unde Shingo stătea de
vorbă cu moşneagul. In realitate însă, el nu intrase niciodată acolo. De ce oare, în visul
acela, Tatsumi îi oferea tăieţei de hrişcă?
Tîmplarul avusese şase copii, numai fete. Să fi fost oare una dintre ele? Shingo n-o
mai identifica acum, dar în vis luase în braţe o fată.
Despre asta îşi amintea cu precizie, însă cît priveşte faţa...
Pierduse orice punct de reper. Cînd se trezise prima oară, fără îndoială că o
cunoştea; după ce adormise din nou, dimineaţa, poate că şi-o mai amintea, încă, dar
spre seară nu mai ştia nimic.
Acest vis urmînd după acela cu moş Tatsumi, bătrînul se gîndise că s-ar putea să
fie una din fetele tîmplarului, însă nu păstra nici o impresie precisă în privinţa asta.
 De altfel, nici chipurile acelor fete nu-i veneau toate în minte. Visul acesta
pesemne că era o urmare la cel de mai înainte, deşi nu era cu putinţă să se stabilească
vreo legătură între el şi scena cu hrişcă.
La deşteptare, Shingo nu-şi mai aducea aminte decît acest amănunt. De aceea i se
păru mai pe urmă că, mîngîind acea fată, ar fi fost normal să fie zbuciumat si să se
trezească din somn.
Totuşi el nu resimţise nimic special, iar desfăşurarea visului îi scăpase, la fel ca şi
imaginea ştearsă a partenerei sale. Nu-i rămăsese decît amintirea unei senzaţii fără vlagă
a unui trup fără vreo reacţie precisă; o decepţie, într-un cuvînt.
27

Shingo n-avea nici o experienţă a femeilor de această vîrstă; el nu ştia de cine

anume era vorba — o fecioară, după toate aparenţele, o poveste de neconceput.
La şaizeci şi unu de ani, el nu avea prea des vise erotice, dar uimitor pentru el,
cînd se trezi, era că simţea gustul searbăd al unui vis care aproape că nu mai putea fi
numit erotic.
După acel vis adormise din nou, dar avusese alt vis.
Aita, un bătrîn corpolent, urca la el, la Shingo, aducînd o sticlă cu sake1 de circa
doi litri. Omul părea putin afumat.
Faţa-i roşie, cu porii dilataţi, precum şi gesturile lui îi trădau beţia. Iată ce reţinea
Shingo din visul acesta.
Casa din vis era oare aceea în care Shingo locuia acum, sau cea în care locuise
mai de mult? Aita, care lucrase la aceeaşi societate cu Shingo, ca director, murise la
sfîrşitul anului trecut, în urma unei hemoragii cerebrale; în ultimii ani slăbise mult.
— Pe urmă am mai avut un vis, îi spuse lui Yasuko. în acesta se făcea că Aita
venea la noi cu o sticlă plină.
— Domnul Aita? Dar domnul Aita nu bea, e straniu!
— Aşa-i. Era astmatic. Cînd a avut atacul, mucoasele 1-au înăbuşit. Omul ăsta nu
bea, avea totdeauna o doctorie la el.
Totuşi, imaginea lui Aita, aşa cum îi apăruse în vis, cu gesturi degajate, de mare
băutor, îi stăruise foarte vie în minte.
— Şi tu ai băut cu el?
— Nu, n-am băut deloc împreună, zise Shingo. Abia s-a apropiat de mine, că m-
am şi trezit, fără ca el să fi avut timp să se aşeze.
— E groaznic! Să visezi două persoane, moarte amîndouă!
— Poate că au venit să mă ia, murmură Shingo.
Ajunsese la vîrstă cînd mulţi dintre vechii lui prieteni
muriseră. Era poate normal ca aceşti morţi să-i apară în vis; totuşi, nici Aita, nici
moş Tatsumi nu apăruseră în visele
<notă>

1
Sake— băutură alcoolică din orez; vin japonez.
</notă>
28
lui în chip de morţi; ci ca oameni vii. Văzuse bine trupul lor, faţa, mai limpede
chiar decît în amintirile reale pe care le păstra despre ei. Faţa aceea împurpurată de
beţie, Aita n-o avusese niciodată în viaţă şi Shingo şi-o amintea foarte bine, pînă în cele
mai mici amănunte: cu porii dilataţi.
Cum se face atunci că chipul fetei pe care o mîngîiase în aceleaşi visuri a putut să-
i scape? Şi că nici nu ştia măcar cine era?
Se întrebă dacă nu cumva vreun simţămînt de vinovăţie îi umbrea memoria. Nu,
nu putea să fie asta, deoarece nu rămăsese prea mult timp trea? ca să formuleze o
judecată morală; somnul îl cuprinsese din nou, numaidecît.
Bătrînul nu reţinea din acel vis decît amintirea unei decepţii a simţurilor.
Ce vis ciudat totuşi, visul unei astfel de decepţii! Chiar în somn Shingo nu-1 găsise
plăcut şi n-avea de gînd să mai vorbească despre el nimănui, nici măcar soţiei lui.
în bucătărie se auzeau sporovăind Kikuko şi Fusako, care pregăteau masa. I se
păru că ele vorbeau puţin prea tare.
*4*
în fiecare seară greierii săreau din cireş şi intrau în casă.
Aflîndu-se în grădină, Shingo voi să cerceteze cireşul de acolo. El auzi un mare
zumzet de aripi: erau greierii care zburau în toate părţile. Se miră nu atît de numărul
insectelor, cît de volumul extraordinar al acestui zgomot, asemănător, i se părea lui, cu
cel al zbîrnîitului unui stol de vrăbii puse pe fugă.
îşi îndreptă ochii spre arborele înalt: era, tot, un bîzîit neîntrerupt.
Norii, pe cerul cenuşiu, fugeau spre răsărit. Buletinul meteorologic lăsa să se
spere că ziua de azi — a două sute zecea după echinocţiul de primăvară — are să scape
de taifunurile de pomină.
Shingo avu totuşi impresia că astă seară un început de furtună ar putea să le
aducă frigul.
29

Kikuko se apropie de el:

— Tată, ţi s-a întîmplat ceva? Am auzit greierii şi m-am speriat.
— Fac, într-adevăr, o larmă nemaipomenită, ca şi cum s-ar fi întîmplat o
nenorocire. Se vorbeşte de foşnetul de aripi al păsărilor de baltă, dar şi ăsta mi se pare
cel puţin la fel de puternic.
 Kikuko ţinea între degete un ac cu aţă roşie.
— Nu e atît zgomotul de aripi, cît ţîrîitul lor, ca şi cum le-ar fi frică de ceva.
— N-am observat asta.
Shingo se uită spre odaia de unde venea Kikuko. Tînăra femeie cosea o hăinuţă
roşie, de copil, croită din stofa unei bluze aruncate de Yasuko.
— Satoko se mai joacă si acum cu greierii? întrebă Shingo.
Kikuko ridică faţa. Bătrînul crezu că vede pe buzele ei
o încuviinţare ce nu putea fi auzită cu urechile.
Fetiţa venea de la Tokyo; greierii o atrăgeau, dar o şi speriau puţin. Fusako îi
dăduse unul căruia îi tăiase mai îhtîi aripile cu foarfecă. De-atunci, de cîte ori copila
prindea o astfel de insectă, venea cu ea la Yasuko sau la Kikuko, cerîndu-le să-i taie
aripile.
Yasuko condamna acest obicei: „Fusako nu făcea aşa cînd era mică", zicea ea,
vrînd să explice prin asta reaua influenţă a soţului.
Intr-o zi păli cînd dădu de o colonie de furnici roşii care cărau un greiere mutilat.
Shingo se amuză, deoarece Yasuko nu era femeia care să se lase impresionată de un
asemenea incident. Dar poate că ea fusese străpunsă de un presentiment, în cauză nu
putea fi numai greierele acela.
Satoko, de o vicleană încăpăţînate, continua să facă obrăznicii chiar după ce
persoanele mari îi cedau. Fu văzută aruncînd în grădină, cu un gest prefăcut, cu un aer
perfid, o insectă care fusese mutilată astfel, ştiind că cei mari o observau.
Fusako se plîngea în fiecare zi mamei de situaţia ei, dar fără să fixeze data plecării.
Asta, fiindcă nu-i împărtăşise în întregime problemele sale.
30
Seara, în pat, Yasuko îi raporta lui Shingo plîngerile zilnice ale fiicei sale. El o
asculta în general cu un aer distrat, dar simţea că Fusako nu spusese încă totul.
Bătrînul ştia că e de datoria părinţilor să pregătească terenul pentru destăinuiri,
însă cu o fiică de treizeci de ani, măritată, e greu să intri în inima subiectului. A primi în
casă o femeie cu doi copii, asta înseamnă de asemenea o încurcătură. Ca atare, amîna
mereu discuţia, de pe o zi pe alta, aşteptînd să se ivească o rezolvare.
într-o zi, la masă, Fusako spusese de faţă cu Shuichi şi Kikuko:
— Tata e foarte drăguţ cu Kikuko.
— Se înţelege, răspunse Yasuko. Şi eu mă silesc să fiu drăguţă cu ea.
Vorbele spuse de Fusako nu cereau numaidecît un răspuns; Yasuko se exprimase
pe un ton vesel, dar replica era totuşi o mustrare. „Ea însăşi nu e drăguţă cu noi?"
Kikuko roşi.
Yasuko vorbea probabil fără ocolişuri, dar cuvintele ei păreau să conţină un gînd
ascuns. Ele lăsau să se subînţeleagă că părinţii o preferau pe noră, care părea fericită,
mai mult decît pe propria lor fiică, ce părea nefericită. I se putea atribui oare lui Yasuko
atîta răutate?
Ceea ce încerca ea era un anumit dezgust de sine. Cel puţin aşa interpreta
lucrurile Shingo, care descoperea un simţământ analog la el însuşi. Dar ca o femeie, o
mamă bătrînă, să-1 fi putut manifesta faţă de nefericita ei fiică, iată ceea ce fu
neaşteptat pentru Shingo.
— Eu, unul, nu sînt de părerea asta. Kikuko nu e drăguţă cu bărbatul ei, zise
Shuichi, şi gluma lui sună cam fals.
Shuichi, Yasuko si, bineînţeles, Kikuko ştiau că Shingo arăta multă simpatie
tinerei sale nurori, dar nu se vorbea niciodată despre asta, iar remarca făcută de Fusako
avu darul de a-1 posomori deodată pe Shingo.
Pentru el, nora lui era o rază de lumină în această casă sumbră, ai cărei membri
nu trăiau în sensul în care 1-ar fi voit el, ba nu izbuteau nici măcar să trăiască după
dorinţele lor proprii.
31

Astfel, fiinţele zămislite din sîngele şi carnea lui îl apăsau greu pe Shingo, în timp
ce prezenţa nurorii sale îi adusese o uşurare, o rază de lumină în singurătatea lui
mohorîtă.
Se lăsa în voia sentimentalismului său.
In ce-o privea, tînăra femeie nu se gîndea cîtuşi de puţin la sumbrele meandre
prin care se tîrăste psihologia oamenilor bătrîni şi nu se ferea deloc de el.
Reflecţia făcută de Fusako, îşi spuse Shingo, se apropiase poate prea mult de
taina ascunsă în inima lui.
Incidentul răbufni peste trei sau patru zile, la ora mesei.
Shingo stătea sub cireş şi se gîndea la toate acestea, precum si la aripile de greiere
şi la Satoko.
— Fusako se odihneşte?
— Da, răspunse Kikuko, ridicînd ochii spre el. S-a dus s-o culce pe Kuniko.
— Ciudat copil e Satoko asta! De cîte ori Fusako o adoarme pe cea mică, Satoko le
însoţeşte şi se urcă în spinarea mamei sale. Atunci devine cuminte.
— E prea mică.
— Bunică-sa n-o iubeşte, dar probabil că va sforăi ca ea, cînd o să aibă
paisprezece sau cincisprezece ani.
Kikuko, mirată, nu părea că înţelege.
Ea se pregătea să se întoarcă în camera unde cosea, iar el într-a lui; tocmai
pornise într-acolo, cînd ea îi spuse din urmă:
— Mi se pare că ai fost la dans!
 — Cum? făcu Shingo, întorcîndu-se spre ea. Eşti la curent? E uimitor!
Cu două zile în urmă, el se dusese la dancing cu fata care lucra la biroul lui. Era
într-o duminică: fata aceea, Tanizaki Eiko, probabil că-i povestise lui Shuichi în ajun, iar
fiul îi vorbise lui Kikuko.
Iată ani si ani de cînd Shingo nu se mai dusese să danseze. Eiko, în aparenţă
surprinsă de această invitaţie, pretindea că ieşirea cu el va da loc la clevetiri la birou, dar
Shingo îi spusese că nu era nevoie să vorbească nimănui despre asta. Cu toate acestea,
se vede treaba că ea îi povestise a
32
doua zi lui Shuichi, care, prefăcîndu-se faţă de tatăl său că nu ştie nimic, se
grăbise să-i spună torul soţiei sale.
în toată treaba asta, bătrînul urma pilda fiului său, care, de bună seamă, o ducea
din cînd în cînd la dans pe această Eiko. Probabil că se gîndea s-o vadă la dancing pe
metresa lui Shuichi. Dar, odată aflat în acel local, nu mai putuse să-şi continue
cercetările şi nici nu avusese curajul s-o întrebe despre ea pe însoţitoarea lui.
Această invitaţie cu totul neprevăzută o intimidase în mod vizibil pe biata fată; ea
se arătă foarte încîntată, ceea ce făcu să pară vulnerabilă în ochii bătrînului, care
încercă un sentiment de milă faţă de ea.
La douăzeci şi doi de ani avea nişte sîni mici, că-i puteai cuprinde în podul palmei.
Shingo îşi aminti numaidecît o stampă erotică de Harunobu 1. Dată fiind atmosfera
localului, zgomotos şi învălmăşit, asta era o asociaţie de idei destul de caraghioasă.
— Data viitoare am să te iau pe tine, Kikuko, zise el.
— Adevărat? Voi fi încîntată.
Continua să-şi păstreze roşeaţa ce o năpădise în clipa cînd îl chemase din urmă.
Bănuia cumva că el se dusese la dancing în speranţa că o va întîlni acolo pe metresa
fiului său?
Că era la curent cu escapada lui, asta n-avea importanţă; dar, din cauza
preocupării tainice în legătură cu cealaltă femeie, se simţise puţin tulburat cînd nora lui
aduse vorba despre acest subiect.
Urcă pe uşa cea mare si se îndreptă spre camera lui Shuichi.
— Ascultă, făcu el fără să se aşeze, Tanizaki te-a pus la curent?
— Un eveniment care priveşte familia?
— Un eveniment! Proxima dată cînd o vei mai duce la dans, cumpără-i măcar o
rochie de vară!
<notă>

1
Harunobu, Hozumi Jihai, zis Suzuki (1725-1770), gravor născut în Tokyo,
presupus creator al stampei în mai multe culori.
</notă>
 33

— Aşa! Ţi-a fost ruşine cu ea?

— Tot ce se poate... Bluza şi fusta nu i se armonizau deloc!
— Are si altele. E normal, ai luat-o pe nepregătite. Dacă i-ai fi spus dinainte, s-ar
fi îmbrăcat mai bine.
Şi întoarse capul.
Shingo, ocolind camera unde dormea Fusako împreună cu cele două fetiţe ale ei,
intră în odaia alăturată. Ridică ochii către pendulă. „E ora cinci", murmură el, ca pentru
a se uşura.
34
<titlu>Norii de flăcări
Deşi ziarele anunţaseră că a doua sute zecea zi, adică ziua cînd se produc în mod
obişnuit taifunurile, va fi liniştită în anul acela, un taifun se iscă totuşi în ajun.
Shingo citise acele articole — poate nu tocmai nişte adevărate buletine
meteorologice — cu cîteva zile în urmă. La apropierea calamităţii, toată presa a publicat,
se înţelege, nenumărate informaţii şi avertismente.
— Astăzi cred că ai să te întorci devreme acasă!
Shingo îi propunea fiului său să plece împreună cu el.
Eiko, secretara, îl ajută pe bătrîn să se pregătească, apoi se îmbrăcă şi ea la
repezeală, trăgîndu-şi un impermeabil alb si transparent, prin care pieptul îi apărea încă
si mai plat.
De cînd, într-o seară, la dancing, observase bustul ei plăpînd, Shingo nu se putea
împiedica să nu-şi arunce ochii spre el, în ciuda acestui mic cusur.
Eiko, aproape alergînd, coborî scara după ei şi-i ajunse la ieşire. Fiindcă ploua cu
găleata, fata nu-şi mai făcuse buzele si obrajii.
Shingo se pregătea s-o întrebe: „Locuieşti departe?" dar se abţinu: îi mai pusese
poate de douăzeci de ori această întrebare, fără să reţină niciodată răspunsul.
In staţia Kamakura călătorii coborîră si se refugiară sub streşini ca să se ferească
de şfichiurile ploii.
Cînd Shingo şi Shuichi ajunseră în dreptul casei cu floarea-soarelui, auziră prin
şuierul furtunii o voce care cînta Sows Ies toits de Paris.
— Ei nici nu-i pasă! făcu Shuichi, recunoscînd un disc de Lys Gauty, pe care-l
pusese Kikuko.
35

După ce discul se termină, cîntecul reîncepu. Pe la jumătatea lui, se auzi zornăitul

uşii exterioare, care se închidea.
 Acompaniind discul, vocea tinerei femei, care cînta în timp ce trăgea uşa, ajunse
pînă la ei. Ea nu prinsese de veste, din pricina furtunii si a cîntecului, că socrul si
bărbatul ei se întorseseră acasă.
— E teribil, pantofii îmi sînt plini de apă. Shuichi îşi scoase ciorapii în antreu.
Shingo intră în casă, ud leoarcă.
— lată-vă! Bine că aţi ajuns! Kikuko, foarte bucuroasă, le ieşi înainte, Shuichi îi
dădu ciorapii pe care-i ţinea în mînă.
— Tată, şi dumneata eşti ud!
Discul se opri. Kikuko mai puse o dată placa de la început, apoi se ridică, ţinînd
pe braţe hainele din care curgea apa.
Shuichi îşi înnodă un obi peste chimono.
— Ştii că te aud vecinii cîntînd? Nu-ţi pasă, pe o vreme ca asta?
— Am pus discul să cînte tocmai fiindcă mi-era frică.
Eram îngrijorată din pricina voastră, nu mai puteam sta locului.
Cu toate acestea, tînăra femeie arăta o veselie nervoasă, ca şi cum furtuna ar fi
surescitat-o. Cînta întruna, în timp ce mergea să aducă de la bucătărie ceaiul lui Shingo.
Shuichi era cel care-i cumpărase cîntecele acestea pariziene, care, de altfel, îi
plăceau şi lui. El vorbea franţuzeşte, soţia lui nu, însă o învăţase pronunţia. Ea se ajuta
de disc si ajunsese să cînte destul de bine. Fireşte, nu reda întocmai savoarea pe care Lys
Gauty — o femeie care în împrejurări grele izbutise să iasă la liman — o dădea acestor
melodii, dar interpretarea stîngace si simplistă a lui Kikuko nu era lipsită de farmec.
Cînd se măritase, fostele ei colege de liceu îi făcuseră cadou o colecţie de cîntece
de leagăn din lumea întreagă.
La început le punea adeseori la patefon, iar cînd era singură, cînta ea însăşi cu
jumătate de voce, urmărind înregistrarea.
Shingo fusese uşor emoţionat. Socotea că acest cadou feminin era foarte frumos.
36
Tînăra femeie, cînd asculta acele cîntece de leagăn, părea adîncită în amintirile
sale din copilărie.
— La înmormîntare aş vrea să-mi cînte aceste discuri.
M-aş mulţumi cu atît. Fără predici şi discursuri funebre, îi spusese într-o zi
Shingo. Nu era decît o vorbă aruncată în vînt, dar ochii ei se umpluseră de lacrimi. Cum
însă Kikuko nu avea nici un copil, probabil că se săturase de aceste cîntece de leagăn; de
la o vreme ele nu se mai auzeau în casă.
Muzica se opri deodată, înainte de a se sfîrsi cîntecul.
— S-a întrerupt curentul! strigă Yasuko din camera alăturată.
— S-a întrerupt curentul, nu mai avem lumină electrică, zise tînăra femeie,
închizînd butonul plăcii de patefon.
 — Mamă, să mîncăm repede!
în timpul cinei, curenţii de aer stinseră de trei sau patru ori luminările aprinse.
Pe fondul sonor al urletului furtunii se auzea mugind marea, iar acest muget
părea şi mai îngrozitor decît vacarmul vijeliei.
*2*
Mirosul lumînării stinse, lîngă pernă, stăruia în nările bătrînului.
Casa se cutremură uşor; Yasuko, dibuind, căută cutia de chibrituri pe pat; o
scutură încet, spre a se încredinţa că nu era goală şi totodată ca să fie auzită de Shingo.
Apoi îi căută mîna, pe care o atinse uşor fără să o strîngă.
— Nu-i nici un pericol?
— Nici unul. Chiar dacă vîntul smulge ceva afară, nu e cazul să fugim din casă.
— Dar la Fusako ce-o fi?
— La Fusako? Shingo uitase cu totul de ea. Poate că le prinde bine. Măcar în
această noapte de furtună se vor culca şi ei împreună, fără să se mai certe.
Yasuko răspunse, mai mult pentru ea: „Numai de-ar putea să doarmă", apoi tăcu.
37

Se auzeau vorbind Shuichi şi Kikuko. Femeia cea tînără chicotea ca un copil.

Puţin mai tîrziu, Yasuko reluă:
— Au două fetiţe, nu e ca la noi.
— Si pe urmă, soacră-sa are dureri de picioare. Cum stă cu reumatismul?
— Adevărat. Dacă ies din casă, Aihara va trebui s-o ducă pe maică-sa în spinare.
— Nu poate să meargă singură?
— Mai mult se tîrăste, dar pe o furtună ca asta... Trebuie să fie destul de trist la
ei.
Shingo gîndi în sinea lui că bătrîna lui nevastă se exprima într-un mod cam
sărăcuţ cu duhul.
— Peste tot e trist.
— O femeie îşi schimbă coafura de mai multe ori în viaţa ei. Scria în ziare. Găsesc
că e destul de interesant ca idee.
— în ce ziar?
Era vorba, după Yasuko, de o femeie care murise de curînd. Ea făcea portrete
mondene. Aşa începea articolul.
în realitate, textul spunea cu totul altceva: pictoriţa aceea nu-si schimba niciodată
coafura si, de la vîrsta de douăzeci de ani pînă la moarte, la şaptezeci şi cinci de ani,
adică timp de mai bine de jumătate de veac, îşi păstrase acelaşi stil:
cel mai simplu, cu un pieptene în ceafă.
Yasuko resimţea o admiraţie faţă de o persoană atît de constantă în simplicitate,
dar în acelaşi timp părea foarte impresionată de o frază asupra diferitelor coafuri care
marchează viaţa unei femei.
Avea obiceiul să citească zilnic gazetele, apoi să recitească mai multe ediţii
succesive. La care ziar se referea în acel moment? Afară de asta, seara, asculta cu
pioşenie ştirile de la ora nouă, astfel că nu rareori se întimpla să deschidă vorba despre
subiecte cu totul neprevăzute.
— Fusako ar trebui să-si schimbe si ea mai des coafura, sugeră Shingo.
— Asta e adevărat pentru femei, dar astăzi coafurile se schimbă mai rar ca
altădată, cînd se purta conciul după ve-
38
chea modă. Dacă Fusako ar fi tot aşa de frumoasă cum e Kikuko, asemenea
schimbări ar fi interesante.
— Cînd a venit aici te-ai purtat urît cu ea. Probabil că a plecat supărată.
— Din pricina ta. S-ar zice că nu-ţi pasă decît de Kikuko.
— Nu-i adevărat, eşti nedreaptă.
— Nicidecum. Chiar şi înainte n-o iubeai pe Fusako, nu te ocupai decât de
Shuichi. Aşa eşti tu. în timp ce nu te simţi în stare să-1 mustri pe Shuichi că are o
amantă, o copleşeşti cu atenţii pe Kikuko. Ceea ce, la drept vorbind, e mai rău.
O împiedici să-şi arate gelozia. E dureros. Ah, mai bine ne-ar înghiţi potopul!
Shingo, încremenit de aceste cuvinte furtunoase, răspunse cu jumătate de glas:
— E un taifun!
— Un taifun, da. Fiica noastră, la vîrsta ei, şi în vremea noastră, nu este oare o
laşă tăcînd din gură atunci cînd ar vrea ca părinţii ei s-o sfătuiască să divorţeze?
— Nu-i chiar aşa, dar se pune problema divorţului?
— Că se pune sau nu, văd de pe acum mutra ta consternată cînd o să te
pomeneşti cu Fusako şi cu cele două fetiţe în braţe.
— Tu eşti cea care te sperii mai mult.
— Fiindcă mai e şi Kikuko, preferata ta. Dar chiar lăsînd-o la o parte pe Kikuko,
situaţia asta nu-mi face plăcere.
Din cînd în cînd vorbele lui Kikuko mă înveselesc, pe cînd Fusako mă deprimă,
înainte de a o fi măritat, nu era chiar aşa. Oare părinţii să se schimbe într-atîta? Oricum,
e fiica noastră, sînt nepoţelele noastre. Ce grozăvie! Uite cum mă influenţezi!
— Eşti mai laşă decît Fusako!
— Vorbeam în glumă. N-ai văzut, pe întuneric, că scoteam limba?
— Asta mă surprinde. Ştiu că ai limba scurtă, bunico!
— îmi pare rău pentru Fusako. Ţie nu?
39
 — Am putea s-o luăm la noi. Ca şi cum ar fi fost izbit de o amintire, Shingo
continuă: Alaltăieri venise cu o stambă în care îşi împachetase lucrurile.
— O stambă?
— Da, o stambă. Şi mi se părea că am mai văzut-o cîndva, dar nu-mi amintesc
bine. Nu era de la noi?
— O bucată lungă de pînză, nu? Cînd s-a măritat i-am înfăşurat în ea oglinda din
trusoul ei. Era o oglindă mare.
— Adevărat? Cînd am văzut acea pînză, nu mi-a plăcut.
De ce să se folosească tocmai de ea? Ar fi putut să ia valiza din timpul călătoriei de
nuntă.
— Valiza e grea, si mai are şi doi copii. Nu mai e vorba să facă impresie.
— Dar la noi mai e şi Kikuko.
— Ei bine, pînză aceea o adusesem eu cînd ne-am căsătorit noi, ca să fac o
boccea.
— Ce spui!
— Dar era şi mai veche. O aveam, cred, de la sora mea, căci după moartea ei mi-a
servit ca să înfăşor un ghiveci cu arţar, cînd m-am întors la adevărata mea casă. Era
destul de mare ca să învelească un arţar pitic.
— Auzi, auzi! făcu Shingo încet. Coloritul acelui copăcel splendid îi apăru distinct
în minte, iluminîndu-i tot capul.
Tatăl lui Yasuko se ocupa cu creşterea arborilor miniaturizaţi şi îndeosebi a
arţarilor, într-un oraş din provincie. El era ajutat de sora mai mare a lui Yasuko.
în această noapte de furtună, Shingo, în patul lui, îşi amintea de ea revăzînd-o în
picioare, în faţa rîndurilor de arţari.
Acest tată îi oferise, fără îndoială, fiicei sale un arbust cînd a părăsit casa, ca
tînără măritată; sau poate îl ceruse ea?
Apoi, după moartea ei, întrucît era un ghiveci preţios şi nimeni n-ar fi fost în stare
să se îngrijească de el în noua familie a tinerei căsătorite, a fost adus înapoi, ori poate
bătrînul îl ceruse?
Arţarul cu frunzele verzi care umplea acum mintea lui Shingo era chiar acela care
fusese pus pe altarul familiei.
40
„Sora lui Yasuko a murit deci toamna", îşi zise Shingo. în regiunea Sinano toamna
vine repede.
Dar vasul a fost adus înapoi atunci, imediat după moartea tinerei căsătorite?
Arţarul înflorise pe altarul familiei.
Nu, coincidenţa ar fi prea simbolică. Imaginaţia lui să se joace oare cu amintirile?
Bătrînul rămase pe gînduri.
 Shingo nu mai ştia cînd murise cumnată-sa, dar se abţinu s-o întrebe pe Yasuko,
deoarece aceasta îi spusese într-o zi:
„Eu nu 1-am ajutat niciodată pe tata să-şi cultive copăceii lui în ghivece. Poate că
aşa era firea mea, dar aveam impresia că el n-o iubea decît pe sora mea. De fapt, si eu o
iubeam mult. Eram geloasă pe ea, bineînţeles le făcea pe toate mult mai bine ca mine."
Şi, cum nu se putea să vie vorba de părtinirea lui Shingo faţă de Shuichi, fără a se
duce cu gîndul la aceea a tatălui lui Yasuko pentru sora ei mai mare, Yasuko spusese
într-o zi: „Şi eu am fost un fel de Fusako."
Shingo se miră că stamba de care se folosise fiica lui era o moştenire de la
cumnata lui, dar fiindcă era vorba despre această moartă, nu mai spuse nimic.
— Să dormim, zise Yasuko. Tinerii vor fi gîndind că nici bătrânilor nu le arde de
somn. Şi adăugă: Cum poate Kikuko să rîdă aşa, pe o furtună ca asta? Şi să pună mereu
acelaşi cîntec? O găsesc jalnică.
— Mi se pare că, nu de mult, îmi spuneai contrariul.
— Ce rău eşti!
— Adevărat vorbeşti! O dată ne culcăm şi noi devreme, şi uite ce păţesc cu tine.
Arţarul miniatural îi stăruia încă în minte.
In tinereţe, Shingo simţise atracţie pentru cumnata lui.
După treizeci de ani de căsătorie, această veche rană să mai sîngereze oare şi
acum? Astfel gîndea el, în acea parte a capului unde stăruia imaginea arţarului.
Adormi ca la un ceas după şotia lui. Un zgomot puternic îl trezi din somn.
— Ce este?
Auzi paşii lui Kikuko, care venea, pe dibuitele, de la celălalt capăt al coridorului.
41

— V-aţi trezit? strigă ea. Mă tem că acoperişul de tablă de pe mikoshi1 a fost

aruncat de vînt pe casa noastră. Cel puţin, aşa ni s-a părut nouă.
*3*
Toate foile de tablă care acopereau mikoshi fuseseră luate de vînt. Şapte sau opt
dintre ele au fost găsite în grădina lui Shingo. îngrijitorul de la templu a venit să le ia,
dis-de-dimineaţă.
A doua zi, linia spre Yokosuka a fost restabilită. Shingo se duse la birou.
— Ai auzit ce-a fost astă-noapte? Nici dumneata n-ai putut să dormi, nu-i aşa? o
întrebă el pe secretară în timp ce aceasta îi servea ceaiul.
— Nu, într-adevăr. Eiko îi descrise cîteva stricăciuni provocate de taifun, pe care le
văzuse pe fereastra trenului de suburbie.
— Ce-ar fi să mergem astăzi la dans? zise Shingo după ce fumase două ţigări.
Eiko ridică ochii spre el şi zîmbi.
 — Alaltăieri, a doua zi după ce am fost împreună, m-au durut rinichii. Nu mai sînt
decît un biet bătrîn!
Pe faţa tinerei fete se desenă o cută răutăcioasă, de la pleoapa inferioară pînă la
rădăcina nasului.
— Poate aţi fost prea încordat.
— Prea încordat? Crezi oare că spinarea mi s-a încovoiat de pe acum?
— Vă ţineaţi atît de depărtat de mine cînd dansaţi, de parcă ar fi fost o crimă să
mă atingeţi.
— Da? Nu-mi dădeam seama... Nu-i adevărat.
— Totuşi...
— Căutam să mă ţin drept? O făceam fără să vreau.
— Adevărat?
<notă>

1
Mikoshi — altar portabil; palanchin sfinţit.
</notă>
42
— De altfel şi dumneata ai un fel de a dansa corp lîngă corp, care e foarte
incomod.
— Sînteţi aspru.
în timp ce dansa, lui Shingo i se păruse că fata era anormal de agitată, dar îşi
făcea iluzii, el era cel mai încordat.
— Altă dată am să dansez mai aplecat, ca să mă lipesc de dumneata.
Fata îşi lăsă faţa în jos, încercînd să-şi stăpînească rîsul.
— Vă voi însoţi cu plăcere, dar nu astăzi. N-am o ţinută convenabilă.
— Bineînţeles, nu azi...
Bătrînul privi corsajul alb al secretarei lui şi panglicuţa albă cu care-şi legase
părul la ceafă.
Un corsaj alb e banal, dar panglicuţa albă sublima oarecum albeaţa bluzei. Era
legată cu fundă mare. O ţinută potrivită, orice s-ar zice, pentru o zi de taifun.
Conturul părului urma o linie unduitoare îndărătul urechilor, în locul acela,
acoperit de obicei, negrul părului contrasta puternic cu albeaţa pielii.
Fata purta o rochie bleumarin de şcolăriţă, din lînă subţire, care nu era nouă şi
nu lăsa să se observe îngustimea pieptului.
— Shuichi nu te-a mai invitat din ziua aceea?
— Nu.
— Dacă fiul te neglijează din pricină că dansezi cu tatăl, n-ai noroc, să ştii!
— Nu vorbiţi aşa! Eu sînt cea care am să-1 invit pe dînsul.
— Văd că n-am motive să mă neliniştesc pentru dumneata.
 — Dacă mă tachinaţi, n-am să mai merg să dansez cu dumneavoastră.
— Oricum, eşti la curent cu toate, el nu se poate ascunde faţă de dumneata.
Eiko tresări.
— O cunoşti pe amanta lui? E dansatoare?
Fata tăcu, încurcată.
— E mai în vîrstă decît el?
— Mai în vîrstă? E mai în vîrstă decît soţia lui.
43

— E frumoasă?
— Da, e frumoasă, bîigui ea, însă are o voce răguşită.
Sau, mai bine zis, spartă. Domnul Shuichi zice că e o voce erotică.
— Aşa!
Shingo ar fi vrut să-si astupe urechile ca să nu mai audă restul. Simţea o ruşine
faţă de el însuşi şi dezgust faţă de natura metresei lui Shuichi, ba chiar faţă de Eiko, care
era gata să-i dezvăluie totul.
Felul cum fata îi reprodusese vorbele fiului său îl surprindea şi pe el: vocea
„erotică" a acelei metrese! Shuichi nu era decît un prostănac, iar fata asta nu valora nici
ea mai mult.
Eiko, descifrînd expresia de pe chipul bătrînului, tăcu.
în seara aceea Shuichi se întoarse iarăşi devreme acasă, împreună cu Shingo.
încuiară casa şi se duseră să vadă, în patru, un film făcut după o piesă din repertoriul
clasic: Carnetul de subscripţie.
în timp ce Shuichi îşi scosese cămaşa ca să se schimbe, Shingo zărise nişte pete
roşii în partea de jos a pieptului şi pe braţ, mai jos de umăr. Să le fi făcut Kikuko în
noaptea trecută, pe furtună?
Trei dintre actorii filmului, Koshiro, Uzaemon şi Kikugoro, nu mai erau în viaţă.
Reprezentaţia nu produse aceeaşi impresie asupra lui Shingo şi asupra tinerei perechi.
— De cîte ori 1-am văzut noi pe Koshiro jucînd rolul de Benkei? întrebă Yasuko.
— Am uitat.
— Dumneata spui totdeauna că ai uitat!
Fiindcă lumina lunii scălda oraşul, Shingo ridică ochii spre cer. Nişte flăcări mari
înconjurau luna — asta simţi el dintr-o dată. Norii din jurul lunii păreau a forma focul
acela care se ridica de dincolo de Fudo, zeul păzitor înfuriat, sau focul din sufletul lui
Inari, zeul Vulpe — toate acele flăcări care strălucesc în picturile budiste. Ce forme
ciudate luau norii aceia...
44
Şi totuşi, văpaia asta îngheţată, lipsită de colorit, luna asta rece, presimţirea
toamnei făcură deodată să i se strîngă inima în piept bătrînului.
Luna, suspendată la răsărit, aproape plină, era aureolată de acele flăcări
nebuloase, iar razele sale estompau contururile norilor mai apropiaţi. In afară de această
pulbere de foc alb, restul cerului era curat. După furtună, în răstimp de o noapte, el
devenise în întregime negru.
Prăvăliile oraşului trăseseră obloanele şi prezentau, după taifunul din ajun, un
aspect dezolant. La ieşirea din cinema, spectatorii se răspîndeau pe străzile pustii.
— După noaptea cumplită de ieri, să mergem să ne culcăm mai devreme, zise
Shingo, simţind cum îl pătrunde un frig, o tristeţe fizică. Ar fi vrut să aibă căldura unui
alt trup.
I se părea că se apropie momentul crucial al vieţii — da, acesta era simţămîntul
ce-1 stăpînea; părea că dibuie în preajma unui imponderabil ce trebuie determinat.
45
<titlu>Castanele
*1*
— Uite, ginkgo începe să dea iar muguri.
— E întîia oară că observi asta, Kikuko? Eu am văzut de mult.
— Fiindcă dumneata, tată, stai totdeauna cu faţa spre el.
Tînăra femeie care i se arăta din profil socrului ei, întoarse
faţa spre arbore.
De multă vreme, locul fiecăruia dintre cei patru membri ai familiei era fixat pentru
totdeauna la masă. Shingo se aşeza cu faţa spre răsărit, soţia lui la stînga sa, privind
spre sud, fiul său la dreapta, spre nord, şi nora, în faţa bătrînului deci privind spre apus.
Grădina se vedea la sud şi la răsărit. Părinţii ocupau locurile mai bune. Cele ale
femeilor erau, în plus, dictate de comoditatea serviciului la masă. Luaseră obiceiul de a
se aşeza mereu aşa, chiar si atunci cînd nu mîncau.
Kikuko stătea totdeauna cu spatele la ginkgo, dar faptul că ea nu observase mai
curînd înmugurirea arborelui îi părea îngrijorător lui Shingo.
— Cum de n-ai observat cînd deschideai uşa glisantă sau cînd măturai veranda?
— Intr-adevăr, mă mir si eu, acum, că-mi spui dumneata.
— Şi, ia gîndeşte-te: cînd te întorci acasă, păşeşti drept pe sub arbore, aşa că el îţi
sare în ochi. Dar tu mergi mereu cu faţa în jos, preocupată!
— Ah, sînt o zăpăcită! Tînăra femeie făcu o mişcare din umeri. De-acum încolo am
să fiu mai atentă, ca să văd tot ceea ce vezi dumneata.
Bătrînul găsi că răspunsul ei era puţin melancolic.
46
— N-o să fie tocmai uşor.
în viaţa lui Shingo n-avusese vreo prietenă căreia să-i fi dorit să vadă tot ceea ce
vedea el.
Kikuko stătea cu privirile aţintite la ginkgo.
— Spre vîrful colinei mai e un arbore care înmugureşte.
— Da, mă întreb dacă nu şi-a pierdut frunzele în taifun.
Colina care se ridica în dosul casei lui Shingo se sfîrşea
la picioarele templului şintoist, iar marginea ei fusese netezită pentru a se
amenaja pajiştea din faţă. Acolo se înălţa acel ginkgo, însă văzut pe fereastră, din
sufragerie, 1-ai fi luat drept un arbore de pe colină. Fusese dezgolit de taifunul de peste
noapte.
Acest ginkgo si cireşul erau singurii arbori cărora vîntul le smulsese frunzele: ei
suferiseră mai mult decît ceilalţi atacurile furtunii, poate fiindcă erau cei mai mari din
preajma casei. Ori frunzele lor sînt mai puţin rezistente? Cireşul păstrase la început
cîteva frunze veştede, dar acum căzuseră şi acelea, astfel că rămăsese golaş.
Pe colină, frunzele de bambus se veştejeau şi ele. Poate din cauză că marea era
aproape şi vîntul aducea stropi de apă sărată, în grădină, s-au găsit chiar cîteva ramuri
de bambus, smulse de furtună.
Marele ginkgo începuse aşadar să înmugurească din nou; Shingo îl privea în
fiecare zi cînd se întorcea acasă, deoarece de îndată ce părăsea strada şi pornea pe
cărare, mergea drept spre el; si apoi îl vedea din sufragerie.
— Ginkgo e totuşi mai rezistent decît cireşul, îl privesc si mă întreb: arborii
înzestraţi cu longevitate sînt oare de o altă natură decît ceilalţi? zise Shingo. Ce forţă
trebuie să aibă în el acest copac bătrîn ca să dea muguri toamna!
— E ceva trist în asta, rosti Kikuko.
— Da. Şi mă întreb dacă frunzele vor deveni tot aşa de frumoase ca si cele din
primăvară; abia cresc.
Frunzele mici si rare nu izbuteau să acopere ramurile; ele păreau prea subţiri şi,
lipsite de clorofilă, rămîneau gălbicioase.
Soarele acestei dimineţi de toamnă părea să lumineze lemnul copacului golaş.
47

Pe colină, dincolo de templu, creştea un mare număr de copaci cu frunze

rezistente. Aceia probabil că suportau mai bine asalturile furtunii, deoarece nu se
observa la ei nici un fel de stricăciune. Deasupra acestui desiş, un copac înalt îşi arăta
mugurii destul de verzi, aceia despre care adusese vorba Kikuko.
Yasuko pesemne intrase pe uşa de la bucătărie, căci se auzea apa de la robinet. Ea
spunea ceva, dar zgomotul apei îl împiedica pe Shingo să distingă vorbele sale.
— Ce spui acolo? strigă el.
— Zice că pomul înfloreşte bine, răspunse Kikuko.
 — Da?
— Zice că si celălalt la fel, adăugă femeia cea tînără.
Yasuko vorbea mai departe.
— Mai taci odată! strigă bătrînul. Nu înţeleg nimic.
Kikuko, cu faţa în jos, era gata să izbucnească în rîs.
— Să-ţi servesc eu drept interpret.
— Interpret? Pentru un monolog de femeie bătrînă?
— Zice că aseară a visat că toată casa părintească din Shinano era distrusă.
— Zău?!
— Asta-i tot ce găseşti dumneata să răspunzi?
— Şi ce vrei să răspund?
Yasuko închise robinetul şi o chemă pe nora ei.
— Kikuko, vrei să te ocupi de flori? Erau frumoase, aşa de frumoase, că nu m-am
putut opri să nu le culeg, dar te-aş ruga să le aranjezi tu.
— Cu plăcere, însă mai întîi vreau să i le arăt tatei.
Tînără femeie le aduse în braţe.
Yasuko se spălă pe mîini, apoi veni în casă, aducînd o vază din faianţă de
Shigaraki, udă de apă.
— Coada-vulpii din grădina vecinului face nişte flori foarte frumoase, zise ea,
aşezîndu-se.
— Creste în aceeaşi curte cu floarea-soarelui, adăugă Shingo, care îşi aduse acum
aminte de splendida plantă frîntă de furtună si care zăcea la pămînt, de cîteva zile, pe
marginea potecii, cu o tijă de un metru şi jumătate. S-ar fi spus că e un cap retezat de pe
trup.
48
Petalele florii se ofiliseră cele dintîi, apoi marea tulpină îşi pierduse frăgezimea,
culoarea se stinsese, devenise pământie. Cînd venea, cînd pleca, trebuia să păşească în
fiecare zi peste ea, însă nu voia s-o mai vadă.
Partea de jos a tulpinii decapitate rămăsese în picioare, la poartă, fără frunze.
Alături de ea, cinci sau şase flori de coada-vulpii, aliniate, erau de un roşu strălucitor.
— Orice s-ar zice, nu sînt alte coada-vulpii pe aici care să se compare cu ale
vecinilor, constată Yasuko.
*2*
Casa devastată pe care o visase Yasuko nu era alta decît vechea casă a familiei
sale, care rămăsese pustie după moartea părinţilor ei.
La măritişul fiicei mai mari, tatăl lor se gîndea, desigur, să lase această locuinţă
moştenire lui Yasuko. El părea să procedeze împotriva preferinţelor lui, dar probabil că
Yasuko îi inspira oarecare milă, întrucît cealaltă, foarte frumoasă, avusese mai mulţi
peţitori.
Cea mai mică, după moartea surorii sale, se dusese să lucreze în familia unde se
căsătorise aceasta şi unde aproape că o înlocuia. Tatăl, adînc rnîhnit, era pesemne ros
de remuscări, căci dacă Yasuko putea să nutrească asemenea gînduri, părinţii, familia ei
purtau într-o oarecare măsură răspunderea. Dar el păru să fie mulţumit de căsătoria ei
cu Shingo, astfel că se resemna să-şi sfîrşească zilele fără a mai căuta moştenitor pentru
căsuţa lui.
Shingo depăşise acum vîrsta pe care o avea socrul lui atunci cînd se făcuse
această căsătorie. Mama lui Yasuko i-o luase înainte soţului ei cu moartea, dar curînd îi
venise şi lui rîndul.
După vînzarea pămîntului arabil, nu-i mai rămăsese decît puţin teren muntos şi
curtea din jurul casei. Aici nu se afla nici o clădire mai veche.
Totul fusese trecut pe numele lui Yasuko. Ea lăsase întreaga moştenire pe seama
vecinilor şi a rudelor, care trebuiau
49

să plătească cheltuielile şi impozitele cu ceea ce cîştigau din vînzarea lemnelor de

pe terenul muntos. Astfel, de multă vreme, această casă nu mai însemna o povară, dar
nici nu aducea vreun venit.
Odată, în timpul războiului, se ivise un cumpărător, pe vremea cînd se făcea
evacuarea populaţiei de la oraş, însă Shingo voi să cruţe ataşamentul soţiei lui pentru
casa părintească.
Făcuseră nunta aici. Tatăl lui Yasuko ţinuse ca nunta să aibă loc la el, spre a se
consola de faptul că ultima fiică îl părăsea. Exact în momentul cînd schimbau pocalele,
căzuse o castană din pom; Shingo nu uitase niciodată acest amănunt.
Castana căzuse pe una din acele pietre mari din grădină, apoi se rostogolise mai
departe, pînă în pîrîu. Poate fiindcă suprafaţa acelei pietre era înclinată, rostogolirea
castanei fusese de o frumuseţe impresionantă.
Fusese cît pe-aici să scoată un strigăt de uimire. Aruncase o privire în jurul lui.
Nimeni nu părea să fi observat căderea unei banale şi neînsemnate castane.
A doua zi dimineaţa, Shingo făcu o plimbare pînă la rîu.
Pe malul apei zăcea o castană. Alte cîteva căzuseră din pom, ici şi colo, astfel că
aceasta nu era neapărat cea de ieri. Totuşi, Shingo o ridică şi o luă cu el. îl străbătu
gîndul de a-i vorbi despre ea lui Yasuko, însă gîndul i se păru copilăresc.
De altfel, ea şi cei din preajma ei, 1-ar fi crezut oare? O aruncă într-un tufiş,
temîndu-se mai puţin de îndoiala şotiei lui, decît de ridicolul în faţa bărbatului fostei sale
cumnate.
Dacă acest cumnat n-ar fi fost acolo, Shingo ar fi putut să atragă atenţia că, chiar
în timpul ceremoniei de nuntă, căzuse o castană din pom, însă prezenţa lui îi impuse o
tăcere care semăna cu o umilire, într-adevăr, atracţia pe care o simţise altădată pentru
cumnata lui, chiar după căsătoria ei, îi crea un fel de mustrare de conştiinţă, iar
însurătoarea cu Yasuko, după boala şi moartea acelei surori, îl făcea să se ruşineze faţă
de cumnatul său. Situaţia lui Yasuko era, se înţelege, şi mai complicată, deoarece
cumnatul ei o folosise
50
oarecum ca servitoare, făcîndu-se că nu vede ce se petrece în inima ei.
Că acest cumnat a fost invitat la nuntă, nimic mai normal, dar Shingo simţea că-i
vine rău numai cînd se trezea în faţa lui. Era, ce-i drept, un bărbat de o frumuseţe
strălucitoare.
Lui Shingo i se părea că el lumina locul unde se afla.
Perechea pe care o formase cu sora ei i se păruse totdeauna lui Yasuko că face
parte dintr-o lume ideală. Shingo, luînd-o pe sora părăsită, se situa deci pe un plan de
iremediabilă inegalitate în raport cu cumnatul său, care, i se părea lui, privea cu răceală
şi de sus căsătoria celebrată în ziua aceea.
Acest amănunt pe care Shingo nu îndrăznise să-1 dea în vileag, acest incident
neînsemnat, căderea unei castane, trebuia să rămînă îngropat în istoria vieţii celor doi
soţi.
Cînd se născu Fusako, tatăl ei speră în taină, fără s-o mărturisească soţiei lui, că
fata va fi frumoasă şi că va semăna cu mătuşa ei. Dar vai, Fusako avea să fie şi mai urîtă
decît mama ei.
Shingo susţinea că în vinele celor două surori nu cursese acelaşi sînge, iar în forul
lui interior era dezamăgit de soţia lui.
La cîteva zile după ce Yasuko visase vechea casă părintească, o telegramă, trimisă
de nişte rude apropiate de la ţară, le aduse vestea că Fusako se instalase acolo, cu cele
două fetiţe. Kikuko primi telegrama şi ea o transmise soacrei ei.
— Visul meu a fost deci o prevestire! zise Yasuko, mai degrabă calmă, adresîndu-
se soţului ei, care citea ziarul.
— A, da, casa de la ţară?
Primul gînd al lui Shingo fu că fiica lui nu se va sinucide.
— Dar de ce nu s-a întors la noi?
— S-o fi temut să nu afle Aihara?
— Eh... a dat el vreun semn de viaţă?
— Nu.
— Acum, că faptul e consumat, de vreme ce soţia lui şi copilele au plecat...
51
 — Dar dacă Fusako i-a spus că vine la noi, ca rîndul tre- cut? Cred că lui Aihara
nu i-ar veni uşor să vină să se plîngă la noi.
— Oricum, faptul e consumat, nu-i aşa?
— Mă miră că ea a putut să plece la ţară.
— Nu putea să vină la noi?
— Nu putea... Vorbeşti ca un om fără inimă. Trebuie să recunoşti că n-ar fi putut
să se întoarcă la noi, biata Fusako.
îţi dai seama cîtă tristeţe pentru părinţi, pentru copii...
Shingo, cu sprîncenele încruntate, cu bărbia întinsă înainte, îşi dezlega cravata.
— O clipă. Unde-s hainele mele?
Nora îi aduse lucrurile de schimb, apoi se retrase în tăcere cu costumul de oraş al
bătrînului.
Yasuko stătea cu capul plecat, cu ochii îndreptaţi spre uşa glisantă pe care tînăra
femeie o trăsese în urma ei.
— Nimic n-o va împiedica pe Kikuko să plece si ea, murmură bătrîna.
— Părinţii nu pot fi responsabili la infinit de viaţa conjugală a fiilor lor.
— Ah, nu eşti în stare să înţelegi sufletul femeilor... într-o situaţie neplăcută, o
femeie reacţionează altfel decît un bărbat.
— M-ar mira, totuşi, ca o femeie să înţeleagă sufletele tuturor celorlalte femei.
— Nici astă-seară Shuichi nu vine acasă. De ce n-ati venit împreună? Nu-1 aduci
niciodată cu tine şi-ţi dai hainele să ţi le pună bine Kikuko. Ce metode!
Shingo nu răspunse nimic.
— N-ar fi bine să discutăm cu Shuichi despre cazul lui Fusako?
— Să-1 trimitem la ţară? Ar trebui să se ducă s-o aducă.
— Puţin îi pasă lui de soră-sa! Crezi că ea ar fi fericită să fie adusă de el?
— Să nu ne pierdem în mărunţişuri. Să-1 trimitem sîmbătă.
— Ce-au să spună despre noi cei de la ţară? Dar, mă rog, ştiu că noi n-o să mai
dăm pe-acolo... Nu mai avem nici o legătură cu ei, iar Fusako nu are pe nimeni căruia să
i se
. 52
destăinuie. Ce nesocotinţă din partea ei să se ducă tocmai acolo!
— Mă întreb cine se ocupă de ea?
— S-ar putea să fie singură în toată casa goală. Mătusă-mea nu mai e în stare să-i
poarte de grijă.
Această mătuşă trebuia să aibă acum peste optzeci de ani, dar Yasuko nu mai
ţinea legătura cu verii ei. Shingo nici nu ştia măcar cîte persoane număra familia aceea.
După visul lui Yasuko, vechea casă părintească era complet dărăpănată.
Gîndul că fiica lui si-a găsit refugiu acolo îl îngheţă pe Shingo ca o adevărată
groază.
*3*
Sîmbătă dimineaţa cei doi bărbaţi porniră împreună de acasă pentru a trece mai
întîi pe la birou, căci trenul nu pleca prea devreme.
Shuichi intră la tatăl său.
— Las umbrela aici, zise el către secretară.
Eiko făcu un uşor semn din cap, cu ochii pe jumătate închişi.
— Pleci pentru vreo afacere?
— Da.
Shuichi puse valiza într-un colţ şi se aşeză pe un scaun, în faţa lui Shingo. Fata
nu-1 slăbea din priviri.
— S-ar putea să fie frig. Te rog, fii atent!
— Poftim! făcu Shuichi adresîndu-se lui Shingo, dar uitîndu-se la Eiko.
Făgăduisem ca astăzi să mă duc la dans cu fata asta!
— Da?
— Roagă-1 pe tata să te ducă el.
Eiko se înroşi.
Shingo n-avea chef de vorbă.
Cînd Shuichi ieşi, fata vru să-1 însoţească ducîndu-i valiza.
•— Iţi mulţumesc, dar o să fim văzuţi.
îi smulse valiza din mînă şi dispăru pe uşă.
53

Simţindu-se puţin părăsită, dezamăgită, fata făcu un gest imperceptibil în faţa

uşii, apoi se întoarse la locul ei. Era cu adevărat supărată, sau numai se prefăcea?
Shingo nu încercă să desluşească adevărul, dar simţi o uşurare faţă de această
reacţie feminină de prisos.
— îmi pare rău. Ai pierdut prilejul de a fi cu el.
— Acum nu se mai poate conta pe el.
— Am să-i ţin eu locul.
— O!
— Ce vezi rău în asta?
Eiko ridică ochii în care se ghicea surprinderea.
— Prietena lui Shuichi vine şi ea la dancingul acela?
— Nu.
Tot ceea ce ştia de la Eiko era că amanta fiului său avea o voce „erotică"; nu voise
să întrebe mai mult. Secretara lui o cunoştea pe acea femeie, în timp ce familia lui
Shuichi n-o cunoştea. Era poate normal aşa — aşa se întîmplă în lume — dar Shingo nu
era mai puţin iritat din pricina asta, mai ales cînd Eiko se afla acolo, în faţa lui.
Văzînd-o, nu puneai mare preţ pe ea, era o mică făptură fără importanţă şi, totuşi,
în această împrejurare, părea că se înalţă un zid greu peste tainele omeneşti; nici nu ştiai
măcar ce e în gîndul ei.
— Spune-mi, cînd te-a dus la dans, ai întilnit-o acolo pe femeia aceea? întrebă
bătrînul pe un ton căruia se străduia să-i dea un aer de nepăsare.
— Da.
— De multe ori?
— Nu prea.
— Shuichi ţi-a prezentat-o?
— Prezentat e prea mult spus, dar, în sfîrşit...
— Nu pricep nimic. Să te invite ca să-ţi arate pe amanta lui! Voia s-o facă geloasă?
— O persoană neînsemnată ca mine nu-1 interesează pe el, făcu fata înălţînd
umerii.
Shingo ştia că Eiko nutrea o afecţiune pentru Shuichi şi că era geloasă pe el.
— Probabil că l-ai deranjat!
54
Eiko pufni cu faţa în jos.
— Şi ea venise cu o altă persoană.
— Cum? Aduce acolo un bărbat?
— O prietenă, nu un bărbat.
— Ah, asta mă linişteşte!
Eiko ridică ochii spre Shingo.
— E o persoană care stă cu ea.
— Cu ea? Două femei care locuiesc într-o cameră?
— Nu, într-o căsuţă micuţă, dar frumuşică.
— Aşa! Ai fost acolo?
Eiko dădu semne de şovăială. Shingo fu cuprins de o nouă uimire.
— Unde e acea căsuţă? stărui el.
Fata luă deodată un aer stînjenit.
— Mi-e ruşine să spun, murmură ea.
Shingo aştepta în tăcere.
— La Hongo... Lîngă Universitatea din Tokyo.
— Bun.
Ca pentru a se elibera de apăsarea ce o resimţea, fata continuă:
— într-o străduţă îngustă şi întunecoasă, dar casa e drăguţă. .. Cealaltă persoană
e o adevărată frumuseţe. Mie îmi place foarte mult.
— Cealaltă persoană? Cea care nu e iubita lui Shuichi?
 — Ea îmi face o impresie excelentă.
— Adevărat? Si aceste două femei, ce fac? Sînt amîndouă celibatare?
— Da, nu ştiu prea bine...
— Două femei singure...
— N-am cunoscut o persoană atît de simpatică. Aş vedea-o cu plăcere în fiecare zi,
făcu Eiko cu o mutră de copil răsfăţat, ca şi cum faptul că acea persoană era aşa de
simpatică ar fi putut să fie o scuză pentru răsfăţul ei.
Bătrînul trecea din surpriză în surpriză. El crezu că distinge, în laudele despre
cealaltă femeie, o critică indirectă la adresa metresei fiului său, dar nu izbutea să vadă
limpede în inima lui Eiko.
Fata întoarse ochii spre fereastră.
55

— Soarele începe să se ridice pe cer.

— Da. Deschide puţin geamul.
— Cînd mi-a lăsat umbrela, mă neliniştisem, acum mă bucur că vremea se
limpezeşte, pentru călătoria lui.
Credea, probabil, că Shuichi plecase în interesul întreprinderii. Fata rămase o
clipă în picioare, cu mîinile sprijinite de fereastra cu două geamuri mobile, dintre care
unul era ridicat. Rochia stătea strîmbă pe ea; reda imaginea însăşi a nehotărîrii. Reveni
la locul ei, cu capul plecat. O funcţionară aduse două sau trei scrisori. Eiko le luă şi le
puse pe biroul lui Shingo.
— Iar o înmormîntare. Ce plictiseală! murmură Shingo.
De data asta Toriyama. La două după-masă. Ce-o fi cu nevasta aia a lui?
Fata, obişnuită să-1 vadă pe patronul ei monologînd, privea cu un ochi calm gura
lui întredeschisă, aerul lui absent.
— N-o să putem merge azi la dans din pricina acestei înmormîntări... Iată un
bărbat pe care nevastă-sa 1-a maltratat pur si simplu la bătrîneţe. Nu-1 mai hrănea, nu-
i mai lăsa nimic de mîncare. Dimineaţa, doar, îşi lua micul dejun acasă, apoi pleca. Ea
nu-i pregătea nimic, avea grijă numai de copii; el mînca ceva repede, pe ascuns. Seara,
se temea atît de mult de ea, că nu îndrăznea să se mai întoarcă acasă.
Se plimba, asculta muzică, se ducea la cinematograf, ca să nu revină decît după
ce nevasta şi copiii se culcau, căci şi ăia mici conspirau cu mama lor ca să-i facă zile
fripte.
— De ce?
— Aşa...! Bătrîneţea lui o chinuia. E groaznică îmbătrînirea.
Fata se întreba dacă Shingo nu-şi bătea cumva joc de ea.
— Poate că soţul ei avea niscaiva apucături rele?
 — Pe vremea de care vorbesc era înalt funcţionar. Apoi a trecut la o societate
particulară. După toate aparenţele, era un om important, fiindcă slujba de înmormîntare
i se face într-un templu budist. Cînd lucra la stat, nu era un desfrînat.
— îşi întreţinea familia?
56
— Bineînţeles. .
— Atunci, nu înţeleg deloc.
— Da, persoane ca dumneata nu pot să înţeleagă, dar sînt domni de cincizeci sau
şaizeci de ani care se tem de neveste, nu îndrăznesc să se întoarcă acasă şi umblă haihui
toată noaptea.
Shingo încercă să-şi reamintească chipul lui Toriyama, dar în zadar, fiindcă nu-1
mai revăzuse de zece ani. Se întreba dacă Toriyama murise acasă la el.
*4*
La înmormîntare, crezînd că va întîlni pe vreunul dintre foştii colegi de
universitate, Shingo mai rămase puţin la uşa templului, după ce se aprinseră
mirodeniile; dar nu recunoscu pe nimeni. De asemenea, nu văzu nici o persoană de
vîrsta lui. De bună-seamă că venise prea tîrziu.
Cînd îşi aruncase o privire în interiorul templului, oamenii care stătuseră la rînd
în faţa intrării în sanctuarul principal, unde se afla familia, începură să se împrăştie.
Shingo avusese dreptate să presupună că soţia lui Toriyama trăia încă. Ea trebuie
să fie făptura aceea slabă care şedea la căpătîiul coşciugului, îşi vopsea părul, dar
probabil că acum n-o mai făcuse de cîtva timp, căci albise la rădăcină.
în momentul cînd se înclină în faţa acestei doamne bătrîne, Shingo se gîndi că
lunga boală a soţului ei nu-i mai dăduse răgazul să-si vopsească părul, dar întorcîndu-se
să pună o boabă de tămîie la coşciug, fu cît pe-aci să spună cu jumătate de glas: „Să ne
ferim de ea..."
Asta fiindcă, salutînd familia după ce trecuse pragul cel mare al sanctuarului, el
uitase cu totul povestea despre felul cum fusese tratat Toriyama de către nevasta lui; şi-o
aduse însă aminte în clipa cînd se înclină în faţa mortului, după ce-i făcu înconjurul.
Acest lucru îl îngrozi. Ieşi din sanctuar, străduindu-se să nu dea ochii cu văduva.
57

Ceea ce-l speria mai mult, era uitarea asta ciudată a lui.
Nu mai era vorba nici de Toriyama, nici de soţia lui, dar simţea un fel de ameţeală
bolnăvicioasă.
Plecă, păşind pe cărarea pietruită. Avea senzaţia că moartea şi uitarea îl apăsau
pe creştetul capului.
Doar cîteva persoane mai cunoşteau această dramă. După toate aparenţele, ea
fusese dată uitării. Probabil că a fost lăsată în voia memoriei tendenţioase a femeii; nu
mai exista o a treia persoană care să judece lucrurile fără părtinire.
Odată, la o reuniune de foşti colegi, unde Shingo se întîlnise cu cinci sau sase
prieteni, venind vorba despre Toriyama, nimeni nu atacase subiectul altfel decît ca să
facă haz. Cel ce începuse să povestească despre această dramă o prezentase sub forma
unei caricaturi plină de vervă.
Doi dintre bătrânii care fuseseră la reuniune muriseră
înaintea lui Toriyama. De ce soţia să-1 maltrateze astfel?
Cum a putut să devină el omul care să se lase persecutat
. de nevastă? Shingo presupunea acum că nici el, nici ea nu-şi
dăduseră seama de ceea ce se întîmpla.
Aşa că mortul dusese în mormînt o taină a cărei cheie n-o avea nici el însuşi. Cît
pentru văduva lui, totul era trecut — un trecut pe care ea îl va retrăi fără tovarăşul ei, şi
va muri fără să cunoască adevărul.
Se zice că cel ce povestise despre nenorocirile lui Toriyama avea în colecţia lui
cîteva vechi măşti no1. Toriyama făcîndu-i o vizită într-o zi, acest prieten al lui binevoi să i
le arate; iar vizitatorul nu se mai îndura să plece. Era greu de crezut că acele măşti, pe
care le vedea pentru prima dată, £1 pasionau în asemenea grad; mai curînd căuta să-şi
omoare timpul pînă cînd soţia lui avea să se culce.
Ce se petrecea oare în mintea acestui cap de familie cinquagenar, care bătea
străzile ziua şi noaptea? Shingo îşi punea deseori această întrebare.
<notă>

1
No — dramă lirică medievală japoneză, jucată cu măşti, combinînd dansul,
muzica şi poezia.
</notă>
58
Fotografia lui Toriyama aşezată pe altarul sanctuarului se părea că fusese făcută
la un Anul Nou, într-o zi de sărbătoare, pe vremea cînd era funcţionar. Avea redingotă şi
arăta bine la chip, cu faţa rotundă pe care — mulţumită desigur si retuşurilor
fotografului — nu transpărea nici o umbră de încreţitură.
Aerul acesta satisfăcut al unui Toriyama tînăr contrasta cu acela al femeii ce
stătea lîngă coşciug. Dacă te-ai fi luat după aparente, ar fi trebuit să tragi concluzia că
îmbătrînise din pricina tratamentului rău la care o supusese bărbatul ei. Femeia era
mică de statură; tocmai datorită acestui fapt, Shingo putuse să observe firele albe la
rădăcină ale părului ei. Avea apoi un umăr mai ridicat decît celălalt şi părea tare obosită.
Băieţii şi fetele ei, precum şi alţii — de bună seamă bărbaţii şi soţiile acestora —
erau aliniaţi de-o parte şi de alta.
Shingo abia îi observase.
 Aşteptînd la uşa marelui templu pe foştii lui colegi de studii, Shingo i-ar fi întrebat,
dacă i-ar fi întîlnit: „Dumneata cum o mai duci?" Atunci i s-ar fi pus aceeaşi întrebare şi
lui şi el ar fi răspuns: „Slavă Domnului, am ajuns pînă aici sănătos si teafăr, dar, din
păcate, nici fiul meu, nici fiica mea n-o duc bine în căsnicie." Şi i-ar fi plăcut să discute
despre asta.
Destăinuirile nu aduc nici o uşurare nimănui. De altfel, rumeni nu doreşte să se
împovăreze cu necazurile altora; vorbeşti, vorbeşti, pînă ajungi la staţia de tramvai, apoi
te desparţi de celălalt. Tocmai asta ar fi dorit acuma Shingo.
„Toriyama e mort, nu ne-a mai rămas nici o dovadă materială că a fost persecutat
de nevasta lui."
„Dacă menajul fiilor si fiicelor merge bine, ăsta e un lucru bun ce trebuie pus la
activul unor soţi."
„In lumea noastră de azi, în ce măsură părinţii pot fi răspunzători de viaţa
conjugală a copiilor lor?"
Astfel ar fi vrut să se destăinuiască el vechilor săi prieteni şi ecoul murmurat al
acestor cuvinte imaginare răsună pe neaşteptate înlăuntrul lui.
59

Un stol de vrăbii cocoţate pe acoperişul de la porticul templului ciripeau fără

încetare. Păsările zburau pe sub streaşină, descriind curbe largi, reveneau pe acoperiş şi
descriau mereu alte curbe noi.
*5*
După ceremonia funebră, întorcîndu-se la birou, Shingo găsi doi clienţi care îl
aşteptau. Scoase o sticlă cu whisky dintr-un dulap aşezat la spatele lui şi turnă cîteva
picături în ceaiul din ceaşcă. Astfel memoria i se mai limpezi puţin.
în timp ce vorbea cu cei doi vizitatori, îşi aduse aminte de alte vrăbii pe care le
văzuse, acasă la el, în dimineaţa din ajun. Zburau prin ierburile înalte ce creşteau la
poalele colinei, în spatele casei, şi ciuguleau seminţe. Căutau boabe sau viermisori?
Shingo le urmărea cu privirea şi îşi punea această întrebare, cînd observă mai multe
presuri în stolul pe care-1 crezuse la început format numai din vrăbii.
Atunci le cercetă mai cu luare aminte.
Zborul păsărilor, din spic în spic, făcea să tremure vîrfurile plantelor. Numără
printre ele trei presuri. Acestea erau mai liniştite decît vrăbiile şi nu se foiau de colo-colo
ca ele, rareori treceau de la un spic la altul.
Aripile lor strălucitoare, gîturile cu pene în culori vii, îi arătau că erau păsări de
anul ăsta, în timp ce vrăbiile păreau murdare şi prăfuite.
E de la sine înţeles că lui Shingo presurile i se părură mai frumoase; cele două
specii se deosebeau prin ciripiturile lor, iar mişcările li se acordau cu glasurile. Bătrînul
pîndi cîteva clipe, aşteptînd să se producă o încăierare, dar vrăbiile se interpelau şi se
încrucişau în zbor, în timp ce presurile se strîngeau laolaltă şi formau un grup compact.
Cele două specii de păsări rămîneau astfel separate unele de altele; din cînd în cînd se
amestecau, dar fără să se nască nici cea mai mică umbră de vrajbă între ele.
Bătrînul fusese încîntat de acest spectacol, ieri, pe cînd îşi făcea toaleta de
dimineaţă. Vederea vrăbiilor ce zburătă-
60
ceau la poarta templului să-i fi adus oare în memorie pe cele care zburau, ieri, în
grădina lui?
îi conduse pe cei doi clienţi pînă la uşă, o închise în urma lor, apoi, întorcîndu-se
către secretara lui, îi zise:
— Ai să mă duci la locuinţa amantei lui Shuichi.
Se gîndise la asta tot timpul cît durase vizita celor doi clienţi. Eiko fu luată pe
nepregătite. O uşoară umbră de împotrivire trecu peste faţa tinerei fete, dar ea se supuse
numaidecît. Răspunse, totuşi, cu o voce seacă:
— Ce să faceţi acolo?
— N-am să-ţi creez nici un necaz.
— Aveţi de gînd s-o întîlniţi?
Shingo nu proiecta chiar o întîlnire pentru ziua aceea.
— Ar fi poate mai bine să vă duceţi cu domnul Shuichi, cînd se va întoarce, făcu
ea calm.
Shingo simţi dispreţ în vocea fetei.
în taxi ea părea si mai abătută. Shingo găsea că e penibil s-o umilească astfel, s-o
strivească, dar nu era totul si mai umilitor pentru fiul său şi pentru el însuşi?
Bătrînul se complăcea să viseze că o să rezolve problema în absenţa lui Shuichi,
dîndu-şi totuşi seama că planul acesta al său rămînea de domeniul himerelor.
— Dacă vreţi să discutaţi, zise Eiko, eu cred că este în interesul dumneavoastră să
staţi de vorbă cu prietena ei.
— Aceea care dumitale ţi se pare mai simpatică?
— Aceea. Vreţi s-o aduc la birou?
— Da, făcu Shingo, fără convingere.
— Domnul Shuichi bea la dînsa. Cînd se îmbată de-a binelea, devine brutal.
Atunci o pune să cînte. Dacă e în voce, doamna Kinuko plînge; doamna Kinuko e blîndă
cu prietena sa, deoarece cîntecul ei o face să plîngă.
Ciudate vorbe... Această Kinuko trebuie să fie amanta lui Shuichi.
Bătrînul nu ştia că fiul său avea obiceiul să se îmbete.
Coborîră din maşină lîngă universitate şi apucară pe o străduţă îngustă.
61
 — Dacă domnul Shuichi o să afle, n-o să mai îndrăznesc să dau ochii cu dînsul.
Va trebui să-mi dau demisia, murmură tînăra fată. Pe Shingo cuvintele ei îl îngheţară.
Se opri deodată din mers:
—Acolo. După colţul zidului acela de piatră. A patra casă, aceea pe a cărei plăcuţă
de la uşă e scris numele de Ikeda.
Au să mă vadă, nu vreau să merg mai departe.
— Te-am deranjat, dar pentru azi e destul.
— Cum aşa, de vreme ce aţi venit pînă aici? Dacă familia dumneavoastră şi-ar găsi
liniştea, aţi fi fericit, nu-i aşa?
Shingo discernea un fel de ură în împotrivirea lui Eiko de a merge mai departe.
Ea spusese: zidul de piatră, însă era un zid de ciment, în curte se zărea un arţar
mare. La colţ coti. A patra casă, o căsuţă veche şi banală, avea o plăcuţă cu numele
Ikeda.
Uşa era orientată către nord, deci în umbră. Uşile de sticlă de la primul etaj,
închise, nu lăsau să răzbată nici un zgomot.
Shingo trecu mai departe de casă, fără să găsească nimic deosebit la ea, şi simţi o
uşoară decepţie.
Această casă ascundea o parte necunoscută din viaţa fiului său. I se păru cu
neputinţă să dea buzna înăuntru.
Bătrînul se îndreptă spre altă stradă; Eiko nu mai era nici în locul unde se
despărţiseră, nici pe strada cea mare unde coborîseră din maşină.
Cînd se întoarse seara acasă nu avu tăria s-o privească pe nora lui în faţă.
— Shuichi n-a stat decît o clipă la birou, apoi a plecat.
Ce noroc că e vreme bună, zise el.
Se simţea foarte obosit; se culcă devreme.
— Pentru cîte zile a plecat? întrebă Yasuko din sufragerie.
— Nu 1-am întrebat. Două sau trei, fără îndoială, căci n-are altă treabă decît s-o
aducă pe Fusako, răspunse el din pat.
— Azi Kikuko a avut bunăvoinţa să pună bumbac în furcă şi să toarcă, iar eu i-am
dat o mînă de ajutor.
Shingo se gîndea la necazurile ce vor cădea pe capul lui Kikuko după ce se va
întoarce Fusako cu cele două fetiţe ale ei. Dacă Shuichi s-ar muta în altă parte... Gîndul
acesta
62
îi aduse aminte de casa pe care o văzuse azi, aceea a metresei, în cartierul Hongo.
împotrivirea lui Eiko îi reveni, de asemenea, si ea în minte.
O vedea pe această fată în fiecare zi, dar nu ştia să se fi revoltat vreodată. „Poate
că si Kikuko îmi rezervă surpriza unei revolte asemănătoare", îşi zise el. Yasuko spunea
că nora îşi stăpînea gelozia din respect pentru socrul ei.
Shingo adormi repede, dar sforăiturile lui Yasuko îl treziră iar din somn. O ciupi
de nas. Ea începu să vorbească asemenea unei persoane care nici n-ar fi apucat să
adoarmă.
— Fusako va veni oare cu pînza aceea, drept orice bagaj?
— Tot ce se poate.
Şi nu-şi mai spuseră nimic.

63
<titlu>Visul cu insula
*1*
O căţea abandonată a fătat pe pămîntul gol, chiar sub verandă.
„A fătat" e spus cam cu indiferenţă, dar de fapt asta era starea de spirit ce domnea
în casă. Căţeaua a fătat fără ca nimeni să bage de seamă.
— Mamă, adusese vorba Kikuko, în bucătărie, cu şapte sau opt zile în urmă, Teru
n-a mai apărut pe aici nici ieri, nici alaltăieri. Nu cumva o fi fătat?
— Acum, că ţi-ai amintit de ea, e adevărat, n-am mai văzut-o pe aici, răspunse
Yasuko, fără prea mult interes.
Shingo, cu picioarele vîrîte în kotatsu^, în care jăratecul era strîns la mijlocul
vasului, îşi făcea o ceaşcă de gyokurd2.
Luase de astă-toamnă obiceiul să bea acest soi de ceai, pe care-1 prepara el
singur.
Kikuko vorbise de căţea în timp ce pregătea dejunul, dar după aceea nu mai
pomeniră nimic de ea. Cînd îngenunche în faţa socrului ei să-i ofere un castronaş cu
supă, el o invită să servească puţin ceai.
— Cu plăcere, zise ea; şi fiindcă asemenea invitaţie nu era ceva obişnuit, se aşeză
jos cu oarecare ceremonie.
Shingo se uită la ea şi zise:
— Ai un \\aor? şi un obi cu desene în formă de crizanteme.
Sezonul lor a trecut. Anul ăsta, din pricina necazurilor cu Fusako, am uitat de
aniversarea ta.
<notă>

1
Kotatsu—încălzitor cu cărbuni, acoperit cu o pătură groasă, folosit la încălzirea
picioarelor şi a mîinilor.
2
Gyokuro — sortiment superior de ceai verde.
3
Haori •— pardesiu japonez (cu croială de kimono).
</notă>
 64
— Nu, obi are motivul celor patru prinţi. Se poate purta tot anul.
— Cei patru prinţi? Cum adică?
— Florile clasicilor: orhideea, floarea de bambus, floarea de prun, crizantema,
recită Kikuko, cu o voce limpede. Ştii prea bine, tată, e un motiv pe care 1-ai mai văzut
de arîtea ori. El se găseşte în pictură si e folosit adesea pentru chimonouri.
— E un motiv de om zgîrtit, acest motiv pentru patru anotimpuri!
Kikuko lăsă jos ceaşca de ceai.
— E delicios, făcu ea.
— Spune-mi, de la cine îl avem? Cineva ne-a dat acest ceai de lux ca să-mi
mulţumească pentru ofranda de tămîie, dar nu mai ştiu la care înmormântare s-a
întîmplat asta.
Acum am început să beau din el. Altădată aveam mai mult, căci nu foloseam
bancha.
în dimineaţa aceea Shuichi plecase primul de acasă.
Bătrânul, în timp ce se-ncălţa pe treptele de la intrare, încerca să-si amintească
numele prietenului defunct a cărui familie îi oferise ceaiul acesta. Dacă ar stărui pe lîngă
Kikuko, fără îndoială că ea ar putea să-1 ajute, dar nu îndrăzni s-o mai întrebe, deoarece
omul murise subit într-un hotel termal, unde era însoţit de o femeie tînără.
— într-adevăr, Teru n-a mai dat pe aici, schimbă el vorba.
— Nu, răspunse Kikuko. Nici ieri, nici azi.
De obicei, căţeaua alerga la uşă de cum îl auzea pe Shingo că iese; uneori se ţinea
după el pînă în stradă.
Cu cîteva zile în urmă, tînără femeie mîngîiase căţeaua pe burtă, în pragul casei.
Acum îşi aduse aminte de lucrul acesta.
— Ce dezagreabil e! exclamase ea atunci încruntîndu-şi sprîncenele. Moale şi
umflată! Totuşi părea că o palpează, în căutarea puilor. Cîţi or fi oare?
Teru se uita la Kikuko într-un fel curios, dîndu-şi peste cap albul ochilor. Apoi se
întinse pe o parte, cu burta descoperită.
65
Nu era chiar aşa de umflată, cu toate că tînăra femeie o găsise dezagreabilă. Pielea
din partea de jos a pîntecului, de culoare roz, părea subţiată, rădăcina ţîţelor murdară.
— Să aibă zece?
Ca să răspundă la întrebarea lui Kikuko, Shingo numără şi el, din ochi, mamelele
căţelei; perechea din faţă, mai mică, părea atrofiată.
Teru avea desigur un stăpîn, fiindcă purta o plăcuţă la gît, însă, după cît se vedea,
acolo n-o mai hrănea nimeni.
Mai mult sau mai puţin abandonată deci, ea dădea rîrcoale prin vecini, de la o
bucătărie la alta. De cînd Kikuko îi păstra, în afară de resturi, o porţie de mîncare, venea
tot mai des în curtea lui Shingo.
Auzind-o cum latră noaptea în grădină, se putea crede că ea îşi însuşise
obiceiurile casei, dar nu într-atît încît tînăra femeie s-o considere ca fiind a lor. De
altminteri, căţeaua se ducea totdeauna ca să fete la stăpînul ei. Iată de ce, nemaivăzînd-o
nici în ajun, nici cu două zile în urmă, Kikuko spusese că probabil s-a întors la stăpînul
ei.
Să se ducă să fete la un asemenea stăpîn... Shingo socotea acest fenomen demn de
milă.
In realitate, de data asta, lucrul se produsese la el sub verandă, dar, timp de zece
zile, nimeni nu a prins de veste că Teru fătase.
— Tată, strigă Kikuko cfnd Shingo se întoarse de la birou cu Shuichi, Teru are
căţei la noi.
— Ce spui? Unde?
— Jos, sub camera servitoarei. ')
— Adevărat?
Cum nu aveau slujnică, acea mică odaie servea îndeobşte de magazioară.
— Cînd s-a strecurat sub podea, mi-am aruncat ochii acolo; mi s-a părut că văd
nişte căţei.
— Da? Cîţi?
— E greu de spus, fiindcă e întuneric şi sîht tocmai în fund.
— Atunci înseamnă că a fătat la noi?
66
— Mama zicea că Teru se rotea de colo-colo, pe lîngă hambar, într-un fel ciudat;
parcă zgîrîia pământul cu ghearele.
Probabil îşi căuta un loc unde să fete. Dacă i-am fi pus paie, s-ar fi dus în hambar.
— Ce-o să facem cu atîţia căţei cînd au să crească? zise Shuichi.
Lui Shingo nu-i părea rău că Teru venise să fete la el, dar îşi aduse aminte de
dezgustul pe care-1 încerci arunci cînd trebuie să te descotoroseşti de căţei.
— Cred că Teru a fătat, îşi dădu cu părerea si Yasuko.
— Aşa se pare.
— Şi e sub podeaua de la camera servitoarei. E foarte bine, fiindcă şi aşa nu stă
nimeni acolo.
Yasuko, cu picioarele în kotatsu, alături de bărbatul ei, ridică spre el o faţă puţin
cam mustrătoare.
— De fapt, ce s-a întîmplat cu fata aceea pe care, după cum mi-ai spus chiar tu,
Tanizaki avea de gînd să ne-o prezinte? îl întrebă el pe fiul său, după ce-şi termină
ceaşca de ceai.
 îşi mai turnă o porţie de ceai.
— E scrumiera, tată! îi atrase atenţia Shuichi.
Shingo îşi turnase ceaiul în scrumieră.
*2*
„Părul mi-a albit fără să mă fi urcat pe Fuji," murmură Shingo, la biroul lui.
Această frază îi veni în minte din întîmplare, dar i se părea foarte pilduitoare. O repetă, o
silabisi de mai multe ori la rînd.
In noaptea trecută se visase la Matsushima. De aici pornea, poate, asociaţia de
idei ce-i răsări acum în minte.
Dimineaţa i se păru cu totul ciudat acest vis despre o insulă unde nu călcase
niciodată. Bătrînul constată că, în pofida vîrstei lui, nu fusese nici la Matsushima, nici la
Amano-Hashidate, care se numărau printre cele mai celebre peisaje din Japonia. Abia
dacă apucase să treacă prin
67

Miyajima, odată, iarna, între două trenuri, pe cînd se întorcea dintr-o călătorie de
afaceri din Kyushu.
Visul, din care la deşteptare îşi mai amintea cîteva frînturi, îl izbi prin culorile
proaspete ale pinilor si ale mării.
Nu încăpea îndoială că era vorba de Matsushima.
Shingo ţinea o femeie în braţe, pe iarbă, la umbra pinilor.
Se ferea parcă, îi era teamă de ceva; unul dintre îndrăgostiţi era nevoit să se
ascundă.
Era o femeie foarte tînără, aproape o adolescentă. Ce vîrstă putea să aibă el în acel
vis? De bună seamă trebuie să fi fost tînăr şi el, căci alergaseră amîndoi printre pini.
Nu-şi aducea aminte ca, strîngînd în braţe acea femeie, să fi fost conştient că între
ei era vreo diferenţă de vîrstă.
Se purtase ca un tînăr, dar fără să aibă sentimentul că întinerise, ori că trăia
amintirea unei experienţe din trecut.
Avea iarăşi douăzeci si doi de ani, rămînînd el însuşi, omul de şaizeci şi doi de ani.
Asta-i partea frumoasă a viselor!
Barca cu motor a prietenilor lui de călătorie se îndepărtase pe mare. Singură, la
pupă, o femeie flutura fără încetare o batistă, a cărei albeaţă, conturîndu-se pe apă, îi
rămăsese limpede în minte a doua zi dimineaţa. Fuseseră deci lăsaţi pe acea insulă, dar
asta nu-1 neliniştea cu nimic. Vedea barca depărtîndu-se pe mare, fără însă ca
persoanele din ea să-i poată ghici refugiul; si nu se gîndea decît la aceasta, în timp ce
privea batista albă, se trezi.
N-ar fi putut să spună arunci cine era însoţitoarea din visul lui; nu păstrase
despre ea nici o imagine/nici o trasă- .
tură, nici o senzaţie. Numai coloritul peisajului era precis.
Dar de ce Matsushima? De ce această insulă pe care n-o văzuse niciodată? Pe
deasupra, el nu fusese niciodată într-o insulă pustie cu o barcă cu motor.
Se gîndi să-i întrebe pe cei din familie dacă a visa în culori nu e un semn de
nevroză, dar nu avu curaj.
Faptul că în vis strînsese în braţe o femeie îl făcu să se ruşineze. Noroc că natura
viselor este de aşa fel, încît ea îi reda fără greutate tinereţea, lăsîndu-1 să-şi păstreze
totuşi personalitatea din prezent.
68
Acest miracol al timpului îl consolase într-o oarecare măsură.
Simţea că miracolul s-ar spulbera dacă ar şti cine era femeia. Aşa gîhdea, fumînd
la biroul său, cînd cineva bătu uşor în uşă.
— Bună dimineaţa. Era prietenul lui Suzumoto. Mă temeam că n-am să te găsesc
aici.
Se descoperi. Eiko sări de la locul ei să-i ia pardesiul, în timp ce el se aşeza pe
scaun. Lui Shingo îi venea să rîdă de calviţia vizitatorului său. Cîteva pîrdalnice semne
de bătrîneţe, deasupra urechilor, îşi accentuaseră mult albeaţa.
— Ce vînt te-aduce încoace, aşa de dimineaţă?
Ca să-si stăpînească accesul de veselie, Shingo îşi fixa ochii pe mîinile lui, pe care
nişte pete negricioase apăreau si dispăreau din timp în timp.
— Ştii, Mizuta, care a murit de o moarte paradisiacă...
— A, Mizuta! Shingo îşi aduse în sfîrşit aminte. Am fost şi eu la înmormîntarea lui.
Mi-au datgyokuro drept mulţumire pentru ofranda de tămîie. Am reluat obiceiul să beau
iar astfel de ceai. Şi e grozav.
— Ceaiul e bun, nimic de zis, dar eu n-aş refuza să am o moarte ca a-lui. Sînt
poveşti despre care auzisem vorbindu-se, însă n-aş fi crezut niciodată că Mizuta să aibă
un asemenea sfîrşit.
— Nu, bineînţeles.
— O moarte demnă de invidiat, nu-i aşa?
— Şi tu eşti gras si pleşuv, ai şanse.
— Numai că am tensiune mică. Se pare că Mizuta se temea de un atac. Nu dormea
niciodată singur cînd pleca de acasă.
Mizuta murise subit într-un hotel termal. La înmormîntare, bătrînii lui prieteni
şuşoteau că fusese, ca să întrebuinţăm expresia lui Suzomoto, o „moarte paradisiacă".
Dacă stai şi te gîndesti, întîmplarea pare putin suspectă.
Luase cu el o femeie tînără, e adevărat, dar să tragi de aici concluzia că...
Totuşi, în timpul ceremoniei funebre, Shingo, curios, o căutase din ochi pe femeia
aceea. Unii spuneau că ea va fi
69

dezgustată toată viaţa de acea întîmplare, alţii, că trebuie să fie copleşită de

durere dacă ţinea cu adevărat la amantul ei.
Deoarece făcuseră studiile împreună, aceşti sexagenari foloseau jargonul din
studenţie, ceea ce lui Shingo i se părea însă si expresia urîţeniilor bătrîneţii; îşi dădeau
pînă şi poreclele sau diminutivele de altădată.
Faptul că se cunoscuseră în tinereţe trezea în ei, fireşte, o cordialitate umbrită de
nostalgie, dar şi oarecare dezagrement, întrucît simţeau cum egoismul lor capătă o
pojghiţă de mucegai.
Moartea lui Mizuta, care-si rîsese de Toriyama, decedat primul, devenise aşadar
un subiect de trăncăneli. Suzumoto susţinea întruna, cu încăpăţînare, teza despre o
moarte paradisiacă. în ce-1 privea, Shingo îşi imagina foarte bine o astfel de moarte şi o
socotea conformă cu dorinţele lui, dar deodată îl cuprinse groaza.
— Pentru un bătrîn, nu-i frumos, bîigui el.
— Ai dreptate. Noi nu mai avem de-a face cu femeile nici măcar în vis, zise celălalt,
în sfîrsit temperat.
— Ai urcat vreodată pe Fuji? întrebă Shingo.
— Pe Fuji? Muntele Fuji? Suzumoto făcu o mutră uimită.
Nu. De ce?
— Nici eu. Am îmbătrînit fără să mă fi urcat pe Fuji...
— Nu înţeleg. Are vreo legătură?
Shingo începu să rîdă. „Eşti nebun!" zise el.
Secretara, care îşi făcea socotelile la abac, aşezată la o masă, aproape de uşă,
pufni şi ea în rîs.
— Mai mulţi oameni decît ne închipuim noi ajung la capătul vieţii fără să fi văzut
cele trei peisaje clasice ale Japoniei. Care o fi procentajul japonezilor care au urcat pe
Fuji?
— Oh... Poate că unu la sută.
Suzumoto îşi urma ideea lui:
— Prin compensaţie, norocul lui Mizuta nu-1 are decît un om la zeci, la sute de
mii...
— Lozul cel mare, cu alte cuvinte! Cu toate astea, familia defunctului nu cred că e
prea mulţumită.
— Apropo de familia defunctului: doamna Mizuta a venit şi mi-a făcut o vizită, zise
Suzumoto pe un ton ceva
70
 mai profesional. Ea mi-a încredinţat astea, continuă el, dezlegînd pînza în care era
învelit un pachet destul de mic.
Iată, nişte măşti. Măşti no. Doamna Mizuta îmi propune să le cumpăr. Si am venit
să ti le arăt.
— Nu mă pricep. Am auzit despre existenta lor, dar n-am văzut pînă acum nici
una, întocmai ca şi cu cele trei peisaje celebre ale Japoniei.
Erau două cutiuţe, din care Suzumoto scoase măştile învelite în cîte o pungă.
— Asta se numeşte Jido; astălaltă, Kasshiki. Amîndouă sînt măşti de băieţi.
— De băieţi, zău?
Shingo o luă pe a lui Kasshiki şi o cercetă îndeaproape, apucînd între degete
şnurul de hîrtie ce trecea prin gaura urechilor.
— Uite, vezi, părul pictat pe frunte, în formă de frunză deginkgo, e o pieptănătură
de adolescent. E vorba, deci, de un novice, exact înaintea ceremonialului de majorat.
Priveşte, are chiar şi gropiţe în obraji.
— Da.
Shingo întinse braţul, cu un gest ce-i era obişnuit.
— Domnişoară Tanizaki, ochelarii te rog!
— Poftim! Aşa-i! Se zice că măştile trebuie privite de la capătul braţului, ridicîndu-
le puţin. Prezbitismul e tocmai bun pentru contemplarea măştilor no. Punîndu-le puţin
în umbră, niţel aplecate.
— Parcă recunosc pe cineva care-i seamănă. E foarte realist.
Vizitatorul îi lămuri că a apleca masca, se numeşte „a o înnoura". Expresia ei
capătă atunci o urmă de melancolie.
Dar dacă o răstorni pe spate, se numeşte „a o lumina", căci atunci figura pare
veselă. Dacă o mişti de la stînga la dreapta, se numeşte „a te servi", sau mai bine „a tăia",
cum se zice.
— îmi aminteşte de cineva, repetă Shingo. Mi-e greu să-1 iau drept un băiat, dar
drept un tînăr, mai curînd...
— Altădată copiii erau precoci. De altfel, ceea ce se numeşte un chip copilăresc,
ne-ar apărea ridicol aici. Uită-te
71
bine la el, e un băiat, pe cînd Jido e un geniu. Cred că simbolizează pe tînărul care
nu îmbătrîneşte niciodată.
Shingo cercetă masca lui Jido, mişcînd-o după indicaţiile lui Suzumoto. Masca
avea o panglicuţă, ca aceea a fetitelor.
— Ce zici de asta? O iei?
Bătrânul puse masca pe masă.
— Ţie ti le-a oferit. Cumpără-le, deci, tu.
 — Eu am cumpărat. Ca să-ţi spun drept, văduva mi-a adus cinci măşti. Eu am
păstrat două măşti de femei. Am mai luat una pentru Unno. Acum, am venit la tine.
— Aşa, atunci înseamnă că ai adus ce-a mai rămas. Măştile de femei le-ai păstrat
pentru tine. Ai socotit bine!
— Le preferai pe acelea?
— Dacă le preferam? Nu, n-am nici o preferinţă.
— Dacă doreşti, pot să ţi le aduc pe ale mele. Ar fi o uşurare pentru mine, dacă le-
ai vrea. Cunoscînd modul cum a murit Mizuta, mi s-a făcut milă de văduvă şi n-am
îndrăznit s-o refuz. Dar mi s-a explicat că aceste măşti sînt mai bune decît cele feminine.
Un etern adolescent, nu e minunat, spune?
— Mizuta e mort. Toriyama, despre care se spune că le-a privit timp îndelungat la
Mizuta, a murit şi el alaltăieri. Nu e prea plăcut!
— Dar nu uita, masca asta încarnează pe eternul adolescent!
— Ai fost la înmormîntarea lui Toriyama?
— Am dat dovadă de multă nepoliteţe, dar m-a împiedicat ceva.
Suzumoto se ridică.
— Oricum, ti le las. Studiază-le în linişte. Dacă nu-ti plac, poţi să le oferi altcuiva.
— Nu e treaba mea să-mi placă sau să-mi displacă. Am impresia că aceste măşti
au o anumită valoare. Atunci, a le păstra fără a le folosi, în altă parte decît la no,
înseamnă să le lipseşti de viaţă.
— Totuşi...
— Şi preţul? Sînt scumpe? făcu Shingo ca şi cum ar fi vrut să-l oprească.
72
— Da. I-am spus doamnei Mizuta să scrie preţul pe panglicuţele de hîrtie. Ea a zis
că preţul reprezintă cam valoarea lor. Dar poate că va face o reducere.
Shingo, punîndu-şi ochelarii, încercă să îndepărteze panglicuţele de hîrtie. Astfel
obiectul se vedea mai bine si el fu cît pe-aci să scoată o exclamaţie, într-atît de frumos i
se păru desenul părului şi al buzelor lui Jido.
După plecarea lui Suzumoto, secretara se apropie de birou.
— Nu e frumoasă?
Eiko dădu din cap, fără să spună nimic.
— Vrei s-o pui pe faţă?
— Cum, eu?... Ar fi caraghios! Şi apoi, sînt îmbrăcată cu haine occidentale! Totuşi,
cînd bătrînul îi întinse masca, ea si-o puse singură pe fată, legînd panglicuţele la ceafă.
— Mişcă încet capul.
Eiko făcu mai multe mişcări pentru a prezenta masca din diferite poziţii.
— Bun! Bun! exclamă bătrînul. N-ar fi fost nevoie de mai mult pentru ca masca să
capete viaţă.
 Fata purta o rochie de un roşu închis, părul i se revărsa pe amîndouă părţile;
totuşi, efectul era puternic.
— E de-ajuns?
— De-ajuns.
Shingo o trimise imediat să cumpere cîteva cărti ce tratau despre măştile no.
*3*
Cele două măşti aveau semnătura artistului. Shingo o căută într-o carte şi
descoperi astfel că ele nu erau opera unui maestru din epoca „clasică", Muromachi, ci a
unui artist din perioada următoare. Cu toate că era primul lui contact cu nişte măşti no,
simţea că acestea nu sînt falsuri.
— Ce obiect vrăjitoresc, zise Yasuko, care-şi pusese ochelarii ca să le privească.
Kikuko pufni în rîs.
— Cum, mamă, dumneata vezi cu ochelarii tatii?
73

Da, răspunse Shingo în locul soţiei lui, ochelarii de prezbit sînt ochelari de leneş,
poţi să-i pui pe oricare.
Yasuko se servea de aceia pe care Shingo îi scosese din buzunar.
— De regulă, soţul îmbătrîneste mai repede, dar la noi soţioara fiind mai în
vîrstă...
Shingo se simţea în vervă, îşi încălzea picioarele în kotatsu fără să-si ridice
pulpanele pardesiului.
— Partea proastă cu aceşti ochelari, continuă el, este că vedem prost mîncarea
care ni se serveşte, mai ales cînd bucatele sînt tăiate mărunt. De cînd vederea a început
să-mi slăbească, dacă apropii castronul cu orez, uite aşa, boabele îşi pierd conturul, nu
se mai disting unele de altele în ochii mei; şi asta e neplăcut pentru privire!
In timp ce vorbea, Shingo admira măştile.
Sfîrşi totuşi prin a observa că nora sa îi ţinea hainele în faţă, asteptînd ca el să se
schimbe; totodată constată că Shuichi era şi în seara asta plecat.
Shingo se ridică să se schimbe, fără a-si lua ochii de la măştile puse pe încălzitor,
ferindu-se astfel să întîlnească privirile lui Kikuko. Aceasta aranja costumul ca şi cum
nu se vorbise de nimic, fără măcar să se uite la măşti.
— Da, sînt obiecte vrăjitoreşti, repetă Yasuko. Parcă ar fi nişte capete tăiate.
Shingo se întoarse lîngă kotatsu.
— Care este, după părerea ta, cea mai frumoasă?
— Asta, răspunse fără şovăire Yasuko, luînd masca lui Kasshiki. Ai zice că-i un
om viu.
— Găseşti?
 Dezamăgit de judecata superficială a lui Yasuko, Shingo explică:
— Amîndouă datează din aceeaşi epocă, fără să fie făcute de aceeaşi mînă. Sînt
contemporane cu Toyotomi Hideyoshi.
îşi aplecă faţa tocmai deasupra lui Jido.
Kasshiki avea trăsături virile, sprîncene stufoase, în timp ce Jido, mai asexuat, îşi
arcuia în sus sprîncenele în formă de semilună, sprîncene de fată.
74
Shingo apropie din ce în ce mai mult masca în dreptul ochilor. Pielea, netedă ca a
unei adolescente, apărea moale la privit si căpăta, pe măsură ce distanţa se micşora,
căldura unei epiderme omeneşti. Deodată, însufleţindu-se, masca îi zîmbi, galeşă.
— Ha! Shingo era cît pe-aci să leşine.
La zece centimetri de faţa lui, o femeie vie îi zîmbea, cu un surîs senin şi frumos.
Ochii, gura, trăiau aidoma, în găurile goale ale pupilelor se inseraseră irişii negri.
Buzele vopsite păreau uşor umezite.
în timp ce Shingo, cu răsuflarea tăiată, apropia masca, aducînd-o pînă lîngă vîrful
nasului, pupilele negre se îndreptau către el, carnea buzei inferioare se umfla. Ar fi vrut
parcă să o sărute. Scoase un suspin lung înainte de a-şi retrage faţa din preajma ei.
De la distanţă, tot ceea ce se petrecuse nu părea decît o amăgire; totuşi, continua
să privească masca, gîfîind.
Posomorit, Shingo băgă la loc masca lui Jido, în punga de pînză roşie cu fire
aurite, şi întinse cutiuţa lui Kasshiki soţiei sale: „împacheteaz-o!"
Shingo avu impresia că zăreşte fundul buzei inferioare, partea unde roşul
pronunţat se atenuează. Gura întredeschisă era fără dinţi. Pe masca pictată în alb,
buzele ieşeau în evidenţă ca nişte flori roşii pe zăpadă.
Nu era prea cuviincios, o perversiune de neiertat, să priveşti o mască no vîrînd-o
sub nas. Nu acesta era modul de a o examina pe care-1 prevăzuse autorul ei. Shingo
simţi emoţia secretă a artistului care făcuse masca, aşa încît, privită de la distanţă, pe
scenă, să pară însufleţită, si totuşi să fie şi mai tulburătoare cînd o apropii pînă la
atingere.
Emoţia pe care o simţise, acea tresărire ca sub impulsul unei priviri fatale, îl făcu
să presupună că descoperise taina iubirii ce-1 stăpînise pe sculptor. De altminteri,
masca era mai tulburătoare decît o femeie reală.
încercă să rîdă şi să pună această impresie pe seama vederii lui slabe. Poftim,
strînsese o femeie în braţe, în vis, o găsise pe secretara lui frumoasă cu o mască pe faţă,
era
75

cît pe-aci să sărute buzele lui Jido. Ce de bizarerii... Se întrebă dacă nu se clatină
ceva în el.
De cînd îi slăbise vederea, Shingo nu mai atinsese cu obrazul său faţa unei fete.
Asta să producă oare o plăcere înduioşătoare unui prezbit?
Shingo îi povesti soţiei lui că această mască îi aparţinuse lui Mizuta, cel care
murise într-un hotel termal şi în memoria căruia primiseră ei un ceai atît de bun.
— E un obiect vrăjitoresc, repetă Yasuko.
Shingo bău o ceaşcă de ceai obişnuit, în care turnase cîteva picături de whisky.
în bucătărie, Kikuko tăia mărunt nişte ceapă pentru o mîncare de doradă.
*4*
într-o dimineaţă dinspre sfîrşitul anului, în ultima lună, Shingo privea, în timp ce-
si rădea barba, spre Teru, care se încălzea la soare cu căţeii ei.
Nici cînd aceştia începuseră să iasă din culcuşul lor de sub podea, nu se ştia încă
dacă erau patru sau cinci. Uneori, Kikuko îi prindea pe cei care ieşeau şi-i aducea în
casă; în braţele ei stăteau liniştiţi, dar, fiindcă fugeau cînd vedeau pe cineva şi nu
apăreau niciodată toţi împreună, tînăra femeie susţinea ba că erau patru, ba că erau
cinci.
în dimineaţa aceea însorită se puteau număra cinci în colţul unde Shingo văzuse
stolul de presuri zburînd printre vrăbii. Mai înainte, la poalele colinei, se afla grămada de
pămînt scos pentru construirea unui adăpost antiaerian; în timpul războiului acolo se
cultivau legume. Acum orătăniile veneau aici să se scalde în soarele de dimineaţă.
Aproape veştede, bălăriile înalte, cărora păsările le ciuguliseră spicele, se înclinau
de la poalele colinei către această movilă de pămînt. O iarbă moale crescuse deasupra ei.
Bătrînul fu mişcat văzînd că Teru, în înţelepciunea ei, alesese tocmai colţul acesta.
76
înainte de scularea celor din casă, sau chiar după aceea, în timp ce ei îşi făceau de
lucru cu pregătirile de dimineaţă, căţeaua îşi aducea aici puii spre a-i alăpta la soare. Se
bucura de momentul acesta matinal, cînd nu era stingherită de nimeni. Shingo surîse
privind acest tablou ce amintea reînnoirea, căci, deşi mai erau trei zile pînă la sfîrşitul
anului, soarele din Kamakura părea de pe acum primăvăratic.
Totuşi, el observă cum căţeii, supunîndu-se asprei legi a naturii, se îmbrînceau
între ei ca să apuce o ţîţă, apoi apăsau cu vîrful labelor ca să sugă laptele. Iar Teru, poate
fiindcă puii erau acum mari, căci se căţărau pe movilă, îşi răsucea uneori trupul sau se
întindea pe burtă, ca şi cum ar fi fost obosită de atîta alăptat. Ţîţele ei aveau urme roşii,
făcute de ghearele şi dinţii celor mici.
în sfîrşit, căţeaua se ridică, se descotorosi de pui şi coborî în fugă de pe movilă.
Unul negricios, care se încăpăţîna să se ţină după ea, căzu pe spinare, rostogolindu-se
pînă la capătul pantei; asta însemna o prăvălire de circa un metru.
Bătrînul tresări.
 Căţeluşul se ridică cu greu; rămase cîteva clipe ca buimăcit, apoi începu să alerge
deodată, mai mult tîrîndu-se pe pămînt.
Shingo se miră, căci această atitudine a micului animal, deşi o vedea fără îndoială
pentru prima dată, trezea totuşi în el impresia că o mai văzuse cîndva.
— A, tabloul lui Sotatsu! bîigui el după ce reflectă cîteva clipe, în mărime naturală!
Aruncîndu-şi odată privirea asupra unei reproduceri ce reprezenta un căţel pictat
de Sotatsu, el crezuse că vede un fel de jucărie stilizată. Era însă un realism viu; această
constatare îl izbise atunci.
Dacă s-ar adăuga puţină demnitate, puţină eleganţă siluetei căţelului, el ar părea
exact cel din tablou. Shingo îşi anunţi că si masca lui Kasshiki i se păruse reală şi că
semăna cu cineva. Sculptorul acestei măşti era un contemporan al pictorului Sotatsu.
77

Acum Shingo ar fi fost gata să susţină că Sotatsu pictase puiul unei căţele
oarecare.
— Hei! Veniţi să-i vedeţi! Au apărut toţi căţeii!
Ceilalţi patru coborau încet movila, precauţi, împiedi-
cîndu-se în labele lor minuscule.
Contrar speranţei lui Shingo, nici negriciosul, nici fraţii lui nu mai reproduceau
mişcarea pe care o imprimase pe pînză penelul pictorului.
Metamorfoza unui căţel într-un tablou S5tatsu, a unei măşti de teatru îhtr-o
femeie reală şi invers, constituiau poate revelaţia pe care i-o produsese o privire aruncată
la întîmplare...
Bătrînul agăţă pe un perete masca lui Kasshiki, în timp ce a lui Jido fu ascunsă,
ca un obiect esoteric, în fundul unui dulap.
La chemarea lui Shingo, Yasuko şi Kikuko veniră repede în camera de toaletă.
— Voi, femeile, fiindcă nu vă bărbieriţi, nu vedeţi nimic!
Cu o mînă pusă uşor pe umărul soacrei sale, Kikuko protestă:
— Femeile au prea multă treabă dimineaţa, nu-i aşa, mamă?
— Aşa-i. Unde e Teru? întrebă Yasuko. Unde s-a dus nebuna abandonîndu-şi
căţeii, bieţii de ei?
— O să ne pară rău cînd îi vom abandona şi noi, zise Shingo.
— Doi am si găsit cui să-i dăm.
— Ce spui? S-au şi ivit amatori?
— Da. Adică pentru unul e stăpînul lui Teru. Vrea o căţeluşă.
— Auzi colo! Sub pretext că Teru e o căţea vagaboandă, dumnealui vrea să ceară
în schimb una mică?
— Aşa se pare, zise Kikuko, răspunzînd apoi la întrebarea de mai înainte: Mamă,
Teru s-a dus să mănînce prin vecini. Şi tînăra femeie explică: Deşteptăciunea acestei
căţele uimeşte pe toată lumea şi toţi vorbesc despre ea. Ştie cînd se pune masa prin
casele de primprejur şi apare tocmai la momentul potrivit.
78
— Cum aşa! făcu Shingo, resimţind o uşoară dezamăgire, în timp ce noi îi dăm de
mîncare dimineaţa şi seara crezînd că s-a obişnuit la noi, dumneaei dă tîrcoale pe la
vecini la ora mesei?
— Nu atît la ora mesei, cît la ora spălatului vaselor, preciza Kikuko. Toţi vecinii mă
întreabă cînd mă văd: „Ei, de data asta Teru a fătat la dumneavoastră?" şi îmi cer veşti
despre ea. Copiii din cartier au venit în lipsa dumitale să le arăt căţeii.
— După cum se vede, javra se bucură de o mare popularitate.
— Chiar aşa, zise Yasuko. O doamnă mi-a povestit ceva amuzant. Ascultaţi: „Dacă
Teru a fătat la dumneavoastră, asta înseamnă că o să vi se nască un copil în casă!" Teru,
zicea ea, a făcut ca tînăra căsătorită din familia lor să aibă un copil. Căţeaua asta poartă
noroc!
— O, mamă! murmură Kikuko, roşindu-se, şi-şi retrase mîna de pe umărul
bătrînei.
— Eu nu repet decît ceea ce spun vecinele.
— Ce legătură, între un cîine şi o fiinţă omenească!
Reflecţia lui Shingo cădea rău, dar Kikuko ridică faţa pe
care o lăsase în jos.
— Tatăl domnului Amamiya îi poartă foarte mult de grijă lui Teru. A venit să-mi
spună să ne îngrijim de ea. Era atît de politicos, încît mă fîsticisem.
— Cum să nu! decretă bătrînul. A venit la noi, să rămînă aici!
Amamiya era vecinul stăpînului lui Teru. întreprinderea lui de negoţ dăduse
faliment şi el fusese nevoit să-şi vîndă casa, apoi se mutase la Tokyo. îşi întreţinea cei doi
părinţi bătrîni, care se ocupau încă de micile lor afaceri, dar fiindcă locuinţa de la Tokyo
nu era mare, îi lăsase la Kamakura.
In vecini, bătrînului nu i se spunea decît „tatăl domnului Amamiya". Cu acesta
Teru se înţelegea cel mai bine. După ce se instalase în noua lui locuinţă, bătrînul venise
s-o vadă.
— Bine, am să-i transmit răspunsul dumitale, zise Kikuko Şi/ răsucindu-se pe
călcîie, ieşi.
79

Shingo nu se uită după ea; avea ochii aţintiţi la căţelul cel negru. Zări pe fereastră
un mare ciulin căzut la pămînt, cu petalele desfăcute, cu tulpina zdrobită în partea de
jos.
 Floarea îi era, totuşi, de un albastru intens.
„Ce plantă rezistentă!" gîndi Shingo.
80
<titlu>Cireşul de iarnă
*1*
Ploaia începu în ajunul Anului Nou şi continua să cadă şi la l ianuarie.
în această zi intra în vigoare, în mod oficial, calendarul occidental. După acest
calendar, Shingo avea şaizeci şi unu de ani, iar Yasuko şaizeci si doi.
La l ianuarie oamenii dorm de obicei mai mult, însă Shingo nu-şi putu prelungi
somnul din pricina lui Satoko, care tropăia de la un capăt la altul al verandei.
— Satoko, vino încoace! Hai să prăjim plăcintele de orez pentru dejun. Satoko, vrei
să mă ajuţi?
Aşadar, Kikuko se sculase si ea. încerca, desigur, să bage fetiţa în bucătărie, mai
departe de camera lui Shingo, dar aceasta se făcea pesemne că n-aude, deoarece
tropăiturile continuau.
— Satoko! Intră în casă! Fusako o striga din pat, însă fetiţa nici vorbă să
răspundă.
— O zi de Anul Nou ploioasă! zise Yasuko de îndată ce deschise ochii.
— Da, făcu Shingo.
— Cum se scoală, Satoko îi dă de lucru lui Kikuko! în timp ce Fusako se întoarce
pe partea cealaltă! Yasuko bolborosi aceste cuvinte pe jumătate adormită.
Lui Shingo îi veni să rîdă.
— E mult de cînd nu m-a trezit un copil în dimineaţa de Anul Nou.
— De-acum încolo se va întîmpla asta în fiecare dimineaţă, nu numai azi.
81

Nu cred. Acasă la Aihara n-au verandă, aşa că e ceva nou pentru ea; cînd se va
obişnui, probabil că n-o să-i mai facă plăcere.
Crezi? Care copil de vîrsta ei nu tropăie pe verandă?
Auzi cum îi lipăie tălpile! zise Yasuko, întinzînd urechea.
Ceea ce mi se pare curios e că această fetiţă care se apropie de cinci ani, acum,
deodată, nu are decît trei1.0 adevărată scamatorie! Pentru mine, a mă întoarce de la
şaizeci si patru la şaizeci şi doi, nu înseamnă o diferenţă chiar aşa de mare.
— Pardon! Nu e tocmai atît de simplu, iar ceea ce se întîmplă cu noi e neobişnuit:
cum aniversarea mea cade înainte de a ta, vom avea cîtva timp aceeaşi vîrsta. De la ziua
mea de naştere, pînă la a ta.
Yasuko părea să ia cunoştinţă de acest lucru pentru prima dată.
— Iată marea descoperire! Un adevărat eveniment în viaţa noastră!
 — Se poate, mormăi bătrîna. Dar cu ce ne încîntă asta, la vîrsta la care sîntem?
— Satoko! mai strigă o dată Fusako. Satoko! Fetiţa, probabil sătulă de alergat, se
duse la mama ei: Ţi-au îngheţat picioarele!
Shingo închise ochii.
— Dacă micuţa asta s-ar juca si arunci cînd sîntem noi de faţă, ar fi minunat, zise
după o clipă de tăcere Yasuko; dar în prezenţa noastră stă bosumflată si se agaţă de
rochia maică-si.
Fiecare dintre ei încerca oare să descopere la celălalt un semn de ataşament faţă
de fetiţă? Shingo, cel puţin, crezu că simte cum soţia lui îl sonda în acest sens. Se
străduia el oare să fie îngăduitor? Zgomotul tălpilor care lipăiau pe podea nu-i făcuse
prea multă plăcere, căci nu-1 lăsase să doarmă; nu se poate spune că îl enerva, dar
duioşia, pe care
<notă>

1
Japonezii socotesc nou-născuţii ca avînd un an, după un sistem vechi.
</notă>
82
ar fi trebuit să i-o inspire paşii unei nepoţele, nu se manifestă. Se pare că
afecţiunea îi era în deficit!
Nu se gîndi nici o clipă că pe verandă, cu obloanele trase, era întuneric. Soţia lui
se gîndise însă de la început la asta.
Şi de aici i se născu poate compasiunea pentru fetiţă.
*2*
Dacă nefericita căsătorie a lui Fusako, care lăsase o pată obscură în firea micuţei
Satoko, trezea o anumită milă în inima bătrînului, ea îi producea mai ales o supărare
continuă, din cauză că, în fapt, nu putea s-o ajute cu nimic; mai mult încă: resimţea
durerea de a nu putea face nimic pentru ea.
Bineînţeles, părinţii n-au decît puteri limitate în viaţa conjugală a fiilor lor, dar
ceea ce-1 întrista pe Shingo mai presus de orice, acum, cînd situaţia ajunsese pînă la
punctul unde divorţul părea singura soluţie, era neajutorarea fiicei lui însăşi. Părinţii
puteau s-o adăpostească pe ea şi pe fetiţele sale, după divorţ, dar asta nu va repara
nimic, viaţa ei nu va putea să apuce din nou pe calea cea bună.
O femeie care a făcut o căsătorie proastă să nu mai aibă oare nimic de sperat în
viitor?
Cînd şi-a părăsit soţul, în toamnă, nu s-a refugiat la părinţii ei, ci s-a dus la vatra
natală, la Shinshu. De acolo i-a anunţat, prin telegramă, despre plecarea sa. Shuichi îşi
luase sarcina s-o aducă acasă.
După o lună, plecase din nou, spunînd că o va rupe o dată pentru totdeauna cu
Aihara. Poate că ar fi fost mai bine ca tatăl ei, sau fratele, să se ducă să stea de vorbă cu
soţul; ei îi propuseseră asta, dar Fusako nici nu voi să audă. Dacă ea nu se mai întoarce,
degeaba.
Yasuko se oferise să ţină fetiţele la dînsa.
— Dar tocmai despre soarta lor e vorba! ripostase Fusako, adresîndu-se mamei
sale pe un ton aproape isteric. Nu ştiu dacă mă voi mai putea îngriji de ele. Şi odată
plecată, Fusako nu se mai întorsese la ei.
83

La urma urmei, probleme de genul ăsta trebuie să fie dezbătute între soţ şi soţie.
Shingo şi ai lui se întrebaseră, îngrijoraţi, cît timp se cuvenea să aştepte în tăcere. Zilele
trecuseră în mare nelinişte, fără ca Fusako să le dea vreo veste.
Avea cumva de gînd să-si reia viaţa conjugală?
— O să stea mereu nepăsătoare? întrebase Yasuko.
— Noi stăm nepăsători! răspunsese Shingo, mohorît la chip, ca şi soţia lui.
Pe neaşteptate, în ajunul Anului Nou, Fusako reapăru la ei.
— Ce s-a întîmplat? o întîmpinase Yasuko, aruncînd o privire speriată spre fiica şi
nepoţelele ei.
Fusako se sforţa să închidă, cu mîinile tremurînde, umbrela căreia părea să i se fi
rupt una sau două vergele.
— Plouă? continuase Yasuko.
Kikuko venise în prag pentru a o lua pe Satoko în braţe.
Fusako intrase pe uşa de la bucătărie, în momentul cînd mama ei tocmai se
pregătea să pună pe un funduleţ de lemn o mîncare tradiţională de Anul Nou.
Shingo bănuia că fiica lui venise să ceară ceva bani, dar Fusako nu dădea semne
că acesta ar fi fost motivul adevărat.
Yasuko se ştersese pe mîini înainte de a intra în cameră, si rămăsese îh picioare,
fără a-şi putea lua ochii de la fiica sa.
— Frumos lucru! Te-a gonit în ajun de Anul Nou!
Tînăra femeie se porni să plîngă, fără să rostească nici un
cuvînt.
— E mai bine aşa! O ruptură definitivă! spusese Shingo.
— Măcar de-ar fi cum spui, aruncă şotia lui. N-aş fi crezut cu putinţă să goneşti
pe cineva în ajun de Anul Nou.
— Am venit de bunăvoie, declară Fusako cu o-voce sugrumată de lacrimi.
— Adevărat? Atunci ai venit numai să petreci sărbătorile în familie? îţi cer iertare.
Să nu mai vorbim despre asta acum.
O să discutăm pe îndelete mai tîrziu.
Si bătrîna se reîntoarse la bucătărie.
 Shingo fusese puţin surprins de tonul ei, dar vedea în el un anumit fond de
dragoste de mamă. De bună seamă, Yasuko fusese mâhnită de spectacolul oferit de fiica
ei intrînd
84
în casă pe uşa din dos şi în ajun de Anul Nou, precum şi de zgomotul paşilor
fetiţei pe duşumeaua din veranda scufundată în întuneric. Dar Shingo mai simţea că
nevasta lui ascundea faţă de el o anumită jenă amestecată cu nelinişte.
Fusako dormi mai mult decît ceilalţi în această zi de l ianuarie. La ora cînd trebuia
să fie la masă, îşi făcea gargara.
Toaleta ei nu se mai sfîrşea.
— Să bem cîte un păhărel pînă vine ea, zise Shuichi, care turnă sake în paharul
tatălui său. Părul dumitale a albit acum aproape tot.
— E şi firesc. La vîrsta mea albeşte în fiecare zi cîte un fir.
Uneori albeşti văzînd cu ochii.
— Poveşti!
— Ba da. Ia uită-te bine!
Yasuko şi Shuichi se uitau la capul lui coliliu; Kikuko îl privea şi ea, cu o mină
serioasă. Pe genunchi o ţinea pe cea mai mică dintre fetitele lui Fusako.
*3*
Instalaseră al doilea kotatsu pentru Fusako şi fetiţe. Kikuko se duse în camera lor.
Yasuko stătea deoparte, în timp ce bărbaţii se priveau pe deasupra paharelor. Shuichi nu
prea bea acasă la el, dar acest An Nou ploios 3 antrena poate mai mult decît capacitatea
lui de rezistenţă, îşi umplea pahar după pahar, uitind de tatăl său. Privirea începea să i
se împăienjenească.
Urmărindu-i această privire, bătrînul îşi amintea .ceea ce i se povestise: că fiul său
se dusese la metresa lui într-o stare de beţie cumplită si că o făcuse pe femeia aceea să
plîngă, cerîndu-i să cînte pentru el.
— Kikuko! strigă Yasuko. Vrei să aduci şi pentru noi nişte portocale? Kikuko
împinse uşa şi, după ce aduse fructele, bătrîna continuă: Vino să-mi ţii de urît. Stau la
masă cu o pereche de beţivi posaci!
Kikuko aruncă o privire spre soţul ei.
85

— Nu mi se pare că tata a băut prea mult, zise ea, ca să schimbe subiectul de

discuţie.
— Stăteam si meditam, mormăi Shuichi, pe un ton aproape arogant. Mă gîndeam
la viaţa dumitale, tată.
— La viaţa mea? Ce găseşti deosebit în ea?
 — O, nimic precis. Dacă ar trebui să-mi rezum cugetările, iată: viaţa dumitale e o
reuşită sau un eşec?
— Nu-ţi dau voie să mă judeci, ripostă Shingo, care păstră apoi tăcere, timp de un
minut. Pe urmă continuă: Mîncărurile care mi s-au servit în această zi de Anul Nou mi-
au amintit gustul celor de dinainte de război. Ei bine, sub acest raport, se poate spune
că viaţa mea e o reuşită.
— Mîncărurile? Ce rost au mîncărurile în afacerea asta?
— Da, mîncărurile. Oare nu totul se reduce la asta? Dacă tu zici că ai reflectat
puţin asupra vieţii tatălui tău...
— Putin, mă rog...
— O viaţă mediocră, obişnuită, destul de lungă şi care se delectează acum cu o
masă bună de l ianuarie. Cîţi cunoscuţi de-ai lui au murit încă de mult?
— într-adevăr!
— Dar dacă trebuie să judeci un părinte după reuşita sau eşecul conjugal al
copiilor lui, atunci n-am cu ce să mă mîndresc.
— Asta este impresia dumitale sinceră?
— Mai terminaţi cu prostiile astea! făcu Yasuko înălţînd capul. Aşa începeţi voi
noul an? Apoi, cu voce joasă: Fusako e alături. Să nu vă audă! De fapt, ce face acolo?
— Doarme, răspunse Kikuko.
— Şi Satoko?
— Doarme şi ea cu cea mică.
— Poftim! Dorm toate trei! Yasuko făcu nişte ochi mari si pe faţa ei se citea ceva
din acea serafică inocenţă care vine o dată cu vîrsta.
Uşa de la intrare se deschise. Kikuko se sculă în picioare.
Tanizaki Eiko venea să prezinte familiei urările sale de Anul Nou.
— Poftim! Pe o ploaie ca asta! făcu Shingo surprins, ca un ecou la exclamaţia
scoasă de Yasuko.
86 ,
— Zice că nu vrea să urce, anunţă Kikuko.
— Ah! Shingo se ridică si se îndreptă spre intrare.
Eiko îl aştepta în picioare, cu pardesiul pe braţ, îmbrăcată
într-un taior de catifea neagră; cu faţa fardată din belşug, într-o atitudine puţin
stingherită, ea părea mai mărunţică decît era în realitate. Salutul ei avea ceva silit parcă.
— Ce drăguţ să vii aici, pe potopul ăsta! Astăzi nimeni nu iese din casă. Nici eu nu
mă gîndeam să plec undeva.
Vino sus, să te încălzeşti puţin, e frig.
— Mulţumesc.
Shingo nu putu să-şi dea seama dacă atitudinea fetei se datora mersului ei pe jos,
prin ploaia rece si pe vînt, sau vreunei taine pe care voia să i-o încredinţeze. Oricum, să
vii pe un asemenea timp, i se păru vrednic de laudă.
Eiko nu se arăta dornică să urce.
— Dacă-i aşa, o să mă aventurez si eu afară. Asteaptă-mă cîteva minute aici, dacă
vrei. Am să te însoţesc. De fiecare l ianuarie am obiceiul să mă duc cel puţin la domnul
Itakura, fostul director al societăţii noastre.
încă de dimineaţă Shingo se gîndise la această obligaţie.
Vizita lui Eiko făcîndu-1 să se hotărască, se duse repede să se pregătească.
Shuichi se întinsese desigur pe pat de îndată ce tatăl său ieşise din cameră ca să
coboare în antreu, căci acesta, întorcîndu-se să se schimbe, îl văzu ridicîndu-se în capul
oaselor.
— A venit Tanizaki, zise Shingo.
Ca şi cum această vizită nu 1-ar fi privit cu nimic, Shuichi refuză să o vadă.
Cînd tatăl său ieşi pe uşă, Shuichi ridică puţin capul şi urmări din ochi silueta
care se îndepărta:
— Ar fi bine să te întorci înainte de miezul nopţii.
— Da, voi fi acasă devreme.
Căţeaua îi însoti pînă la poartă. Căţeluşul cel negru, apărînd nu se ştie de unde,
alergă înaintea lui Shingo, luîndu-se după mama lui. Se împiedică, udîndu-şi tot părul
de pe o latură a trupului.
— O, sărăcuţul de el!
Eiko se aplecă spre căţel.
87

— A născut cinci. Diverse persoane ne-au cerut cîte unul şi patru i-am şi dat. Nu
ne-a mai rămas decît ăsta. Dar 1-am promis şi pe el.
Trenul de pe linia Yokosuka era mai mult gol.
Privind picăturile de ploaie care loveau aproape orizontal în geamurile vagonului,
Shingo îşi spunea că e o adevărată performanţă să iasă din casă şi încercă o reală
satisfacţie.
— în fiecare an, de ziua asta, trenul e ticsit de oameni care se duc să se roage la
templul Hachiman.
Eiko înălţă din umeri.
— Dumneata vii totdeauna de l ianuarie la noi, observă Shingo.
— Da. Tînăra fată îşi ţinea faţa în jos. Chiar dacă n-aş mai lucra la
dumneavoastră, mi-ar plăcea să-mi îngăduiţi să vă fac o vizită de l ianuarie.
— N-o să mai lucrezi la birou cînd ai să te măriţi, zise Shingo. Dar ce ai? Vrei să-
mi spui ceva?
 — Nu.
— Vorbeşte deschis. Eu am mintea cam tulbure, sînt puţin ameţit.
— Glumiţi, făcu Eiko pe un ton bizar. Oricum, aş vrea să părăsesc biroul
dumneavoastră.
Shingo, pe care aceste cuvinte nu-1 surprindeau chiar cu totul, nu găsi mare
lucru să răspundă.
— Să vă vorbesc despre asta la l ianuarie!... N-am venit cu acest scop, continuă ea
cu o voce limpede şi fermă. O să discutăm altă dată.
— Bine.
Buna dispoziţie a lui Shingo se întunecă. I se părea că această fată, care lucra la
el de circa trei ani, devenea, pe neaşteptate, altă femeie.
Nu mai era, se vedea bine, aceeaşi. De fapt, n-o privise niciodată mai de aproape,
căci o considera o secretară si nimic mai mult.
Simţi deodată nevoia de a o opri, cu toate că nu avea, se înţelege, nici o putere
asupra ei.
— Dacă ai să ne părăseşti, asta va fi din cauza mea. Te-am silit să mă însoţeşti
pînă la casa unde locuieşte metresa lui
Shuichi. Ştiu că nu ţi-a făcut plăcere. Te jenează să-l întâlneşti pe Shuichi la
birou?
— M-am simţit foarte stînjenită, zise, cu sinceritate, Eiko.
Dar, gîndindu-mă bine, am înţeles că era o acţiune explicabilă pentru un tată. De
altfel, mi-am dat seama că eu am greşit. Am fost măgulită de pildă că domnul Shuichi m-
a
invitat la dans; atît de măgulită, că am acceptat să mă duc la Kinuko. Sînt
dezonorată!
— Dezonorată? Cuvîntul e cam tare!
— Am procedat rău, făcu Eiko întristată, cu ochii pe jumătate închişi. Cînd voi
pleca de la birou, ca să vă mulţumesc pentru bunătatea dumneavoastră, am s-o rog pe
doamna Kinuko să renunţe.
Shingo, surprins, era şi puţin jenat.
— Adineauri am întîlnit-o pe tînăra doamnă în antreu, ea era, nu?
— Vorbeşti de Kikuko?
— Da. M-am simţit foarte prost. Am hotărît să stau de vorbă cu cealaltă, orice-ar
fi.
Shingo se simţi cu inima mai uşurată. Optimismul lui Eiko i se transmitea şi lui.
„In definitiv n-ar fi cu neputinţă ca toată încurcătura asta să fie rezolvată de această
fată!" îşi zise în sinea lui bătrînul.
— Dar nu se cuvine să-ţi cer să încerci asemenea demers.
 — Eu singură am luat această hotărîre, din proprie iniţiativă, ca să vă arăt
gratitudinea mea.
Aceste cuvinte mari, pe nişte buze atît de mici, îi produseră lui Shingo oarecare
tulburare. Se gîndea s-o roage pe fată să pună capăt intervenţiilor ei nesocotite, dar Eiko
părea emoţionată de propriile sale „hotărîri".
— Nu-i mai pricep deloc pe bărbaţi! Cînd ai o şotie atît de drăguţă... Mă supără
cînd îl văd că-şi pierde timpul cu Kinuko, dar în ce priveşte pe soţia lui, oricare ar fi
raporturile dintre ei, n-as putea să fiu geloasă în nici un fel.
— Poate că o femeie care nu inspiră nici un fel de gelozie altor femei nu-i satisface
pe bărbaţi! făcu Shingo cu un zîmbet puţin acru.
— Mi-a spus adesea că soţia lui e copilăroasă.
89

— Ţi-a spus el asta? Dumitale?

— Da. Mie şi lui Kinuko... „Fiindcă e copilăroasă, îi place tatei", ne povestea
adesea.
— Imbecilul!
Aruncă, fără să vrea, o privire către tînăra fată, care adăugă numaidecît:
— Dar acum nu mai vorbeşte nimic, nu ne mai spune nimic despre ea.
Shingo simţi că îl cuprinde un tremur de furie. Pentru el, cuvintele fiului său se
refereau la fiinţa fizică a soţiei lui. Dar ce se aştepta el să găsească în ea? O prostituată?
Ce ignoranţă fenomenală, îşi spunea bătrînul, dar şi ce atrofiere a calităţilor spirituale!
Asta îl îndreptăţea oare să săvîrşească o asemenea necuviinţă? Să vorbească despre
nevasta lui cu Kinuko şi chiar cu Eiko!
Shingo îl judeca pe fiul său ca fiind crud, dar nu numai el, ci şi Kinuko şi Eiko i se
părură crude cu privire la Kikuko.
Shuichi să nu fie oare deloc sensibil la puritatea tinerei femei? Bătrînul se gîndise
la chipul copilăresc, alb si fin al nurorii lui, această ultimă venită în familia lor.
Să simtă o ură fizică faţă de fiul său, din pricina soţiei acestuia, aşa ceva nu era o
reacţie prea normală; Shingo îşi dădea seama de asta, dar nu putea să-şi înlăture un
astfel de sentiment.
El se însurase cu Yasuko, deşi cu un an mai mare, atunci când sora acesteia,
pentru care simţise atracţie, murise. Această înclinare puţin bizară rămăsese ca o umbră
în viaţa lui; era exact ceea ce-1 înfuria acum din pricina lui Kikuko.
Kikuko îşi înăbuşea gelozia pentru faptul că Shuichi îşi luase atît de repede o
amantă, dar, în ciuda deficienţei morale a lui Shuichi, în ciuda cruzimii lui, poate chiar
din cauza aceasta, în ea începea să se trezească femeia.
Shingo îşi spunea că, sub acest raport, Eiko era încă şi mai puţin dezvoltată decît
nora lui.
Pînă la urmă, bătrînul simţea că tristeţea îi temperează furia; ca atare, tăcu.
Eiko nu mai zise nici ea nimic. Fata îşi scoase mănuşile şi-şi netezi părul.
90
*4*
în această livadă a hanului din Atami era un cireş cu toate ramurile înflorite.
Faptul se întîmpla în luna ianuarie. Asemenea pomi sînt denumiţi „cireşi de iarnă".
Shingo auzise pe cineva spunînd că ei începuseră să înflorească încă dinainte de
Anul Nou, dar avea impresia că redescoperă acum primăvara, într-o lume diferită de
universul lui cotidian.
Bătrînul confunda florile roze ale prunilor cu cele ale piersicilor si se întreba dacă
florile albe nu sînt cumva ale unui
cais.
înainte de a intra să vadă camera, Shingo, sedus de oglindirea cireşilor înfloriţi în
apa unui izvor, înainta pînă la pîrîu şi acolo se opri o clipă, în picioare, pe un podeţ ce
trecea peste apă, contemplă această revărsare de flori, apoi, ajungînd pe celălalt mal,
admiră prunii tăiaţi în formă de umbrelă şi acoperiţi cu flori roşcate. Trei sau patru raţe
ce se bălăceau acolo se speriară si o luară la fugă. Galbenul ciocului lor, şi cel al labelor,
puţin mai pronunţat, îi aminteau de asemenea că venise primăvara.
A doua zi întreprinderea sa dădea aici o recepţie; Shingo venise s-o organizeze.
Toată treaba fusese să stea de vorbă cu proprietarul livezii.
Aşezat pe un scaun, în verandă, ca să poată privi spre grădină, observă azaleele
albe. Nişte nori groşi, de ploaie, venind dinspre vîrful Jikkoku, se îndreptau spre el; abia
atunci se îndură să intre în camera lui.
Pe masă avea ceasul de mînă şi ceasul de buzunar. Acesta din urmă mergea cu
două minute înainte, încît cele două ceasuri rareori se potriveau şi asta îl irita
totdeauna. „Dacă te enervează, mulţumeşte-te numai cu unul", spunea Yasuko.
Acest punct de vedere era just, se înţelege, dar de ani de zile Shingo se obişnuise
să poarte la el două ceasuri.
înainte de a lua masa, se dezlănţui furtuna. Curentul electric se întrerupse.
Shingo se culcă devreme.
91

Fu deşteptat din somn de un cîine care urla în grădină, de vîjîitul ploii şi al

vîntului; ai fi zis că e mugetul unui ocean pe un timp hain.
Broboane de sudoare îi străluceau pe frunte; atmosfera din cameră i se păru grea,
umedă, sufocantă, ca atunci cîhd se pregăteşte o vijelie la ţărmul mării, primăvara.
Respiră adînc, cuprins de nelinişte, ca şi cum ar fi fost pe cale să scuipe sînge.
Asta i se mai întîmplase atunci cînd împlinise şaizeci de ani, dar nu şi mai tîrziu.
— Nu-i de la piept, îşi zise el, e doar greaţă.
Simţea o durere uşoară în urechi, care se reflecta spre tirnple, pînă la frunte, îşi
frecă pieptul si fruntea cu palmele.
Mugetul acela de mare înfuriată era produs de bătaia grindinii, a vîntului şi a ploii
ce loveau în coasta muntelui; din adîncurile furtunii se desprindea un vuiet îndepărtat.
„E un tren care trece prin tunelul de la Tanna, gîndi el; nu poate să fie altceva."
Cînd trenul ieşi din tunel, răsună un şuierat ascuţit. Speriat deodată, Shingo se
trezi de-a binelea.
Vuietul se prelungise peste măsură de mult. Tunelul avea circa opt kilometri, astfel
că trenului îi trebuiau şapte sau opt minute ca să-1 străbată; or, lui i se păruse că-1
auzise din momentul cînd trenul intrase pe gura cea mai depărtată, la Kannami. Era
posibil oare ca acest vuiet al trenului în tunel să se audă pînă la opt sute de metri de
gara dinspre Atârni?
Resimţise în creier prezenţa trenului care străbătea tunelul întunecat şi totodată
uruitul ce-ţi răsuna în urechi, tot timpul traversării, pînă la ieşirea cea mai apropiată;
scoase un suspin de uşurare cînd trenul ieşi din tunel.
Totuşi, lucrul era bizar. Bătrânul rămase nedumerit. „Am să-1 întreb mîine pe
proprietar, hotărî el, şi o să telefonez la gară."
Ii trebui mult timp pînă să adoarmă din nou.
„Shingo-o-o! Shingo-o-o!" se auzi chemat prin somn. Singura care-i pronunţase
vreodată numele în felul acesta fusese sora lui Yasuko. Era o trezire de o nespusă
dulceaţă.
„Shing-o-o!" Vocea se strecurase sub fereastră, în spatele casei, şi-l chema.
92
Shingo fu în curînd trezit cu adevărat. Ropotul pîrîului care curgea prin dosul
locuinţei se înteţise. Se auzeau nişte glasuri de copil.
Shingo se sculă şi împinse obloanele în afară. Soarele de dimineaţă strălucea cu
acea strălucire căldicică ce urmează după o ploaie de primăvară. Pe cărarea ce se
întindea de partea cealaltă a pîrîului, şapte sau opt băieţi se întîlniseră ca să se ducă
împreună la şcoală. Ei să fie aceia pe care îi auzise el strigîndu-se?
Shingo se aplecă pe fereastră şi cercetă cu privirea rufele de bambus de pe malul
cel mai apropiat.

93
<titlu>Apa de dimineaţă
*1*
Cînd fiul său îi spusese, la Anul Nou, că părul îi albea, bătrînul răspunsese că la
vîrsta lui părul albeşte de la o zi la alta, ba uneori chiar văzînd cu ochii. Se gîndea la
Kitamoto.
O bună parte dintre foştii lui colegi de studenţie, acum sexagenari, eşuaseră în
viaţă, în timpul războiului sau după aceea. Eşuare teribilă, căci la cincizeci de ani omul
ajunge să fie cineva, iar redresarea e atunci mult mai grea! Aceşti oameni aparţineau
apoi generaţiei care-şi văzuse fiii pierind în război.
Kitamoto pierduse şi el trei copii. După conversiunea industriei de război,
Kitamoto, care era inginer, s-a pomenit fără serviciu.
Unul din vechii lui prieteni, făcîndu-i o vizită lui Shingo, la birou, îi povestise
următoarea întîmplare:
— Se zice că a înnebunit tot smulgîndu-şi de pe cap firele albe de păr.
Nemaiducîndu-se la slujbă, deci avînd destul de mult timp liber, îşi smulgea firele albe,
desigur ca să se distreze. Cel puţin aşa socotea la început familia lui, că e o manie fără
urmări — un lucru ce nu trebuie luat în serios. Totuşi, Kitamoto se aşeza în fiecare zi în
faţa oglinzii şi se studia îndelung. Locul pe care-1 curăţase în ajun, albea din nou a doua
zi. Părul alb era, de fapt, mult prea numeros ca să poată fi smuls tot, fir cu fir. Şedinţele
în faţa oglinzii se prelungeau de la o zi la alta. Nimeni nu-1 mai vedea umblînd prin casă.
„Ah, iar s-a dus la oglindă!" Dacă se retrăgea o clipă, se întorcea numaidecît la loc,
neliniştit. Şi nu mai contenea cu smulsul părului.
94
— Atunci cum de n-a rămas chel complet? întrebă Shingo, căruia îi venea să rîdă.
— Eh, nu-i de rîs! Nu i-a mai rămas nici un fir negru pe cap!
Shingo făcu şi mai mare haz.
— Ia gîhdeşte-te! Nu-ti spun baliverne! Prietenul îl privea pe Shingo drept în ochi:
Cu cît îşi smulgea perii albi, cu atît capul îi albea mai tare, aşa mi s-a spus. El smulgea
unul, şi alte fire albeau în jur. îşi scruta chipul cu o privire greu de definit... Părul i se
rărise de tot.
Shingo îşi stăpîni ilaritatea:
— Şi nevasta 1-a lăsat aşa, fără să-i spună nimic? încearcă el să întrebe, dar
prietenul continuă cu un aer grav:
— Iată-1 deci pe Kitamoto al nostru aproape chel. De fapt, cele trei fire care i-au
mai rămas erau albe ca neaua.
— Dar nu-1 durea?
— Cînd şi le smulgea? Apuca unul cîte unul, avînd grijă să nu prindă vreunul
negru, aşa că, în felul acesta, nu-1 durea. Numai că, după ce-ai smuls atîta păr, pielea
capului suferă, devine foarte sensibilă. Nu sîngerează, dar craniul se cojeşte, se înroşeşte,
se umflă. Pînă la urmă 1-au internat.
Puţinele fire ce i-au mai rămas, Kitamoto şi le-a smuls la spital. Te-apucă fiorii nu-
i aşa? Ce obsesie îngrozitoare!... Omul nu voia să îmbătrînească, din contra, voia să
întinerească.
Nu se poate totuşi spune dacă a început să-şi smulgă părul fiindcă înnebunise,
sau dacă a înnebunit fiindcă îşi smulgea părul.
— Dar, mă rog, s-a făcut bine?
— S-a făcut bine. A fost un miracol; pe creştetul gol-goluţ, au început să-i crească
iar fire de păr negru.
Shingo se porni să rîdă.
— Straşnică poveste!
— Nu-i poveste, i-o întoarse prietenul său, foarte serios.
Se pare că reîntinerim mult dacă ne pierdem minţile. Şi se uită la capul lui
Shingo. în ce mă priveşte, nu mai am şanse, dar la tine toate speranţele sînt îndreptăţite.
Acest prieten era foarte chel.
95

— Ar trebui, poate, să încep şi eu să-mi smulg părul? zise Shingo.

— încearcă, dar tu n-o să pui atîta pasiune în asta, ca să ţi-1 smulgi de tot.
— Nu. De altminteri, pe mine părul alb nu mă face să sufăr. Şi nici nu ţin morţiş
să rămîn cu părul negru.
— Asta fiindcă situaţia ta e stabilă. Tu ai plutit liniştit printre dezastre şi printre
suferinţele a milioane de oameni.
— Nu e tocmai atît de simplu, zise Shingo. I-ai fi putut spune lui Kitamoto că e
mai uşor să-şi vopsească părul, decît să şi-1 smulgă la nesfîrşit.
— Ar fi fost o minciună. Dacă îţi pui în gînd să te amăgeşti cu minciuni, atunci
miracolul nu se mai produce.
— După cîte ştiu, Kitamoto a murit. Aşa că, chiar dacă miracolul de care vorbeşti
tu se întâmplă, chiar dacă părul reîntinereşte...
— Ai fost la înmormîntarea lui?
— Pe vremea aceea n-am putut fi înştiinţat. Am aflat de moartea lui cînd situaţia
s-a mai îndreptat puţin, după război. La drept vorbind, fiindcă era în perioada cea mai
cumplită a bombardamentelor, nici nu m-aş fi dus la Tokyo.
— Un miracol împotriva naturii nu poate să dureze. Kitamoto s-a revoltat contra
scurgerii anilor, contra fatalităţii decăderii. Se poate, dar eu concep fatalitatea într-alt fel.
Părul lui a înnegrit din nou, dar în schimb viaţa nu i s-a prelungit. Ba chiar, cu cît a
depus o energie mai fantastică pentru ca părul negru să-i crească în locul celui alb, cu
atît şirul zilelor i s-a scurtat. Oricum ar fi, omul ăsta şi-a jucat viaţa în această aventură,
iar noi nu putem să rămînem nepăsători.
Prietenul lui Shingo dădu din cap ca pentru a-şi întări vorbele. Pe creştetul lui
şuviţe subţiri de păr pieptănate peste chelie formau o mică banderolă albă.
— Toate persoanele pe care le întîlnesc acum au părul alb. Eu însumi nu aveam
atîta în timpul războiului, dar pe urmă...
96
Shingo nu luase povestirea prietenului său drept adevărată sută la sută, ci mai
mult ca o anecdotă pe marginea căreia celălalt brodase din belşug.
Cît despre moartea lui Kitamoto, aceasta era un fapt împlinit, deoarece Shingo
aflase despre ea mai demult, din altă parte.
După plecarea prietenului său, Shingo, gîndindu-se la această întîmplare, făcu un
şir de reflecţii bizare. Moartea lui Kitamoto nu putea fi pusă la îndoială; i se părea de
asemenea cu putinţă ca părul alb al lui Kitamoto să fi fost înlocuit cu unul negru. Dacă e
adevărat că Kitamoto era nebun, fără îndoială e adevărat şi că el şi-a smuls mai înainte
tot părul de pe cap. Dacă e adevărat că şi-a smuls tot părul, fără îndoială e adevărat că
părul îi albea în timp ce se privea în oglindă. Atunci, de ce n-ar fi şi povestea prietenului
său adevărată de la un cap la altul? Bătrînul se simti străpuns de un fior.
— Am uitat să-1 întreb cum arăta Kitamoto după ce murise şi dacă părul îi era
negru sau alb.
în timp ce făcea aceste reflecţii, Shingo începu să rîdă, însă nici vorbele lui, nici
rîsul nu puteau fi auzite; el era singurul care se auzea vorbind şi rîzînd.
Chiar dacă cele auzite erau adevărate şi neînflorite, aşa cum le spusese prietenul
său, se simţea totuşi parodia. Un bătrîn vorbind despre moartea altui bătrîn în batjocură
şi cu cruzime! întîlnirea îi lăsă lui Shingo o senzaţie neplăcută.
Dintre foştii colegi ai lui Shingo, doi muriseră de o moarte curioasă: Mizuta si
Kitamoto. Primul, mort pe neaşteptate într-un hotel termal, însoţit de o femeie tînără; la
sfîrşitul anului trecut, Shingo se văzuse silit să cumpere nişte măşti no pe care le lăsase
defunctul. Cît despre Kitamoto, Shingo se pomenise că o are în preajma sa pe Tanizaki
Eiko datorită lui.
Mizuta murise după război, astfel că Shingo putuse să asiste la înmormîntarea lui,
dar moartea lui Kitamoto, în timpul bombardamentelor, nu-i fusese anunţată decît mult
mai tîrziu.
97

Cînd Tanizaki Eiko se prezentase cu o scrisoare de recomandare din partea fiicei

lui Kitamoto, Shingo descoperise că familia defunctului se stabilise în provincia Gifu,
după evacuare.
Eiko se dăduse drept colegă de clasă cu fiica lui Kitamoto, dar recomandarea
acesteia îl surprinsese mult pe Shingo, care n-o întîlnise niciodată; nici Eiko n-o văzuse
de la război încoace. Shingo le găsea pe fete cam fluşturatice. Dacă nevasta lui Kitamoto
îşi amintise, la cererea fiicei sale, de Shingo, de ce nu i-a scris ea însăşi?
Shingo nu luase prea în serios acea scrisoare de recomandare. Cînd se prezentase
Eiko, o fată slăbuţă, îi făcu impresia că e cam zvăpăiată. Totuşi o angaja şi o repartiza la
biroul său. Fata a lucrat acolo trei ani. Trei ani e puţin, dar pentru vîrsta lui Eiko e
destul de mult, avea să-şi spună mai tîrziu Shingo.
în aceşti trei ani Eiko s-a dus să danseze cu Shuichi — lucru, altfel, destul de
normal — dar ea a intrat si în casa metresei fiului său. Shingo însuşi s-a dus să vadă
acea casă condus de ea. Toate acestea păreau să fi devenit o povară pentru fată, care din
pricina asta voia să plece de la biroul lor.
Shingo nu discutase niciodată cu ea despre Kitamoto.
Ea nu ştia probabil nimic despre nebunia ce-1 lovise pe tatăl prietenei sale; cele
două fete nu puteau fi atît de apropiate, încît Eiko să se fi amestecat în familia lui
Kitamoto.
Shingo o socotea cam zvînturatecă, dar, după plecarea ei, îşi dădu seama că era
înzestrată cu o bună doză de conştiinţă şi de bunăvoinţă. Şi în plus cu un fel de puritate,
fiindcă nu era încă măritată.
*2*
— Tată, te-ai şi sculat?
Kikuko vărsă apa pe care o folosise la spălat, apoi lăsă să curgă în chiuvetă alta
rece pentru Shingo.
98
Cîteva picături de sînge căzură în această apă, diluîndu-se în ea, căpătînd o
culoare spălăcită.
Shingo îşi aminti deodată ziua cînd el scuipase sînge. Sîngele lui Kikuko i se păru
însă mai frumos. Crezu că e o uşoară hemoptizie, dar nu era decît o sîngerare din nas.
Kikuko apăsa cu un prosop pe nări.
— Capul pe spate! Capul pe spate! Shingo o cuprinse cu braţul, însă ea, ca şi cum
s-ar fi desprins, se aplecă înainte.
El o apucă de umăr ca s-o ţie, apoi îi puse mîna pe frunte şi o întoarse cu faţa în
sus.
— Lasă, tată. Scuză-mă!
Spunînd acestea, un firişor de sînge îi curse din palmă spre cot.
— Nu te mişca. Aşază-te aici, apoi ai să te întinzi puţin.
Susţinută de socrul ei, Kikuko se lăsă jos, sprijinindu-se
de perete.
— întinde-te, repetă Shingo.
Nemişcată, cu ochii închişi, cu faţa lividă, de parcă ar fi leşinat, tînăra femeie
părea neprihănită, o copilă resemnată. Shingo observă mica cicatrice la rădăcina
părului, pe fruntea ei.
— Gata? După ce se va opri sîngele, ai să te duci să te odihneşti în camera ta.
— Acum mă simt bine, zice ea ştergîndu-şi nasul cu prosopul. Chiuveta e
murdară, vreau s-o curăţ.
— Nu e nevoie.
Shingo se grăbi s-o golească, gîndindu-se la culoarea sîngelui, descompusă,
spălăcită, de pe fund. Fără a mai folosi castronasul, îşi vîrî mîinile sub robinet, să se
bărbierească, îi trecu prin gînd s-o trezească pe soţia lui ca să aibă grijă de Kikuko, dar
îşi spuse că acesteia nu i-ar face plăcere să se arate în faţa soacrei sale în starea asta.
Sîngele aproape tişnise din nasul tinerei femei, dar Shingo văzuse parcă ţîşnind
însăşi suferinţa ei.
Trecu pe lîngă bătrîn, care se pieptăna în faţa oglinzii.
— Kikuko!
— Da?
99

întoarse capul spre el, în timp ce-şi continua drumul spre bucătărie. Apoi aduse o
lopăţică. Shingo văzu izbucnind cîteva flăcărui. Ea punea cărbuni aprinşi în kotatsu din
sufragerie.
Shingo, cutremurat, lăsă să-i scape o exclamaţie; îşi aduse aminte că uitase de
fiica lui. Sufrageria era încă în întuneric din cauză că Fusako dormea cu cele două fetiţe
în camera de alături, astfel că nu fuseseră deschise obloanele exterioare.
Nu era nevoie s-o deranjeze pe bătrînă ca s-o ajute pe Kikuko, deoarece Fusako se
afla acolo. Dar el se gîndise la bătrînă şi nu la fată. Era curios.
După ce se aşeză lîngă kotatsu, Kikuko îi aduse ceaiul fierbinte.
— Ai ameţeli?
— Puţin.
— Atunci odihneşte-te în dimineaţa asta. De altfel, e încă devreme.
— Mai bine să mă mişc. Sîngele s-a oprit la frig, cîhd m-am dus să iau ziarele. Şi
apoi, se zice că dacă unei femei îi curge sînge din nas, nu e nimic, răspunse Kikuko pe
un ton potolit, în dimineaţa asta e frig, tată. De ce te-ai sculat aşa devreme?
— Nu ştiu. M-am trezit cu mult înainte de a bate clopotul de la templu. El bate la
ora şase, iarna ca şi vara.
Cu toate că Shingo se sculase primul, plecă în oraş în urma lui Shuichi. Aşa avea
el obiceiul în anotimpul urît.
La prînz îl invită pe fiul său într-un restaurant din cartierul european.
— Ai observat cicatricea pe care o are Kikuko pe frunte?
— Bineînţeles.
 — După cum ştii, naşterea ei a fost grea şi doctorul a trebuit s-o tragă cu cleştele.
N-as spune că semnul acela e o urmă a chinurilor venirii ei pe lume, însă cicatricele apar
numai atunci cînd ea e supărată.
— Ca azi dimineaţă?
— Da.
100
— Probabil era supărată din pricina sîngelui care i-a curs din nas. Cînd are o
mină proastă, cicatricea se pronunţă într-adevăr.
Kikuko îi vorbise aşadar lui Shuichi despre accidentul ei, fără ca Shingo să ştie.
Asta îi produse bătrînului o oarecare decepţie.
— încă de aseară Kikuko nu putea să doarmă, făcu Shingo.
Shuichi încruntă sprîncenele şi tăcu timp de o clipă.
— Tată, n-ai nici un motiv să te îngrijeşti atîta de ea; la urma urmei, nu e fiica
dumitale.
— Nu-i fiica mea, zici? Dar e nevasta ta!
— Tocmai! N-ai nici un motiv să te îngrijeşti atîta de nevasta fiului dumitale.
— Ce vrei să spui cu asta?
Shuichi nu răspunse.
*3*
Intrînd în camera de primire de la birou, Shingo o găsi pe fosta lui secretară
aşezată pe un scaun şi o necunoscută stind în picioare lîngă ea.
— Iată atîta vreme de cînd nu v-am mai văzut, zise Eiko, în loc de orice alt
preambul. S-a făcut cald...
Părea mai împlinită la faţă, se farda mai mult ca înainte.
Shingo îşi aminti de sînii ei pe care i-ar fi putut ţine în podul palmei, atunci cînd o
dusese la dans.
— Dînsa e doamna Ikeda, de care v-am... în timp ce-o prezenta pe prietena ei, Eiko
avea nişte priviri rugătoare, gata parcă să izbucnească în lacrimi — expresie obişnuită în
momentele sale de seriozitate.
— A, da! Ogata.
Shingo n-avea totuşi de gînd să-i spună acestei femei: „Vă mulţumesc pentru grija
pe care i-o purtaţi fiului meu!"
— Doamna Ikeda nu voia să vină. Zicea că n-are nici un rost, dar am rugat-o eu.
— Aşa? Bine. Apoi adresîndu-se lui Eiko: Vă convine aici?
Putem să ieşim, să mergem în altă parte.

101
Eiko se uită la prietena ei cu o privire întrebătoare.
 — Putem sta şi aici, răspunse aceasta fără blîndeţe.
într-adevăr, Shingo era foarte încurcat. Secretara lui îi
propusese odată să i-o prezinte pe prietena metresei lui Shuichi, dar el n-o luase
în serios. După două luni de la plecarea ei din serviciu, Eiko se ţinea de cuvînt. Shingo
fu luat prin surprindere.
îndrăgostiţii se hotărîseră, în sfîrşit, să rupă legătura?
Shingo aştepta ca Eiko sau doamna Ikeda să înceapă să spună ceva.
— Dacă am venit, zise aceasta din urmă pe un ton ce lăsa să se vadă că e
nemulţumită, e fiindcă Eiko a stăruit atît de mult. Eu nu socoteam necesar. Dar, de
vreme ce sînt aici, să vă spun: de mult o tot sfătuiesc pe Kinuko mai bine să se despartă
de domnul Shuichi. Dacă e vorba să joc vreun rol în despărţirea lor, o voi face.
— Perfect.
— Eiko vă păstrează multă recunoştinţă şi apoi e înduioşată de soţia domnului
Shuichi.
— Fiindcă e o femeie cumsecade, adăugă fata.
— Orice-ar spune Eiko în convorbirile ei cu Kinuko, în zilele noastre sînt puţine
femei care se retrag fiindcă soţia domnului e o persoană cumsecade. „Consimt să las
bărbatul care nu e al meu, dar să mi-1 redaţi pe al meu, care a murit în război", iată
cum îmi răspundea la început Kinuko. „Dacă el mi-ar fi înapoiat viu, i-as acorda toată
libertatea, chiar să aibă aventuri; chiar să-şi ia o metresă. Ce zici?" Iată ce-mi cerea ea.
Si eu mi-am pierdut soţul în război, aşa că o înţeleg bine. Kinuko spune: „Noi am îndurat
absenţa bărbaţilor noştri cînd s-au dus la război, apoi au murit acolo. Ce-o să devenim
acum? Cînd Shuichi vine să mă vadă, n-are a se teme de nimic, viaţa nu-i e ameninţată
de nimeni, poate să plece de aici sănătos şi teafăr. E adevărat?"
Shingo rîse albastru.
—Chiar dacă soţia lui e o persoană cumsecade, ea nu si-a pierdut bărbatul în
război, aşa că...
— E un fel cam dur de-a pune problema!
102
— Aşa spune ea cînd se îmbată şi începe să plîngă. Bea împreună cu Shuichi, apoi
îi spune: „Hai, du-te acasă, spune-i nevestei tale că ea nu ştie ce înseamnă să-ţi vezi
bărbatul plecînd în război. Tu, tu ai un soţ care e obligat să se întoarcă la tine. Aşa să-i
spui!" — „Da, am să-i spun!" Si eu sînt în aceeaşi situaţie, în iubirea văduvelor de război
nu intră oare şi o anume cruzime?
— Adică?
— Bărbaţii, si chiar Shuichi, sînt groaznici cînd se îmbată.
El se poartă foarte violent cu Kinuko. O sileşte să cînte, ei nu-i place. Eu sînt mai
slabă, cînt uneori cu jumătate de glas, şi-1 potolesc. Altfel ne-ar face de rîs faţă de toti
vecinii... Cînd mă pune să cînt, mă înfurii pe el, mă simt jignită. Nu zic că apucăturile lui
urîte se datoresc numai beţiei, poate sînt apucături din vreme de război. Shuichi nu s-a
distrat şi el cu tot felul de femei pe front? Cînd văd aceste zvăpăieli, ele mă fac să mă
gîndesc la propriul meu soţ, care se distra poate la fel; apoi a fost ucis. Inima mi se
strînge, mintea mi se înceţoşează. Cum să vă explic? îmi creez iluzia că sînt o femeie cu
care petrece bărbatul meu. Cînt cîntece îngrozitoare şi plîng. Mai tîrziu i-am povestit
toate astea lui Kinuko.
Ea mi-a răspuns că nu crede să se fi întîmplat aşa si cu bărbatul ei, dar pînă la
urmă... De-atunci, de cîte ori Shuichi mă pune să cînt, Kinuko începe să plîngă si ea.
Chipul lui Shingo se întunecă la auzul acestei povesti morbide.
— Ar trebui să puneţi capăt la toate astea. Pentru binele dumitale însăţi.
— E adevărat, cînd Shuichi pleacă, Kinuko îmi spune uneori pe un ton grav: „O să
ne facem de rîsul lumii dacă o s-o ţinem aşa." Dar dacă îmi vorbeşte astfel, atunci de ce
n-o rupe cu el? Se teme cumva să nu cadă şi mai jos după ruptură? O femeie...
— Ei, nu! interveni Eiko.
— Fireşte că nu, deoarece ea are de lucru. Eiko ştie.
— Da.
— Ceea ce vedeţi pe mine e făcut de ea, zise doamna Ikeda, arătînd cu o mişcare
îmbrăcămintea de pe dînsa. E
103

ajutoarea şefului de atelier. Toată lumea are o părere bună despre ea, deoarece
arunci cînd a cerut să fie angajată Eiko, a fost primită imediat.
— Lucrezi în acelaşi atelier? întrebă Shingo, surprins, uitîndu-se la Eiko.
Fata înălţă fruntea şi roşi puţin.
Intrată la acelaşi atelier de croitorie ca şi amanta lui Shuichi, ba chiar datorită
acesteia, fata o aduce azi la el pe doamna Ikeda.. Shingo nu înţelegea de ce făcea aceasta.
— îmi închipui deci că Kinuko nu-i dă prea multe griji lui Shuichi din pricina
banilor, zise doamna Ikeda.
— Nu e o problemă de bani, făcu bătrânul indignat, dar stăpînindu-se.
Doamna Ikeda, cu faţa în jos, cu mîinile puse pe genunchi, continuă:
— Cînd o văd pe Kinuko maltratată de Shuichi, iată ce spun: Omul acesta s-a
întors şi el rănit. E un soldat rănit în inimă. Aşa că... Aici, vorbitoarea ridică faţa. N-ar
putea trăi departe de dumnevoastră? îmi spun uneori, după ce-am stat şi-am reflectat
bine, că dacă ar locui singur cu soţia lui, s-ar despărţi poate de Kinuko.
— Am să mă gîndesc la asta, răspunse bătrînul înăltind capul.
Cu toate că era iritat de tonul autoritar al acestei vizitatoare, nu se putea
împiedica să nu-i dea dreptate.
 *4*
Shingo nu voia să-i ceară nimic acestei doamne Ikeda; el nu avea nimic să-i
spună, astfel că se mulţumi numai s-o asculte.
în ce-o privea pe această femeie, ea nu ţinea să-1 vadă pe el în poziţia omului care
cere ceva, dar dacă el nu-şi arăta gîndurile faţă de ea, intervenţia sa ar fi fost zadarnică.
El trebuia să recunoască măcar că doamna Dceda vorbise bine.
în aparenţă îşi ceruse scuze pentru Kinuko, şi totuşi făcuse mai mult decît atît.
104
Shingo avea impresia că trebuie să le mulţumească celor două femei; vizita lor nu
trezise în el nici cea mai mică bănuială, nici cel mai mic gînd ascuns.
Totuşi, nu era cumva atins în orgoliul lui? Plecînd de la birou, se duse la un
banchet pe care-1 organizase întreprinderea sa. Tocmai se aşeza pe locul lui, cînd o
gheişă îi şopti cîteva cuvinte la ureche.
— Cum? Sînt surd, n-aud! făcu el pe un ton întărîtat.
O apucă de umăr, dar îi dădu numaidecît drumul.
— M-aţi strîns prea tare, mă doare, scînci gheişa, frecîndu-şi umărul.
Fiindcă Shingo făcea o mutră jenată, ea îl trase în coridor:
— Veniţi o clipă aici, îi zise.
Se întoarse acasă pe la orele unsprezece seara, dar fiul său nu venise însă.
— A, te-ai întors?
în odaia de lîngă sufragerie, Fusako alăpta copilul; ea ridică faţa, cu capul sprijinit
într-un cot.
— Da, iată-mă.
Shingo îşi îndreptă ochii spre ea.
— Satoko doarme?
— Da, cea mare s-a culcat. Ştii ce m-a întrebat: „Mamă, ce face mai mult, zece mii
de yeni, sau un milion? Spune-mi ce face mai mult?" Noi am pufnit în rîs. Eu i-am spus
să-1 întrebe pe bunicul, cînd s-o întoarce, dar ea a adormit.
— Poftim! Zece mii de yeni dinainte de război şi un milion de după război! rosti
bătrînul, rîzînd. Kikuko, dă-mi, dacă vrei, un pahar cu apă.
— Da. Apă? Ţi-e sete? Şi Kikuko se ridică, cu un aer întrebător.
— Apă de puţ, nu din aceea în care s-a pus clor.
— Bine.
— Satoko nu era născută înainte de război. Eu nu eram măritată, continuă să
vorbească Fusako, din patul ei. De fapt, înainte sau după război, ar fi fost poate mai bine
dacă nu mă măritam.
Auzind scîrtîitul puţului care se afla în spatele casei, soţia lui Shingo strigă:
105
 — Scrîşnetul pompei! Cînd o aud iarna mă ia cu fiori. Pentru ceaiul tău Kikuto a
făcut acest tărăboi azi-dimineaţă cu noaptea în cap, încît am început să tremur pînă şi în
pat.
— Aş vrea ca Shuichi să se ducă să stea în altă parte cu nevasta lui, zise Shingo,
vorbind cu jumătate de glas.
— Să stea în altă parte?
— Ar fi mai bine. Mai ales dacă Fusako o să rămînă mai multă vreme la noi...
— Dar o să plec eu dacă e vorba să vă despărţiţi, zise Fusako, părăsindu-şi patul
pentru a veni mai aproape. Eu sînt cea care trebuie să trăiasc la casa mea, nu-i aşa?
— Asta n-are nici o legătură cu tine, îi aruncă tatăl ei.
— Ba tocmai, că are. Aihara mi-a spus că am un caracter urît fiindcă tatăl meu nu
mă iubeşte. Mi se ridicase un nod în gît şi nu-i puteam răspunde, însă niciodată n-am
fost jignită mai rău.
— încetişor! Puţin calm... La treizeci de ani...
— Ah, nu pot să mă calmez! şuieră Fusako, strîngîndu-şi chimonoul în jurul
frumosului ei piept.
Shingo se ridică în picioare cu un aer obosit.
— Haidem la culcare, mamă!
Kikuko, tinînd o frunză mare de copac într-o mînă, îi aduse paharul cu apă.
Shingo, în picioare, îl bău cu sete.
— Ce-i asta? o întrebă el.
— O frunză tînără de moşmon. E lună nouă. Am zărit ceva alb în faţa puţului şi
m-am dus să văd: erau frunze de moşmon, care au crescut mari.
— Ce şcolăriţă! o ironiză Fusako.
106
<titlu>Glasul în noapte
*1*
Shingo se trezi din somn la auzul unei voci; părea că geme cineva.
Om sau cîine? Nu izbuti să facă distincţie. La început, luă acest zgomot drept
urletul unui cîine.
Teru să fie oare pe moarte? Să fi fost otrăvită de careva?
Pulsul lui Shingo se acceleră brusc: „Oh!" gemu el, apăsîndu-şi mîna pe piept. Se
temea de o criză cardiacă.
Odată trezit, lucid, bătrînul înţelese că nu era cîine, ci un om, un om parcă strîns
de gît, cu limba paralizată în gură.
Shingo se cutremură: undeva se întîmpla o agresiune.
— Ascult! Ascult! se auzea vocea, într-un geamăt înăbuşit, dezarticulat.
 „Ascult!" în ghearele morţii, victima voia să audă rugile sau poruncile agresorului?
Toată zarva asta se petrecea la uşă. Un om se zbătea acolo.
Bătrînul ridică umerii, pregătindu-se să se scoale.
— Kikuko! Kikuko!
Recunoscu glasul lui Shuichi, care o chema pe soţia lui, cu limba împleticită, fără
a izbuti să-i rostească numele întreg. Probabil că era beat turtă.
Obosit, Shingo îşi lăsă capul să-i cadă din nou pe pernă.
Inima lui bătea ca o tobă. îşi ridică uşor palma deasupra gurii şi încercă să-şi
controleze respiraţia.
— Kikuko! Kikuko!
S-ar fi zis că în loc să bată cu pumnul în uşă, Shuichi o împingea cu tot trupul lui
ce se bălăbănea.
Shingo ar fi vrut să-i deschidă, după ce îşi recapătă răsuflarea, dar îşi dădu
numaidecît seama că n-ar fi făcut bine.
107

Shuichi o chema pe Kikuko cu o tandreţe şi o melancolie mişcătoare, cu o voce

îndurerată: un geamăt de copil, care, sub povara unei mari suferinţe sau în primejdie de
moarte, o cheamă pe mama lui; un strigăt ieşind din adîncurile tulburi ale păcatului. Cu
inima dezvăluită pînă la deznădejde, Shuichi făcea pe copilul răsfăţat spre a o înduioşa
pe soţia lui. Poate si pentru a căuta o iertare în beţia lui, gîndindu-se că nevasta nu-1 va
auzi. în felul lui, avea un cult pentru Kikuko.
— Kikuko! Kikuko!
Tristeţea lui Shuichi se transmitea si tatălui său. „Am chemat-o oare eu vreodată
pe nevasta mea, cu patima asta deznădăjduită?" se întrebă Shingo. Fireşte, el nu
cunoscuse niciodată durerile care trebuie că-1 chinuie uneori pe Shuichi pe cîmpurile de
luptă din afara familiei.
Shingo aţinti urechea, dorind ca tînăra femeie să se trezească si totodată ruşinat
la gîndul că ea aude vocea asta plîngăreaţă. îşi spunea că, dacă cea tînăra nu se scoală,
are s-o deştepte pe Yasuko. Dar să se scoale odată!
împinse cu vîrful piciorului sticla cu apă caldă, aruncînd-o spre capătul patului.
Nu cumva inima îi bătea atît de tare fiindcă pusese o sticlă de apă caldă la
picioare, deşi afară se zvonea acum de primăvară?
Această sticlă i-o pregătea Kikuko. I-o cerea el însuşi din cîhd în cînd, căci,
pregătită de nuna ei, îşi păstra căldura mai multă vreme, iar dopul era mai bine pus.
Yasuko, din încăpăţînare, sau fiindcă se ţinea bine chiar la vîrsta ei, nu folosea
niciodată aşa ceva. Picioarele ei erau mereu calde, între cincizeci si şaizeci de ani Shingo
se încălzea lipindu-se de soţia lui, dar de cîţiva ani el se depărta de dînsa, iar ea nu-si
apropia deloc picioarele de sticla încălzită.
— Kikuko! Kikuko!
Se auzea încă bătînd la uşă. Shingo aprinse lampa de lîngă căpătîi şi se uită la
ceas. Era aproape două si jumătate dimineaţa. Ultimul tren pe linia Yokosuka ajunge
înainte
108
de ora unu la Kamakura. Shuichi probabil că a întîrziat în vreo cîrciumă din faţa
gării.
Judecind după vocea lui, legătura cu femeia de la Tokyo n-are să mai dureze mult,
gîndi Shingo.
Kikuko se sculă şi ieşi prin bucătărie. Uşurat, bătrînul stinse veioza si murmură,
ca şi cum s-ar fi adresat lui Kikuko:
„Iată-1!"
Pesemne că Shuichi s-a agăţat de soţia lui, ca să poată merge, căci ea strigă:
— Au! Mă doare! Lasă-mă! Mă tragi de păr cu mîna stingă!
— Ah!
în bucătărie se împiedică şi căzură amîndoi pe pardoseală.
— Ei, hai, stai liniştit! Pe genunchii mei! Dacă bei prea mult ţi se umflă picioarele!
— Picioarele mele?! Mincinoase!
Probabil că Kikuko ţinea picioarele lui Shuichi pe genunchii ei, ca să-1 descalţe.
îl ierta! Shingo putea fi liniştit în privinţa asta. Poate că tînăra femeie se bucura
chiar că are prilejul să-1 ierte! Poate că ea înţelesese foarte bine chemările de afară ale
lui Shuichi!
Oricum ar fi, soţul ei se întorcea beat din casa metresei lui şi, totuşi, ea îi ţinea
picioarele în poală si-1 descălţa. Atîta îngăduinţă îl mişcă adînc pe Shingo.
După ce-şi adormi soţul, Kikuko se duse să închidă uşa de la bucătărie. Nişte
sforăituri ajunseră pînă la urechea lui Shingo; fiul său dormea buştean.
Şi arunci care putea să fie situaţia acelei Kinuko pe care Shuichi o silea să-i ţie
tovărăşie la beţiile sale? Acea femeie la care se zicea că se îmbată el, pe care o brutaliza şi
o făcea să plîngă?
Afară de asta, de cînd Shuichi o cunoştea pe cealaltă, şoldurile lui Kikuko se
rotunjiseră, cu toate că uneori se făcea palidă la faţă.
109

*2*
Sforăitul puternic al lui Shuichi se opri deodată, dar Shingo nu mai putu să
adoarmă. El se întreba dacă obiceiul de a sforăi al lui Yasuko nu-1 molipsise şi pe fiul lor
— dar nu, nu putea să fie asta, ci era pur si simplu efectul beţiei.
 De cîteva zile, Shingo n-o mai auzise pe soţia lui sforăind.
Dormea de bună seamă mai bine cînd în casă era mai răcoare.
A doua zi după această noapte de insomnie, memoria lui Shingo se dovedi încă şi
mai deficitară, fenomen penibil, ce-i provoca accese de sensibilitate exasperantă.
Chiar şi în noaptea aceea, nu oare dintr-un sentimentalism prea mare i se păruse
că simte atîta pasiune în chemările fiului său? Shuichi nu vorbea aşa numai fiindcă i se
încurca limba în gură! Poate că el nu ascundea nici o remuşcare în gesturile lui de beţiv.
A simţi dragoste, durere, în acea voce tulbure si greoaie, nu înseamnă oare a-i atribui
fiului său sentimente pe care el dorea să le vadă manifestîndu-se la Shuichi?
Oricum, Shingo, auzindu-1 strigînd astfel, îl absolvi de orice păcat şi presupuse că
şi tînăra femeie îl iartă la rîndul ei. Era, bătrînul îşi dădea seama de asta, o reacţie de
egoism părintesc, în ciuda dorinţei lui de a se arăta bun faţă de noră-sa, i se păru că, de
fapt, trecînd peste toate, lua apărarea fiului său.
Shuichi era o fiinţă nemernică: după ce se îmbătase la metresa lui, venise să bată
la uşa casei lui.
Dacă, din întîmplare, i-ar fi deschis Shingo, bătrînul 1-ar fi fixat cu privirea şi fiul
s-ar fi dezmeticit imediat. E mai bine că i-a deschis Kikuko. Shuichi a putut să intre în
casă sprijinindu-se de umărul şotiei lui; aşadar, Kikuko, victima, 1-a iertat.
Kikuko n-avea mai mult de douăzeci de ani. Ca să ajungă la vîrsta socrilor ei
împărţind viaţa cu un asemenea soţ, cîte jigniri repetate va trebui să îndure din partea
lui? Va fi ea în stare să-l ierte mereu?
110
Viaţa conjugală e o mlaştină îngrozitoare, în care se împotmolesc acţiunile rele ale
unuia sau ale altuia. Dragostea lui Kinuko pentru Shuichi, dragostea lui Shingo pentru
Kikuko, vor fi ele înghiţite într-o zi — fără să lase urme — în mlaştina care era căsătoria
lui Shuichi şi Kikuko? Shingo socoti că e bună această nouă legislaţie conform căreia
unitatea familială e asigurată de cuplu, iar nu, ca înainte, de grupul format din părinţi şi
copii.
„Pe scurt, mlaştina conjugală, zise el. Shuichi trebuie să trăiască la casa lui."
E semnul caracteristic al vîrstei lui obiceiul ăsta de a vorbi singur. După părerea
lui, la această vîrsta doar şotii mai sînt în stare să-şi suporte jignirile reciproce; în felul
acesta ei îşi adîncesc mocirla din jurul lor.
Luarea de atitudine a unei femei pare să înceapă arunci cînd se împotriveşte
apucăturilor rele ale soţului.
Shingo simţi o mîncărime la sprâncene şi se scarpină cu degetul. Se apropia
primăvara. Insomniile i se păreau mai puţin chinuitoare decît iarna, înainte de a fi fost
trezit de vocea fiului său, el fusese trezit de un vis. La început şi-1 amintea bine, dar
dimineaţa îl uitase cu totul. Bătăile de inimă să-i fi spulberat oare amintirea întregului
vis?
Totuşi, reţinuse două amănunte:
O fată de paisprezece sau cincisprezece ani avortase, iată primul; apoi aceste
cuvinte: „Şi copila a devenit o sfîntă pentru totdeauna."
în visul lui, Shingo citea o nuvelă în care aceste cuvinte constituiau o concluzie şi,
paralel cu ea, acţiunea se desfăşura ca într-o piesă de teatru sau ca într-un film.
Bătrînul nu juca aici nici un rol, era un simplu spectator.
O sfîntă care avortase la paisprezece sau cincisprezece ani, e destul de curios, dar
era vorba de o poveste lungă şi de altfel excelentă, aceea a unei iubiri între un adolescent
şi o fecioară. Cînd termină lectura şi se trezi, se pomeni că era foarte emoţionat.
Acea fecioară nu se ştia însărcinată şi nici nu avea conştiinţa că avortase; ea se
lăsase doar sedusă de un adolescent
111

de care fusese despărţită. Astfel se înfăţişa acea intrigă, fără nimic care să nu fie
firesc şi curat.
Un vis, odată uitat, nu mai poate fi recompus. De altfel, sentimentul pe care-1
încerca bătrînul la lectura acestei poveşti făcea si el parte din vis.
Acea fecioară va fi trebuit să răspundă la un nume, probabil că i-a văzut şi faţa,
dar din ea nu mai rămăsese decît o vagă impresie a dimensiunilor corpului ei sau, mai
bine zis, a micimii staturii sale. Probabil că purta un chimonou.
Shingo se întreba dacă nu întrevăzuse în acea copilă imaginea frumoasei surori a
lui Yasuko, dar i se păru că nu.
Originea acestui vis se găsea pur şi simplu într-un articol din ziarul de seară, din
ajun:
O FATĂ NAŞTE DOI GEMENI. TULBURĂTOAREA PRIMĂVARĂ DIN AOMORI.
Sub acest titlu cu litere mari se puteau citi următoarele:
„După ancheta întreprinsă de Serviciul sanitar al Prefecturii Aomori, printre
persoanele care au avortat în cadrul legii eugeniste, în sus-numita prefectură, se
numărau cinci fete de cincisprezece ani, trei de paisprezece ani, una de treisprezece ani,
şi patru sute avînd între şaisprezece şi optsprezece ani, adică fiind încă de vîrstă şcolară.
Dintre acestea din urmă, 20% frecventează liceul. Cît despre elevele de gimnaziu, ele au
domiciliul: una la Hirosaki, una la Aomori, patru la Minamitsugaru, una la Kitatsugaru.
în plus, din pricina lipsei de cunoştinţe în materie ginecologică, 2% au decedat, 2,5% sînt
grav bolnave. Iată, după datele care se cunosc, cumplitul rezultat. Dar sînt motive de
îngrijorare si mai mare prin aceea că alte tinere mame, tratate clandestin de persoane
necalificate, îşi pierd necontenit viaţa.
Cît despre naşteri, s-au depistat patru cazuri, în luna februarie crt., o elevă de
paisprezece ani, în clasa a doua de gimnaziu, a fost apucată subit de dureri şi a născut
doi gemeni. Mama şi copiii se simt bine; tînăra fată s-a întors la şcoală, unde urmează
acum cursurile de clasa a treia. Părinţii ei nu ştiau nimic despre situaţia sa.
O tînăra de şaptesprezece ani, studentă în al doilea an la colegiul din Aomori,
logodită cu unul din colegii ei de
112
clasă, a rămas însărcinată în vara trecută. Părinţii de ambele părţi au făcut-o să
avorteze, pe motivul că aceşti tineri erau încă studenţi. Totuşi, tînărul a declarat: «N-a
fost un joc.
Eu vreau să mă însor cu fata asta. O să ne căsătorim în curînd.»"
Articolul îl tulbură adînc pe Shingo, care avu şi un vis, dar adolescenţii din vis nu
erau nici urîţi, nici răi. El făcuse din toate astea o poveste de iubire pură şi o canonizase
pe fată — lucru la care, înainte de a adormi, nici nu s-ar fi gîndit.
Tulburarea lui fusese transformată în ceva foarte frumos, dar în ce scop? Ca s-o
absolve pe fată, şi totodată pe el însuşi? După toate aparenţele, în acest vis transpărea o
anumită intenţie binevoitoare.
Sentimentele lui bune, se întrebă el, au fost detestate oare de această fantasmă?
Se lăsa cumva pradă unui anumit sentimentalism? Ultima sclipire de tinereţe ce pîlpîia
la vîrstă lui înaintată îl făcea oare să se gîndească la iubirea pură a adolescenţilor?
Acest sentimentalism să-1 fi prevenit oare pe Shingo într-un sens binevoitor, spre
a-1 face să distingă, în chemările lui Shuichi, acel urlet în care se amestecau dragostea si
mîhnirea?
*3*
în dimineaţa următoare, bătrînul o auzi, din patul său, pe Kikuko scuturîndu-1
pe soţul ei ca să se deştepte.
în zilele acelea Shingo se trezea foarte devreme, deşi ar fi vrut să mai doarmă.
Yasuko, care avea somnul bun, îl cicălea mereu la cap: „Sculatul ăsta de dimineaţă al
bătrînilor nu face plăcere nimănui, întocmai ca şi obiceiul lor de a-şi băga nasul în toate
celea." De fapt, el însuşi găsea că nu e cuviincios să se scoale înaintea nurorii sale. Aşa
că deschidea fără zgomot uşa de la intrare, lua ziarele şi le citea liniştit în pat.
113

Fiul lui probabil că se dusese la baie să caute periuţa de dinţi. Sau avea crampe la
stomac? Deoarece părea că vomează.
Kikuko alergă la bucătărie. Shingo, sculîndu-se, o întîlni pe coridor, în timp ce ea
se întorcea.
— Ah, tată!
Se opri în faţa lui, înroşindu-se. Dintr-un pahar pe care-1 ţinea în mîna dreaptă
căzură cîteva picături, fără îndoială de sake rece pentru soţul ei, căruia îi era rău după
chef. Chipul fără fard, puţin palid, se îmbujora; tînăra femeie i se părea bătrînului cu
ochii somnoroşi, intimidată. Un surîs pudic dezgolea nişte dinţi frumoşi între buzele
naturale, fără ruj.
Shingo o găsi încîntătoare. în toată făptura ei stăruia încă atîta graţie copilăroasă!
Shingo îşi aduse aminte de visul lui din ajun.
Totuşi, dacă se gîndea bine, nu avea de ce să fie mirat de aceste căsătorii dintre
adolescenţi. Ele fuseseră numeroase, în timpurile de demult. Shingo însuşi simţise o
atracţie pentru sora lui Yasuko pe cînd era aproape un copil.
Kikuko, surprinsă că-1 vede pe socrul ei aşezat la masă în sufragerie, deschise
obloanele exterioare. Lumina acestei dimineţi semiprimăvăratece năvăli în odaie.
Fîstîcită poate de această lumină vie, dar şi fiindcă bătrînul, aflat la spatele ei, o
privea de acolo, tînăra femeie ridică braţele spre a-şi potrivi cîteva fire răzleţe de păr.
Marele ginkgo, copacul de lîngă templu, nu-si arăta încă mugurii noi, dar, cu
nările proaspete de dimineaţă şi graţie calităţii luminii, puteai aproape să spui că simţeai
de pe acum mirosul florilor.
Tînăra femeie, după o toaletă scurtă şi rapidă, aduse ceaşca plină cu ceai din cel
bun.
— Poftim, tată, azi am întîrziat.
De cum se scula, Shingo bea o ceaşcă de ceai făcut cu apă foarte fierbinte.
Prepararea lui era destul de delicată. Bătrînul avea impresia că nimeni nu se pricepe mai
bine decît Kikuko la asta. „Acest ceai, se întrebă el, să fie oare şi mai bun servit de mîna
unei fete?"
114
— Sake, pentru beţiv; ceai din cel bun, pentru bătrîn. Tu eşti dărnicia întrupată,
Kikuko! zise el mai mult în glumă.
— Aşadar, tată, ştiai?
— M-a trezit din somn azi-noapte. Mai întîi am crezut că urla căţeaua.
— Da, da!
Femeii, aşezată jos, cu faţa aplecată, părea că-i vine greu să se ridice.
— Şi pe mine m-a trezit, înaintea lui Kikuko, se auzi glaIsul lui Fusako din odaia
alăturată. Strigătele acelea cumplite |m-au speriat. Teru nu latră în halul ăsta.
înainta spre sufragerie în pijama, ţinînd-o pe micuţa Ku-
Iniko la sîn şi dîndu-i să sugă. La faţă era urîtă, dar avea un piept alb şi bine
făcut.
— Ce ţinută! Eşti cam neglijentă! mormăi Shingo.
— De nevoie, fiindcă aşa e şi Aihara. Cu un bărbat dez| măţat, cum vrei să fiu?
Fusako trecu copilul la sînul celălalt, apoi adăugă:
 — Dacă nu voiai ca fiica dumitale să ajungă o zoioasă, f ar fi trebuit să alegi mai
bine partida pe care i-ai oferit-o.
— Bărbaţii văd altfel lucrurile astea.
— Aşa-i! Uită-te la Shuichi!
Fusako se îndreptă spre cabinetul de toaletă.
Kikuko întinse amîndouă braţele spre ea. Mama îi dădu copilaşul cu un gest atît
de repezit, că acesta începu să ţipe; dar ea se îndepărtă fără să ţină seama de nimic.
Apăru şi Yasuko, după ce se spălase pe faţă.
— lată-mă, zise ea, luînd copilul în braţe. Ce intenţii mai are taică-su? adăugă
apoi, uitîndu-se la feţişoara de la pieptul ei. De cînd s-a întors Fusako, în ultima zi a
anului trecut, s-au scurs două luni. Zici că Fusako e neglijentă, dar tu eşti acela care te
arăţi nepăsător în lucrurile importante, în ajunul Anului Nou spuneai că totul merge
bine, că despărţirea e ca şi făcută. Cu toate astea, nu s-a întîmplat nimic. Aihara nu ne
spune nici el nimic. Cum zice Shuichi, acea Tanizaki, pe care o aveai la birou, ar fi o
semivăduvă. Se poate spune că Fusako nu e decît o semidivorţată.
— O semivăduvă?
115

— N-a fost căsătorită, dar iubea un bărbat care a murit în război.

— Păi, în timpul războiului nu era decît o copilă.
— Avea, totuşi, şaisprezece sau şaptesprezece ani, după vechiul calendar. E
normal să fi găsit un bărbat la care să-i fi rămas inima.
Shingo aprecie expresia „un bărbat la care să-i fi rămas inima" ca neaşteptată în
gura soţiei lui.
Shuichi plecă fără să fi luat micul dejun, probabil din cauză că avea gura amară,
întîrziase, după cîte se putea vedea.
Shingo mai stătu acasă pîhă la ora cînd venea prima postă.
Printre scrisorile pe care i le puse dinainte Kikuko se afla una închisă, adresată
tinerei femei.
— Kikuko! Shingo o luă si i-o întinse.
De bună seamă, Kikuko o adusese fără să se uite la numele de pe plic; ea primea
rar scrisori, iar acum se părea că nu aşteaptă nici una. Află numaidecît despre ce era
vorba.
— E de la una din prietenele mele, care a avortat şi nu se simte bine. S-a internat
în spitalul universitar din Hongo.
— Ah! Shingo îşi trase ochelarii spre a o vedea mai bine pe Kikuko la faţă.
Pesemne că n-a fost îngrijită de o moaşă cu diplomă. Aşa ceva e periculos!
Ce coincidenţă, articolul acela aseară si scrisoarea asta dimineaţă! Fu ispitit să-i
povestească visul său lui Kikuko, dar nu îndrăzni. O privea îndelung si o rămăşiţă a
tinereţii lui palpită înlăuntrul său. Apoi o bănuială îi fulgeră deodată prin minte: dacă si
Kikuko e însărcinată, dacă şi ea vrea să avorteze... Această asociaţie de idei îl îngrozi.
*4*
în timp ce trenul străbătea valea Kitakamakura, tânăra femeie privea pomii
înfloriţi cu un aer admirativ: „Ce superbi sînt!" zise.
în locul acela prunii sînt foarte deşi pe marginea căii ferate. Shingo îi privea în
fiecare zi, însă cu gîndurile aiurea.
116
Pomii trecuseră de momentul de apogeu al înfloririi, astfel că albeaţa lor în bătaia
soarelui era acum puţin ştearsă.
— Tot aşa înfloresc şi în grădina noastră, zise Shingo, numai că acolo nu sînt decît
doi sau trei. „E, mi se pare — gîndi el — prima dată, anul ăsta, cînd ea vede asemenea
pîlc de pomi înfloriţi."
Kikuko primea rar scrisori şi tot atît de rar pleca de acasă, mulţumindu-se să-şi
facă tîrguielile pe străzile din Kamakura.
Acum voia să-şi viziteze prietena internată la spitalul universitar şi Shingo o
însoţea acolo. El era neliniştit, deoarece casa amantei fiului său se afla tocmai în faţa
universităţii.
Pe de altă parte dorea s-o întrebe pe Kikuko dacă nu cumva e însărcinată,
întrebarea n-ar fi trebuit să fie greu de pus, dar el avea impresia că nu va reuşi s-o pună
niciodată.
Oare de cîti ani soţia lui nu-i mai pomenea de indispoziţiile ei? De cînd începuse
să îmbătrînească ea nu mai atinsese acest subiect, iar feminitatea sa nu se mai
manifesta deloc. Ceea ce ea sfîrşi prin a trece sub tăcere, Shingo sfîrşi prin a da uitării,
dar amintirile i se treziră din nou o dată cu dorinţa de a o chestiona pe Kikuko.
Dacă Yasuko ar fi ştiut că tînăra femeie se duce la serviciul de ginecologie al
spitalului, ar fi îndemnat-o să consulte ea însăşi un medic. Ea nu se sfia să deschidă
vorba despre copii cu noră-sa, iar bătrînul o văzuse pe aceasta ascultînd-o cu un aer
jenat.
Fără îndoială, Kikuko îi mărturisise lui Shuichi problemele ei intime. Bărbatul
căruia o femeie i se destăinuie în felul acesta trebuie să fie un bărbat de încredere. Dacă
din întîmplare o soţie găseşte altul, atunci ea şovăie să-i spună totul soţului ei. Iată ceea
ce unul din prietenii lui îi sptise cîndva bătrînului, iar el îşi amintea că ascultase cu
admiraţie aceste dezvăluiri delicate.
O fată nu-i face confidenţe tatălui ei. Shingo şi Kikuko păreau a fi evitat pînă
acum să vorbească despre amanta lui Shuichi.
117
 Dacă tînăra soţie e însărcinată, asta e la ea o hotărîre luată din pricina lui Kinuko
aceea. Lucru cumplit... Dar, la urma urmei, ea nu-i decît o femeie ca toate celelalte.
Totuşi, gîndul acesta care-1 fulgeră pe Shingo îl făcu să i se pară adevărată cruzime o
chestionare a lui Kikuko.
— Ţi-a spus mama că tatăl domnului Amamiya ne-a vizitat ieri? întrebă ea pe
neaşteptate.
— Nu, nu mi-a spus nimic.
— A venit să-şi ia adio, deoarece fiul lui îl mută la el la Tokyo. Bătrînul ne roagă să
avem grijă de Teru şi ne-a dat două cutii mari de biscuiţi.
— Pentru căţea?
— Probabil, dar una va fi poate pentru ai casei, zice mama.
Se pare că negoţul fiului său merge bine, căci şi~a mărit locuinţa. Bătrînul era
mulţumit, în orice caz.
— Cred. Un negustor îşi poate reconstrui repede o casă dacă îşi sporeşte afacerile
vînzînd tot, pînă şi proprietatea de la ţară. La noi însă, zilele se scurg fără folos şi
seamănă unele cu altele, de zece ani. Să iei în fiecare dimineaţă trenul pe linia Yokosuka,
asta mă plictiseşte cumplit. Alaltăieri, de pildă, am avut o reuniune la un restaurant, o
reuniune de bătrîni. Şi ne spuneam că au trecut cîteva decenii de cînd repetăm aceste
întilniri. A devenit obositor! Nu mai e mult şi o să fim chemaţi în altă parte!
Kikuko părea a nu fi înţeles numaidecît despre ce fel de „chemare" era vorba.
— Am ajuns la concluzia că în ziua cînd vom compărea dinaintea judecătorului,
vom fi complet nevinovaţi, deoarece noi nu sîntem decît nişte rotiţe în mişcarea cea mare
a vieţii. Şi ar fi o cruzime ca o biată rotiţă să fie osîndită!
— însă...
— Asta e. Care om, în care epocă, a trăit din plin? E o întrebare pe care putem să
ne-o punem ori cînd. Să luăm, bunăoară, păzitorul de sandale dintr-un restaurant. A
scoate papucii clienţilor, a-i orîndui într-un dulap, asta-i treaba lui zilnică. Pentru o
rotiţă de nivelul ăsta, lucrul pare mai degrabă uşor. Aşa susţinea unul dintre bătrîni,
vorbind la modul abstract... Noi am fost crescuţi cu servitoare. Ea ne-a
118
spus că şi păzitorul de sandale are o viaţă grea. într-un fel de pivniţă; cu dulapuri
pline de încălţăminte în jurul lui, el lustruieşte întruna la papuci, încălzindu-se la un
kotatsu pe care-1 ţine între picioare. Iarna îi e frig, vara îi e cald... Nevesti-mii îi plac
poveştile despre azilurile de bătrîni, aşa-i?
— Mama? Poate aşa ca femeile tinere care spun că le-ar plăcea să moară. Dar nu
cred că vorbesc serios.
— De fapt, pretenţia ei de a-mi supravieţui e întru totul fundată. Dar despre ce
femei tinere vorbeşti tu?
Kikuko şovăi:
— Şi prietene mea, în scrisoarea ei...
— Aceea de azi-dimineaţă?
— Da. Nu era măritată.
— Ah!
Tăcerea bătrînului o împiedică pe Kikuko să continue.
Trenul trecu prin gara Totsuka. Pînă la următoarea oprire mai era încă mult.
— Kikuko, începu Shingo. E un lucru la care mă gîndesc de multă vreme... Ai vrea
cumva să te muţi în altă parte?
Tînăra femeie se uita la chipul bătrînului si aştepta urmarea.
— De ce, tată? zise ea apoi, cu o voce rugătoare. Din pricină că s-a întors cumnata
mea?
— Nu. N-are nici o legătură cu Fusako. Ea e, ca să zicem aşa, pe jumătate
divorţată. Asta ar putea să-ti creeze ţie complicaţii, dar, chiar dacă se desparte definitiv
de Aihara, nu cred că are să rămînă mult timp la noi. Lăsînd-o la o parte pe Fusako, e
vorba de situaţia voastră, ca soţi. Nu crezi că interesul tău ar fi să te separi de noi?
— Nu. Eu sînt răsfăţată la voi, prefer să rămîn. Să ne separăm? Ar fi dezolant.
— Eşti prea drăguţă!
— O, nu, sînt un copil răsfăţat. Ultimii născuţi sînt totdeauna răsfăţaţi, în familia
mea, tata mă copleşea cu atenţiile lui. Poate pentru asta îmi place să rămîn în tovărăşia
voastră.
— înţeleg că tatăl tău te copleşea cu atenţiile lui. Prezenţa ta îmi aduce şi mie atîta
consolare! Ar fi dezolant să ne
119

părăseşti. Dar cînd Shuichi trăieşte aşa cum ştii şi cînd eu n-am izbutit să-ţi
vorbesc despre asta niciodată... nu merit prezenţa ta. Problema asta nu s-ar rezolva oare
mai uşor dacă voi aţi trăi singuri amândoi?
— Nu. Ştiu că dumneata eşti bun cu mine, că te îngrijeşti de mine, chiar dacă nu
spui nimic despre asta. Iar eu mă agăţ de asta, pot continua, aşa că... Ochii mari ai lui
Kikuko se umplură de lacrimi. Să mă despart de voi? Numai gîndul la aşa ceva mă
înspăimîntă. Nu 1-aş mai putea aştepta singură, tristă, dezolată.
— înţeleg, să-1 aştepţi singură... Dar ăsta nu e un subiect de discutat în tren.
Gîndeste-te la ce ţi-am spus.
Tînăra femeie părea înspăimîntă ta. Umerii îi tremurau.
Ajunseră în gara Tokyo. Shingo luă un taxi spre a o conduce pe nora lui la Hongo,
întrucît ea fusese răsfăţată de tatăl ei, sau fiindcă era tulburată în acele clipe, atenţiile
lui nu i se părură nelalocul lor.
Era prea puţin probabil ca amanta lui Shuichi să treacă tocmai atunci pe acolo;
totuşi Shingo, conştient de un anume risc, spuse şoferului să oprească, se feri să
coboare şi se mulţumi s-o urmărească pe tînăra femeie din ochi, pînă la intrarea în
spital.
120
<titlu>Clopotele primăverii
*1*
E anotimpul florilor; clopotele templelor sună toată ziua pentru sărbătoarea celei
de a şapte suta aniversări a capitalei budiste Kamakura.
Uneori Shingo nu le auzea, Kikuko părea că le ascultă tot timpul, cu toate că lucra
şi vorbea cu ceilalţi, stînd în picioare, pe cînd bătrînul trebuia să-şi aţintească bine
urechea, ca să le poată distinge.
— Ascultă! Tînăra femeie îl făcu atent: încă unul!
— Adevărat? zise Shingo, sucindu-şi capul. Tu auzi ceva, băbuţo?
— Fireşte. Tu nu-1 auzi nici pe ăsta? întrebă Yasuko, pe un ton batjocoritor. Ea
citea pe îndelete ziarele vechi de circa cinci zile, pe care le ţinea grămadă pe genunchi.
— Da, da. Acolo. Acum aud! Sună! O dată ce prinse firul sonor din aer, îi era uşor
să nu-1 mai piardă.
— Uite-1 ce încîntat e! rîse Yasuko, ridicîndu-si ochelarii ca să se uite la el.
— Domnii bonzi de la templu trebuie să fie obosiţi, căci trag clopotele toată ziua,
fără întrerupere.
— Nu ei le trag, ci credincioşii, care plătesc cîte 10 yeni pentru fiecare bătaie.
— Bună idee!
— Astea sînt clopotele pentru morţi. E planificat în aşa fel ca o sută de mii de
persoane sau un milion de persoane să le facă să sune.
— „Planificat?" Cuvîntul i se păru curios lui Shingo.
— Numai că cel de la templu e lugubru; nu-mi place să-l aud.
121

— Lugubru? Fugi de-aici!

Shingo găsea sunetul clopotelor mai curînd mîngîietor, în această duminică de
aprilie, în timp ce contempla, pe fereastra sufrageriei, cireşii din grădină.
— A şapte suta aniversare, ce eveniment mai celebrăm si azi?
— Cică cei şapte sute de ani ai marelui Buddha. Nu si cei şapte sute de ani ai lui
Nichiren, călugărul care a fundat secta? zise pe un ton întrebător Yasuko.
Shingo nu ştiu ce să răspundă. Kikuko tăcea şi ea.
— E ciudat să nu ştim noi, care locuim la Kamakura!
 — în ziarele pe care le ai pe genunchi nu scrie nimic?
— S-ar putea, făcu Yasuko, întinzînd nurorii sale teancul de ziare împăturite bine.
Ea nu păstră în mînă decît unul.
— Da, am impresia că am văzut ceva, undeva.
— Oricum, eu am citit un articol despre doi bătrîni, soţ şi şotie, care şi-au luat
lumea în cap; cazul lor m-a mişcat. Nu pot să-i mai alung din minte. L-ai citit cumva şi
tu?
— Da.
— „Vicepreşedintele Asociaţiei japoneze de canotaj — care este numit binefăcătorul
canotajului japonez", Yasuko citi o pagină de la începutul articolului, apoi comentă: Mai
era şi preşedintele unei societăţi de construcţii de bărci cu vîsle şi de iahturi. El avea
şaizeci şi nouă de ani, iar soţia lui şaizeci şi opt.
— Şi ce te surprinde în asta?
— Au lăsat nişte scrisori către familiile copiilor lor adoptivi şi către nepoţi.
Yasuko reluă lectura:
— „Cînd întrevedem o bătrîneţe demnă de plîns, în care nu vom face decît să
supravieţuim, complet uitaţi de lume, noi gîndim că e preferabil să nu ajungem atît de
bătrîni. înţelegem starea sufletească a baronului Takagi. Socotim că e mai bine să
dispărem atunci cînd toată lumea ne iubeşte încă. înconjuraţi de afecţiunea adîncă a al
or noştri, de simpatia numeroşilor noştri prieteni, de foştii noştri colegi şi de cei mai
tineri ca noi, socotim că ar trebui să dispărem." Iată ce le spuneau în scrisoarea de adio
lăsată copiilor lor
122
adoptivi, apoi iată ce le scriau nepoţilor lor: „Ziua independenţei patriei noastre
ocupate se apropie, dar viitorul e sumbru. Dacă studenţii pe care-i ameninţă mizeria
datorată războiului aspiră la pace, ei sînt nevoiţi să se mărginească a practica
nonviolenţa pe care o predica Gandhi. Cît despre noi, sîntem prea bătrîni. Existenţa
noastră prelungită pînă în aceste zile s-ar dovedi zadarnică dacă ar trebui să aşteptăm
vîrsta decrepitudinii. Măcar nepoţii noştri să păstreze despre noi amintirea unui bunic
cumsecade şi a unei bunici blîhde. Nu ştim încotro ne ducem. Vrem numai să ne sfîrşim
zilele în pace."
Yasuko se opri o clipă din citit. Shingo întorsese capul şi privea cireşii din grădină,
Bătrîna îşi aplecă ochii Spre ziar şi continuă:
— „Şi-au părăsit locuinţa din Tokyo; au făcut o vizită surorii lor din Osaka, apoi li
s-a pierdut urma... Sora din Osaka e o persoană în vîrsta de optzeci de ani."
— Soţia lui n-a scris nimic?
— Cum? Yasuko ridică, tresărind, capul.
— N-a rămas nici o scrisoare de la soţie?
 — Soţia lui? Vrei să vorbeşti de bătrîna doamnă?
— Bineînţeles. Dacă au plecat ca să moară împreună, ar fi normal ca şotia să fi
scris şi ea ceva. Imaginează-ti că eu as vrea să mă sinucid împreună cu tine, tu ai avea
fără îndoială ceva de spus. Ai scrie, nu-i aşa?
— N-aş simţi nevoia, zise cu simplitate Yasuko. Numai în sinuciderile tinerilor
scrie si femeia. Acolo este vorba, de fapt, de o dragoste neîmplinită... In cazul a doi
oameni căsătoriţi, scrie bărbatul şi asta e destul. Ce-aş avea eu de spus, acum?
— Oare?
— Dacă aş muri singură, atunci ar fi altceva!
— Dacă ai muri singură... Atunci ai avea să ne adresezi o droaie de învinuiri, nu-i
aşa?
— Nu m-aş obosi să vi le spun... La vîrsta mea...
— Ce vorbe simple! Iată o femeie bătrîna care nu vrea să moară şi nici nu-si simte
moartea aproape. Dar tu, Kikuko?
întrebă bătrînul, cu un zîmbet uşor.
123

— Eu? răspunse Kikuko încet, cu o voce şovăitoare.

— Să presupunem că te-ai sinucide împreună cu Shuichi, n-ai lăsa nici o
scrisoare de adio?
Erau vorbe spuse netam-nesam, dar de îndată ce le rosti, Shingo le regretă.
— Nu ştiu. Nu ştiu ce-aş face dacă aş fi hotărîtă să mă sinucid.
Cu degetul mare de la mîna dreaptă vîrît în obi, ca să-1 dezlege, Kikuko rămase cu
privirea îndreptată către Shingo.
— Cred că aş vrea să vă las cîteva cuvinte, zise ea.
Ochii tinerei femei se umeziră ca ai unui copil, năpădiţi
de lacrimi. Bătrînul înţelese că dacă Yasuko nu se gîndea la moarte, Kikuko nu
era străină de asemenea gînduri.
O văzu înclinîndu-se înainte. Se clătina — era gata să cadă? Dar se îndreptă şi
plecă. Yasuko se uită după ea.
— Curios! De ce plînge? A devenit isterică. Da, isterie!
Shingo deschise cîţiva nasturi de la cămaşă şi-şi vîrî palma la piept.
— Ai palpitaţii? îl întrebă Yasuko.
— Nu. Am nişte măncărimi la sîn. Vârful e tare si îmi dă mîncărimi.
— Eşti ca o fată de paisprezece ani!
Shingo îşi frecă sînul stîng cu buricul degetelor.
In acea dublă sinucidere a celor doi soţi bătrîni numai bărbatul lăsase o scrisoare,
femeia nimic. Să fie oare din cauză că ea se considerase reprezentată de soţul ei, sau
fiindcă-1 însărcinase pe el să exprime şi gîndurile ei o dată cu ale lui?
în timp ce Yasuko citea articolul acela, Shingo se întreba asupra acestui lucru
care-1 interesa: pentru că trăiesc împreună doi oameni nu mai formează decît un singur
trup, o singură inimă? Bătrîna aceea sfîrşise prin a-şi pierde orice personalitate, prin a
abdica de la ultimele ei dorinţe?
Acea femeie care nu avea nici un motiv să moară, se jertfise totuşi ca să-şi urmeze
bărbatul; în ultima lui scrisoare el putuse să vorbească şi în numele ei. Să nu fi avut ea
nici o ezitare? Ce curios!
124
La fel şi bătrîna soţie a lui Shingo spunea că, în caz de sinucidere, n-ar dori să
lase nici o scrisoare şi s-ar mulţumi cu aceea a soţului ei...
O femeie care îşi însoţeşte bărbatul pe drumul morţii, fără să spună nimic... S-ar
putea închipui şi cazul contrar, însă în general soţia se mulţumeşte să urmeze. Soţii de
genul aceleia care, acum îmbătrînită, se afla alături de el.
Bătrînul simţi o uşoară înfrigurare.
Kikuko şi Shuichi nu erau de multă vreme împreună şi totuşi aveau neînţelegeri.
Poate fusese crud cu Kikuko, poate o jignise întrebînd-o dacă ar lăsa o scrisoare în urma
ei.
Bătrînul îşi dădu seama că nora lui se afla pe marginea prăpastiei.
— Kikuko se comportă ca o copilă cu tine, e gata să plîngă pentru te miri ce, zise
Yasuko. Tu o răsfeţi, dar nu te sileşti să rezolvi adevărata ei problemă. De altfel, tot aşa
procedezi şi cu Fusako!
Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină. Pe tulpina celui mai mare se
încolăcea o viţă sălbatică, plantă care lui Shingo nu-i plăcea deloc, înainte de înflorirea
cireşilor se gîndise s-o smulgă, dar în luna martie ninsese mult, iar acum pomii erau
deja în floare.
Cu vreo trei ani mai înainte, Shingo tăiase această plantă de la pămînt, ceea ce a
avut drept efect că o întări şi mai mult.
El se gîndise atunci că nu va scăpa de ea decît smulgînd-o din rădăcini; iată ceea
ce ar fi trebuit să facă.
După cum observase odată Yasuko, bătrînul ura mai mult verdele crud al
frunzelor de yatsude. în lipsa acestora, trunchiul înalt al cireşului se distingea bine, iar
ramurile se întindeau în toate părţile, fără să fie împiedicate de nimic, unele ajungînd cu
vîrfurile pînă la pămînt. Nu-i vorbă, chiar cu această yatsude, ramurile se aplecau foarte
mult în jos.
— Ce belşug de flori!
în lumina după-amiezii petalele florilor de cireş pluteau în toată splendoarea lor
spre cerul albastru. Nici culoarea pomului, nici forma lui nu erau prea pronunţate, dar
umpleau văzduhul. Pomul se afla în apogeul înfloririi — cum puteai să crezi că toate
florile astea sînt sortite pieirii?
125

Totuşi, ele cădeau, petală cu petală, iar sub cireş era un adevărat omăt de flori
scuturate.
— Cînd citesc un articol despre tineri care se sinucid şi mor, îmi spun: „Poftim!
Alţii!", dar cînd e vorba de bătrîni mă cutremur.
— „Socotim că e mai bine să murim atîta vreme cît lumea ne iubeşte încă." Yasuko
probabil că recitise de mai multe ori acest articol despre cei doi bătrîni care s-au sinucis.
— Acum două zile, un om de şaizeci de ani a părăsit prefectura Tochigi cu un
paralizat de şaptesprezece ani, pe care voia să-1 interneze la spitalul Sfîntul Luca 1. L-a
luat în cîrcă şi 1-a purtat prin tot Tokyo, dar fiindcă băiatul acela se opunea cu
încăpăţânare să intre în spital, 1-a strîns de gît cu un prosop. Ai citit cazul în ziar?
— A, nu cred, răspunse Shingo gîndindu-se la altceva, căci studiul despre
avorturile fetelor din prefectura Aomori îl preocupa mai mult. îşi aduse aminte că avuse
chiar un vis în legătură cu asta.
Cît de mult se deosebea de bătrîna lui soţie!
*2*
— Kikuko! strigă Fusako. Maşina asta de cusut rupe mereu aţa. Merge bine? Vrei
să te uiţi puţin la ea? E un „Singer", mecanismul trebuie să fie bun. Dar poate că mi-am
pierdut eu îndemînarea. Sau poate că sînt prea nervoasă.
— Se poate să se împiedice, e o maşină de ocazie, pe care ai mei au cumpărat-o pe
cînd eram în liceu. Kikuko se apropie de cumnata ei: Dar pe mine mă ascultă. Dă-te la o
parte.
Să încerc eu.
— Ah, Satoko se ţine veşnic de poalele mele, asta mă enervează, mi-e teamă să nu-
i cos mîna. Fireşte, aşa ceva nu e cu putinţă, dar ea pune mereu mîna acolo. Cînd mă uit
<notă>

1
Spital catolic.
</notă>
126
la lucru, şi cînd ochii încep să-mi obosească, stamba şi mîna fetiţei se confundă
una cu alta.
— Trebuie să fii tare obosită!
— De-ar fi numai atît, dar sînt cu nervii zdruncinaţi. Căci, dacă-i vorba de
oboseală, şi tu eşti, Kikuko. în casa noastră numai bătrînii nu sînt obosiţi. Ce om! La
şaizeci de ani trecuţi se plînge că are mîncărimi la sîn!
 La întoarcerea de la spital, după vizita la prietena internată, Kikuko cumpărase un
cupon de stambă ca să facă rochiţe celor două nepoţele. Fusako le cosea acum, ceea ce
explica purtarea plină de drăgălăşenie faţă de cumnata sa; dar cînd Kikuko îi luă locul la
maşina de cusut, Satoko îi aruncă o privire crîncenă şi întunecată.
Fusako îşi ceru iertare; fetiţa nu-i semăna deloc.
— Vai, tanti după ce că ne-a cumpărat de rochiţă acum ne-o şi coase!
— Te rog să mă ierţi. Copila asta are caracterul lui taică-său.
Kikuko puse uşor mîna pe umărul lui Satoko.
— Vrei ca bunicul să te ducă să-1 vezi pe marele Buddha?
Acolo vor fi mulţi copii mici si ai să vezi dansuri.
Silit de Fusako, bătrînul plecă în oraş cu ea şi cu fetiţa.
Mergînd pe strada principală din cartierul Hase, observă în faţa unui debit de
tutun o camelie în miniatură. Cumpără un pachet de ţigări Hikasi şi rosti cîteva laude în
legătură cu planta. Aceasta avea cinci sau şase flori duble, deschise.
Tutungiul îi răspunse că specia asta de camelii pitice, cu petale duble, nu
valorează nimic si că numai camelia sălbatică poate încînta ochiul atunci cînd e cultivată
în ghiveci.
El îl duse pe Shingo în grădina sa, în dosul magazinului.
Acolo, la capătul unor straturi de legume ce ocupau o suprafaţă de circa
cincisprezece metri pătraţi, ghivecele erau înşirate pe pămînt. Aceste camelii sălbatice
erau nişte arbuşti bătrîni, cu trunchiul foarte viguros.
— Ca să nu se îngreuieze prea mult, le-am cules florile, zise stăpînul grădinii.
— Mai înfloresc şi acum?
127

— Ar avea mult mai multe, dar eu le las cît mai puţine; chiar şi aceea din prăvălie
avea douăzeci sau treizeci de flori.
Ii furniza o serie de explicaţii despre felul cum sînt îngrijite plantele miniaturale şi-
i vorbi despre amatorii din Kamakura.
Ascultihdu-1, bătrînul îşi aminti de numeroşi arbuşti crescuţi în hîrdaie şi care se
vedeau prin vitrinele de pe străzile comerciale.
— Mulţumesc. Bănuiesc că vă procură o mare plăcere, zise în pragul prăvăliei.
— N-am mare lucru, răspunse negustorul de tutun, dar cameliile din grădină nu
sînt tocmai urîte. Chiar dacă n-ai decît un copăcel, trebuie o atenţie extraordinară ca să
nu capete o formă pocită şi să nu se usuce. Un leac minunat contra leneviei!
Shingo, continuîndu-şi drumul, aprinse una din ţigările pe care le cumpărase.
— Au reprodus chipul marelui Buddha pe pachet. Au fost fabricate special pentru
Kamakura, zise el, dîndu-i pachetul fiicei sale.
 — Arată-mi-1! strigă Satoko, ridicîndu-se în vîrful picioarelor.
— Toamna trecută cînd ai fugit ca să te duci la Shinshu...
— Nu fugisem, îl corectă Fusako.
— N-ai văzut atunci nişte miniculturi în casa de la ţară?
— N-am văzut nimic.
— într-adevăr, căci au trecut patruzeci de ani... Bunicului tău îi plăceau asemenea
culturi, dar Yasuko e, după cum ştii, neîndemînatică. Fibrele inimii ei sînt lipsite de
delicateţe.
Şi atunci a trebuit ca sora ei, care de altfel era mai îndrăgită de tatăl lor, să se
ocupe de plante. Era o fată atît de frumoasă, încît nimeni n-ar fi crezut că e soră cu
Yasuko. O văd pînă şi acum, curată şi frumoasă, într-o dimineaţă cînd ninsese pe
policioara cu ghivecele de flori, îmbrăcată într-un chimono roşu, după moda veche, şi
pieptănată ca o fetiţă, ea scutura zăpada. Şi fiindcă era ger la Shinshu, răsuflarea ei era
ca un noruleţ alb.
Lui i se păruse că suflul acela albit de ger exala însuşi farmecul tinerei fete.
128
Fusako, aparţinînd unei alte generaţii, rămînea cu totul străină la aceste amintiri,
dar Shingo se lăsa cu plăcere în voia lor.
— Chiar şi la aceste camelii sălbatice au trecut mai bine de treizeci sau patruzeci
de ani de cînd sînt îngrijite!
Ce bătrîneţe! Oare cîţi ani îi trebuie unui trunchi ca să capete aspectul unui
muşchi umflat prin efort?
Arţarul miniatural care înflorea lîngă altar, atunci cînd murise sora lui Yasuko, o
mai fi exisfând oare, graţie îngrijirii vreunor mîini necunoscute?
*3*
Ajunseră toţi trei în curtea templului. O procesiune de copii din cor şerpuia pe
cărarea pavată, prin faţa statuii marelui Buddha. Copiii probabil că veniseră de departe,
pe jos, deoarece unii erau traşi la faţă. în dosul mulţimii îngrămădite acolo, Fusako o
ridică sus pe Satoko, care privea cu ochi lacomi spre copiii aceia cu lungi mîneci
înflorate. Fiindcă bătrînul auzise pe cineva spunînd că se înălţase un monument în
cinstea unui poem de Yosano Akiko1, făcură înconjurul templului. De bună seamă că se
crestaseră în piatră, pe postament, la dimensiuni mărite, cuvinte scrise chiar de mîna
poetei.
— Uite, scrie şi despre Sakyamuni2!
Dar Fusako nu cunoştea aceste versuri atît de celebre, ceea ce-1 miră pe tatăl ei:
La Kamakura Buddha, zeul sfînt, E doar Sakyamuni:
Un bărbat frumos.
Astfel cînta Yosano Akiko.
 <notă>

1
Yosano Akiko (1878-1942) — poetă japoneză.
2
Sakyamuni — nume dat lui Buddha, ca fiu al şefului tribului Sakya (aici,
ipostaza terestră a lui Buddha).
</notă>
129

— Marele Buddha nu înseamnă Sakyamuni, adică Buddha din istorie, ci Amida,

Buddha din meditaţii. Poeta a săvîrsit o eroare, apoi a îndreptat-o, dar poemul devenise
deja celebru cu cuvîntul Sakyamuni. De altfel, dacă ai rectifica, înlocuind pe Sakyamuni
fie cu Amida Butsu, fie cu Daibutsu, sonoritatea n-ar fi mai plăcută. Oricum, textul
gravat pe acest monument comportă o eroare.
într-un cort înălţat nu prea departe, se servea ceai verde.
Fusako avea bilete de intrare acolo primite de la Kikuko.
Bătrînul urmărea reflexele cerului în ceai; el se întrebă dacă nepoţica va bea şi ea.
Fetiţa apucă ceaşca cu o singură mînă, ţinînd-o de margine. Era un ceai preparat de
curînd, servit într-o ceaşcă obişnuită, dar Shingo întinse mina s-o ajute.
— E amar!
— Amar?
Fetiţa se strîmbă înainte chiar de a fi gustat. Cam jumătate dintr-un grup de mici
dansatoare intră si se aşezară pe bănci, aproape de uşă; celelalte rămaseră în picioare,
îngrămădite în faţa colegelor lor. Erau foarte fardate si îmbrăcate toate în chimonouri cu
mîneci lungi, ce cădeau în jos.
în spatele lor se vedeau doi sau trei cireşi înfloriţi, însă florile lor păleau pe lîngă
vesmintele în culori vii ale dansatoarelor. Mai departe soarele strălucea în frunzişul unor
copaci ceva mai mari.
— Mamă, vreau apă! ceru Satoko, îndreptînd o privire răutăcioasă spre fetiţele din
grup.
— Aici nu e, ai să bei acasă, zise Fusako, încercînd s-o potolească.
Shingo simţi deodată, si el, nevoia de apă.
în ce zi din luna martie zărise din tren o fetiţă de vîrsta lui Satoko bînd apă la
cişmea pe peronul gării Shinagawa?
Ea răsucise robinetul, apa ţîşnise, apoi, uimită, începuse să rîdă. Ce chip frumos
şi vesel avea! Mama ei potrivi robinetul. Văzînd copila aceea bînd cu atita plăcere,
bătrînul simţise apropierea primăverii; era o impresie pe care n-a uitat-o niciodată.
130
Se întrebă dacă exista vreun motiv temeinic ca şi fetiţei şi lui să li se facă sete la
vederea dansatoarelor în chimono.
 Satoko se porni să scîncească:
— Chimono! Chimono! Cumpără-mi şi mie!
Fusako se ridică în picioare.
în mijlocul grupului de mici dansatoare era una care putea să fie cu un an sau doi
mai mare decît Satoko. Sprîncenele ei scurte, groase, formau o linie descendentă; cu o
bobită de roşu la coada ochilor frumoşi, mari, părea o păpuşă.
Satoko n-o slăbea din priviri. Fusako o trase de mînă, dar, la ieşirea din cort,
Satoko voi să se îndrepte spre mica dansatoare.
— Chimono! Vreau un chimono!
— Are să-ţi cumpere tata-mare un chimono pentru serbarea copiilor, zise Fusako
— aluzie făţişă la adresa tatălui ei. Satoko n-a avut niciodată haine japoneze, de cînd s-a
născut, în afară de scutece. Da, nişte scutece făcute dintr-un chimono vechi de yukata.
Shingo se odihni într-un magazin de ceai. Acolo ceru apă. Nepoţica bău două
pahare, cu înghiţituri mari. Părăsiră curtea templului pentru a se mişca puţin. Fetiţa cu
chimono de dans şi mama ei, care o ţinea de rnînă, le-o luară înainte, cu paşi grăbiţi;
copila trecu chiar pe lîngă Satoko. Shingo presimţi un pericol; o prinse cu braţul de
umeri pe Satoko, dar prea tîrziu.
— Chimonoul! Satoko păru gata să se repeadă şi să smulgă mîneca chimonoului.
— Nu! Copila făcu o mişcare să se ferească, dar se împiedică în mîneca ei lungă si
căzu cu faţa la pămînt.
Shingo îşi acoperi ochii cu palmele. „A călcat-o!" Nu putu să audă decît propriul
său strigăt, dar avu impresia că mai multe persoane strigaseră în acelaşi timp, cu acelaşi
glas.
Un automobil se opri brusc, cu un scrîşnet de frîne. Trecătorii rămaseră pe loc,
înmărmuriţi; cîtiva se repeziră să sară în ajutor.
Fetiţa se ridică repede de jos şi se agăţă de chimonoul mamei sale. Apoi începu să
ţipe.
131

— Ce noroc! Ce noroc! Frînele au funcţionat bine. E o maşină de lux, spuse un

trecător.
— îţi dai seama, dacă ar fi fost o trăsură oarecare, copila ar fi moartă!
Satoko, cu faţa crispată, cu ochii albi de spaimă, avea o expresie îngrozitoare.
Fusako se scuza fără încetare faţă de mamă, întrebînd dacă fetiţa nu fusese
rănită, dacă mîneca lungă nu fusese ruptă, dar femeia părea că nu aude nimic.
Cînd mica dansatoare se opri din plîns, fardul i se şterse cu torul, dar ochii îi
străluceau puternic de parcă ar fi fost proaspăt spălaţi.
Shingo se întoarse acasă mai degrabă morocănos. Cea mică se auzea ţipînd.
Kikuko le ieşi înainte îngînînd un cîntec de leagăn.
— Te rog să mă ierţi, am lăsat-o să plîngă. Nu-s în stare de nimic în asemenea
situaţii, zise ea către cumnata sa.
Fie că ţipetele celei mai mici o întărîtară, fie că acasă încordarea făcu explozie,
Satoko se porni să zbiere cît o ţinea gura.
Maică-sa, fără să-i dea vreo atenţie, îşi deschise bluza si o luă pe cea mică din
braţele lui Kikuko.
— Iată, sudori reci! Sînii îmi sînt uzi!
Bătrînul aruncă, în trecere, o privire spre un pretins manuscris al lui Ryokan 1
agăţat pe perete; caracterele însemnau:
„Furtună pe cer", îl cumpărase cîhd operele lui Ryokan erau încă ieftine, dar
acesta nu era decît o copie. Fusese prevenit; de altfel, acum îşi dădea si el seama.
— Am văzut monumentul ridicat în slava poemului lui Akiko, îi spuse nurorii sale.
E gravat cu scrisul poetei şi e despre Sakyamuni.
— A, da?
<notă>

1
Ryokan (1757-1831) poet japonez.
</notă>
132
*4*
După ce terminară masa, Shingo plecă singur să se uite prin cîteva magazine de
îmbrăcăminte si prăvălii de haine vechi, dar nu găsi nimic care să i se pară potrivit
pentru Satoko. Deveni din această cauză şi mai îngrijorat, simţind un fel de teamă
nelămurită.
O fetiţă de vîrsta asta poate oare încerca o plăcere atît de puternică să posede
lucrurile frumoase pe care le vedea în jurul ei? Satoko să aibă ea pofte, dorinţe mai
accentuate decît ale altora? Sau poate dorinţele ei erau zgîndărite în acest moment în
mod anormal?
Bătrînul avusese senzaţia că trecuse printr-o criză de semi-nebunie. Dacă copila
aceea cu mîneci lungi ar fi fost călcată, ucisă, oare ce-ar fi pe capul lor acum?
Desenele de pe mînecile acelea îi reapăreau în minte cu toată limpezimea.
Vesmintele de sărbătoare de genul acela nu se prea găsesc în magazine; totuşi,
întorcîndu-se acasă cu mîinile goale, drumul însuşi pe care mergea i se părea mai
întunecat.
E cu putinţă ca Yasuko să nu-i fi cedat fiicei sale decît un singur halat de baie ca
să facă scutece din el? Tonul din glasul lui Fusako era amar, dar nu minţise cumva?
Mama ei să nu-i fi dat oare nici hăinuţe pentru copilaşi, nici vesminte pentru a se duce
să se roage la templu? Poate că Fusako voia rochii europeneşti, mai ştii?
 — Nu mi-aduc aminte, zise Shingo, cu glas tare.
într-adevăr, nu-si mai aducea aminte dacă nevasta sa îi ceruse vreun sfat în acest
sens. Dacă s-ar fi ocupat mai îndeaproape de fiica lor, această femeie urîtă ar fi născut
oare o fetiţă frumoasă? Un simţămînt de neiertată vinovăţie îi îngreuna pasul.
Cunoaştem viaţa dinainte de a ne naşte Cunoaştem viaţa dinainte de a ne naşte Şi
n-avem părinţi pe care să-i îndrăgim Şi fiindcă nu ne recunoaştem părinţii N-avem nici copii
Care să ne iubească şi să plîngă după noi.
133

Acest fragment dintr-o piesă îi reveni în minte, însă trunchiat nu reda deloc
inspiraţia înţeleptului.
Şi astfel: Buddha care a f ost, e azi plecai; Buddha care va fi n-a apărut încă. '.$•
încarnaţi între două visuri, •*
Ca să visăm între două vieţi, ><«-
Cum să cunoaştem viaţa *.
Şi s-o deosebim de vis?
Din întîmplare ne-afost dată ş:
între o mie de încarnări •
Această formă omenească...
Satoko, care era cît pe-aci s-o atace pe mica dansatoare, moştenea oare de la
Fusako acest caracter rău şi violent?
Avea în vine sîngele lui Aihara? Sau al lui Fusako? în acest caz, mergea pe linia lui
Shingo, linia paternă, sau pe cea a lui Yasuko, linia maternă?
Dacă bătrînul s-ar fi însurat atunci cu sora lui Yasuko, de bună seamă din
uniunea lor nu s-ar fi născut o fată ca Fusako şi nici o nepoată ca Satoko.
Iată un gînd ce-1 străbătea pentru prima oară.
Shingo o chemă din nou, din adîncul inimii, pe aceea pe care o iubise, într-atît de
mult ar fi dorit să găsească sprijin în ea. El avea şaizeci si trei de ara, iar acea femeie
moartă între douăzeci şi treizeci de ani ar fi totuşi acum mai în vîrstă ca el...
Cînd ajunse acasă, Fusako se culcase, cu copilul în braţe; o vedea prin uşa
glisantă ce era deschisă spre sufragerie.
— Doarme, îi spuse Yasuko, în timp ce el privea prin deschizătura uşii. Inima îi
bătea foarte tare, aşa că a luat un calmant şi a adormit.
Bătrînul clătină din cap.
— Eşti bună să închizi uşa aceea?
— Cu plăcere, zise Kikuko, ridicîndu-se.
Satoko, ghemuită la spatele mamei sale, părea că ţine ochii deschişi; ea avea
obiceiul să stea uneori aşa, liniştită şi tăcută.
 Shingo nu vorbi nimic despre colindul lui în căutarea unui chimono. Avea
impresia că Fusako nu-i povestise nimic lui
134
Yasuko despre capriciile lui Satoko, nici despre primejdia în care era să-i tîrască.
Bătrînul intră în odaia lui, unde veni şi Kikuko, aducînd cîtiva cărbuni aprinşi.
— Asează-te putin.
— Numaidecît. Dar Kikuko ieşi. Se întoarse peste puţin cu un ulcior cu apă pe o
tavă care ar fi fost de prisos, dacă nu erau si nişte flori.
Shingo le luă în mină.
— Cum se numesc? Parcă ar fi campanule.
— Crini negri.
— Adevărat?
— Da. Mi i-a dat adineauri o prietenă care practică arta ceaiului, în timp ce
vorbea, tinăra femeie deschise un dulap de la spatele lui Shingo, de unde scoase o mică
vază.
— Prin urmare ăştia sînt crinii negri! făcu Shingo, curios.
Prietena lui Kikuko îi povestise că la muzeul din Rokuso,
în cursul ultimei celebrări a aniversării lui Rikyu, crinii negri erau amestecaţi cu
flori albe de magnolia, în colţul rezervat descendenţilor direcţi ai şcolii din Enshu. Ei
erau aşezaţi într-un vas vechi de aramă, cu gîtul subţire si lung.
— Auzi, auzi! Shingo privea cu atenţie crinii negri, care aveau fiecare cîte două
flori.
— în primăvara asta a nins de zece sau douăsprezece ori, nu-i aşa?
— Da, a nins de multe ori.
— Se zice că la aniversarea lui Rikyu, care cade la începutul primăverii, era o
zăpadă de aproape zece centimetri.
Iată pentru ce crinii negri erau rari si pretiosi. E o floare de munte.
— Culoarea lor seamănă cu a cameliei negre.
— Exact. Kikuko turnă apă în vază. Am auzit spunîndu-se că, în timpul
aniversării, scrisorile testamentare ale lui Rikyu şi cuţitul de care s-a folosit ca să-şi
sfişie pîntecele, erau si ele expuse acolo.
— Da? Prietena ta e profesoară de arta ceaiului?
— Da. A învăţat asta mai demult. E văduvă de război si acum îi prinde bine.
135

— Din ce şcoală face parte?

— Din cea de la Kankyu.
Ceea ce nu-i spuse nimic lui Shingo, care era destul de neinformat în materie.
 Kikuko părea gata să aranjeze florile, dar Shingo le ţinea încă în mînă.
— S-au deschis în timp ce le-am înclinat putin, ori s-au vestejit aşa, deodată?
Campanulele se îndoaie cînd se vestejesc?
— Nu ştiu. Am impresia că de fapt crinii sînt altceva decît campanulele. Ce zici?
— Sînt de părerea ta.
— La prima privire, ai zice că-s negri, dar e o amăgire; ei sînt mai degrabă de un
violet intens, în realitate, nu e nici aşa: eu cred că în culoarea lor e un purpuriu aprins.
Mîine am să-i examinez bine la lumină.
— La lumină? Au o transparenţă purpurie bătînd în roşu.
— Diametrul corolelor, cînd sînt dezvoltate, nu pare să fie mai mare de o şchioapă.
Şi în fiecare, capătul pistilului se împarte în trei, avînd cîte patru sau cinci stamine, iar
petalele se desfac către cele patru puncte cardinale, formînd cupe de circa o şchioapă.
Ele au aceeaşi formă ca florile de crini obişnuiţi, care trebuie să se distanţeze ceva mai
mult de o şchioapă.
La capătul acestei examinări, Shingo îndepărtă florile.
— Infect! făcu el cu un aer glumeţ. Miros a femeie nespălată.
Nu voia să spună nimic precis prin asta, însă Kikuko se înroşi pînă în vîrful
urechilor şi-şi lăsă ochii în jos.
— Un parfum care m-a dezamăgit, se corectă apoi. Miroase şi tu.
— Eu n-am să le studiez amănunţit, ca dumneata.
Kikuko aranja cum crezu mai bine florile în vază.
— Pentru o ceremonie a ceaiului, patru flori ar fi, desigur, prea mult. Vrei să le las
aşa cum sînt?
— Da. Lasă-le aşa.
136
Tînăra femeie aşeză crinii în tokonoma.
— Am pus măştile în dulapul acela, de lîngă vază. Eşti bună să le scoţi?
— Cu plăcere.
Fragmentul acela din piesa no revenindu-i în memorie, îl făcu să-şi aducă aminte
de ele. O luă pe cea a lui Jido.
— E un geniu. Cînd am cumpărat-o mi s-a spus că reprezintă pe veşnicul
adolescent. Ţi-am vorbit despre ea? în ziua aceea o pusesem pe faţa lui Eiko, fata care
lucra la biroul meu. Ce frumoasă mi s-a părut atunci! Mă uluise!
Kikuko puse masca pe faţă.
— Trebuie să leg cordeluţele astea la ceafă?
Din fundul ochilor măştii, pupilele lui Kikuko trebuiau să-1 fixeze pe Shingo.
— Trebuie s-o mişti. Altfel nu va căpăta nici o expresie, în ziua cînd o cumpărase,
bătrînul era cît pe-aci să atingă
 cu buzele frumoasa gură rumenă şi încercase o înfiorare la fel cu aceea pe care i-
ar produce-o, desigur, o pasiune fatală.
O floare să-mi rămînă în inimă, Deşi sînt lemnul putrezit...
Aceste versuri făceau parte din piesa no.
Curînd, Shingo nu mai suportă să o vadă pe Kikuko mişcîndu-şi faţa mascată ca
un adolescent graţios. Figura ei era destul de mică pentru ca masca să o acopere
aproape în întregime. Din bărbia abia vizibilă, începură să curgă, spre gît, o lacrimă, apoi
două urme de lacrimi, pe urmă trei...
Curgeau, fără să se mai oprească.
— Kikuko, exclamă Shingo, te-ai întrebat, astăzi, cînd ai fost în vizită la prietena
ta, dacă n-ai putea să devii o maestră a ceremoniilor de ceai, divorţînd?
Kikuko-Jido aprobă din cap.
— Aş face-o bucuroasă, dar alături de dumneata, chiar dacă aş divorţa, răspunse
ea din dosul măştii, cu o voce limpede.
Se auzi Satoko ţipînd. Căţeaua se porni să urle deodată, în grădină.
137

Shingo avu sentimentul — sentimentul, într-adevăr?__

unei prevestiri de rău. Kikuko părea că-şi îndreaptă urechea şi că ascultă spre
uşă, întrebîndu-se dacă soţul ei se întorcea de la amanta lui, unde probabil că se dusese,
deşi era duminică.
138
<titlu>Casa uliului
*1*
Clopotul de la templu bătea la ora şase fix, iarna ca şi vara. Şi iarna ca şi vara,
Shingo se socotea matinal dacă-1 auzea.
Marinai, pentru el, nu însemna să se scoale devreme, ci să se trezească devreme.
Numai că, ora şase dimineaţa pe timp de vară şi ora şase dimineaţa pe timp de iarnă nu
înseamnă desigur acelaşi lucru. Shingo ştia cît e ceasul, deoarece clopotul bătea în toate
dimineţile cu punctualitate, însă vara la ora aceea se făcea de mult lumină.
El aşeza un ceasornic destul de voluminos Ia căpătîi, dar ca să vadă ora trebuia să
aprindă lampa şi să-şi pună ochelarii, aşa că se uita destul de rar la el. De altfel, abia
dacă distingea, cu ochiul liber, limba cea mare de limba cea mică.
în general, Shingo nu prea avea motive să se ţină de orar, iar deşteptările lui
pretimpurii mai degrabă îl plictiseau decît îl ajutau.
Iarna, la ora şase e încă devreme. Shingo, neputînd suporta să stea liniştit în pat,
se scula şi se ducea să ia, bunăoară, ziarele.
De cînd le plecase servitoarea, Kikuko era aceea care se scula cea dintii din casă.
 — Vai, tată, te-ai şi sculat? îl întrebă ea, şi lucrul acesta părea că-1 intimidează
puţin.
— Ai dreptate, am să mă mai culc.
— Foarte bună idee. De altminteri, apa nu s-a încălzit încă.
Faptul că nora lui era deja în picioare îl liniştea parcă.
De cîtva timp se trezea noaptea şi se simţea trist, mai ales iarna. Primăvara, aceste
deşteptări erau mai plăcute.
139

într-o dimineaţă din a doua jumătate a lui mai, bătrînul auzi, puţin după
încetarea clopotului, un croncănit de uliu.
— A, înseamnă că a dormit pe aici pe aproape, murmură el, aţintind urechea fără
să se ridice din pat.
I se păru că pasărea a descris un arc larg pe deasupra casei, apoi s-a îndreptat
spre mare.
Se sculă şi, în timp ce-şi spăla dinţii, căută să vadă pasărea pe cer, dar în zadar.
Croncănitul acela subţire ca un scîncet de copil i se păru că purificase atmosfera
deasupra casei lor.
— Kikuko, strigă el spre bucătărie, tu ai auzit uliul nostru?
Tînăra femeie vărsă într-un vas de lemn nişte orez din care ieşeau aburi.
— Probabil că mă gîndeam la altceva, nu 1-am auzit.
— Mi se pare că si-a făcut cuibul la noi.
— Se poate.
— Anul trecut 1-am auzit de mai multe ori croncănind, dar în ce lună, în ce
anotimp? Nu-mi mai aduc bine aminte.
Fiindcă Shingo, în picioare, se uita la ea, fânăra femeie îşi dezlegă panglica ce-i
ţinea părul. El avea impresia că nora lui doarme adesea cu părul legat.
Lăsînd descoperit vasul cu orez, Kikuko pregăti repede ceaiul pentru socrul ei.
— Dacă uliul stă la noi, înseamnă că şi presurile vor rămîne.
—• Poate si corbii?
— Corbii? făcu Shingo, zîmbind. Dacă uliul e al nostru, apoi şi corbii sînt tot ai
noştri. Se poate spune că în casa asta nu sînt decît oameni; dar uite că aici locuiesc şi
nişte păsări.
— în curînd vor apărea şi puricii, şi ţînţarii.
— Taci din gură! Ăia nu fac parte dintre-ai casei, deoarece nu stau aici tot timpul
anului.
— Ba poate că stau, căci găsim purici si iarna.
— Nu prea cunosc durata de viaţă a puricilor, dar nu cred ca cei de care vorbeşti
tu să fie purici din vara trecută.
Kikuko începu să rîdă, uitîndu-se voioasă la Shingo.
— E timpul să-şi facă apariţia şi şarpele.
140
— Acela care te-a speriat atît de tare anul trecut?
— Da.
— El e stăpînul casei, generalul nostru în albastru.
Vara trecută, întorcîndu-se de la cumpărături şi intrînd
în bucătărie, Kikuko se speriase văzînd acolo un şarpe mare.
La ţipetele sale, Teru sări numaidecît din culcuşul ei; căţeaua lătra ca o nebună,
aci repezindu-se înainte, cu botul în jos, gata să muşte, aci dîndu-se înapoi cam pînă la
un metru, pentru a se apropia apoi din nou, ca de atac.
Şarpele, cu capul puţin ridicat, îşi scotea limba roşie, fără să se uite la căţea; apoi
începu să se tîrască afară, trecînd peste pragul bucătăriei.
După spusele lui Kikuko, reptila era de două ori mai lungă decît lărgimea uşii de
la bucătărie, adică avea aproape doi metri. Trupul îi era mai gros decît mîna tinerei
femei.
Ea spunea toate acestea cu inima la gură, în timp ce Yasuko o asculta cît se poate
de calmă.
— El e stăpînul casei. Locuieşte de ani de zile aici. E aici dinainte de venirea ta,
Kikuko.
— Şi dacă Teru 1-ar fi muşcat, ce s-ar fi întîmplat?
— Căţeaua nu şi-ar fi înfipt colţii în el. Şarpele ar fi pleznit-o cu coada. Teru ştie
asta, de aceea se mulţumeşte doar să latre.
Tînăra femeie fu atît de speriată o bună bucată de timp, încît nu mai îndrăzni să
treacă pragul bucătăriei; intra şi ieşea de acolo pe uşa cea mare ce da direct din casă.
Gîndul că uriaşul şarpe se afla sub duşumea, sau poate sus, în pod, o
înspăimînta, însă mai probabil era că el îşi avea culcuşul undeva pe colină şi nu venea
aici decît în vizită.
Colina nu aparţinea lui Shingo, care nici măcar nu ştia cum se numeşte
proprietarul terenului. Coasta înclinată pornea chiar de lîngă casă, astfel că pentru
vieţuitoarele de acolo nu exista nici un fel de hotar între lăcaşul lor şi grădina lui Shingo.
Florile şi fructele de pe colină cădeau, şi ele, cele mai multe, în grădină.
— Uliul s-a întors, murmură Shingo, apoi repetă tare:
Kikuko, mi se pare că uliul s-a întors.
— Da? Acum îl aud şi eu.
141
 Kikuko îşi ridică ochii, amuzată, spre tavan. Croncănitul păsării se prelungi timp
de cîteva clipe.
— Adineauri s-a dus spre mare?
— Da, croncănitul lui arăta că se ducea în direcţia aceea.
— Poate că a prins un peşte şi s-a întors. Ascultînd-o vorbind astfel, bătrînul se
gîndi că poate aşa s-a si întîmplat.
Ce-ar fi să lăsăm nişte peşti într-un loc anumit unde el să-i vadă din zbor?
— Teru i-ar şterpeli.
— Eu zic într-un loc, undeva, sus.
Anul trecut, ca şi mai înainte, bătrînul, auzind cînd se trezea din somn
croncănitul uliului, resimţea un fel de simpatie pentru el. Si nu părea a fi singurul, căci
expresia „uliul nostru" intrase în vocabularul familiei.
Totuşi, Shingo se îndoia că era o singură pasăre. O dată crezuse c-a văzut zburând
două pe deasupra casei. Să fi auzit oare el, de ani de zile, unul şi acelaşi uliu croncănind
mereu?
Nu era vorba cumva de generaţii succesive, părinţii murind fără ca el să prindă de
veste? Această idee îl străbătu pentru prima dată în dimineaţa aceea.
Dacă uliul cel bătrîn a murit anul trecut, Shingo si ai lui îl ascultau acum pe cel
tînăr cînd se trezeau dimineaţa din somn, fără să bănuiască nimic, rămînînd convinşi că
acesta e singurul şi unicul lor uliu. Ar fi caraghios!
Dacă stai şi te gîndeşti, pare ciudat că pasărea si-a făcut cuibul pe colină, în
spatele casei, cînd ar fi găsit atîtea alte locuri în Kamakura.
Nu ştiu sigur, dar poate că l-am văzut, Nu ştiu sigur, dar poate că l-am auzit...
spune proverbul. Probabil la fel e şi cu uliul.
Da, această pasăre locuia cu ei, dar se mulţumea să-si arate prezenţa numai prin
croncănitul ei moale şi plăcut.
*2*
Kikuko şi Shingo fiind singurii care se sculau devreme în toată casa, aveau prilejul
să schimbe între ei cîteva vorbe.
142
Cu Shuichi bătrînul stătea de vorbă în timpul călătoriei lor cu trenul spre oraş.
„Sîntem aproape ajunşi", zicea în sinea lui Shingo, după ce treceau peste podul de
fier de la Rokugo, unde le răsărea în faţă pădurea de la Ikegami. O privea în fiecare
dimineaţă, în timp ce trenul trecea pe lîngă ea.
Erau ani de cînd călătorea pe această linie şi privea această pădure, dar abia de
curînd descoperise acolo doi pini.
Singuri din specia lor, se distingeau prin înălţime; îşi înclinau trunchiurile ca
pentru a se îmbrăţişa, iar vîrfurile, apropiindu-se unul de altul, erau gata să se unească
acolo, sus.
Nu mai erau şi alţi copaci la fel de înalţi în acea pădure.
Aşa c-ar fi trebuit să-i vadă de la început; totuşi Shingo nu-i băgase de seamă pînă
acum. Acum însă ei îi săreau în ochi de fiecare dată.
în dimineaţa aceea, cei doi pini se ghiceau vag prin pînza ploii.
— Shuichi, ce are Kikuko? îl întrebă tatăl pe fiul său.
— Nimic deosebit.
Shuichi răsfoia un săptămînal; cumpărase două, dintre care unul pentru tatăl
său, care-1 ţinea în mînă fără să citească.
— Spune-mi, ce are? stărui Shingo.
— Probabil dureri de cap.
— Mira-m-aş. Mama ta zice c-a fost ieri la Tokyo. Seara, cînd s-a întors, s-a culcat
numaidecît. Nu părea în apele ei.
Maică-ta bănuieşte că i s-a întîmplat ceva, acolo, la oraş.
Kikuko nici n-a mîncat nimic aseară, în plus, cînd te-ai întors tu, pe la ora nouă,
si ai intrat în cameră, ea plîngea cu suspine înăbuşite.
— O să se înzdrăvenească în cîteva zile, nu-i nimic grav.
— Asta m-ar surprinde. O durere de cap n-ar face-o să plîngă aşa. Şi azi
dimineaţă, în zori, am auzit-o suspinînd.
Shuichi mîrîi ceva neînţeles.
— Cînd Fusako i-a dus cina, Kikuko părea foarte supărată c-o vede intrînd la ea.
îşi ascundea faţa ca să n-o vadă.
Fusako mi s-a plîns de asta. Aşa că voiam să-ţi cer explicaţii.
143

— Ce de poveşti! Toată lumea din casă stă cu ochii ţintiţi la nevastă-mea! Shuichi
îl scrută cu privirea pe tatăl său:
Chiar si Kikuko se poate îmbolnăvi din cînd în cînd.
— îmbolnăvi! exclamă Shingo, revoltat. Dar despre ce fel de boală e vorba?
— Un avort! scrîşni Shuichi.
Shingo, uimit, rămase cu privirile întoarse spre banca unde stăteau doi soldaţi
americani. Deschisese această discuţie bizuindu-se pe faptul că soldaţii nu cunoşteau
japoneza.
— La un medic? întrebă bătrânul cu o voce sugrumată.
— Da.
— Ieri?
— Da.
Shuichi lăsă cititul.
 — Tu ai împins-o la asta?
— Ea s-a încăpăţînat s-o facă.
— Din proprie iniţiativă? Minţi!
— E purul adevăr.
— De ce?
— De ce? De ce i-ai băgat în cap asemenea gînd?
Shuichi rămase tăcut.
— Tu eşti de vină, nu-i aşa?
— Cred că da. însă ea s-a încăpăţînat să n-aibă acum, cu nici un chip, un copil.
— Ai fi putut s-o faci să se răzgîndească, dacă ai fi vrut.
— în momentul de faţă, nu cred.
— în momentul de faţă? Ce vrea să zică asta?
— Dumneata ştii prea bine... Dată fiind situaţia mea actuală, nevasta mea nu vrea
cu nici un chip să aibă un copil.
— Vrei să spui, atîta vreme cît tu ai o amantă?
— Dacă tii neapărat.
— Dacă tin! E prea mult! Shingo simti că-1 înăbuşă furia.
E o semi-sinucidere din partea lui Kikuko. Desigur, eşti de părerea mea. E vorba
mai putin de un protest, cît de o semi-sinucidere.
Shuichi avu un gest de retragere în faţa mîniei tatălui său.
144
— I-ai ucis sufletul. Asta ar putea să nu mai aibă vindecare.
— Aş spune că are un suflet destul de tare.
— Uiţi că e femeie. Nevasta ta. Depinde de purtările tale, de atenţiile tale ca să
nască voioasă, lăsînd la o parte chestiunea cu amanta ta.
— Nu se poate s-o lăsăm la o parte, ştii prea bine.
— Yasuko aşteaptă să aibă nepoţi. Kikuko îşi dă seama de asta. Ea pare chiar
jenată că nu e încă mamă, nu-i aşa?
Şi iat-o acum silită să renunţe la dorinţele ei, fiindcă tu eşti pe cale să-i zdrobeşti
sufletul.
— Nu-i chiar aşa. Cred că în ce-o priveşte, e mai curînd o nevoie de-a avea ea
totul...
— O nevoie?
— Nu-i place să fie pusă în situaţia asta. E prea curată.
— Aşa?
La urma urmei, îşi zise Shingo, acestea sînt chestiuni care-i privesc numai pe soţi.
Oare Shuichi a dezgustat-o, a umilit-o în asemenea măsură pe Kikuko?
— E de necrezut! Chiar dacă Kikuko a spus-o, chiar dacă a mers pînă la a face un
simulacru din asta, nu voi crede niciodată că acesta este adevăratul ei simţămînt. Un soţ
care face caz de curăţenia soţiei lui... Ăsta-i un semn că nu prea are afecţiune pentru ea.
Nu se cade să iei, în înţelesul riguros al cuvintelor, nemulţumirile unei femei.
Shingo se simţea puţin descumpănit.
— Dacă Yasuko ar şti că a pierdut ocazia de-a avea un nepoţel, ce-ar spune oare?
— De fapt, prin asta Kikuko a dovedit că e fecundă. Mama ar trebui să fie mai
degrabă mulţumită.
— Cum poti să te bizui pe copiii care au să vină?
— Mă bizui.
— Nu ţi-e teamă de răzbunarea cerului? E o dovadă că nu iubeşti pe nimeni.
— Dumneata încurci totul, chiar şi lucrurile cele mai simple.
— Nu e atît de simplu. Nu. Gîndeşte-te bine. Ştii doar cît
plînge soţia ta.
145

— Şi eu doresc un copil, însă în momentul de faţă situaţia nu e prielnică. Cred că

n-ar fi un copil reuşit.
— Nu pricep ce vrei să spui prin „situaţia". Kikuko nu se află într-o situaţie
neprielnică. Dacă a ta este aşa — si numai a ta este aşa — Kikuko, în ce-o priveşte, nu e
femeia care să se lase tîrîtă într-o „situaţie neprielnică". Numai tu eşti vinovat. N-ai ştiut
să potoleşti gelozia nevestei tale. Iată cum ti-ai pierdut copilul! Şi poate mai mult decît
copilul!
Shuichi păru foarte mirat de expresia de pe chipul tatălui său.
— Continuă să te îmbeţi la amanta ta şi să te întorci beat acasă. Să-ţi pui
picioarele cu ghete murdare în poala lui Kikuko. Pe urmă să-i ceri să te descalţe. Si-o să
vezi tu! zise Shingo.
*3*
În aceeaşi zi, Shingo se duse la bancă pentru o treabă ce privea întreprinderea, iar
de acolo rămase să ia masa de prînz cu un prieten. Statură de vorbă pînă aproape de ora
două, apoi Shingo telefona la birou, de la restaurant, că pleacă direct acasă.
Kikuko stătea în verandă, cu fetiţa cea mică în braţe. Surprinsă de întoarcerea lui
înainte de vreme, tînăra femeie dădu să se ridice.
— Stai liniştită. Poţi să mai rămîi puţin afară? întrebă Shingo ieşind si el pe
verandă.
— Da. Tocmai voiam s-o schimb pe-asta mică.
— Dar Fusako unde e?
— S-a dus pînă la postă cu Satoko.
— Ce face la poştă si de ce ţi-a lăsat ţie copilul?
 — Aşteaptă putin, zise Kikuko adresîndu-se fetiţei, să-1 ajut mai întîi pe bunicul
tău să-şi schimbe hainele.
— Mulţumesc, mulţumesc! Copilul mai întîi!
Kikuko ridică spre el o figură zîmbitoare. între buze i se
zărea un rînd de dinţi albi şi frumoşi.
— Dînsul vrea să începem cu tine, Kuniko.
146
Tînăra femeie era îmbrăcată ca de casă, într-un halat larg de mătase, legat doar cu
un cordon la mijloc.
— Şi la Tokyo a stat ploaia?
— Dacă a stat ploaia? Cînd m-am urcat în tren, ploua, dar cînd am coborît era
frumos. N-am observat cînd s-a înseninat cerul.
— Adineauri ploua pe Kamakura, dar pe urmă s-a oprit; cumnata mea a putut
deci să plece. Uite, colina e udă încă.
Copila cea mică, întinsă pe verandă, îşi ridică tălpile şi apucă vîrful degetelor mari,
mişcîndu-şi cu mai multă uşurinţă picioarele decît mîirale.
— Foarte bine, foarte bine! Ia uită-te tu la colină! făcu Kikuko, ştergîndu-i coapsele
cu prosopul.
Un avion militar american trecu pe acolo, zburînd jos.
Auzind zbîrnîitul motorului, fetiţa ridică ochii. Aparatul nu se vedea, însă umbra
lui mare aluneca pe versantul co- x linei, apoi dispăru — dacă fusese într-adevăr umbra
lui. \ Fetiţa trebuie s-o fi văzut.
Ochii aceia nevinovaţi, sclipind de uimire, îl făcură pe bătrîn să tresară deodată.
— Copilita asta nu ştie ce sînt acelea bombardamente.
Sînt astăzi destui ca ea, care nu le-au cunoscut, nu-i aşa?
Shingo îşi încrucişa privirea cu aceea a fetiţei, dar sclipirea acesteia se potolise
acum mult.
— Ar fi trebuit să fotografiem aceşti ochi. Cu umbra avionului în ei. Pe fotografia
următoare...
...Un copil zăcînd la pămînt... sfîşiat, mitraliat... iată ce-ar fi vrut să adauge
Shingo, dar, la gîndul avortului din ajun, tăcu.
Cîţi copii, cîţi nenumăraţi copii ar fi putut să înfăţişeze aceste două fotografii
imaginare.
Kikuko o luă pe Kuniko în braţe. Cu o mînă răsuci scutecele ude făcîndu-le sul şi
le duse în camera de baie.
Shingo se întoarse în sufragerie; el îşi aduse acum aminte că, dacă venise atit de
devreme acasă, era din cauza neliniştii în legătură cu Kikuko.
— Ce repede te-ai întors azi!
 Yasuko îi ieşi înainte.
147

— Unde erai?
— Mă spălam pe cap. După ploaie soarele a început să ardă deodată, si mă mînca
în cap. Cînd îmbătrîneşti, capul te mănîncă din nimica toată.
— Al meu nu mă mănîncă aşa des.
— Fiindcă al tău e un cap deosebit, zise ea rîzînd. Ştiam c-ai venit, dar mă
temeam să nu mă cerţi dacă ţi-aş fi ieşit înainte cu părul zburlit. Te-ai fi îngrozit.
— Părul zburlit al unei femei bătrîne... Ce-ar fi să-1 tai de tot?
— Ar fi o idee bună, răspunse Yasuko. Dar o astfel de coafură nu e pentru
doamnele în vîrstă; ea se purta în epoca lui Edo, atît la bărbaţi cît şi la femei. Se tăia
părul scurt si se înnoda la ceafă ca un pămătuf. Am văzut o asemenea coafură la teatru,
în Kabuki.
— Eu mă gîndeam la aceea în care părul cade drept, fără să fie înnodat la ceafă.
— S-ar putea... Numai că al meu e foarte des, ca şi al tău.
— Kikuko era sculată, zise bătrînul, căutînd să vorbească încet.
— Da... de la un timp... arată cam prost.
— Ar fi fost bine să nu-i lase copila pe cap.
— Cînd a plecat Fusako, a lăsat-o pe patul lui Kikuko; fetiţa dormea dusă.
— De ce n-ai luat-o tu?
— Eram cu părul ud cînd a început să tipe.
Yasuko se ridică pentru a aduce hainele soţului ei.
— Mă întrebam dacă nu eşti cumva bolnav şi tu, cînd te-am auzit venind aşa
devreme.
Lui Shingo i se păru că femeia cea tînără ieşea de la baie si se îndrepta spre
camera ei.
— Kikuko! o strigă el. Kikuko!
— Da?
— Dă-ne-o nouă pe cea mică.
— V-o dau. Numaidecît.
Reapăru tinînd fetiţa de mînă, ca s-o ajute să meargă.
De astă dată se schimbase, era încinsă cu obi.
148
Nepoţica se sprijini de umărul bunicii, care peria pantalonii bătrînului şi care,
îndreptîndu-şi spinarea, o puse pe genunchii ei. Tînără noră luă hainele de oraş ale lui
Shingo, le aşeză într-un dulap din camera alăturată, apoi închise uşa cu o mişcare
înceată. Păru mirată de felul cum arăta la chip, văzîndu-se în oglinda prinsă în dosul
uşii, si era vădit că se întreba dacă să revină în sufragerie sau să se ducă să se culce din
nou.
— Kikuko, făcu Shingo, n-ar fi mai bine să te întinzi pe pat?
— Da.
Cînd îşi dădu seama ce înţeles aveau cuvintele bătrînului, umerii începură să-i
tremure. Intră în camera ei, fără să mai întoarcă faţa.
— Ce aer ciudat! Nu găseşti?
Yasuko îşi încruntă sprîncenele. Shingo nu răspunse nimic.
— Nu ştiu ce are, continuă bătrîna. Umblă încoace si încolo, fără să se culce. Mi-e
teamă să nu cadă deodată de pe picioare.
— S-ar putea...
— Ar trebui să faci ceva, în privinţa fiului tău. Bătrînul dădu din umeri.
— Dacă ai sta de vorbă cu Kikuko? Eu mă duc după cumpărături pentru masa de
seară. O iau cu mine si pe Kuniko; ne ducem s-o întîlnim pe maică-sa. Şi aia, ce mamă!
Bătrîna se ridică tinînd fetiţa în braţe.
— De fapt, ce treabă are ea la postă?
— Asta mă întreb si eu! Yasuko se întoarse din drum.
Să-i fi scris oare soţului ei? Nu 1-a mai văzut de şase luni.
Da, s-au împlinit şase luni de cînd a venit la noi, fiindcă era în ajunul Anului Nou.
— Dacă ar fi vorba numai de o scrisoare, e o cutie pe aici pe aproape.
— Si-o fi spus pesemne că o scrisoare ajunge mai repede si mai sigur dacă o pui la
poşta mare. Mi-e teamă că gîndul la Aihara, punînd stăpînire pe ea, să nu aprindă
pîrjolul.
149

Bătrînul avu un rîs amar. O socotea pe soţia lui prea optimistă. Optimismul prinde
uşor rădăcini, gîndi el, într-o femeie care si-a dus familia pînă la zilele bătrîneţii.
Shirigo luă un teanc de ziare prin care avea, probabil, de gînd să se uite şotia lui.
Le frunzări, fără intenţia de a le citi cu adevărat, cînd un titlu îi atrase atenţia: „Nenufari
de două mii de ani care au înflorit".
„în primăvara trecută s-au descoperit la Kemigawa, în prefectura Chiba, trei
seminţe de nenufari într-o barcă scoasă la iveală de nişte săpături arheologice pe un
şantier din epoca Yayoi. Se crede că aceste seminţe ar avea o vechime de două mii de ani.
în luna aprilie, un savant, doctor în nenufari, a răsădit seminţele în trei locuri
diferite: la laboratorul agronomic din Chiba, în lacul din parcul Chiba si în curtea unui
fabricant de sake din Harake (oraş din aceeaşi prefectură), care, se pare, a luat parte la
săpături. Acesta a pus două mlădiţe într-un hîrdău mare, plin cu apă, pe care 1-a lăsat
în grădina lui. Nenufarul său a fost primul care s-a dezvoltat.
 Anunţat, doctorul în nenufari a alergat la faţa locului, «înfloriţi! Au înflorit!» strigă
el, mîngîind cu palma sa frumoasa floare.
Aceasta avea la început forma unei sticle de sake, apoi a unei ceşti de ceai, pe
urmă aceea a unui crater deschis, în cele din urmă, atinse apogeul înfloririi, semănînd
cu o farfurie circulară, după care petalele au căzut în apă."
Iată ce scria ziarul. Se mai spunea, de asemenea, că floarea avea douăzeci si patru
de petale.
în josul articolului era reprodusă o fotografie a savantului, cu ochelari şi păr
cărunt după cîte se părea, tinînd cu mîna tija nenufarului înflorit. Shingo, recitind
articolul, află că acel specialist avea şaizeci şi nouă de ani. El privi îndelung fotografia
nenufarului, apoi se duse cu ziarul în camera lui Kikuko.
Era camera celor doi tineri căsătoriţi. Pe o măsuţă adusă ca zestre de Kikuko se
afla pălăria soţului ei.
Tînăra femeie se pregătea oare să scrie ceva? O mapă cu hîrtie şi plicuri era
aşezată lîngă pălărie. O stofă cusută
150
pe margini acoperea sertarul. Bătrînului i se păru că simte un uşor miros de
parfum plutind în aerul din odaie.
— Cum te simţi? Nu-ţi vine uşor să te ridici, nu-i aşa?
Shingo se aşeză în faţa măsuţei.
Tînăra femeie îl privea acum cu ochii foarte larg deschişi.
Probabil că el intrase tocmai cînd ea se pregătea să se dea jos din pat. Intimidată,
fără îndoială, roşi uşor. Fruntea îi rămînea palidă, însă sprâncenele îi păreau si mai
frumoase.
— Ai citit articolul acesta despre seminţele de nenufari vechi de douăzeci de
secole, care au făcut flori?
— Da.
— A, 1-ai citit..., murmură el. Atunci intră direct în subiect: N-ai fi avut nevoie să
te supui tratamentului acela rău, dacă ai fi stat de vorbă cu noi. Să te întorci în aceeaşi
zi acasă, crezi că asta e sănătos?
Kikuko păru luată prin surprindere.
—Cred că doar luna trecută am vorbit despre copil. Atunci cînd ai pus masca lui
Jido. în momentul acela îti dădeai seama, aşa e?
— în momentul acela, făcu ea cu o mişcare de negare pe pernă, nu ştiam nimic.
Dar chiar dacă aş fi ştiut, n-aş fi putut să vă vorbesc, mi-era ruşine.
— Ei! Shuichi mi-a motivat că eşti prea curată.
Bătrînul observă lacrimile care străluceau în ochii tinerei
femei şi nu mai putu continua.
 — Ai nevoie să te mai duci la doctor?
— Mîine, poate.
A doua zi, cînd bătrânul se întoarse din oraş, soţia lui părea nerăbdătoare să-1
vadă.
— Ştii că Kikuko s-a dus acasă la ai ei? Credeam că doarme. Pe la ceasurile două,
cred, a telefonat cineva de acolo.
A răspuns fiică-ta. „Kikuko, mi-a spus ea, s-a dus la părinţii ei, nu se simte bine,
vrea să se odihnească; sîntem rugaţi s-o lăsăm în pace, ni se dau asigurări că se va
întoarce aici în cîteva zile, după ce se va simţi mai bine."
— A, da?
— Am pus-o pe Fusako să spună că fiul nostru se va duce s-o vadă. Fusako mi-a
spus că la telefon era mama lui
151

Kikuko. Aşadar Kikuko s-a dus la Tokyo special ca să doar-

mă la mama ei?
— Nu, nu-i asta.
— Atunci, ce are?
Shingo îşi dezbrăcă haina, apoi se îndreptă din spate ca să-şi dezlege mai uşor
cravata.
— A făcut un avort.
— Cum?! Bătrîna păru ca trăznită. Ah!... Pe ascuns de noi... Sînt teribili, tinerii
ăştia de azi...
— Dumneata nu observi nimic, mamă, zise Fusako, intrînd în sufragerie, cu fetiţa
în braţe. Eu însă eram la curent.
— Cum aşa? exclamă bătrînul.
— Nu îndrăznesc să spun. Dar ştiţi bine că femeile lasă un semn în urma lor, în
anumite locuri...
Fusako nu fu în stare să mai adauge nimic.
152
<titlu>Parcul din capitală
*1*
— Curios om mai e şi tata! zise Fusako, strîngînd cu ciudă farfuriile din care
tocmai luaseră cina. Mi se pare mai rezervat cu fiica lui, decît cu noră-sa! Nu-i aşa,
mamă?
— Taci! făcu Yasuko pe un ton mustrător.
— Şi totuşi, asa-i! Dacă n-am fiert destul de bine spanacul, să-mi spună! Că doar
n-am să-1 fierb pînă s-o face chisăliţă pentru păsărele! L-am lăsat puţin mai tare! Poate
ar vrea să-1 fiarbă într-un izvor termal.
— Izvor termal? Ce legătură are cu asta?
— Acolo se prepară ouăle la pahar si turtele de manju, pe cît mi se pare.
Dumneata mi-ai dat odată, nu ştiu cînd, ouă fierte la sursă radioactivă: albuşul era bine
răscopt, gălbenuşul moale... Nu mi-ai spus dumneata că plăcintăria Hechimatei e
renumită pentru aşa ceva?
— Plăcintăria Hechimatei?
— Sau Hyotei, cum vrei să-i spui. Oricît de săracă as fi, atîta lucru ştiu şi eu. Nu e
nevoie de prea mare savantlîc, ca să fierbi nişte spanac.
Yasuko începu să rîdă.
— Dacă tata ar pune să fiarbă spanacul la sursă radioactivă, măsurînd
temperatura si timpul, cred că ar deveni la fel de vînjos ca Popeye, chiar în lipsa lui
Kikuko, zise Fusako, fără să rîdă. în ce mă priveşte, nu mai pot să îndur, e prea de tot.
Se ridică, susţinînd cu genunchiul tava grea, şi adăugă:
— Nu mai are nici poftă de mîncare, cînd lipseşte podoaba lui de fiu si minunea de
noră-sa.
Shingo înălţă capul; privirea lui o întîlni pe a lui Yasuko.
153

— Vorbeşte! Vorbeşte! Dă-i înainte!

— Ba bine că nu! M-am stăpînit destul, ca să nu vorbesc şi să nu plîng.
— Pe copii nu-i poţi opri să plîngă...
Shingo stătea cu gura întredeschisă.
— Nu-i vorba de nici un copil, ci de mine, i-o întoarse Fusako, ieşind cu paşi
împleticiţi.
Se auzi un zăngănit de vase trîntite în lighean.
Yasuko făcu o mişcare să se ridice. Fusako începu să suspine.
Satoko îi aruncă o privire bunicii ei şi porni în fugă spre bucătărie. Shingo îşi
spuse că privirea fetiţei era prea tăioasă.
Yasuko, ridicîndu-se, o luă cu amîndouă mîinile pe Kuniko, care fusese lăsată jos,
lîngă ea, si o puse pe genunchii lui Shingo.
— Vrei s-o ţii puţin?
Şi se îndreptă spre bucătărie.
Shingo luă fetita în braţe. Fiindcă era foarte mlădioasă, o aşeză în poala lui. O
ţinea de picioruşe. Scobitura gleznelor şi tălpile durdulii abia umpleau palma bătrânului.
— Te gîdili?
Fetiţa nu păru să se gîdile.
Cînd Fusako era încă o fetiţă de ţîţă, el o întindea goală pe pat şi, în timp ce-o
schimba, o gîdila la subţiori. Copila rîdea şi nasul i se pierdea între obrajii dolofani;
dădea veselă din murii. E adevărat însă, bătrînul nu-şi mai aducea prea bine aminte de
asta.
Shingo se ferea altădată să vorbească despre lipsa de frumuseţe a fiicei sale. Ar fi
însemnat să-si reamintească imaginea femeii seducătoare care fusese sora lui Yasuko.
Aşteptase în zadar, în mai multe rînduri, ca micul chip să se schimbe în bine şi
asta cînd fata ajunsese la vîrsta adultă, dar, cu timpul, speranţele lui se spulberaseră.
Trăsăturile lui Satoko păreau mai frumoase decît ale mamei sale şi se mai putea
încă trage nădejdea ca micuţa Kuniko să fie şi mai drăgălaşă.
154
— E oare cu putinţă să caut imaginea surorii lui Yasuko pînă şi în nepoţelele
mele? se întrebă bătrînul şi fu cuprins de un simţămînt de ruşine.
Se surprinse, cu uimire, lăsîndu-se pradă unei visări în care mica fiinţă, victimă a
avortului, copilul pierdut al lui Kikuko, devenea o reîncarnare a surorii lui Yasuko — o
femeie frumoasă, căreia nu-i va fi hărăzit niciodată să trăiască în această lume.
După ce dădu drumul picioruşelor fetiţei, micuţa Kuniko coborî de pe genunchii
lui şi porni spre bucătărie. Mergea bălăbănindu-se, cu braţele întinse înainte.
— Ai grijă! Abia apucă să strige că fetiţa şi căzu jos.
Stătea întinsă pe duşumea, răsturnată pe o parte, fără a
fi început încă să plîngă.
Satoko agăţată de fusta mamei sale, Yasuko ţinînd-o pe cea mică în braţe, reveniră
toate patru în sufragerie.
— E de necrezut cît de distrat e tata, zise Fusako adresîndu-se mamei sale, în
timp ce ştergea masa. Cînd a venit de la birou şi s-a schimbat ca să-şi pună chimonoul,
ştii că a înfăşurat chimonoul şi juban-ull în sens greşit, iar cînd a vrut să înnoade
cordonul a rămas încurcat, cu un aer nedumerit.
S-a mai văzut oare un asemenea om? E prima oară cînd înfăşori chimonoul astfel;
asta înseamnă că nu eşti în apele dumitale.
— Nu, e a doua oară, replică Shingo. Ultima oară, Kikuko mi-a spus că în insula
Ryukyu oamenii înfăşoară chimonoul pe o parte sau pe alta, indiferent cum.
— Ha, ha! în insula Ryukyu! Cine poate să creadă una ca asta? Fusako îşi
schimbă deodată expresia feţei... Cînd e vorba să-ţi fie pe plac, Kikuko îşi pune la
contribuţie toată imaginaţia. Ştie cum şi ce să-ţi spună! în insula Ryukyu!
Auzi colo!
Stăpînindu-şi enervarea crescîndă, Shingo îi zise:
— Cuvîntulj'wbfln vine din portugheză. Cine poate să ştie cum se încheie
portughezii la haine?
<notă>
 1
Juban — cămaşă de croială specială, purtată sub chimono.
</notă>
155

— E tot o idee de-a nurorii dumitale?

Yasuko vru să intervină în favoarea soţului ei:
— Taică-tu îmbracă adesea pe dos chimonoul de vară.
— Să îmbraci pe dos chimonoul de vară, fiindcă eşti distrat, sau din greşeală, e
una, si să înfăşori chimonoul în sens greşit e altceva.
— Spune-i lui Kuniko să se îmbrace singură, vei vedea că nu ştie în ce sens să se
încheie.
— Nu e încă timpul ca tata să dea în mintea copiilor.
Fusako nu avea aerul că se dă bătută. Ascultă, mamă, e trist, dar tata n-are
nevoie să-şi înfăşoare chimonoul pe stingă, în semn de doliu, din pricină că nora lui s-a
dus să stea o zi, două, la părinţii ei. Eu m-am întors la voi de şase luni!
Aşa era: trecuseră sase luni de la acel ploios ajun de Anul Nou... De atunci, Aihara
nu le dăduse nici un semn de viaţă, iar Shingo nu-1 mai văzuse deloc nicăieri.
— Sînt tocmai sase luni, preciza Yasuko. Dar asta nu înseamnă că se poate
compara cazul tău cu al lui Kikuko.
— Cînd e vorba de tata, da!
— îi eşti fiică, îţi este tată si dorim cu toţii ca el să poată rezolva greutăţile tale,
înţelegi?
Fusako îşi lăsă faţa în jos şi nu răspunse nimic.
— Fusako, spune-mi tot ce ai pe inimă, măcar de data asta.
Ai să te simţi mai uşurată. Profită că Kikuko nu e aici.
— Fiindcă, în principiu, eu sînt cea vinovată, nu am nimic de spus: vreau doar
atît, ca tata să mănînce mîncarea fără să se plîngă, chiar dacă nu e pregătită de mîna lui
Kikuko.
Şi Fusako izbucni în lacrimi.
— Am dreptate? Tata mănîncă în tăcere, cu un aer dezgustat. Pe mine asta mă
întristează cumplit.
— Fusako, eu sînt convinsă că tu ai să ne spui multe lucruri. Bunăoară, de ce te-
ai dus la poştă acum două sau trei zile? Ca să trimiţi o scrisoare soţului tău?
Fusako păru o clipă stînjenită. Ea făcu un semn de negare din cap.
— Nu văd cui altcuiva i-ai fi putut trimite scrisoare. Nu m-am îndoit că lui Aihara
i-ai trimis.
Contrar obiceiului ei, Yasuko vorbea cu o voce aspră.
156
 — Sau i-ai trimis, poate, bani?
Din aceste cuvinte Shingo deduse că Yasuko îi strecura lui Fusako, din cînd în
cînd, pe ascuns, bani de buzunar.
— Unde-i Aihara? întrebă bătrînul, întorcîndu-se către fiica sa. Şi după ce aşteptă
o clipă răspunsul continuă: Se pare că nu e la ai lui. Trimit, o dată pe lună, un
funcţionar de la birou, să-mi aducă veşti de la familia Aihara. Mai exact, fac să-i parvină
doamnei Aihara o mică sumă de bani, ca să se întreţină, căci dacă tu ai fi la ei, ar fi
datoria ta să-i porţi de grijă.
— Oh! făcu Yasuko, uimită. Trimiţi un funcţionar de la birou?
— Fii liniştită. E un om serios, care nu ia seama la gurile rele, şi nici nu
trăncăneşte de la el. Dacă soţul tău ar sta acasă, m-aş duce eu însumi să vorbesc cu el
despre tine, dar aşa, la ce bun să vizitez o bătrînă cu picioarele oloage?
— Şi ce face Aihara?
— Am impresia că e amestecat într-un trafic clandestin, o afacere cu droguri, se
pare. Rolul lui e de a doua mînă.
Numai beţia 1-a tîrît în combinaţia asta.
Yasuko îi aruncă o privire îngrozită; ea păru mai speriată de faptul că soţul ei le
ascunsese pînă acum netrebniciile lui Aihara, decît de aceste netrebnicii în sine. Shingo
continuă:
— Se pare că mama lui, care suferă de picioare, nu mai locuieşte acolo. Casa e
ocupată de alte persoane. Familia lui Fusako nu mai există, deci.
— Dar lucrurile ei?
— Scrinul şi coşul meu de răchită sînt goale de mult, răspunse Fusako.
— Aşa? Arunci eşti o fraieră, fiica mea, tu care te-ai întors la noi cu bocceaua la
subţioară. Vai, vai, vai... suspină Yasuko.
Shingo bănui că Fusako a luat legătura cu soţul ei.
Asupra cui cădea vina de a nu-1 fi putut împiedica pe Aihara să intre în afacerea
aceea compromiţătoare? Asupra lui Fusako? Asupra lui Shingo? Asupra lui Aihara
însuşi?
Sau nimeni nu era răspunzător de asta? Shingo îşi punea
157

aceste întrebări în timp ce privea spre grădina peste care se lăsase întunericul.
*2*
Cînd ajunse la birou, pe la ora zece, bătrînul găsi un bilet de la Tanizaki Eiko: „As
vrea să vă văd în legătură cu tînăra soţie. Am să revin."
„Tînăra soţie" despre care era vorba nu putea să fie decât Kikuko. Shingo o
chestiona pe secretara care-i luase locul lui Eiko:
 — La ce oră a fost Tanizaki aici?
— Imediat după sosirea mea; tocmai ştergeam praful de pe birou, deci putea să fie
ora opt trecute.
— M-a aşteptat?
— Mda, câteva clipe. Felul greoi şi prelung în care această fată zicea „mda" nu-i
plăcea lui Shingo. Probabil că era un accent provincial.
— Pe Shuichi 1-a văzut?
— Nu. Cred că a plecat fără să-1 fi văzut.
— Bun. Ora opt trecute, murmură Shingo. Asta înseamnă că a venit aici înainte de
a se duce la atelierul ei; se va întoarce desigur către amiază.
După ce reciti cuvintele scrise cu litere mici de mîna lui Eiko pe colţul unei coli
mari de hîrtie, Shingo privi pe fereastră cerul foarte senin, foarte primăvăratec, de mai.
Acest cer îl contemplase si pe geamul vagonului. Văzînd văzduhul acela luminos, toţi
pasagerii deschiseseră ferestrele.
O păsare care zbura razant cu mîlul sclipitor al rîului Rokugo căpătă un reflex de
argint; lui i se păru că nu era un amănunt întîmplător, întocmai ca şi acea goană a unui
autobuz roşu ce trecea peste pod în direcţia nordului.
„Vînt mare pe cer, vînt mare pe cer..." Repetînd, fără să-si dea seama, cuvintele ce
figurau pe manuscrisul său, falsul Ryokan, Shingo îşi îndreptă privirile spre pădurea
Ikegami.
158
— O! exclamă el, şi era gata să se aplece pe fereastră, în partea stingă. O! s-ar
putea ca pinii să nu mai fie în pădure?
Ba sînt mai încolo.
Pinii, care se distingeau de restul pădurii, i se părură, în dimineaţa aceea, mai
apropiaţi. Ori poate ceaţa primăverii, ploaia, îl împiedicaseră pînă acum să aprecieze
adevărata lor depărtare?
Bătrînul încercă să-si dea seama de asta, cercetîndu-i pe fereastră. Avea chiar
poftă să se ducă să verifice la faţa locului si să vadă unde anume creşteau pinii aceia pe
care el îi privea în fiecare dimineaţă.
„în fiecare dimineaţă..." La drept vorbind, nu-i zărise decît de curînd de tot. Ani în
şir trecuse pe acolo fără să le dea atenţie, spunîndu-şi că nu era decît o pădure, pădurea
de la Ikegami.
Observase pentru prima dată, în ziua aceea, că pinii se înălţau deasupra pădurii.
Asta, fiindcă văzduhul dimineţii era foarte limpede.
Bătrînul mai făcuse si o a doua descoperire graţie acestor pini ale căror vîrfuri
dădeau să se îmbrăţişeze înclinîndu-se unul către celălalt.
în seara din ajun, după cină, cîhd Shingo spusese că supraveghea casa ginerelui
său si că el contribuia cu putin la cheltuielile bătrînei mame a acestuia, furia lui Fusako
se potolise deodată.
Bătrînul, înduioşat, crezuse că dezvăluie ceva din tainele ei, dar era ceva imprecis,
nu ca în cazul pinilor din pădurea Ikegami.
într-adevăr Shingo privise aceşti arbori, cu două sau trei zile mai înainte, în timp
ce, împungîhdu-1 pe Shuichi cu întrebările, îl silise să-i facă mărturisiri despre avortul
lui Kikuko.
De arunci, pinii nu mai erau pentru Shingo nişte simpli copaci, deoarece nu-i mai
putea desprinde, în mintea lui, de avort. De aici încolo, de cîte ori îi va vedea, în drumul
spre birou, ei îi vor aduce aminte de Kikuko. în dimineaţa asta, se înţelege, nu putuse să
fie altfel.
în ziua cînd fiul său făcuse mărturisiri, cei doi pini estompaţi de perdeaua ploii
care cădea se confundau cu pădurea.
159

Astăzi, desprinşi de ea, marcaţi de imaginea avortului, ei păreau mînjiţi, murdari.

Asta, poate şi din pricină că timpul era foarte frumos.
— Chiar dacă vremea de afară e frumoasă, vremea dinăuntrul omului e urîtă.
Murmurînd aceste neghiobii, Shingo părăsi cerul din cadrul ferestrei biroului său
si se apucă de lucru.
In cursul după-amiezii primi un telefon de la Eiko. Ea îi spuse că, fiind foarte
ocupată cu pregătirea colecţiei de vară, n-o să poată trece în ziua aceea pe la dînsul.
— Foarte ocupată, zici? Eşti, prin urmare, o maestră?
— Să zicem. Fata rămase tăcută cîteva clipe.
— îmi telefonezi de la atelier?
— Da. însă Kinuko nu e aici, făcu ea, rostind fără ocol numele amantei lui
Shuichi. Ea a plecat.
— Hm.
— Alo, alo! Voi fi la dumneavoastră mîine dimineaţă.
— Mîine dimineaţă? Pe la ceasurile opt, ca astăzi?
— Nu. Mîine dimineaţă voi aştepta pînă veţi veni.
— Eşti cam zorită.
— Da, chestiunea nu pare să fie presantă, dar, după părerea mea, este. Vreau să
vă vorbesc cît mai repede. Sînt foarte tulburată.
— Chiar într-atît? E vorba de Shuichi?
— Vă voi spune cînd o să ne vedem.
Tulburarea lui Eiko îi inspira oarecare neîncredere, însă dorinţa ei de a-i vorbi, atît
de vie încît s-o facă să treacă două zile la rînd pe la el, îl nelinişti pe Shingo.
 Copleşit de neliniştile ce se înmulţeau, Shingo telefona pe la ora trei la părinţii lui
Kikuko.
în timpul cît servitoarea răspunse la telefon şi pînă cînd nora lui veni la aparat, în
receptor răsună o muzică ce se auzea din cameră.
De la plecarea tinerei femei, Shingo nu mai vorbise despre ea cu Shuichi, care
părea că evită acest subiect. Bătrînul, pentru a nu agrava lucrurile, se abţinea s-o
viziteze pe Kikuko.
După cît o cunoştea el, probabil că nu le spusese nimic părinţilor ei despre avort.
Totuşi, nimic nu era sigur.
160
La microfonul în care se auzea acea muzică plăcută, Kikuko îl întîmpină cu o voce
plină de nostalgie.
— Alo, tată! Tată, iartă-mă că te-am făcut să aştepţi atîta la telefon.
— Bine! Shingo se simti uşurat. Cum o duci cu sănătatea?
— Mă restabilesc, tată. îmi vei putea ierta plecarea asta neprevăzută?
— Nu-i nimic. Atît putu să spună Shingo.
— Tată? Kikuko îl chema cu o voce veselă: Aş putea să vin chiar acum?
— Chiar acum? Te simţi în stare să ieşi?
— Da, tată. Dacă te-aş vedea imediat, m-aş putea întoarce la voi fără să-mi fie
ruşine.
— S-a făcut, te aştept la birou...
în receptor muzica de dincolo se auzea în continuare.
— Alo! Alo! Shingo o silea pe tînăra femeie să mai rămînă la telefon: E frumoasă
muzica aceea.
— O, am uitat să opresc discul. E Silfidele, un balet orchestrat după muzica lui
Chopin. Cîhd voi veni, am să ţi-1 aduc.
— Vii numaidecît?
— Da, însă fiindcă nu-mi place să trec pe la biroul dumitale, mă gîndesc unde să
ne întîlnim.
Kikuko îi propuse ca loc de întilnire vechiul Parc imperial Shinjuku. Surprins,
Shingo începu să rîdă, dar tînăra femeie nu renunţă la ideea ei.
— Ai să vezi, tată, vei simţi răcoarea verdeţii.
— Am fost acolo, o dată, întîmplător, la o expoziţie de cîini.
— Foarte bine, acum mă vei vedea pe mine!
Kikuko izbucni în rîs, în timp ce discul continua să cînte.
*3*
Aşa cum îi spusese lui Kikuko, Shingo intră în parc trecînd pe sub marea poartă
de lemn dinspre Shinjuku.
 161

La poartă era afişat regulamentul cu tarifele: treizeci de yeni ora pentru

închirierea căruciorului, douăzeci de yeni pe zi pentru o rogojină.
O pereche de americani se plimba pe alee, bărbatul cu o fetiţă în braţe, femeia
trăgînd după ea un brac german.
Nu toţi oamenii care intrau în acest parc erau perechi de americani, însă numai
americanii se plimbau în voie. Shingo se luă, fără să vrea, după ei.
Boschetul din stînga aleii, care părea format din zadă, era în realitate construit din
cryptomerias de Himalaya. Ultima oară cînd venise aici, cu prilejul unei serbări date de
societatea pentru protecţia animalelor, admirase un minunat grup de asemenea plante,
însă acum nu mai ştia unde se află.
Arborii care se înălţau în dreapta aveau mici plăcuţe cu numele fiecăruia:
Konotegashiwa, Utsukushimatsu1.
In timp ce Shingo înainta cu paşi rari, crezînd că a sosit primul, Kikuko îl aştepta;
ea stătea cu spatele la un ginkgo de pe malul lacului, la capătul aleii ce ducea spre
poarta cea mare.
Tînăra femeie se îndreptă spre el, salutîndu-1 cu o plecăciune.
— Eşti înainte cu un sfert de oră, zise bătrînul uitindu-se la ceas.
— Telefonul dumitale mi-a făcut atita plăcere, că am plecat numaidecît. Ce bine
îmi pare! făcu ea, vorbind foarte repede.
— Deci, mă aşteptai? Nu ţi-e frig în bluza asta subţire?
— Nu. Cînd eram elevă purtam această flaneluţă. Şi roşi:
Ştii, nu mai am nici o haină acasă şi nu îndrăznesc să împrumut un chimono de
la sora mea.
Kikuko fiind cea mai mică dintre cei opt copii, căsătoriţi toţi, „sora" de care vorbea
acum trebuie să fi fost soţia vreunuia dintre fraţii ei.
<notă>

1
Konotegashiwa, Utsukushimatsu — Mînă de copil, Pin frumos.
</notă>
162
Era îmbrăcată într-o flaneluţă de un verde închis, cu mîneci scurte. Bătrînul avu
impresia că vede pentru prima oară braţele goale ale nurorii lui.
Kikuko se scuză, pe un ton ceremonios, că plecase la părinţii ei. Stînjenit, Shingo
îi spuse, cu un glas blînd, doar afît:
— Poţi să te întorci?
— Da, tată, zise ea, îndinînd capul cu supunere. Asta şi vreau.
îl privea cu sfială, mişcîndu-si uşor, aproape imperceptibil, frumoşii ei umeri
plăpînzi. Shingo nici nu observă măcar gestul ei, dar simţi caldele efluvii ce emanau din
fiinţa tinerei femei.
— Shuichi a venit să te vadă?
— Da, însă dacă nu mi-ai fi telefonat dumneata...
Voia să spună că nu s-ar fi întors atît de uşor acasă?
Şovăind să-şi termine fraza, Kikuko ieşi de sub umbra
arborelui ginkgo. Frunzele verzi, dese, păreau prea grele şi atingeau silueta ei
subţire, din spate.
Lacul era amenajat în stil japonez; un soldat american flirta cu o prostituată pe
marginea apei. Ceva mai încolo se afla o altă pereche de tineri, pe o bancă.
Mergînd în urma lui Kikuko si trecînd printre copaci spre a se îndrepta către
marginea lacului, Shingo strigă deodată, copleşit:
— Ce întindere mare!
— Ei, tată, te simţi răcorit? îl întrebă Kikuko, cu mîndrie.
Totuşi, bătrînul nu voia să meargă mai departe, spre pajiştea largă, şi se opri în
dreptul unui moşmol ce creştea pe marginea aleii,
— Ce admirabil moşmol! Nimic nu-1 stinghereşte, poate să-si întindă ramurile de
la bază cît de departe doreşte.
într-adevăr, vegetaţia ciudată si naturală a acestui arbust îl emoţiona.
— Uită-te ce formă frumoasă are! Da, acum îmi amintesc:
în ziua expoziţiei aceleia canine, am văzut un şir de cryptomerias de Himalaya,
care îşi întindeau tot aşa, ramurile, în jos pînă departe. Formau un spectacol foarte
plăcut. Unde sînt oare?
163

— în partea dinspre Shinjuku.

— Aşa-i, am intrat pe acolo.
— Adineauri, la telefon, mi-ai spus că ai mai fost odată aici să vezi o expoziţie de
dini.
— Da, însă cîinii erau puţini. Era o serbare organizată de Societatea pentru
protecţia animalelor, ca să strîngă fonduri.
Se aflau puţini japonezi, dar mulţi străini, aparţinînd cred familiilor ofiţerilor din
armata de ocupaţie si ale diplomaţilor. Era în timpul verii. Tinerele fete indiene mi s-au
părut foarte frumoase, înfăşurate în sari-urile lor subţiri de mătase, roşii si albastre.
Erau multe standuri cu mărfuri americane şi indiene, pe atunci adevărate rarităţi.
Reuniunea aceea trebuie să fi avut loc cu doi sau trei ani în urmă, nu-şi mai putea
aduce bine aminte, în timp ce vorbea, se depărta pe nesimţite de moşmol.
— Mă gîndesc la cireşul din grădina noastră. Ştii că vreau să smulg din rădăcină
viţa sălbatică ce creste lîngă tulpina lui? Cînd te-oi întoarce să nu uiti să-mi aduci
aminte.
— Da, tată.
— îl iubesc fiindcă n-a fost tăiat niciodată. *
— Cu toate ramurile lui mici, are multe flori... Luna trecută, cînd era în plină
înflorire, am ascultat împreună clopotul de la templu la a şapte suta aniversare.
— Cum, îţi aminteşti toate astea?
— O, nu le voi uita niciodată. După cum nu voi uita nici croncănitul uliului.
Kikuko păşea pe lîngă Shingo; trecînd pe sub coroana unui mare ulm de Caucaz,
se îndreptară spre pajiştea cea vastă.
Bătrînul avu senzaţia că respiră mai liber la vederea imensei perspective înverzite.
— Ce eliberare! Asta întrece pe cele mai multe dintre peisajele Japoniei. Cine ar
crede că există un asemenea colţ în Tokyo! Spunînd acestea, admira covorul de verdeaţă
ce se întindea pînă departe, în direcţia lui Shinjuku.
— E un efect de perspectivă: de aici, parcul pare mai mare.
— Cum aşa?
164
— Chestiune de optică. Marginile pajiştei şi cărările care o străbat, formează toate
nişte curbe blînde.
Kikuko îi povestea socrului ei că un profesor îi explicase odată aceasta, în timpul
unei excursii şcolare.
— Covorul acesta verde, plantat ici şi colo cu arbori, este, zise ea, în stil englezesc.
Pe pajişte nu se vedeau decît perechi de tineri: unii întinşi pe iarbă, alţii stînd pe
loc sau plimbîndu-se. în ciuda celor cinci sau şase grupuri de studenţi sau de copii,
Shingo avea sentimentul că se află într-un paradis al întîlnirilor de dragoste şi prezenţa
lui aici i se părea nelalocul ei.
Fostul Parc imperial, eliberat, oferă oare o imagine a tineretului liber de azi?
Shingo şi Kikuko, străbătînd pajiştea, întîlneau perechi ocupate cu ale lor, astfel că
nimeni nu-i lua în seamă; totuşi ei căutau să ocolească pe cît posibil perechile pe lîngă
care treceau.
Iar tînăra femeie, la ce se gîndea oare, plimbîndu-se cu el? Un socru care se
plimbă cu nora lui, e ceva banal; cu toate acestea bătrînul nu se simţea în apele lui.
înnTnirea asta pe care Kikuko i-o propusese la telefon nu-1 tulburase la început, dar mai
pe urmă ea îi apăru într-o lumină ciudată.
în mijlocul pajiştii se afla un copac mai înalt decît ceilalţi şi spre care Shingo se
simţi atras; se îndreptă către el. Pe măsură ce se apropia, nobleţea, volumul acela de
verdeaţă compactă îl pătrundeau parcă în adîncuri; prezenţa naturii îi spăla tristeţea,
melancolia, atît a lui, cît şi a lui Kikuko.
 „Te simti răcorit, tată. .."La ce bun să meargă cu gîhdul mai departe?
Copacul era un tulipier. De aproape, Shingo distinse trei arbori care formau o
singură coroană. Citi pe o plăcuţă că, deoarece floarea acestui copac seamănă cu o
tulipă, i se spunea tulipier. E originar din America de Nord şi se dezvoltă foarte repede.
Exemplarul de fată trebuie să aibă în jur de cincizeci de ani.
— N-are decît cincizeci de ani! E mai tînăr ca mine! Tulburat, Shingo îşi ridică
ochii spre copac.
165

Ramurile cu frunze late se întindeau în jurul lor ca pentru a-i înlănţui şi a-i
ascunde. Shingo se aşeză pe o bancă, dar simţi un fel de sfială şi se ridică numaidecît;
Kikuko îl privea cu uimire.
— Hai să ne uităm la flori, zise el.
De jur-împrejur se zăreau, foarte distinct, grupuri de flori albe, răspîndite pe
pămînt, la înălţimea ramurilor de jos ale' tulipierului.
în timp ce străbătea pajiştea, Shingo spuse:
— în parcul acesta s-a sărbătorit victoria generalilor învingători în războiul ruso-
japonez. Aveam mai putin de douăzeci de ani pe atunci. Eram încorporat.
De o parte si de alta a florilor se aliniau rânduri de arbori minunaţi; Shingo se
aşeză pe bancă, sub ei.
Kikuko, care stătea în picioare în faţa lui, luă loc alături de el, spunînd:
— Mine dimineaţă mă voi întoarce la voi. Spune-i mamei să nu mă certe, te rog.
— Ai să-mi spui ceva înainte de a te întoarce acasă?
— Dumitale, tată? Aş avea multe să-ţi spun dar...
*4*
A doua zi de dimineaţă, o aştepta pe Kikuko, însă trebui să plece înainte de
venirea tinerei femei.
— Te roagă să n-o cerţi... îi spuse lui Yasuko.
— Departe de mine asemenea gînd. Mai degrabă eu trebuie să-i cer scuze. Yasuko
părea cu adevărat voioasă.
El îi spusese numai despre convorbirea pe care o avusese la telefon cu Kikuko.
— Ce repede poti tu s-o convingi! Yasuko îl conduse pînă .la poartă. Dar nu te
condamn, încheie ea.
Cîteva minute după sosirea lui Shingo, Eiko veni să-i facă o vizită la birou.
— Bună dimineaţa! Eşti încîntătoare: ce flori fumoase!
zise bătrînul, foarte amabil.
166
— Odată intrată în atelier nu mai pot să plec. Aşa că m-am plimbat pe străzi.
Florăriile erau superbe.
Totuşi, cu un aer grav, Eiko se apropie de masa lui Shingo; trasă pe ea, cu degetul
cîteva semne: „Să ne lase singuri!" Bătrînul luă mai întîi un aer nepăsător, apoi:
— Vrei să ne laşi un moment singuri? îi spuse secretarei sale.
în timp ce fata ieşea, Eiko aduse dintr-un colţ o vază şi aşeză în ea cele trei fire de
trandafir, îmbrăcată într-o rochie tipică de domnişoară de magazin, ea părea puţin mai
grasă.
— Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat ieri... Tonul crispat cu care intră în
subiect putea să pară ciudat. Am fost aici două zile la rînd şi am...
— Nu vrei să iei loc?
— Mulţumesc. De îndată ce se aşeză pe scaun, îşi lăsă capul în jos.
— Astăzi te-am făcut să întârzii.
— Nu face nimic. Ridicând din nou capul, Eiko privi către Shingo şi păru că-şi
stăpîneşte un suspin: Pot să vorbesc?
Probabil par cam nervoasă.
— Despre ce e vorba?
— E vorba de nora dumneavoastră... Şovăi putin, apoi:
Cred că a avortat.
Shingo nu răspunse nimic. Cum de a aflat fata asta? Shuichi n-a putut să-i
vorbească, asta-i sigur. Dar Eiko lucra în acelaşi magazin de mode cu amanta fiului său.
Shingo simţi în suflet o mîhnire apăsătoare.
— Avortul se poate admite, dar...
Eiko dădu din nou semne de şovăială.
— Cine ţi-a spus asta?
— Domnul Shuichi s-a împrumutat la Kinuko, ca să plătească la clinică.
Bătrînul simţi o săgeată înfigîndu-i-se în inimă.
— Socot toată această poveste de netolerat, întreaga sa comportare e o insultă la
adresa femeilor! Ce om lipsit de simţire! Tînăra lui şotie suferă. Aşa ceva e intolerabil. Eu
nu pot să-1 mai văd în ochi. Poate că Shuichi i-a dat bani lui Kinuko şi că, la o adică,
aceşti bani îi aparţin, sînt ai lui;
167

dar mie felul său de a se purta nu-mi place. Omul ăsta e de o condiţie socială mai
ridicată decît a noastră, o sumă ca asta probabil că nu contează pentru el. E admisibil să
procedeze astfel într-o situaţie ca a lui?
Eiko abia putea să-şi stăpînească tremurul umerilor mici.
— Şi Kinuko asta! Să-i dea bani lui Shuichi! Nici ea nu e mai brează ca el! într-
adevăr, n-o înţeleg deloc. Sînt foarte supărată. Toate astea mi se par îngrozitoare. Chiar
cu riscul de a-mi pierde slujba în magazinul unde lucrează Kinuko, am vrut să vă anunţ.
Cu orice preţ! Sau poate greşesc vorbindu-vă despre nişte lucruri care nu mă privesc?
— Nu, nu! îţi mulţumesc.
— O fac fiindcă aţi fost foarte bun cu mine si fiindcă-i nutresc multă simpatie
tinerei soţii pe care am întîlnit-o la dumneavoastră.
Ochii i se udară de lacrimi si-i străluceau.
— Despărţiţi-i!
Ea se gîndea desigur la Kinuko, dar bătrînul era atît de abătut încît se întrebă
dacă fata nu-1 povăţuia s-o despartă pe Kikuko de Shuichi.
Uluit de paralizia sufletească, de corupţia spirituală a fiului său, Shingo avea
impresia că se bălăceşte în aceeaşi baltă de noroi. O spaimă neagră urcă în el, spaimă
care-1 îngrozea.
Spunîhd ceea ce avea de spus, tinăra fată voi să plece.
— Mai stai puţin, dacă vrei, zise Shingo, fără prea multă convingere, ca s-o reţină.
— Am să mai trec pe aici. Acum simt în mine atîta ruşine, că-mi vine să plîng.
Bătrînul era mişcat de conştiinciozitatea, de bunătatea acestei fete. O socotise
lipsită de sensibilitate, şi se mirase când ea intrase la acelaşi magazin unde lucra
amanta lui Shuichi, la recomandarea acestuia. Dar acum, Shuichi şi el însuşi nu se
dovedeau oare mai lipsiţi de sensibilitate decît ea?
îşi îndreptă privirea rătăcită asupra trandafirilor de un roşu aprins pe care-i
lăsase Eiko.
Shingo îl auzise pe fiul său spunînd că Kikuko era prea curată ca să aibă un copil,
dată fiind situaţia actuală a soţului
168
ei. Cum erau călcate în picioare exigenţele morale ale tinerei femei!
Ea probabil că se întorsese la ora asta în casa din Kamakura, fără să bănuiască
nimic. La gîndul acesta, bătrînul nu se putu opri să nu închidă ochii.

169
<titlu>Rana
*1*
într-o duminică dimineaţă, bătrînul porni să taie cu ferăstrăul viţa sălbatică ce
creştea la picioarele cireşului. Dîndu-şi seama că nu va putea să scape definitiv de ea
decît dacă ar smulge-o din rădăcini, el murmură: „Am să-i tai joardele, cînd vor creşte
din nou."
O mai ciuntise o dată, mai înainte, dar abia că-i dăduse o vigoare nouă ca să se
întindă si mai mult, astfel că, de data asta, nu se mai obosi degeaba: de altfel, nici n-ar fi
avut putere s-o smulgă din pămînt.
 Coardele viţei, foarte mlădioase, nu opuneau rezistenţă la dinţii ferăstrăului, însă
erau atît de multe, încît pe bătrîn începură să-1 treacă sudorile.
— Să-ţi dau o mînă de ajutor, zise Shuichi, care se apropiase fără ca tatăl lui să-1
observe.
— Nu, mulţumesc, răspunse acesta pe un ton sec.
Shuichi rămase lîngă el.
— Soţia mea m-a trimis încoace, ca să te ajut.
— A, da? Numai că aproape am terminat.
Aşezat pe grămada de joarde tăiate, Shingo îşi îndreptă ochii spre casă: Kikuko
stătea rezemată de uşa de sticlă de la verandă în picioare, cu talia încinsă într-un dbi de
un roşu aprins.
— Vrei să le tai pe toate? întrebă Shuichi luînd ferăstrăul de pe genunchii tatălui
său.
— Da.
Shingo privea mişcările fiului său, mişcări de om tînăr.
După ce tăie ultimele joarde dintr-o zvîcnitură de mînă, Shuichi se întoarse către
tatăl său.
170
— Şi pe asta?
— Stai, aşteaptă o clipă, făcu Shingo, ridicîndu-se în picioare.
Două sau trei mlădiţe de cireş păreau să crească din rădăcinile celui mare; ramuri
sterpe mai curînd, iar nu adevăraţi pomi. La picioarele trunchiului cel gros ieşeau de
asemenea din pămînt cîţiva lăstari ce semănau cu nişte butaşi şi care înfloriseră deja.
Shingo se dădu un pas înapoi, ca să-i cerceteze mai atent.
— Ar fi mai bine, zise el în cele din urmă, să tăiem toti lăstarii.
— Cum crezi dumneata.
Dar Shuichi nu trecu numaidecît la acţiune; lui i se păru fără îndoială ridicol că
tatăl său dădea atita importanţă acestor mărunţişuri.
Kikuko coborî în grădină, venind spre ei.
—Tata stă în cumpănă dacă să-i tăiem sau nu, rosti Shuichi pe un ton uşor,
arătind cu ferăstrăul spre copăceii fragezi.
— E mai bine să-i tăiaţi, răspunse tînăra femeie cu simplitate.
— Şi aşa cresc alandala, făcu bătrânul adresîndu-se nurorii sale.
— Ramurile nici nu ies din pămînt.
—Atunci ce sînt astea care pornesc din rădăcina cea mare?
Bătrînul rîse.
Shuichi tăia lăstarii, în tăcere.
— în orice caz, vreau să cruţ toate ramurile cireşului, zise Shingo. Vreau să le las
să se dezvolte cît mai liber cu putinţă, cît mai natural. Am dat viţa la o parte, ca să nu le
stingherească. Aşa că lasă rămurica aia de la picioarele trunchiului.
— Rămurelele astea, care nu sînt mai mari decît nişte scobitori, aveau flori. Şi
erau foarte frumoase, zise Kikuko, uitîndu-se la Shingo.
— Flori? Ce spui? Eu n-am observat.
— Da. Ciorchini de cîte două, trei flori: unele aveau chiar numai cîte una.
— Adevărat?
171

— Dar cînd vor creşte lăstarii ăştia? O să fiu eu bătrînă cînd vor ajunge ei ca
moşmonii şi piersicii din vechiul Parc imperial Shinjuku.
— N-avea grijă, cireşii cresc foarte repede, zise bătrînul învăluind-o cu privirea pe
nora lui.
Shingo nu-i vorbise nici soţiei, nici fiului său despre plimbarea lui cu Kikuko, dar
aceasta îi mărturisise, se pare, soţului ei, la întoarcerea sa acasă. „Mărturisise"...
termenul e prea tare. îi vorbise, fără îndoială, ca despre un fapt fără importanţă.
Shuichi s-ar fi putut osteni să spună: „Mi se pare că te-ai întîlnit cu Kikuko în
vechiul Parc imperial", si bătrînul ar fi trebuit să ia iniţiativa, însă nici unul din ei nu
făcu vreo aluzie la asta. între ei rămînea o anume încordare. Fiul, deşi prevenit de soţia
lui, prefera probabil să se prefacă a nu şti nimic.
Pe faţa lui Kikuko nu se observă nici un fel de stinghereală.
Shingo privea trunchiul cireşului. El încercă să-si imagineze forma pe care o va
căpăta pomul atunci cînd slabele lui ramuri, ce puteau fi luate încă drept nişte lăstari
apăruţi pe neaşteptate, vor creşte asemeni acelor crengi joase, din vechiul Parc imperial
Shinjuku.
Ce spectacol admirabil, cînd ele vor atirna pînă la pămînt, încărcate de flori! La
drept vorbind, Shingo nu văzuse niciodată un cireş de-o asemenea amploare...
— Unde să pun joardele de viţă pe care le-am tăiat? întrebă Shuichi.
— Aruncă-le undeva, într-un colţ.
Shuichi le srrînse şi le cară în braţe. Soţia lui îl ajuta, ducînd cîteva vreascuri, dar
Shuichi voia să o menajeze!
— Nu te obosi, Kikuko. Trebuie să te îngrijeşti încă.
— O, lucrează şi ea în grădină! Yasuko îşi scoase ochelarii de pe nas. Ea scurta o
cuvertură veche, ca să acopere copilul cînd doarme. Rar se întîmplă să-şi petreacă
duminicile laolaltă, în grădină. Am impresia că de cînd s-a întors Kikuko, e mai multă
apropiere între ei. Cam ciudat, nu?
— Ea pare tristă.
172
 — Nu prea, stărui Yasuko, are un zîmbet drăgălaş, iar acum surîde cu ochi veseli;
de mult n-am mai văzut-o aşa.
Tu ce zici? Cînd văd expresia asta voioasă pe faţa ei slăbită, aş...
— Hm!
— De cîteva zile Shuichi vine devreme de la birou; iar duminica stă acasă. După
ploaie, timp frumos! spune proverbul.
Shingo rămase tăcut. Shuichi şi Kikuko intrară împreună în casă, spunînd:
— Tată, Satoko ţi-a rupt ramura cireşului, aceea la care ţineai mai mult. Shuichi
avea ramura în mînă. în timp ce noi credeam că se ajoacă cu joardele de viţă, ea rupea
cireşul.
— Nu-i nimic. Acolo unde crescuse, această ramură era sortită să fie ruptă de un
copil, zise Shingo.
Kikuko se afla lîngă Shuichi, puţin în spatele lui.
*2*
Cînd reveni de la părinţii ei, Kikuko aduse socrului său un aparat de ras electric,
de fabricaţie japoneză; lui Yasuko, o pafta pentru obi; lui Fusako, hăinuţe de copii pentru
cele două fetiţe ale sale.
Ceva mai tîrziu, Shingo o întrebă pe nevastă-sa:
— Lui Shuichi i-a adus ceva?
— O umbrelă pliantă şi, mi se pare, un pieptene american, într-un toc cu oglindă
pe una dintre feţe. După părerea mea, nu trebuie să-i ofere pieptene: se zice că aduce
ceartă.
Pesemne că Kikuko nu ştie asta.
— Probabil că americanii nu cred nici ei în asemenea poveşti!
— Avusese unul şi pentru ea, de acelaşi model, însă putin mai mic şi de altă
culoare. De cum 1-a văzut, Fusako i-a zis: „Ce drăguţ e!" Şi Kikuko i 1-a dat ei. Or,
Kikuko trebuia să-1 păstreze, fiindcă îl alesese la fel cu cel al bărbatului ei.
Fusako n-a făcut bine că i 1-a luat. Nu e vorba decît de un pieptene, dar nu e
frumos din partea ei.
173

Yasuko părea ruşinată de gestul fiicei sale.

— Rochiţele pe care le-a adus pentru fetiţe sînt din mătase de calitate bună; vor
putea să le îmbrace cînd ies din casă. Fusako n-a primit nici un cadou, e adevărat, dar,
de fapt, cele aduse fetiţelor sînt pentru ea. Fusako, luînd pieptenele, probabil că a
mîhnit-o pe Kikuko. De altfel, nici nu era nevoie să se aştepte la un cadou din partea lui
Kikuko—dacă ne gîndim la motivul plecării ei.
— Aşa-i.
 Shingo era de aceeaşi părere cu Yasuko, dar în sinea lui simţea o tristeţe pe care
ea n-o ghicea. Nora lor îşi putuse pune părinţii în încurcătură, ca să cumpere acele
cadouri.
Se spunea că fiul lui plătise avortul soţiei sale cu bani de la amanta lui; se putea
crede, deci, că şi el şi ea duceau lipsă de bani. Kikuko ceruse, fără îndoială, bani de la
părinţii ei, fiindcă se socotea datoare faţă de soţul ei cu cheltuielile făcute la spital.
Shingo se mustra că nu-i mai dăduse de mult timp bani de buzunar lui Kikuko.
Se gîndise la asta, bineînţeles, dar pe măsură ce viaţa conjugală a tinerei perechi mergea
tot mai prost, iar intimitatea lui cu nora sa creştea, considera că e un lucru delicat să-i
strecoare acesteia cîţiva bănuţi de cheltuială.
In schimb, Kikuko putea să pună pe acelaşi plan abţinerea socrului ei si lăcomia
cumnatei sale. Se înţelege, tînăra femeie n-ar fi avut dreptul să-1 hărtuiască pe socrul ei
ca să obţină bani de la el, deoarece numai desfrîul soţului o ducea la strîmtorare, dar
dacă bătrînul s-ar fi arătat mai binevoitor, el ar fi scutit-o de ruşinea de a avorta pe
cheltuiala rivalei sale.
— Eu aş fi fost mai bucuroasă dacă nu ne-ar fi oferit nimic, zise Yasuko pe un ton
meditativ. Toate astea pot să însemne o sumă destul de măricică. Tu cam cît crezi că au
costat? Ia spune!
— Păi... Shingo încerca să rezolve această problemă printr-un calcul mintal. Un
aparat de ras electric... Cît costă aşa ceva? Habar n-am.
174
— într-adevăr. Yasuko făcu un gest de încuviinţare. Dacă ar fi o loterie, tu poţi
spune că ai cîştigat lozul cel mare, fără discuţie. De altfel, e normal, mai ales cînd cadoul
vine de la Kikuko! Obiectul ăsta face zgomot şi se învîrteşte.
— Lama nu se învîrteşte.
— Ba bine că nu. Altfel, cum te-ai mai rade?
— îmi place s-o privesc, şi nu se învîrteşte niciodată.
— Nu zău! făcu Yasuko, batjocoritoare. Iată lozul cel mare, eşti fericit ca un copil
care a primit o jucărie, îl pui să zbîrnîie în fiecare dimineaţă, ba chiar si în timpul
meselor, îţi pipăi mereu bărbia cu mîna, cu un aer de satisfacţie. Kikuko se simte puţin
ruşinată, cu toate că e mulţumită.
— Am să ţi-1 împrumut şi ţie, zise el rîzînd; Yasuko dădu din cap.
în ziua reîntoarcerii lui Kikuko, bătrînul venise de la birou împreună cu Shuichi.
Seara, în sufragerie, aparatul electric de ras oferit de tînăra femeie avu un succes deplin.
El înlătură stinghereala ce domnea între ei şi le prilejui o uşurare: tînăra femeie plecase
la părinţii ei fără îngăduinţa celorlalţi, iar socrii ei o lăsaseră să avorteze. Prima lor
reîntilnire putea să fie, deci, destul de încordată.
Fusako încercă chiar arunci rochiţele fetiţelor şi se arătă foarte încîntată, lăudă
eleganţa broderiilor din jurul girului şi de la mîneci. Shingo studie prospectul aparatului
de ras, vrînd să-1 pună în funcţiune pe loc. Toţi ceilalţi îşi aţinteau privirile la el, curioşi
să ştie cum o să meargă maşinăria asta.
Cu bărbia întinsă înainte, Shingo ţinea aparatul într-o mînă, iar prospectul în
cealaltă:
— Aici scrie, zise el, că pot fi rase cu uşurinţă tuleile de pe ceafa femeilor.
Se uită la Kikuko. Marginea coafurii ei, între urechi şi frunte, era foarte frumoasă.
Bătrînul avu impresia că o vede pentru prima oară; firele de păr care creşteau acolo
formau o linie delicată şi marcau un contrast desluşit între pielea netedă şi pieptănătura
bine ordonată. Tînăra femeie avea de data asta obrajii îmbujoraţi; ochii îi străluceau.
— Ce jucărie frumoasă pentru tata! zise Yasuko.
175

— Nu-i o jucărie, ci un instrument al civilizaţiei moderne, un instrument de

precizie. Seria aparatului e indicată aici; şi apoi, responsabilii tuturor secţiilor şi-au pus
pecetea lor:
de la inspecţie, de la reglaj, de la finisare.
Cu o mare bună dispoziţie, Shirigo încercă să se radă, trăgînd ba în sensul
părului, ba contra.
— Se pare că nu rupe pielea, n-o irită si că nu e nevoie nici de apă, nici de săpun,
zise Kikuko.
— Da, briciul obişnuit taie adesea ridurile bătrînilor. Poţi să-1 foloseşti şi tu!
Shingo făcu gestul de a înmîna aparatul soţiei sale, care se dădu repede înapoi, îngrozită:
— Eu n-am barbă, zise ea.
Shingo examina cu atenţie lama aparatului de ras electric, lucru pentru care îşi
puse ochelarii de prezbit, ca să vadă mai bine.
— E curios! Cum poate să radă fără ca lama să se mişte?
Motorul se învîrteşte, într-adevăr, însă lama stă pe loc.
— Să vedem! Shuichi întinse mîna, însă trecu numaidecât obiectul mamei sale.
— Aşa-i; s-ar zice că lama nu se mişcă. Trebuie să fie acelaşi principiu ca la
aspirator; suge praful.
— Nu se vede nici un fir de păr tăiat! zise Shingo; Kikuko rîse, lăsîndu-si faţa în
jos.
— Ce bine i-ar prinde lui Kikuko, dacă i-ai cumpăra un aspirator, sau o maşină de
spălat, în semn de mulţumire pentru cadoul ei!
— S-a făcut! răspunse Shingo.
— Noi, aici, duceam lipsă de asemenea ustensile ale civilizaţiei, iar cît despre
frigider, ne promiţi în fiecare an că ai să cumperi unul; uite, pe vremea asta am avea
mare nevoie de el. Ştii că există şi un aparat de prăjit pîine foarte comod, unde curentul
se întrerupe automat cînd pîinea, bine prăjită, sare din el?
— Poftim, femeile bătrîne nu mai pot fără electrificarea căminului!
— în vorbe, eşti foarte galant cu Kikuko, dar nu-i aduci nici un obiect folositor.
176
Shingo desfăcu aparatul de ras electric, în cutiuţă se aflau două piese, una
semănînd cu o periuţă de dinţi, cealaltă cu un mic pămătuf. Bătrânul le încercă pe
amîndouă, stergînd cu ele micile pete de pe dosul lamei. Abia atunci, lăsîndu-şi ochii în
jos, văzu că genunchii săi erau presăraţi cu firişoare de păr alb, tăiate foarte mărunt. Şi
toate albe. Shingo le scutură fără să se bage de seamă.
*3*
A început cu aspiratorul. Cînd auzea zbîrnîind în acelaşi timp aparatul de ras
electric şi cel pe care-1 folosea Kikuko, bătrînul avea, fără să-şi explice de ce, impresia că
totul e tare amuzant. Acesta era probabil zgomotul reînnoirilor din familie. Lui Satoko îi
plăcea aspiratorul şi o urmărea pe Kikuko peste tot prin casă.
Poate din cauza aparatului de ras, Shingo visă o barbă, în vis, el nu juca însă
decît rolul unui spectator. Totuşi, distincţia dintre personaj şi spectator nu era netă, aşa
cum se întîmplă în orice vis. Povestea se petrecea în America, ţară unde Shingo nu
fusese niciodată. Mai tîrziu îşi spuse că pieptenele american al lui Kikuko suscitase
pesemne această evo-
care.
Prin urmare, în visul său Shingo deosebea în America mai multe state diferite,
unele unde se găseau numeroşi englezi, altele unde dominau spaniolii, în aşa fel că
fiecare se distingea printr-un gen particular de barbă. Cînd s-a trezit, varietatea culorilor
şi a formelor nu-i mai era limpede în minte, însă în somn putea să facă bine legătura
între bărbi şi state, adică între rase. într-un loc, al cărui nume îl uitase la deşteptare —
dar asta n-avea importanţă — un om întrunea în bărbia lui particularităţile tuturor
statelor, în plus, acest ansamblu păros, departe de a forma un talmeş-balmeş rasial, se
împărţea în mai multe sectoare, sectorul francez, indian etc., unde smocurile fiecărui tip
se alăturau. Guvernul Statelor Unite decretă această barbă Tezaur naţional,
177

aşa fel că bietul om nu-şi mai putea tăia şi netezi barba după bunul plac.
Asta era tot. Bătrînul văzuse barba aceea împăunată, o resimţise chiar ca fiind a
lui. El luase parte, într-o anumită măsură, la mândria, la uimirea individului în cauză.
Un vis fără acţiune. Shingo văzuse omul acela si nimic mai mult. Bărbile lui erau
lungi, bineînţeles. Poate faptul de a se rade în mod foarte migălos, în fiecare dimineaţă,
cu aparatul lui electric, plămădise un vis contradictoriu, un vis cu bărbi lungi, în orice
caz, aceste bărbi declarate Tezaur naţional, iată ceva ce i se păru foarte amuzant. Se
bucură la gîndul că va putea povesti dimineaţa acest vis cu totul nevinovat. Numai că, un
alt vis, erotic, avea să-1 trezească din somn peste puţin.
Shingo se juca cu nişte sîni niţel lăsaţi, care rămîneau moi.
Deh! Tot degeaba! Ei nu se întăreau, deoarece femeia nu voia să răspundă la
mîngîierile lui. în ciuda acestor familiarităţi, el nu putu identifica femeia sau, mai bine
zis, n-avea nici o dorinţă s-o identifice. S-ar fi putut spune că sînii erau suspendaţi în
aer, fără legătură cu vreo figură sau cu vreun trup.
Apoi cînd, în fine, se întreba cine era femeia, ea deveni sora unui prieten de al lui
Shuichi. Dar Shingo nu simţi în acest vis nici o reacţie a conştiinţei sale morale, si nici
cea mai mică excitare. Apropierea de această fată rămînea vagă, figura ei neconturată.
Sînii arătau că ea nu avusese copil pînă acum, dar bătrînul n-o credea virgină. Cînd el
descoperi urmele fecioriei fetei pe degetele sale se minună, se simţi puţin ruşinat, dar, în
fond, nu văzu un rău prea mare în asta.
„Vei spune că erai foarte sportivă", murmură el, şi surprinderea pe care i-o
produse această expresie îl trezi din somn.
Shingo recunoscu exclamaţia: „Deh! Tot degeaba!" Erau ultimele cuvinte ale
scriitorului Mori Ogai1. Se vede treaba că le citise într-un ziar. Dar, dacă făcuse legătura
cu acest citat, la deşteptare, era numai spre a ocoli fondul problemei.
<notă>

1
Mori Ogai (1862-1933) — scriitor japonez.
</notă>
178
Nu simţise nici dragoste, nici plăcere, nici chiar erotism în acest vis erotic. Totul a
fost, într-adevăr, „degeaba". Un vis searbăd.
Poate că nu făcuse dragoste cu acea fată, poate că începuse doar, căci, dacă ar fi
mers pînă la capăt, măcar senzaţia păcatului i-ar fi rămas vie în memorie.
Bătrînul căută să-şi amintească visurile sale erotice din ultimii ani; aproape în
toate cazurile, partenerele lui erau femei „de nimic", cum se zice, iar fata din noaptea
aceasta nu făcea excepţie de la regulă. Se temuse chiar şi în somn de remuşcările morale
care urmează după adulter?
încercă să-şi aducă aminte cum arăta sora prietenului lui Shuichi. I se părea că
avea sînii rotunzi şi tari. înainte de a se însura cu Kikuko, Shuichi parcă se gîndise s-o
ceară în căsătorie pe acea fată; tinerii se şi văzuseră în acest scop.
„Oh!" Un gînd îl fulgeră pe Shingo. Fata din vis nu era oare întruchiparea lui
Kikuko? Nu cumva ea luase altă înfăţişare fiindcă simţămîntul moral lucrează chiar şi
cînd dormi? Nu cumva el procedase la această substituire cu o fiinţă lipsită de atracţie,
de o categorie inferioară, spre a-şi ascunde depravarea şi a-şi amăgi remuşcările? Dacă i
s-ar îngădui să-şi satisfacă fără oprelişti dorinţa, dacă ar putea să-şi refacă viaţa după
placul său, n-ar rîvni el oare să se însoare cu Kikuko fecioară, cu Kikuko dinaintea
căsătoriei cu Shuichi?
Fondul inimii lui, refulat, deformat, apărea şi mai lamentabil în visul său. Oare şi
în vis căuta să şi-1 ascundă, să se mintă pe el însuşi?
Dacă se oprise la imaginea acelei fete pe care fiul său avusese de gînd s-o ia
căsătorie — imagine foarte imprecisă, de altfel — asta nu se explica oare prin teama pe
care o simţea ca femeia din vis să nu fie Kikuko însăşi?
Cînd se gîndi la ea mai tîrziu, partenera lui din acest vis îi apăru fără contur, şi, la
fel ca şi intriga, amintirile îi erau confuze, degetele lui nu simţiseră nici o plăcere să
mîngîie sînii aceia. Toate astea se datorau cumva unei şiretenii ascunse, ce se exercita cu
putere pe pragul treziei, ca să spulbere visul?
179

„N-a fost decît un vis. Să declari o barbă Tezaur naţional... E absurd... Nu cred în
tălmăcirea viselor." îşi şterse faţa cu palmele. După acest vis searbăd şi lipsit de căldură,
se pomeni totuşi, la deşteptare, năpădit de transpiraţie.
Ploaia, al cărei ţîrîit uşor îl auzise după visul acela cu bărbi, se alia acum cu vîntul
şi biciuia tot mai tare casa. O să ajungă apa pînă la tatamil Dar în curînd zgomotul ploii
părea să-şi vestească încetarea, după această furtună subită.
Shingo îşi aminti de un desen de Watanabe Kazan 1, pe care-1 văzuse cu cîteva zile
mai înainte la un prieten. Desenul reprezenta un corb agăţat într-un copac uscat. Sub el,
cîteva versuri:
Corb încăpăţînat din zori, Ploaie de iunie.
NOBORU

La lectura acestui hai-ku, bătrînul crezuse că pătrunde înţelesul desenului,

precum şi simţămîntul ce-1 stăpînise pe artist.
Desenul acela, îşi spunea el, reprezintă un corb care aşteaptă zorile pe craca unui
copac uscat, în bătaia vîntului şi a ploii. Vîntul ploios era redat cu o cerneală alburie.
Shingo nu-şi amintea tocmai bine forma copacului uscat. Poate că nu era altceva decît
un trunchi mare spintecat de trăznet?
Dar îşi amintea foarte bine corbul.
Pasărea se umfla puţin, fie pentru că dormea, fie pentru că o pătrundea ploaia;
poate şi una şi alta. Avea un cioc foarte mare, a cărui parte superioară părea şi mai
groasă, deoarece hîrtia supsese cemala. Stătea cu ochii deschişi, dar, mai mult adormit,
părea că picoteşte. Privirea aspră îi era însă plină de răutate. Ocupa cea mai mare parte
a coalei de hîrtie.
Shingo ştia, doar atît, că pictorul Kazan se sinucisese din cauza sărăciei; i se păru
că acel „corb din zorii cu furtună" exprima starea sufletească a artistului într-un moment
anumit.
<notă>

1
Watanabe Kazan (1793-1841) — pictor japonez.
</notă>
180
Se prea poate ca prietenul lui să fi pus desenul în tokonoma ca să fie în notă cu
anotimpul, dar Shingo îndrăzni să declare:
„Ce înfăţişare cruntă are corbul ăsta! Nu-mi place deloc!" Celălalt răspunse: „Da?"
Eu 1-am privit adeseori în timpul războiului; şi îmi spuneam: La dracu! Iată unul care
nu se teme de nimic! Pe de altă parte, atmosfera din acest tablou e paşnică. Dar, dragul
meu, dacă ar fi să ne sinucidem, într-o situaţie ca aceea a lui Kazan, de cîte ori ar fi
trebuit s-o facem! Ce vremuri! Am aşteptat şi noi zorile..."
Shingo îşi spuse că acel corb trebuie să fie agăţat pe perete în salonul prietenului
său, în noaptea asta furtunoasă.
Apoi se întrebă cum îşi vor fi petrecut această noapte uliul şi corbul său.
*4*
Shingo, neputînd să mai adoarmă după cel de-al doilea vis, aştepta zorile, însă el
nu avea dîrzenia, înverşunarea corbului lui Kazan. încetul cu încetul, îl cuprindea
simţămîntul că acea lipsă de orice reacţie interioară, în visul lui erotic — că era vorba de
Kikuko, sau că era vorba de cealaltă fată — avea o semnificaţie demnă de plîns. O
sinistră desfrînare. Oare asta să fie ceea ce se numeşte ticăloşia bătrîneţii?
încetase în timpul războiului de a mai avea relaţii cu femeile si nu reîncepuse
după aceea. Totuşi, nu era tocmai atît de bătrîn... Chestiune de obişnuinţă, fireşte. După
ce fusese strivit, nu se mai putuse reface. Spiritul îi era captivul unui lanţ de prejudecăţi,
pe care le impuseseră evenimentele.
Ispitit adesea să-şi consulte prietenii (mai erau oare mulţi în cazul lui?) Shingo se
temu să nu fie luat în rîs pentru bicisnicia sa, aşa că tăcu.
De ce ar fi un lucru urît să-ti iubeşti nora în vis? Sau chiar în realitate? De ce se
temea el? Ce încerca să alunge?
îi reveniră în minte aceste versuri de Buson:
Vreau s-alung iubirea senilă.
Afară-i lapoviţă şi frig.
181

Relaţiile conjugale dintre Kikuko şi Shuichi se adînciseră de cînd fiul său îşi luase
o amantă. După avortul tinerei femei, aceste raporturi căpătaseră pecetea calmului, a
căldurii, în noaptea taifunului, Kikuko se lăsă dezmierdată mai mult ca de obicei; în
noaptea cînd soţul ei se întorsese acasă beat turtă, ea îl iertă, de asemenea mai
drăgăstoasă ca de obicei.
Blinda Kikuko se dovedea miloasă, ori toantă? Acţiona în mod conştient, sau urma
cu docilitate, fără să-şi dea seama de nimic, calea cea minunată a naturii?
Kikuko protestase împotriva purtării soţului ei, mai întîi refuzînd să aibă copil,
apoi ducîndu-se la ai ei; îşi manifestase prin actele sale adînca ei tristeţe. Totuşi, după
două sau trei zile de absenţă, se întorsese şi se apropiase de soţul ei, ca spre a-i cere
iertare, ca spre a evita sîngerarea propriei sale răni. Shingo putea prea bine să strige, ca
în visul lui:
„Deh! Tot degeaba!" cînd, în realitate, ar fi trebuit să se simtă uşurat.
Bătrînul ajunsese la concluzia că ar fi poate mai bine să lase lucrurile să-şi
urmeze cursul lor cîtva timp, fără a mai ţine seama de problema cu Kinuko.
Shuichi era fiul său. Cele două fiinţe formau ele o pereche predestinată, astfel încît
Kikuko să rămînă legată de soţul ei, chiar cu preţul unor asemenea suferinţe? Shingo
putea să-şi pună la nesfîrsit această întrebare.
Nevoind s-o trezească pe Yasuko, care dormea lîngă el, Shingo se abţinu să
aprindă lampa de pe noptieră ca să vadă cît e ceasul, dar avea impresia că se crăpa de
ziuă. Clopotul de la templu începu să bată. Shingo îşi aduse aminte de cel care bătea
seara în vechiul Parc imperial Shinjuku, anunţînd închiderea grădinilor. „Ai zice că-i un
clopot de biserică, îi spusese el lui Kikuko. Nu ţi se pare?" Avea impresia că se duce la
biserică, pe sub o boltă de copaci, într-un parc european, împreună cu nişte grupuri de
oameni.
Bătrînul se sculă, fără să fie destul de odihnit. Stingherit de perspectiva unei
întîlniri cu Kikuko, plecă devreme de acasă, împreună cu Shuichi. Deodată, îl întrebă:
— Tu ai ucis oameni în război?
182
— Nu ştiu. Cei care primeau gloanţele din mitraliera mea probabil că mureau. Dar
s-ar putea spune că nu eram decît o maşină în dosul altei maşini, si că nu eu eram cel
care trăgea.
Shingo făcu o strâmbătură şi întoarse faţa.
Ploaia se potoli peste zi, dar se stîrni o aversă spre seară şi Tokyo fu acoperit de o
ceaţă deasă.
Shingo, ieşind dintr-un restaurant unde întreprinderea sa dăduse un banchet, se
văzu obligat să ia un taxi spre a duce acasă gheişele. Două dintre femei, cam trecute, se
aşezară de o parte şi de alta a lui; celelalte trei, mai tinere, se îngrămădiră pe genunchii
lor. Shingo cuprinse cu braţele mijlocul fetei care se afla în faţa lui şi o trase spre el.
— E bine aşa?
— Mulţumesc. Scuzaţi-mă.
 Gheişa se aşeză cu încredere pe genunchii lui. Părea să fie cu patru sau cinci ani
mai tânără decît Kikuko. Bătrînul avu un început de intenţie să-i noteze numele în
agenda sa, cînd o să fie în tren, spre a şi-l întipări în memorie, dar nu fu decît un impuls
trecător; presimţi că va uita.

183
<titlu>În ploaie
*1*
În dimineaţa aceea, Kikuko fu prima care îşi aruncă ochii peste jurnal. Pe cutia de
scrisori de la poartă ploua, şi ziarul se udase. Acum îl usca deasupra gazului la care
fierbea orezul, citindu-1 între timp. Shingo, care în general se trezea mai devreme, citea
uneori ziarul în pat, dar sarcina de a-1 aduce intra de obicei în atribuţiile lui Kikuko.
De regulă, ea îl citea după ce-i conducea pe Shingo şi pe Shuichi pînă la poartă.
— Tată! Tată! strigă Kikuko, cu voce înăbuşită de dincolo de uşă.
— Ce este?
— Dacă te-ai trezit, aş vrea...
— Ce ţi s-a întîmplat?
Bătrînul crezuse, într-adevăr, după tonul ei, că i se întîmplase ceva rău; se sculă
numaidecît. Kikuko stătea pe coridor, cu ziarul în mînă.
— Ce ai?
— E vorba de Aihara. în ziar. Scrie despre el.
— E arestat? Poliţia?
— Nu.
Retrăgîndu-se cu un pas, îi întinse ziarul.
— Poftim. E încă ud.
Shingo întinse mîna, fără prea mare chef să ia un ziar ud, care se mototolea.
Kikuko ţinea foile pe amîndouă palmele desfăcute.
— Nu văd nimic. Ce i s-a întîmplat?
— O sinucidere. Cu o femeie.
— Sinucidere? A murit?
184
— Scrie că s-ar putea ca el să scape.
— Aşteaptă aici puţin. Shingo lăsă ziarul şi se depărta.
— Fusako e acasă, doarme?
— Da.
Fiica lui, care în ajun se culcase la ei cu cele două fetiţe, nu putuse, desigur, să se
sinucidă cu bărbatul ei. De altfel, nici n-ar fi fost timp să se publice în ziarul de
dimineaţă.
 Shingo privea rafalele ploii pe fereastra camerei de baie şi se străduia să-şi
păstreze calmul. Pe frunzele mari de timoftică, de la poalele colinei, se prelingeau, una
cîte una, picături lucitoare de apă.
— Ce potop! Ai zice că-i musonul, bombăm el, către Kikuko.
Bătrînul se aşeză pe un scaun în sufragerie şi luă ziarul, dar cînd voi să înceapă
lectura, îi alunecară ochelarii. Făcu o mişcare de enervare, îi scoase şi-şi frecă apăsat, cu
un gest iritat, rădăcina nasului, pînă la coada ochilor. Avea o senzaţie neplăcută de
asudare, în timp ce citea ştirea, ochelarii îi căzură din nou.
încercarea aceea de sinucidere se petrecuse la Rendaiji, staţiune balneară în
peninsula Izu. Femeia murise. Probabil că era o servantă de bar, de douăzeci şi cinci,
douăzeci si şase de ani, dar nu putuse fi identificată. El părea drogat.
S-ar putea să scape. Faptul că nu lăsase nici o scrisoare, dădea de bănuit că era
doar o simulare.
Lui Shingo îi venea să apuce şi să arunce cît colo ochelarii ăştia care-i tot
alunecau pe nas. Această dublă sinucidere îl agasa; ochelarii îl agasau; bătrînul nu mai
ştia ce anume îl agasa, îşi fricţionă faţa cu palma, cu un gest furios, si trecu în camera
de baie.
După cum scria în ziar, pe fişa de la hotel a lui Aihara era trecută o adresă din
Yokohama; numele femeii nu figura nicăieri. Familia lui Shingo nu era pusă în cauză.
Adresa din Yokohama putea să fie o adresă falsă; Aihara probabil că nu mai avea o
reşedinţă fixă, iar Fusako probabil că nu mai era soţia lui.
Shingo se spălă pe faţă, apoi pe dinţi, gîndindu-se la probleme practice: „Fiica mea
mai e oare nevasta lui Aihara?"
185

se întreba el; surprizele astea neplăcute, necazurile ce-i cădeau pe cap, se datorau
cumva unui exces de nehotărîre?
— Iată cum aranjează timpul lucrurile, mormăi el.
Pe cînd bătrînul tot amîna să ia o hotărire, timpul îşi făcea datoria, înainte ca
ginerele său să fi ajuns aici, Shingo n-ar fi putut găsi oare un mijloc să-1 ajute? Fusako
îl dusese cumva la catastrofă? Sau omul acesta o nenorocise pe Fusako?...
Nimeni nu ştia nimic. Dacă unele fiinţe le împing pe altele la catastrofă, altele se
lasă tîrîte spre nenorocire.
Se întoarse în sufragerie şi îşi bău ceaiul aşa fierbinte cum era.
— Kikuko, zise el, acum cinci sau sase zile Aihara ne-a trimis prin poştă o
înştiinţare de divorţ, îţi aminteşti?
— Da, tată, si erai foarte mînios.
— Mînios, da! Şi fiica mea, de asemenea. „Orice jignire are o limită", spunea ea.
Totuşi, să nu fi fost oare vreo înţelegere între ei, înainte de moartea lui Aihara? în ceea
ce-1 priveşte pe el, e o sinucidere premeditată, nu o simulare.
Femeia s-a lăsat dusă de bunăvoie în acea călătorie.
Kikuko îşi încreţi frumoasele ei sprîncene, fără să spună nimic. Era îmbrăcată
într-un chimono de mătase în dungi.
— Du-te şi scoală-1 pe Shuichi, zise Shingo.
O privea din spate, în timp ce ea se ridică să facă ceea ce-i spusese. Să fie oare din
cauza chimonoului? I se păru că e mai înaltă decît o ştia.
— Aihara? A făcut el una ca asta? exclamă Shuichi, înhăţînd ziarul.
— înştiinţarea de divorţ a soră-mi a fost depusă?
— Nu. încă nu.
— încă nu! strigă Shuichi, ridicînd capul. Si de ce, mă rog?
Dar mai e timp, ar trebui dusă chiar azi, fără întîrziere. Dacă Aihara nu scapă cu
viaţă, înseamnă că divorţul va fi cerut de un cadavru!
— Dar cum rămîne cu starea civilă a celor două fetiţe?
Aihara n-a lăsat nici un cuvînt în legătură cu ele, iar ele sînt prea mici ca să
aleagă.
186
Hîrtia oficială semnată de fiica lui se afla în servieta sa şi făcea drumul dus şi
întors, între casă si birou.
Shingo, care-i trimitea din cînd în cînd cîte o sumă de bani bătrînei doamne
Aihara, se gîndea să depună acest document prin acelaşi mesager, dar, în timp ce el se
gîndea la asta, zilele treceau.
— Fetiţele sînt aici, cu atît mai rău! scrîşni Shuichi.
— Au să vină de la comisariat?
— Ce să caute?
— Păi noi sîntem garanţii lui Aihara.
— N-au să vină. El ar fi trebuit să ne trimită avizul de divorţ, ca să se evite aşa
ceva.
Uşa se deschise deodată si apăru Fusako în pijama.
Abia dacă îşi aruncă ochii peste articol si, fără să-1 citească, rupse cu furie ziarul
şi-1 aruncă la pămînt. îşi pusese toate puterile ca să-1 rupă, dar cînd îl aruncă, bucăţile
de hîrtie nu zburară prea departe; îi căzură la picioare şi ea le îmbrînci cu obidă; s-ar fi
spus că se răzbuna pe ele.
— Kikuko, închide uşa aceea! zise Shingo.
Prin deschizătură se vedeau chipurile adormite ale celor două fetiţe. Mama lor
sfîşie din nou ziarul, cu mîini tremurînde. Shuichi si Kikuko nu rostiră o vorbă.
— Fusako, n-ai vrea să te duci să-1 cauţi pe Aihara?
 — Nu.
Fusako, sprijinită în coate pe tatami, întoarse deodată fata şi-1 fulgeră pe tatăl său
cu o privire sălbatică.
„Ia spune, tată! Drept cine mă iei? E o laşitate să mă laşi să fiu tratată astfel! Asta
nu te înfurie deloc? Du-te dumneata, dă-te dumneata în spectacol! Exprimă-ti ruşinea!
Cine m-a dat acestui om îngrozitor?"
Kikuko se retrase în bucătărie.
Aceste cuvinte îi reveniseră în minte lui Shingo, care lăsase să fie rostite atunci,
fără gînduri ascunse. Dacă acum Fusako s-ar duce să-şi întilnească soţul, cele două
fiinţe despărţite s-ar uni din nou; perechea ar apuca pe un alt drum. La oameni, aşa
ceva nu e cu neputinţă, îşi zise el, în reveria lui.
187
*2*
Că Aihara e mort sau e viu, ziarul nu spunea nimic. Că s-a înregistrat divorţul la
primărie, asta însemna doar că el nu era mort pentru starea civilă.
Iar dacă e mort, ar putea fi îngropat fără să se aibă informaţii precise despre el?
Cu neputinţă! Omul acesta avea o mamă, bătrîna aceea cu picioarele betege. Dacă ea n-a
citit ziarul, altcineva trebuie să-1 fi citit în orice caz. Shingo îşi spunea că ginerele lui
poate n-a murit.
Dar, după ce luase la sine cele două fetiţe, mai era oare îngăduit să viseze?
Shuichi raţiona la rece, în timp ce Shingo îşi mai făcea încă probleme. De fapt, cele două
fetiţe rămîneau în sarcina lui; Shuichi nu părea să prevadă că, mai curînd sau mai tîrziu,
această povară va cădea asupra lui.
Lăsînd la o parte grija educaţiei, fericirea lui Fusako şi a fetiţelor ei părea de aici
încolo compromisă. Dar numai Shingo să fie răspunzător de asta?
încă de cînd primise anunţul de divorţ, bătrânul bănuise că Aihara avea o amantă.
Acea femeie murise, fără discuţie.
Viaţa ei, moartea ei, ce-au însemnat oare?
— S-ar putea să renască sub o altă înfăţişare, reflectă Shingo, vorbind cu voce
tare; şi rămase el însuşi surprins de ceea ce spusese.
— Ce existenţă nenorocită!
Dacă viaţa casnică a fiicei lui ar fi fost paşnică, cealaltă femeie nu s-ar fi omorît;
trebuie să se tragă de aici concluzia că Shingo ar fi, fără voia sa, ucigaşul ei? La gîndul
acesta, un simţămînt religios se trezi în inima lui îndoliată.
In faţa ochilor îi răsări o imagine, dar aceasta nu era a femeii necunoscute, ci a
copilului lui Kikuko. Fireşte, el nu-şi putea făuri o reprezentare a acelui copil avortat, dar
îşi închipuia că trebuia să fie o fiinţă minunată.
Shingo nu era oare, indirect, şi ucigaşul copilului care n-a mai apucat să vadă
lumina zilei?
Zilele treceau una după alta, înăbuşitoare, grele, iritante, ca si ochelarii care-i
alunecau pe nas. Bătrînul simţea o apăsare dureroasă în partea dreaptă a pieptului.
188
în plină perioadă a musonului, soarele începu să strălucească cu putere.
— Oamenii care au pus vara trecută floarea-soarelui, anul ăsta au sădit... cum li
se spune?... florile acelea care seamănă cu crizantemele de Europa... florile acelea albe...
Să fie o coincidenţă? Patru sau cinci anotimpuri la rînd au cultivat aceleaşi plante,
e curios! Şi vara trecută, floarea-soarelui... gîndea bătrînul trăgîndu-şi pantalonii.
Kikuko îi aduse vestonul şi stătea în picioare, în faţa lui.
— Taifunul din vara trecută probabil că a distrus floarea-soarelui.
— Probabil. Spune-mi, Kikuko, tu ai mai crescut în ultimul timp?
— Da, am mai crescut de cînd am venit aici, în casă. Mai întîi, puţin, dar în
ultimul timp mai mult. Că s-a mirat si Shuichi.
— Cu ce prilej?
Kikuko roşi brusc şi trecu la spatele lui, ca să-i ţină haina.
— Aşa mi se pare şi mie; nu e numai chimonoul care te face mai înaltă. După
cîţiva ani de căsătorie, creşti încă...
E foarte bine!
— Poate că sînt întîrziată.
— Ce vorbeşti! Eşti încîntătoare.
Shingo o găsea, într-adevăr, pe nora lui proaspătă şi încîntătoare. Ea crescuse
într-atîta, că soţul ei, luînd-o în braţe, observase aceasta.
Viaţa răpusă a copilului probabil că se prelungeşte în trupul mamei, gîndea
Shingo, în timp ce ieşea din casă.
Stind pe vine pe marginea drumului, Satoko se uita la copiii din vecini, care se
jucau de-a tata şi de-a mama. Cîteva frunze verzi de viţă şi bucăţi de scoarţă de ulm
ţineau loc de farfurii; tăiaseră mărunt nişte fire de iarbă şi făcuseră din ele grămăjoare
aranjate metodic. Bătrînul se opri să-i admire.
Petale de dalii si de margarete, tăiate de asemenea mărunt, se amestecau cu iarba,
schimbînd coloritul. Copiii întinseseră o faţă de masă pe pămînt şi deasupra ei cădea
umbra margaretelor.
189

— Ah! Astea-s margarete, îşi spuse Shingo, aducîndu-şi aminte cuvîntul care nu-i
revenea în memorie.
In faţa a trei sau patru case înfloreau margarete, înlocuind floarea-soarelui din
vara trecută.
 Satoko, fiind prea mică, se părea că nu fusese admisă în cercul celor ce se jucau.
Shingo îşi reluă drumul.
— Bunicule! Fetiţa alerga după el, îl striga; Shingo o luă de mînă; ea îl însoţi pînă
la stradă, apoi se întoarse în bucătărie, în fugă, şi umbra ei săltîndă exprima pentru el
bucuriile verii.
La birou, secretara, cu braţul alb, întins, ştergea geamurile.
— Ai văzut jurnalul de astăzi? o întrebă el pe un ton uşor.
— Mda..., făcu ea încet.
— Se spune totdeauna: jurnalul; dar nu se ştie niciodată de care e vorba.
Dumneata pe care-1 cumperi?
— Vorbiţi de jurnal?
— Nu-mi mai amintesc unde am citit un articol despre nişte sociologi de la
Harvard, din Boston, care au anchetat o mie de secretare din sectorul particular. La
întrebarea: Ce vă face cea mai mare plăcere? toate au dat, se pare, acelaşi răspuns: să li
se facă complimente de faţă cu o terţă persoană. Femei din Orient, femei din Occident,
toate sînt la fel! Dumneata ce zici de asta?
— Eu mă întreb dacă aşa ceva nu le ruşinează?
— Plăcerea si faptul de a se ruşina... Aceste două simţăminte nu se exclud, ba
dimpotrivă. Mai ales cînd un bărbat îti face curte!
Fata îşi lăsă faţa în jos, fără să răspundă. Shingo îşi spunea că în zilele noastre nu
se întîlnesc prea des femei ca „ aceasta.
— Domnişoara Tanizaki e de genul ăsta. Ar fi trebuit să-i fac complimente în
public.
— A fost aici, domnişoara Tanizaki. Pe la opt si jumătate, spuse secretara cu un
aer care nu era al ei. fi

— A, da? Şi? *>

— A spus că poate va reveni către amiază.
190
Shingo fu străpuns de o presimţire. La ora indicată se hotărî să nu plece şi o
aşteptă. Vizitatoarea deschise uşa, se opri, tinîndu-si răsuflarea, ca şi cum ar fi plîns, şi
în aceeaşi clipă îl văzu pe Shingo.
— Azi nu mi-ai adus flori? zise el, ascunzîndu-si neliniştea.
Fata, ca şi cum 1-ar fi mustrat pentru uşurinţa lui, se apropie cu un aer grav.
— Trebuie să dau iarăşi toată lumea afară? întrebă el, cu toate că secretara
plecase la masă şi nu mai erau decît ei singuri.
Cînd află că amanta fiului său era însărcinată, Shingo rămase ca încremenit.
— I-am spus că nu trebuie să păstreze copilul, zise tînăra fată, ale cărei buze
tremurau uşor. Ieri, cînd am plecat de la magazin, am oprit-o pe Kinuko şi i-am spus-o
pe şleau.
— Aşa deci!
— Totuşi, e adevărat! Asta întrece orice măsură!
Shingo nu ştia ce să răspundă şi faţa i se întunecă.
Se gîndea la Kikuko... Soţia şi amanta fiului său rămăseseră însărcinate cam în
acelaşi timp. Se ştie că asemenea lucruri se pot întîmpla oricui, dar tocmai fiului său...
Shingo nu şi-ar fi închipuit niciodată una ca asta. Iar Kikuko avortase!
*3*
— Fiul meu e aici? Du-te şi vezi, te rog. Dacă-1 găseşti, spune-i să vină încoace
două minute.
— Bine.
Eiko scoase o oglinjoară din geantă şi continuă cu o voce şovăitoare:
— Mi-e ruşine; am un cap caraghios! Şi apoi, Kinuko îşi va da seama că am venit
să vă spun.
— Da?
— Bineînţeles; poate că în curînd voi fi obligată să plec de la magazin.
— Să nu faci asta!
191

Shingo îl chemă pe telefonul interior; alte câteva persoane lucrau în biroul lui
Shuichi, faţă de care el nu voia să vorbească. Shuichi însă nu era acolo.
Bătrînul o invită pe fată să ia masa cu el într-un restaurant european din
apropiere. Pe cînd ieşeau din birou, Eiko, mică de statură, îşi ridică ochii spre Shingo ca
să-i vadă mai bine expresia chipului.
— Cînd lucram la dumneavoastră, m-aţi dus într-o seară la dans. Vă mai amintiţi?
— Da, aveai părul legat cu o panglică albă.
— Nu, făcu tînăra fată dînd din cap. Panglica albă a fost a doua zi după taifun.
Atunci mi-ati vorbit pentru prima dată despre Kikuko şi eram groaznic de încurcată. N-
am uitat.
— Se poate.
Shingo îşi aduse aminte că, fără îndoială cam în vremea aceea, Eiko definea vocea
răguşită a lui Kinuko drept „erotică".
— Asta s-a petrecut în septembrie trecut. Am cerut prea mult de la dumneata.
Shingo ieşise fără să-şi ia pălăria. Razele soarelui ce-i cădeau în creştetul capului i
se păreau foarte fierbinţi.
— Nu v-am fost de folos cu nimic.
— Ba eu n-am ştiut să te folosesc. Am o familie de care mi-e ruşine!
— Eu însă vă stimez mult. De cînd am plecat de la birou, regret din ce în ce mai
tare, zise Eiko pe un ton ciudat. Apoi începu să-i turuie gura: I-am demonstrat că nu
trebuie să aibă acest copil. Ea m-a privit cu un aer dispreţuitor: „Asta nu te priveşte pe
tine. Mă prind că n-ai să înţelegi mare lucru. Nu te amesteca, fiindcă nu slujeşte la
nimic."
— Vai de mine!
— Şi ştiţi ce mi-a mai spus? „Din partea cui vii să-mi îndrugi toate balivernele
astea? Tu vrei să mă desparţi de Shuichi. Dacă mă părăseşte, nu pot face nimic, dar
copilul, eu, numai eu îl voi aduce pe lume. Nimeni n-are dreptul să se amestece aici. Dar
ca să ştii cît de necesară sau nu este această naştere întreabă copilul pe care-1 port în
mine, dacă poţi." M-a făcut „fetiţă" şi s-a supărat pe mine. Totuşi, ea
192
era aceea care-mi cerea să nu rîd de dînsa! Dacă mă gîndesc bine, voia oare să
păstreze copilul fiindcă nu putuse să aibă unul cu soţul ei, care a murit în război?
Shingo nu răspunse decît cu un semn din cap, fără să se oprească din mers.
— Mi-a vorbit aşa fiindcă au iritat-o vorbele mele. Pînă la urmă poate că
avortează?
— Cît a trecut de atunci?
— Patru luni. Eu nu băgasem de seamă, dar cei de la magazin observaseră toţi.
însuşi directorul era la curent. Se zice că si el a sfătuit-o să nu-1 păstreze. E o femeie
foarte pricepută, o să regrete.
Eiko ridică mîna pînă la obraz.
— Pentru mine e de neînţeles. V-am spus toate astea ca să-i puteţi vorbi lui
Shuichi.
— Da...
— Ar trebui s-o întîlniţi pe Kinuko şi cît mai repede cu putinţă.
Şi Shingo se gîndea la asta, însă fata o spusese.
— Dar femeia aceea care a venit la birou, acum cîtva timp?
Stau tot împreună?
— Doamna Ikeda?
— Da. Care e mai în vîrstă?
— Kinuko cred că e cu doi sau trei ani mai tînără.
După ce luară masa, Eiko îl însoţi pe Shingo pînă la uşa
biroului. Surîdea ca şi cum ar fi fost gata să plîngă.
— Iertaţi-mă că v-am deranjat.
— Mulţumesc. Acum te duci la magazin?
— Da. Zilele astea Kinuko pleacă mai devreme, iar magazinul e deschis pînă la
şase şi jumătate.
— Crezi că va trebui s-o caut la magazin?
 Eiko părea să-1 implore s-o întîlnească pe Kinuko chiar în ziua aceea; el se simţea
foarte deprimat, dar dacă s-ar fi întors la Kamakura fără să fi făcut nimic, n-ar mai fi
îndrăznit s-o privească pe nora lui în faţă.
în timpul legăturii lui Shuichi cu cealaltă, Kikuko fusese nenorocită că e
însărcinată, poate din cauza „gustului ei de
193

absolut". Avortul ei se explica oricum prin asta. Dar Kikuko era departe de a
bănui că şi cealaltă a rămas însărcinată.
După ce bătrînul aflase despre aceste fapte, nora lui plecase pentru două sau trei
zile la părinţii ei. La întoarcere, Shingo constatase că raporturile dintre soţ şi soţie
deveniseră mai călduroase. Shuichi venea în fiecare seară devreme acasă, şi-i purta mai
mult de grijă lui Kikuko. Ce putea să însemne asta?
Pentru cine vrea să interpreteze faptele cu bunăvoinţă, la rigoare s-ar putea
admite că Shuichi, nemulţumit de situaţia amantei lui, se îndepărta încet de ea şi cerşea
iertarea lui Kikuko.
Shingo însă vedea în toate astea un iz de corupţie, de imoralitate, ce-i întorcea
inima pe dos. De unde venea, în definitiv, sîngele acestui fetus, care i se părea atît de
monstruos?
„Dacă se naşte, va fi nepotul meu!" îşi zise bătrînul, vorbind singur.
194
<titlu>Valul de ţînţari
*1*
Shingo urca strada principală din Hongo, pe partea dinspre curtea Universităţii.
Lăsase taxiul în dreptul magazinelor, socotind, cum era şi normal, ca de acolo s-o
apuce pe străduţa unde locuia Kinuko; însă intenţionat traversă linia tramvaiului pentru
a trece pe partea cealaltă a străzii, căci avea de învins o mare silă înainte de a se hotărî
să intre la amanta fiului său. Va putea el să-i ceară, de la prima întrevedere, să nu dea
naştere copilului care trăia deja în ea?
„încă o moarte, îşi spunea el. Oare nu s-ar putea produce fără să mînjească
mîinile unui bătrîn? Dar nu există nici o soluţie care să nu fie crudă, aşa cred."
Era datoria fiului să rezolve această problemă; tatăl n-ar fi trebuit să intervină.
Totuşi, bătrînul se ducea s-o întilnească pe Kinuko, fără să-i fi spus o vorbă lui Shuichi;
ceea ce dovedea că-şi pierduse încrederea în el.
Shingo se întreba totodată, cu uimire: de cînd se săpa această prăpastie între ei
doi? Nu cumva demersul lui de azi e motivat mai puţin de dorinţa de a rezolva această
dificultate în locul şi în numele lui Shuichi, decît de amarnica milă ce-1 cuprindea cînd
se gîndea la cît de mult suferise Kikuko?
 Văpăile apusului incendiau coama copacilor din parcul Universităţii. Trotuarul era
în umbră. Pe alei, studenţi în cămaşă, stăteau de vorbă cu studentele; era o scenă de
voioşie luminoasă, în plină perioadă a musonului.
Shingo îşi duse palma la obraji. Efectul celor cîteva păhărele de sake se împrăştia.
195

Dată fiind ora cînd această femeie pleca de la lucru, el invitase pe unul din
prietenii lui, de la o altă întreprindere, să ia masa împreună la un restaurant european,
dar, cum nu-1 mai văzuse de multă vreme, uitase ce băutor era celălalt. Amîndoi se
cinstiră la repezeală, afară, înainte de a intra la masă; apoi, după masă, se întoarseră să
mai stea puţin la bar.
— Cum, pleci? se miră prietenul. Presupunînd că, la reîntîlnirea lor, aveau multe
să-şi spună, convivul rezervase o masă într-un local din cartierul gheişelor, în Tsukiji.
Shingo plecă de la restaurant spunînd că avea o vizită de făcut, că nu va lipsi
poate decît o oră. Prietenul îi scrise pe o carte de vizită adresa şi numărul de telefon al
locului de întîlnire. Shingo n-avea de gînd să se ducă acolo.
înainta pe lîngă zidul Universităţii, pîndind pe celălalt trotuar intrarea în străduţă;
se bizuia pe nişte vagi amintiri şi memoria nu-1 înşela.
în vestibulul sumbru, orientat spre nord, se zărea o urîţenie de ladă pentru
încălţăminte. Deasupra ei, o plantă într-un ghiveci de factură europeană, de care era
atîrnată o umbrelă de ploaie.
O femeie cu şorţ la brîu ieşi din bucătărie. Scoase o exclamaţie, apoi se întunecă
la faţă. îşi smulse şorţul, lăsînd să se vadă o fustă bleumarin; era cu picioarele goale.
— Doamna Ikeda, nu-i aşa? Ne-aţi onorat odată cu o vizită la birourile noastre.
— într-adevăr. Putea să pară îndrăzneţ din partea mea, dar Eiko m-a făcut să vin
acolo.
Cu şorţul strîns în mînă, avea o privire întrebătoare. Pete de roşcată i se urcau
pînă la pleoape, cu atît mai vizibile cu cît faţa nu-i era pudrată. Un nas ascuţit, ochi
înguşti şi melancolici, o piele albă, formau o fizionomie plăcută. Bluza ei — nouă —
probabil că fusese cusută de prietena sa.
— Speram s-o găsesc pe doamna Kinuko, zise el, ca şi cum ar fi cerşit o favoare.
— A, da? Trebuie să vină şi ea. Intraţi, vă rog.
Din bucătărie năvălea un miros de peşte fiert.
196
Bătrînul socotea că e mai bine să revină după ce Kinuko, sosită acasă, va fi
terminat de mîncat. Totuşi, supunîndu-se insistenţelor acestei doamne Ikeda, intră.
în tokonoma dintr-un salon de mărime mijlocie era un vraf de reviste de modă, din
care multe străine; alături, două păpuşi franţuzeşti cu zorzoane multicolore, ce
contrastau cu pereţii sărăcăcioşi. La maşina de cusut atîrna o bucată de material de
mătase, al cărei desen luminos şi înflorat scotea de asemenea în evidenţă nişte tatami
jigărite.
La stînga maşinii, un mic birou, pe care se aflau cîteva cărţi de şcoală si fotografia
unui băiat.
între maşină şi birou se înălţa un manechin si, aşezată exact în faţa dulapului, o
oglindă mare, cu picior. Kinuko se folosea de ea în munca sa de croitoreasă, ori pentru
probele clientelor particulare? Iar în apropiere aştepta o scîndură lungă de călcat.
Femeia aduse, din bucătărie, un suc de portocale. Ea observă privirea lui Shingo
fixată asupra fotografiei şi zise fără să se mai codească:
— E fiul meu.
— Merge la scoală?
— Nu stă cu noi. L-am lăsat în familia soţului meu. Cărţile. .. Eu n-am o ocupaţie
regulată, ca Kinuko, şi atunci dau meditaţii. Mă duc astfel în cinci sau sase case.
— Văd. Chiar îmi spuneam că sîht prea multe cărţi pentru un singur copil.
— Am şcolari din clase şi de vârste diferite, dar azi şcoala primară nu mai e ca
aceea dinainte de război. Nu sînt o profesoară prea bună, dar cînd îi învăţ pe copii, am
impresia că sînt cu fiul meu.
Bătrînul încuviinţă cu un semn din cap. Nu avea ce să discute cu această văduvă
de război. Kinuko muncea si ea.
— Cum aţi nimerit drumul? îl întrebă ea. Vi 1-a spus Shuichi?
— Nu. Am mai fost o dată pînă la uşă, dar n-am avut curajul să intru. Asta s-a
întîmplat în toamna trecută.
197

— Ah, da? Anul trecut? Ea ridică faţa spre dînsul, apoi o coborî din nou, păstrînd
tăcere. Pe urmă aruncă, cu o voce aspră: Shuichi nu mai vine pe aici de cîtva timp.
Shingo se gîndi că ar fi poate mai bine să-i spună scopul vizitei sale.
— Se pare că Kinuko e însărcinată, da?
Femeia dădu uşor din umeri şi-şi întoarse faţa către imaginea copilului ei.
— Ştiţi cumva dacă doamna Kinuko vrea să-1 păstreze?
Ea privea mereu spre fotografie.
— Pe ea trebuie s-o întrebaţi.
— Bineînţeles. Dar mă tem să nu fie o nenorocire la fel de mare pentru mamă, ca
şi pentru copil.
— După concepţiile de azi, se poate spune că e o nenorocire.
— Dar dumneavoastră cred că aţi sfătuit-o să rupă cu Shuichi.
— Da, asta e şi părerea mea, însă ea e mai tare ca mine.
 Nu pot să-i dau sfaturi. Avem caractere diferite, dar ne înţelegem bine. De cînd ne-
am cunoscut, la clubul văduvelor de război, ea mă încurajează foarte mult. Am părăsit
amîndouă familiile soţilor noştri, fără să ne reîntoarcem la părinţi.
Sîntem libere, ca să zic aşa. Ne-am hotărît să gîndim prin noi înşine. Am înapoiat
chiar fotografiile soţilor noştri. Bineînţeles, eu am păstrat-o pe a fiului meu. Pe de altă
parte, Kinuko citeşte multe reviste americane; zice că, ajutîndu-se cu un dicţionar, se
descurcă si în franţuzeşte, în fond e vorba de croitorie, nu trebuie atîtea cuvinte. Ambiţia
ei este să aibă o prăvălie proprie. Şi apoi ne gîndim că, dacă ni s-ar ivi ocazia, am fi
pregătite să ne remărităm. Aşa că nu înţeleg de ce 1-a păstrat pe Shuichi în viaţa ei în
toată această vreme.
Uşa de la intrare se deschise. Doamna Ikeda se ridică repede şi o zbughi în
vestibul.
• — Bună seara. E aici tatăl domnului Ogata! zise ea destul de tare ca să fie auzită
de Shingo.
— Şi trebuie să-l văd? răspunse o voce răguşită.
198
*2*
Kinuko se duse mai întîi la bucătărie; probabil a băut apă, căci s-a auzit robinetul
curgînd.
— Rămîi şi tu, zise ea intrînd în cameră şi adresîndu-se prietenei sale. Era
îmbrăcată într-o rochie de un colorit vesel. „Poate din cauză că e înaltă nu i se vede
sarcina", îşi zise Shingo. El numai cu greu putea crede că această voce guturală ieşea din
nişte buze atît de delicate.
Deoarece toate oglinzile erau agăţate pe pereţii din salon, probabil că se aranjase
puţin la chip servindu-se de oglinjoara pudrierei.
Prima impresie a bătrânului nu fu deloc defavorabilă.
Faţa rotundă, cu obraji puţin scobiţi, nu trăda acea voinţă puternică pe care, după
cele ce-i spusese doamna Ikeda, se aştepta s-o găsească la ea. Mîinile îi erau mici şi
durdulii.
Shingo se prezentă: „Ogata."
Kinuko nu răspunse.
Doamna Ikeda se aşeză pe scaunul biroului scund, cu faţa întoarsă către bătrîn.
— Ne-ai făcut să te aşteptăm, zise ea.
Kinuko tăcea mereu. Chipul ei, făcut pentru voioşie, nu putea probabil să exprime
nici duşmănie, nici jenă. Părea mai degrabă gata să izbucnească în lacrimi. Shingo îşi
aminti că, tot în această casă, fiul său, cînd se îmbăta, o făcea să cînte pe doamna Ikeda,
iar pe amanta lui să plîngă.
Kinuko, venind repede pe străzile vînturate de muson, avea obrajii roşii; respiraţia
făcea să-i tresalte pieptul bine dezvoltat.
— Vizita mea trebuie să vi se pară ciudată, începu Shingo, care nu îndrăznea să
atace subiectul frontal, dar cred că ghiciţi ce mă aduce aici.
Kinuko nu răspunse nici de data aceasta.
— E vorba de Shuichi, bineînţeles.
— Dacă e vorba de Shuichi, eu n-am nimic să vă spun.
Apoi, deodată, pe un ton muşcător: Vreţi cumva să-mi cer scuze?
— Cîtuşi de puţin, eu ar trebui să vă cer iertare.
199

— Ne-am despărţit. De acum încolo n-o să vă mai produc nici un necaz. Şi se

întoarse către doamna Ikeda: S-a spus tot ce era de spus, nu-i aşa?
Shingo căuta cuvintele şi sfîrşi prin a le găsi:
— Va mai rămîne de reglementat chestiunea copilului.
Kinuko păli deodată; păru a-şi aduna toate puterile spre
a le pune în cuvintele pe care le rosti:
— Nu înţeleg la ce anume vă referiţi. Apoi vocea ei, coborîtă cu un ton, deveni şi
mai răguşită: Trebuie oare să răspund la acest soi de întrebare? Cînd o femeie vrea să
aibă un copil, cine ar putea-o împiedica, din afară, să-1 aibă? Ne înţeleg oare bărbaţii
vreodată pe noi, femeile?
Vorbise repede şi glasul îi părea încărcat de lacrimi.
— Din afară, spuneţi? Dar eu sînt tatăl lui Shuichi; copilul acesta trebuie să aibă
şi el un tată, aşa cred.
— N-o să aibă. O văduvă de război s-a hotărît să aducă pe lume un bastard, asta-i
tot... Nu vă cer nimic, decît să mă lăsaţi să-mi am copilul meu, în linişte şi pace. Vă rog,
uitaţi restul. Copilul e în mine, e al meu.
— Da, într-un sens, aşa-i, dacă o să se întîmple să vă remăritaţi, o să mai aveţi şi
alţii... Atunci, în acest caz... oarecum anormal...
— Anormal să ai un copil?
— Mă rog!
— Nimeni nu garantează că mă voi remărita, că voi avea şi alţi copii.
Dumneavoastră proorociţi ca un profet! Cînd am fost măritată, n-am avut.
— Nu va exista o legătură normală de la tată la fiu. Ăsta e un lucru principal.
Copilul va avea de suferit de pe urma atitudinii dumitale şi chiar dumneata însăţi vei
suferi.
— Cîţi bărbaţi au murit în război lăsînd în urma lor atîţia copii si atîtea mame
care suferă... închipuiti-vă deci că a plecat în Sud, că a făcut acolo vreun metis şi că o
femeie îl creşte! (
 — E vorba de copilul lui Shuichi.
— Nu văd nici o diferenţă, atîta vreme cît nu vă stingheresc cu nimic. N-am să vin
niciodată să vă cer ceva, v-o jur.
Totul între mine şi Shuichi s-a terminat!
200
— Lucrurile nu se vor petrece aşa cum spui dumneata.
Copilul va trăi mult şi legătura cu tatăl său, chiar dacă dumneata o crezi ruptă
pentru totdeauna, poate să se reînnoade.
— Vă spun că acest copil nu e al lui Shuichi.
— Ai aflat probabil şi dumneata că soţia lui Shuichi şi-a pierdut copilul.
— Ea va avea atîţia copii cîţi are să vrea. Dacă, din întîmplare, n-o să mai aibă, ei
bine, cu atît mai rău pentru ea. Credeţi că o femeie care nu se zbate cu greutăţile vieţii
poate să înţeleagă ceea ce simt eu?
— Nici dumneata nu ştii cît suferă Kikuko.
Bătrînul rosti acest nume fără să vrea.
— Spuneţi-mi, Shuichi v-a trimis aici? reluă ea, ca şi cum ar fi procedat la un
interogatoriu. El mi-a poruncit că nu trebuie să păstrez copilul; m-a lovit, m-a bătut, m-a
călcat în picioare, m-a tîrît pe scări, pînă la uşă, ca să mă ducă cu forţa la un doctor.
Violenţe sau farse, Shuichi şi-a îndeplinit, cred, toate obligaţiile faţă de femeia lui.
Shingo făcu o mutră acră.
— Am avut parte de un spectacol frumos, nu-i aşa? adăugă ea, adresîndu-se
doamnei Ikeda, care încuviinţă din cap.
— Kinuko strînge de pe acum petice să facă scutece şi hăinuţe.
— După scandalul acela, m-am dus la un doctor, căci după toate loviturile pe care
le-am încasat, mi-era teamă pentru copil, urmă Kinuko. I-am spus lui Shuichi că acest
copil nu era al lui. „Ţi-o declar, copilul nu e al tău", i-am zis-. Şi cu asta am rupt-o; de
atunci, n-a mai dat pe-aici.
— Copilul e al altuia?
— Credeţi asta şi voi fi fericită.
Kinuko înălţă semeaţă capul; plînsese şi mai înainte, dar acum alte lacrimi îi
curgeau pe obraji.
Chiar în această clipă, după epuizarea oricăror argumente şi dovezi, Shingo o
găsea frumoasă. Studiind-o amănunţit, trăsăturile ei nu erau desăvîrşite, dar din ele se
desprindea o impresie generală de frumuseţe, în pofida aparentei sale blîndeţi, nu era
femeia care să-1 lase pe Shingo să se amestece în viaţa ei.
201

*3*
 Shingo părăsi casa lui Kinuko cu privirile în pămînt. Ea acceptase să primească
un cec.
— Dacă ai rupt-o de-adevăratelea cu Shuichi, ai face. bine să-1 primeşti, zisese
doamna Ikeda, fără ocol, iar cealaltă încuviinţă cu o mişcare din ochi.
— In fond, mă cumpăraţi... Iată pînă unde am decăzut!
Vreţi o chitanţă?
Urcat în taxi, Shingo se întreba dacă era mai bine să respecte ruptura, sau să
încerce să-i împace pe cei doi amanţi cu scopul de a o convinge pe femeie să avorteze.
Purtarea lui Shuichi părea s-o fi exasperat pe Kinuko, iar vizita de azi nu
îndreptase cu nimic lucrurile. Apoi, această înduioşătoare dorinţă de-a avea un copil e
foarte puternică la o femeie.
O reîmpăcare ar prezenta unele primejdii, dar dacă nu se va face nimic, copilul
oricum are să se nască.
Admiţînd că el ar fi al altuia, aşa cum pretinde Kinuko, totul ar fi cum nu se poate
mai bine; numai că Shuichi, în ce-1 priveşte, nu putea să fie sigur de nimic. Dacă
Kinuko făcea această afirmaţie din mîndrie, dacă Shingo consimţea s-o creadă, totul ar fi
în regulă, lucrurile ar fi în ordine şi nimeni nu s-ar mai teme de complicaţii. „Totuşi, îşi
zise bătrânul, după ce copilul se va naşte, cînd el va exista cu adevărat. .. iar eu voi muri
într-o bună zi, lăsînd undeva, pe lume, un nepot pe care nu 1-am văzut niciodată... Cum
vine asta?"
Familia Ogata se grăbise să înregistreze înştiinţarea divorţului în momentul
încercării de sinucidere a lui Aihara.
Shingo, de fapt, se însărcina să o ia în grija lui pe fiica sa şi pe cele două nepoţele.
Dacă Shuichi se despărţea de amanta lui, mai rămînea un al treilea copil, trăind
nu se ştie unde... în ambele cazuri, soluţiile pe care le propunea el nu rezolvau nimic,
erau doar nişte cîrpeli de moment. „Iar eu, îşi spunea Shingo, n-am fost în stare să
contribui cu nimic la fericirea cuiva."
202
Afară de asta, întrevederea cu Kinuko îi lăsase un gust
penibil; îşi amintea de ea fără nici o satisfacţie deosebită.
Se gîndise să se întoarcă direct acasă, luînd un tren din
Gara centrală, însă dădu în buzunar de cartea de vizită a
prietenului său şi chemă un taxi să-1 ducă în Tsukiji.
Shingo dorea să-i ceară sfatul acestui om, dar îl găsi mai mult beat, în tovărăşia a
două gheişe; nu era chip să se stea de vorbă cu el.
Bătrînul îşi aduse aminte de fata pe care o ţinuse pe genunchii lui, în taxi, după
un banchet. Acum, cînd ea apăru în faţa lor, prietenul se lansă în nişte fraze fără noimă:
că nu trebuie să-1 subaprecieze pe Shingo, că el are „ochi" etc.
 Cît despre Shingo, care uitase cu totul figura acestei gheişe, fu o adevărată
performanţă pentru el să-şi aducă aminte numele. De fapt, fata era elegantă şi frumoasă.
Shingo se retrase cu ea într-o mică încăpere separată, dar acolo nu făcu nimic
deosebit. Peste puţin, simti că tînăra îşi lăsa uşor obrazul pe pieptul lui. El crezu că
încearcă să-1 atiţe, dar ea părea că aţipise. „Dormi?" o întrebă coborîndu-şi privirile spre
ea, dar fata era prea aproape de el, astfel că nu-i putea vedea faţa.
Shingo zîmbi. Ce plăcere adîncă să ţii în braţe o fată care doarme liniştită. Nu avea
încă douăzeci de ani; era cu vreo patru sau cinci ani mai tînără decît Kikuko.
Probabil că în ceea ce simţea el intra şi oarecare milă pentru soarta tristă a
prostituatei. Dar oricum ar fi fost, bătrînul avea senzaţia că plutea într-o tihnă dulce,
acea plăcere pe care o încerci arunci cînd dormi lîngă o fată tînără. „Fericirea, îşi zise el,
poate că nu se află decît în clipa care zboară." Se gîndi, ca într-un vis, că şi în dragoste
sînt oameni bogaţi şi oameni săraci, unii norocoşi şi unii nenorocoşi. Se retrase pe
nesimţite, grăbindu-se să prindă ultimul tren.
Yasuko şi Kikuko îl aşteptau în sufragerie. Era trecut de
unu.
— Şi Shuichi? întrebă el, ferindu-se să întâlnească privirile
nurorii lui.
— S-a culcat.
— Da? Şi Fusako?
203

— Şi. (Kikuko îi împăturea hainele.) Toată ziua a fost timp frumos, zise ea, dar se
pare că cerul s-a întunecat din nou.
— N-am observat.
în timp ce se ridică, tînăra scăpă costumul din braţe. Ea potrivi din nou pantalonii
pe dungă. Shingo îi observă părul, era mai scurt; probabil că fusese la un institut de
înfrumuseţare.
Alături de el, Yasuko respira greu, tulburîndu-i somnul.
Nu peste mult, începu să viseze.
Tînăr ofiţer în armata de uscat, era îmbrăcat în uniformă, cu sabie la şold şi cu
trei pistoale la centură. Sabia trebuie să fi fost o moştenire din familie, pe care i-o dăduse
lui Shuichi în vederea plecării la luptă. Shingo mergea pe o cărare de munte, îl însoţea
un pădurar.
„Drumurile sînt primejdioase noaptea, spunea acesta. De aceea, eu nu prea circul
pe întuneric. Aţi face bine să ţineţi pe dreapta, e mai sigur!"
Shingo ţinea dreapta, dar, neliniştit, aprinsese lanterna de buzunar. O mulţime de
diamante prinseră să scînteieze în jurul becului, făcînd lanterna să strălucească orbitor.
Lumina dezvălui o mogîldeaţă întunecată în bezna din jur: păreau două sau trei
trunchiuri de copaci trîhtite unele peste altele. Dar, privind-o mai de aproape, mogîldeaţă
se dovedea a fi un val de ţînţari care lua această formă. „Ce-i de făcut? se întrebă el.
Trebuie să-mi croiesc drum pe aici." îşi scoase sabia si începu să lovească obstacolul cu
tăişul şi cu vîrful spadei.
întorcînd capul, el văzu pe pădurar fugind ca un nebun.
Din uniforma lui Shingo ţîşniră flăcări. Partea stranie era că se aflau acolo doi
Shingo, unul adulmecîndu-1 pe celălalt, a cărui tunică începuse să ardă. Focul se
întindea de la manşetă spre cusătura de la umăr, cuprindea apoi epoleţii şi dispărea fără
să mistuie cu adevărat ceva. Se auzeau pîrîituri slabe, însoţite de mici sclipiri fugare, ca
nişte tăciuni aprinşi.
în sfîrşit, Shingo se pomeni la el acasă, de bună seamă în casa din copilăria lui, la
Shinshu. Sora cea frumoasă a lui Yasuko era acolo. Shingo, răpus de oboseală, nu
resimţea totuşi nici o mîncărime de pe urma înţepăturilor de ţînţari.
204
După ce o luase la fugă, se vede treaba că pădurarul nimerise şi el drumul ce
ducea la casa de altădată. Abia ajunse acolo, că leşină. I se scoase din trup o găleată
plină de ţînţari. Shingo nu ştia prin ce procedeu, dar cînd se trezi, văzu insectele care
umpleau acum un hîrdău întreg...
Un ţînţar să fi pătruns oare sub cuvertură? Voi să tragă cu urechea, dar îşi simţea
capul greu şi năclăit. Afară ploua.
205
<titlu>Oul de şarpe
*1*
Poate din cauză că o dată cu apropierea toamnei oboseala adunată în timpul verii
îl apăsa tot mai greu, Shingo adormea uneori în tren, pe drumul de la birou spre casă.
In orele de vîrf, pe linia Yokosuka trenurile plecau din sfert în sfert de ceas.
Compartimentele de clasa a doua nu erau prea aglomerate.
Pe cînd picotea astfel, în minte îi apăru un pîlc de salcîmi.
Cu puţine zile mai înainte, trecuse pe sub aceşti copaci, mirîndu-se că ei puteau
să înflorească pe străzile din Tokyo.
Mergea atunci pe strada care ducea la picioarele colinei Kudan, pînă la şanţul din
jurul Palatului imperial. Era o zi urîtă de august; bura.
Numai unul dintre copacii aceia îşi scuturase florile, care erau împrăştiate pe
asfalt. Privind pe fereastra din spate a taxiului, Shingo se întrebase de ce. El păstra
imaginea unor flori delicate, de un galben pal bătînd în verde, flori multe si mici. Chiar în
ciuda acestui arbore, singurul care se veştejea, pîlcul de salcîmi înfloriţi i se imprimase
bine în memorie.
 Poate din pricină că se întorcea de la un spital unde se dusese să-si vadă un
prieten bolnav de cancer la ficat, mai precis un fost coleg de facultate, pe care însă nu-1
mai vedea decît foarte rar.
Prietenul acela părea foarte slăbit. Doar o infirmieră îi mai ţinea tovărăşie. Shingo
nici nu ştia măcar dacă soţia lui mai trăia sau nu.
— îl mai vezi cumva pe Miyamoto? îl întrebă bolnavul.
Dacă n-ai prilejul să-l întîlneşti, vrei să-i telefonezi şi să-i spui?
206
— Ce să-i spun?
— Ei, ştii tu! Despre ceea ce vorbeam noi la reuniunea foştilor colegi. La Anul Nou.
Shingo îşi aminti. Cianura. Prietenul său probabil că se simţea încă de pe atunci
atins de cancer.
La orice reuniuni de sexagenari, discuţiile se învîrtesc de obicei în jurul
infirmităţilor, a bătrîneţii şi a fricii de boli incurabile. Ştiind că la fabrica lui Miyamoto se
lucra cu cianură, unul dintre comeseni spusese că, dacă s-ar întâmpla să se
îmbolnăvească într-o zi de un cancer inoperabil, el ar cere să i se dea o doză de otravă. A
prelungi suferinţele unei maladii îngrozitoare e un lucru lamentabil. Dacă s-ar şti
condamnat, ar vrea cel puţin să-şi aleagă singur sfîrşitul.
Shingo, destul de încurcat, răspunse:
— Era o discuţie de oameni chercheliţi, vorbe aruncate în vînt.
— Nu mă voi folosi de cianură. Nu, nu mă voi folosi. Vreau numai să-mi asigur
acea libertate de care vorbeam noi atunci.
Mă simt în stare să îndur toate durerile, cu condiţia să ştiu că am o portiţă de
scăpare. Tu mă înţelegi, nu-i aşa? Iată tot ce-mi mai rămîne: ultima mea libertate,
singura mea răzvrătire. Dar îţi făgăduiesc că n-am să mă folosesc de ea.
O lucire străbătu ochii bolnavului. Infirmiera, care tricota un pulover de lînă albă,
lucra alături, în tăcere.
Rugămintea nu putea fi, fireşte, îndeplinită; Shingo o lăsă în suspensie, dar
considera îngrozitoare ideea că muribundul acela se putea bizui pe el.
La oarecare distanţă de spital, bătrînul află o uşurare la vederea acelor salcîmi
înfloriţi. Iar acum, moţăind în tren, îi vedea reapărând în faţa ochilor închişi. De-ar putea
alunga din mintea sa imaginea acelui prieten bolnav!
Adormi; cînd se trezi, trenul stătea pe loc, dar nu într-o gară.
Un rapid, care se îndrepta spre Tokyo, trecea cu un uruit puternic pe linia
cealaltă. Desigur, zgomotul acesta îl trezise din somn.
Trenul lui Shingo mergea puţin, se oprea, mai mergea puţin şi iar se oprea.
207
 Un grup de copii alerga la vale, de-a lungul unui drum îngust, spre linia ferată.
Mai mulţi călători, aplecaţi la ferestre, priveau spre locomotivă. In faţa ferestrelor, la
stânga, se ridica zidul de beton al unei uzine, despărţit de tren printr-un şanţ umplut cu
apă murdară, stătută. Un miros greu, urît, năvălea în vagon.
La dreapta se afla drumeagul pe care alergau copiii. Pe marginea lui, un cîine,
stînd pe labe, îşi freca botul în iarba verde. La pasajul de nivel se înălţau două sau trei
barăci reparate cu scînduri vechi, bătute în cuie. Pe o fereastră, care nu era altceva decît
o gaură de formă pătrată, o fată care locuia desigur acolo, făcea semne cu gesturi lente,
languroase, spre tren.
— Se pare că trenul dinaintea noastră a avut un accident în gara Tsurumi, zise un
impiegat. Nu mai poate porni. Ne cerem scuze pentru această întîrziere.
Pe banca din faţa bătrînului un călător străin îl scutură pe un tînăr japonez care
dormea lîngă el, cerîndu-i, în engleză, să-i traducă cele ce spusese impiegatul.
Băiatul îşi sprijinise obrazul de umărul vecinului său şi se ţinea cu amîndouă
mîinile de braţul lui gros. Cînd se trezi, nu-şi schimbă poziţia, dar îi aruncă străinului o
privire încruntată. Ochii îi erau puţin iritaţi, înroşiţi, înconjuraţi de cearcăne negre.
Părul roşcat, care-i crescuse de cînd îl vopsise ultima oară, rămînînd negru la rădăcini,
crea un efect general de castană murdară; numai pe creştet păstra acel roşu ciudat.
Shingo bănui că băiatul trebuie să fie un prostituat specializat în clientelă americană.
. Tînărul întoarse în sus palma lată ce stătea pe genunchiul străinului, o lipi de ea
pe a lui şi o apăsă încet, cu mişcări de femeie care se gudură.
Labele însoţitorului său, ce ieşeau din mânecile scurte, păreau nişte labe de urs
sur, păros. Băiatul, fără să fie prea mic, ziceai că e un copil pe lîngă acest uriaş cu un
abdomen mare, cu gît gros. Namila găsea pesemne că e prea obositor să întoarcă faţa şi
parcă nici nu se sinchisea de băiatul ghemult lîngă el. Aerul lui sălbatic, robusteţea lui
vînjoasă sco-
208
teau şi mai mult în evidenţă paloarea pămîntie a chipului tînăr şi obosit.
E greu să precizezi vîrsta străinilor. Capul mare, pleşuv, ceafa încreţită, petele
negre de pe braţ îl făceau pe Shingo să creadă că acesta nu putea să fie cu mult mai
tînăr decît el. Şi cînd te gândeşti că un asemenea individ a venit dintr-o ţară depărtată ca
să pună stăpînire pe băiatul acesta! Tînărul avea o cămaşă cenuşie, al cărei nasture de la
gît, deschis, lăsa să se vadă un torace osos.
— N-are s-o mai ducă mult, îşi zice bătrânul, ântorcând ochii.
Şanţul mocirlos era năpădit de sălcii, verzi. Trenul continua să stea pe loc.
*2*
Shingo spunea că plasa contra ţînţarilor e grea şi înăbuşitoare şi n-o mai folosea.
Soţia lui se plîngea aproape în fiecare seară c-o dădea deoparte şi punea o dârzenie
nemaipomenită an vânătoarea ţânţarilor.
— Kikuko şi Shuichi se acoperă cu plasa.
— Du-te şi culcă-te cu ei! zise el, ridicîndu-şi ochii spre tavanul acum liberat de
împletitura aceea groasă.
— E niţel cam greu, dar cred că mîine seară am să mă mut la Fusako.
— De ce nu? Ai să dormi cu una din nepoţele an braţe.
— Poţi să-mi explici de ce Satoko se ţine mereu de fusta maică-si, acum că o are şi
pe cea mică? Nu ţi se pare că e cam ciudată? Uneori are o privire stranie.
Shingo nu răspunse.
— Mă ântreb dacă absenţa unui tată poate să înrâurească într-atâta un copil?
— Ar f i poate bine să fii mai apropiată de ele.
— Aş putea să-ţi spun acelaşi lucru şi ţie. Eu, personal, o prefer pe cea mică.
— Şi nici un semn de la Aihara, ca să ştim dacă mai trăieşte sau nu!
209

— Ai trimis înştiinţarea de divorţ. Cu asta am scăpat de bucluc.

— Crezi? Nu mai avem nici un cuvînt de spus?
— înţeleg la ce te gîndeşti. Să presupunem că trăieşte, noi însă n-avem nici un
mijloc să dăm de el. Trebuie să ne resemnăm: căsătoria asta e o greşeală. Dar trebuia să
se întîmple aşa? Ai făcut doi copii, apoi te desparţi! Asta distruge orice încredere în
instituţia căsătoriei.
— Chiar cînd o căsnicie se strică, zise el, urmările ar putea să fie mai puţin
neplăcute. Fusako îşi are şi ea vina ei.
El e un neisprăvit, nu ştiu cîte a avut de îndurat, însă mă gîndesc că nici ea nu s-
a arătat destul de înţelegătoare.
— Cînd un bărbat se lasă în gheara deznădejdii, femeia nu mai poate să facă mare
lucru pentru el. Mai întîi o părăseşte. Dacă fiica ta a acceptat fără crîcnire să fie părăsită
astfel, poate că asta a ferit-o de sinucidere, pe ea şi fetiţele sale. Un bărbat găseşte
totdeauna o femeie care să moară împreună cu el. Cît despre Shuichi, continuă Yasuko,
el s-a dat pe brazdă de cîtva timp, dar cine poate şti dacă n-are s-o ia de la început?
Ultimele întîmplări n-au fost prea plăcute pentru Kikuko.
— Vorbeşti de copil...
în mintea lui Shingo aceste vorbe evocau două lucruri diferite: faptul că nora lui
refuzase să păstreze copilul şi acela că femeia cealaltă se hotărîse să nască. Dar despre
asta Yasuko nu ştia nimic.
— La urma urmei, aş face mai bine să mă duc să dorm sub pologul lui Shuichi.
Poţi să ştii ce mai sînt în stare să mai pună la cale? Mi-e teamă.
— Ce vrei să zici?
 Yasuko, care era culcată pe spate, se întoarse spre el şi voi să-i apuce mîna, dar el
nu i-o întinse. Atunci ea se apropie uşor de marginea pernei şi murmură, ca şi cum i-ar
fi dezvăluit o taină:
— N-ar fi de mirare ca ea să rămîhă însărcinată din nou.
Shingo fu uluit.
— Mie mi se pare cam devreme, dar Fusako mi-a împărtăşit bănuielile ei.
210
El nu mai vedea în Yasuko pe femeia care altădată îi vorbea despre sarcinile sale.
— Ţi-a spus Fusako asta?
— E prematur, răspunse Yasuko. Dar se zice că după, vine numaidecît altul.
— Kikuko şi Shuichi au stat de vorbă cu ea?
— Nu. E vorba de cercetările lui Fusako.
„Cercetări", i se păru straniu. Fiica lui, care-şi părăsise
propriul ei bărbat, părea să manifeste o curiozitate deplasată cînd era vorba de
soţia fratelui ei.
— Ar trebui să vorbeşti tu însuţi cu ea, reluă Yasuko. S-o convingi să-1 păstreze de
data asta.
Shingo simţi că i se pune un nod în gît. Vestea asta făcea să i se pară şi mai
apăsătoare sarcina celeilalte.
în definitiv, că două femei au rămas însărcinate de la acelaşi bărbat, în acelaşi
timp, asta nu este ceva chiar atît de neobişnuit. Dar cînd era vorba de propriul lui fiu,
faptul producea o teamă ciudată. Nu-i cumva un blestem? Nu-i cumva o răzbunare a
iadului?
S-ar fi putut ca toate aceste întîmplări să fie socotite nişte manifestări fiziologice
foarte naturale, dar Shingo era prea departe de a atinge o asemenea libertate de spirit.
Kikuko ar trece pentru a doua oară prin această încercare, în momentul cînd ea a
avortat, cealaltă era însărcinată, înainte ca a doua să nască, prima se află din nou în
aceeaşi situaţie, însă fără să ştie nimic de starea rivalei sale, care trebuie să fie acum
groasă şi să simtă copilul mişcîndu-se în pîntecul ei.
— Dacă prinde de veste că noi ştim, atunci n-o să mai facă aşa cum vrea ea, ca
rîndul trecut.
— Aşa presupun şi eu, zise Shingo încet. Ar trebui să vorbeşti tu cu ea.
— Un nepot din partea lui Kikuko ţi-ar prinde bine.
Shingo nu mai putu să adoarmă. Tot felul de gînduri
haine îi hărţuiau mintea; se întreba cu obidă dacă, luînd-o din scurt, ceva mai
tare, n-ar putea-o determina pe Kinuko să renunţe la acel copil.
211
 Ea pretindea că Shuichi nu era tatăl copilului. Dacă bătrînul ar cerceta viaţa
particulară a acestei femei, ar descoperi oare ceva care să-i aducă vreo uşurare?
Afară, în grădină, se auzea un zgomot neîntrerupt. Ceasul era două trecute. El nu
recunoştea în zgomotul acela bîzîitul obişnuit al insectelor din fiecare noapte. Zbîrnîitul
acesta înfundat, neprecis, îl făcea să se gîndească la somnul pămîntului jilav şi
întunecat.
în ultimul timp visase de foarte multe ori, iar acum, către ziuă, avu un nou vis,
mai lung decît celelalte.
Nu ştia pe ce drum apucase, dar cînd se trezi mai vedea încă în faţa ochilor două
ouă albe, puse alături. Pe o cîmpie nisipoasă — nisipul se întindea cît vedeai cu ochii —
două ouă zăceau laolaltă deasupra colbului: unul era mare, un ou de struţ; celălalt mic,
un ou de şarpe. Coaja celui mic se sparse şi din el îşi scoase capul, clătinîndu-se, un pui
de şarpe. Lui Shingo i se părea foarte drăguţ.
Fără nici o îndoială, toate gîndurile sale se învîrteau în jurul lui Kikuko si Kinuko.
Iată originea visului său; însă nu avea cum să ştie care era copilul struţului si care al
şarpelui.
— Şerpii sînt ovipari sau vivipari? se întrebă el deodată.
*3*
A doua zi, duminică, simtindu-se sleit de puteri, Shingo rămase în pat pînă la
nouă.
Dimineaţa, la deştepare, oul de struţ si puiul de şarpe ce scotea capul din găoacea
lui îi creau o stare de nelinişte adîncă. Se spălă pe dinţi, amărît, şi se duse în sufragerie.
Kikuko aşeza în pachete ziarele vechi pregătindu-le, fără îndoială, să le vîndă. Era
una din atribuţiile ei să rânduiască, pentru soacra sa, ziarele de dimineaţă şi cele de
seară, în ordine cronologică.
Se duse să aducă ceaiul.
212
— Tată, ai văzut articolele despre nenufari? zise ea punînd două ziare pe masă, în
faţa lui. Scrie în amîndouă. Ţi le-am păstrat.
— Mi se pare c-am citit ceva despre asta, răspunse el, dar luă totuşi ziarele.
Apăruseră două ştiri noi despre seminţele de nenufari vechi de două milenii. Una
arăta cum doctorul în nenufari separase vlăstarii spre a-i răsădi în lacul de la Sanschiro,
de pe domeniile Universităţii din Tokyo, al cărei absolvent era. Cealaltă ştire venea din
America. Un savant de la Universitatea din Tohoku găsise două seminţe de nenufari, la
prima vedere fosilizate, într-un strat argilos din Manciuria, pe care-1 trimisese în Statele
Unite. După înlăturarea părţii exterioare pietrificate, la Grădina botanică din
Washington, seminţele au fost puse între două aşternuturi de bumbac hidrofil umed, sub
o placă de sticlă. Anul trecut, seminţele germinaseră dînd nişte muguri foarte fragili;
anul acesta, răsădite în lac, ele dăduseră doi lăstari, care se dezvoltaseră,
transformîndu-se în flori de culoare roz. Specialiştii de la Grădina botanică apreciau că
seminţele puteau să aibă între o mie şi cincizeci de mii de ani.
— Este tocmai ceea ce cred că am citit şi prima dată. între o mie şi cincizeci de mii
de ani — iată un interval de timp destul de convenabil.
îl amuză şi mai mult declaraţia unui erudit japonez că, judecind după natura
stratului geologic, seminţele ar fi vechi de cîteva zeci de mii de ani; în schimb, datarea
după elementul carbon nu le acorda decît o mie de ani.
Articolul era o relatare transmisă de corespondenţii din Washington.
— Ai terminat? întrebă Kikuko, strîngînd ziarele. Voia să ştie, fără îndoială, dacă
putea să le vîndă.
Shingo făcu un semn de încuviinţare.
— O mie sau cincizeci de mii de ani... Seminţele de lotus au o viaţă lungă! în
comparaţie cu existenţa omenească, asta înseamnă aproape eternitatea. Şi ridică ochii
spre Kikuko:
Ar fi minunat să poţi sta în pămînt o mie sau două mii de ani fără să mori!
213

— în pămînt? repetă Kikuko, cu glas stins.

— Nu în mormînt. Şi fără să mori. Să te odihneşti, pur si simplu. Dacă ai putea să
te odihneşti în pămînt şi să te trezeşti după cincizeci de mii de ani şi să găseşti toate
problemele tale, toate problemele societăţii, rezolvate! Lumea ar fi poate, atunci, un
paradis!
— Kikuko, e ora cînd mănîncă tata! Vrei să-i pregăteşti masa? strigă Fusako din
bucătărie, unde urma să le dea de mîncare fetiţelor.
Kikuko se întoarse numaidecît, aducînd micul dejun.
— Azi mănînci singur. Noi am terminat de mult.
— Şi Shuichi?
— S-a dus să peascuiască la eleşteu.
— Dar Yasuko?
— E în grădină.
— Cred că dimineaţa asta n-am să mănînc ouă! zise el şi împinse farfuria pe care
se afla un ou răscopt, care-i amintea în mod neplăcut de oul de şarpe.
Fusako îi aduse o bucată de peşte prăjit, o puse pe masă şi, fără să scoată o
vorbă, se întoarse la fetiţele ei.
Privind-o pe Kikuko drept în ochi, Shingo o întrebă, în timp ce lua castronaşul cu
orez pe care i-1 întindea ea:
— Spune-mi, aştepţi un copil?
 — Nu, răspunse ea numaidecît si nu păru surprinsă decât ceva mai tîrziu. Nici
vorbă de aşa ceva, adăugă apoi, dînd din cap.
— Atunci, nu-i adevărat?
— Nu, şi îl privi cu un aer întrebător, roşindu-se.
— Sper că data viitoare ai să-1 tratezi mai bine. Ce discuţii am avut cu Shuichi în
legătură cu primul! L-am întrebat dacă poate garanta că o să mai ai altul şi el mi-a
răspuns că da, atîta şi nimic mai mult. Iată dovada că nu ţi-e frică de răzbunarea
cerului, i-am ripostat eu. Cine poate garanta că o să mai fie în viaţă peste o zi?
Bineînţeles, copilul va fi al tău şi al lui Shuichi, dar va fi şi nepoţelul nostru. Un copil
zămislit de tine trebuie să fie un copil frumos.
214
— îmi pare rău, făcu Kikuko, lăsînd capul în jos, şi Shingo fu convins că ea
spunea adevărul.
Atunci, ce născocise Fusako? Fiica lui ducea „cercetările" ei cam prea departe.
Cum putea ea să cunoască o situaţie despre care pesemne cea mai interesată nu ştia
nimic? Imposibil!
Shingo aruncă o privire în jur, temîndu-se ca fiica lui să nu-i fi auzit. Dar Fusako
era probabil afară, cu fetiţele.
— Shuichi n-a mai fost niciodată la pescuit la eleşteu.
— Nu. I-a vorbit despre asta unul din prietenii lui, zise Kikuko.
Bătrânul se gîndi că fiul său îşi părăsise în sfîrşit amanta, căci duminica se ducea
de obicei acolo.
— Nu ţi-ar plăcea să te duci şi tu cu el la pescuit?
— O, da!
Shingo ieşi în grădină. Yasuko privea, cu faţa ridicată în sus, cireşul.
— Ce s-a întîmplat?
— Nimic, dar i-au căzut aproape toate frunzele. Mă întreb dacă n-o fi avînd cumva
paraziţi? Greierii de vară ţîrîie încă şi iată că pomul nostru e aproape gol.
Chiar în timp ce vorbea, frunzele îngălbenite cădeau una cîte una, brăzdînd aerul
liniştit, fără să se răsucească.
— Se pare că fiul nostru e la pescuit. Mă duc şi eu cu Kikuko, să vedem ce face
acolo.
— La eleşteu? Yasuko aruncă o privire în jurul ei.
— I-am vorbit despre chestiunea aceea, dar ea mi-a spus că nu-i adevărat, îmi face
impresia că Fusako are vedenii, cu presupunerile ei.
— Ai întrebat-o? Yasuko păru puţin dezumflată. Păcat!
— De ce pune Fusako atîta stăruinţă în „cercetările" ei?
— De ce?
 — Eu te întreb pe tine.
în casă, o găsi pe Kikuko care-1 aştepta îmbrăcată într-o bluză albă şi cu sandale,
îşi dăduse puţin ruj pe obraz şi părea foarte vioaie.
215

*4*
într-o zi, în ferestrele trenului se oglindiră deodată şiraguri de flori: erau crini roşii
ce creşteau de-a lungul şanţului, atît de aproape, încît păreau că se clatină la trecerea
trenului.
Shingo îi contemplă în acelaşi timp şi pe cei care creşteau pe malul rîului Totsuka,
plantat cu cireşi. Aceştia se deschiseseră şi aveau un colorit minunat.
Era într-una din acele dimineţi cînd florile aduc aminte de liniştea cîmpului,
toamna. Noile spice ale tufelor de graminee începeau să prindă formă.
Shingo se descălţă, îşi puse piciorul drept pe genunchiul stîng şi se frecă pe talpă.
—Ai păţit ceva? îl întrebă Shuichi.
— Le simt atît de grele! Uneori, cînd urc treptele gării, picioarele mi se îngreuiază.
Nu ştiu, dar mă simt tare slăbit anul ăsta. Parcă se scurge vlaga din mine.
— Kikuko e neliniştită. Zice că eşti obosit.
— Da? Asta fiindcă i-am spus c-aş vrea să mă odihnesc în pămînt timp de
cincizeci de mii de ani.
Shuichi îi aruncă o privire nedumerită.
— E vorba de seminţele de nenufari, îţi aminteşti? De acele seminţe foarte vechi,
care au germinat, care au făcut chiar flori.
— O! Shuichi îşi aprinse o ţigară. Ai întrebat-o dacă aşteaptă un copil? S-a simţit
foarte ruşinată.
— De fapt, aşteaptă sau nu?
— Cred că e prea devreme ca să ştim.
— Dar cu al lui Kinuko ce se aude?
Cu toate că el era cel încolţit, Shuichi luă ofensiva.
— Se pare că ai fost la ea ca să-i oferi o despăgubire pentru ruptură. Era de
prisos.
— Cînd ai aflat?
— Mi-a spus altcineva. Ştii doar că între noi nu mai e nimic.
— Copilul e al tău?
216
— Kinuko susţine, cea dintîi, că nu.
— Ea susţine, dar conştiinţa ta ce zice? făcu Shingo cu o voce ridicată. Ce ai de
răspuns la asta?
 — în acest domeniu conştinţa nu prea e în stare să dea indicaţii.
— Cum?
— Şi dacă eu aş suferi? Crezi că asta ar putea s-o mişte pe o femeie care vrea să
aibă un copil cu orice preţ?
— Eu cred că ea suferă mai mult decît tine. Kikuko de asemenea.
— Acum, că ne-am despărţit, văd că ea a făcut aşa cum a tăiat-o capul.
— Şi asta ţi-e de-ajuns? Nu vrei, într-adevăr, să ştii dacă eşti tatăl copilului ei? Mai
ales cînd conştiinţa ta te-a prevenit?
Shuichi nu răspunse. Ochii lui mari, nişte ochi aproape prea frumoşi pentru un
bărbat, clipeau des.
Un anunţ înconjurat de un chenar negru aştepta pe biroul lui Shingo. Cancerosul
murise, dar ceva mai repede decît ar fi lăsat să se prevadă cursul normal al bolii. Oare
să-i fi dat cineva otrava? Poate că Shingo nu era singurul căruia i-o ceruse. Afară doar
dacă nu găsise un alt mijloc de sinucidere...
Bătrînul deschise o scrisoare de la Tanizaki Eiko. Ea lucra acum într-un alt
magazin. Kinuko plecase şi ea de la atelier — după Eiko, se arăta în scrisoare — pentru a
se retrage la Numazu. Spera să deschidă acolo o prăvălioară, îi declarase tinerei fete,
deoarece la Tokyo s-ar fi lovit de prea multe greutăţi. Cu toate că Eiko nu spunea nimic
despre asta, probabil că Kinuko se ascunsese la Numazu, ca să aştepte acolo naşterea
copilului. Să fie deci adevărat, cum susţinea Shuichi, că ea făcea aşa cum o tăia capul,
fără să ţină seama de simţămintele nimănui, ale lui Shuichi, sau chiar ale bătrînului?
Shingo rămase mult timp pe scaun, absent, cu privirile pierdute în lumina albă a
ferestrei.
Iar acea doamnă Ikeda, ce se întîmplă cu ea acum, că a rămas singură?
217

Bătrînul se gîndi dacă n-ar fi cazul s-o vadă, pe ea sau pe Eiko, pentru a căpăta
ştiri despre Kinuko.
în cursul după-amiezei se duse să-şi prezipte condoleanţele. Arunci află că soţia
prietenului său murise de şapte ani. Defunctul probabil că stătuse la fiul său; în casa
acestuia erau cinci copii mici. Fiul nu părea să semene cu tatăl, cu atît mai puţin
nepoţeii.
Lui Shingo îi mirosea a sinucidere, dar acestea sînt chestiuni despre care nu se
întreabă. Nişte minunate crizanteme atrăgeau privirile printre celelalte flori care
împodobeau cosciugul.
întors la birou, în timp ce se ocupa de corespondenţă, împreună cu secretara,
Shingo primi un telefon neprevăzut de la Kikuko. Se temu să nu se fi întîmplat ceva rău.
— Unde eşti, la Tokyo?
 — Da. în vizită la părinţii mei. Avea o voce veselă. Mama mi-a trimis vorbă că are
să-mi spună ceva. Am venit, dar adevărul e că nu s-a întîmplat absolut nimic. Se simţea
singură si voia să mă vadă.
— Atît?
— Atît.
O mare dulceaţă îl pătrundea, îi năpădea inima, iar vocea agreabilă care-i vorbea
la telefon nu era singura cauză a acestei senzaţii.
— Te întorci devreme acasă? întrebă Kikuko.
— Da. Toată lumea e bine la părinţii tăi?
— Foarte bine, mulţumesc. Mă gîndeam că ar fi plăcut să mă întorc şi eu
împreună cu dumneata. Şi ca atare, ti-am telefonat.
— Fixează tu ora, de vreme ce eşti aici. Să-1 previn si pe bărbatul tău.
— Eu plec imediat.
— Ce-ar fi să vii aici, la birou?
— N-o să te deranjez? Mă gîndeam să te aştept la gară.
— Nu, mai bine vino aici. Vrei să ţi-1 dau pe Shuichi?
Am putea merge să luăm masa toti trei împreună.
— Telefonista de la centrală mi-a spus că nu-i la birou.
218
— Aşa?
— Atunci pot să vin? Sînt gata.
Shingo simţea cum o căldură i se urca în trup, pînă la pleoape, iar oraşul i se
păru, pe fereastră, mai înseninat.

219
<titlu>Peştii de toamnă
*1*
Într-o dimineaţă de octombrie, înnodîndu-si cravata, Shingo simţi deodată că nu
mai e stăpîn pe mîinile lui.
— Na! Şi se opri. O expresie îngrijorată îi apăru pe faţă.
Cum naiba se face nodul ăsta?
Desfăcu nodul, încercă a doua oară, dar nu reuşi mai bine.
Ridică cele două capete în dreptul ochilor şi le privi cu un aer uimit.
— Ce s-a întîmplat? La spatele bătrînului, dar ceva mai într-o parte, Kikuko îi
ţinea haina. Făcînd ocolul lui, tînăra femeie trecu în faţă.
— Nu pot să-mi înnod cravata. Am uitat. E foarte curios!
Cu un gest încet şi stingaci, înfăşură unul dintre capetele
cravatei în jurul unui deget, apoi încercă s-o tragă prin buclă, dar nu izbuti să
facă decît un nod foarte bizar. „Bizar", cuvîntul se potrivea foarte bine cu strădania asta
neîmplinită, dar teama şi deznădejdea îi întunecară privirea.
Această expresie păru s-o sperie pe Kikuko.
— Tată! exclamă ea.
— Ce să fac? Shingo rămase neclintit, secătuit de orice forţă ce i-ar fi putut
reanima aducerea aminte.
Tulburată, dar şi compătimitoare, Kikuko se apropie cu haina pe braţ.
— Cum se apucă? Degetele ei nu ştiau cum să răsucească cravata, în faţa
pupilelor bătrîne ale lui Shingo, ele păreau străvezii.
— Tocmai asta-i, că nici eu nu mai ştiu.
220
— Dar o înnozi singur în fiecare zi!
— într-adevăr.
De ce oare nu-şi mai aducea aminte acea succesiune de mişcări repetate în fiecare
zi, de patruzeci de ani de cînd se ducea la birou? Mîinile trebuiau să execute gesturile cu
un automatism desăvîrşit. Trebuia să-şi înnoade cravata fără să se gîndească măcar la ce
face.
Bătrînul avu deodată o senzaţie de prăbuşire, de pierdere a unei părţi din el
însuşi; fu cuprins de groază.
— Te văd făcîndu-1 în fiecare dimineaţă, zise Kikuko pe un ton grav, răsucind
cravata, apoi întinzînd-o din nou.
Se lăsă de bunăvoie în grija ei. începutul unui sentiment curios lua naştere în el:
acela al unui copil care e răsfăţat cînd e bolnav. Mirosul părului lui Kikuko îi dezmierda
plăcut nările.
— E prea scurtă, zise Kikuko, înrosindu-se la faţă.
— N-ai înnodat-o niciodată pe a lui Shuichi?
— Nu.
— O deznodai doar, cînd se întorcea acasă beat.
Ea se dădu puţin înapoi, cu bustul ţeapăn, ca să examineze nodul.
— Mama poate că ştie, zise în cele din urmă, răsuflînd uşurată. Mamă! strigă ea.
Vrei să vii putin încoace? Tata zice că nu poate să facă nodul la cravată.
— Cum nu poate? Yasuko veni, cu un aer batjocoritor.
De ce nu poate să şi-o înnoade singur?
— Zice că nu mai ştie.
— Am uitat dintr-o dată totul. E foarte straniu.
— Foarte straniu, într-adevăr.
Kikuko se dădu la o parte. Yasuko trecu în locul ei.
— Poate că am uitat si eu. Dar să încerc. Ridică uşor bărbia bătrînului cu mîna
care ţinea cravata. El închise ochii.
Yasuko păru a reuşi să formeze un fel de nod.
Poate din cauza unei uşoare presiuni la baza craniului, Shingo simţea că i se
învîrteste capul şi un nor de zăpadă aurită strălucea în faţa pleoapelor sale închise. O
pulbere
221

de zăpadă după avalanşă, prin care se filtrează aurul luminii de la asfinţit.

Bătrînul crezu că aude un vuiet prelung.
Deschise ochii, speriat. Să fie o hemoragie cerebrală?
Kikuko îşi ţinea răsuflarea, privirile nu i se dezlipeau de mîinile soacrei sale.
Era imaginea unei avalanşe pe care o văzuse cîndva, în casa de la munte unde
trăise pe cînd era copil mic.
— Capătul ăsta poate să treacă aşa, pe aici?
După ce înnodă cravata, Yasuko încercă s-o potrivească la gît. Degetele ei le
atinseră pe ale lui Shingo cînd el ridică mîna ca să verifice.
Bătrînul îşi aduse aminte că la terminarea universităţii, atunci cînd lăsase, pentru
prima dată, uniforma de student cu guler tare, sora cea atît de frumoasă a lui Yasuko îi
legase cravata. Se întoarse către dulapul cu oglindă, ferindu-se să întîlnească privirile
celor două femei.
— Aşa cred că merge. Bătrâneţea mi-a jucat renghiul de data asta. E groaznic să
constaţi deodată că nu mai ştii să-ţi faci nodul la cravată!
Soţia lui îi înnodase destul de bine cravata, îl ajuta la aceasta pe vremea cînd erau
tineri căsătoriţi? Nu-şi mai amintea nimic. O înnodase cumva pe a seducătorului ei
cumnat atunci cînd îi făcea menajul după ce acela rămăsese văduv?
Punîndu-şi sandalele în picioare, Kikuko, foarte îngrijorată, îl conduse pe socrul ei
pînă la poartă.
— Ce proiecte ai pentru diseară?
— Nimic deosebit. Am să mă întorc devreme.
— Atunci, pe curând.
în timp ce admira muntele Fuji, în văzduhul albăstrui al toamnei, pe cînd trenul
trecea prin Ofuna, Shingo îşi pipăi nodul de la cravată. Constată că era făcut pe dos.
Fiindcă stătea în faţa lui, Yasuko petrecuse capătul din stînga pe deasupra.
Deznodă, apoi legă din nou, fără nici o greutate, această cravată fatidică. Gîndul
că putuse să uite, cu cîteva clipe mai înainte, cum se face un nod, i se păru aproape de
necrezut.
222
*2*
 De data asta Shingo şi Shuichi luau acelaşi tren ca să revie acasă.
Trenurile de pe linia Yokosuka plecau în general din jumătate în jumătate de oră,
dar în perioadele de afluenţă, cadenţa se accelera, ele plecau din sfert în sfert de ceas.
Uneori, în orele de afluenţă, vagoanele erau mai puţin aglomerate ca în orele cu trafic
redus.
La Tokyo, o fată se aşezase în faţa lor.
— Sînteţi bun să spuneţi că-i ocupat? i se adresă ea lui Shuichi, lăsînd o geantă
de atlaz roşie pe banchetă.
— Amîndouă locurile?
Fata murmură un răspuns din care nu se înţelegea mai nimic. Totuşi, cînd se
răsuci ca să iasă, nu se citea nici un fel de sfială pe faţa ei pudrată din belşug. Umerii
strimţi ai mantoului se ridicau într-un mod foarte plăcut, haina îi cădea foarte bine. Avea
o siluetă de o eleganţă foarte feminină.
Shingo resimţi oarecare mirare. Cum de putuse ghici fiul său că fata voia să
rezerve ambele locuri? Ce prezenţă de spirit! De ce nu bănuise şi el că tînăra aştepta pe
cineva? Fiul său înţelesese asta de la început, iar acuma bătrînul admitea că tovarăşa lor
de călătorie ieşise ca să-şi caute însoţitorul.
Pe de altă parte, aşezată în colţul de la fereastră, chiar în faţa lui Shingo, ea nu i
se adresase lui. în mişcarea ei de a se ridica, se trezi faţă în faţă cu Shuichi, lucru
normal, dar pentru o femeie fiul său nu părea oare cel mai abordabil dintre ei amîndoi?
Shingo îşi acoperi pe jumătate faţa, aplecat asupra ziarului de seară.
Fata se urcă din nou în tren. Agăţată de barele uşii deschise, ea măsura cu
privirea peronul. De bună seamă, persoana care-i dăduse întîlnire îi trăgea chiulul. Se
întoarse la locul ei cu mantoul de culoare deschisă ce-i fîlfîia uşor, ritmic, de la umeri
pînă la poale. Un nasture mare îl încheia la gît. Buzunarele erau croite jos, aduse mult în
faţă. Ea mergea dătinîndu-se, cu mîna într-un buzunar. Modelul hainei, deşi puţin banal,
o prindea foarte bine.
223

Instalîndu-se de data asta în faţa lui Shuichi, tînăra îşi aruncă de trei ori ochii
spre uşă. S-ar fi zis că îşi alesese anume locul acela, deoarece de acolo putea să vadă mai
bine pe culoar.
Geanta de mînă rămăsese pe celălalt loc, în faţa lui Shingo — o geantă în formă de
cilindru turtit, cu un fermoar mare.
Cerceii de la urechi, de diamant, desigur falşi, aveau însă o strălucire plăcută.
Nasul cîrn se profila bine pe faţa dreaptă, regulată; gura ei mică era frumoasă.
Sprîncenele dese, scurte şi foarte negre, tindeau să se înalţe spre rîmple; curba
pleoapelor lungi, de asemenea graţioasă, se estompa înainte de a ajunge la coada ochilor.
Obrazul dădea impresia de sănătate si vigoare. Toate aceste trăsături diverse alcătuiau
laolaltă un chip destul de frumos în genul său. Ochii trădau o anumită oboseală;
bătrânul aprecia cu greu vîrsta acestei femei.
La uşă se auziră deodată cîteva voci gălăgioase. Privirile lui Shingo se îndreptară
într-acolo în acelaşi timp cu ale femeii. Cinci sau şase bărbaţi, voioşi ca la întoarcerea
dintr-o excursie, se urcară în vagon, cu ramuri mari de arţar pe umeri. Roşul adînc al
frunzelor amintea zonele reci ale zăpezilor. Shingo înţelese repede, din conversaţia lor
slobodă, că veneau de departe, din munţii Echigo.
— La Shinshu, îi spuse Shingo fiului său, arţarii trebuie să fie acum în toată
splendoarea lor.
Se gîndea, totuşi, mai puţin la arţarii sălbatici de la munte, cît la pomişorul din
hîrdău, cu frunzele lucioase, din faţa altarului familial, în ziua cînd a murit sora lui
Yasuko. Pe atunci, fireşte, Shuichi nu se născuse încă.
Shingo îşi ţinea ochii aţintiţi la frunzele roşii, care, atîrnînd deasupra băncilor,
aduceau în vagon ceva din farmecul iernii.
Se reîntoarse la clipa prezentă. Tatăl fetei stătea în faţa lui. Aşadar pe tatăl ei îl
aştepta! Shingo găsi o anumită uşurare la gîndul acesta.
Tatăl avea un nas la fel de gros, semănînd atît de mult cu al ei, că părea aproape
comic. Linia de unde îi creştea părul pe frunte era identică cu a fetei; bătrînul purta
ochelari cu rama neagră.
224
Indiferenţi unul faţă de celălalt, tatăl şi fiica nu schimbară nici un cuvînt, nici o
privire. Tatăl adormi înainte ca trenul să fi ajuns la marginea Tokyoului. Fata închise si
ea ochii, iar genele lor prezentau aceeaşi mare asemănare. Shuichi era departe de a-i
semăna într-atîta lui Shingo.
Cu toate că dorea să audă un schimb de cuvinte între aceşti doi călători, Shingo
resimţea un fel de invidie faţă de admirabila lor placiditate. Ce familie potolită, de bună
seamă!
De aceea fu foarte surprins cînd fata coborî singură la Yokohama. în realitate,
departe de a fi tată şi fiică, erau cu totul străini unul de altul. Shingo avu sentimentul că
a fost păcălit.
Bărbatul întredeschise ochii la plecarea din Yokohama, apoi adormi din nou, în
hainele lui boţite. Căci dintr-o dată, după plecarea tinerei femei, bărbatul acesta între
două vîrste părea un om boţit.
*3*
Shingo îi dădu cu cotul lui Shuichi.
— Aşadar nu erau tată şi fiică, îi şopti el.
Shuichi nu arătă interesul pe care 1-ar fi dorit tatăl lui.
 — Totuşi, ai văzut?
Shuichi înclină din cap, de formă.
— E foarte curios!
Shuichi nu părea să găsească faptul atît de curios.
— Semănau foarte mulfc
— Parcă, într-adevăr.
Bărbatul dormea şi zgomotul trenului acoperea vocea lui Shingo, dar cu toate
acestea nu era indicat să discute cu glas tare despre persoana care se afla în faţa lor.
Shingo întoarse capul socotindu-se vinovat că se uitase cu prea multă stăruinţă la
cei din jur şi astfel îl cuprinse o anumită tristeţe. Mai întîi, o tristeţe faţă de acest om,
apoi una care se raporta la el însuşi. Trenul parcurgea lungul
225

traseu dintre Hodogaya şi Totsuka. Cerul de toamnă se întunecă.

Străinul era mai tînăr decît Shingo, dar totuşi mai aproape de şaizeci de ani decît
de cincizeci. Iar acea tînără să aibă oare vîrsta nurorii lui? Nimic la ea nu-i amintea
puritatea din ochii lui Kikuko.
„S-ar putea ca ea să nu fi fost fiica lui", gîndi Shingo. Uimirea lui creştea din ce în
ce.
Există pe lume unele persoane care se aseamănă într-atît, încît pot fi luate drept
părinţi şi copii; totuşi, astfel de cazuri nu se poate să fie prea multe; în lumea întreagă
abia dacă se găseşte un bărbat care să se potrivească cutărei fete, sau o fată care să se
potrivească cutărui bărbat. Unul singur pentru fiecare dintre ei. In lumea întreagă poate
că nu există decît o pereche la fel. Ei trăiesc ca nişte străini, fără ca ceva să indice măcar
cea mai mică legătură între ei. Poate că fiecare nici nu ştie de existenţa celuilalt.
Şi iată că întîmplarea îi aduce îh acelaşi vagon, îi alătură pentru prima dată,
sortiţi fără îndoială să nu se mai întîlnească după aceea niciodată. O jumătate de ceas,
pe parcursul unei lungi vieţi. După aceea s-au despărţit, fără a-şi fi spus două vorbe.
Aşezaţi unul lîngă altul, nici măcar nu s-au privit. Or fi observat oare cît de mult se
aseamănă? Dar s-au despărţit după ce au fost participanţii unui miracol de care ei habar
nu au.
Singurul căruia ciudăţenia acestei coincidenţe i-a atras luarea aminte era un
străin.
„Dar el, martorul acesta întîmplător, a luat şi el parte la miracol?" se întreba
Shingo.
Cine este deci cel ce a creat un bărbat şi o femeie care se aseamănă ca un tată cu
fiica lui, şi i-a aşezat unul lîngă altul, timp de o jumătate de ceas, în faţa lui Shingo?
Ea se aşezase acolo, cu genunchii lipiţi unul de altul, lîngă un bărbat care părea
să nu fie altcineva decît tatăl ei, si asta numai fiindcă cel pe care-1 aştepta nu venise.
„Asta să fie viaţa?" Atît izbuti să murmure Shingo.
226
Cînd trenul se opri în gara Totsuka, somnorosul se trezi şi plecă, puţin
împleticindu-se. Pălăria îi căzu din plasa de bagaje chiar la picioarele lui Shingo, care o
ridică şi i-o dădu.
— Mulţumesc! Şi-o puse pe cap fără a se osteni măcar s-o scuture.
— Sînt unele lucruri extraordinare, zice Shingo, care putea să vorbească acum cu
glas tare. Nici nu se cunoşteau!
— Semănau, însă nu la ţinută.
— La ţinută?
— Femeia era scoasă ca din cutie, dar bărbatul părea jerpelit.
— Păi aşa se întîmplă adesea, fiicele sînt elegante, îh timp ce părinţii poartă
zdrenţe.
— Veşmintele lor nu erau făcute în acelaşi stil.
Bătrînul dădu din cap.
— Fata a coborît la Yokohama. Abia a plecat ea, că omul acesta mi s-a părut dintr-
o dată prăbuşit.
— Era o ruină de la început.
— Şi eu am băgat de seamă numaidecât. Asta m-a frapat.
Omul m-a emoţionat, cu toate că mi s-a părut mai tînăr decît mine.
— Fără nici o îndoială. Şi Shuichi făcu o glumă: Un bătrîn e totdeauna avantajat
cu o fată frumoasă lîngă el. Asta e adevărat şi pentru dumneata, nu-i aşa?
— Voi, tinerii, ne priviţi cu invidie, răspunse bătrînul, schimbînd subiectul.
— Cîtuşi de puţin. O pereche frumoasă nu-ţi sare totdeauna în ochi, dar ti se face
milă de un tip slut cînd fata e frumoasă. Să lăsăm deci frumuseţile pentru bătrîni.
Totuşi, ciudăţenia acelei perechi întîmplătoare îl obseda încă pe Shingo.
— Dar poate că sînt cu adevărat tată şi fiică. Ideea asta mi-a venit acum. S-ar
putea să fie o fiică pe care el a făcut-o si a lăsat-o de izbelişte. Nu s-au cunoscut
niciodată, habar n-au ce legătură e între ei.
227

Shuichi întoarse capul. Shingo fu puţin speriat de remarca pe care o făcuse; putea
fi luată drept o aluzie. Nu-i mai rămase decît să adauge:
— Peste douăzeci de ani, acelaşi lucru ţi s-ar putea întîmpla şi ţie.
— Aşadar, asta voiai să-mi spui? Ei bine, eu nu fac parte dintre fatalistii
sentimentali. Obuzele mi-au şuierat pe la ureche, dar nici unul nu m-a atins. Poate că
am lăsat şi eu în urma mea, în insulele din sud sau în China, un copil sau doi. A te
întîlni cu propriul tău bastard şi a-1 părăsi fără să-1 recunoşti nu înseamnă nimic cînd
ai auzit obuzele şuierîndu-ţi la ureche. Prin asta, viaţa nu ţi-e ameninţată cu nimic. Şi
apoi, ce dovadă avem că Kinuko va naşte o fetiţă?
Iar dacă ea spune că nu e a mea, nici eu n-am s-o descos mai mult.
— în timp de război şi în timp de pace — sînt două lucruri deosebite.
— Poate că ne pîndeşte un nou război! Şi poate că ultimul ne obsedează încă!
Războiul e totdeauna în noi, ca un spectru, zise Shuichi, mînios. Această femeie era
puţin ciudată, ea ti-a plăcut şi de aici ai trecut la poveştile dumitale bizare.
Bărbaţii sînt totdeauna atraşi de femei care se deosebesc puţin de ei.
— Şi asta e normal? Fiindcă o femeie se deosebeşte puţin de tine, tu trebuie s-o
laşi însărcinată şi cu povara de a-si creşte copilul?
— Nu eu am vrut asta. Ea a vrut.
Shingo nu mai avea ce să răspundă.
— Femeia asta, care a coborît la Yokohama, e o femeie liberă.
— Liberă?
— Nu-i căsătorită, te-ar fi urmat dacă i-ai fi făcut semn.
îşi dă poate aere de mare doamnă, dar n-are din ce trăi cuviincios şi a obosit să se
tot zbată ca s-o ducă de pe o zi pe alta.
Observaţiile lui Shuichi îl uimiră pe bătrîn.
— Eşti extraordinar, zise el, dar cîtă perversitate!
228
— Nici Kikuko nu e altfel, scrîşni Shuichi pe un ton de dispreţ. Ea nu e nici soldat,
nici prizonier, e cu adevărat liberă.
— Libertatea soţiei tale! Ce vrei să spui? I-ai vorbit şi ei astfel?
— Spune-i-o dumneata.
— Vrei s-o gonesc din casă?! Shingo îşi stăpîni furia cu preţul unui mare efort.
— Cîtusi de puţin. Shuichi se stăpînea şi el. Noi vorbim aici că fata care a coborît
la Yokohama e liberă... Fiindcă e de vîrsta lui Kikuko, dumneata te-ai şi gîndit că sînt
tată şi fiică.
Shingo fu atît de surprins, că rămase încremenit.
— Tocmai fiindcă nu erau tată şi fiică, semănau atît de bine, încît faptul părea un
miracol.
— Nu e nimic în asta care să te emoţioneze.
— Pentru mine este.
Dar acum, după ce fiul său îi spusese că se gîndea la Kikuko, simţi că i se pune
un nod în gît.
Bărbaţii cu ramuri de arţar coborîră la Ofuna.
— Ce-ar fi să ne ducem la Shinshu să vedem arţarii? zise Shingo, uitîndu-se după
oamenii cu ramurile, care se îndepărtau pe peron. Cu Yasuko şi Kikuko, bineînţeles.
— Pe mine personal nu mă interesează frunzele de arţar, dar...
— Aş vrea să mai văd o dată munţii din locul meu de baştină. Yasuko mi-a spus
că a visat casa de acolo, care se dărăpăna.
— E într-o stare destul de proastă.
— Ar trebui s-o reparăm cît mai e încă timpul. Altfel va putrezi de tot.
— Lemnăria e încă bună, iar casa nu e chiar dărăpănată.
Dacă e vorba de reparaţii... Dar la ce bun?
— O să dorim poate o casă, ca să avem unde să ne retragem. Şi poate că şi tu vei
pleca de la oraş.
229

— Eu am să rămîn la Kamakura, ca să păzesc locuinţa.

Kikuko n-are decît să meargă să vadă vechiul nostru sălaş; şi aşa, nu-l cunoaşte.
— Cum s-a simţit zilele astea?
— Ei bine, pare că se cam plictiseşte, acum, după ce-am rupt-o cu cealaltă.
Shingo schiţă un zîmbet amar.
*4*
Era iarăşi duminică şi, după cîte se părea, Shuichi se dusese iarăşi la eleşteu să
pescuiască.
Punînd cap la cap un rînd de perne ce se aeriseau pe verandă, Shingo se întinse la
soarele cald, de toamnă, cu mîna sub ceafă. Teru, căţeaua, stătea si ea la soare, pe o
treaptă mai de jos a scării de piatră.
In sufragerie, Yasuko frunzărea un teanc de ziare pe care le aşezase pe genunchi si
dintre care cel mai vechi trebuie să fi fost de-o săptămînă. Cînd dădea de un pasaj
interesant, i-1 comenta lui Shingo, dar asta se întîmpla atît de des, încît el nu mai
răspundea decît de formă.
— M-aş bucura să văd că renunţi la mania asta de a citi ziarele duminica, zise el,
răsucindu-se lenevos pe perne.
în salon, Kikuko era ocupată să aranjeze nişte tărtăcuţe roşii în tokonoma.
— Le-ai cules pe colină?
— Da, fiindcă mi s-au părut foarte frumoase.
— Mai sînt şi altele?
— Numai cîteva. Cinci sau şase.
Trei tărtăcuţe atîrnau de pe ramura pe care nora o ţinea în mînă.
în fiecare dimineaţă, în timp ce-şi făcea toaleta, Shingo putea să admire aceste
tărtăcuţe roşii, pe munte, deasupra ierburilor. Acum, în casă, coloritul lor era şi mai
strălucitor.
 Tînăra femeie apărea astfel în cîmpul vizual al bătrînului.
La ea, linia ce cobora de la bărbie spre piept era de o nespusă
230
frăgezime. Au trebuit să treacă mai multe generaţii ca să se ajungă aici, gîndi
Shingo, pe care această idee îl întrista puţin. Pieptănătura îi lăsa libere gîtul şi ceafa, iar
faţa îi părea puţin slăbită.
Fireşte, bătrînul aprecia de multă vreme frumuseţea acestei curbe şi a gîtului lung
şi subţire, dar — să fie în raport cu distanţa, cu unghiul din care o privea? — acum ieşea
şi mai mult în evidenţă. Poate că şi lumina sfârşitului de toamnă contribuia la efectul
acesta.
Această linie de la bărbie pînă la piept scotea în relief încă un farmec juvenil şi
începea să indice uşor o alcătuire trupească minunată; dar gingăşia ei virginală nu va
întîrzia să se ofilească si ea.
— Nu mai am decît un ziar, ultimul, îl trezi din reveria sa Yasuko. Iată ceva foarte
interesant.
— Ce?
— E vorba de Statele Unite. De un oraş care se numeşte Buffalo, în statul New
York. Buffalo. Un om a cărui ureche stîngă a fost retezată într-un accident de automobil,
se duce la un doctor. Acesta se repede la locul accidentului, găseşte urechea încă
sîngerîndă, o ia şi o lipeşte la loc. De-atunci ţine perfect.
— Se pare că poate fi pus la loc şi un deget, cu condiţia s-o faci repede.
— Da? Ea îşi mai continuă o clipă lectura, apoi păru fulgerată de o idee: Mă
gîndesc că aşa ceva s-ar potrivi şi pentru soţi si soţii. Dacă treaba nu se învecheşte, pot fi
puşi la locul lor şi totul se lipeşte din nou. Dar dacă trece prea mult timp...
— Ce vrei să spui? făcu Shingo distrat.
— Nu crezi că ar fi valabil şi pentru Fusako?
— Numai că Aihara a şters-o, zise Shingo cu glas moale.
Şi pe urmă, nu ştim dacă mai trăieşte.
— Am putea să ştim, dacă am vrea să ne dăm osteneala.
Dar ce-o să se mai întîmple?
— Bunica are încă regrete! Nu te mai gîndi la asta! Iată atîta vreme de cînd am
introdus notificarea de divorţ.
231

— De cînd eram copilă, m-am învăţat să renunţ; dar le am mereu în faţa ochilor,
pe ea şi cele două fetiţe, şi mă întreb ce trebuie să facem pentru ele?
Shingo nu răspunse.
— Fusako nu e cea mai frumoasă femeie din lume. Admitind că se recăsătoreşte, o
să fie niţel cam greu pentru Kikuko, care o să se trezească deodată cu două fetiţe în
braţe.
— Intr-un asemenea caz, ar fi mai bine ca Shuichi şi Kikuko să se mute în altă
parte. Şi atunci o să cadă în sarcina bunicii creşterea fetiţelor.
— Nu c-aş vrea să fug de muncă, dar, ia spune, ce vîrstă crezi că am?
— Vom trăi şi vom vedea! Unde e Fusako?
— S-au dus să-1 vadă pe marele Buddha. Copiii sînt foarte ciudaţi. Odată, Satoko
era cît pe-aci să fie călcată de o maşină, în timp ce se întorcea de-acolo, si totuşi îl adoră
pe marele Buddha. Vrea mereu să fie dusă acolo.
— Mă îndoiesc foarte mult că Buddha e cel care o atrage.
— Ar spune, dacă ar fi altceva.
— Bine! Bine!
— Nu crezi că Fusako s-ar putea stabili în provincie? Ar moşteni casa de la ţară.
— Ei n-au nevoie de moştenire, răspunde Shingo, sec.
Yasuko îşi reluă lectura, în tăcere.
— Povestea asta cu urechea, despre care vorbea mama, îmi aminteşte de ceva. (De
data asta vorbea Kikuko.) îţi aduci aminte ce mi-ai spus odată, că ai vrea să-ţi laşi capul
la spital, ca să fie reparat si curăţat?
— Cînd ne uitam la floarea-soarelui din josul străzii...
Am impresia că nevoia asta se face mai simţită acum cînd s-a întîmplat să nu-mi
mai pot înnoda cravata. Peste putin, am să citesc ziarul pe dos, fără să-mi dau seama.
— Mă gîndesc ades la asta si mă întreb ce s-ar întîmpla după ce ţi 1-ai lăsa acolo?
Shingo se uită lung la ea.
— Ei bine, în fiecare seară e ca şi cum omul şi-ar lăsa capul la spitalul somnului!
Poate că aşa ceva ţine de vîrstă mea înaintată, însă eu visez în permanenţă. „Cînd sînt
trist,
232
visurile-mi prelungesc realitatea!" Cred că-mi amintesc să fi citit asta undeva.
Ceea ce nu înseamnă că visurile mele au vreo legătură cu realitatea!
Tînăra femeie examina sub toate unghiurile aranjamentul tărtăcuţelor pe care
tocmai îl terminase. Shingo se uita şi el.
— Kikuko! De ce nu vă mutaţi, tu si Shuichi, în altă parte?
zise deodată.
Ea se răsuci repede pe călcîie şi se apropie de dînsul.
— Mi-e frică, zise cu o voce joasă, ca să nu fie auzită de Yasuko. Shuichi mă
sperie.
— Ai de gînd să te desparţi de el?
— In acest caz, aş putea să mă ocup de dumneata atît cît mi-ar plăcea, răspunse
ea cu gravitate.
— Ce nenorocire pentru tine!
— Nu e nenorocire să faci ceea ce-ţi place!
Bătrînul fu străbătut de un fior, ca la un semnal de alarmă. O astfel de afirmaţie
nu seamănă oare cu manifestarea unei porniri juvenile? Presimţi că aici se ascundea o
primejdie.
— Tu pui mult zel în a te ocupa de mine, dar nu trebuie să confunzi lucrurile, eu
nu sînt Shuichi. Mi-e teamă ca asta să nu facă decît să-1 îndepărteze şi mai mult de tine.
— E ceva în el pe care nu-1 înţeleg. Faţa ei albă i se păru bătrînului rugătoare: în
unele zile, mi-e frică pur şi simplu şi nu ştiu ce să fac.
— înţeleg. S-a schimbat de cînd a fost la război. Uneori pare că se poartă dinadins
într-un anume fel, ca să nu pot ghici ce se petrece înăuntrul lui. Dar cred că dacă te ţii
de el, ca în cazul cu urechea aceea sîngerîndă, lucrurile se vor aranja pînă la sfîrşit.
Kikuko tăcea, nemişcată.
— Ţi-a vorbit cumva despre libertatea ta?
— Nu, răspunse ea privindu-1 cu un aer nedumerit. Libertatea mea?
— Eu însumi 1-am întrebat ce înţelegea prin asta. După o chibzuire îndelungată,
s-ar putea înţelege cam acestea:
tu trebuie să te degajezi de mine — eu trebuie să te eliberez pe tine.
233

— Eu... chiar de dumneata vorbeşti?

— Da, Shuichi m-a însărcinat să-ţi spun că eşti liberă, în acea clipă se auzi un
mare freamăt în văzduh. Pentru
Shingo era ca şi cum ar fi auzit un bubuit din cer. Ridică ochii.
Cinci sau şase porumbei străbăteau grădina, în diagonală, zburînd jos.
Kikuko îi auzi si ea. înainta pînă la marginea verandei.
— Aşadar, sînt liberă! rosti încet, cu lacrimi în glas, privind porumbeii care se
depărtau în zbor.
Teru sări de pe treapta de piatră şi se repezi în grădină, în urmărirea acelui fîlfîit
de aripi.
*5*
Cei şapte locatari ai casei se întîlniră la masa de seară.
Fusako şi fetiţele ei făceau acum, fireşte, parte din familie.
— N-am mai găsit decît trei păstrăvi la pescărie, zise Kikuko. Unul e pentru
Satoko. îi servi unul lui Shingo, unul lui Shuichi, unul nepoţelei.
— Păstrăvii nu sînt pentru copii, zise Fusako întinzînd mîna. Lasă-1 pentru
bunica.
 — Nu, ţipă Satoko, care se agăţă de farfurie.
— Ce păstrăvi frumoşi! observă Yasuko pe un ton potolit.
Ultimii de anul ăsta, probabil. Am să iau o bucăţică din al bunicului, ăsta de-aici;
nu vreau de la tine. Kikuko poate să guste puţin din al lui Shuichi.
lată-i deci că alcătuiau trei grupe. Trebuiau oare să aibă trei case?
Satoko nu-şi înfigea betişoarele decît în păstrăv, lăsînd la o parte orezul.
— E bun? o întrebă Fusako, încreţindu-şi sprâncenele.
Oh, ce murdărie faci!
Şi adună laptii ca să-i dea lui Kuniko, cea mititică. Satoko nu protestă.
— Laptii! mormăi Yasuko, înfigîndu-şi furculiţa într-unul din lapţii păstrăvului din
farfuria soţului ei.
234
— Cîndva sora lui Yasuko mă îndemnase să scriu nişte hai-ku-uri. Pentru păstrăvi
sînt tot felul de expresii, bunăoară: păstrăvi de toamnă, păstrăvul care coboară,
păstrăvul ruginit.
Shingo îi aruncă o privire soţiei lui, apoi continuă:
— Păstrăvul care coboară şi păstrăvul ruginit sînt cei care şi-au depus icrele.
Istoviţi, la capătul puterilor, pierzîndu-şi toată frumuseţea, ei se lasă duşi de curent spre
mare.
— La fel ca şi mine, răspunse numaidecît Fusako. Cu toate că n-am avut niciodată
o frumuseţe de pierdut, chiar cînd eram un păstrăv în putere.
Shingo se făcu că n-aude. El continuă:
— Un păstrăv de toamnă, lăsîndu-se în voia apei. Păstrăv înotînd spre marile
adîncuri, fără să ştie că-1 aşteaptă moartea. Iată un model de versuri. Ele mi se potrivesc
mie.
— Ba mie, zise Yasuko. Nu mor cînd coboară în mare, după ce şi-au depus icrele?
— Cred că aşa suna versul. Dar, bineînţeles, uneori cîţiva păstrăvi îşi petrec iarna
în vreo scobitură de stîncă. Aceia se numesc păstrăvi care rămîn.
— Ăsta e genul meu!
— Eu nu cred că am să pot rămîne, zise Fusako.
— Dar ai crescut în greutate, de cînd te-ai întors, si ai o mină foarte bună, observă
Yasuko.
— N-am chef să cresc în greutate.
— A te întoarce acasă, înseamnă a te ascunde în apele adinei, declară Shuichi.
— Nu socot că am să rămîn prea mult timp aici. Aş prefera să cobor spre mare.
Satoko! strigă Fusako, cu o voce ascuţită: Nu mai ai decît oase. Termină!
— Poveştile voastre cu păstrăvii mi-au alungat pofta de peşte, zise Yasuko, pe faţa
căreia apăru o expresie de zeflemea.
 Fusako lăsă ochii în jos. Gura i se schimonosi nervos.
Apoi, luînd un ton ceremonios, izbuti să spună:
— Tată, nu vrei să-mi deschizi un mic magazin? O prăvălie cu articole de
podoabă? O papetărie... nu contează unde! Chiar o baracă pe stradă; un colţişor unde se
bea.
235

— Te simţi tu în stare să faci un astfel de negoţ? o întreabă Shuichi, cu un aer

surprins.
— Desigur. Clienţii nu vin să-ţi soarbă chipul. Ei vin pentru sake. Tu spui aşa,
fiindcă ai o nevastă frumoasă.
— Nu la asta mă gîndeam.
— Bineînţeles că e în stare, interveni Kikuko, spre surprinderea tuturor: căci toate
femeile pot să vîndă sake; şi dacă ea ar vrea să-şi încerce norocul, aş putea s-o ajut si eu,
dacă îmi îngăduie.
— O, la, la! Ce idee nobilă! făcu Shuichi, cu un aer uimit.
Singură Kikuko roşi. Se împurpura pînă la vîrful urechilor.
— Atunci, ce facem duminica viitoare? Mă gîndesc că ar f i un lucru bun dacă ne-
am duce la ţară, să vedem arţarii, zise Shingo.
Privirile lui Yasuko scap arară.
— Arţarii? Da, eu vreau!
— Şi Kikuko? Ea încă n-a văzut locul nostru de baştină.
— Cu plăcere, rosti Kikuko.
Shuichi şi Fusako tăceau, nehotărîţi.
— Cine va rămîne acasă? întrebă pe urmă Fusako.
— Eu, răspunse Shuichi.
Fusako se opuse cu tărie:
— Nu, eu! Dar înainte de a te duce acolo, aş vrea să-ţi cunosc răspunsul.
— îţi voi spune la timp care e hotărîrea mea, zise Shingo.
Se gîndea la Kinuko, despre care se zicea că deschisese un mic atelier de croitorie
la Numazu, în timp ce era încă însărcinată.
După ce terminară de mîncat, Shuichi se sculă de la masă şi plecă.
Shingo se ridică şi el, îşi frecă ceafa care-1 înjunghia puţin, îşi îndreptă o privire
absentă spre salon, aprinse lumina.
— Kikuko, tărtăcuţele tale încep să se lase în jos! spune el cu voce tare. Pesemne
că-s prea grele!
Dar zăngănitul farfuriilor o împiedică pe tînăra femeie să-l audă.
*
 Cuprins
Vuietul muntelui............................. 5
Aripile de greiere ............................ 19
Norii de flăcări .............................. 35
Castanele................................... 45
Visul cu insula............................... 64
Cireşul de iarnă.............................. 81
Apa de dimineaţă............................ 94
Glasul în noapte .............................107
Clopotele primăverii..........................121
Casa uliului.................................139
Parcul din capitală ...........................153
Rana.......................................170
în ploaie....................................184
Valul de ţînţari ..............................195
Oul de şarpe ................................206
Peştii de toamnă.............................220

*
Redactor ADRIANA IRIMIA
Apărut 2000 BUCUREŞTI - ROMÂNIA

<coperta a IV-a>
Cărţile sunt ca oamenii. Pe multe le întîlneşti la tot pasul, dar nu-ţi produc
nici o impresie: le uiţi imediat. Cu unele te întîlneşti de nevoie. Sunt altele pe care
îţi aminteşti că le-ai iubit, dar nu-ţi mai spun nimic, şi cîteva care pur şi simplu n-
au vrut să te iubească. Dar sunt şi cărţile de care rămîi cumva îndrăgostit: crezi că
le-ai uitat şi totuşi le duci atît de tare dorul.. .. Sau cărţile cărora le-ai presimţit
miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată. Cărţi gata să te iubească, adunate pentru
tine în colecţia Cartea de pe noptieră.
*
Alte apariţii în aceeaşi colecţie:
Yasushi Inoue, Puşca de vînătoare
*
ISBBN: 973-50-0046-6
</coperta a IV-a>
236 pag.
 Dansatoarea din Izu de
Yasunari Kawabata
Povestirile lui Kawabata au frumuse țea unor stampe japoneze,
delicatețea și echivocul lor încărcat de semnifca ții subterane. Textul
care dă titlul volumului - Dansatoarea din Izu - este considerat la
piece de resistance; singurătatea și prima dragoste, căutarea de sine,
granița imperceptibilă dintre inocen ța copilăriei și conștiința propriei
sexualități - acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Un tânăr
încearcă să-și exorcizeze dezamăgirile unei vieți fără bucurii și
pornește într-o călătorie ce se va dovedi ini țiatică. Tovarăși de drum îi
vor deveni artiștii dintr-o trupă de teatru ambulant, a căror muzică îl
fascinează cu ritmurile sale stranii. Alături de ei înva ță să guste arta
adevărată și trăiește primii fori ai dragostei pentru o frumoasă și
misterioasă dansatoare. Însă, după ce mă știle cad, tânărul își dă
seama că această iubire, născută sub o zodie nenorocoasă, se
împotrivește legilor morale, iar în inima lui începe o luptă sfâ șietoare
între dorință și sentimentul de culpabilitate. Povestirile lui Kawabata
sondează emoțiile de nestăpânit care însoțesc procesul maturizării,
melancolia declanșată de marile incertitudini și sunt pline de
rafnamentul, subtilitatea și ambiguitatea ce camufează misterul tipic
scrierilor japoneze, find mici bijuterii stilistice perfect construite
DANSATOAREA DIN IZU
Drumul cotea și, pe când mă gândeam că mă apropii din ce în
ce mai mult de trecătoarea Amagi, șuvițele de ploaie, care
albeau pădurea deasă de criptomeria 1, se abătură violent
asupra mea dinspre poalele muntelui.
Aveam nouăsprezece ani, purtam șapcă de licean, hakama și
kimono bleumarin, iar pe umăr o tașcă de elev. De patru zile
călătoream de unul singur prin peninsula Izu. Petrecusem o
noapte în stațiunea termală Shūzenji, două nopți în cea de la
Yugashima, iar apoi, încălțat cu geta înalte din lemn de hōnoki,
urcasem pe Amagi. Deși eram încântat de priveliștea munților
care se înălțau unul după altul, a pădurilor sălbatice sau a văilor
adânci, mă grăbeam mânat de o speranță care făcea să-mi bată
inima mai tare. Cum mergeam așa, picături mari de ploaie
începură să cadă peste mine. Am urcat în fugă drumul cotit, cu
pante abrupte. În cele din urmă, am ajuns la o ceainărie de la
capătul de nord al trecătorii și, în aceeași clipă, am rămas
înlemnit la intrare. Speranța mi se îndeplinise întru totul. Grupul
de artiști ambulanți se odihnea acolo.
Văzând că rămăsesem în picioare, dansatoarea luă de îndată
propria-i pernă, o întoarse pe partea cealaltă și mi-o puse
alături.
— Mda… , am reușit eu să murmur și m-am așezat.
Cu respirația tăiată din cauza fugii pe drumul în pantă am
simțit cum, din cauza surprizei, cuvântul „mulțumesc” mi se
oprește în gât.
Stăteam față în față, foarte aproape, și, tulburat, am scos din
mâneca kimono-ului o țigară. Dansatoarea luă o scrumieră din
fața uneia dintre femeile afate în încăpere și o mută în
apropierea mea. Eu am tăcut mai departe.
Arăta cam de șaisprezece ani. Părul îi era aranjat într-o
ciudată pieptănătură înaltă, într-un stil vechi, necunoscut mie.
Deși îi făcea fgura ovală și maiestuoasă să pară foarte mică, se
armoniza totuși perfect cu aceasta. Îmi amintea de imaginile
1 un gen de conifere din familia Cupressaceae (chiparoși). Genul cuprinde o
singură specie, Cryptomeria japonica. Este endemică în Japonia, unde este
cunoscută sub denumirea de sugi (杉).
romanești pictate ale unor femei de odinioară, reprezentate cu
coafuri exagerat de bogate. Cei patru însoțitori ai dansatoarei
erau o femeie de patruzeci și ceva de ani, alte două tinere,
precum și un bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani, purtând un
hanten2 cu însemnele hanului de la izvoarele termale Nagaoka.
Le mai văzusem deja grupul de două ori. În drum spre
Yugashima, îi întâlnisem pentru prima dată în apropiere de
podul Yukawa, îndreptându-se către Shūzenji. Atunci erau trei
femei tinere în grup, iar dansatoarea ducea o tobă de
dimensiuni mari. Eu m-am tot întors să privesc în urmă și m-am
gândit că m-a cuprins nostalgia călătoriei. Apoi, în a doua seară
la Yugashima, au nimerit la han. Așezat pe treptele de la
mijlocul unei scări, am privit-o transportat cum dansează pe
platforma de lemn de la intrare. Mi-am zis că, dacă au fost
atunci la Shūzenji, iar în seara asta la Yugashima, mâine vor
trece probabil peste Amagi către sud și o vor lua către izvoarele
termale de la Yugano. Pe drumul de munte de aproape douăzeci
și cinci de kilometri de pe Amagi aveam să le ajung cu siguranță
din urmă. Așa că mă grăbeam cu gândul ăsta, dar, dând
deodată peste ele în ceainăria unde se adăpostiseră de ploaie,
am rămas descumpănit.
Imediat, bătrâna de la ceainărie m-a condus într-o cameră
separată. Părea să nu fe folosită în mod obișnuit, căci nu avea
shōji3 și ușă. În fața ochilor, afară, se întindea o vale splendidă,
atât de adâncă, încât privirea nici nu ajungea până în
măruntaiele ei.
Mi se făcuse pielea de găină, tremuram, iar dinții îmi
clănțăneau. I-am spus bătrânei care venea cu ceaiul că mi-e
frig.
— O, dar domnul e ud de-a binelea! Binevoiți să veniți puțin
până dincolo, să vă uscați lucrurile! - și, aproape luându-mă de
mână, m-a invitat în propria lor cameră.
Acolo era o vatră și, când a tras shōji-ul într-o parte, am simțit
căldura puternică a făcărilor. M-am oprit în prag, ezitând. Un
bătrân cu întreg corpul albăstrui și umfat, cum îl au înecații,
stătea turcește lângă foc. A întors către mine ochii posomorâți,
cu pupilele galbene de parcă ar f fost putrede. În jurul său

2 Haină scurtă, purtată pe deasupra.

3 Perete despărțitor subțire, constând de obicei dintr-un cadru de lemn pe
care este lipită hârtie.
înălțase un munte de scrisori vechi și de pungi de hârtie, aș
putea chiar spune că era îngropat în resturile acelea.
Rămăsesem ca un stâlp, cu privirile la maldărul straniu pe care
nu-l puteam, la urma urmei, considera o fință vie.
— Mi-e rușine că trebuie să vedeți așa ceva… Dar e
moșneagul meu, vă rog să nu vă faceți griji. E groaznic să
vedeți, da’ cum nu se poate mișca, vă rog să-l suportați.
După ce m-a avertizat astfel, am înțeles din spusele ei că
bătrânul suferise ani îndelungați de paralizie progresivă și că era
acum paralizat complet. Muntele de hârtii era format din scrisori
venite din multe țări, în care se indicau metode de tratament al
bolii, și din ambalaje de medicamente comandate de prin toate
colțurile lumii. Bătrânul, ba întrebând călătorii care treceau pe
acolo, ba citind reclamele din ziare, fără să scape nici o ocazie,
se interesa de căile de vindecare a paraliziei și cerea
medicamente din toată țara. Iar apoi, fără să arunce nici una
dintre acele scrisori sau facoane, și le așezase în jur și trăia
privindu-le. În toți acei ani construise un munte de hârțoage
învechite.
N-am răspuns nimic și m-am aplecat peste vatră. Un
automobil în trecere pe afară zgudui casa. Mă întrebam de ce
moșul nu părăsește locul ăsta atât de friguros, deși era încă
toamnă, și unde, oricum, zăpada avea să acopere neîntârziat
trecătoarea. Din kimono-ul meu ieșeau aburi, iar focul era atât
de puternic, încât mă durea capul. Bătrâna se dusese în
încăperea din față și stătea de vorbă cu artistele ambulante.
— Așa vasăzică… Fetița care vă însoțea data trecută, așa
mult a crescut?!… S-a făcut o fată grozavă și asta e bine și
pentru dumneata… Așa frumoasă s-a făcut, deci. Repede mai
cresc fetele astea!…
După aproape o oră, le-am auzit pregătindu-se de plecare. Nu
mă liniștisem încă și, din cauza zbuciumului interior, nu am găsit
curajul să mă ridic și eu. Mi-am zis că, deși obișnuite cu drumul,
erau totuși femei și, chiar dacă le lăsam să mi-o ia înainte cu un
kilometru, doi, le puteam ajunge ușor, așa încât am rămas
frământându-mă lângă foc. Din momentul când dansatoarea și
ai ei nu s-au mai afat în preajmă, imaginația parcă mi se
dezlănțuise și începuse să danseze și ea plină de viață. Am
întrebat-o pe bătrâna care le condusese:
— Artiștii de adineaori - unde o să doarmă în noaptea asta?
 — Parcă poți să știi unde-o să tragă niște oameni ca ei,
domnule? Unde vor găsi clienți, acolo o să-nnopteze. Pot ei oare
să aibă vreo țintă pentru diseară?
Cuvintele ei pline de un dispreț manifest m-au incitat: dacă e
așa, atunci dansatoarea va înnopta în camera mea - mi-a trecut
prin gând.
Ploaia se mai potolise, iar spre vârful muntelui se luminase.
Bătrâna a încercat să mă rețină, spunându-mi că în zece minute
se va însenina de tot, dar nu mai puteam sta liniștit.
— Moșule, ai grijă de dumneata - curând vine frigul, l-am
îndemnat din toată inima și m-am ridicat.
El și-a mișcat greoi ochii galbeni, aprobând vag.
— Domnule, domnule! strigă bătrâna alergând după mine. Nu
pot să primesc atât. Este prea mult!
Agățată de sacul meu, încerca să-mi dea înapoi banii și, deși o
refuzam, nu voia să accepte. M-a urmat astfel, cu pași mici, vreo
sută de metri, repetând aceleași lucruri:
— Este prea mult. N-am făcut nimic pentru ei. Am să vă țin
minte. Când o să vă întoarceți, vă voi f recunoscătoare!
Neapărat să treceți din nou pe aici! N-am să vă uit.
Nu primise decât o monedă de cincizeci de sen4 și am fost
surprins de atâta recunoștință - până la lacrimi aproape -, dar,
cum voiam s-o prind din urmă pe dansatoare, mersul nesigur al
bătrânei mă deranja. Am ajuns în cele din urmă la tunelul de la
trecătoare.
— Mulțumesc. Bătrânul e singur, așa că mai bine te întorci, i-
am spus și, în fne, ea dădu drumul sacului.
În tunelul întunecat, cădeau întruna picături reci. Ieșirea către
sudul peninsulei Izu se zărea ca un punct luminos în față.
De la gura tunelului, drumul, mărginit pe o parte de un gard
vopsit în alb, șerpuia la vale ca o dâră de fulger. Spre capătul
acestei priveliști cu care dădea impresia unei machete se
deslușea grupul de artiști. După vreo șase sute de metri i-am
ajuns din urmă. Dar, cum nu puteam să-mi încetinesc brusc
ritmul, am depășit femeile cu o înfățișare nepăsătoare. Când mă
văzu, bărbatul, care mergea singur la vreo douăzeci de metri în
față, se opri să mă aștepte:
— Da' iute mai sunteți!… Ce bine că s-a înseninat!
4 sen - subunitate monetară a yen-ului japonez, echivalent cu 1/100 dintr-un
yen.
 Respirând ușurat, am pornit-o alături de el. Pe rând, mă
întrebă tot felul de lucruri. Văzând că începuserăm să stăm de
vorbă, femeile grăbiră pasul și se apropiară de noi.
Bărbatul purta în spate un cufăr voluminos de răchită. Femeia
de patruzeci de ani ducea în brațe un cățel. Fata mai mare avea
un bagaj înfășurat într-un furoshiki5, iar cea mijlocie tot un cufăr
de răchită, amândouă find foarte încărcate. Dansatoarea căra
toba cea mare și montura ei. Începu să mi se adreseze din când
în când și femeia.
— E elev de liceu, îi șopti fata cea mare dansatoarei, râzând,
în timp ce eu îmi întorceam capul spre ele.
— Aha. Atâta lucru știu și eu. Vin des elevi pe insulă.
Erau toți din portul Habu, în Ōshima. Mi-au spus că veniseră în
primăvară de pe insulă și de atunci călătoreau întruna, dar
acum se apropia frigul și nu erau pregătiți pentru iarnă, așa că,
după vreo zece zile la Shimoda, în stațiunea termală Ito, se vor
întoarce acasă. Auzind de Ōshima, m-a cuprins un simțământ și
mai poetic și am privit din nou frumosul păr al dansatoarei. I-am
întrebat ba una, ba alta despre insulă.
— Vin mulți studenți ca să înoate, îi spuse dansatoarea uneia
dintre fete.
— Probabil vara, m-am întors eu către ea.
Păru tulburată și răspunse cu o voce foarte slabă:
— Și iarna…
— Chiar și iarna?!
Privi către însoțitoarele ei și râse.
— Se poate înota și iarna? am întrebat din nou.
Ea se făcu roșie la față și, cu o expresie extrem de serioasă,
dădu ușor din cap.
— Fata asta nu știe ce spune, zâmbi femeia de vreo patruzeci
de ani.
Până la Yugano, vreo doisprezece kilometri, drumul cobora
de-a lungul văii râului Kawatsu. După ce depășisem trecătoarea,
muntele și chiar culoarea cerului dădeau impresia de ținut
sudic. Continuând să discut cu bărbatul, ne-am împrietenit de-a
binelea. Pe când trecusem deja de niște mici sate, ca Oginori și
Nashimoto, și acoperișurile de paie din Yugano începuseră să se

5 furoshiki ( 風 呂 敷 )- tehnică tradițională de ambalare într-o țesătură și

utilizată pt. transportul hainelor, cadourilor, pachetelor, etc.
vadă spre poalele munților, m-am hotărât să-i spun că aș vrea
să călătoresc cu ei până la Shimoda. El s-a bucurat foarte mult.
În fața unui han ieftin din Yugano, femeia dădu să-și ia rămas-
bun. El i se adresă:
— Dânsul spune că ar dori să meargă împreună cu noi!
— Oh, așa? „La drum un tovarăș, în viață compasiune.” Chiar
și niște oameni simpli ca noi pot să vă alunge plictiseala. Dar
atunci intrați să vă odihniți, răspunse ea degajat.
Fetele se uitară toate deodată la mine, dar rămaseră tăcute,
cu aerul că nu era nimic deosebit în asta, în ochi cu o ușoară
sfală.
Am urcat laolaltă la etajul hanului și ne-am descărcat
bagajele. Tatami6-urile și ușile glisante erau vechi și murdare.
Dansatoarea a adus de jos ceaiul. Când s-a așezat în fata mea,
s-a înroșit toată si mâna îi tremura așa tare, încât ceașca era
gata-gata să cadă de pe farfurioară, iar când o așeză pe tatami,
vărsă o parte din lichid. Am rămas uimit de atâta timiditate.
— Ah, ce necaz! În fata asta se trezesc simțurile! Atât ne mai
lipsea!… își încruntă surprinsă sprâncenele femeia de patruzeci
de ani, aruncându-i o cârpă. Dansatoarea o luă și, stânjenită,
șterse tatami-ul.
La aceste cuvinte neașteptate, privind rapid în mine însumi,
am simțit cum avântul imaginației stârnite de bătrâna din
trecătoare mi se frânge brusc.
Chiar atunci, femeia exclamă:
— Kimono-ul bleumarin al domnului elev e foarte frumos, nu-i
așa?! și privi lung către mine. Kimono-ul dânsului are aceleași
motive cu al lui Tamiji, nu? Sunt chiar aceleași modele!
După ce se asigură că așa era, întrebând-o de câteva ori pe
una dintre fete, femeia îmi spuse:
— Am un băiat rămas acasă, care merge la școală. Mi-am
adus acum aminte de el. Kimono-ul lui e la fel. M-a costat mult și
mi-a venit tare greu să-l cumpăr.
— La ce școală merge?
— La o școală normală, e în anul al cincilea.

6 Tatami ( 畳 ) este o saltea folosită ca pardoseală în camerele tradiționale

japoneze. Numele vine de la verbul tatamu ( 畳む, „a împături” sau „a pune
unul peste altul”), lucru pe care unii istorici îl consideră o dovadă că
saltelele tatami din antichitate erau subțiri și puteau f împăturite când nu
erau folosite sau erau folosite una peste alta.
 — Oho, anul cinci la școala normală!
— Merge la școala din Kōfu. Noi locuim mai mult în Ōshima,
dar suntem din Kōfu, în provincia Kai.
După ce ne-am odihnit vreo oră, bărbatul m-a condus la o altă
pensiune din stațiune. Până atunci crezusem că voi sta cu ei la
același han. Am coborât vreo sută de metri din drum, pe o
potecă bolovănoasă, cu trepte de piatră și am traversat podul
de lângă baia publică de pe malul râului. Dincolo de pod se afa
grădina pensiunii.
Am intrat în baie și bărbatul a venit și el cu mine. Mi-a
povestit că are douăzeci și trei de ani și că soția lui pierduse o
sarcină și apoi avusese o naștere prematură, astfel că amândoi
copiii muriseră. Deoarece purta hanten-ul cu însemnele hanului
de la băile termale Nagaoka, fusesem convins că este de acolo.
În plus, cum aspectul și modul lui de a vorbi dovedeau un
oarecare nivel intelectual, presupusesem că, din capriciu sau
pentru că se îndrăgostise de una dintre artiste, își luase bagajul
și le urmase.
Imediat după baie, am mâncat de prânz. Plecasem de la
Yugashima la opt dimineața și acum era puțin înainte de ora
trei.
Când să se întoarcă la ai lui, bărbatul privi din grădină către
mine, afat la etaj, și mă salută din nou.
— Luați, vă rog, măcar niște kaki7. Îmi cer scuze că nu mai
cobor… am spus și i-am aruncat un pachet învelit în staniol.
Bărbatul refuză și dădu să plece, dar cum fructele zăceau în
grădină, le ridică de jos:
— Vă rog să nu faceți așa ceva, replică și lansă pachetul în
sus.
Acesta nimeri pe acoperișul de paie. Când l-am azvârlit iarăși
spre el, îl luă în sfârșit și se duse.
În amurg se porni o ploaie violentă. Munții păreau mai
aproape și deveniseră albicioși, iar pârâul din față căpătă
văzând cu ochii o culoare galben-murdară și începu să vuiască.
Gândindu-mă că, pe o astfel de vreme, dansatoarea și ceilalți nu
vor merge nicăieri, nu-mi găseam locul și, de vreo două-trei ori,
am intrat în apa ferbinte a băii. Camera mea era destul de

7 fructul unor arbori din familia Ebenaceae, genul Diospyros. Culoarea

variază de la galben deschis la portocaliu-roșiatic, iar forma sa este
asemănătoare cu a roșiei sau a unui dovleac. Kaki este o bacă.
întunecoasă, în peretele care o despărțea de cea vecină era
decupat un cadru pătrat, în dreptul căruia atârna din grindă o
lampă electrică, o singură lumină pentru ambele încăperi.
Tam-tam-tam - de departe, prin zgomotul puternic al ploii,
răzbătu vag sunetul tobei mari. M-am repezit să deschid
obloanele, mai-mai să le rup, și m-am aplecat în afară. Sunetul
tobei parcă se apropia. Ploaia mă lovea în creștet. Am închis
ochii și mi-am încordat auzul, încercând să-mi dau seama pe
unde se afă toba și dacă vine spre mine. Imediat se auzi și
sunetul unui shamisen8. Răsună chemarea lungă a unei femei.
Apoi râsete puternice. Am înțeles că artiștii fuseseră poftiți în
sala de oaspeți a restaurantului din fața hanului lor ieftin. Am
distins vocile unor femei și ale câtorva bărbați. Mă așteptam să
termine acolo și să vină și în direcția asta. Dar petrecerea,
scăldată în sake9 părea că a depășit faza de veselie și devenea
treptat o hărmălaie generală. Din când în când, vocea stridentă
a unei femei despica ascuțit întunericul, ca un fulger. Iritat, am
rămas un răstimp îndelungat așezat în același loc, cu ușa
deschisă. De fecare dată când auzeam toba, respiram ușurat.
— Ah, dansatoarea e tot acolo! Stă și bate în tobă!
Tăcerea tobei îmi era de nesuportat. Mă cufundam în
adâncurile zgomotului ploii.
La un moment dat, se auziră pentru un timp tropăituri
confuze, de parcă s-ar f jucat cu toții de-a prinselea sau ar f
dansat. Și apoi se reașternu calmul. Ochii îmi scânteiau.
Încercam să văd prin întuneric ce ar putea însemna liniștea
aceasta. Mă frământa gândul ca nu cumva dansatoarea să-și
întineze noaptea.
Am închis obloanele și am intrat în așternut, dar inima îmi era
grea. M-am dus din nou la baie. Împroșcam cu violență apa în
toate părțile. Aversa se opri și se arătă luna. Noaptea de
toamnă, purifcată de ploaie, avea o transparență luminoasă. Mi-

8 Shamisen (三味線 shamisen) este un instrument muzical tradițional japonez

cu trei coarde, cu cutie de rezonanță relativ mică în comparație cu gâtul.
9 Sake este o băutură alcoolică japoneză, făcută din orez (decorticat sau
nedecorticat) fermentat. În limba japoneză „sake” înseamnă băutură
alcoolică în general, băutura alcoolică cunoscută în străinătate sub numele
de „sake” se numește nihonshu ( 日 本 酒 ), ceea ce înseamnă „băutură
alcoolică japoneză”.
am zis că, oricum, nu pot ieși afară din sala de baie așa, în
picioarele goale. Era trecut de ora două.
În dimineața următoare, pe la nouă trecute, bărbatul mă
vizită la han. Abia mă trezisem și l-am invitat cu mine la baie. O
splendidă zi senină, ca de primăvară, se întindea peste tot sudul
peninsulei Izu, iar apele umfate ale râului din josul taluzului
erau scăldate în soare. Frământările din noaptea precedentă îmi
păreau mie însumi un vis, totuși i-am spus:
— Ieri-seară ați petrecut până târziu!…
— Cum?! S-a auzit?
— Ba bine că nu!…
— Erau niște localnici. Nu sunt în stare decât să facă
hărmălaie - cumplit de plicticoși.
Cum vorbea ca despre ceva obișnuit, am rămas tăcut.
— Ah, tipii ăia au apărut la baia de vizavi! Hait, se pare că ne-
au zărit și râd la noi - ce mă enervează!
Am privit încotro îmi arăta, la baia publică de dincolo de râu.
Prin aburi se întrevedeau șapte sau opt corpuri goale.
Deodată, din clădirea cufundată în semiobscuritate a băii ieși
în fugă o femeie dezbrăcată și, oprindu-se chiar la marginea
platformei vestiarului de parcă ar f vrut să plonjeze în râu,
strigă ceva cu brațele întinse. Nu avea pe ea nici măcar un
prosop. Era dansatoarea. Uitându-mă la corpul ei alb ca lemnul
de paulownia, cu picioare lungi, am simțit cum un val de apă
curată îmi trece prin sufet și, respirând ușurat, am râs liniștit. E
un copil! Doar un copil putea, încântat că ne-a văzut, să alerge
complet dezbrăcat în plin soare și să ne facă semne stând în
vârful picioarelor. Am continuat să râd, cuprins de o bucurie
luminoasă. Mă simțeam mai curat, de parcă cineva m-ar f șters
pe frunte. Mult timp zâmbetul nu mi-a dispărut de pe față.
Datorită părului ei atât de bogat, părea de șaisprezece-
șaptesprezece ani. Pe deasupra, era îmbrăcată ca o fată în
foarea tinereții, așa că mă înșelasem complet.
Imediat ce m-am întors în cameră împreună cu bărbatul, se
arătă și fata mai mare în grădina hanului și începu să admire
crizantemele. Dansatoarea traversase podul aproape până la
jumătate. Femeia de patruzeci de ani ieși din baia publică și
privi spre ele. Dansatoarea, dând din umeri, râse cu aerul că ar
spune „plec, altfel mă ceartă” și se întoarse cu pași repezi.
Femeia înainta până la mijlocul podului și mi se adresă:
 — Veniți pe la noi în vizită!
— Veniți pe la noi în vizită! repetă și fata mai mare și
amândouă femeile se retraseră.
Bărbatul rămase la mine până în amurg.
Seara, pe când jucam go cu un negustor itinerant de
papetărie, în curtea hanului răsună deodată toba cea mare. Am
dat să mă ridic:
— Au venit ambulanții!
— Mda - nu fac doi bani ăștia! Ei, e rândul dumitale. Eu am
jucat aici, spuse negustorul de hârtie absorbit de partidă,
bătând în goban10. Eu stăteam ca pe ace; la un moment dat,
când artiștii păreau că se pregătesc de plecare, bărbatul îmi
strigă din grădină:
— Bună seara!
Am ieșit pe culoar și le-am făcut semn cu mâna să vină sus.
Se consultară puțin în șoaptă, acolo unde se afau, apoi se
îndreptară către intrare. Din spatele bărbatului, cele trei fete mă
salutară pe rând:
— Bună seara! și se înclinară pe coridor în stilul unei geisha.
Pe goban, înfrângerea mea devenea repede tot mai limpede.
— Nu mai e nimic de făcut. Trebuie să cedez!
— Da' nici pomeneală de așa ceva! Eu stau mai rău. Oricum,
diferența e foarte mică.
Fără să arunce nici măcar o privire artiștilor, negustorul de
hârtie numără punctele pe goban și continuă să joace din ce în
ce mai concentrat. Femeile își puseră toba și shamisen-ul în
colțul camerei și începură să joace gomoku narabe11 pe tabla de
shogi12. În timpul ăsta, eu am pierdut partida aproape câștigată.
— Ce ziceți de încă una? Haideți să mai jucăm! mă bătu la cap
negustorul, cu insistență.
Dar cum eu râdeam doar, prostește, fără să spun nimic,
renunță și plecă.
Fetele veniră lângă goban.
— Mai mergeți pe undeva prin împrejurimi în seara asta?
— Mai dăm un tur, răspunseră.
Bărbatul privi către ele:

10 Goban (碁盤) - tablă folosită la jocul de go.

11 Joc numit și renju, care folosește tabla de go și unde câștigă cel care
reușește primul să plaseze cinci pietre în linie.
12 Joc japonez oarecum asemănător cu șahul, cu o tablă de 9x9 pătrate.
 — Să mai mergem oare? Ce-ar f să ne oprim pe ziua de azi?!
— Da, da, ce bine!
— N-o să ne certe?
— Păi, oricât ne-am mai învârti, tot nu găsim clienți! Și am
stat apoi până după douăsprezece noaptea, rezolvând probleme
de gomoku narabe.
După ce dansatoarea a plecat, mă simțeam cu mintea
limpede și nu mi-era somn deloc, așa că am ieșit pe culoar și am
strigat:
— Domnu' negustor! Domnu' negustor!
— Aici! sări din cameră bătrânul de aproape șaizeci de ani și
adăugă plin de curaj:
— Azi facem noapte albă! Jucăm până-n zori!
Eu mă simțeam, la rândul meu, într-o dispoziție foarte
combativă.
Pentru a doua zi ne înțeleseserăm să plecăm spre Yugano la
opt dimineața. Mi-am pus pe cap pălăria de vânător cumpărată
de lângă baia publică, am băgat în geantă șapca de licean și am
luat-o către hanul ieftin de pe strada mare. Ușile glisante de la
etaj erau larg deschise și am intrat fără grijă, dar ei erau încă în
pat. Descumpănit, am rămas pe culoar, în picioare.
În așternutul afat chiar în fața mea, dansatoarea se făcu roșie
la față și își ascunse brusc obrajii în palme.
Dormea împreună cu fata mijlocie. Era încă machiată
puternic, ca în seara precedentă. Machiajul de pe buze și de la
colțurile ochilor i se întinsese ușor. Imaginea ei emoționantă mi-
a încălzit sufetul. Se rostogoli deodată complet și, cu chipul
ascuns mai departe în mâini, ieși afară din așternut și se așeză
pe coridor:
— Mulțumesc pentru aseară, spuse și se înclină ceremonios.
Eu stăteam în picioare, nedumerit.
Bărbatul dormea la un loc cu fata mai mare. Până să-i văd
astfel, nu-mi dădusem seama câtuși de puțin că sunt căsătoriți.
— Ne cerem mii de scuze, spuse femeia de patruzeci de ani,
ridicându-se pe jumătate din pat. Aveam de gând să plecăm
acum, dar se pare că va f o petrecere diseară și ne-am hotărât
să mai întârziem o zi. Oricum, dacă plecați azi, o să ne revedem
la Shimoda. Noi tragem întotdeauna la hanul Koshuya - îl puteți
găsi ușor.
M-am simțit ca abandonat.
 — N-ați putea s-o amânați pentru mâine? interveni bărbatul.
Nici eu n-aș prea vrea s-o mai lungim, cum zice mama. E mai
bine să ai un tovarăș la drum. Haideți să plecăm mâine
împreună!
Femeia adăugă:
— Faceți așa, vă rugăm! Ați binevoit să ne însoțiți și acum e
foarte urât din partea noastră să plecăm fără dumneavoastră!…
Mâine pornim la drum orice s-ar întâmpla. Poimâine se împlinesc
patruzeci și nouă de zile de când ne-a murit pe drum copilul -
aveam dinainte intenția să facem la Shimoda o slujbă pentru el
și ne-am grăbit până acum ca să putem f la timp acolo. E
nepoliticos să spun asta, dar s-a nimerit să ne cunoaștem parcă
printr-o potrivire mai ciudată a lucrurilor - vă rog, fți cu noi
poimâine!
Am decis să-mi amân plecarea și am coborât la parter.
Așteptându-i să se scoale, stăteam de vorbă în biroul murdar cu
omul de la han, când bărbatul a apărut și m-a invitat să facem o
plimbare. Am mers puțin pe drum către sud și am dat de un pod
pitoresc. Sprijinit de balustradă, mi-a mai povestit despre el.
Făcuse un timp parte dintr-un grup de actori de teatru modern
din Tokyo. Chiar și acum juca uneori în piese de teatru modern
în portul din Ōshima. Lucrul ciudat care ieșea ca un picior afară
din bagajele lor învelite în pânză era o teacă de sabie. La
petreceri imita uneori jocul unor actori. În cuferele de răchită
aveau costumele necesare, împreună cu ustensilele casnice -
cratițe, vase.
— Am făcut o greșeală și am ajuns la ruină. Fratele meu mai
mare a preluat treburile casei din Kōfu și se descurcă minunat.
Așa că de mine nu mai e nevoie pe acolo.
— Eu eram convins că dumneata ești din stațiunea termală
Nagaoka…
— A, așa? De acolo e soția mea, cea mai mare dintre cele
două fete. Are optsprezece ani, cu unul mai puțin decât
dumneata. A născut până acum de două ori prematur, sub cerul
liber - copiii n-au trăit nici o săptămână - și sănătatea ei e încă
zdruncinată. Femeia mai în vârstă e mama ei bună, iar
dansatoarea e sora mea mai mică.
— Cum?! Spuneai că ai o soră de treisprezece ani…
— Chiar ea e. Aș vrea s-o țin măcar pe ea departe de toate
astea, dar, din multe motive, nu prea am de ales.
 Îmi explică apoi că el se numește Eikichi, soția sa Chiyoko, iar
pe sora mai mică o cheamă Kaoru. Cealaltă fată, Yuriko, de
șaisprezece ani, era chiar din Ōshima și lucra pentru ei. Eikichi
devenise teribil de sentimental și privea spre râu cu aerul că era
gata să izbucnească în plâns.
Pe când mă întorceam către han, dansatoarea, acum fără
fard, stătea aplecată la marginea drumului și mângâia un câine
pe cap. I-am spus:
— Vino în vizită!
— Bine. Da’ nu pot singură…
— Vino cu fratele!
— Sosim imediat!
Foarte curînd, Eikichi se arătă la hanul meu.
— Da’ ceilalți?
— Fetele n-au putut să scape de gura mamei…
Totuși, după ce am jucat un timp gomoku narabe traversară și
ele podul și urcară la etaj. Se înclinară ceremonios, ca de obicei,
apoi rămaseră așezate pe culoar, ezitând. Prima se ridică
Chiyoko.
— Asta e camera mea. Nu vă jenați, intrați, vă rog!
După vreo oră, se duseră cu toții la baia din han.
Mă invitară insistent să merg împreună cu ei, dar cum erau
acolo trei femei tinere, i-am dus cu vorba, spunând că o să vin
mai târziu. Imediat, dansatoarea se întoarse din nou sus,
singură:
— Chiyoko spune că vă spală pe spate dacă veniți acum, îmi
transmise ea.
Nu m-am dus la baie, ci am început o partidă de gomoku
narabe. Dansatoarea juca surprinzător de bine. Îi bătusem pe
Eikichi și pe celelalte fete fără multă osteneală, de altfel
câștigam la gomoku aproape împotriva oricui. Îmi făcea plăcere
că nu trebuia acum să mut intenționat mai slab. Întrucât eram
numai noi doi, la început ea punea pietrele pe tablă de la
distanță, întinzând mâna, dar treptat, uitând de sine, se aplecă
deasupra gobanului, concentrată. Părul ei negru, aproape
nenatural de frumos, mai că îmi atingea pieptul. Brusc, ea se
înroși:
— Scuzați-mă! O să mă certe! și fugi, lăsând partida
neterminată.
 Femeia stătea în fața băii publice. Chiyoko și Yuriko, de
asemenea, își pierdură capul și, ieșind din baie, plecară în
grabă, fără să mai urce pe la etaj.
Eikichi își petrecu și ziua asta în întregime la mine la han.
Proprietăreasa, o femeie simplă și binevoitoare, îmi împărtăși
părerea ei că nu merită să invit la masă astfel de oameni.
Pe seară, când m-am dus în vizită la hanul lor ieftin,
dansatoarea tocmai lua lecții de shamisen cu femeia mai în
vârstă. Vru să se întrerupă, dar, îndemnată de femeie, luă iar
instrumentul în brațe. De fecare dată când vocea îi suna puțin
mai puternic, aceasta o certa:
— Ți-am spus doar că nu trebuie să cânți tare!…
Din sufrageria de la etaj a restaurantului de peste drum, unde
fusese chemat, îl puteau vedea pe Eikichi psalmodiind ceva.
— Ce e aia?
— Aceea? E o piesă nō13.
— Stranie chestie!
— El e ca un magazin universal - nu poți ști ce-o să ofere în
clipa următoare.
Tocmai atunci, un negustor de păsări de vreo patruzeci de
ani, care stătea la han, deschise ușa glisantă și invită fetele la
masă. Dansatoarea și Yuriko își luară bețișoarele și trecură în
camera de alături, unde ciuguliră ce mai rămăsese din
mâncarea de pasăre. Când se ridicară să vină înapoi, negustorul
o bătu ușor pe umăr pe dansatoare. Femeia făcu o față furioasă:
— Ei! Ia nu te atinge de copilul ăsta! E încă pură!
Adresându-i-se cu „unchiule”, dansatoarea îl rugă pe negustor
să-i citească din Mito Kōmon Manyuki14. Dar, foarte repede,
acesta se ridică și plecă. Deoarece nu se cădea să-mi spună mie
direct să continui lectura, dansatoarea îi ceru cu insistență
femeii să mă roage ea. Cu o anumită speranță, am luat în mâini
cartea de povestiri comice. Într-adevăr, dansatoarea se așeză cu

13 Nō (sau noh) ( 能 nō sau 能楽 nōgaku) este o formă de teatru tradițional

japonez.
14 Însemnări ale peregrinărilor lui Mito Koumon - lucrare anonimă,
realizată pe la sfârșitul epocii Edo, (probabil de către un actor de kodan).
Relatează aventurile, în parte fctive, ale lui Mito Koumon (supranumele lui
Tokugawa Mitsukuni, șeful uneia dintre cele trei ramuri ale familiei
Tokugawa, din care se alegea shogun-unul), care călătorește incognito
împreună cu doi însoțitori și face dreptate pe unde trece. Personajul este
extrem de popular.
simplitate lângă mine. Când am început să citesc, își apropie
fața mai-mai să-mi atingă umărul, luă o expresie serioasă și, cu
ochii lucind, privea fără să clipească spre fruntea mea. Se pare
că ăsta îi era obiceiul atunci când i se citea. Și mai înainte
aproape că își alăturase fața de cea a negustorului. Doar
fusesem acolo. Ochii mari, negri și strălucitori ai dansatoarei
erau lucrul cel mai încântător la ea. Linia dublă a pleoapelor era
frumoasă dincolo de orice descriere. Și, în plus, râdea ca o
foare. Râdea ca o foare - expresia i se potrivea perfect.
Imediat, o servitoare de la restaurant veni să o cheme. În
timp ce-și aranja ținuta, ea îmi spuse:
— Mă întorc imediat, nu plecați! Vă rog să-mi citiți și
continuarea!
Ieși apoi pe culoar și salută ceremonios.
— Nu cumva să cânți din gură! îi spuse femeia.
Tocmai i se schimbă vocea…
Dansatoarea stătea corect așezată la etajul restaurantului și
bătea în tobă. Se vedea perfect, din spate, de parcă ar f fost în
camera de alături. Bătăile tobei îmi răsunau senin în sufet.
— Când se pornește toba, petrecerea se animă, nu? spuse
femeia privind într-acolo.
Chiyoko și Yuriko se duseră și ele.
După vreo oră, cei patru se întoarseră împreună.
— Doar atât… lăsă să curgă dansatoarea cincizeci de sen din
pumnul ei strâns în palma femeii.
Am mai citit un timp cu voce tare din Mito Kōmon manyuki.
Aduseră apoi vorba despre copilul mort pe drum. După câte
spuneau, se născuse străveziu ca apa. N-avea putere nici să
plângă, totuși respirase vreme de o săptămână.
Nu simțeam nici curiozitate, nici condescendență - uitasem
complet că sunt doar niște actori ambulanți - și bunăvoința mea
frească față de ei se pare că le mersese la sufet. Nu știu cum,
au stabilit că trebuie să merg să le fac o vizită acasă în Ōshima.
— Casa în care stă moșul e numai bună, se sfătuiau ei. E
destul de mare și, dacă-l mutăm pe moșu’ de acolo, e foarte
liniștită și poate sta oricât, poate să și învețe!…
Pe urmă îmi spuseră:
— Avem două căsuțe - cea dinspre munte e liberă… La rândul
meu, eu îi voi ajuta de Anul Nou, când vor pune cu toții în scenă
o piesă în portul Habu.
 Înțelegeam treptat că viața lor rătăcitoare nu era atât de
aspră pe cât îmi închipuisem la început, ci una destinsă, din care
nu lipsea niciodată mireasma câmpurilor. Se simțea că
domnește în familie o legătură plină de afecțiune, între părinți și
copii sau între frați. Numai Yuriko, angajata lor, poate și pentru
că era la vârsta maximei timidități, se arăta mereu tăcută în fața
mea.
Am plecat de la hanul lor după miezul nopții. Fetele au venit
să mă conducă și dansatoarea îmi întoarse geta cu fața spre
ieșire. Se aplecă apoi din prag în afară și se uită spre bolta
luminoasă.
— Ah, a ieșit luna! Mâine Shimoda - ce bine-mi pare! O să
ținem slujba pentru copil, mama o să-mi cumpere un pieptene
și, pe urmă, sunt atâtea acolo! Vă rog, duceți-mă la un flm!
Pe cerul călătoriilor plutea parcă un aer de nostalgie, făcând
din portul Shimoda un refugiu pentru artiștii ambulanți care
cutreierau stațiunile termale din provinciile Izu și Sagami.
Duceau aceleași bagaje ca atunci când trecuseră pasul
Amagi. În brațele mamei, cățelușul își scosese afară labele din
față și părea deja obișnuit cu drumul. Cum am ieșit din Yugano,
am dat iar de munți. De deasupra mării, soarele de dimineață le
încălzea pantele. Am privit cu toții într-acolo. Spre vărsarea
râului Kawatsu se deschidea largă și strălucitoare plaja cu
același nume.
— Aceea e Ōshima, nu?
— Da, așa de mare se vede! O să veniți, nu-i așa? spuse
dansatoarea.
Poate din cauză că cerul de toamnă era prea senin, înspre
soare marea era acoperită de o ceață ușoară, ca primăvara.
Până la Shimoda aveam de mers aproape douăzeci de kilometri.
Un timp, marea se ascunse vederii. Chiyoko începu să intoneze,
fără grijă, un cântec.
Pe o porțiune, drumul avea două variante: una ceva mai
abruptă, dar cu vreo doi kilometri mai scurtă, care trecea peste
munte, și traseul de bază, mai ușor. Desigur, eu am ales
scurtătura.
Poteca, alunecoasă din cauza frunzelor căzute, se cățăra
pieptiș pe sub arbori. Respirația mi s-a tăiat și, pe jumătate
disperat, am început să împing cu palmele în genunchi ca să-mi
grăbesc mersul. Văzând cu ochii, grupul rămase în urmă și doar
vocile li se mai auzeau printre copaci. Numai dansatoarea își
sumesese poalele hainelor și se ținea sprintenă după mine.
Mergea la vreo doi metri în spate, fără să încerce să se apropie,
fără să rămână în urmă. Când mă întorceam spre ea și îi
spuneam ceva, îmi răspundea oprindu-se în loc, cu un zâmbet
parcă mirat. O așteptam, dorind să mă ajungă, dar ea stătea
acolo și nu pornea decât odată cu mine. La un moment dat,
când drumul coti și deveni și mai abrupt, am grăbit și mai mult
pasul, dar dansatoarea, ca mai înainte, suia cu convingere,
păstrând cei doi metri distanță. Muntele era cufundat în liniște.
De ceilalți ne depărtasem mult, nici glasurile nu li se mai
auzeau.
— Unde e casa dumneavoastră în Tokyo?
— A, nu, locuiesc în căminul școlii…
— Și eu știu Tokyo, am fost o dată să dansez, la vremea
forilor de cireș… Eram mică, nu-mi mai amintesc nimic!…
Și, după un timp, iarăși:
— Aveți tată? sau:
— La Kōfu ați fost vreodată? întrebându-mă astfel tot felul de
lucruri.
A mai vorbit despre mersul la cinema în Shimoda, despre
copilul care murise…
Am ajuns pe culmea muntelui. Dansatoarea a pus toba pe o
bancă afată în mijlocul ierburilor uscate și și-a șters transpirația
cu batista. Apoi dădu să-și șteargă praful de pe picioare, dar,
deodată, se lăsă pe vine în fața mea și începu să-mi curețe
poalele de la hakama. M-am tras brusc înapoi și ea căzu cu un
genunchi pe pământ. Rămânând aplecată, îmi dădu ocol
scuturându-mi praful, pe urmă își lăsă în jos poalele sumese
pentru urcuș. Eu încă gâfâiam și ea mă invită să mă așez.
Chiar pe lângă bancă trecu în zbor un stol de păsărele.
Frunzele uscate de pe ramurile unde se opriseră se auziră
fremătând, atât de profundă era liniștea.
— De ce mergeți așa repede?
Dansatoarea părea foarte încinsă. Am bătut de câteva ori cu
degetul în tobă și păsărelele își luară zborul.
— Ah, ce sete mi-e!
— Să mă duc să caut niște apă?
Dar foarte repede apăru dintre copacii îngălbeniți, cu mâinile
goale.
 — Ce faci când ești în Ōshima?
Ca răspuns, ea îmi pomeni două sau trei nume ale unor fete și
începu o istorie al cărei sens îmi cam scăpa. Se referea, după
toate aparențele, nu la Ōshima, ci la Kōfu. Era vorba, se pare, de
niște prietene din școala primară, unde fusese până în clasa a
doua. Povestea exact în ordinea în care își amintea.
După vreo zece minute, cei trei mai tineri ajunseră sus. După
alte zece minute, apăru și mama.
La coborâre, am plecat intenționat mai târziu, discutând cu
Eikichi. Nu mersesem nici două sute de metri, că dansatoarea se
întoarse în fugă.
— Puțin mai jos e un izvor. Veniți repede, vă așteaptă ca să
beți primul!
Auzind de apă, am alergat într-acolo. Dintre niște stânci afate
la umbra copacilor, curgea o șuviță limpede. Femeile stăteau în
jurul izvorului.
— Beți dumneavoastră mai întâi! Se tulbură dacă bagi mâinile
și ne-am gândit că după ce beau fetele se murdărește… îmi
spuse mama.
Am luat apă rece în mâini și am băut. Femeile se lăsară greu
duse de acolo. Își umeziseră niște prosoape și își ștergeau
transpirația.
Am coborât muntele și, când am ieșit în calea spre Shimoda,
am văzut mai multe coloane de fum de la cuptoarele de mangal.
Ne-am așezat să ne odihnim pe niște grămezi de cherestea de
la marginea drumului. Stând pe vine, dansatoarea pieptăna
părul cățelului cu un pieptene roz.
— O să-i rupi dinții, o certă mama.
— N-are a face. La Shimoda doar îmi cumperi unul.
Îl purtase mereu înfpt în păr, deasupra frunții, și eu, încă de
la Yugano, doream să-l capăt, așa că am fost contrariat să văd
că piaptănă câinele cu el.
Zărind de partea cealaltă a drumului niște legături de
shinodake15 remarcam cu Eikichi că ar f numai bun de bastoane
și am pornit-o înainte. Dansatoarea veni din urmă fugind. Ducea
un bambus gros și mai lung decât ea.
— Ce faci cu el? o întrebă Eikichi, iar ea mi-l întinse, ușor
stânjenită.
— Vă ofer un baston. L-am luat pe cel mai gros.
15 Denumire generică pentru câteva specii de bambus.
 — Nu se poate! Gros cum e, o să priceapă imediat că a fost
furat și, când o să fm văzuți, nu-ți dai seama că o să avem
necazuri? Du-l repede înapoi!
Dansatoarea se întoarse până la legăturile de bambus și ne
ajunse iarăși alergând. De data asta, îmi aduse un bambus de
grosimea degetului mijlociu. Apoi, se trânti pe spate la marginea
unui câmp de orez și, respirând greu, le așteptă pe celelalte
femei.
Eu și Eikichi mergeam la vreo zece metri în față.
— Da’ e de-ajuns să-și pună-n loc un dinte de aur și gata!
Am surprins deodată vocea dansatoarei. Am privit înapoi.
Mergea în rând cu Chiyoko, iar mama și Yuriko veneau puțin mai
în spate. Fără să observe că mă întorsesem, Chiyoko i-a
răspuns:
— Așa e. Ce-ar f să-i spunem?
Vorbeau despre mine. Cum Chiyoko pomenise probabil despre
dantura mea neregulată, dansatoarea propusese dintele de aur.
Discutau despre înfățișarea mea, dar asta nu mă deranja și nici
n-aveam chef să mai trag cu urechea, în așa măsură căpătasem
un sentiment de apropiere. Conversația a continuat un timp cu
voce joasă, apoi dansatoarea s-a auzit din nou:
— E simpatic, nu-i așa?
— Asta așa e, e simpatic.
— E într-adevăr simpatic! Ce bine că e cu noi!
Avea un mod simplu și deschis de a spune lucrurilor pe nume,
iar în glas îi răzbăteau cu candoare toate sentimentele. Astfel că
eu însumi chiar reușeam să mă simt o persoană „simpatică”.
Senin, mi-am înălțat privirile către munții strălucitori. Sub
pleoape îmi persista o ușoară durere. La nouăsprezece ani, în
urma unor introspecții necruțătoare, ajunsesem la concluzia că
am o fre deformată din cauza situației mele de orfan și tristețea
insuportabilă mă făcuse să întreprind călătoria în Izu. De aceea,
faptul că pentru niște oameni obișnuiți eram o persoană
„simpatică” însemna nespus de mult pentru mine. Munții
deveniseră mai luminoși, pentru că ne apropiasem de mare, la
Shimoda. Pe drum, din loc în loc, puteam citi pe niște panouri:
„Intrarea în sat a artiștilor ambulanți cerșetori interzisă.”
Koshuya era un han ieftin, aproape de intrarea de nord în
Shimoda. I-am urmat pe actori într-un fel de mansardă. Tavan
propriu-zis nu exista și, dacă stăteai lângă ferestrele dinspre
stradă, dădeai cu capul de grinzi.
— Nu te dor umerii? o întrebă mama pe dansatoare de mai
multe ori, cu insistență. Mâinile nu te dor?
Dansatoarea schiță cu eleganță gestul de a lovi în tobe:
— Nu mă doare nimic. Pot să bat!
— Bine, atunci.
Am ridicat toba.
— Oho, da’ grea mai e!…
— E mai grea decât credeai! Mai grea decât geanta dumitale!
râse dansatoarea.
Artiștii schimbau bucuroși saluturi cu ceilalți clienți ai hanului.
Se pare că trăgeau aici numai actori ambulanți. Era cuibul din
portul Shimoda al acestui gen de păsări călătoare. Dansatoarea
împărți copiilor de la han, care intraseră tropăind în cameră,
niște monede de aramă. Pe când mă pregăteam să plec de la
Koshuya veni și ea până la intrare și, aranjându-mi geta cu
vârfurile înainte, șopti ca pentru sine:
— Vă rog să mă luați la cinema!
Conduși o parte din drum de un tip cu înfățișare dubioasă, am
mers cu Eikichi la un han despre al cărui proprietar ni s-a spus
că fusese înainte primar. Am făcut baie și am mâncat împreună
niște pește proaspăt.
— Cumpără, te rog, cu asta niște fori pentru slujba de mâine,
i-am spus lui Eikichi când pleca, dându-i o mică sumă de bani
înfășurată în hârtie.
A doua zi de dimineață trebuia să iau vaporul pentru Tokyo.
Banii de drum mi se terminaseră. Lor le-am spus că trebuia să
mă întorc la școală, așa că n-au putut să insiste să mai rămân.
La numai trei ore de la masa de prânz, am mâncat de seară
și, luând-o spre nord, am ieșit din Shimoda și am traversat un
pod. M-am cățărat pe Shimoda-Fuji și am privit portul. La
întoarcere m-am abătut pe la Koshuya - artiștii tocmai mâncau
orez și carne de pasăre.
— Nu vreți să luați o înghițitură? Fetele și-au băgat
bețișoarele în mâncare, dar sper că nu vă deranjează prea tare,
și, spunând asta, mama scoase din cufărul de răchită un
chawan16 și niște bețișoare si o trimise pe Yuriko să le spele.

16 chawan - bol folosit pentru pregătirea și băutul ceaiului.

 A doua zi era comemorarea de patruzeci și nouă de zile a
copilului și toți mi-au cerut iarăși să îmi mai amân măcar cu
puțin plecarea, dar am invocat pretextul cu școala și nu am
acceptat. Mama a reluat:
— Atunci, în vacanța de iarnă venim cu toții să vă întâmpinăm
la vapor. Să ne dați de știre în ce zi. Noi vă așteptăm. N-o să vă
lăsăm să mergeți la vreun han, venim să vă luăm de la vapor!
Într-un moment când în cameră se afau doar Chiyoko și
Yuriko, le-am invitat la cinema. Chiyoko își apăsă mâinile pe
pântec, palidă la față:
— Eu nu mă simt prea bine, drumul ăsta lung m-a slăbit de
tot!
Yuriko deveni țeapănă și își plecă ochii. Dansatoarea se juca
jos cu copiii de la han. Când mă văzu, se agăță de mama sa și o
rugă insistent s-o lase la cinema, dar veni apoi spre mine
abătută și cu privirea goală și-mi întoarse geta cu vârfurile spre
ieșire.
— Nu înțeleg! De ce nu poate să meargă singură cu el la
cinema? interveni și Eikichi, dar mama nu consimți.
Și mie mi se părea ciudat. Când am plecat, dansatoarea
mângâia câinele pe cap. Luase un aer atât de distant, că n-am
putut să-i adresez nici un cuvânt. Nici ea nu avea tăria să
privească în sus către mine.
M-am dus singur la cinema. O femeie citea replicile la lumina
unei lămpi minuscule. Am plecat imediat și m-am întors la han.
Cu coatele pe pervazul ferestrei, am privit la nesfârșit orașul
noaptea. Întunecat oraș. Am avut impresia că de foarte departe,
slab, răzbate un sunet de tobă. Fără nici un motiv, mi-au dat
lacrimile.
La ora șapte în dimineața următoare, pe când mâneam,
Eikichi m-a strigat din stradă. Purta un haori17 cu morp18 negru.
Ținută de gală în cinstea plecării mele, pe cât se părea. Femeile
nu se zăreau. Am avut brusc o senzație de singurătate. Eikichi
urcă în cameră:

17 Haină formală, cu mâneci lungi, purtată peste celelalte veșminte. Cele

două părți din față nu se suprapun și sunt ținute cu șnururi legate într-un
nod ornamental.
18 Emblema familiei.
 — Am vrut să venim cu toții să te conducem, dar aseară ne-
am culcat foarte târziu și n-au mai putut să se scoale. Ne cerem
scuze pentru impolitețe. Dar la iarnă te așteaptă să vii neapărat!
Sufa un vânt rece prin oraș în acea dimineață de toamnă. Pe
drum, Eikichi îmi cumpără patru pachete de țigări Shikishima,
niște kaki și o apă de gură numită Kaoru:
— Pentru că pe soră-mea o cheamă Kaoru, spuse el râzând
ușor. Pe vapor nu e bine să mănânci mandarine, dar fructele de
kaki sunt excelente contra răului de mare.
— Să-ți ofer și eu asta!
Mi-am scos pălăria vânătorească și i-am pus-o lui Eikichi pe
cap. Am tras afară din geantă șapca de uniformă și am râs
amândoi, în timp ce-i netezeam cutele.
Apropiindu-ne de debarcader, am tresărit când am dat cu
ochii de dansatoare, care stătea ghemuită la marginea apei. A
rămas privind fx până am ajuns lângă ea. A înclinat din cap în
tăcere. Machiajul ei, rămas din seara precedentă, m-a făcut și
mai sentimental. Roșul de la colțul ochilor conferea feței ei
parcă furioasă e un aer de demnitate. Eikichi o întrebă:
— Vin și celelalte?
Dansatoarea scutură din cap.
— Încă dorm toate?
Ea aprobă.
În timp ce Eikichi era dus să cumpere biletele pentru vapor și
pentru șalupă, am încercat în diverse feluri să angajez o
conversație, dar ea n-a scos un cuvânt, ci doar privea fx spre
locul unde canalul se deschidea în mare. Dădea doar câteodată
scurt din cap, totdeauna înainte ca eu să termin ce spuneam.
— Bunico, uite, dânsul! exclamă un bărbat cu aspect de
muncitor terasier care tocmai se apropia. Domnule elev,
mergeți la Tokyo, nu-i așa? Îmi pun toată încrederea în
dumneavoastră și îndrăznesc să vă rog, n-ați vrea s-o conduceți
pe bătrâna asta la Tokyo? E tare necăjită. Băiatul ei lucra la
mina de argint a templului Rendai, dar au murit și el, și nevastă-
sa, de gripa asta spaniolă care bântuie acum. Așa că i-au rămas
pe cap trei nepoți. Neavând ce face, ne-am sfătuit și am zis s-o
trimitem înapoi în locul natal. Adică la Mito, da’ bătrâna nu
pricepe nimic și nu se descurcă. Atunci când ajungeți la
Reiganto, vă rog s-o urcați în trenul care merge la Ueno. E
bătaie de cap, dar uitați, vă rog cu mâinile împreunate! Priviți-o
și o să vedeți cât e de necăjită!
În spinarea bătrânei, care stătea în picioare cu un aer pierdut,
se afa legat un sugar, iar în stânga și în dreapta ei se afau
două fetițe pe care le ținea de mână, una de doi ani și alta de
patru ani. Într-un pachet înfășurat într-un furoshiki murdar, se
vedeau niște găluști mari din orez cu prune uscate. Vreo cinci-
șase mineri se ațineau în spatele bătrânei. Am acceptat s-o ajut,
cu inima ușoară.
— Vă rugăm mult!
—…
— Vă mulțumim! Ar f trebuit s-o ducem noi la Mito, da’ ne e
tare greu! - își exprimară minerii, pe rând, recunoștința.
Șalupa se balansa cumplit. Dansatoarea privea țintă într-o
parte, cu buzele strânse. Când am apucat scara de frânghie și
m-am întors spre ei, a încercat să articuleze un „la revedere”,
dar n-a reușit și a dat doar o dată din cap. Șalupa se întoarse
spre mal. Eikichi agita cu putere pălăria vânătorească pe care
tocmai i-o dădusem. După ce distanța s-a mărit bine,
dansatoarea începu să future și ea ceva alb.
Până când vaporul ieși în larg și extremitatea sudică a
peninsulei Izu se pierdu în spate, am rămas sprijinit de
balustradă, privind intens către Ōshima. Aveam senzația că
despărțirea de dansatoare se petrecuse într-un trecut
îndepărtat. Am intrat înăuntru să văd ce face bătrâna, dar deja
oamenii se strânseseră în jurul ei și încercau să o consoleze.
Liniștit, m-am dus în cabina de alături. Valurile erau înalte în
largul golfului Sagami. Chiar stând așezat, erai aruncat ba în
dreapta, ba în stânga. Un marinar a distribuit lighenașe de
metal. M-am întins, folosind geanta ca pernă. Aveam un gol în
creier și pierdusem noțiunea timpului. Lacrimile îmi curgeau
mari pe geantă. Am început să simt rece la obraz și a trebuit să
întorc geanta pe partea cealaltă. Alături de mine stătea întins un
băiat. Era ful proprietarului unei fabrici din Kawazu și mergea la
Tokyo să se pregătească pentru intrarea la liceu, așa că,
datorită șepcii mele de uniformă, îi trezisem interesul. După ce
am discutat puțin, m-a întrebat:
— Aveți cumva vreun necaz?
 — Nu, tocmai m-am despărțit de cineva, i-am răspuns extrem
de docil. Nu-mi păsa dacă eram văzut plângând. Nu mă
gândeam la nimic. Parcă aș f dormit într-o mulțumire liniștită.
Nu știu când s-a lăsat amurgul peste mare, dar la Ajiro și la
Atami se vedeau lumini. Îmi era frig și foame. Tânărul și-a
deschis pachetul învelit în scoarță de bambus. Neținând seamă
că era al unui străin, am mâncat fără jenă sushi19 rulat în nori20.
Apoi m-am acoperit cu pelerina lui de licean. Eram cuprins de un
minunat sentiment de vid și orice amabilitate din partea cuiva
mi se părea foarte naturală. Faptul că a doua zi de dimineață o
voi conduce pe bătrână până la gara Ueno și că îi voi cumpăra
bilet pentru Mito era ceva de la sine înțeles. Simțeam cum
lucrurile se topesc într-un tot unitar.
Lampa din cabină se stinse. Mirosul mării și al peștelui crud
încărcat pe vapor deveni mai puternic. În întunericul profund,
simțind căldura corpului tânărului de lângă mine, m-am lăsat în
voia lacrimilor. Mintea mea devenise o apă limpede, care se
scurgea puțin câte puțin cu bucuria calmă că în curând nu va
mai rămâne nimic.

19 Orez fert și murat în oțet.

20 Un tip de algă comestibilă.
 FANTEZII DE CRISTAL
Când doamna se așeza la oglindă, Playboy sărea întotdeauna
pe masa de manichiură. Așezat pe perna de acolo, își înclina
gâtul său mic și o privea fascinat cum se machiază. Avea aerul
unei fetițe vorbărețe care pretinde să fe fardată și ea. Nu numai
că Playboy simțea că tunsoarea care se opera pe masa de
manichiură face parte din machiaj, dar se pare că, în funcție de
tipul acestuia, știa până și ziua când urma să fe el acuplat. În
dimineața acelei zile, doamna se machia cu o grijă deosebită.
Pe masa de toaletă a doamnei, cum avea trei oglinzi,
sălășluiau în permanență trei lucruri.
Acoperișul de sticlă ca al unei sere se refecta în panoul din
stânga. Însă nu era o seră de plante cu fori. Era o cușcă pentru
animale mici.
„Uite! Dacă plasez oglinda asta aici, în felul ăsta, nu e deloc
un lux pentru mine. Refectă tot timpul spermatozoizii și ovulele
din grădină!” spusese doamna la livrarea de către magazinul
universal a mesei de toaletă în stil occidental, dar ceea ce
descoperise ea în oglindă, pe când se grăbea să se dea bine pe
lângă soțul ei, era acel acoperiș de sticlă gen seră. Era o
formulare cam ciudată pentru niște vorbe dulci, dar orice cuplu
care se poate numi astfel își exprimă deseori tandrețea într-un
mod care nu poate părea decât straniu altora și, deoarece se
uită tragismul ascuns în astfel de lucruri, de asemenea,
deoarece s-ar putea ca toate glumele sau cuvintele de spirit să
nu fe nimic mai mult decât o manifestare a tragediei umane,
nici doamna nu prea sesizase ușoara ciudățenie a spuselor ei.
Însă că nu-și dăduse seama se explica și prin faptul că fusese
teribil de uluită de cerul albastru zărit în oglindă („Ah, ia te uită,
cerul albastru!!!”), mai mult, fusese chiar fascinată. (O mică
pasăre căzând din cerul albastru ca o pietricică argintie. O navă
cu pânze gonind ca o săgeată sclipitoare, pierzându-se în largul
mării. Un pește înotând în apa lacului precum o săgeată de
argint.) Astfel de lucruri invizibile doamna le zărea cu
intermitențe, iar faptul că simțise pe pielea ei răceala pielii
peștelui argintiu fusese provocat de o uimire aidoma cu aceea
încercată prima dată când văzuse cerul albastru, o uimire foarte
asemănătoare cu o singurătate profundă, dar, considerând că,
la urma urmei, cerul senin, marea, apele lacului sunt elemente
dintre cele mai evidente, capabile să resusciteze astăzi în noi
sensibilitatea oamenilor de odinioară, solitudinea doamnei era o
tristețe primordială, altfel spus, acoperișul de sticlă gen seră din
oglindă îi trezea brusc un gol absolut în sufet.
În realitate, deși apucase cu putere rama panoului din stânga
al oglinzii cu trei planuri, doamna nu-și dădea câtuși de puțin
seama de toate acestea.
„Am impresia că aici nu e bine, ca loc de așezat oglinda… Un
obiect de lux ar trebui să poată oferi mereu o senzație de lux.
Tocmai ca să alung știința din dormitorul nostru am cumpărat
un astfel de lucru decorativ, atât de străin de un savant. Nu am
nevoie ca, împreună cu proflul soției care se fardează, să-mi
refecte și cușca pentru experimentele mele științifce.”
„Bine, da’ când mi-arăți la microscop un foetus, să zicem, eu
nu mă pot gândi decât la modelele colorate, cu adevărat
minunate. Transformările oului fecundat sunt voința divină. A
fost o mare șansă pentru mine ca tu să-mi arăți că până și
viermii ăia ascarizi, pripășiți odată în burta lui Playboy, oricât de
scârboși ar f fost, aveau niște celule atât de frumoase.”
„O f, dar dacă mă gândesc, nu merge. Tu, de fapt, nici nu
dorești să pui oglinda aici. Ai așezat-o fără să te gândești prea
mult, dar când ai văzut că refectă cușca cu animale din grădină,
ai fost uimită și ai apucat cu mâna panoul din stânga.”
„Ah!” exclamă doamna, remarcându-și mâna de-abia atunci.
(A, e frumoasă mâna mea! Mână de ginecolog, spălată de
câteva zeci de ori pe zi. Mână de patriciană romană, cu unghiile
pictate în aur. Un curcubeu. Sub curcubeu, un pârâu printre
câmpurile verzi.)
„Eu doar priveam distrată cerul, în oglindă… Pentru că se
refectă atât de frumos, și fața mea se refectă mai frumos decât
în realitate: e o oglindă care înfrumusețează lucrurile!”
„Cerul? Uitându-te la acoperișul de sticlă, te sforțai doar să-ți
închipui că vezi cerul! Oglinda asta cu trei fețe e ca un triptic al
zeiței Kannon21. Poți oricând să închizi panoul în care se refectă
ceva neplăcut. Nu te jena de mine.”
„Ce mizerie! Oglinda îi face pe oameni psihologi?”
„Cred că era și un cântec prin școala primară, la cor, cam cu
aceeași idee!”

21 zeița Iertării.
 „Psihologia practicată de un om de știință e la un cu totul alt
nivel decât al unei oglinzi de machiaj. Ce relație poate f între un
sufet de femeie și știința ta?”
„Există, și încă cum! E foarte bine explicat în pagina medicală
a revistelor pentru femei. Pentru orgasmul feminin este
necesară și o bucurie psihică.”
Doamna își privi în oglindă obrajii de unde culoarea dispăruse
(o pipetă pentru inseminarea artifcială; un condom; o plasă
contra țânțarilor ca o plasă de futuri, atârnată deasupra patului;
ochelarii de miop ai soțului său, pe care călcase ea în noaptea
nunții; ea copil și cabinetul de consultații al tatălui său, care era
ginecolog). Doamna își scutură capul ca și cum ar f vrut să se
debaraseze de un lanț de sticlă (preparate de spermă și ovule
de la diverse animale căzând pe podeaua laboratorului,
zgomotul lamelor pentru microscop și al lamelelor de sticlă
spărgându-se în cioburi mărunte. Fragmentele de sticlă
strălucind ca lumina soarelui). Și, fără a considera o clipă că
paloarea obrajilor doamnei, care ar f trebuit să se înroșească la
vorbele soțului, fusese provocată de tristețea ei, ajunse să se
întrebe dacă obrajii palizi ai femeii, așa cum se vedeau
refectați, nu erau cumva rezultatul melancoliei oglinzii în sine.
„Ah, lucrul ăsta numit dragoste!”
„Ah, lucrul ăsta numit dragoste!” repetă doamna ca un ecou
cuvintele bărbatului ei. „Bine da’, apropo de asta, tu mi-ai spus
că pentru fecundare orgasmul nu e neapărat necesar!” (Pipetă,
pipetă, pipetă. Până și biciul de dresat câini, dacă îl futur,
scoate sunetul ăsta: pipetă. Forceps Museaux.) „În Germania
sau nu știu care țară, dintre o sută douăzeci și șapte de femei
inseminate artifcial, numai cincizeci și două au putut deveni
mame, o rată mult mai mică decât la cai sau la vaci, dar,
oricum, patruzeci și unu la sută. Și am mai auzit încă ceva. O
călugăriță virgină, închisă în mănăstirea ei, a rămas însărcinată.
Cu toate că se călugărise find diformă și nu văzuse bărbat în
viața ei!… ”
„De-asta nu ne pierdem nici noi speranța!”
„Cât despre speranță… deja eu nu mai suport pipetele! Dacă-
ți dorești un copil, n-ar f mai bine să se descopere rapid o
metodă de a-l produce în afara uterului? Ce frumos ar f dacă
orice embriolog ar muri fără să aibă copii, visând la o
reproducere virginală, la un urmaș creat în mod pur doar de
către tată, fără ca sângele mamei să se amestece. Ar f vorba în
căzu ăsta de om în luptă cu divinitatea, însă… ”
„Iar tu te afi în luptă cu oglinda, nu? Tu îmi descoperi știința
până și în interiorul oglinzii. În ziua de azi, până și faptul de a-ți
întinde pe obraji pudră albă și roșie e numit știința machiajului!”
„Serios? Cu toate că vorbești așa, tu cauți lucrul ăsta numit
dragoste în pudra albă sau roșie. Să încerci să-ți obligi soția să
facă un copil este un trist recul pentru un embriolog. Dacă ceea
ce slăbește capacitatea științei tale în așa măsură e căsătoria,
puteai să nu îmi mai cumperi oglinda asta!”
„Așa deci!… Dragostea noastră s-a născut într-un laborator de
cercetări de embriologie. Se pare că tu ți-ai închipuit că știința
asta posedă o putere cumplită, inexprimabilă prin termeni
precum forță de creație divină sau forță distructivă diabolică. Și
de aceea te-ai îndrăgostit de mine, embriologul. Însă dragostea
ta era ură de fapt. Așa cred eu acum. Altfel spus, tu urai visele
embriologiei. Mama ascunsă în femeie a început să lupte cu
această știință. Nu eu sunt cel care vrea acum un copil. Tu ești
aceea. Dar dorești să crezi invers. E foarte bine așa. Puțin câte
puțin ajungi să vezi lucrurile de pe poziția unui embriolog. În
schimb, eu ajung treptat să le văd de pe cea a unei mame. Asta
e căsătoria. Nu se întâmplă așa în cazul unui cuplu care se
înțelege mai mult decât bine?”
„Mda.”
Doamna își privi în oglinda centrală trandafriul frumos al
obrajilor. Imagini trecându-i prin minte (Frizeria spațioasă, de un
alb neîntinat. Masa de manichiură de acolo. Ginecologul căruia îi
curăța unghiile o fată cu pielea ca dinții strălucitori ai unui
animal), doamna se lăsă în voia fericirii calde a obrajilor săi.
(Fese frumoase de adolescenți plutind în apa transparentă.
Tineri înotând ca broaștele.) Soțul ieși din cameră. (Trecând pe
marginea râului, profesorul spune: „Ce maniere proaste aveți cu
toții, fete și băieți, să înotați goi împreună!” O adolescentă
frumoasă înoată către mal și se înalță dreaptă în iarbă, cu fesele
strălucind în bătaia soarelui: „Bine, domnule profesor, dar nu
avem hainele pe noi, de unde să știm care e băiat și care e
fată?”) Doamna privi cum imaginea din oglindă devine timidă ca
o adolescentă. Ea era acum o tânără fată. Și acea fată gândi.
(Adolescenta care l-a făcut să zâmbească pe profesor e, într-
adevăr, o copilă minunată. Cabinetul de consultații al tatălui ei,
care era ginecolog. Emailul alb al mesei de operații. O broască
mare, mare, cu burta în sus. Ușile cabinetului. Emailul alb al
clanțelor. În camera cu uși prevăzute cu clanțe din email alb se
afă un secret. Eu și acum simt astfel, lavaboul de email alb. Ea
încearcă să atingă cu mâna clanța de email alb, brusc ezită,
ușile camerei, ici-colo. Perdele albe. În dimineața unei excursii
de studii cu școala de fete, când am văzut o colegă spălându-și
fața într-un lighean de email alb, am simțit deodată dorința s-o
iubesc ca un bărbat. Frizerul. Haina lui albă pe care ea, încă
mică, așezată pe un scaun, o privea țintă uitându-se în sus, în
timp ce i se rădea puful de pe obraji. Prosopul. Nu, nici
pomeneală ca profesorul să f trecut pe malul râului în care
înotam noi. Cu siguranță scrie așa ceva în vreo carte. Oare și la
Tokyo apare curcubeul? Și în oglinda asta? Ea copil, stând în
picioare pe malul pârâului, sub curcubeu. Pești mici ca niște ace
argintii, în curentul apei. Vântul de toamnă. Sigur trebuie să fe
foarte singuratici peștii ăia, presupunea ea când era mică.
Oamenii de odinioară erau convinși că șobolanii se nasc din Nil,
că roua agățată pe frunzele ierburilor e mama insectelor sau că
razele soarelui bătând în mâlul râului dau naștere broaștelor.
Zăpadă. Ceară. Foc. Țărână putredă. Grecul Aristotel cunoștea
deja perfect partenogeneza. Că trântorul se naște dintr-un ou
nefecundat. Zbor nupțial. Ceremonie nupțială - celebrarea
căsătoriei. Cântec nupțial - imn pentru alcov. Patul nupțial.
Ochelarii de miop ai soțului, pe care călcase cu picioarele goale,
sfărâmându-i. Patul nupțial - prima dată împreună. Zbor nupțial
- dans de împerechere. Veșmântul de pene al fetei celeste.
Puritate de înger. Un arhiepiscop catolic l-a vizitat pe profesorul
Karl von Siebold22 oh, sfântă Maria, asta înseamnă și că a fost
demonstrată științifc nașterea lui Isus de către cercetările
profesorului, sfântă Maria. Puritatea catolică. În biserica din
vechiul orășel portuar, locul ei natal, fecioară Maria! - eram
adorabilă, dar am uitat complet pentru ce voiam să-i cer iertare.
Gravitație, pârghie, balanță, inerție, frecare, pendul și orologiu,
pompă. Ah, e programa cursului de științe din al treilea
trimestru în clasa a cincea primară! Siegmund Freud și crucea.
Totuși albina regină nu se acuplează decât o singură dată în
viață. Numai o dată, și în afara stupului, în afara căminului. O
22 Karl (Carl) Theodor Ernst von Siebold (1805-1884), important fziolog și
zoolog german, fu al unui profesor de obstetrică.
singură regină într-un stup. Vreo sută de masculi, peste
douăzeci de mii de albine lucrătoare. Zgomotul aripilor lor într-o
zi de primăvară. Pipeta, pipeta, fac roțile trenului. Plasa albă de
țânțari de la hotel. Nu era primăvară, ci vară. Călătoria din luna
de miere. Mici păsări căzând din cer ca niște pietricele argintii.
Foarte demult, oamenii credeau că albastrul cerului se refectă
în mare. O lume a culorilor din fundul mării, fără roșu și galben,
după cum afrmă scafandrii, unde scoicile albe arată bleu, iar
animalele roșii se văd negre. Adâncimea până unde pătrunde
lumina indigo, patru sute de metri în dreptul portului Nice din
Franța, cinci sute cincizeci de metri în golful Napoli din Italia,
șase sute de metri în Mediterana răsăriteană. Oh, sentimentul
de solitudine al plăcii fotosensibile în profunzimea mării! O placă
albă de treizeci de centimetri în diametru, coborâtă în adânc,
pentru a măsura gradul de transparență.
Masa de operație emailată, scufundată în lumina acvatică a
lunii. O ploaie de cadavre de animalicule circulare, coborând ca
razele de lună către fundul mării. Necontenit, ploaia albă ca
zăpada de corpuri moarte atât de ușoare, încât, dacă s-ar cerne
prin aer, omul nici măcar n-ar simți-o, continuă să cadă în
adâncuri într-o tăcere totală, ziua și noaptea, fără o clipă de
pauză. Pe cablurile submarine, ni se spune, rămășițele albe se
acumulează într-un strat de vreo treizeci de centimetri într-un
secol. Fundurile marine de odinioară sunt acum munți de cretă.
Falezele de creta albă din sudul Angliei. Curgerea infnită a
timpului. Cretă albă. Desene de fori pe tablă la școala de fete.
Existență efemeră, tinerele fete. O pânză albă la orizont.
Cristalinul ochiului peștelui prăjit de la hotel.
Ce trist, peștii sunt teribil de miopi. Un instrument chirurgical
de obstetrică exact de forma unei furculițe. Ochiurile frumoase
ale unei rețele ca o plasă de țânțari, ca o bonetă de noapte,
dintr-un desen mărit la scară al scheletelor de radiolari. Ziua
evenimentului nupțial, lipsită de gust ca gura sau buzele unui
pește. Zbor nupțial. Da, așa a fost. La scurt timp după căsătorie,
pe când mă plimbam pe o colină într-o zonă de litoral despre
care se spune că seamănă cu golful Neapole, cuprinsă brusc de
un sentiment de vid și de singurătate, am fost trezită de bâzâitul
unei albine. Zborul nupțial. Regina zboară spre cerul luminos de
primăvară în căutarea perechii. O însoțesc o mulțime de
trântori. Unul singur dintre aceștia, și numai o singură dată, va f
iubit de către regină. Sacul spermatic al albinei-matcă. Ea va
produce și femele, și masculi, după cum dorește. Că un individ
va f mascul sau femelă depinde de alveola unde se naște. În
alveolele pentru regine și în cele pentru albine lucrătoare matca
depune ouă fecundate - rezultă femele. În alveolele pentru
trântori sunt introduse ouă nefecundate - rezultă masculi. Dacă
spermatozoidul nu este trimis din sacul spermatic prin oviduct,
are loc o partenogeneza. La bonellia 23 masculii trăiesc în
organele digestive ale femelei, iar în perioada fecundării se
mută în oviduct. Înduioșători stăpâni minusculi. Schistosoma
japonicum24 continuă să copuleze întreaga viață. La futurele
maimai, uneori jumătate a corpului e mascul și jumătate femelă,
alteori o treime mascul și două treimi femelă, iar indivizii își pot
schimba sexul. La salpa25 și la anghila oarbă, masculii tineri
devin femele când cresc. Ah, doream să fac o comparație pe
care o aveam în cap, dar am uitat complet de ea. O comparație?
Romanul lui Nakagawa Yoichi26, care descrie cât de frumos un
porumbel voiajor transportă sperma unui armăsar de prăsilă.
Zbor nupțial. Căsătorie în zbor pe cer. O sută de metri liber,
1922, 58,6 secunde, recordul mondial al lui Weissmüller; 1924,
1 minut și 25,4 secunde, recordul feminin al Japoniei, Nagai
Hanako. Ce dor îmi e de vremea când eram copilă! 3 600
microni pe minut, viteza cu care înoată spermatozoidul uman.
Ținând seama de raportul de mărime a corpului, viteza e
echivalentă cu cea a unui înotător de elită. Pește argintiu. Suliță.
Mormoloc. Balon de cauciuc legat cu ață. Crucea și Freud. Ah,
comparația mea? Simbolurile, ce lucru cu adevărat trist!
23 Bonellia viridis - animal marin, un fel de vierme din încrengătura
Echiura. Femela poate atinge cincisprezece centimetri în lungime. Culoarea
verde-albăstruie a corpului este produsă de un pigment numit bonellin.
Masculii sunt de dimensiuni foarte mici și trăiesc în interiorul corpului
femelei. Larvele care ating pielea unei femele adulte devin masculi - se
presupune că din cauza bonellinului.
24 Vierme trematod parazit, foarte răspândit în sud-estul Asiei. Trăiește în
interiorul corpului gazdei. Boala schistosomiasis, produsă de diverșii viermi
din genul Schistosoma, ocupă locul al doilea în lume, după malarie, printre
maladiile induse de paraziți.
25 Grup de animale marine din genul Salpa, nevertebrate care plutesc liber
mai ales în zona sudică a oceanului planetar.
26 Nakagawa Yoichi (1897-1994), scriitor japonez. A făcut parte împreună
cu Yokomitsu Riichi și Kawabata Yasunari din grupul care a lansat
shinkankakuha (curentul neosenzualist).
Cristalinul ochiului unui pește miop. Un glob de cristal. Sticlă.
Prezicător oriental, din India, din Turcia sau poate din Egipt, care
se uită fx într-un mare glob de cristal. Ecran cu imagini în
mișcare, unde se proflează la scară redusă trecutul și viitorul.
Iluzii de cristal. Iluzii de sticlă. Vânt de toamnă. Cer. Mare.
Oglindă. Ah, din oglindă asta se aude! Un sunet tăcut. Ploaie de
cadavre albe căzând ca zăpada spre fundul mării, într-o liniște
totală. Sunetul instinctiv al morții care se abate asupra sufetului
omului. Impresionarea unei plăci fotosensibile în adâncul mării.
Oglinda asta se scufundă sclipind ca o placă de argint. Se vede
cum se scufundă în adâncul oceanului din sufetul meu. Argintiu
pal, departe, în lumina albăstruie a lunii dintr-o noapte cu ceață.
Eu iubesc această oglindă. Dar am devenit oare o jalnică
oglindă? În timp ce-și desena cu ruj buza de sus, doamna nu
băgă de seamă că roșul de bujor îi făcea obrajii să pară palizi.
Admițând că această nouă oglindă schimbase modul de a se
farda al doamnei, asta era și din cauză că ea își zicea că, de
existat, există și teorii conform cărora în embriologie au fost
folosite femei care să nască un copil adulterin, dar această idee
a doamnei nu făcea de fapt decât să ascundă în străfundurile
sufetului ei o alta, mai înspăimântătoare. (Pipetă. Pipetă. Ce e
lichidul introdus cu ele, doar soțul ei știe. Dacă o f de la vreun
animal, cumva? A mai fost din vechime, vreodată, o altă femeie
atât de batjocorită?) Doamna închise cu o mișcare bruscă, de
parcă ar f fost o ușă de gheață, panoul din stânga al oglinzii, cel
care refecta acoperișul de sticlă stil seră.
Însă nici gând să schimbe poziția mesei de toaletă, „îți place
să te fardezi, nu?”
„Oh! Vreau să te iubesc ca o fată tânără! Eram mai frumoasă
înainte să-mi cumperi masa de toaletă, sau acum, după ce mi-ai
cumpărat-o?”
„O tragediană, cu cât se fardează mai mult, cu atât arată mai
tragic! Se întâmplă uneori și așa.”
„Bine, da’ un cămin nu este o scenă de tragedie. E mai
degrabă culisele tragediei. Iar culisele… ”, remarcă doamna cam
la întâmplare și nu fu în stare să continue fraza. „Și încetează, te
rog, să mă mai compari cu tot ce-ți trece prin cap!”
„Exact, chiar asta voiam să-ți spun! Ești ca un poet simbolist
depășit de epocă. Din crâmpeie de știință tu vrei să faci
cuvintele unui cântec, dar știința nu oferă simboluri pentru
sentimentele unei femei.”
„Există oare vreo fință umană atât de rece, încât să nu aibă
simboluri?”
„Femeile nu pot pricepe simbolurile profunde. E o teorie
susținută de savanți. Și, cu toate astea, le place să facă din
profesiunea soțului cuvinte pentru un cântecel superfcial.”
„Așa deci?! Bine, am înțeles! Îți închipui că femeile uită de
cântecelul lor superfcial doar atunci când se fardează. De-asta
mi-ai cumpărat oglinda! Și încă cu trei panouri, ca să fac mai
mult decât să uit, să mă aneantizez! Cu siguranță!”
Cum acesta era un exemplu de conversație purtată din când
în când în fața oglinzii, masa de toaletă prea luxoasă pentru o
casă de om de știință nu prea părea să aibă efectul scontat de
către soț, așa că într-o zi acesta zise ca în treacăt:
„E trist că nu mai avem un câine. De data asta aș vrea măcar
unul cu pedigri.”
„Bine da’, dacă mi-o spui pentru că nu ai un copil, mă trec
frisoanele!”
„Un câine de companie, cel mai vioi, de care să te ocupi
mereu, ce zici?”
„Unul sârmos! Un foxterier sârmos! Am auzit că e atât de la
modă în Europa și America, încât fără așa ceva nici nu poți f
considerată o aristocrată. I se tunde părul, iar după fecare masă
este șters în jurul gurii!”
„E ceva și mai luxos decât oglinda cu trei panouri!”
Și cel cumpărat a fost Playboy.
Fusese adus de un marinar englez. Îl văzuse un cunoscut din
Yokohama, negustor de câini, dar pentru că până atunci nu se
importaseră foxterieri sârmoși de calitate decât atâția cât să-i
poți număra pe degete, dacă nu avea un destinatar sigur,
acesta nu se amesteca. Doamna, care afase la timp de asta,
porni împreună cu un negustor de câini din cartier pe urmele
marinarului, până la Kōbe, și îl cumpără.
Cățelul pe care îl avuseseră înainte, primit de undeva de soțul
ei, nu diferea esențial de rasa foxterier, însă era un mascul cu
părul moale, cu caracteristicile alterate în Japonia, pe care
negustorul îl numea în mod comun „terier japonez”. Trei luni
trecuseră fără ca doamna să știe că a fost căpătat, că există și
unde se afă.
 În acea vreme, domnul vizita des locurile de exterminare a
câinilor vagabonzi. Îi folosea ca material pentru experiențele
sale de embriologie. De la mai mult de două sute dintre ei
prelevase din abdomen părți cu celule reproducătoare. Probabil
nu fusese în stare să omoare un pui de terier atât de drăguț. Îl
căpătase și îl adusese acasă.
Soțul nu discuta aproape deloc despre ce făcea în laboratorul
de cercetări. Doamnei îi interzisese să vină acolo. Întrucât nu
are la universitate un laborator de embriologie, împrumutase
câte un colț din laboratorul de patologie și din cel de anatomie.
Zicea că specimenele de patologie și de anatomie nu sunt ceva
pentru ochii unei femei. Însă doamna, dimpotrivă, dându-și vag
seama de proveniență, îndrăgise câinele.
Domnul își petrecea multe nopți în laborator. Poate mirat la
vederea soției sale după ce-i obosiseră ochii privind celulele prin
microscop, uneori, după ce își arunca servieta, cu pălăria încă
pe cap, îi punea o mână pe umăr și, încă din holul de intrare,
imita un dans de societate. Doar se rotea prin cameră. Câinele
se învârtea după el, lătrând, agățându-i-se cu colții de călcâie.
Domnul se amuza, țopăia din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai
palidă, doamna mergea trasă de el. Din când în când, privind
fața câinelui, soțul se prefăcea că își lovește soția. Animalul își
schimba expresia și lătra. Și când venea mascurul pentru
doamna, în timp ce îi făcea masajul, câinele sărea la fața lui
lipsită de vedere. Când domnul se întorcea seara acasă de la
laborator prin cartierul rezidențial, ici-colo câinii se luau după el
și-l lătrau: în hainele lui occidentale era impregnat mirosul
cadavrelor canine. În ziua când sacrifcase o femelă în perioada
de rut, terierul soției, ca niciodată, se ținuse scai după el,
frecându-și nasul de genunchii lui. În intervalul de numai zece
zile cât doamna fusese plecată în stațiunea termală Ikaho,
câinele nu mâncase aproape nimic și slăbise teribil. Câinele,
rămas singur deoarece doamna își luase și servitoarea cu ea,
găurise fecare fusuma27 din casă căutând peste tot, rupsese
futon28-urile și le împrăștiase umplutura, iar ca expresie
supremă a revoltei și a tristeții, își făcuse nevoile pe perna din

27 Ușă glisantă ușoară, făcută dintr-un cadru de lemn pe care se lipește

hârtie sau pânză.
28 Saltea folosită atunci când se doarme în stil japonez. Poate desemna și
pernele (zabuton) pe care se stă în timpul zilei.
pat unde dormea noaptea la capul stăpânei sale. Când stătea pe
pernă, doamna îl asmuțea. Dar soțului, dimpotrivă, se pare că îi
plăcea să fe atacat de cățel. Această luptă dintre soțul ei și
câine o făcea să simtă în ea un sânge mai tânăr.
Nu trecură însă nici doi ani și terierul muri subit din cauza
unei anemii pulmonare produse de filariasis29.
Diferit de acest „terier japonez”, foxul sârmos de acum avea
un aspect plin de distincție, demn de o adevărată aristocrată.
Părul său aspru înțepa pielea doamnei la fel ca mustața tatălui
ei, pe vremea când era mică.
Poate și pentru că negustorul îi spusese despre ochii limpezi
și umezi, cu pleoape conturate cu negru de parcă ar f fost
machiat, că în Japonia nu se pot obține unii atât de frumoși,
aceștia îi aminteau de ochii străinilor din orășelul-port unde se
născuse. Chiar și mersul său, cu picioarele din față drepte ca ale
unui căluț de lemn, părea neîndemânatic, dar amintea de alura
unui splendid armăsar. Cu toate că negustorul o asigurase că
într-un an sau doi își va recupera investiția prin onorariile
dobândite pentru acuplare, când primi întâia dată niște bani,
doamna rămase un timp uluită, privind lung la Playboy. Când
intră în salon, după ce își strânsese mai bine os-ul, câinele, cu o
zgardă pusă de către negustor, împingea cu picioarele în
canapea și se uita țintă la femelă.
„Bine ați venit!” spuse, în timp ce remarca în gând: (Ia te uită,
ce domnișoară tânără! Un băiat! Are o fgură de băiat!) „Când ni
s-a adus ceai, a intrat ținându-se după servitoare și dădea
semne că vrea să se ducă imediat la femelă, dar cât timp
doamna nu era de față nu-l puteam lăsa să înceapă… ”, explică
negustorul.
„Ah, așa?” (Crăciun. Trebuie să ies mai mult în oraș. Stau doar
în casă.) „Vă rog să mă scuzați.” (Domnișoara e îmbrăcată cu
mult bun-gust. După privire pare a-i f frig.) Aprinse focul în soba
cu gaz metan. (Ceaiul s-a răcit. De ce-o f tăcând domnișoara?
Nu prea știu ce să fac. Oare să-l trimit pe negustor cu câinii prin
29 Filariasis (flarioză limfatică), boală tropicală transmisă prin înțepătura
de țânțar, produsă de câteva specii de viermi nematozi paraziți. Se
întâlnește la om și la unele animale (la câine este cauzată în principal de
Dirofilaria immitis). Endemică în regiunile tropicale din Asia, Africa,
America Centrală și de Sud, în ultima vreme s-a răspândit în toate zonele nu
prea reci, unde există vectorul (țânțarul), de exemplu sudul Europei sau
chiar sudul Canadei.
grădină? Ce sunt și rufele astea puse la uscat în curte?! Niște
prăjituri? Domnișoara și-o f zicând că, din moment ce a plătit, ar
f cazul să terminăm cât mai repede. Nu e frig. În mod sigur, nu
e nevoie de atâtea politețuri. Nu e un câine prea grozav, dar, ia
să vedem, l-om putea lăuda cumva. De multă vreme trebuia s-o
cert pe servitoare pentru cum folosește gazele.) Se ridică din
fata sobei.
„Când mergeți în Ginza, luați și câinele?” (Ah, chiar Ginza?!)
„Mda, când merg prin Ginza se găsesc întotdeauna două sau
trei persoane care să mă întrebe ce rasă e. Chiar m-a deranjat o
dată când, în mijlocul drumului, un occidental mi-a cerut să i-l
vând.” (Eu, când mă plimb prin Ginza, probabil nu mai pot arăta
o față prea tânără. Am o fgură de soție care nu prea iese în
oraș. Când mă plimb prin Ginza, viața pe care o duc acasă îmi
apare ca prin vis. Trebuie să ies mai des.) Doamna se uită spre
domnișoară, dar aceasta tocmai își arunca o privire pe numărul
de Crăciun al revistei Our Dogs, afat pe genunchi.
„Mai veniți în vizită pe aici!” (Iar am spus ceva ciudat! E
probabil o fată dintr-o familie cine știe cât de bogată.)
„Mi-ar plăcea să vin împreună cu câinele!… ”
„Ah, deci pot să vă invit… ”
Domnișoara își înălță fața luminoasă.
(Are într-adevăr ochi de băiat. E o domnișoară foarte bine-
crescută. Să-i vorbesc oare deschis? Ar trebui să i-o spună
negustorul de câini. Capul de tip ogar barzoi, ca al lui Playboy al
nostru, este o formă englezească nouă, foarte elegantă. Femela
ei are mai degrabă un cap de tip american. Ce domnișoară
aristocrată!)
Zicându-și acestea, continuă:
„E într-adevăr un terier sârmos, are o blană splendidă. E de
un alb așa frumos, se vede că îl îngrijiți bine!… Ca să-l tundeți
folosiți o mașină Bariquand30? (Totuși, așezată arată bine. Dar n-
are o siluetă nemaipomenită!)
„Mda, sunt de fapt instrumente pentru manichiură, dar se
găsesc foarfeci de toate formele, foarte potrivite.”
„O, așa?” (Manichiură.) Parcă și-ar f amintit un vis căzut cine
știe de unde… (Foarfeci, instrumente de obstetrică! Dacă e
vorba de tipurile lor, în obstetrică se folosesc mult mai multe!
30 Mașină de tuns folosită în principal pentru oi, produsă de frma
Bariquand & Marre.
Clești de unghii și forceps Naegele 31, în formă de foarfecă,
pentru extragerea capului. Tehnica de extragere a capului.
Encefal de foetus, zdrobindu-se. Ah, eu… Crăciunul. Ochii
frumoși ai domnișoarei, care n-au fost încă machiați vreodată,
chiar ca niște ochi de băiat. Ochelarii de miop ai soțului. Dacă
Venus din Milo ar purta astfel de ochelari… Hei, voi cei din
biserica catolică din orășelul meu natal, voi cei care v-ați pierdut
pe câte cineva apropiat, nu vă servește la nimic să vă desenați
niște ochi așa mari, nici să vă îmbrăcați așa frumos. Mirosul de
operație de obstetrică din spitalul tatei.)
„Ați putea să-l faceți să se ridice, să-mi arătați puțin postura
în picioare?” (Hm. Ar f momentul să-i dau drumul lui Playboy.)
Doamna își mângâie terierul pe creștet: „Uite, Playboy, mireasa
ta japoneză!”, iar cum în acel moment negustorul dădu drumul
zgardei, câinele sări jos de pe canapea, către femelă.
„Ah, ah, domnule negustor, prindeți-l!”
Zurgălăii de argint de pe zgarda lui Playboy sunau puternic.
Câinele domnișoarei gemea întruna.
Doamna ridică din umeri și-și înclină capul. (Nu e expre! Nu
fac anume fața asta! Însă, desigur, nu se poate, dimpotrivă. Ar
trebui să rămân impasibilă. Domnișoara… Ce ar f potrivit să
discutăm acum? Manichiură? Franțuzoaica aceea care își pictase
pe unghii imaginea iubitului. Și negustorul ăsta de câini, care
tace tot timpul! Nu e meseria lui? Pe mâna omului, pe un
decimetru pătrat sunt optzeci de mii de microbi. Șaizeci și șase
de microni. Câinele, șaizeci și șase de microni. La om șaizeci de
microni, la fel ca la pisică. La ce-aș putea să mă gândesc acum?
Patul nupțial. Ochelarii soțului pe care am călcat cu picioarele
goale și i-am spart. Domnișoara.) Zurgălăii încetară să mai sune
în cele din urmă. (Clopotul bisericii din portul meu natal.
Crăciunul. Ipocriții.)
„Foarte curând va f Crăciunul!”
„Așa e.”
„Să mă amuz cu numărul de Crăciun al unei reviste despre
câini poate părea o lipsă de credință, dar pe când eram copil… ”
(Nu știa absolut nimic despre domnișoara asta. Iar ea, de vorbit,
nu vorbește despre nimic. Himen. Zurgălăii săniilor prin zăpada
de Crăciun. Ce domnișoară pură, ca un băiat! Oare nu pot să-i
privesc fața?
31 Franz Karl Naegele (1778-1851), obstetrician german.
 Pe patul nupțial sigur o să-și amintească domnișoara de
Playboy! Ah, asta e, eu o iubesc pe domnișoara! Playboy. Ca un
băiat, ziceau? în copilărie așa-mi spuneau, că arăt ca un băiat.
Adolescentele frumoase cu care înotam. Elevele frumoase din
clasele mai mici, pe când eram la școala de fete. Clopoțeii. Corul
bisericii. Ritmul corpurilor feminine. Capela bisericii din orășelul
meu natal. Ah, ar trebui să ieșim din camera asta, eu și
domnișoara. Astfel de lucruri nu le băgăm în seamă. Aș, mint!
Eu le-am observat foarte bine chiar de la început. Mă prefăceam
doar că am uitat să le acord atenție. Domnișoara a înțeles foarte
bine. Nu vreau deloc să ies din cameră. De ce, de ce! Aș f
fericită să câștig în fața ei! Un bărbat. Barbă neagră, pantof
albi. Angiostomum32 nigrovenosum cuibărit în plămânii unei
broaște. Vitola. Bonellia. Cromozomii de sex în microscopul
bărbatului meu. Fluturele maimai. Regina Elisabeta. Raabc. Un
bărbat. Playboy. Eu o iubesc pe domnișoara. Astă-seară am să
mă duc în Ginza și o să-i cumpăr biscuiți pentru câini. Playboy.
Chiar așa, cu banii ăștia primiți de tine pentru un serviciu legat
de embriologie, o să cumpăr instrumente de manichiură.
Instrumentar de obstetrică.)
Zurgălăii de la zgardă încetară să mai răsune. Plăcere fnală.
(Endoscop.) Odată cu acest cuvânt, doamna, căreia îi apăru
plutind în fața ochilor un rând (… consult her pleasure) din
manualul de limba engleză de la școala de fete, își aminti clasa,
profesorul de engleză, apoi pe ea însăși stând în picioare,
neștiind cum să traducă acea frază, însă, după toate aparențele,
profesorul se uita fx la machiajul ei făcut în secret. (Un rând de
care își amintea din cauza neplăcerii de atunci. Întrebări despre
culoarea feței ei. Eu?! Endoscop. Să pun oare întrebări despre
culoarea feței domnișoarei? Cât despre machiajul meu, eu mi-
am dat cu puțin roșu, nu e deloc urât, un roșu proaspăt ca burta
unei salamandre în perioada de rut. De speli în râul curat,
murdărești divinitatea apei și pe cea a focului. Infernul din
ligheanul pentru sânge. Clopoțelul din timpul cântărilor
buddhiste din locul natal, pe când era copil. Rugăciunile pentru
salvarea unei femei, implorările. Clopotele bisericii. Clopotul de
la templul de pe munte, în amurg, ale cărui sunete se scurg
către mare. Clopotul de la sfârșitul orelor, la școala de fete.
32 Vierme nematod (numit și Rhabdias bufoms), care parazitează în special
batracienii (Bufa, Rana etc).
Zurgălăii de la zgarda femelei, care, la plăcerea fnală, au
încetat să mai sune. Juisarea soțului ei și a ei. Parcă m-aș uita cu
endoscopul, așa de bine o înțeleg pe domnișoara asta, care nu
roșește deloc. Femeie. Oglindă pentru examinare internă.
Speculum. Speculum tubular. Sticlă neagră. Sticlă lăptoasă.
Fildeș. Mânerul de fldeș de la bastonul soțului. Ușile saloanelor
învelite în tifon de la clanța interioară până la cea exterioară, ca
să nu facă zgomot. Clanțele rotunde erau de sticlă, buze
minunate, lucind ca o noapte de toamnă. Sunetul oxigenului, ca
al unei sobe cu gaz. În timp ce îi aplic domnișoarei pe gură
pâlnia de nichel de la capătul furtunului negru de cauciuc, mă
uit țintă la buzele ei. Deși e pe ducă, picături de oxigen îi
umezesc buzele și e frumoasă ca un adolescent. Să i le șterg cu
niște tifon. Ah, deși fratele meu mai mic nu a murit! Deși mie
nu-mi place o astfel de tânără. S-a făcut prea cald în cameră.
Zgomotul sobei cu gaz, exact ca al inhalatorului de oxigen. Ca și
cum s-ar lovi cu o pensetă într-un metal subțire, nichelat.
Frecând ușor, și lucrurile murdare, de speli în râul curat…
Recipientul de nichel pentru lucruri murdare, atașat scaunului
din cabinetul stomatologic. Un speculum Ferguson, din sticlă
argintată. Masa pentru examen ginecologic. Controlul zonei
pelviene. Biată mamă. Clanțele ușilor, la cabinetul de acasă, nu
erau de sticlă. Email alb. Mama obosită de dimineața până
seara, planșetele mele fără să mă desprind de ea, când tata
voia să mă ia în brațe, totuși, degetele lui pătate de lysol 33…
Mirosul de lysol. Palpare cu ambele mâini. Ulei de măsline
sterilizat. Forma picioarelor sugarului când i se schimbă
scutecele, în timp ce plânge. Trist cântec de leagăn. Imnurile
buddhiste despre Sai no Kawara34, în orășelul meu natal, în
copilărie. Chiar dacă Shide no yama35 nu are pante blânde la
poale pentru drumurile sale, pe lumea asta așa ceva există. Sai
no Kawara. Copii fragezi de doi sau trei ani, de patru-cinci, chiar
33 Săpun lichid cu conținut de crezol.
34 (Textual: Lunca ofrandelor) în concepția buddhistă, zonă a infernului
unde merg copiii morți la vârste mici. Ei adună pietre pentru a construi un
turn (un fel de stupă) în care să facă slujbe pentru părinții lor, dar diavolii
vin și îl dărâmă mereu. Din această stare, copiii sunt salvați de către Jizō
Bosatsu.
35 (Textual: Muntele ieșirii către moarte) în viziunea budhistă, munte
extrem de înalt și de abrupt, prima etapă în călătoria sufetului, care trebuie
trecut la șapte zile după moarte. Simbol al suferințelor morții.
până în zece ani, știu toți bine locul acesta. Chiar dacă ziua se
amuză fecare de unul singur, la vremea când soarele apune,
diavolii din infern se arată… Dau roată peste tot la est și la vest,
se împiedică de pietre și de rădăcinile copacilor, cu mâinile și
picioarele mânjite în valul de sânge, chiar atunci când, plângând
întruna, acele sufete de copii sunt gata să adoarmă pe
așternutul de nisip cu pernă de piatră36. E un cântec atât de
candid! Copiii mici o știu, adulții nu le-o înțeleg, acea
singurătate!
Mama, atunci când tata încerca să mă ia în brațe, mama lua
tava albă pentru instrumente murdare și ieșea din cabinet,
întotdeauna chiar atunci. Nu era un lucru potrivit pentru ochii
unui copil. Atunci când dentistul a bătut cu penseta în marginea
recipientului pentru lucruri murdare, eu mi-am pierdut
cunoștința. Vaginism. Pata mongolă de pe fesele sugarilor
cărora li se schimbă scutecele cu coapsele lipite de burtă. În
camera cu uși cu clanțe din email alb se afă un secret. Mamă,
ce tristă mă simțeam când mă lua tata în brațe cu mâinile lui
mirosind a lysol! Ruine. Pompei, oraș al splendorii și al
plăcerilor. În ruinele din Pompei era îngropat și un speculum. Un
oraș al morții. Zilele mele îngropate, eu, o ruină a zilelor mele
îngropate. A existat oare măcar o zi în care să-mi spun că am
făcut într-adevăr bine căsătorindu-mă cu el? Într-adevăr, astfel,
eu stau acum așezată față în față cu această domnișoară, stau
așezată la mine acasă. Suntem doi, dar cât de singuri ne
simțim! Ce solitudine când sunt în brațele lui! Cum o f oare
sentimentul de singurătate la animale?
Singurătatea sugarului. Nu e un lucru potrivit pentru ochii
unui copil. Tratatele de patologie și de anatomie nu sunt lucruri
pe care să le vadă o femeie. Cu domnișoara ceva nu merge, îi
face să se simtă singuri pe cei pe care îi are în față. Tac acum ca
să-mi ascund rușinea. Și urmăresc o viziune rușinoasă, în care
încerc să o violez.
De ce ar f o asemenea fericire să o înfrâng pe domnișoara? L-
oi f lăsat anume pe Playboy să scape de pe genunchii mei…
Maria în templul lui Sant' Agostino37)

36 În mormintele din epoca veche (în special din perioada Kofun, sec. II-V)
s-au găsit perne de piatră așezate sub capul morților.
37 Posibilă referire la Madonna del Parto, sculptură impozantă de Jacopo „Il
Sansovino” Totti (1521), afată în Basilica di Sant'Agostino din Roma (lângă
 „Păi” (E pentru prima dată?) vru ea să continue, dar ezită. „Ați
putea veni și mâine, din nou, pentru mai multă siguranță?”
„Desigur, vă mulțumesc!”
„Ah, dar poimâine ar f și mai bine! Nu-i așa, domnule
negustor?” (Împreună cu domnișoara. Poate c-o să vină doar el!
Veniți mâine!)
„Mda, ar f mai bine să lăsăm o zi interval”, răspunse distrat
negustorul.
Doamna îi aruncă doar o scurtă privire. (Ce față vulgară! Un
simplu însoțitor! Eram pe punctul să întreb dacă e prima
acuplare. La examinarea prin palpare a femeilor necăsătorite,
acestea trebuie să fe însoțite de mamă sau de vreo altă rudă
apropiată. Tensiunea peretelui abdominal. Anestezie. Îmi ziceam
uneori că nu e nimic mai urât pe lume decât aceste însoțitoare
ale domnișoarelor care veneau la spitalul tatălui meu. Mă
gândeam că aceste persoane care veneau să protejeze
puritatea tinerelor fete de tata, dimpotrivă, nu făceau decât să
le-o murdărească. Îl iubeam eu pe tata atât, chiar atât de mult?
Aș, nici vorbă. Pentru acele tinere eu nu eram decât o fetiță.
Genunchii lor, când mă luau în brațe. Eu mă înroșeam: „Tanti,
mirosi ca tata!” Câteva grupuri de domnișoare cu mamele lor.
Cred că atunci am afat ce înseamnă urâțenia vârstei. Havelock
Ellis38 spune că omul, de pe la vârsta de trei ani, se apropie
treptat de animal.)
„Pare a nu avea încă trei ani, nu?”, spuse doamna,
prefăcându-se că privește atent câinele care se vedea oricum
foarte bine.
Domnișoara răspunse imitând-o:
„Cred că e încă abia de un an și trei luni, dar… ”
Cei doi câini erau acum liniștiți. Stăteau în picioare, cu spatele
unul la altul, pe covorul cu motive înfățișând trandafri, privindu-
și fecare stăpâna ca fascinat, cu ochii umezi și cu pupilele
mărite. Pieptul lui Playboy se umfa ritmic. Pulsațiile lui se
transmiteau din nou pieptului doamnei, care se liniștise odată cu
încetarea sunetelor de zurgălăi. Iar acel freamăt, în ciuda
faptului că îi venea de la ceva urât, pe care se prefăcea că nu-l

piața Navonna). Reputată pentru puterile ei miraculoase, credincioasele i se

roagă pentru o naștere ușoară și pentru sănătatea copilului.
38 Henry Havelock Ellis (1859-1939), doctor în medicină (sexolog) și
reformator social.
vede deși îl privea, avea, dimpotrivă - de ce oare -, forța de a o
face să simtă falsitatea propriei vieți. O f din cauza acestei
domnișoare de o frumusețe apropiată de cea a unui adolescent,
se gândea doamna.
„Atunci, e încă abia formată… ” (încă abia? Asta e valabil
pentru domnișoara. Zicând „încă abia”, în mod sigur domnișoara
și-a amintit de mama ei. E încă abia un copil. Covorul e uzat.
Trandafr. Tu, foare de trandafr a cărei vedere te duce cu
gândul la dragostea dintre fete, foare ipocrită, tu, foare tăcută,
dacă ai f o fată frumoasă, ziua te-aș ține de mână, noaptea am
dormi împreună, noaptea am dormi împreună… Oare la ce s-o f
gândit bunica în timp ce-și adormea nepoata cu un astfel de
cântec? Spre deosebire de băieți, fetelor le place și după ce se
fac mari să se țină de mână sau să doarmă împreună. Copii.
Animale de companie. „încă abia”, a zis, asta e, domnișoara își
iubește câinele. Ca o mamă. O fecioară, mamă a unui câine, ce
frumos, ce singurătate!
Noaptea am dormi împreună. Covorul o f fost o achiziție de la
începutul căsătoriei. Soția, care și-a lăsat părinții, le întrece pe
toate, totuși să mă duc în târg la Yahagi să-i cumpăr pantof?
Mameloane roșii ca trandafrii. Umezeală roșie ca trandafrii,
limen. Trandafr galben. Flori mov de liliac. Flori de kaki - să mă
îngropi într-o provincie frumoasă. Atunci când mă vei îngropa,
va f poate prima dată când mă vei trata ca pe o fință umană.
Himenul este un simbol al finței umane, afrmă Lederer. Stil de
a face dragoste al unei rase aparte. Circuitul șoarecilor.
Experiența lui Strassmann. Câinii. Teoria biologiei cum că omul
nu diferă deloc de animale, dar de ce sunt doar eu o fință atât
de tragică? Câinii. Astea nu sunt ruinele de la Pompei. E secolul
al XVIII-lea. Spallanzani39 a făcut experimente de inseminare
artifcială pe câini. Pipetă. Sodomie. De ce oare trebuie să se
facă mecanismele zise oameni artifciali în formă de fințe
umane, spunea soțul meu, pe scurt, e vorba și aici de

39 Lazzaro Spallanzani (1729-1799), biolog italian, cercetător în domeniul

biogenezei. Precursor al lui Pasteur.
sentimentalismul nostru. Hakkenden40 și Kraft-Ebing41. Sodomia
femeii. La naiba, o să mă răzbun eu pe soțul meu!) Ajunsă aici,
doamna începu să vorbească repede și plină de viață, ca și cum
ar f uitat de eticheta care stă bine unei femei.
„Și pentru câinele ăsta e prima dată de când a fost adus în
Japonia. Dacă dăm greș, nu e exclus ca Playboy să nu fe în
stare să procreeze.” În sinea ei, își ridiculiza soțul. „Și în privința
femelelor umblă zvonul că printre cele importate, de rasă
Shepherd, sterilitatea e frecventă, iar prețul poate scădea în
unele momente cu o mie sau două de yeni!”
„Câinii ăștia sunt o adevărată bătaie de cap!”
„E încă epoca Onna daigaku42 pentru lumea câinilor! Totuși, în
realitate, s-ar putea ca tocmai ei să progreseze științifc în mod
constant. Acuplarea câinilor de calitate ține strict de regulile
eugeniei! Omul, deși a ajuns să cunoască bine această știință, n-
o poate folosi în propriul benefciu, ci doar la îmbunătățirea unor
rase de animale domestice.” Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, dă-i
lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Nu trebuie să forțezi poarta
Infernului, murmură doamna pentru ea și continuă:
„În ultima vreme, sunt aduși din când în când foxterieri
sârmoși la Yokohama, așa că, în curând, eugenia nu se va mai
interesa de Playboy!”
„Masculii sunt în avantaj. Sunt întotdeauna frumoși. Am auzit
că femelele slăbesc mult și arată rău. Părul lor lung le cade din
cauza nașterii, iar stăpânul își îndreaptă toată afecțiunea către
pui… ”
„Își pierd silueta, la fel ca femeile!”
„De altfel, la concursuri, nu prea se văd femele, nu-i așa?”

40 Nanso Satomi Hakkenden operă clasică din categoria yomihon, scrisă

între 1814 și 1842 de către Kyokutei Bakin (1767-1848). Textual, hakkenden
înseamnă „biografile celor opt câini”. Personajele titulare sunt opt
războinici-”câini” care simbolizează fecare câte o virtute.
41 Richard Freiherr von Kraft-Ebing (1840-1902), psihiatru german. A
studiat sexualitatea și perversiunile sexuale. Cea mai cunoscută lucrare a sa
este Psychopathia sexualis (1886).
42 Textual, Marea învățătură a femeilor. Lucrare de educare a femeilor
atribuită lui Kaibara Ekiken (1630-1714), dar scrisă, se pare, pe baza unor
texte și prelegeri ale acestuia și publicată prin 1716. Puternic infuențată de
confucianism, cuprinde în principal regulile de comportament și
cunoștințele considerate necesare pentru femei în epoca Edo.
 „Tatăl meu se amuza deseori la masa de seară (ah, asta n-are
nici o importanță!) de pacientele care veneau pentru
consultație. Zicea că și cele care mai născuseră se prefăceau că
este pentru prima oară.” (Nu e deloc greu să constați semnele
de virginitate sau cauzele morții copilului la o primă naștere.)
„Domnișoară!”
Crezând că a fost strigată, tânăra fată înclină puțin capul și se
uită spre ea, dar privirea sa directă, adolescentină, era ca o
fereastră luminoasă, fără o umbră de emoție, așa că doamna,
dimpotrivă, fu derutată și, simțind că își bate joc tot mai mult de
ea însăși, nu găsi altă soluție decât să-și ridiculizeze bărbatul.
„După spusele soțului meu… ”
Doamna izbucni brusc în râs. Și, în timp ce simțea frumusețea
râsului propriu: (Soțul! O dată nu mi s-a-ntâmplat ca, vorbind
altora despre el, să spun „soțul”! După spusele soțului?!… Nu e
ce spune al meu, e ce spune cam orice soț pe lumea asta!)
„A scris o carte de embriologie, care nici măcar nu se vinde.
În indexul de nume de animale și plante: Schistosoma
japonicum, scoici bivalve, cocoș, om, înțelegeți ceva?! Sub
„om”, între paranteze, scrie: vezi și „rasă umană”, „homo
sapiens”. Nici o diferență între fința umană, parameci,
heliotrop, fără îndoială că desconsideră omul!” (Să ai mare grijă
de pantof e un hobby grozav! Tu, la spitalul lui taică-tău,
probabil așezai în ordine încălțările pacientelor, de-asta te
preocupi doar de pantofi oamenilor. Niciodată nu m-am simțit
atât de jignită ca atunci când bărbatu-meu m-a luat așa peste
picior. Mirosul de heliotrop. Asta e, parfumul ieftin al
domnișoarei! Asta e, zōri43 domnișoarei, pe care i-am văzut
puțin mai înainte în antreu, nu aveau Nanhu omote44 ci o
împletitură de calitate medie, cum de nu mi-am adus aminte de
asta până acum, atenția îmi fusese oare atrasă doar de hainele
ei de bun-gust? Sarcasmul nu e câtuși de puțin punctul meu
forte!) „După spusele soțului meu, nu există mascul mai fericit
decât bărbatul, și o repetă adesea. Doar la om femeia are și
înfățișarea, și glasul mai frumoase decât ale bărbatului. Cu toate
că invariabil cel care face curte este masculul, dansând ca

43 Zōri ( 草 履 ) - Sandale joase, împletite din pai, coajă de bambus etc.,

considerate elegante. Accesoriu indispensabil al ținutei tradiționale de gală.
44 Suprafață extrem de fnă, obținută prin împletire manuală din coajă de
bambus. Prețul unor astfel de zōri este foarte mare.
păianjenul care prinde muște sau precum curcanul, cântând ca
suzumushi45 sau precum canarul, împodobindu-se ca păunul,
exalând parfumuri ca moscul sau mangusta, doar la rasa umană
femeia, pe deasupra mergând până la a folosi diversele
modalități ale animalelor de a obține dragostea, e cea care face
curte bărbatului. Faptul că cerul tiranizează masculul pare a f
regula în lumea fințelor vii. Iar motivul pentru care femela
poate trăi disprețuind masculul îl constituie puii. Natura
protejează mama. Ca urmare, femeile, refuzând să nască copii,
pot să se răzbune pe natură, care le-a tratat doar pe ele ca pe
niște fice vitrege, glumește soțul meu, eu îi spun însă că fința
cea mai conștientă de faptul că trăiește pentru descendenți este
omul, dar și cel care știe cel mai clar că nu trăiește pentru
urmași este tot omul, iar dacă îți dai seama de asta, ele sunt
două lucruri pentru care sigur vei primi pedeapsa divină. Religia
și artele se nasc toate din concepția că omul nu trăiește pentru
descendența sa. Și ideea de a încerca să obții copii pe cale
artifcială, așa ca tine, e un fel de aspirație către lumea de
dinainte de crearea vieții. Drumul științei cotește către fuviul de
gheață al morții. La fel ca mișcarea Pământului, și timpul
desenează un cerc!”
Astfel de lucruri îi spunea ea odată soțului său, dar, deși își
dădea seama că erau niște aiureli fără cap și coadă, se mândrea
ca și cum în vorbele ei fără șir ar f fost închisă o durere din
profunzimile sufetului său, în realitate însă, fața domnișoarei
care, privită fx, nu se simțea în largul ei și nici măcar nu încerca
să zâmbească, ajunsese cumva să-i pară frumoasă și îi amintea
de predicile în limba engleză ale frumoasei fete a pastorului de
la biserica din orașul ei natal. De aceea, doamna nu se îngrijora
câtuși de puțin de tăcerea domnișoarei. Iar când îl văzu pe
negustorul de câini ridicându-se, fu surprinsă ca un predicator
făcut de rușine.
Negustorul se aplecă deasupra celor doi câini și lovi ușor cu
palma masculul la spate. Playboy se refugie la picioarele
doamnei și, dând din coadă, își lăsă în jos capul și picioarele din
față și se lipi strâns de ea.

45 Meloimorpha japonica, insectă înrudită cu greierele, cicadă cu un glas

foarte apreciat de către japonezi și crescută deseori în colivii, ca un fel de
animal de companie.
 „Sunt cam douăzeci și cinci de minute”, spuse negustorul,
privind ceasul așezat pe placa de deasupra căminului.
„E foarte bine.”
Femela se ghemuise pe genunchii domnișoarei, cu picioarele
strânse sub ea. Doamna își lăsă mâna dreaptă în jos, iar
Playboy, cu o mișcare caracteristică foxterierului sârmos, își
balansa partea din spate a corpului, își înălță labele din față ca
un cal care se cabrează și, luându-și avânt, sări în poala ei. Apoi
începu să-și lingă corpii spongioși. Domnișoara, rearanjându-și
ținuta ca și cum ar f vrut să se ridice, privi spre negustor.
„Domnișoară, să mai abuzăm încă puțin de amabilitatea cu
care am fost primiți! E bine s-o lăsați pe cât posibil liniștită încă
o oră sau două. Chiar dacă e departe, e preferabil să vă
întoarceți cu ea acasă pe jos. Și, chiar dacă luați un mijloc de
transport, o ricșă ar f mai puțin riscantă decât un automobil,
care zdruncină mult mai tare.”
„Vă rog să mai rămâneți liniștiți cât doriți! Ah, și să vă mai
aduc niște ceai!… ” Ca și cum ar f vrut să scape de rușinea de a
f fost expusă goală, doamna îl luă pe Playboy în brațe și ieși din
cameră. Însă cum închise ușa în urma ei, aruncă masculul pe
coridor destul de violent și izbucni într-un râs senin, ca și cum și
l-ar f reprimat lung timp. „Ah, fința asta umană, cum poate să-
și piardă orice urmă de rușine!” (Femeile abia ieșite pe ușa
cabinetului tatei. Eu nu eram decât un copil. Nu înțelegeam în
ce fel de momente capătă femeia sentimentul că a descoperit o
nouă speranță46. La câine, șaizeci și șase de microni. La om,
șaizeci de microni. Salamandra, șapte sute de microni, la maisu-
mushi se spune că e cel mai lung, doisprezece milimetri. Ovulul
la om și la gorilă, între 0,13 și 0,14 milimetri. La câine, de la
0,135 milimetri până la 0,145 milimetri. La balenă, de
asemenea, 0,14 milimetri. La ornitorinc, o mărime de doi
milimetri și jumătate. În intervalul cât alunecă prin trompa
uterină poate crește până la optsprezece milimetri. Playboy, eu
știu aritmetica din povești. Femeile au și ele regretul căsătoriilor

46 Conform tradiției, Sakyamuni ar f oferit rodii unui demon feminin

(Kariteimo, sanscrită हाररती) care devora copii și l-ar f făcut să promită că nu
va mai mânca niciodată carne de om. Devenită zeița buddhistă protectoare a
copiilor, aceasta este venerată în Japonia sub numele de Kishimojin și multe
femei i se roagă pentru o naștere ușoară, pentru a rămâne însărcinate,
pentru binele copiilor sau pentru armonie între soți.
sezoniere, cică. El a plecat și azi spunând că se întoarce târziu.
E o femeie tânără, în plus și frumoasă, care cinează singură cu
câinele ei?)
Stând veselă în fața oglinzii cu trei panouri, doamna își chemă
servitoarea. „Fă niște ceai negru pentru musafri!” (Oh, argint
viu, e din cauza umbrei liniștitoare a rodiului că fața lunii pare a
f o oglindă?) „După aceea te rog să cureți și oglinda!”
Atunci când își refăcea nerăbdătoare machiajul, oglinda făcea
din ea cea mai locvace și strălucitoare parteneră de conversație.
Imediat ce doamna se reîntoarse în salon, domnișoara scoase o
carte de vizită a unui bărbat:
„Fratele meu mai mare ar dori să treacă pe la
dumneavoastră… ”
În timp ce o conducea pe domnișoară în antreu, doamna băgă
cartea de vizită în obi și simți acolo cu mâna o bancnotă, banii
primiți puțin mai înainte de la negustor ca onorariu. Își dădu
seama că uitase să-i pomenească tinerei fete despre asta și,
gândindu-se că ar f trebuit să-i mulțumească într-un fel, se
înroși din nou:
„Atunci, mâine… ba nu, poimâine vă aștept din nou!”
Și continuă, cu o neașteptată lipsă de pudoare:
„Ați putea să nu-i spuneți anume negustorului să vină și el…
Vom f doar noi două.” Își dădu deodată seama că nu-i plătise
acestuia comisionul. În grabă, îl chemă din nou înăuntru și, când
tocmai îi înmâna o bancnotă de zece yeni, Playboy apăru
alergând. Domnișoara își încheia nasturii de la pardesiu. Lătrând
gălăgios, Playboy sări pe genunchii doamnei, care ținea în mâini
gulerul din blană de vulpe albă al vizitatoarei.
„Taci din gură!” (își dă poate seama că eu nu am un guler de
blană.) Lovind ușor câinele cu piciorul în partea laterală a
corpului, așeză vulpea albă pe umerii domnișoarei:
„La urma urmei, e un foxterier Playboy ăsta! Se spune că e o
distracție foarte aristocratică să vânezi vulpi călare, însoțit de
zeci, ba chiar de sute de câini, și-o f adus aminte… ”
După ce femeia plecă, Playboy umblă adulmecând mirosul de
pe culoar și începu să zgârie cu ghearele labelor din fată ușa de
la salon. Doamna îl luă fără menajamente în brațe și se așeză
din nou în fața oglinzii. Când seara târziu soțul se întoarse
acasă, o găsi tot acolo.
 Își aruncă servieta pe marginea mesei de toaletă și, apucând-
o de umeri, o scutură ușor:
„Hei! Se pare că în romanele care-ți plac ție scrie că e foarte
fericit bărbatul cu o soție atât de absorbită de oglinda ei de
toaletă cu trei panouri, încât nici nu mai aude când se întoarce
el acasă, nu-i așa?”
„Bine ai venit! Ce mâini reci, mi-au înghețat umerii!”
„Hm. Nu există oare și o nirvana a machiajului? Drumul care
duce spre Saōri poate pleca de oriunde. Și de la microscop, și de
la oglinda de toaletă.”
„Tu numai atunci când te întorci târziu deschizi și închizi
zgomotos ușa!”
„Serios? Păi… ”
„E neplăcut. Eu înțeleg foarte bine.”
„Ce anume înțelegi?”
„Nevestele nu duc ele mereu dorul? Femeile sunt cele care
tânjesc după cineva. A ta așa face.”
„Asta acum, iar începe!”
„Dacă te uiți prea mult la omul din microscop, treptat cel din
oglinda de toaletă slăbește, se usucă. Când tu deschizi ușa
violent, eu îmi zic, ah, se simte singur.”
„E exact invers. Atunci când cercetările au mers bine, sunt
bucuros că mă întorc acasă. Tu ești cea care se simte singură.
Dar, mă rog, să admitem că aș f eu acela. Dacă te încredințezi
că ești cu adevărat singur și trist, chiar ajungi să fi astfel. O
soție, chiar dacă e convinsă că soțul ei e trist, nu trebuie să o
spună.”
„Asta așa e, dar… care crezi că e mai tristă, viața umană din
microscop, sau cea din oglinda de toaletă?”
„Așa ceva scria și Goethe. Pentru că tipul ăsta era și biolog, și
poet. Oricum, aș vrea să încetezi cu aiureala asta, să nu mai faci
cântece pentru femei din cercetările tale?”
„Tu îți închipui că în oglinda unei femei nu găsești decât
cântece. Din ideea asta se naște nefericirea din căminul nostru.”
„Cel puțin în microscop nu sunt minciuni. Fericirea,
nefericirea, toate astea sunt amăgiri.”
„Și eu cred la fel, însă… ”
„Pentru femei și pentru poeți, absolut toate ideile care le trec
prin cap sunt adevărate. Nu de-asta sunt ei adversari ai științei?
… Da' e plin de păr de câine! Ce s-a-ntâmplat?”
 „I-am făcut toaleta!”
„Oho, o să-l faci până și pe câine să cânte o melodie. Sigur o
să ajungă un animal ocult! Când soția se simte singură, își tunde
câinele, nu-i așa?”
Spunând acestea, își scoase și își azvârli vestonul, își desfăcu
bretelele și, lăsându-și pantalonii să cadă, se scarpină în cap
iritat.
„Ești tare prost-dispus!”
„Să mergem la culcare!”
Căscând, soțul trase de ciorapii deja căzuți și se duse în
dormitor. Doamna își dădu seama că de câtăva vreme vorbea
cu soțul ei privindu-l în oglindă, fără să se întoarcă spre el, și se
ridică brusc, lăsându-și râsul înăbușit în imaginea refectată.
Privindu-și cu același râs reținut soțul, doar în cămașă, fumând
așezat pe marginea patului, își desfăcu obi-ul. Bancnota și
cartea de vizită îi căzură la picioare. Într-o clipă, se așeză cu
spatele și își împături obi-ul. Mirându-se de ea însăși, șopti
(Femeie rea!), însă, tocmai în urma faptului că se considera o
femeie rea, simțea semnele unei bucurii tonifante, ca atunci
când în jurul tău totul e liniștit, deși de departe se aude
zgomotul vijeliei. (Imaginea într-adevăr stupidă a soțului. Asta ar
putea f ceea ce se cheamă o față de încornorat. Serenada din
Pagliacci, cu Schipa. Carusso în La commedia e finita. Văduva
veselă. Imnurile din biserica din orașul natal. Haydn. Bach.
Mendelssohn. Gounot. Beethoven, îmi place muzica făcută de
catolici. Cutia cu discuri în care sunt adunate înregistrări ale
compozitorilor catolici. Orice păcat săvârșit de om se afă în
afara trupului său, cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în
însuși trupul său. Și fecioara, de se va mărita, nu săvârșește nici
un păcat. Numai că unii ca aceștia vor avea suferință în trupul
lor, eu însă vă cruț pe voi. Mai bine este să se căsătorească
decât să ardă înlăuntrul lor. Sonata Kreutzer.) Însoțind cuvintele
din Întâia epistolă către corinteni, Sonata Kreutzer cu vioara lui
Thibaud și pianul lui Cortot se abătu ca un val tumultuos în
sufetul doamnei. Întotdeauna când asculta acest disc, se
regăsea pe ea însăși interpretând sensul piesei muzicale în
spiritul nuvelei lui Tolstoi Sonata Kreutzer și avea obiceiul de a-
și reaminti cum, în vremea adolescenței, cântând în cor imnuri
în biserica din orașul natal și plutind în curgerea acelor voci, visa
la o dragoste frumoasă. Însă un vis minunat îi apăru în timp ce
împăturea obi-ul. (Poimâine vine domnișoara. Salonul. Cei doi
câini. Câinilor le place să lingă urechile. Figura soțului jenat în
fața tinerei fete. Ea șoptindu-i la ureche domnișoarei: fgura asta
nu e una de încornorat? Miros de heliotrop. Obrajii domnișoarei
roșii ca focul. Ah, eu mi-am vândut deja soțul. Iuda. Tamar, care
a născut copilul lui Iuda. Tamar, soția lui Er, ful lui Iuda. Fratele
mai mic al lui Er, Shelah, zicând că e stearpă, a refuzat s-o ia de
soție. Dezbrăcând hainele de văduvie, s-a înfășurat cu un văl și
a șezut la poarta Enaim de pe drumul spre Timnah. Căci vedea
că deși Shelah se făcuse mare, ea nu-i fusese dată lui de soție.
Bucuria Tamarei când a rămas însărcinată. Fața ei find
acoperită, văzând-o Iuda, a socotit că este o femeie nărăvită.
Relative psychical impotence. La femei asta nu se întâmplă.
Decât organic. Asta le face pe femei mame. Asta le face pe
femei prostituate. Maria Magdalena. Valeria Messalina. Cât de
frumoasă trebuie să fe fericirea atunci când o femeie simte
pentru prima dată din altă parte bucuria pe care n-a putut-o
avea de la soțul ei! Relative psychical, cum s-o zice oare, apropo
de femei? Pat nupțial. Pipetă. Vaginism. Orgasm. Ah, sfântă
Maria! Maria, mama Lui, find logodită cu Iosif, fără să f fost ei
înainte împreună, s-a fost apropiat de ea Duhul Sfânt. Ah, pe
mine m-a secătuit Duhul Rău! Duhul Sfânt, ce simbol minunat!)
Soțul se sculă de pe pat și ridică, se pare, bancnota și cartea
de vizită. Soția aștepta să simtă pe spinare pumnii sau
picioarele lui. Spuse totuși copilăros:
„De la acea persoană am primit asta!” (Să mă uit la el imitând
privirea aceea adolescentină cu care se uita la mine
domnișoara.) Doamna se întoarse către el și, luându-i din mână
bancnota și cartea de vizită, îl privi drept în față.
„De la sora mai mică a acestei persoane. A venit să-și
acupleze câinele.” (De-ar f într-adevăr bani primiți de la un
bărbat.) „I-am primit eu. Nu e nimic rău dacă-i primesc”, spuse
desfăcând nasturii de la cămașa soțului. „Era o domnișoară
proaspătă ca forile de liliac alb! Dacă ar f iubita ta, mi-am zis.
Doar ne-am înțeles cândva că, dacă timp de trei ani nu avem un
copil, poți să-ți iei o amantă.” (Domnu’ încornorat.) „Playboy al
nostru o să fe tată.”
„Și tu n-ai putea să te duci să te mai vadă o dată un doctor?”
Brusc, doamnei îi veni să reverse un potop de insulte asupra
lui. Se înroși puțin și încercă să dea aprobator din cap. Se făcu
însă doar palidă la față, de parcă s-ar f transformat într-o stană
de piatră.
„Ce-i cu tine, doar ești fată de doctor!”
(Nu e vina dumneavoastră, doamnă.) Cuvintele astea, spuse
de un tânăr medic, îi reveniră în minte, făcându-i din nou inima
să bată mai tare. Își aminti și de ura violentă resimțită fată de
acel doctor, care (Marta! Marta! Tată!) făcu să-i tremure vocea.
„Aș face mai bine să aștept să se nască la tine în laborator un
om artifcial. Cea care va iubi acel copil va f într-adevăr nevasta
unui embriolog. Frumos simbol!”
„Când pomenești de oameni artifciali, te referi cumva la
păpușa aia pentru reclamă, ca un straniu Buddha feminin
indian, pe care ai văzut-o deunăzi la magazinul universal? Mda,
e un simbol jalnic. Inginerii de la acea companie de electricitate
americană, cei care au făcut omul artifcial, au botezat această
păpușă-mașină Telebox. Din numele ăsta de « cutie » se vede
cât erau de ingineri! Să te transformi într-o mașină, să-ți pui o
mască umană și să trebuiască să placi clienților, ce prostie! Iar
dacă e să vorbească, fonograful sau radioul sunt mult mai
evoluate!”
Văzând că soțul își abătuse atenția de la ceea ce o neliniștea,
îi spuse cu o blândețe care o amuza pe ea însăși:
„Privește, te rog. Din ce-ai spus acum, am înțeles bine care e
punctul tău sensibil. Machiajul unei femei e la fel de stupid ca
masca umană a unei mașini, nu? Cred că mi-ai spus odată că și
forile plantelor, și cântecul păsărilor, chiar și inima extrasă din
corpul unei găini și pusă într-un lichid de cultură au putut trăi
până la opt ani. Dacă ai face un uter să trăiască în lichid de
cultură, nu ai mai avea nevoie de o femeie, asta e ceea ce
gândești tu. Cu chestii nespectaculoase, ca reproducerea
organismelor unicelulare gen amoeba, evoluția fințelor vii e
toată doar vanitate!”
„Dar amoeba nu moare! E un simbol splendid! Nu există nici
părinți, nici copii. Nu există nici masculi, nici femele. Nici frați
mai mari, nici frați mai mici”, spuse soțul, punându-și rapid
pijamaua și întinse în fața ei mâinile cu iz de hematoxylină 47. Ea
își desfăcu șnurul de la brâu și i-l dădu:

47 Substanță extrasă din lemnul unui arbore (Haematoxylon

campechianum) din zona Caraibelor, folosită în histologic pentru colorarea
nucleelor celulelor în vederea studierii lor la microscop.
 „E mătase artifcială!”
„Serios?”
„De ce s-o face oare mătase artifcială? Marmură artifcială.
Perle artifciale. Piele artifcială. Baga artifcială. Alcool de
sinteză. Surogat de cafea. Oameni artifciali. Jalnică fință
umană, care doar maimuțărește natura. Cu toate că or exista și
lucruri mai frumoase decât natura. Am ajuns să cred că e din
cauza slabei capacități a omului de a visa. Cea a amoebei, ăsta
e visu’ embriologiei?”
„La ce te referi?”, răspunse soțul așezat pe pat, căscând.
„Ești obosit, nu?” (Faptul de a crede în imortalitatea prin
reproducere a celulelor noastre… Săgețile cu vârful în făcări din
secolele al XIV-lea și al XV-lea. Modelul la scară al unui
spermatozoid de mamifer. Ochii tăi, pe când nu eram în nici una
din cele o sută de înfățișări, m-au văzut de timpuriu pe mine
embrionul, toate zilele vieții mele au fost însemnate în
documentele tale. Clasifcarea în forme hibride a organismelor…
Metempsihoză. Pipetă. Fusehime48. Preparate pentru microscop.
Dacă îmi vine în minte acoperișul de sticlă din grădină, cu
aspect de seră, refectat în oglinda laterală, cu mirosul de
hematoxylină, eu pot să distrug ritmul orgasmului. Răzbunarea
secretă a femeii.) Și iarăși copilăros:
„Dacă lumea ar deveni un tărâm de basm, în care câinele ar
naște pui de păun, plictiseala ar dispărea dintre oameni!
Sakyamuni a fost magnifc, dar faptul că ne-a pedepsit să
renaștem în alte fințe îl face mai superfcial decât tine!”
„Nu e de râs! Nu visa și doctorul Faust tot la asta? Se
întâmplă să se poată face încrucișări între vacă și zebu, între cal
și măgar. Cât să merite să faci experiențe pe unele animale
inferioare marine.”
„Ei da, asta mă liniștește!… ”
Ridicându-se surprinsă de propriile cuvinte, doamna se
apropie de pat și privi în jos, către pleoapele soțului, cu un aer
de cochetărie:
„Azi ce materiale de cercetare ai avut? Ai făcut preparate? Se
simte mirosul!”

48 Personaj feminin din Nansō Satomi Hakkenden. În urma unei promisiuni

necugetate a tatălui său, se căsătorește cu un câine. Atunci când rămâne
însărcinată, se sinucide, iar din rana fatală apar opt mătănii inscripționate
cu kanji celor opt virtuți care îi vor simboliza pe cei opt luptători-„câini”.
 Simți în străfundurile răcelii sale ferbând bucuria. (Se spune
că atunci când un bărbat face dragoste având în cap imaginea
unei prostituate, soția simte cumva asta imediat și devine
frigidă, dar bărbatul care își amintește de lamelele de sticlă…
Sinucidere. Cadavrul palid al soțului prăbușit în laborator. Jertfă
a cercetării. Lamelele de sticlă răspândite pe jos.)
„Omul?… A fost, la urma urmei, condamnat la moarte?”
 ELEGIE
Cât de trist e obiceiul oamenilor de a vorbi cu trupurile celor
morți! Și totuși, nu pot să nu consider convingerea că ne
păstrăm chiar și în lumea viitoare forma avută în timpul vieții
drept ceva mult mai deplorabil. Sentimentul asemănării dintre
destinul plantelor și cel al oamenilor este tema comună tuturor
elegiilor - am uitat numele flozofului care zicea asta, nu mai știu
nici contextul; și, deoarece n-am reținut decât fraza asta, n-aș
putea să spun dacă menirea plantelor constă doar în a înfori și
a-și lepăda apoi frunzele sau dacă există în ele un sens mai
profund. Eu, care în ultima vreme văd în textele buddhiste
canonice niște poeme lirice dotate cu o forță edifcatoare fără
seamăn, dacă e să vorbesc cu tine, care ai părăsit această lume,
decât să mă adresez imaginii tale de pe vremea când trăiai,
prefer de o mie de ori să plăsmuiesc un basm în care tu te-ai
transformat în prunul roșu de alături, plin de boboci timpurii, și
să vorbesc cu ramura de prun așezată în tokonoma49. Ar putea
nici să nu fe o foare bine-cunoscută, de pe aici. Ar f același
lucru dacă m-aș adresa și uneia cu nume necunoscut, de pe un
munte neștiut, dintr-o țară îndepărtată precum Franța, dacă m-
aș gândi că tu ai renăscut în ea. Atât de mult te iubesc încă și
acum spunând acestea, încerc deodată să mă gândesc că aș
privi o țară cu adevărat îndepărtată, dar nu simt decât mirosul
camerei, fără să văd nimic. E mort mirosul ăsta! Murmurând
astfel, am început să râd. Eu am fost o fată care nu folosea
deloc parfum.
Îți aduci aminte? Într-o seară, acum patru ani, pe când mă
afam în baie, am fost asaltată brusc de un miros violent; deși
nu știam numele parfumului, mi s-a părut total nelalocul lui să-l
miros complet goală, mi s-a făcut întuneric în fața ochilor și mi-
am pierdut cunoștința. În exact aceeași clipă, tu, care mă
abandonaseși și te căsătoriseși fără să-mi spui nimic, în prima
seară a călătoriei tale de nuntă stropeai așternutul alb din
camera de hotel cu parfumul miresei. Nu aveam atunci nici cea
mai vagă idee despre această căsătorie, dar punând mai târziu

49 mic alcov pe care se expun caligrafi, stampe, plate, obiecte de artă;

element esențial al decorării tradiționale a interiorului unei case japoneze.
lucrurile cap la cap, mi-am dat seama că era exact același
moment.
Oare în timp ce stropeai cu parfum patul conjugal, îmi cereai
cumva mie iertare?
Ți-a trecut oare cumva prin gând că aș f putut f eu acea
mireasă?
Parfumurile occidentale miros puternic a lumea aceasta.
Astă-seară, cinci sau șase vechi prietene au venit la noi în
vizită și am jucat karuta50 însă, poate din cauză că, deși eram în
perioada Anului Nou, trecuse mai mult de o săptămână de
atunci și era oarecum tardiv pentru o partidă de Hyakunin Isshu,
sau poate pentru că la vârsta asta, la care aveau toate soți și
copii, o astfel de sesiune părea iarăși puțin cam întârziată, ne-
am dat seama că respirația noastră îngreuna atmosfera și
atunci tata a aprins niște bețișoare chinezești parfumate. Dar,
cu toate că astfel am reușit să răcorim încăperea, toată lumea
lăsa impresia că e cufundată în propriile gânduri, iar întrunirea
n-a strălucit.
Sunt convinsă că amintirile sunt ceva frumos.
Și totuși, dacă patruzeci sau cincizeci de femei s-ar aduna
într-o cameră care ar avea o seră deasupra, pe acoperiș, și ar
face un concurs de amintiri, probabil că toate forile din seră s-ar
ofli din cauza miasmelor înălțate de acolo. Nu din cauză că
acele femei ar f săvârșit fapte dubioase, ci din cauză că, în
comparație cu viitorul, trecutul are în el în mod pregnant ceva
mult mai animalic.
În timp ce mă gândeam la astfel de lucruri derutante, mi-am
adus aminte de mama.

50 Este vorba de jocul de cărți cu poemele din Ogura Hyakunin Isshu

antologia de waka alcătuită de către Fujiwara no Teika în prima jumătate a
secolului al XIII-lea. Există două seturi de câte o sută de cărți. Pe primul set
sunt scrise cele o sută de poezii în întregime, iar pe al doilea, numai partea
a doua a fecăreia dintre poezii. Jucătorii se împart (de obicei) în două
echipe, care etalează fecare câte douăzeci și cinci de cărți din al doilea set
în fața sa. Folosind primul set, conducătorul jocului citește pe rând, într-o
ordine aleatorie, numai prima parte a poeziilor, iar jucătorii trebuie să
descopere cât mai repede cartea care conține continuarea și să o ia,
eliminând-o din joc. Atunci când cartea este luată de la adversari, se dă
acestora una dintre propriile cărți. Câștigă echipa care în fnal rămâne fără
nici o carte. Se joacă în mod tradițional karuta de Anul Nou.
 Momentul când am început să fu tratată drept copil genial a
fost la o sesiune de karuta.
Pe când nu aveam decât patru sau cinci ani, deși nu aveam
habar nici de katakana, nici de hiragana51 cine știe ce-o f gândit
mama, că în toiul înfruntării s-a uitat deodată către mine: „Tu
pricepi ceva, Tatsue-san”? Doar ne privești mereu atât de
cuminte… ” Apoi, mângâindu-mă pe cap, mă introduse în grup:
„Ia, alege cartea!” Și către celelalte: „Măcar una poate să ia și
Tatsue!” Fiind vorba de un copil inocent, toate femeile își
retraseră mâinile întinse și își ațintiră privirile asupra mea.
„Asta, mămico?” și, punând pe o carte afată chiar în fața
genunchiului mamei o mână mai mică decât cartea însăși, am
privit în sus către ea cu candoare, da, chiar cu candoare.
„Ia te uită!” prima care se miră fu însăși mama, dar când
toată lumea își exprimă într-un glas uimirea, spuse că fusese
doar o întâmplare, copilul nu știe nici literele. Însă participantele
la joc, dând dovadă de amabilitate față de casa unde veniseră
ca oaspeți, aproape că lăsară întrecerea deoparte; până și
conducătoarea jocului, invitându-mă ceremonios „Ești gata,
domnișoară?”, citi poezia lent, repetând-o de trei sau chiar de
patru ori. Eu am luat iarăși o carte. Și din nou am nimerit. Am
repetat isprava de mai multe ori la rând, dar întrucât nu
înțelegeam câtuși de puțin sensul atunci când auzeam versurile,
nu știam pe dinafară nici o poezie, iar să pot citi nici vorbă, pur
și simplu le nimeream: în timp ce întindeam cu inocență mâna,
simțeam bucuria intensă a mamei, care mă mângâia pe creștet.
Evenimentul m-a făcut imediat celebră. De multe ori am
repetat apoi, fe în fața musafrilor veniți la noi în vizită, fe în
casele unde eram invitate amândouă, această demonstrație
amuzantă, mărturie a afecțiunii dintre mamă și fică. Și treptat
am început să manifest capacități miraculoase nu numai la
karuta, ci și în domenii mai epatante.
Cu toate că am ajuns acum să știu pe dinafară poeziile din
Hyakunin Isshu și să pot citi scrierea de pe karuta, în seara asta
mi-a fost mult mai greu să aleg cărțile corecte decât pe vremea
când, copil-minune, o făceam cu inocență.

51 Hiragana și katakana sunt două sisteme de câte 46 de semne silabice, pe

care copiii le învață la grădiniță sau în clasa întâi.
 Mama… Totuși mama, care îmi cerea până într-o așa măsură
dovezi de dragoste, a ajuns acum pentru mine detestabilă la fel
ca parfumurile occidentale.
Probabil și tu, iubitul meu, m-ai abandonat tot din cauză că ne
dădeam unul altuia prea multe dovezi de dragoste.
După ce, într-o cameră de baie atât de îndepărtată de hotelul
unde vă afați voi doi, am simțit parfumul patului vostru nupțial,
în sufetul meu s-a închis o ușă.
De când ai părăsit această lume, nici măcar o dată nu ți-am
mai văzut înfățișarea.
Nici măcar o dată nu ți-am mai auzit vocea.
Aripile îngerului meu s-au frânt.
Și asta pentru că nu vreau să zbor către acea lume a morții
unde te afi tu.
Nu aș regreta deloc să renunț la viață pentru tine. Dacă după
moarte ar f să mă reîntrupez, să zicem, într-o tufănică, te-aș
urma chiar si mâine.
Când, murmurând „E mort parfumul ăsta!”, am izbucnit în râs,
era din cauză că nu prea avusesem ocazia să simt parfumuri în
stil chinezesc în afară de înmormântări și de serviciile religioase
comemorative. Tot atunci mi-am amintit două povestiri legate
de parfumuri din niște cărți procurate nu de mult timp.
Într-una din ele se spune că în Țara Multelor Parfumuri din
Yuimagyo52, înțelepții stau așezați sub diverși copaci care exală
tot felul de miresme și, simțind diversele mirosuri,
conștientizează pe rând diversele adevăruri - câte un adevăr
pentru fecare parfum.
Citind un tratat de fzică, neinițiatul rămâne cu impresia că
mirosul, sunetul și culoarea sunt în esență același lucru, ceea ce
diferă constând numai în organele de simț cu care omul le
percepe. Iar oamenii de știință au plăsmuit un basm verosimil
conform căruia puterea sufetului ar f cam de aceeași natură cu
electricitatea sau cu forța magnetică.
A fost odată un îndrăgostit care folosea porumbei voiajori ca
soli ai sentimentelor sale. Bărbatul călătorea mult. Cum se face
oare că, din fecare loc îndepărtat unde ajungea, porumbeii
reușeau să se întoarcă la femeia iubită? Cei doi îndrăgostiți erau
convinși că datorită forței dragostei din scrisoarea atașată de
piciorul porumbelului. Se mai vorbește că o pisică ar f văzut un
52 Vimalakirti sutra, Yuima este echivalentul japonez al lui Vimalakirti.
spirit. Diverse animale dovedesc de multe ori o capacitate de a
prevedea viitorul oamenilor mult mai ascuțită decât a acestora.
Cred că ți-am povestit cândva că, pe când eram copil, tata a
pierdut la vânătoare în munții din Izu un English pointer.
Clătinându-se pe picioare, numai piele și os, în a opta zi s-a
întors la noi acasă. Câinele ăsta nu mânca nimic altceva decât
ceea ce îi dădea stăpânul. După ce s-a ghidat oare ca să vină
tocmai din Izu până la Tokyo?
Nu pot considera doar o frumoasă poveste simbolică relatarea
că niște oameni ajung să cunoască diverse adevăruri cu ajutorul
variatelor arome.
Așa cum înțelepții din Țara Multelor Parfumuri își fac din
miresme hrana sufetului, oamenii din țara spiritelor despre care
vorbește Raymond și-o fac din culori.
Sublocotenentul de armată Raymond Lodge a fost ful mezin
al lui sir Oliver Lodge53 în 1914 s-a înrolat voluntar în armată și a
fost repartizat în Regimentul al 2-lea South Lancashire, cu care
a plecat pe front. În 14 septembrie 1915, la atacul colinei
Fougy54, a căzut în luptă. Nu după mult, prin intermediul
doamnei Leonard55 și al lui A.V. Peters56, mediumuri renumite,
transmitea în amănunt tot felul de lucruri despre lumea
sufetelor. Tatăl său, doctorul Lodge, a adunat aceste informații
într-un volum impozant.
„Controlul” doamnei Leonard era o tânără din India, căreia i
se spunea Feda, iar cel al lui Peters, un bătrân ermit italian
cunoscut sub numele de Moonstone. De aceea, „controlurile”
vorbeau într-o engleză stricată.
Raymond, care sălășluiește în a treia sferă din lumea
spiritelor, vizitând odată sfera a cincea, a văzut acolo un templu
de alabastru.

53 Sir Oliver Joseph Lodge (1851-1940), important fzician și inventator

englez, autor a peste patruzeci de cărți.
54 Kawabata spune „colina Fougy”, dar probabil face o confuzie din cauza
asemănării numelor. Deși există un loc numit Haut de Fougy, acolo s-au dat
lupte doar în cel de-al Doilea Război Mondial, cu ocazia debarcării din
Normandia.
55 Gladys Osborne, căsătorită Leonard (1882-1968). Feda, o tânără
indiancă, ar f fost soția stră-străbunicului ei și ar f murit la vârsta de
treisprezece ani, în jurul anului 1800.
56 Alfred Vout Peters (1867-?).
 În acel templu, complet alb, erau parcă aprinse mai multe
lumini de diferite culori. Într-o parte ardeau nenumărate lumini
roșii, apoi altele albastre, iar în mijloc erau cele portocalii. Nu
erau culorile vii care s-ar putea imagina din cele spuse, ci niște
tonuri blânde. Și atunci domnul acela (așa se referea Feda la
Raymond) s-a uitat să vadă de unde oare veneau culorile. Erau
acolo multe ferestre foarte mari, cu sticlă în nuanțele amintite.
Iar oamenii din templu mergeau și stăteau în culoarea roz care
se fltra prin ferestrele roșii, sau în lumina albastră… Erau și unii
care se scăldau în lumina portocalie sau în cea galbenă. De ce
făceau toți așa ceva? s-a gândit domnul acela. Și cineva i-a
explicat. Roz era lumina dragostei, lumina albastră era cea care
aduce adevărata liniște în sufet, iar portocaliul era lumina
înțelepciunii. Fiecare se duce și stă în lumina dorită. Iar după
spusele ghidului, asta este ceva mult, mult mai important decât
ceea ce știu oamenii de pe Pământ. Chiar și pe lumea noastră se
va ajunge să se cerceteze efectele diverselor culori.
Tu o să râzi probabil. Dar cu astfel de efecte de lumini ne-am
împodobit noi camera dragostei noastre de pe această lume.
Psihiatrii, de asemenea, acordă mare atenție culorilor. Basmul
despre culori al lui Raymond e la fel de pueril precum cel despre
parfumuri.
Mireasma unei fori oflite se înalță până la cer și face să se
deschidă acolo o foare la fel cu cea de pe Pământ. Materia din
lumea spiritelor este toată formată din parfumurile care se
înalță de aici. Dacă suntem atenți, putem observa că fecare
lucru care moare, care putrezește pe Pământ, are mirosul său
particular. Acel miros urcă la Cer și din el este reconstituit lucrul
din care provine. Mirosul de salcâm diferă de cel de bambus.
Mirosul de cânepă putrezită diferă de cel de postav putred.
Sufetul omului, de asemenea, nu se ridică imediat din trupul
mort, precum o sferă de foc, ci ca o șuviță de miros, apoi
undeva în cer se adună la un loc și recreează corpul spiritual al
acelei persoane, după imaginea celui rămas pe Pământ. De
aceea, aspectul omului de pe lumea cealaltă este exact
imaginea sa din lumea aceasta. Nu numai că Raymond avea
aceleași gene la ochi sau aceleași amprente digitale de pe
vremea când trăia, dar în locul unor dinți cariați avea acum unii
intacți.
 Cei orbi pe lumea asta acolo văd, cei șchiopi acolo merg
normal, există cai, pisici sau păsărele exact ca aici, case de
cărămidă și, să-ți vină și mai mult să zâmbești, există chiar și
țigări sau whisky and soda, făcute din esența sau eterul
mirosurilor lor de pe pământ. Copiii morți la vârstă fragedă,
după ce ajung în lumea spiritelor, cresc mai departe. Chiar
Raymond și-a întâlnit fratele care părăsise de foarte tânăr
această lume și se făcuse mare pe cealaltă, nemaiștiind prea
multe despre ce se întâmplă pe aici; frumusețea acestor forme
spirituale, în special puritatea unei tinere cu numele Lily,
înveșmântată într-o haină de lumină și care ținea un crin în
mână, ne-am putea întreba oare cum ar f cântate de un poet.
În comparație cu Divina Comedie a marelui poet Dante sau cu
Cerul și infernul a importantului teozof Swedenborg57
informațiile lui Raymond despre lumea spiritelor nu sunt decât
gânguritul unui copil mic, dar cu atât mai mult îți vine să
zâmbești la acest basm verosimil. Dintre toate aceste însemnări
interminabile, mie îmi plac mult mai mult pasajele feerice decât
paginile cu aer de realitate. Lodge însuși nu prea era convins de
exactitatea descrierilor oferite de mediumuri și afrmă doar că a
putut discuta diverse cu ful său mort, cu alte cuvinte, aduce
dovada că sufetul este nemuritor, și a trimis cartea câtorva sute
de mii de mame și iubite care și-au pierdut pe cineva drag în
Marele Război. Printre nenumăratele scrieri despre lumea
spiritelor pe care le-am citit, nu a fost nici una care să afrme
atât de concret viața veșnică a sufetului precum cea a lui
Raymond. Despărțită de tine de către moarte, eu ar f trebuit să
găsesc alinare în această carte, așa că faptul că nu am extras
din ea decât una sau două povești e poate foarte deplasat.
Totuși imaginea fantastică a lumii de dincolo creată de
occidentali, chiar și în cazul lui Dante sau al lui Swedenborg, în
comparație cu cea a lumii descrise în scripturile buddhiste și în
care trăiesc cei care au atins starea de Buddha, este atât de
realistă, atât de plată și lipsită de forță! În Orient, de exemplu,
un Confucius s-a debarasat simplu de problemă afrmând: „Încă
nu știu nimic despre viață, cum aș putea ști ceva despre

57 Emanuel Swedenborg (1688-1772), savant, flozof și teolog suedez. Cerul

si infernul, scrisă în 1758 în limba latină cu titlul complet De Caelo et Ejus
Mirabilibus et de inferno, ex Auditis et Visis, este cea mai cunoscută dintre
cele 18 lucrări teologice publicate în timpul vieții.
moarte?” Eu cred însă azi că viziunile lumii anterioare și ale
celei viitoare din textele buddhiste constituie niște poeme
elegiace inegalabile, nespus de reconfortante.
Dacă într-adevăr Feda, mediumul doamnei Leonard, era o
tânără din India, cum se face că Raymond, deși relatează
bucuria copleșitoare de a-l întâlni pe Christos, nu l-a văzut în
ceruri și pe preasfântul Sakyamuni? De ce nu a relatat și bogata
viziune a lumii de dincolo pe care o predică scrierile buddhiste?
Raymond deplânge singurătatea acelor sufete care se întorc
timp de o zi cu ocazia Crăciunului în casele lor de pe Pământ, iar
acolo familia lor e convinsă că s-au aneantizat odată cu
moartea. De aici mi-am amintit că, de când ai părăsit această
lume, nici măcar o dată nu ți-am întâmpinat așa cum se cuvine
sufetul cu ocazia Urabonkyo58-ului: a-l venera înseamnă că
există.
Nu te simți și tu singur din cauza asta?
Îmi place și Urabonkyo, sutra buddhistă care vorbește despre
venerabilul Mokuren59. Și relatarea din Senjikyo, conform căreia
Dohi, datorită însușirilor dobândite prin lectura scripturilor, a
făcut să danseze craniul tatălui său. Îmi place și povestea
despre elefantul alb, o încarnare anterioară a lui Sakyamuni. Și
mi se par niște jocuri foarte frumoase ceremoniile de la
sărbătoarea sufetelor, de la focurile de întâmpinare cu ftile de
cânepă până la luminile cu care sunt petrecute la plecare,
aprinse în coșulețe și lăsate libere pe apă. Noi, japonezii, nu
uităm să ținem servicii religioase și pentru înecații care nu mai
au rude, ba chiar și pentru sufetele acelor de cusut, la
sărbătoarea harikuyo.
Dar, mai mult decât orice, mi se pare minunat spiritul
sărbătorii închinate maestrului zen Ikkyu 60; una dintre poeziile

58 Urabonkyo, Urabon, Bon sau (uzual) O-bon, sărbătoarea morților în

Japonia, celebrată timp de trei zile începând, în funcție de regiune, pe 13-16
august.
59 Mokuren sau Mokukenren (Mahāmaudgalyāyana), unul din cel zece
discipoli principali ai lui Sakyamuni. Se spune că, pentru a-și salva mama
care se chinuia în tărâmul spiritelor fămânde, a cerut unui preot buddhist
să țină o slujbă. În acest eveniment își are originea sărbătoarea morților din
Japonia, Urabonkyo.
60 Ikkyu Sojun (1394-1481), călugăr buddhist zen din secta Rinzai, de la
sfârșitul perioadei Muromachi. Faimos pentru excentricitățile sale. Autor al
multor poezii în limba chineză (volumul Kyounshu cuprinde peste o mie),
sale suna astfel: Yamashiro61 no / uriya nasuhi wo / sono mama
ni / tamuke to nare ya / Kamo-gawa no mizu (Din pepenii și
vinetele / din Yamashiro / așa cum se afă / faceți ofrandă
sufetelor / ape ale râului Kamo62!)
Nu este o sărbătoare magnifcă? Și pepenii de anul ăsta sunt
spirite; vinetele - spirite; apele râului Kamo - spirite; piersicile,
perele și fructele de kaki - spirite; sufetele rătăcite ale celor
morți - spirite; oamenii vii - spirite și ei; toate aceste spirite se
întâlnesc și se contopesc în vacuitatea mentală și de sentiment,
și nu poți decât să-ți spui cât e de reconfortant - o sărbătoare a
sufetului unitar, cu alte cuvinte, o lume mentală dincolo de
orice diferențiere. Deoarece universul este totuna cu mentalul
concentrat, iar mentalul concentrat este totuna cu întregul
univers, este o sărbătoare în care ierburile și copacii, țara și
pământul, toate care există devin Buddha63.
Astfel explică Shoo64 esența acestei tanka a lui Ikkyu.
În Shinjikangyo65 se explică faptul că toate fințele vii repetă
mereu ciclul reîncarnării în una din cele Cinci Căi66 și, în decursul
a o sută de mii de ere, născându-se și murind de nenumărate
ori, cândva și undeva, vor f pe rând tată și mamă, astfel că
bărbații de pe această lume sunt fără excepție tați plini de
afecțiune, iar femeile de pe această lume sunt toate mame pline

poezii în limba japoneză serioase (tanka) și comice (kyoka), texte în proză,

picturi și caligrafi. Stareț al Daltokujl, important templu din Kyoto.
61 Numele provinciei în care se găsește Kyoto.
62 Râu care străbate orașul Kyoto de la nord la sud, prin partea sa de est.
Pe malurile sale, la nord de oraș, se afă cele mai importante temple
shintoiste din capitală: Kamigamo-jinja și Shimogamo-jinja.
63 Sintagma „ierburile și copacii, țara și pământul, toate care există sunt
Buddha” a fost folosită (poate pentru prima dată) de către călugărul Annen
(841?-915?) din secta Tendai și refectă monismul absolut al buddhismului
acestei secte.
64 Fuse Shoo, membru al curentului etic Sekimon shingaku generat de
Ishida Baigan în epoca Edo. Autor al Shoo dowa (Povestirile despre Cale ale
lui Shoo).
65 Daijō honjō shinjikangyō, sutra tradusă către sfârșitul secolului al VIII-lea
în limba chineză de către Prajñā (Hannya), iar în anul 810 în limba japoneză
de către Ryosen (759?-827?).
66 Cele cinci lumi în care își continuă oamenii existența după moarte, în
funcție de faptele lor bune sau rele: infernul, lumea spiritelor fămânde,
lumea animalelor, lumea oamenilor și lumea celestă.
de compasiune. E folosit termenul hibo, „mamă plină de
compasiune”.
Mai scrie acolo că tații sunt plini de tandrețe (jion), iar
mamele pline de îndurare (hion).
Să citești semnul hi doar drept kanashii (trist) e superfcial și
limitat, dar în învățăturile lui Buddha compasiunea mamei este
mai profundă decât cea a tatălui.
Îți aduci probabil bine aminte de momentul când a murit
mama, nu-i așa?
„Te gândești la mama ta?” m-ai întrebat tu pe neașteptate -
eu am fost nespus de uimită.
Cerul se înseninase de parcă ploaia ar f fost absorbită de
ceva, iar în lumina strălucitoare de început de vară lumea arăta
ca și cum ar f devenit goală pe dinăuntru. În timp ce de pe
peluza de sub fereastră se înălța un abur ușor, soarele se
apropia de orizont. Pe când, așezată pe genunchii tăi,
contemplam spre apus un desiș de diverși copaci conturat clar
de-ai f zis că i-au fost redesenate liniile, de la capătul vag irizat
al peluzei, de parcă soarele în amurg s-ar f proiectat în ceața
aceea fnă, mama înainta către mine.
Eu locuiam împreună cu tine, împotriva voinței părinților mei.
Nu m-am simțit deloc rușinată, dar, surprinsă, am dat să mă
ridic. Atunci mama, cu aerul că ar vrea să-mi spună ceva, și-a
apăsat mâna stângă pe gât și brusc s-a făcut nevăzută.
Când, sub același impuls, mi-am lăsat din nou greutatea pe
genunchii tăi, tu m-ai întrebat:
— Te gândești la mama ta?
— Ah, ai văzut-o și tu?
— Ce să văd?!
— Pe mama, care stătea acolo…
— Unde?
— Acolo!
— N-am văzut-o! S-a întâmplat ceva cu ea?
— Da, a murit. A venit să-și anunțe fica.
M-am întors imediat acasă la tata. Trupul mamei încă nu
fusese adus de la spital. Cum nu mai comunicam cu familia,
habar n-aveam de boala mamei, care murise din cauza unui
cancer al limbii. Oare de aceea îmi arătase gâtul cu mâna?
Momentul când mi-a apărut viziunea mamei a fost exact
același cu momentul când ea si-a dat sufetul.
 Nici măcar pentru această mamă plină de compasiune nu m-
am gândit vreodată să pregătesc un altar la sărbătoarea
Urabon-e. Mai mult, n-aș vrea nici s-o aud pe mama povestind
despre lumea de dincolo, prin intermediul vreunei miko67. Prefer
s-o cred pe mama întrupată într-un copac tânăr din pădure și să
mă adresez acelui copac.
Deoarece Buddha ne învață pe noi, toate fințele vii, să ne
desprindem din ciclul reîncarnărilor și să intrăm în absolutul
nirvanei, sufetele care trebuie să se reîntrupeze sunt cele încă
rătăcite și demne de milă. Cred că nu există pe lume un basm
care să f împletit vise atât de complexe ca învățătura despre
transmigrația sufetelor. Din tot ceea ce a creat omul, cred că
este cea mai frumoasă elegie impregnată de dragoste.
Deoarece această credință se regăsește în India încă din
antichitatea vedică, ea exprimă la origine spiritul Orientului, dar
există și în mitologia greacă povestiri luminoase despre fori, iar
în Apus, începând cu cântecul din închisoare al lui Gretchen din
Faust, nenumărate sunt povestirile și legendele cu reîncarnări în
animale sau plante.
Și sfnții sau înțelepții de odinioară, și cercetătorii de azi ai
fenomenelor metapsihice, toți cei care au meditat asupra
sufetului și-au manifestat în general respectul pentru cel al
finței umane și au desconsiderat celelalte animale și plantele.
De mii de ani înaintăm orbește doar în direcția căutării
diferențelor de tot felul dintre om și lumea naturală.
Nu oare tocmai această cale vană și egoistă a făcut ca, în
zilele noastre, să se simtă sufetul atât de singur?
Și poate că, într-o bună zi, omul va parcurge în sens invers
acest drum.
O să râzi oare, zicând că nu e decât panteismul popoarelor
primitive sau al triburilor încă sălbatice? Totuși, cu cât savanții
cercetează mai în amănunt elementele constitutive ale materiei,
n-au ajuns ei să-și dea seama că acestea transmigrează în
orice? A spune că mirosul lucrurilor care își pierd forma pe
lumea asta creează materie pe lumea cealaltă nu e nimic mai
mult decât o poezie cu simbolistică științifcă. Să înțeleg că
elementele fundamentale și energia materiei sunt
indestructibile nu mi-a luat nici jumătate din viață mie, o femeie
67 Fete care servesc în templele shintoiste. Îndeplinesc uneori și rolul de
medium.
tânără și destul de ignorantă, și atunci de ce ar trebui să
considerăm că numai energia sufetului ar pieri? Oare de ce n-ar
f cuvântul „sufet” doar un termen descriptiv al energiei care
formează tot ce există în Cer și pe Pământ?
Deoarece concepția imortalității sufetului exprimă probabil
faptul că oamenii țin la viață, precum și atașamentul față de
morții lor, a crede că pe lumea cealaltă sufetul își păstrează
caracterul de aici al persoanei e doar o tradiție iluzorie și
întristătoare; auzind că omul ia cu el pe lumea cealaltă nu
numai înfățișarea din timpul vieții, dar până și sentimentele de
dragoste și ură, că, deși separați de moarte, părinții și copiii ar
rămâne părinți și copii, iar frații ar trăi mai departe acolo în
aceeași relație, că spiritele morților în Occident descriu în
general o lume a umbrelor asemănătoare cu societatea de aici,
mie, dimpotrivă, mi se pare foarte tristă tradiția atașării de o
existență care nu respectă decât fința umană.
Și în antichitate pitagoreicii credeau că sufetele celor răi vor
trebui să sufere pe lumea cealaltă, înghesuite în corpuri de
dobitoace sau păsări.
În a treia zi, când sângele nu se uscase încă bine pe cruce,
Isus Christos s-a urcat la Cer, iar trupul Domnului a dispărut. „…
iată doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare. Și
înfricoșându-se ele și plecându-și fețele la pământ, au zis aceia
către ele: De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici,
ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, find încă în
Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fe dat pe mâinile
oamenilor păcătoși și să fe răstignit, iar în a treia zi să
învieze.”68
Când Raymond l-a întâlnit în Ceruri, Isus Christos purta o
haină de lumină, la fel cu cei doi. Și nu numai Christos, dar toți
oamenii în tărâmul spiritelor au veșminte țesute din lumină. Era
convins că sunt haine făcute de acele spirite din propriul sufet,
cu alte cuvinte, că viața spirituală dusă pe Pământ devine
veșmântul lor după moarte. În relatarea lui se ascunde o
concepție morală din această lume. La fel ca în lumea de
dincolo buddhistă, și în cea descrisă de Raymond sunt șapte
nivele, iar sufetele, pe măsură ce evoluează, le urcă unul câte
unul.

68 Fragment (în limba japoneză clasică) din Evanghelia după Luca 24, 4-7.
 Și teoria buddhistă a reîncarnărilor repetate pare un simbol al
moralei din lumea noastră. Fie că un șoim dintr-o viață
anterioară devine fință umană, fe că un om de acum poate
renaște ca future sau ca Buddha, se consideră că toate se afă
în relație karmică cu faptele de pe această lume.
Asta e o pată în aceste elegii pline de forță edifcatoare.
Cântecul Reîncarnării, cu puternice rezonanțe elegiace, din
Cartea Morților din Egiptul antic, este mai nesofsticat;
veșmântul de curcubeu al lui Iris din mitologia greacă este mai
luminos; iar reîncarnarea lui Anemone exprimă o bucurie mai
senină.
Mitologia greacă, în care toate, luna sau stelele, animalele
sau plantele, sunt considerate zeități, iar acești zei plâng sau
râd cu sentimente prin nimic deosebite de ale oamenilor, este
sănătoasă și robustă ca și cum s-ar dansa despuiat în iarbă, sub
cerul senin.
Acolo zeii se transformă în ierburi și fori cu inocența cu care
s-ar juca de-a v-ați ascunselea. Pentru a se ascunde de ochii
plini de iubire ai unui tânăr care nu-i era soț, Helides, frumoasa
nimfă a pădurilor, s-a transformat într-o margaretă.
Daphne, ca să scape de lubricul Apollon și să-și păstreze
virginitatea, s-a preschimbat în laur.
Pentru a o consola pe iubita lui, Venus, disperată din cauza
morții sale, preafrumosul adolescent Adonis a renăscut sub
formă de dediței galbeni, iar Apollon, îndurerat de sfârșitul
încântătorului tânăr Hyacinthus, l-a metamorfozat într-o foare
de zambilă.
Și, în cazul ăsta, n-aș putea și eu să-mi închipui că ești prunul
roșu din tokonoma și să mă adresez forilor?
Ce straniu, „să faci să se nască o foare de lotus în mijlocul
făcărilor69 arată iluminarea în sânul pasiunilor dragostei”!
Abandonată de tine și înțelegând spiritul forilor de anemonă,
am fost eu oare întocmai precum în aceste cuvinte?
Zeul vântului, pe nesimțite, a început să îndrăgească o
frumoasă nimfă a pădurilor, pe nume Anemone, fără ca ea să-și
dea seama. Nu se știe cum, asta a ajuns la urechile zeiței
forilor, iubita zeului vântului, care, din prea multă gelozie, a
alungat inocenta nimfă din palat. După ce a petrecut câteva
69 Expresia „foare de lotus în mijlocul făcărilor” este preluată din
Yuimagyo.
nopți plângând pe câmp, Anemone a avut o revelație: dacă așa
stau lucrurile, atunci mai bine să devină una din ierburile cu fori
și cât va f lumea să trăiască sub forma asta minunată, primind
binefacerile oferite de cer și pământ cu spiritul docil al acestor
plante.
Când i-a trecut prin minte că, decât să continue să existe ca
divinitate demnă de milă, ar prefera să devină o iarbă cu fori
încântătoare, pentru prima dată sufetul nimfei s-a luminat și s-a
încălzit.
De câte ori nu m-am gândit și eu, chinuită zi și noapte de
resentimentele față de tine, care m-ai abandonat, și de gelozia
față de Ayako, care mi te-a răpit, că, decât să rămân o femeie
îndurerată, aș f mult mai fericită să devin o foare de felul
anemonelor.
Ciudate mai sunt lacrimile oamenilor!
Vorbind de lucruri ciudate, ți-am spus și eu o mulțime în seara
asta, dar, dacă stau să mă gândesc, nu sunt de fapt decât visele
sau dorințele zecilor și sutelor de milioane de oameni, avute de-
a lungul a câtorva mii bune de ani, iar eu m-am născut pe
această lume ca o poezie elegiacă simbolică, ca un bob de
lacrimă umană.
Pe când aveam un iubit - e vorba de tine - lacrimile îmi
curgeau pe obraji seara, înainte de a mă cufunda în somn.
Însă imediat ce mi-am pierdut iubitul - pe tine - lacrimile mi se
rostogoleau pe obraji dimineața, după ce mă trezeam.
Pe când dormeam alături de tine, nu mi se întâmpla să-mi
apari în vis. Dimpotrivă, după ce ne-am despărțit am început să
visez aproape în fecare noapte că mă strângeai în brațe, dar
plângeam în somn. Astfel, să mă trezesc dimineața a devenit
ceva dezolant. O tristețe profundă, în locul bucuriei atât de
intense încât îmi dădeau lacrimile, resimțită înainte vreme,
seara la culcare.
Parfumul și culorile lucrurilor nu devin hrană a sufetului în
acea lume a spiritelor? Cu atât mai mult, de ce ar f straniu ca
iubirea finței dragi să ajungă fântâna sufetului unei femei?
Pe când erai al meu, puteam să transmit prin orice gest
sentimentul de dragoste al unei femei fericite, și când
cumpăram o eșarfă la magazinul universal, și când tăiam o
doradă în bucătărie cu cuțitul.
 Dar după ce te-am pierdut, culorile forilor, ciripitul
păsărelelor, toate au devenit fade și vane. Drumul care lega
lumea întreagă de sufetul meu a dispărut dintr-odată. Mai mult
decât pentru iubitul pierdut, sufeream pentru pierderea
capacității mele de a iubi.
Iar ceea ce am citit atunci a fost o elegie despre ciclul
reîncarnărilor.
Poezia asta m-a învățat ca, printre animale și plante, să te
regăsesc pe tine, să mă regăsesc și pe mine, iar apoi, puțin câte
puțin, m-a făcut să pot iubi din nou cu generozitate tot ce există
pe lume.
De aceea, elegia iluminării mele se afă la capătul tristeții
unor dorințe erotice mult prea umane.
Atât de mult te-am iubit!
După cum obișnuiam pe vremea când de-abia te cunoscusem
și încă nu ne mărturisiserăm deschis dragostea, mă concentrez
și acum privind țintă creanga de prun roșu cu bobocii gata să se
deschidă și mă rog intens ca sufetul meu, ca un val sau o
curgere nevăzută, să călătorească spre locul neștiut unde te afi
tu mort.
Când am avut acea viziune, tu, înainte ca eu să apuc să-ți
spun despre ea, m-ai întrebat dacă mama n-a pățit ceva. În așa
măsură deveniserăm noi o singură fință, încât nici o forță n-ar f
putut să ne separe, iar eu, liniștită, m-am dus la înmormântarea
mamei.
La masa de toaletă cu trei oglinzi pe care o lăsasem în casa
părintească ți-am scris prima dată după despărțirea noastră o
scrisoare.
„Cu inima frântă din cauza morții mamei, tata a consimțit ca
noi să ne căsătorim. Poate ca semn de împăcare, mi-a cumpărat
o ținută neagră de doliu; acum, în timp ce mă machiez pentru
ceremonie, îmbrăcată formal pentru prima dată de când suntem
împreună, deși puțin trasă la față, arăt chiar frumoasă! Ce mult
aș vrea să-ți arăt imaginea din oglinda asta! Astfel că fur câteva
clipe și îți scriu. O f frumos și negrul, dar pentru noi o să-l rog
să-mi ia un kimono de căsătorie mai colorat. Aș vrea să te revăd
fe și cu o zi mai repede, dar cum am plecat de acasă în felul
știut, cred că e o bună ocazie pentru reconciliere și am să rabd
aici până în a treizeci și cincea zi a mamei. Ayako-san e probabil
acolo, cu tine. Roag-o pe ea să aibă grijă de tine. Fratele meu
îmi e cel mai bun aliat: deși e mic, îmi ia apărarea în fața
rudelor. E atât de drăguț! Am să aduc cu mine masa asta de
toaletă.”
Scrisoarea ta a sosit în seara zilei următoare.
„Probabil te-ai obosit mult cu priveghiul. Ai grijă de tine.
Ayako-san a venit și se ocupă de tot ce trebuie pe aici. Mi-ai
spus odată că cel mai mult regreți că ai lăsat acasă măsuța de
toaletă primită drept cadou de despărțire la întoarcerea în țară a
unei prietene franțuzoaice de la școala misionarilor creștini;
fardurile s-or f uscat în sertare, dar altfel e probabil la fel cum ai
lăsat-o. Deși sunt departe, am impresia că văd înaintea ochilor
frumusețea ta înveșmântată în negru, refectată în acele oglinzi.
Și aș vrea să te îmbrac cât mai repede într-o ținută strălucitoare
de căsătorie. Aș putea să o fac și eu, dar dacă o să te dai bine
pe lângă tatăl tău ca să o obții, sigur s-ar bucura. Poate pare că
proft de durerea lui, dar cred că va consimți la căsătoria
noastră pentru că e cu inima frântă. Ce mai face fratele tău,
căruia i-ai salvat mai demult viața?”
Scrisoarea mea nu era un răspuns la a ta. Nici a ta la
scrisoarea mea.
Scriseserăm amândoi, în același timp, cam aceleași lucruri.
Nu era ceva rar pentru noi.
Și încă o dovadă a dragostei noastre. E un obicei a nostru de
pe vremea când încă nu locuiam împreună.
Îmi spuneai deseori: „Sunt liniștit: cât timp sunt împreună cu
tine, Tatsue, nici o nenorocire nu mă poate lua prin
surprindere.” La fel mi-ai spus și când ți-am povestit cum am
prevăzut și aventura în care fratele meu a fost pe punctul să se
înece.
Pe când spălam costumele de baie ale familiei la fântâna vilei
pe care o închiriasem la malul mării, am auzit deodată strigătele
fratelui meu cel mic, am văzut o mână a sa care se ridica dintre
valuri, o pânză de corabie, un cer de furtună, marea foarte
agitată - uimită, mi-am ridicat privirile spre cerul senin, totuși m-
am repezit acasă ca o vijelie: „Mamă, fratele meu e în pericol!”
Mama s-a schimbat la fată și a alergat către țărm cu mine de
mână. Fratele meu tocmai se îmbarca pe un iaht.
În vârstă de opt ani, era cu două prietene de-ale mele, eleve
de școală, iar pilotul era un student. Aprovizionați până și cu
sendvișuri, pepene galben și înghețată, intenționau să plece de
dimineață și să navigheze de-a lungul coastei vreo șapte-opt
kilometri, până la un loc mai răcoros.
Or, pe drumul de întoarcere, în larg s-a abătut asupra lor o
ploaie puternică însoțită de vijelie. Când s-au repezit să facă
volta, iahtul s-a răsturnat.
Cei trei „membri ai echipajului” s-au agățat de catargul
răsturnat și, pe când pluteau pe valurile agitate, o navă cu
motor a sosit în ajutor. Înghițiseră ceva apă de mare, dar în rest
nu aveau nimic grav. Totuși, întrucât în grupul cu care plecase
fratele meu încă destul de mic nu se afa decât un singur bărbat,
iar cele două fete nu prea erau niște înotătoare de mare clasă,
nu știu cum s-ar f putut termina întâmplarea.
Mama dăduse imediat fuga pe țărm, tocmai pentru că avea
mare încredere în capacitatea mea de premoniție.
Pe vremea când devenisem faimoasă în urma partidelor de
karuta, directorul de la școala primară și-a exprimat dorința să
vadă și el un astfel de copil-minune. Așa că, dusă de mama, i-
am făcut o vizită acasă. Încă nu aveam vârsta să merg la școală,
de-abia știam să număr până la o sută, iar cifrele arabe nu le
puteam citi, dar făceam cu mare ușurință înmulțiri și împărțiri.
Am găsit imediat rezolvările la probleme în genul celor cu cocori
și broaște țestoase70. Fiindu-mi extrem de ușor, ofeream cu
candoare răspunsul, fără să recurg la formule sau calcule. Am
fost în stare să mă descurc și la întrebări simple de geografe
sau istorie.
Însă aceste capacități de copil-minune nu se manifestau deloc
dacă n-o aveam pe mama alături.
Directorului, care scotea exclamații admirative bătându-se cu
palmele pe genunchi cu niște gesturi largi, mama îi povesti că,
atunci când se rătăcește vreun obiect prin casă, îl întreabă pe
copilul ăsta și lucrul e recuperat imediat.
„Așa carevasăzică!” Directorul deschise o carte de pe masă și
i-o arătă mamei: „Domnișoara n-are cum să știe ce pagină e
asta!” Eu am spus iarăși cu inocență un număr: exact cel al
paginii. Atunci directorul puse degetul într-un loc din carte și mă
privi: „Bine. Ce scrie pe rândul ăsta?”

70 Probleme de aritmetică în care se dau numărul total de cocori și broaște

țestoase, precum și numărul total al picioarelor lor, și se cere numărul de
cocori și numărul de broaște țestoase.
 „Mătănii de cristal, forile de glicină. Zăpadă pe fori de prun.
Un copilaș frumos mâncând căpșuni.”
„Ei, nu! E chiar uluitor! Un copil-minune clarvăzător! Cartea
asta cum se cheamă?”
Eu, după ce am stat puțin cu capul înclinat într-o parte: „E
Makura no soshi a lui Sei Shonagon71.”
Greșisem în vreo două locuri, acolo unde, în limba veche,
scria de fapt „Neaua așternută pe forile de prun. Un copil mic
foarte frumos mâncând căpșuni”, dar îmi amintesc perfect și
acum uimirea directorului și mândria mamei.
În vremea aceea, în afară de faptul că ajunsesem să recit pe
dinafară tabla înmulțirii, mă amuzam să fac preziceri despre
orice: vremea de a doua zi, numărul de pui al unei cățele și câți
vor f masculi și câți femele, cine ne va vizita în cursul zilei, ora
întoarcerii acasă a tatei, cum va arăta următoarea noastră
servitoare, uneori momentul decesului vreunui bolnav din altă
familie. Și în general nimeream foarte bine. Ca urmare, cei din
jur mă lăudau, iar eu mă mândream întrucâtva și îmi făcea tot
mai mare plăcere, dar mă lăsam absorbită de jocul ăsta al
profețiilor cu toată candoarea copilăriei.
Însă, pe măsură ce creșteam și îmi pierdeam din inocența
infantilă, această capacitate de a ști dinainte viitorul mă
părăsea puțin câte puțin. Oare mă abandona îngerul care
sălășluise în sufetul meu de copil?
În timpul adolescenței mele mi-a mai făcut doar vizite
capricioase, fulgerătoare.
Cred că ți-am spus mai înainte că acest înger cu toane și-a
frânt aripile când m-a făcut să simt parfumul patului vostru
nupțial, al tău și al lui Ayako-san.
Cea mai stranie dintre scrisorile pe care le-am scris în prima
jumătate a vieții - pentru că sunt încă tânără -, aceea despre
zăpadă, a devenit o amintire nostalgică; nu aș mai avea acum
forța să scriu una la fel.
„A nins strașnic la Tokyo, nu? Lângă intrarea casei tale,
shepherd-ul72 Prince Color trage de lanț de e gata-gata să-și
răstoarne cușca verde și latră ca disperatul la un bărbat care
mătură zăpada. Dacă ar lătra și la mine în halul ăsta, n-aș mai
intra deloc pe poartă, chiar venită în vizită de foarte departe.
71 Cartea a apărut în limba română sub titlul Însemnări de căpătâi.
72 Fragment din dan-ul (42) Lucruri alese.
Oh, bietul de el, copilul din spinarea măturătorului a început să
plângă! Tu ieși în fața casei și, cu blândețe, îl liniștești,
gândindu-te cum de e atât de vioi și drăgălaș copilașul unui
moșneag cu un aspect atât de jalnic. Dar moșul nu are chiar
atâția ani cât pare. Arată doar în vârstă din cauza necazurilor.
La început, servitoarea era cea care dădea zăpada, nu? Atunci a
apărut un moșneag cu aer de cerșetor și a zis, plecându-și capul
cu umilință: «Nimeni nu vrea să pună să-i curețe zăpada un moș
prăpădit ca mine, pe deasupra și cu un copil în spate! N-ați vrea
să mă lăsați pe mine să vă dau zăpada, oriunde ar f? De
dimineață nu i-am dat copilului să bea măcar puțin lapte, aveți
milă! » Servitoarea se îndreaptă spre salon să te întrebe ce să
facă. Acolo tu asculți Chopin la gramofon. Pe pereții perfect albi
ai camerei stau față în față o pictură în ulei de Koga Harue 73 și o
gravură de Hiroshige74, un peisaj cu zăpadă din Kiso 75. Motivul
imprimeului indian agățat pe alt perete este pasărea-
Paradisului, iar învelitorile scaunelor sunt albe, dar dedesubt
pielea lor bate în verde. La ambele extremități ale sobei albe cu
gaz sunt atașate două ornamente cu niște canguri, iar pe pagina
la care e deschis albumul de fotografi de pe masă este înfățișat
un dans grecesc antic al Isadorei Duncan. Pe etajera din colț
niște garoafe de la Crăciun, fără îndoială pentru că au fost
primite de la o persoană încântătoare, se afă tot acolo deși a
trecut și Anul Nou. Apoi, perdelele de la ferestre… Ah, îmi
imaginez în fel și chip salonul tău, pe care nu l-am văzut
niciodată!”
Dar uitându-mă în ziarul de a doua zi și văzând că nici nu
încăpuse vorbă de zăpadă abundentă în acea duminică, ci un
cer senin și vreme călduță, am râs cu poftă.
Nu avusesem vreo viziune cu aspectul camerei descrise în
acea scrisoare.
73 Koga Harue (1895-1933), pictor în stil occidental (yoga) infuențat în
principal de cubism, suprarealism și de Paul Klee. A practicat un stil
fantastic, plin de viziuni, find considerat principalul exponent al
suprarealismului japonez al epocii. Kawabata vorbește mult despre el în
eseul Matsugo no me (Privirea ultimă), scris în decembrie 1933, în urma
morții sale.
74 Ando (Utagawa) Hiroshige (1797-1858), unul dintre marii maeștri ai
ukiyo-e.
75 Valea străbătută de cursul superior al râului Kiso (în prefectura Nagano),
faimoasă pentru locurile sale pitorești.
 Nici n-o văzusem într-un vis. Nu făcusem altceva decât să
înșir simplu cuvintele care îmi pluteau prin minte în timp ce
scriam.
Însă când am părăsit casa părintească, hotărâtă să fu a ta, în
timp ce mă afam în tren, la Tokyo a nins abundent.
Până să intru în salonul tău, scrisoarea despre zăpadă îmi
ieșise complet din minte. Dar imediat ce am aruncat o privire în
încăpere, deși până atunci nici măcar nu ne ținusem vreodată
de mână, m-am aruncat brusc în brațele tale: „Ah, atât de mult,
chiar atât de mult mă iubeai?… ”
„Da, am mutat de îndată cotețul câinelui în spatele casei,
chiar în ziua când a ajuns scrisoarea ta… ”
„Și apoi ai aranjat camera să arate exact cum am descris-o eu
în scrisoare!… ”
„Ce îndrugi acolo?! Camera e neschimbată de multă vreme.
Nici nu m-am atins de ea!”
„Cum? Vorbești serios?” mi-am rotit eu din nou privirile prin
salon.
„E straniu că ți se pare ție straniu, Tatsue! Ce uimit am fost
când ți-am citit scrisoarea! Mi-am zis că trebuie să mă iubești
foarte mult. Am fost convins că știi atât de bine încăperea,
deoarece sufetul tău m-a vizitat acasă de nenumărate ori.
Gândindu-mă că nu e nici o lege care să spună că poate veni
doar sufetul, nu și corpul, mi-am găsit încrederea și curajul să-ți
scriu misiva prin care îți ceream să pleci de acasă și să vii aici.
Mi-ai spus că înainte chiar de a mă cunoaște mă văzuseși în vis,
nu suntem noi doi legați prin destin?”
„Deci, sufetul meu comunica mereu cu tine!”
O altă dovadă pentru noi: în dimineața următoare un bătrân
asemenea celui din scrisoare a venit să curețe zăpada.
Îți ieșeam zilnic în întâmpinare atunci când te întorceai acasă
de la biroul tău de la Universitate. Nu aveai o oră fxă, în plus,
de la acea gară de periferie puteai veni pe două trasee, fe pe
unul mai animat prin cartierul cu magazine, fe pe altul liniștit pe
lângă o pădure, dar ne întâlneam întotdeauna la jumătatea
drumului.
Rosteam mereu simultan aceleași cuvinte.
Oriunde aș f fost și orice aș f făcut, în clipa când aveai nevoie
de mine veneam fără să mă chemi.
 Deseori se întâmpla să prepar felurile pe care tu, afat la
școală, te gândeai că ai vrea să le mănânci la cină.
Au fost oare prea multe dovezi de dragoste între noi? Atâtea
încât să nu ne mai rămână decât să ne despărțim?
Într-o zi, când o conduceam pe Ayako-san în holul de la
intrare, i-am spus deodată că plecarea ei mă neliniștește și că
să mai stea puțin la noi. După mai puțin de un sfert de oră a
început să-i curgă intens sânge din nas. Dacă asta i s-ar f
întâmplat pe drum, ar f fost foarte neplăcut.
Oare și asta s-o f întâmplat pentru că te simțeam deja
îndrăgostit de ea?
Deși ne-am iubit atât de mult, deși am avut preștiința
dragostei noastre, nu am putut prezice căsătoria ta cu Ayako-
san și nici moartea ta.
De ce oare sufetul tău nu mi-a dat de știre că mori?
Am avut un vis în care se făcea că, pe o potecă de la țărm,
unde oleandrii își întindeau ramurile deasupra mării albastre, un
indicator din lemn alb arăta drumul, iar aburii unor ape termale
se zăreau deasupra crângului, întâlnesc un tânăr îmbrăcat cam
ca un aviator, cu mănuși de piele, care, atunci când râdea, își
înălța puțin colțul stâng al gurii. În scurtul răstimp cât am mers
împreună, inima mea s-a umplut de dragoste pentru el, dar visul
s-a întrerupt, iar după ce m-am trezit mi-am zis că poate o să
mă mărit cu un ofțer de aviație și multă vreme nu l-am uitat.
Îmi aminteam limpede până și numele unui vapor care naviga
pe lângă coastă, Daigomidori-maru.
La izvoarele termale unde te-am întâlnit pe tine pe o potecă
întocmai cum o visasem și unde m-a dus un unchi la vreo doi-
trei ani după asta, venisem în acea dimineață pentru prima oară
în viață, așa că nu aveam cum să le f văzut înainte.
Când ai dat cu ochii de mine, ai avut un aer de ușurare și, ca
și cum ai f fost atras de mine din prima clipă, m-ai întrebat: „Pe
unde se poate ajunge în oraș?”
M-am înroșit la față și mi-am ferit ochii, privind către mare:
„Ah!!!” - tocmai trecea un vapor pe a cărui pupă se putea citi
clar Daigomidori-maru.
Am mers mai departe în tăcere, tremurând. Tu te-ai luat după
mine: „Mergeți în oraș? N-ați putea să-mi spuneți unde găsesc
un magazin de biciclete sau un garaj? E foarte nepoliticos să vă
abordez așa, pe neașteptate, dar, știți, mergeam de fapt cu
motocicleta și am întâlnit o căruță. Calul s-a cabrat, speriat de
zgomot. Vrând să mă feresc din drum, am lovit o stâncă și
motocicleta s-a cam făcut praf.”
N-am mers bine două sute de metri, că și începuserăm să
discutăm cu familiaritate.
Am ajuns chiar să-ți spun ceva în genul: „Am impresia că v-
am mai întâlnit o dată!”
„Și eu mă gândeam cum se face că nu te-am întâlnit mai
demult! Cu alte cuvinte, același lucru cu ceea ce ai spus tu!”
După aceea, de fecare dată când te chemam în sufet,
privindu-te cum te depărtezi în acel orășel balnear, tu te
întorceai imediat către mine, oricât de departe ai f ajuns.
Orice aș f făcut împreună cu tine, aveam impresia că o mai
făcusem o dată, mai înainte.
Și totuși, e ca și cum coarda întinsă între sufetele noastre s-ar
f rupt… E adevărat… Dacă apeși clapa si a unui plan, îi va
răspunde un si la vioară. Brațele unul diapazon rezonează
identic și deoarece și sufetele comunică la fel, faptul că n-am
avut vreo veste nici măcar despre moartea ta înseamnă oare că
la unul dintre noi doi sediul comunicației sufetului era defect?
Sau o f fost din cauză că, findu-mi teamă pentru liniștea ta și
a miresei tale, de forța sufetului meu capabil să acționeze
asupra altora transcendând timpul și spațiul, i-am închis eu
însămi ușa pe care circula?
Cred că nu se afă nimeni care să nu f auzit că, așa cum s-a
întâmplat cu sfântul Francisc din Assisi, tinerele foarte religioase
care își concentrează gândurile asupra Domnului Isus Christos
pe cruce sângerează în zona coastelor de parcă ar f fost
împunse cu sulița, ori că spirite ale unor oameni vii sau chiar
morți au ucis doar prin concentrarea forței mentale într-un
blestem. Când am afat de moartea ta, m-a trecut un for de
gheață si am dorit si mai mult să devin o iarbă cu fori.
Legiunile pasionate de spirite războinice, formate atât din
sufetele de pe lumea asta, cât și din cele de pe lumea cealaltă,
anulează tradiția care concepe oamenii ca separați în vii și
morți, deschid o cale aruncând o punte între cele două tărâmuri,
se luptă să facă să dispară de aici amărăciunea morții - așa
susțin savanții din domeniul științei metapsihice.
Dar eu, cea din ziua de azi, cred că, dimpotrivă, decât să
primesc din lumea spiritelor dovezi ale dragostei tale sau să
ajung iubita ta în lumea umbrelor subpământene sau într-o lume
viitoare, ar f mult mai frumos să devenim amândoi fori de prun
roșu sau de oleandru, iar futurii care poartă polenul să ne
căsătorească. N-aș mai avea atunci nevoie să mă adresez în
felul ăsta unui mort, după atât de tristul obicei al oamenilor.
 ANIMALELE
Se trezi din reverie în ciripitul păsărelelor.
Într-un camion decrepit se afa o cușcă rotundă, din cele care
se pot vedea pe scenă, la teatru, când se transportă criminalii,
numai că de vreo două-trei ori mai mare.
Fără ca el să f observat, taxiul său nimerise printre
automobilele dintr-un cortegiu funebru. Mașina din spate avea
pe parbriz un fel de etichetă cu numărul 23. Privind spre
marginea drumului, se găseau în dreptul unui templu zen cu o
stelă de piatră în față, pe care era săpat: „Vestigiu istoric -
mormântul lui Dazai Shun-dai76”. Pe poarta templului era lipit un
anunț:

„Dogū77 în templu, ceremonie funerară”

Se afau pe la mijlocul unei pante. În josul ei, polițistul de la

intersecție nu prea reușea să dirijeze cele peste treizeci de
mașini care se nimeriseră acolo în același timp, iar el, privind
cușca cu păsările care urmau să fe eliberate 78, începu să se
enerveze. Se întoarse către servitoarea foarte tânără care
stătea respectuos alături, ținând cu mare grijă în brațe un coș cu
fori: „Cât e ora?”
Însă fata n-avea cum să aibă ceas. În locul ei răspunse
șoferul:
„Șapte fără zece, dar ceasul meu e cu șase-șapte minute în
urmă.”
Era încă destulă lumină în amurgul de început de vară.
Trandafrii din coș emanau un parfum puternic. Din grădina
templului se revărsa mireasma tulburătoare a forilor de iunie
ale cine știe căror copaci.
„Atunci n-o să ajung la timp. N-ai putea merge puțin mai
repede?”
„Da, dar acum, dacă nu las să treacă mașinile care vin din
dreapta… La sala Hibiya, ce e azi?”
76 Dazai Shundai (1680-1747), învățat confucianist de la mijlocul perioadei
Edo.
77 Termenul folosit sugerează funeraliile unui călugăr zen de rang înalt.
78 Se consideră că eliberarea de păsări la o ceremonie funerară contează ca
o „faptă bună” care va infuența evoluția ulterioară a sufetului.
 Șoferul spera pesemne să găsească vreun client la ieșirea de
la spectacol.
„Niște dansuri.”
„Ah?… Oare cât o costa să dai drumul la atâtea pasări?…
„La urma urmei, să te întâlnești cu un convoi funerar o f de
rău-augur… ”
Se auzi un zgomot de bătăi de aripi. Zdruncinate la pornirea
camionului, păsările se agitau.
„Ba e semn bun! Se spune chiar că n-ar f altul mai bun ca
ăsta!”
Ca și cum și-ar f întărit spusele și cu mașina, șoferul se
strecură afară din convoiul funerar și începu să-l depășească pe
partea dreaptă.
„Ciudat! Exact pe dos!” Râse, dar își zise că e natural ca
oamenii să se f obișnuit să gândească în felul ăsta.
Deși se ducea s-o vadă dansând pe Chikako, era normal ca,
frământat de astfel de lucruri, să nu se poată aduna. Decât să
întâlnească o procesiune funebră, mult mai de rău-augur era să
lase acasă la el cadavre de animale.
„Când ne întoarcem acasă, chiar în seara asta, să nu uiți să
arunci kiku'itadaki79. Cred că mai sunt încă în oshiire-ul80 de la
etaj”, spuse servitoarei de parcă ar f scuipat cuvintele.
Trecuse deja o săptămână de când murise perechea de
kiku'itadaki. Deoarece nu-i venea deloc să-i scoată din colivie, o
băgase cu totul în oshiire și o lăsase acolo. Era vorba de oshiire-
ul din față, imediat ce urcai scara. Deși atunci când avea
musafri scoteau sau băgau la loc pernele sub colivie, și el, și
servitoarea neglijaseră să arunce corpurile păsărilor, iar acum
se obișnuiseră deja cu ele.
Kiku'itadaki face parte, împreună cu higara, kogara,
misosazaiy koruri și enaga, dintre cele mai mici păsări crescute
în captivitate81. Partea sa superioară este verde-olive, cea
79 Cea mai mică pasăre din Japonia. Trăiește în zonele subalpine acoperite
de păduri de conifere.
80 Spațiu delimitat cu uși glisante, integrat în structura caselor japoneze și
care servește ca dulap. În el se țin saltelele și așternuturile, dar și haine,
pernele folosite ziua etc..
81 Foarte multe dintre aceste păsări nu au corespondent în Europa. Higara
aduce vag cu pițigoiul-cărbunar, enaga cu codobatura, iar misosazai cu
ochiul-boului, dar astfel de echivalări mai mult derutează decât lămuresc,
întrucât este vorba de specii diferite.
inferioară galben-cenușiu deschis, gâtul îi bate de asemenea în
gri, iar aripile au marginile galbene și două dungi albe. Pe
creștet au o linie galbenă înconjurată de o dungă neagră lată.
Atunci când pasărea își umfă penele, linia iese bine în evidență
și arată exact ca petalele unei crizanteme 82 galbene. La mascul,
galbenul acesta bate în portocaliu-închis. Deși foarte drăguț -
are un șarm comic în ochii rotunzi și, mereu vioi, aleargă dintr-o
parte în alta pe tavanul coliviei -, lasă o impresie de distincție.
Pentru că vânzătorul de păsări i le adusese într-o seară, le
pusese imediat pe raftul afat în penumbră al altarului shintoist,
dar când nu după multă vreme le privi, cele două păsărele
dormeau chiar frumos. Își băgaseră capul una în penele
celeilalte și deveniseră ceva rotund, ca un ghem de lână. Nu mai
puteai să-ți dai seama care e una și care e cealaltă.
Celibatar la aproape patruzeci de ani, simți cum îl învăluie o
căldură copilărească și, în picioare pe măsuță, privi îndelung
spre raftul altarului.
Începu să se întrebe unde, în ce țară s-ar putea găsi în rândul
oamenilor o pereche care, fe și la prima dragoste a tinereții, să
doarmă atât de frumos. Simți dorința să privească somnul
păsărelelor împreună cu cineva, dar n-o chemă pe servitoare.
Chiar de a doua zi luă obiceiul să așeze colivia pe măsuță în
timp ce mânca și să le privească. În general, nu se despărțea de
vreunul dintre animalele favorite nici măcar când avea musafri.
Fără să dea mare atenție spuselor interlocutorului, dădea de
mâncare cu gesturi ample câte unui pui de măcăleandru,
lăsându-se absorbit de dresajul păsării, sau strivea cu răbdare
puricii unui câine de rasă Shiba83 ținut pe genunchi:
„Câinii Shiba au o latură fatalistă; îmi plac mult. Fie că-l țin
așa pe genunchi, fe că-l pun să stea în colțul camerei, stă
uneori nemișcat și o jumătate de zi!”
Se întâmpla deseori să nu mai arunce nici o privire către
vizitator până când acesta se ridica să plece.

82 Kiku înseamnă crizantemă. Numele păsării s-ar putea traduce textual

prin „primire de crizanteme”. Dar foarea este asociată în Japonia cu
înmormântările.
83 Rasă japoneză de câini, de talie mică și cu părul scurt, folosită inițial la
vânătoarea de iepuri. Specie rară și ocrotită în Japonia.
 Vara, dădea drumul unor puieți de crap și de hime-daka84 în
vasul de sticlă de pe masa din salon:
„O f poate din cauza vârstei, dar îmi displace tot mai mult să
mă văd cu bărbați. Bărbații chiar mă agasează. Mă obosesc
imediat. Și la masă, și în călătorie, nu pot avea ca parteneri
decât femei.”
„Atunci, de ce nu te căsătorești?”
„Păi, nici asta nu merge, mie îmi plac femeile cu un aer
distant. Îmi e cel mai ușor să am de-a face cu ele, prefăcându-
mă că nu le remarc răceala. Și pe servitoare le angajez numai
dacă au o atitudine cât mai distantă.”
„Vasăzică, de-asta crești animale!… ”
„Animalele nu sunt lipsite de sentimente… Dacă n-aș avea
lângă mine ceva viu, care să se miște, n-aș putea suporta
singurătatea.”
Spunea acestea cu gândul în altă parte și, privind intens
refexele multicolore de pe solzii puilor de crap care se jucau în
acvariu - ia te uită, ce lume de lumină într-un volum de apă așa
restrâns! -, uita complet de musafr.
Cum făcea rost de vreo specie nouă, negustorul i-o aducea
fără să-l mai întrebe. Avea uneori în biroul său și treizeci de
feluri de păsări.
„E păsărarul! Iar a venit?!… ” protesta servitoarea.
„Ei, lasă! Mai e altceva așa de ieftin care să mă bine-dispună
patru-cinci zile?”
„Da, dar domnul nu face altceva decât să se uite la păsări cu
o expresie atât de serioasă!…”
„Asta te neliniștește?! Ai impresia că o să înnebunesc cumva?
Te simți singură cu atâta tăcere în casă?”
Dar, în ceea ce-l privea, timp de două-trei zile după sosirea
noilor păsări avea un sentiment total de prospețime a vieții. Era
cuprins de recunoștință față de Cer și de Pământ! El însuși era
probabil de vină, dar cu fințele umane nu i se întâmpla
niciodată așa ceva. Prin faptul că păsărelele se mișcau pline de
viață, percepea mult mai ușor minunea Creației decât din
frumusețea scoicilor sau a forilor. Chiar ajunse în colivie, micile
fințe își arătau din plin bucuria de a trăi. Mai cu seamă erau
astfel cei doi kiku'itadaki, mici și jucăuși.

84 Pește mic, de culoare roșu-gălbui deschis (familia Cyprinodontidae).

 Însă, după vreo lună, când le punea mâncare, unul dintre ei
zbură din colivie. Servitoarea se zăpăci complet și îl lăsă să
zboare în arborele de camfor de deasupra magaziei. Frunzele
copacului erau scăldate în roua dimineții. Cele două păsări, una
înăuntru și alta afară, se chemau reciproc cu glas puternic. El
puse imediat colivia pe acoperișul magaziei, iar alături o prăjină
unsă cu clei. Dar, deși cânta întruna tot mai trist, pe la amiază
pasărea fugară își luă zborul către depărtări. Cei doi kiku'itadaki
fuseseră aduși din munții Nikko 85. Cel rămas era femela. Pentru
că dormeau în felul acela, ceru insistent un mascul păsărarului.
El însuși bătu toate magazinele de păsărele, dar nu fu chip să
găsească unul. După o vreme, negustorul îi mai obținu o
pereche de la țară. Dar el spuse că nu vrea decât masculul.
„Erau o pereche, așa mi-au fost aduși! N-are rost să țin doar
unul dintre ei în magazin. O să vă dau femela pe gratis!”
„Bine, da' o să se înțeleagă toate trei?”
„Desigur! Dacă puneți patru-cinci zile coliviile una lângă alta,
se vor obișnui!”
Însă el, nerăbdător ca un copil cu o jucărie nouă, nu putu să
aștepte. Cum plecă acasă negustorul, imediat mută cele două
păsări noi în colivia celei vechi. Agitația produsă fu mult mai
mare decât și-ar f putut închipui. Cele două nou-venite nu se
opreau o clipă pe stinghie, ci zburau dintr-un capăt în celălalt al
coliviei. Cea veche, paralizată de frică pe fundul cuștii, privea
îngrozită mișcările de deasupra ei. Cele două se chemau mereu,
ca un cuplu în pericol. La toate trei le băteau inimile cu putere.
Încercând să le bage în oshiire, cuplul se reuni, deși mai piuia,
dar femela singură se ținu deoparte și nu se liniști.
Văzând că nu merge, le puse în colivii separate, dar, uitându-
se la cuplu, i se făcu milă de pasărea singură. Și atunci, puse
femela veche împreună cu masculul. Acesta începu să se strige
cu soața lui și nu se apropie deloc de cealaltă, însă sfârși prin a
adormi alături de ea. În seara celei de-a doua zile, când le puse
pe toate trei într-o singură colivie, tumultul nu mai fu chiar așa
de mare. Două dintre ele băgându-și capul în penele celei de-a

85 Grup de munți vulcanici din zona orașului Nikko, în prefectura Tochigi

(la nord față de Tokyo). Se distinge acolo perechea formată din Nantaisan
(„Muntele masculin”) de 2484 m și Nyohosan („Muntele feminin”) de 2483
m.
treia, dormiră toate formând un fel de sferă. Puse colivia lângă
pernă și se culcă și el.
Dar în dimineața următoare, la trezire, două dintre ele
dormeau ca un ghem cald de lână, în timp ce a treia zăcea
moartă sub stinghie, pe fundul cuștii, cu aripile pe jumătate
desfăcute, cu picioarele întinse și cu ochii ușor deschiși. Ca și
cum n-ar f trebuit să le lase pe celelalte să-l vadă, scoase ușor,
cu grijă cadavrul și-l aruncă în lada de gunoi fără să-i spună
servitoarei. Se gândea că omorâse pasărea cu cruzime.
„Care o f murit oare?” Privea întruna spre colivie, dar, contrar
așteptărilor, se părea că în viață rămăsese femela veche. Ținea
mai mult la cea pe care o crescuse de ceva timp decât la cea
sosită cu două zile înainte și poate că această înclinație îl făcea
să gândească astfel. Își urî foarte tare propria lipsă de
imparțialitate, el care nu avea o familie.
„Dacă e să discriminezi după cum simți, la ce să mai trăiești
cu animale?! Pentru asta sunt foarte buni și oamenii!”
Se consideră că kiku'itadaki sunt foarte delicați și pot muri din
orice. Dar, după acest eveniment, cele două exemplare ale sale
nu mai avură nici un fel de probleme.
Anunțată de obținerea unui pui de sfrâncioc prins prin
braconaj, se apropia perioada în care nu mai putea ieși din casă,
deoarece trebuia să hrănească diverșii pui de pasăre trimiși de
la munte. Scoase un lighean pe verandă și, în timp ce îmbăia
păsările, câteva fori de glicină se scuturară în apă.
Pe când curăța coliviile de excremente ascultând bătăile de
aripi în apă, de dincolo de gard se auzi gălăgia produsă de
câțiva copii și, cum se înțelegea din discuție că își făceau griji
pentru viața vreunui animal mic, se întrebă dacă nu cumva puiul
de foxterier sârmos ieșise din curtea interioară. Se înălță pe
vârfuri să vadă peste gard: era vorba de un pui de ciocârlie. Încă
nu se putea ține bine pe picioare și se târa sprijinindu-se pe
aripile fragile în mijlocul locului pentru gunoaie. Ce-ar f să-l ia și
să-l crească, se gândi el imediat.
„Ce-a pățit?”
 „L-au aruncat cei care stau acolo”, răspunse un școlar
arătând către o casă cu niște paulownia 86 de un verde violent.
„O să moară!”
„Mda, o să moară.”
Și se îndepărtă de gard cu indiferență.
În acea casă creșteau trei sau patru ciocârlii. Probabil se
descotorosiseră de un pui fără nici un viitor ca pasăre
cântătoare. N-avea nici un rost să culeagă un exemplar
handicapat: compasiunea sa buddhistă se risipi pe loc.
Sunt păsări la care nu se poate distinge sexul cât timp sunt
mici. Păsărarul aduce de la munte toți puii dintr-un cuib, așa
cum îi găsește, dar aruncă femelele pe măsură ce le poate
recunoaște. Deoarece nu cântă, acestea nu se vând. E natural
ca dragostea pentru animale să te împingă treptat să cauți
exemplarele cele mai reușite, dar asta, pe de altă parte, face o
astfel de cruzime greu de evitat. El avea tendința să-și dorească
toate animalele de companie pe care îi cădeau ochii, dar își
dăduse seama din experiență că această frivolitate era în cele
din urmă echivalentă cu indiferența și considera că va duce la o
degradare a propriului său sentiment al vieții. Iar acum, fe că
era vorba de un câine splendid sau de un exemplar remarcabil
de pasăre, refuza să îl ia chiar și rugat dacă fusese crescut de
altcineva.
De-asta îmi displac fințele umane, își făcea el, singuraticul, o
teorie proprie. Dacă ești căsătorit, dacă ai părinți, copii sau frați,
nu poți să tai ușor legăturile cu o rudă, chiar greu de suportat, și
ești nevoit să te resemnezi să o suporți. Pe deasupra, fecare
posedă ceea ce se cheamă un ego.
Mai mult decât atât, era de părere că a face o jucărie din
viața și biologia animalelor și de a le crește artifcial, într-un
mod deformat, având ca scop o matriță ideală, este ceva de o
puritate tristă, o detașare de ordin divin. Pe cruzii protectori ai
animalelor care urmăresc cu frenezie doar o rasă mai pură, el îi
tolera cu un zâmbet disprețuitor, ca pe un simbol tragic al
acestei lumi, precum și al finței umane.

86 Paulovnia este un gen de 6 – 17 specii (funcție de autoritatea

taxonomică) de plante din familia monogenerică Paulowniaceae, înrudită și
uneori inclusă în familia Scrophulariaceae. Este nativă în China, Laos și
Vietnam și foarte cultivată în alte părți din Asia de Est, mai ales în Japonia și
Coreea.
 Într-o seară de noiembrie din anul precedent apăruse la el
acasă negustorul de câini. Avea un aspect de mandarină
zbârcită, probabil din cauza vreunei boli cronice de rinichi.
„Tocmai am făcut o prostie teribilă. După ce-am intrat în parc,
i-am dat drumul din lesă, dar cu ceața asta nu prea se vede bine
și am scăpat-o din vedere doar foarte puțin, însă a fost de ajuns
ca s-o găsesc cu un câine vagabond călare pe ea. I-am despărțit
imediat și i-am tot dat picioare-n burtă, jigodia, până n-a mai
știut de ea, nu se poate, mi-am zis, dar dimpotrivă, ironia e că în
astfel de cazuri de obicei efectele se produc… ”
„Ai fost neglijent. Doar ești de meserie!… ”
„Da, mi-e așa de rușine, încât nici nu pot să o povestesc
cuiva! Jigodia, într-o clipă m-a făcut să pierd patru-cinci sute de
yeni87!” Buzele galbene ale negustorului de câini se contractau
spasmodic.
Dobermanul în cauză, curajos din fre, își ținea capul plecat cu
un aer umil și doar arunca pe furiș câte o privire speriată către
bolnavul de rinichi. Ceața învăluise totul.
Femela aceasta urma să fe vândută datorită intermedierii
sale. Oricum, dacă odată ajunsă la cumpărător ar f născut niște
bastarzi, creditul său ar f fost grav compromis. Dar, în ciuda
faptului că îi atrase atenția negustorului, acesta, având se pare
probleme fnanciare, după un timp vându animalul fără să i-l
mai arate și lui. Cum era de așteptat, după încă două-trei zile,
cumpărătorul veni cu câinele la el acasă. În a doua seară după
ce-l primise, născuse pui morți.
„Se auzeau niște gemete de durere și, când servitoarea a
deschis oblonul și s-a uitat, își mânca puii sub verandă. S-a
speriat și, cum erau de-abia zorii, nu știe bine câți pui au fost,
dar a văzut cum îl înghițea pe ultimul. Am chemat imediat
veterinarul, care ne-a explicat că un negustor nu vinde niciodată
o femelă cu pui de rasă fără să spună nimic; probabil a avut de-
a face cu vreun câine vagabond, a fost lovită sălbatic cu
picioarele sau bătută și după asta a adus puii pe lume. Nașterea
nu a fost deloc normală. Sau poate e un câine cu năravul de a-și
mânca progenitura. Așa că cei de acasă, foarte indignați, mi-au
spus să-l duc înapoi. Un câine care a suportat așa ceva e demn
de milă!”

87 O sumă foarte mare pentru acea epocă.

 „Ia să vedem”, făcu el indiferent și, ridicând animalul în brațe,
îi palpă mamelele. „Asta e un câine care a mai alăptat. De data
asta a născut pui morți și de-asta i-a mâncat.” Cu toate că era
înfuriat de incorectitudinea negustorului și simțea compasiune
pentru câine, în timp ce vorbea fgura îi rămăsese nepăsătoare.
I se întâmplase și lui să se nască niște pui bastarzi.
Chiar și în călătorie, dacă avea vreun bărbat ca însoțitor, nu
împărțea niciodată camera cu el. Îi displăcea și să găzduiască
vreunul la el în casă și nu accepta studenți 88. Fără vreo legătură
cu sentimentul dezagreabil provocat de bărbați, alesese ca și în
cazul câinilor să nu crească decât femele. Un mascul, dacă nu e
excepțional, nu are trecere pentru reproducere. Costă mult să-l
cumperi, apoi trebuie să-i faci publicitate ca unui actor de flm,
așa că popularitatea lui e foarte schimbătoare. Te trezești
implicat în conficte legate de importul raselor și totul se
transformă într-un fel de joc de noroc. Fusese odată la un
crescător de câini, unde i se arătase un terier japonez faimos ca
mascul reproducător. Toată ziua stătea tolănit pe o saltea de la
etaj. Era sufcient să fe luat în brațe și coborât la parter - asta
devenise un obicei -, că își și închipuia că sosise o femelă. Parcă
era o prostituată versată. Pentru că avea părul scurt și organul,
extrem de dezvoltat, era perfect vizibil, chiar și el își feri privirile
și avu o senzație aproape lugubră.
Dar nu pentru că l-ar f deranjat astfel de lucruri nu creștea el
masculi, ci pentru că, mai mult decât orice, se bucura de
nașterea și creșterea puilor de câine.
Se întâmplase cu o femelă de terier Boston cam ciudată. La
vremea încrucișării o legaseră, dar ea tăiase cureaua, săpase pe
sub gard, rupsese cu dinții grilajul vechi de bambus și rătăcise
un timp, așa că era limpede că va naște corcituri. Cu toate
astea, când servitoarea veni să-l trezească, el se sculă de parc-
ar f fost doctor.
„Adu-mi o foarfecă și niște vată! Apoi taie repede funiile de
paie de la butoiul cu sake.”
Solul din curtea interioară era colorat de soarele acelei
dimineți de iarnă timpurie, ceea ce crea o atmosferă de vagă
prospețime. Cățeaua era culcată undeva la soare, iar din burtă
începuse să-i iasă un sac ca o vânătă. Văzând-o cum dă slab din
88 Exista obiceiul ca unii studenți, în loc de chirie, să preia o parte din
sarcinile unui servitor.
coadă în chip de scuză, privind în sus cu aerul că i s-ar plânge,
el simți deodată un fel de remușcări.
Câinele ăsta fusese pentru prima dată în perioadă de rut, iar
corpul nu-i era încă bine format. În consecință, privirile îi trădau
nedumerirea față de ce i se întâmpla. „Ce s-o întâmpla oare
acum cu trupul meu?! Nu-mi dau seama ce, dar nu e deloc
plăcut. Ce-ar trebui oare să fac?!” Era puțin intimidată, dar se
lăsa cu toată inocența în grija altora, dând impresia că nu se
simte deloc responsabilă pentru propria-i situație.
De aceea, el și-o reaminti pe Chikako cu zece ani înainte. Pe
vremea aceea, când i se vânduse lui, avea exact aceeași
expresie.
„E adevărat că, dacă faci meseria asta, ajungi treptat să nu
mai simți?”
„Nu e chiar imposibil, dar dacă întâlnești pe cineva pe care
să-l iubești… Pe deasupra, dacă ai doar doi sau trei obișnuiți, nu
i-aș zice « meseria asta »!”
„Pe tine te iubesc foarte mult!”
„Și totuși tu nu…”
„Nu-i adevărat!”
„Așa să fe oare?…”
„Când o să mă căsătoresc, o să se știe!”
„Mda, o să se știe.”
„Ce ar trebui să fac?”
„Tu cum erai?”
„Dar soția ta, ea cum a fost?”
„Păi…”
„Spune-mi, spune-mi!”
„Nu am nici o soție!”
Și privi surprins la fața ei extrem de serioasă.
Pentru că se aseamănă, de-aia-mi fac reproșuri, își zise el
luând câinele în brațe și punându-l într-o cutie unde să nască.
Imediat apăru un pui învelit într-un sac, dar mama lui nu
părea să știe ce-ar trebui să facă. Sfâșie el sacul cu foarfeca și
tăie cordonul ombilical. Următorul sac era mare, iar în lichidul
tulbure verzui se zăreau doi gemeni de o culoare cadaverică. El
îi împachetă rapid în hârtie de ziar. Se născură apoi alți trei,
fecare separat. Al șaptelea și ultimul mișca în sacul său, dar era
plin de riduri. El îl privi o clipă, apoi îl înfășură prompt într-un
ziar, așa cum era.
 „Aruncă-i undeva. În Occident, puii sunt sonați, cei nereușiți
sunt omorâți. Astfel se obțin câini frumoși, dar japonezii sunt
prea sentimentali pentru asta… Dă-i mamei să mănânce un ou
crud!”
Se spălă pe mâini și se băgă din nou în așternut. Deborda de
bucuria că adusese pe lume niște sufete, în așa măsură că ar f
ieșit să se preumble prin oraș. Uitase că omorâse el însuși unul
dintre pui.
Însă într-o dimineață, când de-abia se trezise, unul dintre pui
era mort. Apucându-l cu vârfurile degetelor, îl băgă în kimono și
se descotorosi de el cu ocazia plimbării de dimineață. După încă
două-trei zile, găsi încă unul rece. Pentru a face culcușul, mama
lui răsturnase paiele cu ghearele și-l acoperise. Puii nu aveau
încă forța să dea singuri paiele la o parte. Iar femela nu îi apuca
în gură ca să-i scoată de acolo, ba chiar se culca ea însăși peste
paie. În timpul nopții, puii mureau sau striviți, sau de frig. Era la
fel ca în cazul femeilor stupide care își înăbușă copiii
strângându-i la sân.
„Hm, încă unul mort!” Băgând indiferent în kimono al treilea
cadavru, fuieră ca să-și cheme câinii și se duse cu ei în parcul
din apropiere. Dar văzând terierul Boston care alerga vesel, cu
aerul că habar n-are că și-a omorât puiul, își aduse iarăși brusc
aminte de Chikako.
La nouăsprezece ani, fusese dusă de un speculant la Harbin,
unde luase timp de trei ani lecții de dans de la un rus alb.
Bărbatul, dând greș în mai tot ce întreprinsese și pierzându-și se
pare forța de a lupta cu viața, o angaja pe Chikako într-o trupă
de muzicieni care făcea turnee în Manciuria, dar, în cele din
urmă, ajunseră amândoi înapoi în țară. De îndată ce se acomoda
puțin la Tokyo, Chikako se debarasă de afacerist și se căsători
cu un pianist acompaniator cu care călătorise din Manciuria. Și
ajunse să urce pe scenă peste tot, organizându-și propriile
spectacole de dans.
În acea vreme el se număra printre personalitățile care se
învârteau în diverse cercuri muzicale, dar nu atât pentru că
înțelegea muzica, ci mai degrabă doar pentru că subvenționa
lunar o anumită revistă de specialitate. Frecventa însă
spectacolele, ca să discute nimicuri cu cunoscuții. A văzut-o pe
Chikako dansând. S-a simțit atras de decadența barbară a
trupului ei. Cum naiba, ce secret o readusese la viață într-o
asemenea sălbăticie? Și, comparând-o mental cu cea care
fusese cu șase-șapte ani înainte, nu-și putea reține uimirea. Se
întreba chiar cum de nu se căsătorise cu ea atunci.
Totuși, la al patrulea spectacol de dans, trupul ei îi păru mai
greoi și mai lipsit de vitalitate. Se repezi hotărât în cabina ei.
Fără să-i pese că de-abia se demachia, îmbrăcată încă în
costumul de dans, o apucă de o mânecă și o duse în zona
semiobscură din spatele scenei.
„Dă-mi drumul! Mă dor sânii, chiar și dacă-i atingi foarte
ușor!”
„Nu se poate așa ceva! Ai făcut o prostie!”
„Bine, da’ mie mi-au plăcut dintotdeauna copiii! Chiar am vrut
mereu să am unul al meu!”
„Îți arde să-l crești?… Cum o să supraviețuiești în arta ta cu
slăbiciuni de-astea femeiești?! Ce-o să te faci de-acum încolo cu
un copil? Pricepe odată!”
„Bine, da’ n-am avut ce să fac!… ”
„Vorbești prostii! Crezi că o artistă poate să reziste dacă face
totul ultracorect? Bărbatul tău ce zice?”
„Se bucură și-l îndrăgește deja!”
„Hm!”
„După toate câte le-am făcut pe vremuri, sunt atât de
bucuroasă să am un copil acum!”
„Ar trebui să renunți la dans!”
„Ah, asta nu!”, exclamă ea cu o violență neașteptată, așa că
el tăcu.
Însă Chikako nu mai avu și alt copil. Chiar și acesta nu mai fu
văzut după un timp lângă ea. Poate din acest motiv, viața ei
conjugală se întunecă și se deteriora treptat. Astfel de zvonuri
ajunseră și până la el.
Chikako nu putea f atât de naivă în legătură cu copilul ei, ca
terierul Boston.
În ce privește cățeii, el ar f putut să-i salveze dacă ar f
încercat. După moartea primului, dacă ar f tăiat paiele mai
mărunt, sau dacă ar f pus o pătură peste paie, ceilalți n-ar mai
f pățit la fel. El știa bine asta. Însă chiar și ultimul rămas a
sfârșit la fel cu cei trei frați ai săi. El nu dorea moartea cățeilor.
Dar nici nu găsea necesar ca ei să trăiască. Era atât de
indiferent doar pentru că aceștia erau bastarzi.
 Uneori câte un câine vagabond se lua după el. Obișnuia ca, în
timp ce mergea spre casă, să discute cu câinele cât era drumul
de lung, iar odată ajuns, să îi dea de mâncare și să-l lase să
doarmă într-un culcuș cald. Recompensa astfel ceea ce
considera el a f capacitatea acestor animale de a-i simți
bunătatea inimii. Însă după ce a început să crească el însuși
câini, nici măcar nu-și mai întorcea privirile către corciturile de
pe stradă. În ce-i privea pe oameni, era absolut la fel - disprețuia
familiștii care erau în rând cu lumea, dar își ridiculiza totodată și
propria singurătate.
Cu puiul de ciocârlie tot așa fusese. Impulsul buddhist de a-l
salva și de a-l crește se risipise imediat; nu putea decât să
abandoneze un pui fără valoare, astfel că îl lăsă în seama
jocurilor crude ale copiilor.
Însă, în scurtul interval cât se uitase la puiul de ciocârlie, cei
doi kiku'itadaki făcuseră o baie mult prea lungă.
Surprins, scoase coșulețul din lighean, dar cele două păsări
zăceau nemișcate pe fundul său, ca o cârpă udă. Când îi ridică
pe palme, începură să-și miște convulsiv picioarele.
„Ah, ce bine, încă trăiesc!” Recăpătând curaj, luă corpurile
care, reci până în profunzime și cu ochii închiși, nu păreau că
mai pot f resuscitate și le ținu la cald deasupra hibachi89-ului.
Mai adăugă mangal și o puse pe servitoare să facă vânt. Din
pene se ridică abur. Micile făpturi se mișcară spasmodic. Se
gândi că în căldura care le dogorea din corp vor găsi energia să
lupte cu moartea, dar cum nici el nu mai suporta să-și țină
mâinile acolo, așternu un ștergar pe fundul coșului, așeză
păsările pe el și ținu coșul deasupra focului. Ștergarul începu să
capete o nuanță maronie. Cu toate că păsărelele începură să-și
deschidă aripile cu mișcări bruște și să se rostogolească, nu
reușiră să se ridice în picioare și închiseră din nou ochii. Aveau
penele complet uscate. Dar când le îndepărtă de foc, rămaseră
culcate și nu mai păreau să fe vii. Servitoarea se duse să
întrebe la casa unde creșteau ciocârliile și i se spuse că, atunci
când păsările sunt slăbite, e bine să li se dea ceai și să fe
învelite în vată. El le înfășură în niște bumbac absorbant și,
ținându-le în ambele mâini, le introduse ciocul în ceaiul răcit în
prealabil. Păsările băură. Apoi, când le puse aproape niște hrană

89 Vas în care se pun cărbuni aprinși și care servește la încălzit.

specială, întinseră gâtul și ciuguliră puțin. „Uite, au revenit la
viață!”
Era o bucurie plină de prospețime. Își dădu seama că îi luase
patru ore și jumătate ca să salveze păsărelele.
Însă nici unul dintre kiku'itadaki nu reuși să stea pe stinghie,
indiferent cât încercară. Se părea că nu pot deschide ghearele. Îi
luă în mână și îi palpă: degetele picioarelor erau contractate și
țepene. Arătau gata-gata să se frângă ca niște crenguțe uscate.
„Oare nu cumva domnul i-a ars puțin mai înainte?” întrebă
servitoarea.
Într-adevăr, culoarea picioarelor era oarecum schimbată. „Am
făcut-o lată!” își zise și se înfurie și mai tare:
„Cum puteau să-și ardă picioarele, când au fost sau între
mâinile mele, sau pe ștergar?!… Dacă mâine nu-și revin, să te
duci la magazinul de păsări să întrebi ce trebuie făcut.”
Se încuie la el în birou și încălzi picioarele păsărelelor
introducându-le în gură. Senzația de pe limbă aproape că-l făcea
să verse lacrimi de compasiune. Nu după mult, transpirația
palmelor începu să le umezească penajul. Ținute în salivă,
degetele păsărilor deveniră o idee mai fexibile. Deoarece
păreau extrem de fragile, gata să se rupă la orice tratament mai
brutal, mai întâi întindea el cu grijă câte o gheară și încerca să
facă pasărea să se agațe de propriul său deget mic. Apoi le
introduse iarăși picioarele în gură. Îndepărtă stinghia și puse pe
fundul coliviei hrană într-o farfurioară, dar păsărilor le era încă
mult prea greu să mănânce ținându-se pe piciorușele lor
bolnave.
„Și negustorul de păsări zicea că s-ar putea ca domnul să le f
ars picioarele”, raportă servitoarea a doua zi la întoarcere. „Mai
spunea că li se pot încălzi cu ceai, dar că, de obicei, păsările își
vindecă singure picioarele, cu ciocul.”
Într-adevăr, păsărelele își ciuguleau întruna degetele de la
picioare sau trăgeau de ele cu ciocul. Parcă zicând „Hei,
piciorule, ce-ai pățit? Ține-te bine!”, loveau pline de vigoare, cu
energia unei ciocănitori. Încercară cu curaj să se ridice, în ciuda
beteșugului. La vederea optimismului micilor fințe cu trupul în
parte bolnav, te gândeai că multe minuni mai sunt pe lume și-ți
venea să le încurajezi cu voce tare.
Le cufundă picioarele și în ceai, dar în gura unui om efectul
era mult mai evident.
 Cei doi kiku'itadaki nu prea fuseseră învățați cu oamenii și,
până acum, dacă îi lua în mână, pieptul le tresaltă puternic,
parcă străbătut de valuri, dar, la o zi sau două de când le
fuseseră afectate picioarele, se obișnuiră să-i stea în palmă și nu
numai că nu le mai era frică, dar cântau vesel și ajunseră chiar
să și mănânce. Asta stârnea și mai mult mila.
Totuși îngrijirile sale nu avură nici un rezultat, iar el deveni tot
mai puțin interesat. În dimineața zilei a șasea, cu degetele de la
picioare chircite și acoperite de găinaț, cuplul de kiku'itadaki
zăcea mort, într-un deplin acord.
Moartea unei păsărele e ceva complet neînsemnat. De cele
mai multe ori îi descoperi pe neașteptate cadavrul dimineața în
colivie.
Prima dată când s-a întâmplat la el acasă, a fost cu un păun.
Într-o noapte, perechii îi fuseseră smulse cozile de către niște
șobolani, iar cușca era mânjită cu sânge. Masculul trecu a doua
zi pe lumea cealaltă. În ce privește femela însă, deși muriră rând
pe rând, cine știe din ce cauză, toți masculii puși împreună cu
ea, mai trăi încă destul de mult timp, așa cum era, cu fundul
roșu ca la o maimuță. Până la urmă însă, slăbi treptat și muri si
ea.
„Păunii nu par a se simți bine aici la mine. Am renunțat să-i
mai cresc.”
Încă de la început nu-i plăcuseră păsările preferate de fete,
cum ar f păunul. Decât păsările în stil occidental, hrănite cu
semințe, iubea mult mai mult sobrietatea celor japoneze, care
mâncau hrană sub formă de păstăi90. Nici dintre păsările
cântătoare nu-i plăceau cele cu cânt strălucitor, precum canarii,
privighetoarea sau ciocârlia. Ținuse păuni numai pentru că
negustorul de păsări îi făcuse cadou. Pentru că unul murise,
cumpărase mereu altul în loc - asta era toată povestea.
Și în cazul câinilor, dacă, de exemplu, ai crescut la un
moment dat collie, o să dorești apoi să ai aceeași rasă. Aspiri la
o femeie care seamănă cu propria mamă. Iubești o femeie care
seamănă cu prima dragoste. Vrei să te căsătorești cu o femeie
care seamănă cu soția care ți-a murit. Nu e același lucru?
Zicându-și că a trăi împreună cu animalele înseamnă să dorești

90 Hrana specială despre care se vorbește de mai multe ori aici (surie) este
o pastă obținută dintr-un amestec de pești mici de râu, făină de orez, tărâțe
și zarzavaturi.
să fi singur și mult mai liber în aroganța ta, renunță să mai
crească păuni.
Codobatura moartă la un timp după păuni, cu verdele ei
gălbui de pe părțile laterale și cu galbenul de pe piept, în plus cu
silueta ei subțire și blândă, îi amintea de atmosfera unei păduri
rare de bambus. Era obișnuită cu el și, chiar dacă nu-i era
foame, mânca totuși cu plăcere dacă o punea pe degetul lui,
dând ușor din aripile semideschise și ciripind adorabil. Îi
ciugulea în glumă chiar și alunițele de pe față. De aceea a lăsat-
o liberă în salon, dar ea s-a ghiftuit până n-a mai putut cu resturi
de senhei91 sărat și a murit. Se gândi să cumpere o alta, dar în
cele din urmă renunță și aduse în colivia goală un măcăleandru,
specie cu care nu mai avusese de-a face.
Însă, poate pentru că fusese vina lui în cazul perechii de
kiku’itadaki și când aproape îi înecase, și când le îmbolnăvise
picioarele, rămăsese cu un atașament față de ele. Imediat,
vânzătorul de păsări îi aduse o altă pereche. Am putea spune că
sunt niște fințe de dimensiuni foarte mici, dar și pentru acestea,
din nou, deși le supraveghease acum fără să se îndepărteze de
lighean, rezultatul băii fusese același.
Când a scos colivia din lighean, deși tremurau din tot corpul
cu ochii închiși, în măsura în care se țineau totuși pe picioare, se
găseau într-o stare mai bună decât precedentele. Acum însă
putea f atent să nu le ardă picioarele.
„Iarăși am făcut-o! Aprinde focul!” spuse el calm, deși cu un
aer cumva rușinat.
„Totuși, domnule, ce-ar f dacă le-ați lăsa să moară?!”
El fu întru câtva derutat, de parcă atunci s-ar f trezit.
„Bine, da’, știind ce s-a-ntâmplat data trecută, le pot salva
fără nici o greutate!”
„Chiar dacă scapă, n-o să mai trăiască mult! Și mai 'nainte, cu
picioarele în halul ăla, îmi ziceam c-ar f bine să moară cât mai
repede!”
„Bine, da’ ar putea scăpa!”
„Ar f mai bine să le lăsați să moară liniștite!”
„Așa deci?”
Simți o slăbiciune fzică în tot corpul, ca pe punctul de a
leșina. Urcă în tăcere în biroul de la etaj, puse colivia la
91 Un fel de prăjiturele (crackers), banale în Japonia, făcute din pastă de
orez prăjită cu sos de soia.
fereastră, în bătaia soarelui și privi absent cum viața îi părăsea
treptat pe cei doi kiku’itadaki.
Încă mai spera ca, datorită luminii soarelui, păsărelele să-și
revină. Însă, în mod straniu, se simțea trist și, contemplându-și
plictisit starea demnă de milă, nu se mai simțea în stare să facă
atâta vâlvă pentru salvarea vieții micilor fințe, ca data trecută.
Când în cele din urmă încetară să mai sufe, scoase cadavrele
ude ale păsărelelor din colivie și le ținu un timp în palmă. Dar
apoi le băgă la loc și înghesui colivia în oshiire. Coborî direct la
parter și îi spuse doar în treacăt servitoarei:
„Să știi c-au murit!”
Fiind atât de mici, kiku'itadaki sunt extrem de fragili. Tot atât
de mici însă, enaga, misosazai, higara și altele o duceau foarte
bine la el acasă. Poate că într-o casă unde a murit un păun,
devine greu pentru alți păuni să mai trăiască, și poate din
aceeași cauză omorâse el în două rânduri cu baia păsărelele
acelea - îi treceau lui prin cap tot felul de gânduri fataliste.
Râzând, îi spuse servitoarei:
„Am terminat-o defnitiv cu kiku'itadaki. Se duse și se întinse
pe jos în living, se lăsă tras destul de tare de păr de către
cățeluși, apoi alese din cele șaisprezece-șaptesprezece colivii
înșirate acolo pe cea cu bufnița și urcă cu ea în birou.
Privindu-i fața, bufnița își rotunji furioasă ochii și începu să-și
întoarcă întruna capul ba într-o parte, ba în alta, să
clămpănească din cioc și să pufnească. Pasărea asta nu mânca
niciodată dacă el o privea. Dacă îi dădea între degete o bucățică
de carne, o apuca indignată și rămânea la nesfârșit cu ea
atârnând în cioc, fără s-o înghită. Odată el stătuse până
dimineața, într-un joc încăpățânat al răbdării. Cu el alături,
bufnița nici măcar nu-și întorcea privirea către hrana specială.
Nici măcar nu se clintea. Când începu să se crape de ziuă însă,
foamea o răzbi. Mișcându-se lateral pe stinghie, către mâncare,
produse un zgomot ușor cu picioarele. Când el se întoarse spre
colivie, pasărea, care își întinsese gâtul către hrană cu o
expresie de perfdie, de viclenie fără egal, cu smocurile de pene
de pe cap strânse și cu ochii îngustați, își îndreptă capul brusc,
pufni cu ură către el și își luă un aer indiferent. El privi din nou în
altă parte. După un timp se auzi iar același zgomot. Când
privirile li se întâlniră, pasărea se îndepărtă iar de mâncare.
Jocul se repetă până când ciripitul răsunător al sfrânciocului
vesti bucuria dimineții.
El nu numai că nu detesta bufnița, ci chiar își făcu din ea un
mod plăcut de a se consola.
„Aș vrea să găsesc o servitoare care să-i semene!”
„Hm. E cam multă modestie în tine!”
Cu o expresie de neplăcere pe față, el deja îi întorsese spatele
prietenului.
„Ki, ki! Ki, ki”, își chemă sfrânciocul de alături.
„Kikikikikikikiki!” răspunse acesta cu glas puternic, ca o vijelie
gata-gata să ridice totul în aer.
Sfrânciocul e la fel de rapace ca bufnița, dar acestuia i se
transmisese ceva din familiaritatea hrănirii cu mâna și pasărea
se atașase de el ca o fetiță răsfățată. Fie că îi recunoștea pașii la
întoarcerea acasă, fe că îl auzea tușind, își înălța îndată cântul.
Dacă îl scotea din colivie, venea în zbor pe umărul sau pe
genunchii lui și își futura voios aripile,
Își ducea acest sfrancioc lângă pernă în loc de ceas
deșteptător. Când se făcea lumină dimineața, cum se răsucea în
pat, sau își mișca mâna, sau își reașeza perna, pasărea începea
să se alinte kii, ki, kii, kii, și chiar auzea înghițindu-și saliva,
răspundea kikikiki. Gasul, care în scurt timp îl trezea cu
vehemență, avea prospețimea unui fulger care ar traversa
dimineața vieții. După ce, răspunzându-i de câteva ori, el se
trezea complet, sfrânciocul începea să ciripească liniștit, imitând
diverse alte păsări.
„Și ziua de azi se anunță o zi bună!”, îl făcea să se gândească
acest herald al dimineții, căruia i se alăturau nu după mult și
gasurile colorate ale păsărilor; încă în ținută de repaus, el lua
mâncare între degete și i-o dădea, iar sfrânciocul, înfometat, o
ciugulea cu violență, dar el lua și asta drept un semn de
afecțiune.
Dacă, afat chiar și într-o scurtă călătorie, era nevoit să
doarmă în altă parte, își visa animalele și se trezea în toiul
nopții, astfel că nu pleca aproape deloc de acasă. Mania asta
devenind tot mai puternică, fe că se ducea în vizită, fe că ieșea
la cumpărături, în timp ce mergea i se părea deodată aberant să
se găsească singur și se întorcea din drum. Atunci când nu avea
o însoțitoare, în lipsa unei alte soluții, o lua cu el pe mica
servitoare.
 Chiar dacă se ducea să o vadă pe Chikako dansând, o pusese
pe fată să care coșul cu fori, așa că nu putea să se
răzgândească, zicând „Gata, înapoi acasă!”
Spectacolul de dans din seara aceea, organizat de un ziar, era
ca un fel de competiție între paisprezece sau cincisprezece
dansatoare. N-o mai văzuse pe scenă de doi ani pe Chikako, dar
își întoarse în altă parte privirile, neputând suporta decăderea
artei ei. Din forța sălbatică nu mai rămăsese acum decât o
cochetărie vulgară. Formele fundamentale ale dansului se
prăbușiseră, împreună cu strălucirea trupului ei.
În ciuda spuselor șoferului, se întâlnise cu o înmormântare,
avea acasă și niște cadavre de kiku'itadaki; luând ca pretext
nimerit faptul că toate astea erau de rău-augur, o trimise pe
servitoare în culise cu coșul de fori, dar ea se întoarse cu
mesajul că Chikako vrea să-l vadă neapărat. Cum nu se simțea
în stare să stea pe îndelete de vorbă cu ea, acum, după ce-o
văzuse dansând, se duse în cabină proftând de pauză. La
intrare însă, aproape înlemni și se ascunse prompt după ușă.
Chikako tocmai era machiată de către un tânăr.
Cu ochii închiși, în tăcere, cu capul ușor lăsat pe spate, cu
aerul că se abandonează total în mâinile celuilalt - deoarece
buzele, sprâncenele și pleoapele nu erau încă pictate, fața ei
complet albă și imobilă arăta ca a unei păpuși lipsite de viață.
Cu vreo zece ani mai înainte, încercase să se sinucidă
împreună cu Chikako. Cum pe vremea aceea afrmația lui că
vrea să moară devenise aproape un tic verbal, însemna că nu
avea un motiv anume pentru care să fe nevoit să-și termine
zilele. Nu era decât un gând precum forile efemere din această
viață solitară, trăită la nesfârșit în compania animalelor. De
aceea avusese impresia că Chikako, care se lăsa absentă în grija
altora, cu aerul că speranțele pentru această lume îi vor f aduse
în dar de altcineva, și neputând spune despre ea că trăiește, ar
putea f o bună parteneră pentru a muri. Cum era de așteptat,
Chikako acceptă cu inocență, cu expresia ei dintotdeauna cum
că nu pricepe bine sensul gesturilor făcute de ea însăși, cerând
doar un singur lucru:
„Să-mi legi bine picioarele, pentru că am auzit că poalele
hainelor se deranjează. Bine?”
Legându-i-le cu niște sfoară subțire, el fu surprins de
frumusețea picioarelor ei, de parcă le vedea pentru prima oară.
 „Se va zice că am murit cu o fată foarte frumoasă!”, își spuse.
Culcându-se cu spatele la el, ea închise ochii cu candoare și
își întinse puțin gâtul. Apoi își împreună mâinile a rugăciune.
Atunci, ca un fulger, el avu revelația uriașului bine oferit de
neant.
„Ah, nu, nu trebuie să murim!”
El, desigur, nu avusese intenția nici să ucidă, nici să moară.
Nu-și dădea seama dacă Chikako o luase în serios sau în glumă.
Pe fața ei nu se putea citi nici una, nici alta. Era în toiul verii,
după-amiaza.
Fusese cumva teribil de uimit, iar după aceea nu s-a mai
gândit nici în vis la sinucidere, de asemenea, nici n-a mai
pomenit vreodată de așa ceva. Imaginându-și ce s-ar f putut
întâmpla, în adâncul sufetului său rezona atunci profund ideea
că trebuie să-i fe mereu recunoscător acestei femei.
Machiată pentru dans de acel tânăr, Chikako îi readuse în
memorie chipul ei de odinioară, cu mâinile împreunate. Și mai
înainte, când visase cu ochii deschiși în mașină, tot asta văzuse
fugitiv. De fecare dată când și-o amintea pe acea Chikako, fe și
noaptea, avea iluzia că e învăluit într-o strălucire orbitoare de
plină zi în miez de vară.
„Da’ totuși, de ce m-am ascuns oare așa dintr-odată în umbra
ușii?”, murmură el și o luă înapoi pe culoar, când un bărbat îl
salută amical. Cât stătu el un moment întrebându-se cine o f,
acesta continuă exaltat:
„Nu-i așa că e grozavă? Așa, punând mai multe să danseze,
se vede clar ce bună e Chikako!”
„Ah!”, își aminti el. Era soțul lui Chikako, acompaniatorul. „Ce
mai faceți?”
„Chiar mă gândeam să trec o dată să vă salut! De fapt, am
divorțat la sfârșitul anului trecut, dar Chikako e cu o clasă peste
celelalte. E chiar grozavă!”
Spunându-și că trebuie să găsească și el ceva mai
reconfortant, de ce oare, pieptul începu să i se zbată aproape
dureros. O frază îi veni în minte.
Tocmai avea la el o carte cu textele unei fete moarte la
șaisprezece ani. În ultima vreme, plăcerea lui cea mare era să
citească scrierile tinerilor. Mama fetei de șaisprezece ani îi
machiase, se pare, fața și scrisese la sfârșitul jurnalului acesteia,
la pagina zilei morții:
 „Fața machiată pentru prima dată de la naștere, ca o
mireasă.”
 CÂNTECUL ITALIAN
Devenită în întregime o torță și strigând de durere, făptura
aceea sărea așa cuprinsă de făcări și-și agita disperată brațele.
Ai f zis că asiști la moartea în chinuri a unui future cu aripi de
foc.
Omul în făcări se năpustise pe culoar din laboratorul de
cercetare, odată cu detonația extrem de puternică.
Cei veniți în grabă fură mai întâi izbiți nu de faptul că ardea, ci
de cât de sus sărea acea torță vie. Ca o lăcustă cuprinsă de foc.
De parcă viața ar f explodat în făcări.
Nu era atât o glumă proastă, căci era normal ca doctorul Torii
să sară așa de sus, întrucât fusese campion la sărituri și
participase chiar și la Jocurile Olimpice, cât un mod de a sări
grotesc, în care corpul ardea odată cu viața. La fel, strigătele
sale nu mai aduceau a voce omenească. Erau urletele unui
animal căruia i se smulgea carnea de viu.
Halatul alb ardea după un contur neregulat, anormal și, în
timp ce cămașa de dedesubt cădea arzând și ea, limbile de foc
ajungeau până în dreptul feței, unde ochii străluceau puternic,
gata să-i sară din cap de căldură.
Oricum, find scăldat în alcool, ardea perfect. Se auzi
zgomotul exploziilor unor borcane cu substanțe.
Cineva își scoase haina de la costumul european și, ținând-o
în ambele mâini ca un toreador, îl cuprinse pe doctorul Torii ca
să înfășoare globul aprins, iar alți trei-patru îl imitară, țintuindu-l
la pământ pe omul în făcări.
În acest timp, răsunau tot felul de strigăte:
— Incendiu! Arde!
— Aduceți uneltele! Aduceți pompa!
— Salvați documentele importante! Repede!
— Sunați alarma!
— Un doctor, oricare, care e mai aproape!
— Telefonați la pompieri!
— Ei, da’ ce e cu Sakiko! Unde e Sakiko?
— Așa e, Sakiko!!
Și în clipa când un bărbat se pregătea să pătrundă prin fum,
întrucât probabil că focul ajunsese și la cuștile cu animale
pentru experiență, un șoarece înnebunit se azvârli ca un
proiectil, își înfpse dinții în pantalonii săi și rămase agățat acolo.
 Într-un târziu, Sakiko apăru deodată pe pervazul ferestrei. De
parcă își aștepta resemnată moartea în făcări.
Pe umerii ei, străbătând geamul, cădeau razele soarelui de
dimineață din acel miez de vară. În afara camerei pline de fum,
grădina, până și frunzișul verde arătau pure, ca spălate de o
aversă.
Fusta lui Sakiko ardea de la poale. Poate pentru că ea
rămânea nemișcată, făcările păreau liniștite ca într-un basm cu
zâne. Mânecile, atârnând inerte, ardeau și ele.
— Proasta! strigă prin fum bărbatul și, în același timp, se
repezi dintr-un salt asupra coapselor ei. Dintr-o mișcare îi
smulse fusta și o aruncă. De prea multă forță, odată cu ea se
sfâșiară și desuurile complet albe.
Apărură la vedere ciorapii și, ca și cum de-abia atunci s-ar f
trezit, Sakiko încercă să-și acopere picioarele cu mâinile.
Ghemuindu-se, leșină și se prăvăli înainte. Ducând-o sub braț,
bărbatul o scoase afară de acolo.
Alți doi o transportară imediat cu mașina la spital.
Doctorul Torii, în ciuda faptului că, din cauza arsurilor suferite
pe două treimi din suprafața pielii, era condamnat la o moarte
apropiată, merse pe propriile picioare pe coridorul spitalului.
Anunțați prin telefon, câțiva doctori, vechi prieteni, îi ieșiră în
întâmpinare.
— A, vă mulțumesc. Laboratorul meu arde. Un incendiu. L-am
lăsat arzând zdravăn! spuse cu claritate văzându-i, ridicând
vocea de parcă ar f vorbit de la catedră.
Mergea ca un erou, dar fața roșie și umfată, cu genele și
sprâncenele complet pârlite, care foarte repede urma să se
transforme într-o rană, îi dădea aerul unui spectru.
Odată întins pe pat, se plânse de dureri violente doar un scurt
timp, căci apoi, delirând deja, nu mai făcu decât să se întoarcă
de pe o parte pe alta. Tot corpul îi era înfășurat în pansamente.
Se afa, oricum, într-o stare cumplită, în care chiar și aplicarea
de unguente nu mai servea decât la prevenirea descompunerii
cadavrului. Injecțiile îl calmară doar într-o oarecare măsură. De
la regimentul din apropiere fură chemați degrabă zece soldați
tineri și li se verifcă grupa sangvină, făcându-se pregătiri pentru
transfuzie, dar era limpede că nu mai servea la nimic.
Cu o mică întârziere, după șeful secției de dermatologie veni
într-o vizită specială și șeful secției de boli interne, însă cum
pacientul, bandajat tot, se agita violent, fu extrem de difcil și
să-l asculte cu stetoscopul, și să-i ia pulsul.
Cu acestea însă, consultația se încheie, pentru un scurt timp îl
priviră rece, apoi ieșiră în tăcere.
Din punct de vedere științifc, moartea era dincolo de orice
dubiu.
Camera lui Sakiko se găsea la numai două uși distanță de cea
a doctorului Torii. Evident că îi auzea strigătele.
Vizitatorii adunați în jurul ei îi spuneau toți cam același lucru:
— Ce nenorocire, bine că ți-a scăpat fața, asta e cel mai
important!
Auzindu-i, Sakiko, cu chipul ascuns în pernă, plângea isteric,
cu suspine.
Coapsa dreaptă îi era puternic bandajată începând chiar de la
bază și avea un aspect de picior artifcial; o chinuiau usturimea
și o durere lancinantă92. Spunându-și că a devenit infrmă,
tânăra, care de-abia începea să se gândească serios la
căsătorie, trecea printr-o suferință fzică teribilă.
De când fusese învăluită de făcări, cumva și sufetește, și
trupește, înaintase în vârstă, dar, în același timp, se întorsese
spre copilărie. Cele două tendințe nu se armonizau, ci se
confruntau înlăuntrul ei. Probabil de aici și isteria.
După stupefacție și agitație, apare un sentiment de plăcere
fzică. E ca un curcubeu într-o lume vidă. În consecință, morala
nu există. Durerea lancinantă a arsurilor vorbește în locul
moralei.
Nu mai putea deloc să sufere profund pentru starea doctorului
Torii. Mai mult ca sigur, din cauza faptului că ea însăși fusese
salvată.
În acea primăvară, Sakiko absolvise secția de canto a școlii de
muzică. Devenise apoi asistenta unui medic militar. Pare puțin
cam fantastic, însă azi, mai ales pentru fetele de acum, o astfel
de abatere de la traiectorie nu e câtuși de puțin surprinzătoare.
Și în cazul doctorului Torii lucrurile stăteau cam la fel. Și din
cauză că fusese student la o universitate de stat, în calitate de
sportiv de performanță el nu-și neglijase studiile, însă nu avea în
mod special o gândire științifcă. Pe plan sportiv, de asemenea,
nu stabilise nici un nou record.

92 Care se manifestă prin junghiuri și prin zvâcnituri.

 Avantajat și de frea sa deschisă, și de înfățișarea plăcută, se
bucura de popularitate și, pe nesimțite, ajunsese să fe pus de
diverși organizatori să prezideze petreceri; și chiar acum, când
nu mai participa la competiții, era în continuare cunoscut ca
antrenor.
Deși ideea că pentru a elabora sistemul științifc al metodelor
de antrenament trebuie mai întâi să se pună bazele medicinii
sportive nu îi aparținea, era înclinat să o considere originală și
faptul că era absorbit de ea constituia singurul său merit. Din
punctul de vedere al unui savant medicinist, statisticile în care
era cufundat semănau cu niște jocuri puerile, însă aceasta
constituia adevărata contribuție adusă de el lumii sportului.
Astfel, viața îi evoluase ca a unui copil-minune. Comentariile
lui apăreau uneori și în coloanele sportive ale unui ziar de prima
importanță.
Muncea trup și sufet și pentru sport, și pentru război, în
aceeași măsură. De altfel, după ce în țară aceste timpuri
dăduseră naștere sentimentelor războinice ieșite din comun,
odată cu cercetările privind armele și gazele de luptă, a făcut
progrese și ceea ce ar trebui numită medicina de război și au
apărut specialiști și în acest domeniu. A crescut mult numărul
celor care făceau cercetări detașați la facultățile de medicină
militară, iar savanții din universități se angajau unul după altul
în locuri legate direct de autoritățile militare.
Deși nu avea intenția să se lase dus de valul acestei noi
mode, doctorul Torii, înainte să-și dea seama, ajunsese unul
dintre tinerii și activii savanți ai medicinii militare. Dacă s-ar f
privit, ar f trebuit să fe foarte uimit, însă, oricum, uitând de
sine, încerca din răsputeri să se adapteze cumva la vremuri.
Era tipul de sportiv care, pentru a sări în plus unul sau chiar și
o jumătate de centimetru, își scurtează propria viață și face
vâlvă în jurul lui.
În domeniul medicinii sportive, nu se putea lua doctoratul
chiar așa de ușor.
Dar în medicina de război ploua cu doctorate luate fără
difcultăți.
Teza i-o citise numai profesorul cu atribuția de examinator
principal. Întrucât constituia un secret militar, conținutul nu
putea f publicat, dar examinatorul afrmase că lucrarea
reprezenta o contribuție extrem de importantă la războiul aerian
și că era o cercetare valoroasă pentru țară, astfel că profesorii
din comisie, aprobând-o în tăcere, au admis-o în unanimitate.
Teza trata despre fziologia nervilor în războiul aerian.
Într-un fel de aeromodel băgase șoareci și iepuri și îi supusese
la lupinguri, dar, desigur, mersese și pe un aerodrom unde,
bătându-l pe umăr pe ofțerul aviator mai în vârstă decât el cu
care urcase într-un avion de vânătoare, își dăduse aere de parcă
ar f fost general:
— Ei, o să ne apară aceleași efecte ca la șoareci!
Deoarece în acel an exercițiile de apărare antiaeriană se
îndesiseră și dorea să încheie pentru moment cercetările de
până atunci, își petrecea noapte de noapte în laboratorul situat
într-un loc secret.
I se promisese după aceea o călătorie în Occident. Urma să
facă studii de fziologie la fața locului, în tranșeele Europei afate
în acel timp într-un uriaș război.
Din cauza nopților albe de activitate intensă, doctorul Torii
avea și clipe de neatenție.
Lângă Sakiko, care venise la serviciu mai devreme ca de
obicei și ferbea apă pe becul de gaz pentru ceaiul de dimineață,
doctorul tocmai turna niște alcool dintr-un bidon mare într-o
sticlă, când deodată s-a produs incendiul și bidonul a explodat.
Pe la mijlocul verii, în spital se înmulțeau brusc pacienții copii.
Părinții doreau să-i vindece de bolile cronice în timpul vacanței
din perioada caniculară.
Amigdalectomiile erau cele mai numeroase - în general copii
scrofuloși93 de la oraș. Și, lucru încă și mai ciudat, majoritatea
erau fete. Cu conturul ochilor și al buzelor modern trasat, cu
fața mică, dar cu un aer inteligent, fetițele, cu umerii lor fragili,
mergeau, cu pași mari, aliniate.
Aceste fori maladive colorau cumva spitalul cu o lumină vie.
Stabileau de îndată între ele relații sociale ca la oraș.
Operația, constând într-o incizie în fundul gurii, era ușoară,
dar după aceea se aplicau niște pungi cu gheață pentru a răci
locul din exterior. Fetițele se bucurau și de acestea, de parcă ar
f fost niște coliere ale unor nobile doamne.

93 bolnav de scrofuloză (Afecțiune cronică de natură tuberculoasă

caracterizată prin infamarea ganglionilor limfatici cervicali, inghinali sau
axilari. ♦ Stare de debilitate (specifcă copiilor și tinerilor) manifestată prin
limfatism, hipertrofe ganglionară, predispoziție la tuberculoză).
 — Epatant, nu-i așa? își spuneau una alteia și, slăbind
legăturile, își lăsau punga cu gheață învelită în tifon să atârne
rotundă până pe piept și și-o arătau triumfător, făcându-i pe
adulți să râdă.
Printre acești copii de la oraș, pijamaua părea să fe în vogă.
Halatele urâte din material de prosop le dădeau un aspect
jalnic și copiii care nu aveau pijama își procurau toți una în cel
mult trei zile de la internare.
Acești „pijamaliști” mergeau în grupuri în salonul de ceai ca
să mănânce înghețată.
Într-o încăpere se afa deja de trei luni un angrosist de
cherestea care, din cauza unor edeme canceroase, avea carnea
căzută de la nas până la pomeți, aproape să se vadă osul; în
camera largă în stil japonez de alături stăteau laolaltă patru
fetițe scrofuloase. Era o cameră de categoria a doua pentru o
persoană, dar secția ORL find arhiplină, se recursese la acest
expedient temporar.
În camera angrosistului de cherestea se îngrămădeau zilnic
rudele. Se dădea lupta pentru moștenire. Pe scurt, deoarece el
nu avea copii, frații bolnavului încercau s-o înlăture pe soție de
la succesiune și să obțină desemnarea ca moștenitor a unuia
dintre propriii lor fi. Ca urmare, veneau toată ziua la spital și-și
petreceau timpul vorbindu-și de rău cumnata. Nu precupețeau
nici un efort pentru a-l determina să scrie un testament.
Însă bolnavul nici nu se gândea că ar putea muri.
În privința soției, nici ea n-ar f avut altă strategie decât să-l
facă să scrie un testament, dar, bineînțeles, nu putea deschide
discuția despre asta.
Bolnavul, cu mintea puțin tulburată și dând crezare
calomniilor rudelor, se gândea să-și ocărască soția ca pe un
dușman de moarte; proftând chiar de un moment când
rămăseseră singuri, o apucă de mână. Dar nu făcu niciodată mai
mult de atât, ci rămase tăcut, într-o răceală întunecată.
Tot alături se afa și camera surorilor din spital. În plină
noapte, prin perete se auzeau suspinele soției angrosistului.
În timpul zilei ea nu suporta să stea în cameră și bătea
culoarele, discutând în picioare, la baie sau la spălătorie, cu
surorile de la alte saloane.
— La început eram, oricum, preocupată, veneam la spital cu
tramvaiul. Da’ n-are nici un rost, dacă tot n-o să-mi revină nimic,
n-are rost să mai fac economii. Nu mai am nici un chef să merg
cu tramvaiul. Douăzeci de ani mi-am dat osteneala, chibzuind cu
grijă fecare ban, da’ acum mi se pare ridicol - râdea femeia
distinsă de vreo cincizeci de ani, cu capul ușor între umeri.
La tinerețe fusese frumoasă, fără îndoială. Tristețea că nu se
mai putea bizui pe acea frumusețe, dar și mândria de odinioară
ieșeau la iveală în gesturile-i ușoare și îi asigurau o dată mai
mult compasiunea surorilor.
— Bine, dar dumneavoastră, doamnă, n-ați cunoscut lipsurile
și ceva tot o să vă mai rămână, nu?
— Se pare că n-o să fe mai nimic.
Privind vârfurile plopilor proflați pe cerul în amurg, refăcea în
minte un calcul, să vadă dacă va putea trăi singură doar din
dobânzile la banii economisiți de ea în secret, și alunga țânțarii.
— S-au făcut deja trei luni. Să tot stau mereu așa, încep să-mi
înțepenească și picioarele.
— Nici nu e de mirare! Chiar și noi, după o lună de serviciu la
spital, nu mai suportăm. Multe, sub un pretext oarecare,
lucrează alternativ. E mai mult decât vizibil că slăbiți cu fecare
zi ce trece…
— Oare o să mor eu înaintea lui?…
— Vai de mine, ce spuneți doamnă, nici nu trebuie să vă
gândiți la așa ceva!
Cum doctorul Torii avea treizeci și cinci de ani și era celibatar,
în primul rând se întrebau dacă frumoasa asistentă nu-i era
cumva logodnică sau iubită.
Dorind să știe cât de tare suferea Sakiko, toți se duceau să
privească pe furiș în camera ei.
Îi căutau pe față semnele îngrijorării. Cam în asta consta
compasiunea față de domnișoara tânără și frumoasă, care se
alesese cu arsuri pe o mână și pe un picior.
Însă, a doua zi după internare, își făcură apariția patru sau
cinci tinere prietene ale ei, care acoperiră ușa și fereastra
dinspre coridor cu o perdea cu motive forale foarte vizibile.
Și apoi, nu se știe cum și de unde, se răspândi zvonul că
începuse să cânte vesel.
În camera situată vizavi de a ei se afa un bătrân suferind de
calculi la vezică, internat deja de patruzeci de zile. Era un
negustor de ceramică și porțelanuri, cu tradiție de multe
generații, cu un nume cunoscut din vechime. Îl chinuia mai de
mult o infamație a prostatei și, pe deasupra, îi apăruseră și
acești calculi, boală cronică veche de șase ani. Și deoarece nu
doar unul sau doi, ci o mulțime, fxați pe membrana vezicii,
situația nu se rezolvase printr-o operație chirurgicală și nu se
întrevedeau speranțe de vindecare.
Soția sa, și ea în vârstă, ca urmare a îndelungatei ei
experiențe de îngrijire a bolnavului, făcea comentarii asupra
modului mai mult sau mai puțin abil de introducere a cateterului
de către doctorii tineri care făceau noaptea de gardă. Aceștia
trebuiau neapărat să se consulte cu ea ce fel de catetere să
folosească, metalice sau de cauciuc.
Bătrânul somnola în timpul zilei, dar după miezul nopții se
plângea de dureri lancinante.
— Ce zici, moșule, decât să trăiești cu asemenea gânduri
negre, mai bine să mori, nu?
— Așa-i.
— Da’, la urma urmei, să mori e stupid, așa că tot să trăiești e
mai bine, nu?
— Așa-i.
Pentru surorile afate acolo, ciudățenia discuției duse de
bătrâna soție mișcând neglijent din evantai era insuportabilă.
Bătrânul avea deja șaptezeci și unu de ani. Soția sa avea
șaizeci și șapte.
Pe pervazul scăldat în soare, porumbeii făceau dragoste cu
bătăi puternice din aripi.
— Auzi, moșule, mult s-au mai schimbat tinerii de azi!
— Așa-i.
— Prietenul ei suferă atât de rău, mai are puțin și moare, iar
ea cântă cu voce frumoasă…
Cufundat parțial în somn, bătrânul nu răspunse.
— Și copiii ăștia toți, de ce or merge dându-și așa…
— Moșule, n-adormi! La noapte iar o să te vaiți.
— Bine… Mă orbește lumina.
— Aș vrea să ne întoarcem ca să mori acasă.
— Mda.
— Doctorii, până nu le cerem să facă tot ce se poate face și
au să spună chiar ei că mai mult nu au ce, n-o să ne trimită
acasă. Iar ful nostru e foarte aspru. Cred că ai muncit exagerat
și le-ai lăsat cam prea mulți bani…
— Așa e, răspunse bătrânul și își închise ochii.
 — Azi, la ora mesei de prânz, am fost să văd niște străini și,
când mă întorceam, tare m-am mirat. Niște fete foarte tinere,
încă arătând ca niște domnișoare drăguțe, veneau de la
ginecologie toate cu burta uite atât de mare. Nu se vedea deloc
pe fața lor că le-ar f cumva rușine, tare s-a mai schimbat
lumea!
Un ușor sforăit se înălță dinspre bătrân.
Soția se sculă și aruncă porumbeilor din curte câteva bucățele
de pâine.
În dimineața următoare, în mod surprinzător, angrosistul de
cherestea stătea turcește în vârful patului și, privind cu răceală
la șeful personalului său și la câțiva dintre angajați, așezați
palizi și plini de deferență pe scaunele din față, își smulgea cu
gesturi de nebun fre de păr de pe picioare.
Noaptea precedentă arsese depozitul de cherestea de
șarpantă.
— Dobitocilor! exclamă cu buzele tremurând pe fața jumătate
acoperită de bandaje. E o prevestire, că l-au internat pe arsul
ăla în spital și mie îmi arde acum magazia până la pământ!
Probabil la noapte o să crape.
Întrucât se ducea o luptă pentru moștenire, atât soția, cât și
rudele fuseseră chemate la poliție pentru a se cerceta dacă
focul nu fusese cumva pus.
Pe când angajații se uitau îngroziți unul la altul, începu să se
audă vocea lui Sakiko cântând.
Se auzea încet, dar deborda de bucuria de a trăi.
O soră trecu prin camere, distribuind bucăți de pânză neagră
pentru acoperit lămpile electrice.
Un om de serviciu cu o scăriță înaltă acoperi lămpile de pe
culoar.
Încă de pe când mai era lumină afară se tot auziseră zgomote
de explozii și împușcături și răsunaseră sirenele.
Era ziua exercițiilor de apărare antiaeriană.
Pe lângă faptul că erau mascate cu o pânză groasă, lămpile
trebuiau coborâte către podea, așa că în majoritatea saloanelor
lumina fusese stinsă.
Voci strigând ordine privitoare la camufaj răsunară și în
curtea interioară a spitalului.
Aparatele care sosiră nu după mult în zgomotul elicelor, cu
aripile aliniate, pe cerul de noapte fără lună, erau materialul de
cercetare al doctorului Torii. Altfel spus, se afa acolo și propria
sa contribuție.
Pe culoarul întunecat se înșirau în tăcere forme negre ca niște
mesageri ai morții. Pata albă care se mișca întruna cu violența
valurilor era pieptul înfășurat în bandaje al doctorului Torii. Erau
difcultățile respiratorii de dinaintea morții.
Strigătul ca de pasăre demonică era atât de înspăimântător,
de parcă ar f despărțit viața de fință, sfâșiind-o.
Un medic, cu o lampă de forma unui stilou, îi controla
pupilele.
Doctorul Torii își aplecă spre dreapta corpul, se împinse cu
toată forța spre stânga, apoi începu să înoate în gol cu
amândouă mâinile de parcă ar f vrut să zgârie întunericul din
fața sa.
— Aprindeți lampa! Faceți lumină! Lăsați-l să moară pe
lumină! răsună o voce liniștită de pe scaunul de la capul patului.
— Da, excelență, putem s-o facem?
— Puteți. Îmi asum eu responsabilitatea.
— Am înțeles.
Un ofțer înlătură cârpa neagră și, de îndată ce văzu lumina
umplând camera, doctorul Torii se prăbuși pe spate și își dădu
chinuitorul sfârșit.
Înaltul demnitar, îmbrăcat în haine japoneze și cu hakama94,
se sculă imperturbabil și acoperi la loc lampa cu pânza neagră.
Imediat, trupul doctorului Torii fu transportat fără zgomot prin
coridorul afectat de rigorile camufajului.
Întreg orașul Tokyo se afa cufundat în întuneric.
Micile domnișoare aristocrate cu boli citadine dormeau deja
toate.
Bătrâna soție a negustorului de ceramică i se adresă acestuia:
— Moșule, vreau să ne întoarcem acasă. Nu mi-ar plăcea să
mori și să mă întorc cu tine în felul ăsta.
— Așa-i.
— Zgomotos bolnav a mai fost, nu? Acum că s-a dus, tu o să
fi cel care geme cel mai tare.
— Era tânăr?
— Mda, și a lăsat după el o domnișoară frumoasă.
— Aveau copii?
94 pantalon larg, plisat (haină tradițională japoneză) purtat în special de
samurai.
 — Nu spune prostii, moșule, era iubita lui.
— A, așa?
Angrosistul de cherestea petrecu în tăcere cadavrul cu
privirile.
— Da, însă la înmormântare o să vină foarte multă lume, o să
fe foarte frumos, spuse soția lui, dar nici ei nu-i răspunse nimic.
Ținută de umeri de soră, Sakiko ieși până în ușa camerei.
Când cadavrul trecu, ea strigă:
— Sensei95! și atunci sora opri targa.
Sakiko întinse doar puțin mâna către el.
— Mulțumesc, mergeți!
Și își lăsă fața pe umărul infrmierei.
— Am să te sprijin până în dormitor, spuse aceasta și o
cuprinse mai bine pe după umeri.
— M-am răsfățat de tot. Pot să merg acum.
Îi veni în minte o discuție cu doctorul Torii, cum că, dacă
acesta va pleca în Europa, va veni și ea după el să studieze
cantoul și ei doi, singuri în străinătatea aceea îndepărtată, se
vor căsători neapărat.
Fără un motiv anume, începu să cânte „Cântecul italian” din
Singur pe lume96.
Pe măsură ce lacrimile îi curgeau, vocea i se înălța tot mai
luminoasă. Se gândi că a doua zi de dimineață ar vrea să cânte
cât o țineau plămânii.

95 Maestre!
96 Sans familie, roman de Hector Malot.
 STURZUL
Dând cu ochii în ziar de un articol în care se vorbea despre un
mare incendiu în orașul Agematsu din Kiso, Matsuo se întoarse
către soția sa:
— Sturzul ăla ce-o f făcut oare?!…
O spuse de parcă împreună cu ea s-ar f dus în Kiso.
„Cu povestea asta cu sturzul, nu crezi că ai greșit adresa?”
vru Haruko să riposteze ferm, dar continuă totuși să citească în
tăcere. Cum era de la sine înțeles ca ziarul din Tokyo să nu
descrie în amănunt un incendiu dintr-un orășel îndepărtat de
provincie, puteai parcurge articolul dintr-o privire.
— Nu scrie că ar f fost morți sau răniți, așa că, fără îndoială,
cei din casă s-au salvat luând cu ei și sturzul, răspunse Haruko
făcând un efort să pară impasibilă.
— Așa deci?! L-or f salvat…
Matsuo avea un ton de parcă Haruko ar f trebuit să știe mai
bine chiar decât el ce-i cu pasărea. Dar, imediat după aceea,
spuse ca pentru sine:
— Grozav sturz97 mai era!…
Și, murmurând asta, își aplecă puțin capul, își îngustă ochii și
luă o expresie ca și cum i-ar f auzit cântecul Haruko ciuli și ea,
involuntar, urechea, ca și cum glasul limpede al păsării ar f
urmat să răsune acolo exact în acea clipă.
Își aducea aminte într-adevăr de ciripitul sturzului, îi dădea ei
impresia, și nu de femeia care îl însoțise în Kiso. Era ciudat,
normal ar f fost ca împreună cu pasărea să-și amintească și de
femeie, dar, redusă la tăcere de expresia cumva copilărească a
lui Matsuo, ei așa i se părea. Ceea ce nu însemna câtuși de puțin
că putea f liniștită. Haruko ar f preferat ca el să-și amintească
de femeie, și nu de pasărea aia.
— Colivia era băgată într-o cutie cu hârtie lipită pe patru laturi
și agățată de un stâlp lângă tejghea. Era foarte sus și pasărea,
dezorientată, încerca să-și ia zborul; fusese probabil uitată
acolo.

97 Foarte multe dintre păsările cântătoare din Japonia nu au corespondent

în Europa. Higara (Parus ater), tradusă aici prin „sturz” din rațiuni de
stilistică, este de fapt mai mică decât vrabia, are creștetul și gâtul negre,
spatele gri-albăstrui cu negru, abdomenul gri și alb-gălbui. Pe cap are un
mic moț negru.
 Pe când Matsuo continua să vorbească astfel, Hamko îi
aruncă o privire plină de compasiune. Apoi, străbătută de un for
rece, spuse:
— Or f și lucruri mai importante decât sturzul, nu crezi?
Dacă stăteai să te gândești, arseseră o mulțime de case,
atâția oameni avuseseră necazuri, și era ciudat că Matsuo își
făcea griji numai pentru o pasăre.
Având însă în vedere că el n-avea nici o rudă în Agematsu,
nici un cunoscut, nu era poate chiar atât de straniu că se
neliniștea doar pentru un sturz. Ființa umană are, desigur, și
asemenea fațete. În plus, dacă sturzul acela cânta așa de
nemaipomenit pe cât spunea Matsuo, poate că în severa
balanță a cerului o pasăre atârna mai greu decât un oraș întreg.
În cursul istoriei găsim nenumărate exemple în care viața sau
moartea oamenilor s-a decis în urma unei atare judecăți. Au fost
unii care s-au aruncat în foc și au murit pentru un obiect de
valoare.
Din cauza singurătății la care o obliga soțul ei, Haruko,
trezindu-se uneori din somn, vedea lucrurile în acest fel.
În primul rând, în cei câțiva ani de la căsătorie, se întâmplase
oare vreodată ca ea să se culce înaintea bărbatului ei? La
început, se ducea la culcare seară de seară numai după el, de
parcă, dintr-o neînțelegere, Haruko ar f fost convinsă că soarta
femeii e de a sta trează în mod inutil. Totuși știa acum foarte
bine că i se întâmplă mereu ceva asemănător.
— Hm, sturzul ăla, era mai bine să-l f cumpărat și să-l f adus
încoace, spuse Matsuo.
— Mda, îl aprobă Haruko. Acum ar f totuși cazul să-mi spui ce
ți s-a-ntâmplat!…
Nu i-ar f servit la nimic să vină acasă fără să-l cumpere, dacă
ar f vrut să-i ascundă lui Haruko povestea cu femeia cealaltă.
Pentru că Matsuo tot nu putea să-și țină prea mult gura.
Atunci, după ce lipsise două-trei zile, lui Haruko i se păruse
ciudat că Matsuo bătea toate magazinele cu păsărele ca să
caute un sturz; până la urmă, el se apucă să spună că în
magazinele din Tokyo nu există un sturz care să cânte așa
frumos cum auzise el în orașul Agematsu din Kiso și, distrat, îi
scăpă ceva și despre femeia care îl însoțise. Pe când mergeau
către Nezame no Toko98 Matsuo se certase cu ea din cauza
sturzului.
Coborâseră din tren la Agematsu anume ca să vadă Nezame
no Toko. Se mai afau încă în gară, când Matsuo auzise un ciripit
de sturz. Femeia nu îl auzise. El se luase după acel sunet,
mergând grăbit, ca în transă, și găsise o colivie agățată în fața
biroului unei frme de cherestea. Stătuse un timp și ascultase
vrăjit în pragul porții, apoi exclamase, îndreptându-se către
birou:
— Într-adevăr minunat! Ce pasăre grozavă!
Patronul îi aruncase doar o privire și, lipsit de amabilitate,
continuase să se uite prin registre, dar nu-și putuse ascunde
mândria. Fără să mai ceară voie, Matsuo se așezase și ascultase
explicațiile despre sturz ale patronului. Până atunci nu avusese
nici o pasiune specială pentru acest gen de păsări și nu știa
nimic despre ele.
Spunând că e o „pasăre grozavă”, dăduse dovadă de
perspicacitate. Trăsese apoi concluzia, din povestirea plină de
orgoliu a patronului, că nimerise în plin. Matsuo se lăsase mereu
călăuzit de ferul său extraordinar de ascuțit și își schimbase
ocupația după cum îi trăsnise. Fusese angajat în diverse
industrii de mașini, în minerit, în domeniul proprietăților
funciare, bănci, asigurări, transporturi, textile, în aproape toate
branșele, fără să se stabilească totuși undeva, și nu putea spune
că are o specialitate; doar evalua cu intuiția lui perspectivele
diferitelor afaceri și își oferea prevederile ca referință, în aceasta
constându-i munca, și, deși părea un individ inutil, ciugulea un
salariu relativ mare. Era, poate, un gen de om de succes abil?
Cu toate că spunea că nu e bine să dai dovadă de avariție,
uneori, bazându-se doar pe propria-i pornire, cumpărase el
însuși ceramică de Seto, antichități sau chiar case sau terenuri.
De cele mai multe ori, acestea se dovediseră niște descoperiri și
el obținuse niște câștiguri neașteptate. Rămânea însă
imperturbabil, era genul de om care lasă totul să curgă pe
alături.
— Vreun prezicător, așa ca tine, o mai f oare pe la vreo
companie, pe undeva? întreba Haruko, oarecum neliniștită de
îndeletnicirea soțului în lumea asta atât de exactă.
98 Porțiune faimoasă din drumul Kiso, unde râul trece printr-un defleu, iar
pe maluri și din apă se înalță coloane de granit.
 El însă îi răspundea calm:
— E posibil să fe, dar nu știu exact. Oricum, companiile nu-i
lasă să plece. Le e teamă să nu meargă la alții. Le-ar crea
probleme dacă aceștia s-ar folosi de prezicători. Ce fac eu e un
fel de artă!
Dacă și-ar da prea multă osteneală într-o muncă stereotipă,
adăugă el, ferul său atât de important s-ar toci. Și totuși, în
ciuda încrederii depline în ocupația sa, cât de singuratice
trebuie să-i fe zilele! Asta se refecta poate în singurătatea celei
care avea ca soț un astfel de bărbat.
Și în Shinshu Matsuo se dusese pentru că ferul îi semnalase
un teren apt să devină zonă cu vile. În unele cazuri îi e necesar
să-l însoțească o femeie care îi place, afrma el cu insolență.
Negustorul de cherestea din Agematsu, socotindu-l, după
toate aparențele, și pe Matsuo drept un amator de păsări
cântătoare, începuse să povestească triumfător despre
concursurile de ciripit din împrejurimile orașului Matsumoto.
Femeia se plictisea vizibil. Matsuo își exprimase dorința să
capete sturzul. Oricât i s-ar plăti, nu avea intenția să-l cedeze -
refuzase patronul ferm.
Neputându-se resemna, după ce plecase de acolo Matsuo se
oprise în drum și se întorsese ca să mai asculte ciripitul. Nu mult
după ce ieșise din Agematsu, fusese ajuns din urmă de un băiat
de prăvălie pe bicicletă. Acesta îi spusese că sturzul e de
vânzare. Cu treizeci de yeni.
Matsuo avusese intenția să se întoarcă pe loc, dar își dăduse
seama că, dacă duce pasărea acasă, Haruko va înțelege imediat
că fusese însoțit de o femeie. Chiar dacă era tot în Shinshu, el
avea treabă în nordul Shi-nano-ului, nu în Kiso. Putea să spună
că, în trecere, făcuse un ocol prin Kiso ca să vadă Nezame no
Toko, dar își dădea seama și singur că era o minciună stângace,
prea cusută cu ață albă. O rugase pe femeie să-i țină ea un timp
sturzul. Dar cum era pornită contra păsării încă de dinainte, îl
refuzase. Uitând că e de față și băiatul de la magazinul de
cherestea, el insistase ca un copil, însă ea se încăpățânase. El
continuase să vorbească numai despre sturz și nu văzuse nimic
din Nezame no Toko.
Se despărțise repede de acea femeie. Nu din cauza sturzului
totuși. Legăturile lui nu durau niciodată.
 Gândindu-se că oricum nu țineau mult, Haruko înclinase să i
le treacă de câteva ori până atunci cu vederea. În plus, chiar el îi
promisese că nu se vor mai repeta, dar, judecând la rece,
situația era ciudată. Faptul că se găseau atâtea femei dispuse
să se încurce cu un bărbat însurat i se păruse la început de
necrezut. Deși aceste idei copilărești îi dispăruseră în scurt timp,
motivul pentru care celelalte se despărțeau atât de repede de
Matsuo rămânea totuși o enigmă greu de dezlegat. Să f avut
oare Matsuo atâtea defecte? Să f continuat doar ea să stea
mereu cu el, fără să-și dea seama că e un bărbat cu care nu
puteai f mult timp împreună? Se pare că aici nu era vorba
numai de deosebirea între soție si amantă.
Totuși nu se întâmplase niciodată ca vreuna din femeile de
care se separase Matsuo să vină să-și exprime resentimentele.
După spusele lui, nu-l detesta nici una. Desigur, nici Matsuo nu
le prea vorbea de rău.
Odată ce Haruko își dădea seama de câte o legătură a lui,
după ce se întâlnea cu femeia, Matsuo mărturisea adevărul gol-
goluț, mai degrabă cu candoare. Haruko se făcea că îl ascultă
docilă și asta devenise deja un obicei, dar suferea profund în
sinea ei și îl privea lung în momentele acelea.
Matsuo uita fără regrete femeile de care se despărțise.
Haruko însă nu putea uita. Ca urmare, ajunseseră până acolo că
ea ținea minte toate femeile dispărute din memoria lui. De
parcă ar f fost datoria ei să și le amintească. E o situație
frecventă în multe cupluri, nu numai în legătură cu femeile, ci și
cu alte lucruri, totuși Matsuo sărea oarecum peste cal.
Cât despre partenere, când li se schimba viața, nu puneau
prea mult la inimă relația lor cu Matsuo. E uita, de asemenea. Și
de ce oare doar lui Haruko, cea de-a treia parte implicată, i se
întipărea totul adânc în sufet?
Nu era de acord cu faptul că Matsuo o răsfăța pe fetița lor de
aproape trei ani, care nu dormea decât luată în brațe. Odată ea
îi spuse:
— Dacă o să semene cu tine, o să fe cumplit!
— Da’ de unde, doar e fată!
— Te rog, înainte de culcare…
— Mda…
 Și Matsuo luă îndemânatic copilul în brațe și se îndreptă spre
toaletă. Urmărindu-l cu privirea, lui Haruko îi veni să râdă tare.
Cum s-o comporta Matsuo acasă la altă femeie?
— Dacă ai f fost tu, am f cumpărat sturzul de la Agematsu.
Data viitoare să mergem împreună! spunea el uneori, dar la
Nikko s-a dus însoțit tot de alta.
Tocmai începuse sezonul ploios din iunie și păsărelele de pe
munte cântau de zor, dar chiar și atunci când privea cascada
Kegon, Matsuo auzea doar sturzi și komadori99. Și, în timp ce
pescuia păstrăvi în lacul Yunoko, număra mereu de câte ori
ciripea fecare sturz. Glasul lor limpede răsuna splendid peste
apa lacului. Însă nici unul nu-și repeta trilul de șapte ori, nu se
comparau nici pe departe cu pasărea grozavă de la Agematsu.
Și cum se întoarse, îi și povesti lui Haruko.
Ajuns în gara Nikko, se hotărâse brusc să vadă ce păsări se
găseau pe acolo. Se însera deja și femeia protestase,
nemulțumită. În acel oraș erau la modă mejiro100. Descoperise în
cele din urmă un magazin cu păsărele - proprietarul, deși de
meserie lăcătuș, creștea din pasiune pui de păsări cântătoare,
pe care uneori le trimitea chiar și la Tokyo. În cocioaba afată în
fundul unei străduțe înguste n-aveai nici unde să te așezi. Nu
găsise decât trei mejiro. Lăcătușul începuse să îi explice că îl
interesau mult mai mult mejiro decât sturzii. Pasărea dintr-una
din cele trei colivii, spre care se îndreptase Matsuo, era mândria
stăpânului lor. Totuși Matsuo nu fusese impresionat ca de
sturzul din Agematsu.
— Nu e chiar cine știe ce!
Auzind asta și luându-l probabil drept un expert în păsări
cântătoare, lăcătușul scăzuse brusc prețul pentru mejiro.
Matsuo se gândise că, în cazul ăsta, ar f putut să-l cumpere și
iarăși o rugase pe femeie să i-l țină un timp. Acesteia i se păruse
complicat să-l îngrijească și nu primise. Nevoită să meargă prin
burnița de vară, i se lipiseră hainele de ea și era din ce în ce mai
indispusă.

99 Pasăre cântătoare (Larvivora komadori) cam de mărimea unei vrăbii, cu

spinarea maron-portocalie, gușa portocalie și abdomenul alb.
100 Pasăre cântătoare mică, răspândită în Africa, sudul Asiei, Australia și
insulele din Pacifc, cu gâtul galben și spinarea gri-verzuie (Zosterops
japonicus). Numele (textual „alb la ochi”) îi vine de la cercul alb din jurul
ochilor.
 Când îi povestea astfel de lucruri lui Haruko, era limpede că
mejiro-ul de la Nikko nu îi rămăsese în sufet lui Matsuo ca
sturzul din Kiso.
Întâmplarea cu sturzul din Kiso se petrecuse cu doi ani
înainte, la începutul toamnei, iar cea cu mejiro-ul din Nikko anul
precedent, la începutul verii. Și de femeia cu care fusese la
Nikko Matsuo se despărțise imediat.
De câteva luni începuse brusc să se îngrașe. Lui însuși îi
repugna teribil. Foarte repede fgura i se rotunjise - dacă apleca
puțin capul înainte, făcea bărbie dublă ca femeile -, iar lobii
urechilor i se împliniseră. Pleoapele îi deveniseră moi. Privit din
spate când întorcea capul, dădea în mod ciudat o impresie de
tristețe.
— Îngrășatul ăsta nu e nicidecum natural. O f ceva în
neregulă pe undeva… spunea uneori distrat, mângâindu-și burta
proeminentă.
— Bei prea mult. Dacă te-ai mai abține… răspundea Haruko.
Se gândea că în ultima vreme el nu mai avusese nici o altă
femeie. Și adăugă:
— Iar dacă vrei să slăbești, poți!
Matsuo râse:
— Fiindcă veni vorba, nu te-ai îngrășat și tu puțin?
— Oare?…
Haruko își privi încheieturile mâinilor și genunchii.
— Copilul e și el robust și… murmură Matsuo, ca pentru sine.
O furie față de nepăsarea lui urcă brusc în Haruko din
adâncurile finței ei. Își îngustă ochii și se stăpâni. Cât de mult s-
ar f mirat soțul ei dacă, exagerând puțin, i-ar spune că n-a fost
zi în care să nu se f gândit să se despartă de el.
Matsuo căpătă deodată o expresie de copil vesel:
— Sunt un tip norocos, toți recunosc că am o natură aparte,
dar eu nu prea am luat în serios ce am dobândit. Cam de asta și
sunt cum sunt!
— Așa să fe oare? N-ai prea multă încredere în tine?
— Nu chiar atât de multă. Femeile nu mă respectă.
Ea își dădu seama că aude un lucru surprinzător.
Într-o zi ploioasă, Haruko făcea ordine prin dulapuri, când găsi
deodată ceva mucegăit. Nesuportând așa ceva, tocmai se
pregătea să scoată afară totul, când apăru un vizitator. Chiar
înainte de a-i auzi glasul, răsună un ciripit de păsărele. Se
prezentă drept negustorul de cherestea din Kiso. Venise cu
afaceri la Tokyo și adusese sturzul.
Haruko - de ce oare? - se simți descumpănită mai mult decât
ar f fost cazul. Negustorul înțelesese fără îndoială că femeia
care-l însoțise pe Matsuo cu doi ani înainte nu era soția lui, iar
acum că o vedea pe ea, ce-o f gândind?
Deși afă că soțul nu e acasă, spuse că, din moment ce tot
adusese sturzul până acolo, o să i-l încredințeze oricum.
— În caz că nu vă trebuie, eu mai rămân încă două-trei zile și,
dacă-mi dați un telefon la han, trec să-l iau înapoi…
— Bine, da’, soțul meu e capricios și, de fapt, până acum nu a
mai ținut păsări…
Negustorul de cherestea avu aerul că nu înțelege bine, de
parcă Haruko i-ar f trântit o minciună. În cele din urmă, ea îi
plăti pasărea. Douăzeci de yeni. Cu zece mai puțin decât în
povestea lui Matsuo.
Seara, când se întoarse acasă, acesta se bucură ca un copil.
Nu se mai desprindea de lângă colivie.
— E într-adevăr pasărea de atunci?… Eram puțin îngrijorată,
nu cumva să ne f adus o alta și de-abia pe urmă să ne dăm
seama.
— Nu, nu. Asta e pasărea! Fără nici o îndoială, asta e!
Însă patru-cinci zile mai târziu, apăru și lăcătușul din Nikko cu
încă doi sturzi. De data aceasta, Haruko râse și îi acceptă
imediat. Prețul fu și el destul de modic.
Când se întoarse de la serviciu, Matsuo le ascultă puțin
ciripitul, apoi deschise cu nepăsare ușița coliviei și dădu drumul
celor două păsări.
— Bine, da’… ce faci acolo?
Haruko ieși într-o clipă în grădină și vru să fugă după ele.
— Nu fac doi bani. Lasă-le, lasă-le! spuse Matsuo, ca și cum
nu s-ar f întâmplat nimic.
Haruko privi un timp în tăcere cerul pe care se îndepărtau în
zbor sturzii. Complet resemnată, căci tot nu mai conta, nu mai
fu în stare să protesteze, dar la asta contribuia și un vag
sentiment de respect pentru soțul ei.
Lui Haruko i se părea uimitor faptul că tocmai când Matsuo
dădea semne că uitase deja de povestea cu sturzii, negustorul
de cherestea din Kiso și lăcătușul din Nikko își amintiseră de
înțelegerea cu el și veniseră anume până la Tokyo să-i aducă
păsărelele.
Apoi, uimitor i se părea și că ajunsese să aibă grijă de pasărea
care simboliza amintirea celor două femei.
În lipsa lui Matsuo, Haruko se așeza lângă colivie și privea
concentrată la sturzul rămas, mic chiar și față de alte păsări
cântătoare. Ciripitul splendid reverbera puternic, prelungindu-se
insuportabil de mult, străbătându-i cu limpezimea lui sufetul.
Brusc, închise ochii; asculta vrăjită. S-ar f zis că acel ceva
nepământesc, și care se întretăia cu viața soțului ei, își
prelungea acum rezonanța direct până la ea. De una singură,
Haruko dădu aprobator din cap și ochii i se umplură de lacrimi.
 REÎNTÂLNIREA
S-ar putea spune că viața de după război a lui Atsugi Yuzo a
început cu reîntâlnirea sa cu Fujiko. Sau ar f poate mai nimerit
s-o numim reîntâlnirea sa cu sine însuși.
Ah, sunt viu încă! - l-a umplut de uimire pe Yuzo vederea lui
Fujiko. O uimire simplă, neamestecată nici cu bucurie, nici cu
tristețe.
În clipa când a dat cu ochii de ea, parcă n-ar f perceput nici o
fință umană, nici un lucru neînsufețit. Era întâlnirea cu trecutul,
reapărut sub înfățișarea lui Fujiko, dar el îl simțea ca pe o epocă
abstractă.
Și totuși, dacă acel trecut supraviețuise sub forma concretă a
lui Fujiko, devenea prezent. Yuzo era uimit de legătura, afată în
fața ochilor săi, dintre trecut și prezent.
Acum, între trecutul și prezentul lui Yuzo se găsea războiul.
Fără îndoială, războiul îi cauzase și uimirea sa distrată.
Am putea-o chiar numi stupefacție față de resuscitarea
tuturor celor îngropate în război. Valurile violente ale masacrelor
și distrugerilor nu reușiseră să desfințeze lucrurile mărunte
existente între un bărbat și o femeie.
Să descopere că Fujiko trăiește fusese pentru Yuzo ca și cum
s-ar f descoperit pe sine însuși trăind.
Așa cum se despărțise de ea fără implicații ulterioare, tot așa
se despărțise net și de trecutul său și, în timpul războiului,
crezuse că le-a uitat complet pe amândouă, dar, la urma urmei,
nu-i fusese dată decât o singură viață.
Reîntâlnirea lui Yuzo cu Fujiko s-a produs la mai bine de două
luni de la capitularea Japoniei101. Era o perioadă când parcă și
timpul murise, când mulți dintre oameni se cufundau în vârtejul
care distrusese și aruncase în confuzie trecutul, prezentul și
viitorul, atât național, cât și personal.
Yuzo coborâse în gara Kamakura și, privind în sus către șirul
de pini înalți de pe Calea Wakamiya, simțea armonia curgerii
exacte a timpului peste vârfurile acestora. În întinderile distruse
de război din Tokyo, unde locuise, era înclinat să nu remarce
astfel de aspecte ale Naturii. Din vremea confagrației, pinii
uscați se răspândiseră peste tot, ca niște nefericite pete

101 15 august 1945.

maladive ale țării, însă aici copacii aliniați erau în cea mai mare
parte vii.
Venirea lui Yuzo se datora cărții poștale a unui prieten din
Kamakura, prin care afase de festivalul Bunboku de la templul
Tsurugaoka Hachimangū102. Fiind inspirat, se pare, de talentul
literar al lui Sanetomo103, avea întrucâtva și semnifcația unei
distanțări față de spiritul zeului bătăliilor. Mulțimea pașnică de
privitori nu mai venea acum la templu să se roage pentru sorții
războiului și pentru victoria în luptă.
Ajuns în fața birourilor templului, Yuzo avu impresia că de-
abia atunci se trezește, dând cu ochii de un grup de domnișoare
în furisode104. Cum încă oamenii nu renunțaseră la hainele
purtate în timpul atacurilor aeriene sau la cele cazone,
somptuoasele kimono-uri făceau un puternic contrast coloristic.
Trupele de ocupație fuseseră de asemenea invitate și
domnișoarele acestea urmau să-i servească cu ceai pe
americani. Ocupanții vedeau pentru prima oară kimono-uri de
când debarcaseră în Japonia și, plini de curiozitate, făceau
fotografi.
Chiar și pentru Yuzo era greu de crezut că, până cu doi-trei
ani înainte, acestea fuseseră ceva obișnuit, în timp ce admira
îndrăzneala acestor fete de a-și lua un asemenea avânt în
mijlocul hainelor sărăcăcioase și întunecate, fu condus către
locul afat sub cerul liber unde se pregătea ceaiul. Splendoarea
veșmintelor se refecta și în expresia și în comportamentul
domnișoarelor. Asta îl trezi parcă pe Yuzo.
Ceaiul se servea într-un crâng. La mese lungi și înguste de
lemn alb, din care se găsesc atâtea la temple, militarii americani
stăteau cuminți în linie, manifestând o curiozitate inocentă.
Domnișoare în jur de zece ani aduceau un ceai ușor. Hainele lor
ca niște modele reduse și eticheta îl duseră pe Yuzo cu gândul la
niște copii actori din piesele de odinioară.
Și atunci, îi deveni din ce în ce mai clar sentimentul de
anacronism și contradicție oferit de mânecile lungi și oz-ul cu
nod înalt al câte unei domnișoare mai mari. Deoarece erau

102 Important templu shintoist, mutat în Kamakura în 1180 și închinat

zeului Hachiman al războiului, zeul tutelar al clanului Minamoto.
103 Minamoto no Sanetomo (1192-1219), al treilea shogun de la Kamakura
și remarcabil autor de tanka.
104 Kimono elegant cu mâneci lungi.
purtate de fete de familie bună, cu atât mai mult dădeau în mod
paradoxal o impresie tristă.
Culorile și motivele bătătoare la ochi, privindu-le acum astfel,
erau vulgare și barbare. Yuzo se întreba dacă arta celor care
făceau kimono-urile de dinainte de război, precum și gustul
celor care le purtau decăzuseră până într-atât.
Mai târziu, comparându-le cu costumele dansatoarelor, simți
aceasta și mai puternic. Pe scena pentru dansuri sacre a
templului avu loc o demonstrație. Costumele pentru dans de
odinioară erau ceva cu totul ieșit din comun, în timp ce hainele
domnișoarelor constituiau obiecte cotidiene, însă acum până și
acestea trebuiau considerate ceva special. Și nu numai
obiceiurile de dinainte de război, dar până și tipul de feminitate
ieșea neplăcut în evidență. Costumele pentru dans erau pline de
distincție, iar culorile lor profunde.
Dansul Urayasu, dansul shishi, dansul Shizuka, dansul
Genroku hanami - imaginea Japoniei de mult apuse străbătea
sufetul lui Yuzo ca sunetul de faut.
O parte din locurile rezervate, împărțite în stânga și în
dreapta, erau rezervate pentru forțele de ocupație; Yuzo cu
grupul lui stăteau în zona de apus, unde se afa marele gingko.
Copacul era puțin îngălbenit.
Copiii din zona pentru publicul obișnuit năvăliră către locurile
rezervate. Pe fundalul hainelor mizere ale acestora, kimono-urile
domnișoarelor aduceau cu niște fori crescute într-o mlaștină.
Peste vârfurile arborilor de criptomeria, soarele cădea pe baza
stâlpilor roșii ai scenei.
Dansatoarea care făcuse pe prostituata în Genroku hanami
coborî de pe scenă și acolo se despărți de bărbatul cu care se
întâlnise în secret; văzând-o cum se îndepărtează măturând cu
poalele pietrișul, Yuzo simți brusc un val de tristețe.
Modul în care, deschizându-se și dând la lumină dublura de
mătase de o culoare delicată, umfată datorită vătuirii, și lăsând
să se vadă splendidele haine de dedesubt, poalele kimono-ului -
ca pielea unei încântătoare japoneze, ca destinul fascinant al
unei femei japoneze - măturau pământul fără vreun regret era
de o frumusețe mișcătoare. Trecea frumoasă și mândră, fără
vreun sentiment de vină - și tristețea lui era irizată de dorință.
Pentru Yuzo, incinta templului căpătase aspectul unui paravan
tăcut, pictat pe fond auriu.
 Mișcarea în dansul lui Shizuka Gozen105 era medievală, în timp
ce dansul despre admiratul forilor în epoca Genroku 106 părea
mai modern, însă acum, după pierderea războiului, ochii lui Yuzo
își pierduseră forța de rezistență față de asemenea lucruri.
Pe când urmărea cu această privire evoluția de pe scenă, în
câmpul său vizual apăru Fujiko.
Surprins la culme, Yuzo nu schiță nici un gest. Deși o alarmă
internă îi spunea că vederea ei nu prevestea decât necazuri, nu
putea crede că fința umană vie Fujiko era în stare să-i producă
rău, așa că nici măcar nu încercă să-și întoarcă imediat privirile.
Sentimentalismul generat de poalele costumului de dans
dispăru de îndată ce o văzu pe Fujiko, dar ea nu-i produsese o
impresie chiar atât de puternică, ci fusese ca o imagine
refectată în ochii unui leșinat care își recapătă cunoștința. Ca
un obiect care plutea în articulațiile curgerii vieții și timpului. Și
în crevasele sufetului lui Yuzo, ceva ca o căldură carnală, o
familiaritate ca și cum s-ar f întâlnit cu o parte din sine însuși,
urcă plină de prospețime.
Fujiko urmărea și ea distrată dansul. Nu îl remarcase pe Yuzo.
Faptul că, deși el o observase, ea nu îl văzuse îi dădea o
senzație stranie. Și mai ciudat încă i se părea intervalul de timp
în care nu-și dăduseră seama unul de prezența celuilalt, deși nu
îi despărțeau nici douăzeci de metri.
Poate datorită expresiei pierdute, golită de energie, de pe fața
ei, Yuzo se ridică imediat, fără să se mai gândească, și se
apropie.
Cu hotărârea celui care vrea să trezească pe cineva din leșin,
îi puse brusc lui Fujiko mâna pe spate.
— Ei!
Ea dădu impresia că se va prăbuși lent, dar reuși să rămână
dreaptă și mâna lui Yuzo îi simți tremuratul corpului.
— Deci ai scăpat! Ah, ce surpriză! Ești sănătos?
Fujiko se ținea acum bine pe picioare, însă Yuzo avea senzația
că se apropie, gata să i se prăbușească în brațe.
— Unde ai fost?
— Cum?

105 Este vorba despre Shizuka Gozen, iubita lui Minamoto no Yoshitsune,
obligată de Yoritomo să danseze chiar pe scena unde se desfășoară
ceremonia din nuvelă.
106 Textual, „admiratul forilor de cireș în epoca Genroku”.
 Suna și în sensul că unde ai fost în timp ce priveai dansul, și
în sensul că unde ai fost în timpul războiului, dar lui Yuzo îi suna
și doar ca vocea lui Fujiko.
De ani de zile nu mai auzise vocea femeii. Întâlnindu-se cu ea,
uitase că se afa în mijlocul unei mulțimi.
Fujiko îi întorcea întărită prospețimea momentului când o
zărise. Și puțin mai înainte, un semnal de alarmă interior îl
avertizase că reîntâlnirea cu ea însemna resuscitarea unor
probleme de morală și a unor complicații în viața cotidiană, era,
ca să zicem așa, capcana unei legături fatale, dar Yuzo sfârși
prin a o recupera pe Fujiko așa cum ar f sărit brusc peste un
șanț.
Realitatea semăna cu modul de acțiune din Lumea Pură de
dincolo, mai mult, era o realitate pură eliberată de constrângeri.
Nu i se mai întâmplase ca trecutul să devină astfel deodată
realitate.
Nici în vis nu se gândise că ar putea avea din nou senzația
primei intimități dintre el și Fujiko.
Ea nu dădea nici cel mai mic semn că ar vrea să-i reproșeze
ceva.
— Nu te-ai schimbat. Nu te-ai schimbat câtuși de puțin.
— Da' de unde, m-am schimbat mult.
— Ba nu, nu te-ai schimbat. Serios.
Cum Fujiko părea foarte impresionată de asta, Yuzo spuse:
— Așa să fe oare?
— De atunci… ce-ai făcut tot timpul ăsta?
— Am fost la război, răspunse Yuzo de parcă ar f scuipat
cuvintele.
— Povești! N-arăți deloc ca și cum ai f făcut războiul!
Oamenii de alături râseră în surdină. Râse și Fujiko. Cei afați
de față nu păreau s-o stânjenească. De altfel, aceștia lăsau
impresia a f dispuși favorabil și binevoitori față de neașteptata
întâlnire a cuplului. Iar Fujiko nu avea nici o reticență să profte
de atmosfera din jur.
Yuzo se simți deodată nelalocul său, iar schimbările
remarcate încă de mai înainte la Fujiko îi apărură și mai clar.
Ușor plinuță altădată, era acum extrem de slabă, iar ochii
migdalați îi străluceau nenatural. Înainte, Fujiko își trasa
sprâncenele subțiri și roșcate cu dermatograf bătând ușor în
roșu, acum nici urmă de așa ceva, iar obrajii erau aproape lipsiți
de culoare și obosiți, dar, cu toate astea, fața îi era netedă. Cu
pielea albă ușor întunecată deasupra gâtului, fgura nemachiată
concentra oboseala în liniile care coborau spre oasele pieptului.
Valurile sofsticate ale părului ei fn erau neglijate și chipul ei
părea sărăcăcios de mic.
Doar ochii susțineau cu ardoare emoția întâlnirii cu Yuzo.
El nu mai resimțea diferența de vârstă, care înainte aproape
că îl deranja, ba chiar era straniu că tresăltarea tinerească, deși
atrăgea calme inconveniente, nu îi dispărea.
— Nu te-ai schimbat deloc, zise din nou Fujiko.
Yuzo ieși în spatele mulțimii. Fujiko îl urmă privindu-l.
— Soția ta?
— Soția ta?… A scăpat?
— Mda.
— Ce bine! Și copiii?
— Da. I-am trimis în refugiu.
— Așa!? Unde?
— La țară, pe lângă Kōfu.
— Așa? Dar casa? A scăpat?
— A ars.
— Ah! Și mie mi-a ars și am rămas pe drumuri.
— Hm, unde?
— În Tokyo, bineînțeles.
— Ai stat în Tokyo?!…
— Ce era să fac? O femeie singură, fără un loc unde să
meargă, fără locuință…
Yuzo simți un for și brusc picioarele parcă i se înmuiară.
— N-aș vrea să spun chiar că, dacă ți-ai pus în cap să mori,
Tokyo e, la urma urmei, un loc foarte bun pentru asta - dar, în
timpul războiului, oricum aș f trăit, oricum aș f arătat, mi-am
păstrat calmul. Am fost sănătoasă. Nu m-am lamentat niciodată
din cauza situației mele.
— Nu te-ai întors la tine acasă?
— Mai pot oare să mă întorc acolo?
Tonul contra-întrebării voia să spună că Yuzo era cauza. Însă
nu conținea vreun reproș, ba chiar se răsfăța puțin.
El începu să simtă dezgust pentru neglijența cu care răscolise
o veche rană, dar Fujiko era ca paralizată încă. Lui Yuzo îi era
teamă de trezirea ei.
 Își dădu seama și de propria paralizie și rămase surprins. În
timpul războiului uitase complet și de responsabilitatea sa față
de Fujiko, și de morală.
Că reușise să se despartă de Fujiko, că se eliberase de o
legătură fatală ce durase câțiva ani, se datorase probabil
brutalității războiului. Conștiința legată de feacurile existente
între un bărbat și o femeie fusese probabil pierdută în torentul
violent.
Acum că o reîntâlnise, Yuzo se întreba plin de teamă cum
străbătuse Fujiko meandrele războiului, dar poate că ea uitase
să mai aibă resentimente față de el.
De pe fața ei dispăruse intensitatea isterică de altădată. Yuzo
nu putea să privească direct în ochii ei, parcă ușor umezi.
Croindu-și drum printre copiii din spatele locurilor rezervate,
ieși spre baza scării de piatră din fața templului. Urcă cinci-șase
trepte și se așeză. Stând în picioare, Fujiko privi în sus, către
templu:
— Ce de lume s-a strâns, deși nu prea mai vin oamenii pe
aici!
— Da, dar nici nu aruncă nimeni cu pietre în templu!
În locul ca o piațetă din josul scării de piatră, în apropierea
scenei, mulțimea desena un cerc, blocând oarecum aleea. Cum
până mai ieri era de neconceput o sărbătoare la care pe scena
templului închinat zeului Hachiman să se vadă dansul unei
prostituate din epoca Genroku sau o orchestră a armatei
americane, privitorii nu erau pregătiți cum trebuie nici ca
atitudine mentală, nici ca îmbrăcăminte, dar dacă te uitai la
spectatorii care se întindeau de la criptomeriile din incinta
templului până la șirurile de cireși de dincolo de marele torii și
mai departe, până la pinii cei înalți, frumusețea zilei de toamnă
îți pătrundea în sufet,
— Kamakura n-a fost arsă, ce bine!… Mare diferență față de
locurile pârjolite. Copacii, peisajele au un aspect pur japonez.
Când am văzut domnișoarele, am fost surprinsă!
— Cum ți se par kimono-urile lor?
— Nu prea te poți urca în tramvai cu ele. A fost o vreme când
și eu mergeam cu tramvaiul sau mă plimbam prin oraș
îmbrăcată cu un astfel de kimono.
Fujiko privi în jos către Yuzo și se așeză lângă el.
 — Privind la kimono-urile lor, am fost foarte bucuroasă că
trăiesc, dar apoi, amintindu-mi de una, de alta, m-am simțit și
foarte tristă să trăiesc așa, inutil, nici eu nu mai știu ce s-a
întâmplat cu mine…
— Și cu mine e la fel, făcu Yuzo, ca și cum ar f vrut să evite
discuția.
Fujiko purta un monpe107 bleumarin cu un motiv alb, care
părea croit dintr-un obiect de îmbrăcăminte bărbătesc vechi.
Yuzo se gândi că și el avusese ceva asemănător.
— Soția și familia sunt în Kōfu, iar tu ești singur în Tokyo?
— Da.
— Adevărat? Asta nu-ți creează probleme?
— Păi… mie, ca oricăruia.
— Tot o oarecare am fost și eu?
—…
— Soția ta e și ea bine ca oricare?
— Mda, cam așa ceva.
— N-a fost rănită, nu?
— N-a fost.
— Ce bine! Eu… în timpul alarmelor, mă gândeam ce aș face
cu adevărat dacă soția ta ar păți ceva și doar eu aș scăpa.
Lucrurile astea sunt un hazard. O întâmplare.
Yuzo fu străbătut de un frison. Dar Fujiko continuă cu vocea-i
slabă și limpede:
— Mi-am făcut griji în mod serios, să știi! Chiar dacă îmi
ziceam cu tristețe că sunt o proastă să mă neliniștesc pentru
soția ta atunci când eu însămi mă afam în primejdie, eram
totuși îngrijorată. Aș f vrut ca măcar, atunci când războiul avea
să se termine și m-aș f întâlnit cu tine, să-ți vorbesc despre ce
simțeam. Mă întrebam dacă mă vei crede oare, dacă,
dimpotrivă, n-ai să te îndoiești, însă oricum, în timpul războiului,
am uitat de mine și m-am rugat pentru alții.
Ascultând acestea, un șir de gânduri îi reveniră în minte lui
Yuzo. Poate că și în el, duse la extrem, se amestecaseră și se
topiseră împreună într-un mod ciudat spiritul de sacrifciu și
egoismul, autoscrutarea și mulțumirea de sine, altruismul și
interesul, morala și viciul, letargia și exaltarea. Era foarte posibil
ca Fujiko, deși dorea moartea accidentală a soției lui, să se f
rugat pentru ea. Deși se lăsase amețit de latura bună, fără a f
107 Pantaloni de lucru purtați de femei.
conștientă și de cea rea, asta nu era poate decât o cale de a
supraviețui războiului, o metodă de a trăi.
În tremurul buzelor ei se ascundea adevărul. În colțurile
ochilor prelungi luceau lacrimi.
— M-am gândit că soția ta e mai importantă pentru tine decât
sunt eu, așa că nu mă puteam împiedica să-mi fac griji pentru
ea.
Cum Fujiko vorbea cu insistență despre nevasta sa, natural că
aceasta îi reveni lui Yuzo în minte.
Însă și aici se năștea un dubiu. Yuzo nu fusese niciodată atât
de legat de familie ca în timpul războiului, fără să-i scape nici o
privire pe alături. Se putea spune că își iubise soția într-atât,
încât aproape o uitase pe cealaltă. Era o jumătate din sine,
resimțită intens.
Totuși, de îndată ce o zărise pe Fujiko, avusese senzația că se
reîntâlnește cu sine însuși. Cu toate că își reamintise din nou de
soție, asta îi ceruse un efort, ca și cum s-ar f îndepărtat de un
timp rarefat. Își văzu oboseala din propriul sufet. Nu distinse
mai mult decât drumurile fără țintă ale unui animal însoțit de
perechea sa.
— De abia te-am întâlnit și nu știu dacă pot să-ți cer ceva…
Tonul vocii lui Fujiko deveni învăluitor.
— Te rog, trebuie să mă asculți…
— Te rog, întreține-mă!
— Cum, să te întrețin?!
— Numai puțin, foarte puțin timp. N-am să-ți fac necazuri, o
să fu cuminte.
Yuzo făcu fără să vrea o mutră acră și o privi:
— Acum din ce trăiești?
— Nu că n-aș avea ce să mănânc. Nu-i asta. Dar aș vrea să-mi
refac viața. Aș vrea să mă ajuți să plec de la tine.
— Să pleci? Nu-i cumva o reîntoarcere?
— Nu e o reîntoarcere. Vreau să mă ajuți să capăt forța de a
pleca. Am să plec singură curând, în mod sigur. E urât să ți-o cer
în felul ăsta, e urât din partea mea. Dar lasă-mă numai puțin să
mă sprijin de tine.
Până unde era adevărat, Yuzo nu-și dădea seama. Părea o
cursă abilă. Părea și un apel la compasiune. Oare într-adevăr
femeia pe care o abandonase în război chiar dorea să ia de la el
forța pentru a putea să trăiască acum mai departe, să se
pregătească pentru asta prin el?
Întâlnindu-se întâmplător cu femeia trecutului său, în Yuzo
renăscuse o neașteptată dorință de a trăi, dar fusese oare Fujiko
în stare să-i detecteze această slăbiciune? Chiar fără ca ea să i-o
spună, în adâncul sufetului el știa că legătura lor putea f
reluată, dar era cuprins de sentimentul întunecat că se va trezi
din păcat și imoralitate la propria sa viață. Își coborî nefericit
privirea.
Se auziră aplauzele mulțimii și orchestra militară a trupelor de
ocupație își făcu apariția. Purtau căști de oțel. Nonșalant, urcară
pe scenă. Erau cam douăzeci.
Și în momentul când primul sunet al instrumentelor de sufat
se auzi la unison, Yuzo fu captivat. Norii din mintea sa se
șterseră ca și cum tocmai s-ar f trezit. Ca un bici plin de
energie, sunetele distincte îi loveau trupul. Fețele din mulțime
reveniră la viață.
Ce țară luminoasă trebuie să fe America, se mira acum Yuzo.
Cu simțurile astfel stimulate, luciditatea de bărbat simplifcă
totul pentru el, chiar și în ce-o privea pe Fujiko.
De pe când treceau prin Yokohama, umbrele obiectelor
începuseră să se șteargă. Se cufundau în culorile amurgului ca
și cum ar f fost absorbite în suprafața pământului.
Mirosul neplăcut de ars, care le persistase atâta timp în nări,
dispăruse în cele din urmă și chiar ruinele incendiate, care parcă
adunau praful la nesfârșit, dădeau impresia că se confundă cu
toamna.
Privind la sprâncenele înguste și roșiatice și la părul fn al lui
Fujiko, lui Yuzo îi trecu prin minte că tocmai sosește iarna și,
cum își luase pe umeri o povară, zâmbi trist în fața a ceea ce din
vechime se numea „un an nefast” 108, dar până și emoția faptului
că anotimpul se schimba chiar și prin locurile astea pârjolite
justifca oarecum indolenta sprijinire pe alții.
Yuzo depășise și stația Shinagawa, unde ar f trebuit să
coboare. Trecut cu un an sau doi de patruzeci, Yuzo ajunsese
într-o anumită măsură să considere că suferința și tristețea
umană se pierd pe nesimțite în curgerea timpului, că vremea

108 Vârste considerate ca periculoase. În cazul bărbaților, 25, 42 și 61 de

ani (numărați în stil japonez), cea de 42 de ani find considerată perioada
cea mai nefastă.
rezolvă situațiile difcile și disensiunile. I se întâmplase de mai
multe ori să constate că ori te zbăteai strigând ca un nebun, ori
priveai în tăcere cu brațele încrucișate, rezultatul era cam
același.
Nu trecuse până și războiul tot așa?
Și, pe deasupra, mai repede decât crezuse. În fne, Yuzo nu
avea o măsură cu care să judece dacă cei patru ani fuseseră
puțin sau fuseseră prea mult, dar, oricum, ei se sfârșiseră. Deși
de abia se reîntâlniseră, în Yuzo încolțise gândul ascuns de a o
lăsa poate pe Fujiko iar în voia vremurilor, așa cum o
abandonase și mai înainte în război. În plus, prima dată, în
timpul războiului, sfârșiseră prin a f separați de vârtejurile
acestuia și Yuzo fusese chiar încântat la ideea îngropării
trecutului, însă acum asta părea oarecum un calcul viclean de-al
lui.
Totuși, faptul însuși că jena produsă de calculul său ar f putut
f considerată mai morală decât euforia produsă de lichidarea
relației lor îi trezea lui Yuzo sentimente contradictorii.
— Am ajuns la Shinbashi, îi atrase atenția Fujiko. Mergi până
la gara Tokyo?
— Hm, mda.
Fujiko își amintise probabil, chiar și în momente ca astea, de
vechiul lor obicei de a merge de acolo împreună spre Ginza.
În ultima vreme Yuzo nu mai trecuse prin Ginza. Pentru
serviciu făcea naveta între Shinagawa și gara Tokyo.
— Tu… unde… ? întrebă el distrat.
— Încotro?… Unde mergi și tu. De ce?
Fujiko făcu o fgură ușor neliniștită.
— Nu, unde locuiești tu acum?!
— Nu arată grozav, acolo unde stau…
— Atunci, suntem în aceeași situație.
— De acum înainte, locuința mea o să fe unde mă duci tu.
— Bine, da’ până acum unde mâneai?
— Nu prea se poate numi că mâneam… De unde îți iei rațiile?
Fujiko privi spre Yuzo, a cărui voce sunase iritată, dar rămase
tăcută.
Yuzo bănuia că nu voia să-i dezvăluie unde locuiește. Își
aminti că și el tăcuse când trecuseră prin Shinagawa:
— Eu locuiesc la un prieten…
— Stați împreună?
 — Și el, la rândul lui, stă în gazdă. Prietenul meu a închiriat o
cameră de 6 jō109 și, pentru moment, stau și eu pe capul lui.
— N-ar putea să mă primească și pe mine? Închiriere la mâna
a treia, nu?
Fujiko avea aerul că nu va renunța așa ușor.
Pe peron în gara Tokyo, șase surori de la Crucea Roșie
stăteau cu bagajele în mijlocul lor. Yuzo privi în lungul trenului,
dar nu coborî nici un soldat demobilizat.
Deoarece folosea uneori linia Yokosuka pentru a face naveta
de la Shinagawa, văzuse deseori pe peron grupuri de astfel de
soldați. Uneori coborau din același tren ca și el, alteori
ajunseseră acolo cu cursele de dinainte și stăteau aliniați pe
peron.
Nu mai existase în istorie un exemplu asemănător cu războiul
ăsta, în care atâția militari fuseseră părăsiți în timpul retragerii,
în locuri îndepărtate de peste mări, și abandonați ca atare până
la capitulare.
Soldați demobilizați din insulele sudice, arătând subnutriți sau
chiar aproape morți de foame, ajungeau și în gara Tokyo.
De fecare dată când vedea aceste grupuri, Yuzo simțea o
sfâșiere indescriptibilă. Se trezea însă în el și o introspecție
onestă și se gândea că sufetul îi este purifcat. Când se întâlnea
cu acești compatrioți - împreună fuseseră cu toții înfrânți își lăsa
capul în jos. Izvora în el și afecțiune pentru acești semeni puri
care se întorceau acasă, diferiți de cei din străzile și trenurile
Tokyo-ului.
Într-adevăr, soldații demobilizați aveau cumva un aer de
puritate pe fgură.
Poate că asta nu era nimic mai mult decât aspectul unor
bolnavi care suferiseră îndelung. Erau epuizați, aproape de leșin
din cauza oboselii, nemâncării și descurajării, iar fețele lor
pământii cu pomeții proeminenți și ochii afundați în orbite își
pierduseră deja forța de expresie. Era posibil să se f afat într-o
stare de prostrație. Dar Yuzo nu putea crede că era vorba numai
de atât. După cum starea japonezilor înfrânți în război nu era
prostrație în măsura în care ea apărea astfel în ochii străinilor, și
în soldații demobilizați se nășteau valuri de emoții violente.
Totuși, în acești oameni care, mâncând lucruri necomestibile,
109 1 jō (1,653 m2) - este mărimea unei saltele și se folosește pentru
determinarea suprafeței camerelor de locuit.
săvârșind fapte neomenești, supraviețuiseră și se întorseseră în
țară, exista o vână de puritate.
Surorile de la Crucea Roșie stăteau alături de o targă, și mai
era acolo și un soldat bolnav culcat direct pe cimentul peronului.
Capul i se afa chiar în drum și Yuzo trebui să-l evite în trecere.
Până și acest soldat bolnav avea o privire limpede. Urmărea fără
vreo urmă de răutate cum urcă și coboară din tren soldații
trupelor de ocupație.
La un moment dat, Yuzo fu foarte surprins să audă o voce
joasă spunând very pure, dar gândindu-se apoi, își dădu seama
că probabil înțelesese greșit cuvintele very poor.
Modul în care surorile de la Crucea Roșie însoțeau acum
soldații demobilizați i se părea chiar mai frumos decât în timpul
războiului. Poate din cauza contrastului cu lucrurile din jur.
După ce coborî scara peronului, Yuzo o luă în mod automat
către ieșirea dinspre Yaesu, dar văzând grupurile de coreeni de
pe culoar, spuse deodată, ca și cum și-ar f dat seama de ceva,
întorcându-se din drum:
— Să ieșim prin față. De obicei ies prin spate și am fost
distrat.
Întâlnise deseori aici grupuri de coreeni așteptând trenul care
să-i ducă spre patrie. Cum probabil nu puteau să aștepte ore
nesfârșite înșirați pe peron, făceau tabără în josul scărilor.
Sprijiniți de bagaje, întinseseră pături sau saltele murdare și
stăteau ghemuiți pe culoar. De unele bagaje erau legate cu
sfoară cratițe sau găleți. Se pare că unii își petreceau toată
noaptea astfel. Erau multe familii întregi. Copiii erau greu de
distins de cei japonezi. Se poate să f fost printre ei și japoneze
căsătorite cu coreeni. Uneori sărea în ochi albul unor veșminte
coreene noi sau rozul unor haine.
Se întorceau în patria lor redevenită independentă, dar arătau
ca niște refugiați, iar printre ei nu puțini suferiseră vicisitudinile
războiului.
Alte dăți când mai ieșise spre Yaesu, mai zărise și cozi ale
japonezilor care cumpărau bilete. Acestea se formau din seara
precedentă începerii vânzării și, trecând pe acolo noaptea în
drum spre casă, Yuzo îi vedea stând în șir, ghemuiți sau ațipiți,
iar cei mai din față sprijiniți de grinzile podului. Mai încolo, sub
pod, se puteau observa excremente umane, probabil dejecții ale
celor de la coadă, care își petreceau noaptea sub cerul liber.
Când se ducea la serviciu, Yuzo zărea uneori scena asta, dar în
zilele ploioase făcea un ocol și trecea prin stradă.
Amintindu-și de acest fapt cotidian, Yuzo alese intrarea
principală.
Din frunzișul copacilor din piață răzbătea un ciripit slab, iar pe
lângă clădirea Marunouchi110 se zărea un amurg palid.
Alături de clădirea Marunouchi stătea în picioare o fată
murdară, de cincisprezece-șaisprezece ani, ținând într-o mână
un borcan lunguieț cu clei și un creion scurt. Purta un fel de
bluză veche cu pieptul maroniu și mânecile gri, niște geta
bărbătești, vechi și ele și prea mari, și arăta ca un vagabond pe
cale să devină cerșetor. Fata striga către soldații americani care
se apropiau, ca și cum ar f vrut să se agațe de ei. Dar nimeni n-
o privea direct în față. Cei atinși cu mâna pe pantaloni se uitau
doar în jos spre fetiță cu un aer jenat și treceau mai departe fără
un cuvânt, indiferenți.
Yuzo era îngrijorat ca nu cumva cleiul lichid să sară pe
pantalonii celor abordați.
Cu un umăr tresărind spasmodic și mai coborât, cu geta prea
mari gata să i se întoarcă în picioare, fata traversă singură piața
și se pierdu spre semiîntunericul gării.
— Groaznic!
Fujiko o urmări din priviri cum se duce.
— E nebună. La început am crezut că cerșește.
— În ultima vreme, când văd așa ceva, am impresia că devin
și eu la fel - groaznic!… Ei, dar acum că te-am întâlnit, nu mai
am astfel de griji. Ce bine că n-am murit! Pentru că am
supraviețuit, am reușit să te regăsesc!
— Nici n-ai cum să gândești altfel! Și eu, la cutremur, am fost
prins sub dărâmăturile unei case în Kanda, sub o grindă, cât pe-
aci să mor!
— Da, știu. Cicatricea de pe coapsa dreaptă… N-am văzut-o și
eu?
— Mda… Eram încă în școala medie. Însă pe atunci, desigur,
Japonia nu era un criminal expus în fața lumii. Distrugerile unui
cutremur sunt o calamitate naturală, nu?
— Eram oare eu născută la cutremur?
— Erai, bineînțeles.

110 Districtul comercial al Tokyo-ului. Textual „Înăuntrul cercului”.

 — La țară habar n-ai de nimic. Dac-ar f să am un copil, aș
vrea să-l nasc după ce Japonia își va f revenit puțin.
— Ce tot zici acolo… ? După cum spuneai chiar tu mai 'nainte,
oamenii cei mai puternici vin pe lume în mijlocul făcărilor. În
timpul războiului ăsta n-am trecut prin pericole ca la cutremur.
A fost mai primejdioasă pentru mine o calamitate naturală de o
clipă. Acum, copiii nu sunt mai indiferenți? Se nasc fără reținere.
— Adevărat?… Eu, după ce am fost despărțiți, m-am gândit
uneori că, dacă vei merge pe front, aș vrea să am un copil de la
tine. De aceea, acum că am scăpat cu viață și te-am întâlnit…
aș face-o oricând.
— De-acum încolo nu vor mai f copii nelegitimi!
— Cum?!…
Yuzo își încruntă sprâncenele. Simțea o ușoară amețeală, ca
și cum n-ar f observat o treaptă și ar f călcat în gol.
Era posibil ca Fujiko să vorbească serios. Cu toate acestea, de
când se întâlniseră la Kamakura, nu schimbaseră decât cuvinte
aspre, uscate, stranii - Yuzo își dăduse seama de asta și își
simțea sufetul gol.
După cum bănuise și mai înainte, nu se putea spune că în
spatele cuvintelor ei hotărâte nu se ascundea și interes, dar se
și arunca înainte fără nici un calcul, de parcă nu s-ar f putut
trezi dintr-un fel de letargie.
În ce-l privea pe Yuzo, de asemenea, eșafodajul judecăților
sale față de Fujiko, cât și față de sine însuși în noua situație se
clătina, devenind foarte instabil.
Deși din clipa în care o zărise pe Fujiko exista un calcul practic
în teama sa de a reînvia această legătură fatală, în privința
realizării acestor socoteli Yuzo nu prea se mai afa cu picioarele
pe pământ.
Separat de familia sa afată în refugiu și rătăcind prin orașul
cu ordinea distrusă, proftând de libertatea totală a vremurilor, o
culesese pe Fujiko fără fasoane, dar, pe de altă parte, se simțea
legat de ea ca de o vrajă instinctivă și ineluctabilă.
Fără îndoială, asta din cauză că se găsea imediat după starea
ca de beție produsă de ofranda pe altarul războiului a propriei
sale persoane și a întregii realități. Totuși, surprizei provocate
de reîntâlnirea cu sine însuși din momentul descoperirii lui
Fujiko la Hachimangū, în răstimpul în care o adusese până aici, i
se adăugase o deprimare tulburată treptat ca de o otravă
întunecată.
Dimpotrivă, destinul care îl făcuse să se reîntâlnească cu
femeia de dinainte de război, pedeapsa de a-și purta din nou în
spate trecutul se transformaseră în compasiune pentru Fujiko.
Când ajunse pe unde treceau trenurile, Yuzo fu descumpănit:
s-o ia spre Hibiya sau spre Ginza? Parcul i se păru mai aproape
și merse până la intrare, dar, surprins de cât de schimbat arăta
acesta, se întoarse din drum. Când sosiră în Ginza, se făcuse
deja întuneric.
Cum Fujiko nu-i dezvăluise unde locuia, Yuzo nu-i putea
propune să meargă acolo. Era posibil să nu stea singură. Ca și
cum ar f fost intimidată, nu întreba nimic despre destinația lor,
ca într-un joc de încercare a răbdării. Nu spunea nici că îi e frică
de întunericul din ruinele acelea arse și pustii. Yuzo era din ce în
ce mai iritat.
Se părea că prin Tsukiji mai rămăseseră case în care se putea
înnopta, dar Yuzo nu cunoștea bine locurile. Fără o țintă anume,
se îndreptă spre Kabuki-za.
Fără un cuvânt, coti pe o stradă laterală și dispăru din vedere
în întuneric. Fujiko, speriată, vru să se ia după el.
— Te rog, așteaptă puțin acolo.
— Dar mi-e frică!…
Stătea atât de aproape de el, încât Yuzo mai c-ar f vrut s-o
împingă cu cotul.
Călcând nesigur pe un strat de cărămizi sau țigle, Yuzo se
îndreptă către un perete, dar brusc își dădu seama că acesta
stătea ca un panou. Restul casei arsese complet și doar
porțiunea asta de zid mai rămăsese în picioare.
Un for de teamă îl străbătu. Ca un canin înforător de umbră,
mirosind a ars, atrăgându-l parcă, din conturul vârfului decupat
oblic întunericul se apleca asupra sa.
— Eu… Odată am vrut să fug înapoi la țară. Într-o seară ca
asta, cum stăteam la coadă în gara Ueno… deodată am simțit
ceva și când am dus mâna la spate, era ud - Fujiko vorbea ca și
cum i s-ar f tăiat respirația. Bărbatul din spate îmi murdărise
kimono-ul.
— Hm, erați probabil prea înghesuiți.
 — Aș, da’ de unde. Câtuși de puțin. Eu… m-am cutremurat și
am ieșit din rând. Bărbatul era sinistru, în astfel de momente…
ah, e groaznic!
Fujiko își înălță umerii și se ghemui jos.
— O f fost bolnav.
— Era o victimă a războiului. Avea un certifcat că îi arsese
casa și pleca din capitală.
Yuzo se întoarse să plece, dar Fujiko nu se ridică în picioare.
— Din gară coada se pierdea afară pe stradă în întuneric…
— Hai, mergem?
— Ah, am obosit… Dacă o ținem așa, o să ne cufundăm în
zona asta întunecată. Eu sunt plecată de acasă de dimineață…
Fujiko închisese ochii, se pare. În picioare, Yuzo privea în jos
către ea. Îi trecu prin minte că probabil ea nu mâncase nimic
nici la prânz.
— Și pe aici o să înceapă să construiască niște case!
— Unde?… Adevărat?… Într-un astfel de loc mi-ar f frică să
stau.
— S-ar putea ca unii să locuiască deja aici.
— Ah, mi-e frică, mi-e frică! exclamă Fujiko și, apucând mâna
lui Yuzo, se ridică. E groaznic, parcă m-ar amenința…
— E-n regulă… După cutremur, mulți aveau întâlniri amoroase
în barăci ca astea, dar acum atmosfera e cam lugubră.
— Chiar așa!
Totuși Yuzo nu-i dădu drumul lui Fujiko.
Simțea o căldură, o intimitate inexprimabilă, ca o odihnă
binefăcătoare, sau mai degrabă ca o toropeală produsă de o
uimire mistică.
Nu era atât violența în urma îndelungatei lipse a unei
prezențe feminine, cât regăsirea plăcută a unei femei după o
boală lungă.
Umărul lui Fujiko era așa de slab sub mâna sa, că oasele îi
ieșeau la iveală, iar ea, sprijinită pe pieptul lui, îi transmitea
toată greutatea unei profunde oboseli, însă Yuzo simțea din plin
reîntâlnirea cu sexul opus.
Ceva plin de viață și energie renăștea în el.
De pe spărturile de țigle, Yuzo coborî înspre barăci.
Ferestrele nu aveau încă obloane și, ajungând în apropiere, se
auzi zgomotul unor scânduri subțiri frângându-se sub pașii lor.
 LUNA ÎN APĂ
Într-o bună zi, lui Kyōko îi veni ideea să-i arate grădina ei de
zarzavat, cu ajutorul unei oglinzi, soțului ei țintuit la pat în
camera de la etaj. Doar cu atât, bolnavului în permanență culcat
parcă i s-ar f deschis o nouă viață. Și, cu siguranță, lucrurile nu
s-au oprit doar la „atât”.
Era oglinda de mână inclusă în setul mesei de toaletă din
zestrea ei, o masă nu prea mare, dar făcută din lemn de dud, ca
și rama oglinzii. Își amintea cum se simțea jenată când,
proaspăt căsătorită, o folosea împreună cu oglinda mare pentru
a-și privi părul de la ceafă, iar mâneca kimono-ului aluneca,
lăsând cotul la vedere. De acea oglindă era vorba.
„Neîndemânatică mai ești! Hai că ți-o țin eu!”, i-o lua soțul din
mână când ea ieșea din baie. Se pare că îi făcea plăcere să-i
refecte ceafa din diverse unghiuri în oglinda mesei. Kyōko nu
era neîndemânatică, dar devenea mai rigidă când el o privea din
spate.
Nu trecuse de atunci sufcient timp ca rama de dud să-și
schimbe culoarea în sertar. Dar veniseră războiul, evacuarea,
boala grea a bărbatului, iar când îi trecu ei prin cap să-i arate
grădina de zarzavat, spatele oglinzii arăta ca înnorat, iar
marginea era murdară de pudră albă și de praf. Desigur, nu atât
cât să împiedice să poți vedea în ea, așa că mai degrabă Kyōko
nu-și prea dădu seama de asta, decât că nu i-ar f păsat. Dar
soțul ei, care începând de atunci păstră în permanență oglinda
alături de pernă, îi lustrui în plictiseala sa cu grijă și sticla, și
rama, cu nervozitatea specifcă unui bolnav. Kyōko îl zărea
deseori aburind-o și ștergând-o, deși acum sticla nu mai avea
nici o umbră. Și se gândea că probabil crăpăturile invizibile ale
ramei în care era montată erau pline de bacili de tuberculoză.
După ce ea îl dădea pe păr cu puțin ulei de camelie și îl
pieptăna, el își trecea uneori palma pe cap și freca apoi rama.
Dacă lemnul de dud al mesei de toaletă arăta destul de tern, cel
al oglinzii strălucea de-a dreptul.
Kyōko păstră masa de toaletă și când se recăsători.
 Însă oglinda de mână o puse în sicriu și o arse împreună cu
acesta. În locul ei, completă setul cu o alta, de tip Kamakura-
bori111. Nu-i spuse nimic despre asta soțului de acum.
Deoarece imediat după ce murise, conform obiceiului,
bărbatului ei îi fuseseră împreunate mâinile, cu degetele
încrucișate, nu mai putea să-i pună oglinda între ele. I-o așeză
întâi pe piept, considerând că fusese un obiect important în
viața lor de cuplu.
„Ah, ai suferit atât de mult cu pieptul, o să ți se pară grea!”,
murmură Kyōko și o mută pe abdomen. Voia să facă astfel încât
nici măcar rudele soțului ei să nu dea cu ochii de oglindă, așa că
îngrămădi crizanteme albe peste ea. Nimeni nu o remarcă. La
recuperarea osemintelor după incinerare, o găsiră topită în cea
mai mare parte, formând un bulgăre neregulat, vag rotund, cu
zone negricioase sau bătând în galben.
„E sticlă! Oare de la ce o f!” exclamă cineva.
De fapt, deasupra oglinzii de mână fusese așezata încă una,
mai mică, provenind de la o trusă de toaletă. Era
dreptunghiulară, lungă și îngustă, cu oglindă pe ambele fețe.
Kyōko visase să o ia cu ea în călătoria de nuntă. Însă, din cauza
războiului, nu mai putuseră pleca. Și, cât timp trăise primul ei
soț, nu apucase s-o folosească în călătorie nici măcar o dată.
Cu al doilea bărbat fusese însă în voiaj de nuntă. Cum pielea
primei truse mucegăise teribil, cumpără o alta. Bineînțeles, și
asta avea o oglindă.
În prima zi a călătoriei, soțul, mângâind-o, îi spuse:
„Ești ca o fată tânără! Biata de tine…” Nu avea nici o umbră
de ironie, mai degrabă spusele sale conțineau o bucurie
neașteptată. Era vorba de al doilea soț și poate că era mai bine
că ea arăta aproape ca o adolescentă, însă, auzind cele câteva
cuvinte, Kyōko fu cuprinsă brusc de o tristețe violentă. Fiind un
sentiment inexprimabil, o podidiră lacrimile și se făcu mică.
Soțul ei și-o f zis poate că și asta e ceva cam imatur.
Kyōko nu-și dădea bine seama dacă plânge pentru ea însăși
sau pentru fostul ei soț. Nici nu putea să facă bine diferența
între cele două. Se simțea însă foarte nelalocul ei față de
actualul ei bărbat și se gândi că ar trebui să fe mai cochetă cu
el.
111 Stil de sculptură în lemn specifc orașului Kamakura. Constă, de obicei,
dintr-un fel de basorelief acoperit cu lac natural negru și roșu-închis.
 „Nici vorbă!… Dar n-ai oare totuși puțină dreptate?…”, spuse
ea după un timp.
Și imediat, rușinată, se făcu roșie ca focul, dar el îi răspunse
mulțumit:
„Se vede că nici copii n-ai avut!”
Remarca asta îi sfâșie iarăși sufetul.
În fața unei virilități total deosebite de a primului ei soț, se
simțea umilită, de parcă s-ar f râs de ea.
„Bine, da’ a fost ca și cum m-aș f îngrijit de un copil!…”
Doar atât rosti, în ideea de a riposta.
Chiar după ce soțul său bolnav așa mult timp se sfârșise, era
ca și cum l-ar f purtat ca pe un copil în interiorul său.
Însă, oricum ar f fost, din moment ce murise, ce sens ar mai
f avut stricta abstinență?
„N-am văzut Mori112 decât de la fereastra unui tren de pe linia
Jōetsu113”, rosti noul său soț numele orășelului ei natal și o luă
iar în brațe.
„Pare un oraș frumos, în mijlocul pădurilor, după cum îl arată
și numele. Până la ce vârstă ai stat acolo?”
„Până am terminat școala de fete. Apoi am fost concentrată la
o fabrică de muniție, la Sanjjo114…”
„Aha, era lângă Sanjo. E o vorbă despre fetele frumoase din
Sanjo, în provincia Echigo! De-asta ai tu un corp atât de
frumos!”
„Ba nu sunt deloc frumoasă!”
Kyōko își duse mâna la rever, pe piept.
„Pentru că ai mâini și picioare frumoase, mi-am zis că și
corpul e frumos!”
„Nici vorbă!”
Cum mâna de pe piept devenea un impediment, Kyōko și-o
retrase ușor.
,,Cred că te-aș f luat de soție chiar dacă ai f avut un copil. L-
aș f putut adopta și iubi. Cel mai bine ar f fost o fată”, îi spuse
el la ureche.

112 Textual, numele localității Mori înseamnă „pădure”.

113 linia Jōetsu - leagă gara din Takasaki, prefectura Gunma, de Miyauchi,
în prefectura Niigata. Linia face parte din rețeaua East Japan Railway
Company.
114 Oraș de mărime medie în prefectura Niigata, regiunea Hokuriku.
 Era probabil din cauză că avea el însuși unul, dar, chiar
considerând-o o expresie a afecțiunii, lui Kyōko îi sună straniu.
Totuși faptul că prelungise călătoria de nuntă la zece zile era un
semn că luase în considerație copilul afat acasă.
Soțul ei avea o trusă de toaletă pentru voiaj din piele de
foarte bună calitate. Nici nu se compara cu cea a lui Kyōko. Era
mare și părea foarte solidă. Ori călătorea el mult, ori o îngrijea
bine, avea un lustru patinat. Kyōko și-o aminti pe cea veche a ei,
de care până la urmă nu se servise niciodată și care mucegăise
groaznic. Doar oglinda din ea i-o dăduse fostului soț să o
folosească și i-o lăsase ca tovarăș de drum pe lumea cealaltă.
Această oglinjoară se topise peste cealaltă, mai mare, se
contopise cu ea, și nimeni în afară de Kyōko nu avea cum să-și
dea seama că fuseseră inițial două obiecte. Pentru că ea nu
sufase o vorbă despre originea straniului bulgăre de sticlă, cum
ar f putut-o bănui vreuna dintre rude?
Totuși Kyōko avea senzația că mare parte din lumea
refectată de cele două oglinzi fusese implacabil distrusă prin
foc. Simțea aceeași pierdere ca atunci când trupul soțului ei
dispăruse, devenind cenușă. Oglinda folosită ca să-i arate
soțului ei grădina de zarzavat era cea din setul mesei de toaletă,
iar din acel moment el nu s-a mai despărțit de ea. Dar cum
pentru bolnav era prea grea, Kyōko trebuia să-i maseze brațul și
umărul. Așa că i-a mai dat una, mai mică și mai ușoară.
Ceea ce a mai privit soțul ei atât cât a mai trăit, folosindu-se
de cele două oglinzi, nu se rezuma doar la grădina de legume a
lui Kyōko. Refecta în ele și cerul, și norii, și zăpada, și munții din
depărtare, și crângul din preajmă. Refecta și luna. Privea lung în
oglindă și forile de pe câmp, și păsările călătoare. Pe drumul din
oglindă treceau oameni, în grădina din oglindă se jucau copii.
Kyōko fu uimită de vastitatea, de bogăția lumii care se vedea
în modesta suprafață de sticlă. Deși considera oglinda cea mică
doar un instrument cosmetic, un obiect pentru a-ți pune la punct
aspectul feței, iar pe cea mai mare doar ceva util pentru a-ți
putea vedea spatele capului și ceafa, pentru bolnav ele deveniră
un nou univers și o nouă viață. Kyōko se așeza la căpătâiul
soțului și discutau amândoi despre lumea pe care o vedeau în
oglindă. După un timp, ea însăși ajunse să nu mai identifce bine
lumea pe care o percepea direct și lumea refectată, să
considere că există două universuri diferite, că în oglindă fusese
creată o lume nouă, cea adevărată.
„Uite, în oglindă cerul strălucește argintiu”, spuse Kyōko. Și
apoi, privind în sus afară, pe fereastră: „Deși cerul e înnorat și
gri!”
Atmosfera sumbră și apăsătoare nu exista în oglindă. Acolo
strălucea.
„Asta o f pentru că ai lustruit-o atât de bine!”
Culcat cum era, soțul său își întoarse capul și privi spre cer.
„Ai dreptate. E de un cenușiu greu. Dar asta nu înseamnă că
noi vedem culoarea cerului la fel ca, să zicem, un câine sau o
vrabie. Nu știu cu care ochi se vede ce e adevărat.”
„Poate cu ăsta al oglinzii?… ”
Kyōko ar f vrut să-l numească ochiul dragostei lor. În oglindă,
verdele copacilor se revărsa mai viu decât în realitate, albul
forilor de crin era mai proaspăt și mai pur.
„Asta e amprenta degetului tău mare, Kyōko, de la mâna
dreaptă!”, îi arătă soțul marginea oglinzii.
Ea avu o tresărire și încercă să șteargă urma sufând asupra
ei.
„Nu-ți face griji! Și când mi-ai arătat prima dată grădina de
legume, pe oglindă erau amprentele tale!”
„Nici nu mi-am dat seama!… ”
„Normal. Dar datorită oglinzii ăsteia eu am învățat pe dinafară
amprentele tale de la degetul mare și de la arătător. Hm, ca să
memorezi astfel amprentele digitale ale soției, trebuie să zaci
bolnav mult timp!… ”
După ce se căsătorise cu Kyōko, bărbatul ei nu prea mai
făcuse altceva în afară de a boli. Nu luase parte nici chiar la
faimosul război. Aproape de încheierea ostilităților, fusese și el
chemat, dar se prăbușise numai după câteva zile de muncă la
amenajarea unei piste de aviație și se întorsese acasă odată cu
sfârșitul războiului. Pentru că nu se mai putea ține pe picioare,
Kyōko se dusese să-l ia împreună cu fratele lui mai mare. După
concentrarea lui, ea mersese să stea în locul de refugiu al
familiei ei și lucrurile lor fuseseră deja transportate în mare
parte acolo. Casa în care stătuseră după căsătorie arsese -
închinară o cameră în casa unei prietene a lui Kyōko, iar soțul se
ducea la serviciu. Timp de o lună după căsătorie în prima casă,
apoi două luni în casa prietenei ei, atât îl avusese Kyōko pe soțul
său alături fără ca el să fe suferind.
El închirie o căsuță la munte și începu să se trateze. Locuise
acolo o familie în refugiu, dar cum războiul se terminase, se
întorseseră la Tokyo. Kyōko preluă și grădina lor de legume. Era
doar un pătrat cu latura de vreo cinci-șase metri, săpat în curtea
plină de tot felul de ierburi.
Nu că n-ar f putut să cumpere legume pentru două persoane,
doar se afau la țară, dar erau timpuri când cu greu lăsai în
părăsire o grădină creată cu trudă: Kyōko începu să o lucreze.
Începu să simtă un viu interes față de zarzavaturile crescute cu
propriile mâini. Nu că ar f vrut să stea departe de bolnav, însă
cusutul sau împletitul o deprimau. Deși se gândea tot timpul la
soțul său, atunci când lucra pământul își putea face speranțe cu
inima mai ușoară. Ca să se cufunde liber în sentimentele nutrite
față de el, Kyōko ieșea în grădină. Și în privința lecturilor, cât îi
citea ea la capul patului era deja mult. Poate obosită din cauza
îngrijirii permanente a bolnavului, Kyōko simțea că se pierde pe
ea însăși și încerca să se regăsească prin munca în grădina de
zarzavat.
Se mutaseră la munte pe la mijlocul lui septembrie, după ce
vilegiaturiștii se întorseseră acasă, la vremea când ploile reci de
început de toamnă se țineau lanț. Într-o zi, puțin înainte de
amurg, cerul se însenină, iar ciripitul păsărelelor se auzea
limpede. Kyōko ieși în grădina scăldată în razele puternice ale
soarelui, unde verdele plantelor strălucea. Fu fascinată de norii
roz care mărgineau creasta munților. Auzind deodată vocea
soțului ei, urcă în grabă la etaj, cu mâinile pline de pământ. El
respira cu difcultate.
„Nu mă auzi deloc atunci când te strig?”
„Iartă-mă. Nu te-am auzit.”
„Renunță la grădina aia! În stilul ăsta, dacă trebuie să te
chem nu știu cât, pot să și mor până mă auzi. Și, în primul rând,
nu văd unde ești și ce faci!”
„În grădină eram! Dar n-o să mai lucrez acolo.”
Soțul se liniști.
„Ai auzit cântând sturzul?”
Doar pentru atât o strigase. Între timp, pasărea se auzi din
nou în crângul din preajmă, proflat pe cerul roșu strălucitor.
Kyōko afă astfel cum cântă sturzul.
 „Ți-ar f mai ușor dacă ai avea ceva ca un clopoțel, cu care să-
mi dai de știre. Până o să cumpăr unul, ce-ar f să-ți pun lângă
pernă un obiect pe care să-l arunci?”
„Să arunc de la etaj cu un bol de ceai? Ar f amuzant!… ”
Kyōko putu astfel să-și continue lucrul în grădina de zarzavat,
dar nu-i dădu prin minte să i-o arate cu ajutorul oglinzii decât
după ce trecuse iarna aspră de pe platoul înalt și se instalase
primăvara.
Bolnavul se bucură ca și cum, doar cu o simplă oglindă, lumea
vegetală s-ar f întors la viață pentru el. Desigur, nu putea să
distingă insectele pe care Kyōko le culegea de pe legume, așa
că ea trebuia să i le aducă la etaj ca să le vadă, dar când ea
săpa pământul el exclama: „Se zăresc râmele în oglindă!”
Când soarele bătea oblic, lui Kyōko i se întâmpla uneori să fe
atinsă pe neașteptate de o rază de lumină: soțul ei o refecta cu
oglinda. El îi spusese să-și facă niște pantaloni de lucru din
kimono-ul lui bleumarin din vremea studenției și se pare că îi
făcea plăcere să se uite la ea în oglindă, cum muncea în grădină
îmbrăcată cu ei.
Kyōko știa că e privită în oglindă de către soțul ei și lucra
pământul pe jumătate conștientă de asta, pe jumătate uitând-o.
Sufetul i se încălzi dându-și seama cât se schimbase față de
perioada imediat de după căsătorie, în care se simțea intimidată
doar dacă i se dezgolea cotul atunci când, folosind oglinzile, își
privea ceafa.
Totuși, deoarece pe atunci erau în plin război, nu folosea
niciodată farduri la modul serios. Cum au urmat apoi perioada
de îngrijire a bolnavului și doliul, Kyōko a ajuns să se machieze
după cum dorea de-abia după a doua căsătorie. Că devenea
vizibil mai atrăgătoare, își dădea și singură seama. Soțul de
acum îi spusese în prima zi că are un corp frumos, iar ea ajunse
în timp să creadă că e adevărat.
Acum nu-i mai era rușine să-și privească pielea în oglindă la
ieșirea din baie. Își putu constata propria frumusețe. Însă, în
frumusețea din oglindă, lui Kyōko îi fusese sădit de către fostul
său soț sentimentul că diferă de ceilalți, senzație care nici acum
nu dispăruse. Nu însemna că nu avea încredere în acea
frumusețe. Era mai degrabă invers, nu se îndoia de faptul că în
oglindă există o lume diferită. Totuși, diferența dintre cerul gri
de afară și cel argintiu care strălucea în oglindă nu se regăsea și
între pielea văzută direct și cea refectată în panoul mesei de
toaletă. Nu era doar o deosebire de distanță. Se simțea poate
infuența dorințelor și aspirațiilor fostului său soț, întins
permanent în pat. Dar cât de frumoasă îi apărea ea în grădină
bărbatului care o privea în oglindă de la etaj, Kyōko nu mai avea
cum să afe. Nu știuse nici pe vremea când fostul soț mai trăia.
Mai degrabă decât un regret, Kyōko simțea un dor față de
propria ei înfățișare lucrând în grădina de legume, refectată în
oglinda din mâna soțului ei înainte ca el să moară, față de tot ce
se vedea acolo, indigoul forilor de hotarugusa115 sau albul
forilor de crin, cetele de copii din sat zbenguindu-se pe câmp,
soarele de dimineață urcând pe munții înzăpeziți din depărtare,
pe scurt, față de acea lume deosebită pe care o împărțise cu
fostul ei bărbat.
Din respect pentru actualul ei soț, Kyōko nu lăsa însă acest
sentiment să devină o dorință vie și se străduia să-l considere
doar perspectiva îndepărtată asupra unei lumi a zeilor.
Într-o dimineață de mai, ea auzi la radio niște glasuri de
păsări sălbatice, transmise de pe un munte din apropierea
locului unde stătuse cu primul soț până ce acesta își dăduse
sfârșitul. După ce-și conduse până la poartă actualul bărbat care
pleca la serviciu, scoase oglinda de mână din setul mesei de
toaletă și refectă în ea cerul senin. Își privi apoi și propria față.
Făcu o descoperire stranie. Nu-ți poți zări fața decât refectată
într-o oglindă.
Tu ești singurul care nu-ți vezi propria față. Îți atingi zilnic
fgura convins find că imaginea refectată ar f cea pe care o
vezi direct. Kyōko rămase un timp pe gânduri, întrebându-se ce
sens o avea oare faptul că Dumnezeu i-a făcut pe oameni astfel
încât să nu-și poată vedea chipul.
„Oare am înnebuni dacă ne-am vedea propria față? Am
ajunge să nu mai putem face nimic?”
Totuși, probabil omul însuși evoluase către o formă în care să
nu-și poată percepe propria față. „Foarte posibil ca libelula sau
călugărița să fe în stare să-și vadă chipul”, se gândi Kyōko.
Fața, care îți aparține în cea mai mare măsură, părea cumva să

115 Plantă numită și tsuyukusa (Commelina communis), frecventă și în

România. Se târăște pe sol, are maxim 40-50 de centimetri înălțime și face
fori mici frumoase, albastru-indigo.
fe destinată pentru a f arătată celorlalți. O semăna oare asta
cu dragostea?
În timp ce punea oglinda la loc în masa de toaletă, observă și
de data asta că lemnul de dud și Kamakura-bori nu se potriveau
deloc. Deoarece oglinda de mână îl urmase pe lumea cealaltă
pe fostul soț, se putea spune că setul mesei de toaletă era
văduvul. Dar faptul că, pe lângă acea oglindă, îi dăduse soțului
încă una, mai mică, avusese părți și bune, și rele. El își putuse
privi oricând fața. Teama continuă produsă de înrăutățirea bolii,
pe care o putea astfel urmări, nu era oare ca și cum ar f stat
mereu față în față cu zeul morții? Dacă s-ar f putut vorbi de o
sinucidere psihologică prin mijlocirea oglinzii, atunci Kyōko ar f
comis o crimă psihologică. Dându-și seama de răul potențial,
încercase să ia înapoi oglinda, dar soțul său nu mai voise să se
despartă de ea.
„Vrei să nu mai pot vedea nimic? Cât timp trăiesc, doresc să
iubesc lucrurile pe care le văd”, îi spuse el. Poate că, pentru a
face să existe lumea din oglindă, soțul său își jertfse propria
viață.
Odată, după o ploaie puternică, priviră în oglindă luna
refectată în bălțile din grădină; luna aceea, a cărei imagine nu
era decât umbra unei umbre, plutea și acum vie în sufetul lui
Kyōko.
„O dragoste sănătoasă nu sălășluiește decât într-un corp
sănătos, să știi!” Când îl auzea pe soțul actual spunând așa
ceva, Kyōko aproba cu timiditate, natural, dar în fundul
sufetului nu era cu totul de acord. După moartea primului său
soț se întrebase la ce-i servise acea abstinență sexuală totală,
dar nu după mult aceasta deveni amintirea unei iubiri inocente,
a unei perioade pline de afecțiune, și ea nu regreta nimic.
Bărbatul ei actual nu avea cumva o viziune cam simplistă
asupra dragostei femeii?
„Ești o persoană atât de blândă, cum de te-ai despărțit de
soția ta?”, îl întrebă Kyōko. El nu îi dădu nici o explicație. Kyōko
se căsătorise cu el la insistențele fratelui mai mare al fostului ei
bărbat. Se văzuse cu el ceva mai mult de patru luni. Era cu
cincisprezece ani mai mare decât ea.
Când rămase însărcinată, Kyōko se sperie atât de tare, că
până și fzionomia i se schimbă.
 „Mi-e frică! Mi-e frică!” se agăța ea de soțul său. Avea
dimineața stări foarte proaste și mintea i se tulbura. Ieși o dată
în grădină în picioarele goale, ca să smulgă ace de pin. Altădată
îi dădu fului vitreg pentru la școală două cutii cu mâncare, dar
amândouă pline cu orez. Se uita fx la oglinda Kamakura-bori din
setul mesei de toaletă, crezând dintr-odată că are proprietăți de
clarviziune. Când se trezea noaptea, stătea în capul oaselor și
privea în jos către fața soțului ei adormit. Deși cuprinsă de frică
în față precarității vieții umane, își desfăcu cordonul de la
pijama. Era, se pare, pe punctul de a-l strangula. Pe
neașteptate, scoase o exclamație și se prăbuși plângând. Soțul
se trezi și îi legă cu blândețe cordonul la loc. Era o noapte din
toiul verii, dar ea frisona.
„Kyōko, ai încredere în copilul pe care-l porți!”, o încuraja
soțul scuturând-o ușor de umeri.
Doctorul o sfătui să se interneze. Lui Kyōko îi displăcea idea,
dar în fnal se lăsă convinsă:
„Bine, mă duc la spital, dar înainte de asta lasă-mă să stau
două-trei zile cu părinții mei.”
Soțul o conduse până acolo. A doua zi, Kyōko plecă de acasă
și se duse pe platoul înalt unde locuise cu fostul soț. Era
începutul lui septembrie, cu vreo zece zile mai devreme decât
atunci când se mutase acolo cu primul ei bărbat. În tren avu
grețuri și amețeli, resimți o anxietate care aproape o făcu să
sară din mers, dar când ieși din gara de munte și simți aerul
proaspăt și răcoros, își reveni imediat. Se regăsi pe sine, ca și
cum un rău inseparabil ar f părăsit-o. Se opri în loc, surprinsă de
acest gând, și își roti privirile asupra munților care înconjurau
podișul. Conturul verde al crestelor, bătând puțin în bleumarin,
se profla clar pe cer și Kyōko percepu lumea vie în jurul său.
Ștergându-și ochii umeziți, o luă pe jos spre fosta locuință. Din
pădurea care în acea zi plutea pe cerul roz în amurg, și acum se
auzea glasul sturzului.
Casa părea locuită. La ferestrele de la etaj se zăreau niște
perdele albe de dantelă. Kyōko o privi fără să se apropie prea
mult.
„Dacă o să-ți semene copilul, ce-o să mă fac?” Ea însăși fu
uimită de cuvintele care-i scăpaseră, dar o porni înapoi cu un
sentiment cald, de liniște.
 CUPRINS
DANSATOAREA DIN IZU................................................................7
FANTEZII DE CRISTAL.................................................................37
ELEGIE........................................................................................ 72
ANIMALELE...............................................................................100
CÂNTECUL ITALIAN...................................................................125
STURZUL................................................................................... 139
REÎNTÂLNIREA..........................................................................150
LUNA ÎN APĂ............................................................................. 172
 Frumoasele adormite
de Yasunari Kawabata

1
2
 Prima noapte

— Vă rog să nu faceți glume nepotrivite sau să încercați

să băgați degetul în gura fetei adormite, i-a atras atenția
femeia de la pensiune bătrânului Eguchi.
De fapt această casă nu prea putea f numită pensiune,
etajul întâi era format numai din două camere, camera de
aproximativ 13 m2 în care stătea el acum de vorbă cu
femeia și camera alăturată, care era probabil un dormitor
și, după câte își putuse da seama, nici la parterul îngust nu
părea să existe vreo altă cameră de oaspeți. Casa nu avea
nici frmă de pensiune la intrare. Poate nu se putea pune
frmă din cauaa secretului pe care-l ascundea. Înnăuntru
domnea o liniște perfectă.
Înn afară de femeia care îl întâmpinase la poartă și care-i
vorbea acum, nu văause pe nimeni și, find acolo pentru
prima dată, nu își putea da bine seama dacă era patroana
acelui local sau doar o slujnică. Oricum, știa că era mai
bine să nu pună prea multe întrebări indiscrete în calitate
de client.
Femeia avea între patruaeci și cinciaeci de ani și era
mică de statură. Vocea îi era tânără și modul ei de a vorbi
era parcă intenționat molcom, încât nu puteai sesiaa
mișcarea buaelor subțiri. Când vorbea nu îl privea în față.
Înn adâncul ochilor negri avea o scânteiere care topea într-o
clipă neîncrederea interlocutorului și ea însăși, cu calmul
dat de experiență, părea incapabilă să suspecteae pe
cineva.
I-a preparat ceai verde cu apa care ferbea pe cămin,
într-un ceainic de metal. Calitatea ceaiului verde, precum

3
și cantitatea, erau extrem de rafnate pentru locul și
situația aceea, făcându-l pe Eguchi să se simtă deodată în
largul lui. Înn alcov era atârnat un peisaj de Kawai
Gyokudo1, o reproducere desigur, repreaentând un sat de
munte îmbrăcat în culori calde de toamnă. Nimic în acea
cameră nu părea să ascundă un mister.
— Să nu încercați să treaiți fata, pentru că orice ați face,
ea nu se va treai. Doarme adânc și nu știe nimic din ce se
petrece și nici cine a fost cu ea peste noapte, a repetat
femeia. De aceea nu trebuie să fți îngrijorat că cineva ar
putea f indiscret.
Bătrânul Eguchi nu a dat glas nenumăratelor îndoieli
care îi încolțiseră în minte.
— Fetele de aici sunt foarte frumoase. Și nu primim
decât clienți de încredere.
Înn loc să încuviințeae, Eguchi și-a privit ceasul.
— Ce oră este?
— Unspreaece fără un sfert.
— S-a făcut deja unspreaece? Știu că persoanelor în
vârstă le place să se culce devreme și să se scoale
devreme, așa că puteți să mergeți la culcare oricând doriți,
a spus femeia, ridicându-se și deschiaând puțin ușa
camerei vecine. A folosit mâna stângă. Poate era stângace.
Eguchi a urmat-o, ținându-și respirația. Ea și-a aplecat
capul prin ușa întredeschisă și a aruncat o privire în
cameră.
Silueta ei văaută din spate nu avea nimic deosebit, iar
gestul de a privi astfel în cameră îi devenise cu siguranță
fresc, dar pe Eguchi l-a îngrijorat. Pe modelul cu tobe
japoneae al brâului de la chimono era desenată o pasăre
mare și ciudată. Nu știa ce pasăre e. Dar oare de ce avea
ochi și picioare care păreau atât de reale dacă era doar un
desen? Bineînțeles că nu era ceva grotesc, ci doar un
model neinspirat, dar ceea ce îl îngrijora și îl intriga pe
Eguchi în momentul în care privea silueta întoarsă a femeii

1 Pictor japonea (1873-1957) (n.tr.).

4
era tocmai această pasăre. Stofa brâului era de un galben-
pal spre alb. Camera vecină părea întunecată.
Femeia a împins ușa ia loc, dar nu a încuiat-o, și a pus
cheia pe masa din fața lui Eguchi. Vorbea fresc, ca și cum
nu se întâmplase nimic.
— Uitați cheia. Odihnă plăcută! Dacă nu puteți dormi
aveți lângă pernă niște somnifere.
— Nu aveți puțin vin?
— Aici nu se servește vin.
— Nici măcar așa, pentru somn, înainte de culcare?
— Nu.
— Fata e dincolo, în cameră?
— Da, vă așteaptă dormind adânc.
— A, da? s-a mirat puțin Eguchi.
Oare când intrase fata în cameră? Și de când dormea
acolo? Când femeia crăpase ușa și privise înăuntru, voise
oare să se încredințeae că fata adormise?
Deși prietenii de vârsta lui care veneau aici îi
povestiseră că fata aștepta dormind și nu se treaea deloc,
totuși acum, la fața locului, acest lucru i se părea de
necreaut.
— Vă schimbați aici?
Femeia părea pregătită să îl ajute. Eguchi nu a răspuns.
— Se aude agomotul valurilor. Și al vântului…
— Valurile fac agomotul acesta?
— Noapte bună, s-a retras femeia, fără să-i răspundă.
Rămas singur, bătrânul Eguchi a cercetat cu privirea
camera în care se afa, apoi ochii i s-au oprit asupra ușii
care ducea în camera alăturată. Era o ușă din scândură de
brad. Părea să nu f fost construită odată cu casa, ci
adăugată ulterior. Privind bine, îți dădeai seama că și
peretele despărțitor fusese probabil inițial un perete
glisant, fusuma, iar pentru a construi camera secretă a
„frumoaselor adormite” fusese transformat într-un perete
adevărat. Era de aceeași culoare cu ceilalți pereți, dar se
vedea că vopseaua era mai nouă.

5
 Eguchi a luat cheia pe care o lăsase femeia. Era o cheie
obișnuită. Dar, deși ținea cheia în mână ca și cum era
pregătit să se ducă dincolo, nu s-a ridicat.
Așa cum spusese femeia, agomotul valurilor se auaea
puternic. Se auaeau ca și cum s-ar f spart, lovindu-se de o
stâncă înaltă, iar această casă mică s-ar f afat în vârful
stâncii. Era vuietul unui vânt care prevestea apropierea
iernii. Poate că poaiția casei crea acest sentiment de iarnă,
sau poate că totul era numai în mintea lui Eguchi, pentru
că, în realitate, deși focul era slab, în cameră nu era frig.
Era chiar o regiune cu o climă blândă. Înncă nu începuseră
să cadă frunaele. Pentru că ajunsese seara târaiu, Eguchi
nu putuse vedea bine locul, dar simțise mirosul mării.
Trecând de poartă, pătrunsese într-o grădină prea mare
pentru acea casă, în care erau mulți pini și arțari bătrâni.
Pe cerul puțin întunecat se conturau puternic umbrele
acelor subțiri de pin negru. Probabil că acest loc fusese
odinioară o reședință de vară.
Cu mâna cu care luase cheia și-a aprins o țigară și după
doar două-trei fumuri a stins-o în scrumieră aproape
întreagă. Apoi a fumat pe îndelete o a doua țigară. Înn loc să
privească ironic emoția ușoară care-l cuprinsese, avea un
sentiment de imensă deșertăciune. Avea obiceiul să bea
puțin vin pentru a adormi, dar somnul îi era superfcial și
deseori bântuit de coșmaruri. Nu putea uita versurile
dintr-un poem al unei femei care murise de tânără de
cancer, „Pentru nopțile când cineva nu poate dormi trebuie
să pregătești o broască râioasă, un câine negru și un
cadavru de înecat”. Înși aminti și acum acele versuri și îl
străfulgeră gândul că fata care dormea, adică fata care
fusese adormită în camera vecină, ar putea f un fel de
înecată. La acest gând avu o eaitare să se ridice și să se
ducă acolo. Nu știa ce li se dădea fetelor ca să doarmă,
dar, cum păreau căaute într-o transă în care aproape că își
pierdeau cunoștința, era posibil ca fata care îl aștepta să
aibă pielea de culoare cenușiu-întunecat, ca și cum ar f

6
luat droguri, să aibă cearcăne și trupul uscat și slab, cu
oasele împungând prin piele. Sau poate are trupul umfat,
moale și rece. Poate că doarme sforăind încet, lăsând să i
se vadă gingiile scârbos de vineții. Firește că la cei șaiaeci
și șapte de ani ai lui, Eguchi petrecuse în compania
femeilor și câteva nopți îngroaitoare. Și mai ales pe acelea
nu le putea uita.
Urâțenia nu venea din faptul că femeile erau urâte, ci
din cotiturile nefericite ale vieții lor la acel moment.
Eguchi nu mai voia cu nici un preț să repete la vârsta asta
o astfel de experiență neplăcută. Exact la acest lucru se
gândise când a venit aici. Căci ce putea f mai groaanic
decât un bătrân neputincios care încerca să se cuibărească
o noapte întreagă lângă o fată tânără care dormea tot
timpul? Dar oare nu venise și el aici căutând această
plăcere extrem de nefrească a bătrânilor?
Femeia spusese că nu veneau decât clienți de încredere
și cei care frecventau acest loc chiar păreau așa. Și
bătrânul prieten care îi recomandase lui Eguchi acest loc
încetase să mai fe bărbat. Și îi recomandase acest loc,
creaând poate că și Eguchi era în aceeași situație.
Probabil că femeia era obișnuită cu astfel de clienți și de
aceea nu îl privise cu milă sau curioaitate pe Eguchi.
Datorită faptului că avea încă multe lucruri care îl
interesau și de care se ocupa, Eguchi nu ajunsese încă
ceea ce femeia înțelegea prin „client de încredere”, dar
încerca să fe așa. Depindea de ce simțea în momentul
respectiv, de locul în care se afa și de persoana cu care
vorbea. Era hărțuit de urâțenia bătrâneții și se gândea că
nefericirea și neputința bătrânilor care veneau în acest loc
nu erau departe nici de el. Înnsuși faptul că venise aici nu
era decât un semn sigur că acestea se apropiau. Și poate
tocmai de aceea nu se gândise nici o clipă să încalce
regulile impuse bătrânilor care veneau aici. Dacă îți pui în
gând să le respecți, poți cu siguranță să le respecți. Acest
loc părea un club secret al bătrânilor, un club cu puțini

7
membri, iar Eguchi nu venise aici nici să dea în vileag
secretele clubului, nici să strice convențiile și regulile.
Faptul însuși că acest loc nu îi treaea prea mult
curioaitatea era un semn că îmbătrânise.
„Unii clienți spun că viseaaă frumos aici. Alții spun că își
amintesc de tinerețe”, îi reveniră lui Eguchi în minte
cuvintele femeii care-l întâmpinase. S-a sprijinit cu o mână
de masă, s-a ridicat și, cu o față impasibilă, a deschis ușa
din lemn de pin care ducea în camera vecină.
— A!
Exclamația i-a fost smulsă lui Eguchi de draperia de
catifea de culoare roșu-închis. Culoarea părea și mai
intensă prin contrast cu lumina slabă din încăpere, iar în
fața draperiei părea că plutește o lumină ireală care i-a dat
senaația că pătrunsese în lumea iluaiei. Draperia înconjura
toată camera. Și ușa din lemn de brad pe care intrase era
ascunsă de draperie, în dreptul ei find înnodat capătul
acesteia. Înncuind ușa și dând la o parte draperia, Eguchi s-
a uitat la fata adormită. Nu se prefăcea doar că doarme,
respirația ei trăda un somn adânc. Bătrânului i s-a tăiat
răsufarea la vederea neașteptatei frumuseți a fetei. Nu
doar frumusețea ei era uimitoare, ci și vârsta ei fragedă.
Nu îi vedea decât fața, întoarsă spre el, dar părea să aibă
sub douăaeci de ani. A simțit cum în piept i se treaea o
viață nouă.
Înncheietura mâinii drepte îi ieșea de sub pătură, iar
mâna stângă părea întinsă în voie. Mâna dreaptă, cu
degetul mare ascuns pe jumătate sub obraa, se întindea pe
pernă de-a lungul chipului adormit, iar vârfurile degetelor,
datorită moliciunii somnului, erau îndoite lejer înăuntru,
dar nu într-atât încât să nu ghicești gropițele fermecătoare
care se formau la baaa acestora. Culoarea sângelui tânăr
se intensifca pe măsură ce înainta din dosul palmei spre
vârful degetelor. Era o mână albă, unduitoare și moale.
— Dormi? Nu te scoli? a spus Eguchi, dorind să-i atingă
mâna, dar a strâns-o doar în palmă și a scuturat-o ușor.

8
 Și-a dat seama că fata nu avea să se treaească.
Fără să-i lase mâna, i-a privit fața, întrebându-se ce fel
de fată o f în viața obișnuită. Nu avea sprâncenele atinse
de fard, iar genele închise îi erau dese și frumoase. A
simțit aroma părului ei.
Prins în mrejele fetei, lui Eguchi i s-a părut peste o
vreme că valurile răsună puternic. S-a smuls totuși din
visare, și-a pus pijamaua. Dându-și seama abia acum că
încăperea era luminată de sus, s-a uitat și a văaut că în
tavan erau două ferestruici mici, acoperite cu hârtie
japoneaă, iar lumina lămpii pătrundea pe acolo.
O astfel de lumină era poate potrivită pentru culoarea
roșu-închis a draperiei, sau poate că fusese aleasă pentru a
face să strălucească în roșul draperiei pielea fetei, ca ea să
pară neomenesc de frumoasă… se gândea în voie Eguchi,
care de obicei nu prea avea timp pentru astfel de refecții.
Totuși culoarea draperiei, cu toată lumina, nu se refecta și
pe obrajii fetei. Ochii lui Eguchi se obișnuiseră încet-încet
cu lumina acestei camere, deși, de fapt, era prea
luminoasă pentru el, care totdeauna dormea cu lumina
stinsă. Se părea însă că lumina din tavan nu putea f stinsă.
Înn acea lumină a observat că așternutul era de fulgi moi.
Temându-se să nu o treaească pe fata care nu putea f
treaită, a intrat ușor lângă ea în așternut. Fata era complet
goală. Înn plus, nu păru să tresară sau să se ferească când l-
a simțit așeaându-se lângă ea. Chiar dacă dormea adânc,
era de așteptat măcar o tresărire la o fată atât de tânără,
când simțea un bărbat lângă ea, dar Eguchi, gândindu-se
că ea nu dormea de fapt un somn obișnuit, și-a întins
trupul alături, având mare grijă să nu o atingă. Fata avea
genunchii puțin îndoiți în față, așa că Eguchi nu-și putu
găsi o poaiție comodă a picioarelor. Deși dormea pe partea
stângă, nu-și încrucișase genunchiul drept peste stângul
într-o poaiție de apărare, ci avea genunchiul drept puțin
lateral, iar Eguchi și-a dat seama, chiar fără să privească,
că piciorul drept era întins ușor. Unghiul pe care îl forma

9
umărul stâng pe care dormea fata și unghiul șalelor ei nu
se potriveau, din cauaa poaiției întoarse a trupului. Nu
părea să fe prea înaltă.
Vârful mâinii pe care Eguchi o apucase și o scuturase
părea inert și căause acolo în poaiția în care îl lăsase el.
Când și-a tras perna, mâna ei a căaut din nou. Eguchi și-a
pus cotul pe pernă și, privind mâna fetei, a murmurat:
„Chiar că pare vie”. De fapt, nu se îndoise nici o clipă că e
vie și era mai mult un murmur de admirație față de
farmecul ei extrem, însă apoi acest murmur abia rostit i s-a
părut de rău augur.
Oare pentru fata adormită fără să știe nimic viața nu se
oprise în loc și nu era cufundată într-un haos fără fund al
lipsei cunoștinței? Pentru că nu există păpuși vii, nu putea
f o păpușă vie, dar era făcută să fe ca o jucărie vie pentru
ca bătrânii care nu mai erau bărbați să nu se simtă
stânjeniți. Sau poate din contră, pentru acei bătrâni ea nu
repreaenta o jucărie, ci viața însăși. Era o viață pe care o
puteai atinge fără teamă. Pentru ochii atinși de presbitism
ai lui Eguchi mâna fetei de lângă el era cu atât mai
frumoasă și mai moale. Era unduitoare la atingere, dar nu-i
putea vedea conformația fnă.
Spre vârful degetelor culoarea sângelui cald se
intensifca și bătrânul a observat că aceeași culoare o avea
la lobul urechilor. Urechile i se iveau prin păr. Și roșeața
lobilor urechilor, și prospețimea fetei au străpuns adânc
pieptul bărbatului. Eguchi era pentru prima dată în
această casă misterioasă și venise împins de curioaitate,
dar probabil că bătrânii neputincioși veneau aici dintr-o
bucurie și o durere mult mai intense. Părul fetei părea să
nu f fost tăiat niciodată. Poate că era atât de lung ca
bătrânii să-l poată atinge. Eguchi, sprijinindu-și capul de
pernă, a ridicat părul fetei și i-a descoperit urechile.
Umbra părului din spatele urechilor era albă. Și gâtul, și
umerii erau imaculați. Nu avea rotunjimi de femeie.
Bătrânul și-a încordat privirile și a cercetat camera.

10
Lucrurile pe care le scosese de pe el erau așeaate acolo,
dar hainele fetei nu se vedeau nicăieri. Poate le-a luat
femeia, sau poate că fata intrase de la început goală în
cameră. La gândul ăsta a tresărit. Fata era complet expusă
privirilor lui. N-avea de ce să fe tulburat, doar știa că fata
fusese adormită și în acest scop, dar a închis ochii,
acoperind cu pătura umerii goi ai fetei. Pe când în jur se
răspândea mirosul fetei, a simțit deodată în nări mirosul
specifc de prunc nou-născut. Era mirosul acela ca de lapte
al unui sugar. Acest miros era mai puternic și mai dulce
decât cel al fetei.
„Nu e posibil ca această fată să aibă un prunc și laptele,
umfându-se, să-i șiroiască acum din sâni.” Eguchi i-a privit
ceafa și obrajii, și apoi linia feciorelnică a gâtului. Deși era
deja sigur, a ridicat pătura care-i acoperea umerii și a
privit-o. Era clar că nu arăta a femeie care alăpteaaă. I-a
atins ușor sânii și nu erau umeai. Dar dacă, presupunând
că avea sub douăaeci de ani, puteai spune cu siguranță că
nu era la vârsta să alăpteae, tot atât de sigur era și faptul
că nu mai era nici la vârsta când putea avea miros de lapte
ca un bebeluș. Era clar că avea mirosul specifc de femeie.
Și totuși Eguchi era sigur, chiar și acum, că simțise miros
de prunc. Era oare doar o iluaie de moment? Nu știa de ce
ar f putut avea o astfel de iluaie, dar poate mirosul de nou-
născut se revărsase dintr-un spațiu adânc al inimii lui? Pe
când se gândea la asta a fost cuprins de un sentiment de
singurătate plină de tristețe. Mai mult decât tristețe și
singurătate, era deșertăciunea înghețată a bătrâneții. Apoi
acest sentiment s-a preschimbat în duioșie și milă față de
fata care răspândea mirosul unei tinereți calde. Poate voia
să-și alunge gândul brusc și rece al unei vini. A simțit cum
în trupul fetei răsună muaică. O muaică plină de iubire. Ar
f vrut să evadeae, dar, privind cei patru pereți ai camerei,
toți erau acoperiți de draperie și părea să nu existe nici o
ieșire. Deși acea draperie, de culoare roșu-aprins, care
refecta lumina din tavan, părea moale, nu se unduia nici

11
un pic. Fata adormită și bătrânul erau închiși acolo
amândoi.
— Nu te scoli? Nu te scoli? a întrebat Eguchi, apucându-i
umărul și scuturându-l. Apoi i-a ridicat capul. Treaește-te,
treaește-te!
Sentimentul puternic pe care îl simțea față de fată îl
făcuse să facă asta. Îni devenise deodată de nesuportat
gândul că fata dormea, că nu-i vorbea, că nu știa că
dormea alături de el, Eguchi, și nu-i cunoștea nici măcar
fața sau vocea. Nu-i putea transmite fetei nici măcar o
fărâmă din existenţa lui. Dar fata nu avea să se treaească,
iar el simțea pe braț greutatea capului ei cufundat în somn.
Totuși ușoara încruntare a sprâncenelor care îi apăru pe
chip putea f înțeleasă cu siguranță ca un răspuns viu al ei.
Eguchi a încremenit.
Dacă fata s-ar treai prin această atingere, nu s-ar risipi
oare misterul acestei case despre care bătrânul Kiga îi
spusese că „e ca și cum ai dormi cu o aeiță budistă,
interaisă privirii oamenilor”? Cu siguranță fetele adormite
erau pentru bătrânii „clienți de încredere” o tentație și o
aventură pe care le puteau gusta fără să se teamă.
Bătrânul Kiga și alții îi spuseseră că numai atunci când
stăteau lângă fetele adormite mai simțeau că trăiesc. Când
Kiga venise să îl viaiteae, văaând în grădină ceva roșu care
căause pe mușchiul oflit de toamnă, se dusese imediat să-l
ridice, curios să vadă ce e. Era fructul roșu al unui dafn
japonea. Ici-colo erau căaute astfel de fructe. Kiga luase
numai unul și, rotindu-l între degete, îi vorbise lui Eguchi
despre misterul acestei case. Îni spusese că atunci când nu
mai putea suporta deanădejdea bătrâneții se ducea acolo.
— E foarte mult de când am suferit ultima dată din
dragoste pentru o femeie. Nici nu știi cum e să-ți
pregătească cineva o femeie care doarme și nu se treaește.
Probabil că, pentru bătrânii care nu mai puteau f
parteneri adevărați pentru o femeie, fata care dormea,
care nu vorbea și nu auaea nimic era asemenea cuiva care

12
ascultă orice și îți spune orice. Dar, pentru Eguchi, să fe
cu o astfel de femeie era o experiență absolut nouă. Fata,
pe de altă parte, petrecuse probabil multe astfel de nopți
cu bătrânii. Dormea cu o respirație liniștită, întinsă pe o
parte, cu fața-i inocentă de copil, lăsându-se cu totul în
seama lor, fără să știe nimic, cufundată într-o stare care
semăna cu o moarte proviaorie. Poate că un bătrân îi
mângâiase tot trupul, poate că altul își plânsese în hohote
destinul lângă ea. Oricum fata nu știa nici de unul, nici de
celălalt. Gândindu-se la asta, Eguchi nu a putut să se
hotărască ce vrea să facă. Chiar și când și-a tras mâna de
sub capul fetei, a făcut-o cu grijă, ca și cum fata ar f fost
un obiect prețios ce se putea sparge. Înn același timp însă
nu putea să-și potolească dorința de a o treai cu violență,
făcând-o să se sperie.
Când Eguchi și-a tras mâna de sub capul ei, fata și-a
rotit ușor capul, iar umerii au urmat acea mișcare. S-a
așeaat cu fața în sus. Părându-i-se că se va treai, Eguchi s-a
retras. Nasul și buaele fetei, care stătea acum cu fața în
sus, străluciră tinerește în lumina care venea din tavan.
Fata și-a ridicat mâna stângă și a dus-o la gură. Părea că
vrea să își sugă arătătorul ca dintr-un obicei rău, dar nu a
făcut decât să-l atingă ușor de buae. Buaele i s-au mișcat și
i s-au văaut dinții.
Răsufarea pe nas s-a transformat în răsufare pe gură, și
ritmul acesteia a devenit mai alert. Eguchi s-a gândit că
poate o doare ceva. Dar părea să nu fe asta, pe obraji
mijindu-i un aâmbet format din tremurul buaelor. Vuietul
valurilor ce se loveau de stânca înaltă i-a răsunat din nou
lui Eguchi în urechi, ca și cum ar f venit de foarte
aproape. După sunetul valurilor în retragere ai f ais că la
baaa acelei stânci erau pietre mari. Apa care se lovea de
ele părea că se retrage. Răsufarea pe gură a fetei
răspândea un miros. Dar nu era miros de lapte. Eguchi se
tot întreba uimit de ce o clipă i se păruse că miroase a

13
lapte și se gândea că oricum această fată avea sigur miros
de femeie.
Eguchi avea și acum un nepot care mirosea a nou-
născut. I-a venit în minte fața acestuia. Eguchi avea trei
fice, toate măritate, toate cu copii, și își amintea bine nu
numai vremea când nepoții miroseau a lapte, dar și vremea
când își legăna fetele pe brațe. Mirosul acela de lapte al
pruncilor reînviase oare deodată, încolțindu-l pe Eguchi?
Sau nu, poate era un miros apărut doar în mintea lui
Eguchi, care simțea milă pentru fata adormită? Eguchi s-a
întors și el cu fața în sus și, având grijă să nu o atingă
nicăieri pe fată, a închis ochii. Ar f mai bine să ia
somniferele de lângă pernă. Înn mod sigur nu sunt atât de
puternice ca licoarea care i se dă fetei. El se va treai precis
înaintea ei. Dacă nu s-ar întâmpla așa, ar pieri și misterul,
dar și fascinația acestui loc.
Înn punguța de hârtie de lângă pernă a găsit două pilule
albe. Dacă iei una, caai ca într-o beție, dacă le iei pe
amândouă, caai în somnul morții. Pe când, privind pilulele,
se gândea ce bine ar f să fe așa, i-au revenit în minte o
amintire neplăcută legată de un prunc și o amintire
nebunească.
— Simt miros de lapte, de sâni, de prunc! spusese
privindu-l fx și schimbându-se la față femeia care scutura
chimonoul pe care Eguchi tocmai îl deabrăcase. E vorba de
copilul tău, nu-i așa? Ai ținut în brațe copilul când ai plecat
de acasă, nu-i așa?
Femeia se ridicase în picioare și, cu mâinile tremurând
de furie, aruncase hainele europene ale lui Eguchi,
spunând:
— Nu pot să suport, nu pot să suport! Nu pot să suport
să știu că vii aici după ce ai legănat un prunc!
Vocea îi era groaanică, dar fața îi era și mai
înfricoșătoare. Femeia era o gheișă pe care Eguchi o
cunoștea de mult. Deși știa perfect că Eguchi avea soție și
copil, mirosul de prunc aprinsese ura ei de femeie și o

14
făcea geloasă. După această întâmplare încetaseră să se
mai vadă.
Mirosul pe care nu-l putuse suporta gheișa era al fetei
celei mai mici a lui Eguchi, dar Eguchi avusese de fapt o
iubită și înainte de a se căsători. Pentru că părinții fetei
erau foarte vigilenți, rarele lor întâlniri secrete erau
pasionale. Odată, îndepărtându-și fața de la pieptul fetei,
văause că sfârcurile ei sângerau puțin. Eguchi fusese
foarte mirat, dar, fără să-și dea seama, se apropiase blând
și linsese acel sânge. Fata, aprinsă de pasiune, nu simțise
nimic.
După ce trecuseră minutele de pasiune nebunească,
Eguchi îi povestise, dar ea spusese că nu simțise nici o
durere.
Era ciudat că aceste două întâmplări îi veneau acum în
minte, pentru că se petrecuseră foarte demult. Era oare
posibil să i se pară deodată că fata adormită mirosea a
lapte pentru că în el aăceau astfel de amintiri? Deși erau
foarte depărtate, dacă stai să te gândești, poate că în
gândurile și amintirile omului nu există delimitate în mod
clar nou și vechi, și nici noțiunile de trecut și de preaent.
Se întâmplă să-ți amintești mai viu și mai real întâmplări
ale copilăriei petrecute cu șaiaeci de ani înainte, decât ce
s-a întâmplat ieri. Mai ales la bătrânețe se întâmplă așa. Și
nu e oare adevărat că de multe ori tocmai întâmplările din
copilărie formeaaă personalitatea omului și îi călăuaesc
viața? Poate era ceva neînsemnat, dar acea fată cu sânii
însângerați îl învățase pentru prima dată că buaele
bărbatului pot să facă să sângereae aproape oricare parte
a trupului unei femei. De atunci Eguchi se ferise să mai
facă să sângereae vreo femeie, dar gândul că sângele acela
fusese un dar al ei care întărea viața lui de bărbat nu i se
ștergea din minte nici acum, la șaiaeci și șapte de ani.
Un alt lucru, poate și mai neînsemnat, era că soția
directorului unei mari companii, o femeie între două
vârste, despre care se spunea că e înțeleaptă și că are

15
multe legături în societate, îi spusese în tinerețe lui
Eguchi:
— Seara, înainte să adorm, închid ochii și număr bărbații
pe care mi-ar plăcea să-i sărut. Îni număr pe degete. E
distractiv. Când sunt mai puțin de aece degete mă simt
tristă.
Îni spusese aceste lucruri pe când dansa un vals cu el.
Pentru că îi făcuse această confesiune brusc, Eguchi se
gândise că poate îl considera și pe el printre acei bărbați și
a slăbit brusc mâna cu care o ținea.
— Doar număr așa… a spus ea într-o doară. Sigur că tu
find tânăr nu te simți trist seara și, chiar dacă se întâmplă,
ai o soție lângă tine care te alină. Dar uneori poți încerca
asta, așa, pentru amuaament. Pentru mine e uneori un bun
leac de somn, adăugase ea sec.
Eguchi nu răspunsese nimic.
Ea aisese doar că îi numără, dar Eguchi se întreba dacă
numărându-i nu își imagina oare și chipul și trupul lor.
Dacă se întâmpla așa, chiar și aece persoane iau mult timp,
și dacă mai apar și fanteaii… Eguchi a simțit deodată
puternic în nări mirosul îmbietor de parfum al acelei femei
trecute puțin de foarea vârstei. Felul în care femeia și-l
imagina înainte de a adormi pe Eguchi ca pe unul dintre
bărbații pe care ar f dorit să-i sărute era libertatea ei
secretă și nu avea nici o legătură cu Eguchi însuși. El nu
avea nici cum să prevină acest lucru, nici cum să
protesteae, dar simțea ceva pervers ca, fără știrea lui, să
apară astfel în mintea unei femei între două vârste, și ea să
se joace după bunul plac cu imaginea lui. Totuși își
amintea și acum vorbele acelei femei. Nu se întrebase apoi
dacă femeia, văaându-l tânăr, îi spusese asta pentru a-l
ademeni indirect sau doar așa, pentru a-l tachina, și mai
apoi, după ceva vreme, nu îi rămăseseră în minte decât
vorbele ei. Acea femeie murise de mult. Iar Eguchi nu
punea la îndoială vorbele ei. Oare câte sute de bărbați
sărutase în imaginația ei acea soție înțeleaptă, până să

16
moară? Pe măsură ce îmbătrânea, în serile când nu putea
adormi, Eguchi își amintea uneori de vorbele ei și număra
pe degete femeile pe care ar f dorit să le sărute, dar nu se
oprea la asta, ci avea tendința să urmărească și amintirile
femeilor pe care le cunoscuse și cu care făcuse dragoste.
Și în seara asta, ademenit de mirosul ireal de lapte al fetei
adormite, își amintea de amantele de pe vremuri. Sau
poate sângele sfârcurilor iubitei de demult l-a făcut să
simtă deodată acel miros de prunc la această fată care nu
putea avea în fond acel miros, iar faptul că, pipăind trupul
frumoasei adormite, se pierduse în amintirea femeilor de
demult care nu puteau reveni era o consolare demnă de
milă, dar Eguchi simțea mai degrabă o liniște interioară
călduță, ca o tristețe lină. Pipăise ușor sfârcurile fetei să
vadă dacă nu sunt umede, dar nu simțise pofta nebunească
de a o speria când se va f treait în urma lui, arătându-i
sânii însângerați.
Sânii fetei aveau o formă frumoasă. Bătrânul se tot
întreba de ce, dintre toate animalele, numai la femeie sânii
au căpătat o formă atât de frumoasă odată cu evoluția
umanității. Iar faptul acesta, că sânii femeii au devenit atât
de frumoși, nu este oare o victorie strălucitoare a istoriei
omenirii?
Și despre buaele femeii se poate spune probabil același
lucru. Bătrânul Eguchi și-a amintit din nou că unele femei
se fardau înainte de culcare, iar altele își dădeau jos fardul
înainte de culcare, dar fuseseră și femei care atunci când
își ștergeau rujul lăsau să se vadă buae palide sau o
culoare în declin. Din cauaa luminii blânde din tavan și a
catifelei pereților, nu putea să-și dea seama dacă fata
adormită acum lângă el era ușor fardată, dar era sigur că
nu-și smulgea sprâncenele. Atât buaele, cât și dinții care i
se iveau de sub ele străluceau imaculat. Cu siguranță nu
apela la manevra femeilor de a-și clăti gura cu parfum, și
respirația ei avea mirosul natural al unei fete tinere. Lui
Eguchi nu-i plăceau sânii bogați și largi, închiși la culoare.

17
Când ridicase puțin pătura care acoperea umerii fetei,
văause că aceasta îi avea încă mici și trandafrii. Pentru că
fata se întorsese cu fața în sus, putea să se aplece și să îi
sărute. Era desigur o femeie pe care ți-ai f dorit să o
săruți.
Eguchi s-a gândit că, dacă și un om de vârsta lui putea
să facă așa ceva cu fata, era de înțeles că cei cu adevărat
bătrâni care veneau în această casă, cuprinși de bucurie,
considerau că merita să plătească oricât și să riști tot
pentru un astfel de lucru. Printre bătrâni păreau să existe
și unii devoratori, iar Eguchi își putea imagina scena. Dar
poate pentru că fata dormea fără să știe nimic, fața ei
rămânea așa cum o vedea, imaculată și fără urmă de rană.
Eguchi nu se simțea deagustat de acest joc oribil, pentru
că fata dormea adânc, arătându-i fața ei frumoasă.
Diferența dintre Eguchi și ceilalți bătrâni consta oare în
faptul că el mai era încă bărbat adevărat? Pentru toți
ceilalți esențial era ca fata să doarmă atât de adânc.
El încercase deja de două ori să o treaească, e drept,
foarte timid. Nu știa nici el ce ar f făcut dacă din greșeală
ar f treait-o, dar era sigur că numai dragostea pe care o
simțea pentru ea îl făcuse să încerce. Sau poate de vină
era deșertăciunea și frica pe care le simțea?
Chiar doarme? Când și-a dat seama că rostește ceva fără
sens, a adăugat: „Nu e somnul de veci. Și fata asta, și eu
suntem reali.” A închis ochii rugându-se ca serile obișnuite
să fe ca această seară, ca a doua ai dimineața când se va
treai să existe încă această noapte neobișnuită. Cotul fetei
care dusese arătătorul la buae îl incomoda. I-a prins
încheietura mâinii și a întins-o. Pentru că o prinsese exact
de locul unde bate pulsul, a continuat să o țină și a apăsat-
o cu arătătorul și mijlociul.
Pulsul bătea regulat, îngerește. Respirația liniștită din
somn era puțin mai lentă decât cea a lui Eguchi. Pe
acoperiș a trecut vântul, dar nu s-a mai auait vuietul
prevestitor de iarnă ca mai devreme. Deși se auaeau încă

18
puternic valurile iabindu-se de stâncă, sunetul lor era
blând ca o muaică și părea că ecoul lor urca parcă din
fundul mării în trupul fetei, ca un cânt la care se adăuga
răsunetul pieptului ei, prin pulsul din încheietură. Sub
pleoapele bătrânului aburau, dansând în ritmul acelei
muaici, futuri albi. A lăsat mâna fetei. Nu-i atinsese
nicăieri trupul. Mirosul gurii, trupului și părului fetei se
simțeau ușor.
Eguchi și-a amintit de iubita cu sfârcurile însângerate și
de ailele când merseseră împreună spre Kyoto2, pe linia
Hokuriku3.
Dacă își amintea acum lucrurile acestea, faptul se datora
poate căldurii trupului inocent al fetei. Pe calea ferată din
Hokuriku spre Kyoto erau multe tuneluri mici. De câte ori
trenul intra în tunel, poate de teamă, fata apropia
genunchii ei de genunchii lui Eguchi și îi strângea mâna.
De fecare dată când ieșeau dintr-un tunel, deasupra
munților puțin înalți, sau pe mare, se vedeau curcubeie.
— Ce drăguț! Ce minunat! exclama fata de fecare dată
când ieșeau din tunel și le aărea. La fecare ieșire din tunel
căuta din ochi în stânga și-n dreapta și le descoperea, dar,
pentru că aveau o culoare slabă și era greu de știut dacă
sunt reale sau nu, a ajuns să creadă că aceste extrem de
numeroase curcubeie apărute în mod ciudat erau un semn
de nenorocire.
— Ne urmăresc, nu creai? Când ajungem în Kyoto ne vor
prinde, presimt. Odată întoarsă acasă, a doua oară nu voi
mai putea pleca.
Cum Eguchi de-abia terminase facultatea și se angajase
de curând, nu ar f putut să se întrețină în Kyoto și, atâta

2 Kyoto - oraș vestit pentru templele și grădinile sale; capitală

imperială între anii 794 și 1868.
3 Linia Hokuriku - linie de tren care străbate aona Hokuriku din
insula principală a Japoniei care cuprinde prefecturile Toyama,
Ishikawa, Fukui și Niigata.

19
vreme cât nu comiteau o dublă sinucidere din dragoste 4,
știa că trebuie să se întoarcă neapărat în Tokio, dar nu se
putea împiedica ca la vederea acestor mici curcubeie să nu
își imagineae trupul frumos și misterios al fetei. Îni văause
trupul prima dată în Kanaaawa, într-un hotel de pe malul
râului. Era o seară în care ningea cu fulgi deși. Eguchi,
foarte tânăr pe atunci, a fost mișcat până la lacrimi de
atâta frumusețe. La femeile din aecile de ani care
urmaseră nu mai întâlnise o asemenea frumusețe și
ajunsese să creadă că frumusețea trupului misterios al
acelei fete era de fapt frumusețea din inima ei și, chiar
dacă încerca să râdă de el însuși spunându-și că e doar o
închipuire, acesta devenise cu trecerea timpului un adevăr
și era o amintire de neclintit chiar și acum, la bătrânețe.
Cineva trimis de familie venise și o luase pe fată înapoi de
la Kyoto și peste puțină vreme o căsătoriseră.
Când peste un timp o întâlnise din întâmplare pe malul
iaaului Shinobaau din parcul Ueno din Tokio, mergea
ducând cu ea un prunc. Bebelușul purta o căciuliță din
lână albă. Era anotimpul când lotușii de pe iaaul Shinobaau
începeau să se oflească. Fluturii albi care dansaseră în
ochii lui Eguchi astă-seară, lângă fata adormită, se datorau
probabil căciuliței albe a bebelușului.
Atunci, pe malul iaaului Shinobaau, Eguchi nu putuse
decât să o întrebe dacă e fericită. „Da, sunt fericită”,
răspunsese ea grăbită. Ce altceva ar f putut să răspundă?
Când o întrebase mirat de ce se plimbă singură cu copilul
într-un astfel de loc, ea îl privise în tăcere.
— E băiețel sau fetiță?
— Ce, nu se vede că-i fetiță?
— E cumva copilul meu?
— Nici vorbă, nici vorbă, negase ea cu ochii aprinși de
furie.

4 Dublă sinucidere din dragoste - practică prin care îndrăgostiții se

sinucideau împreună atunci când diferența de condiție socială etc.
împiedica dragostea lor să se împlinească în această lume.

20
 — Sigur? Dacă e cumva copilul meu și nu vrei să-mi spui
acum, poți să-mi spui când o să vrei tu, chiar și peste aece
ani.
— Doar ți-am spus că nu e al tău. Ăsta e adevărul. Nu am
să uit niciodată că te-am iubit, dar te rog nu arunca umbra
îndoielii în viața acestui copil. I-ai face numai rău.
— Așa deci?
Eguchi se forțase să nu se uite la copil, dar urmărise cu
privirea până departe silueta femeii. După ce mersese o
bucată de drum, ea privise în urmă. Văaând că Eguchi se
uita după ea, grăbise brusc pasul. De atunci nu o mai
întâlnise. Auaise că murise cu vreo aece ani înainte.
Eguchi, la cei șaiaeci și șapte de ani ai săi, asistase la
moartea multor rude și cunoștințe, dar numai acea femeie
îi rămăsese puternic în minte. Era proaspătă și acum
amintirea ei - căciulița albă a bebelușului, frumusețea
misterioasă a trupului ei și sfârcurile însângerate.
Înn această lume numai Eguchi știa că frumusețea aceea
era incomparabilă și se gândea că odată cu moartea lui,
care nu era departe, și acest lucru avea să dispară fără
urmă din lume. Faptul că fata îl acceptase pe Eguchi cu
inocență, deși o mușcase, era poate în frea ei, dar el era
sigur că ea nu-și cunoștea acea frumusețe a sânilor
însângerați. Nu avea cum să o vadă.
Ajunși în Kyoto dimineața devreme, Eguchi și fata
merseseră pe un drum care străbătea un aăvoi de bambus.
Frunaele de bambus tremurau strălucind argintiu în
lumina soarelui din aori. Amintindu-și acum, i se părea că
frunaele subțiri și moi chiar erau de argint, ca și trunchiul
bambusului. Pe marginea aăvoiului erau înforiți scaieți. Înși
amintea bine drumul. Merseseră apoi pe frul unei ape și
ajunseseră la o cascadă care se revărsa cu agomot și făcea
bulbuci, strălucind în lumina soarelui, iar în mijlocul
bulbucilor a stat fata deabrăcată. Acest lucru nu se
întâmplase de fapt, dar, de la un moment dat, Eguchi
începuse să creadă că avusese loc. De când îmbătrânise,

21
când privea la pâlcurile de tulpini roșcate ale pinilor de pe
dealurile ce înconjoară orașul Kyoto, i se întâmpla să-și
amintească de fată. O amintire atât de clară și de
proaspătă ca în această seară nu mai avusese însă. Poate
datorită tinereții ademenitoare a fetei adormite.
Eguchi n-a mai putut să adoarmă. Nici nu voia să-și mai
amintească de alte femei în afara fetei cu care văause
micile curcubeie. Nu mai voia nici s-o atingă pe fata care
dormea, și nici să se uite la tot corpul ei gol. S-a întors pe
burtă și a deschis iar pliculețul de hârtie de lângă pernă.
Femeia îi spusese că sunt somnifere, dar Eguchi nu era
sigur ce fel de medicamente sunt, nici dacă aceleași
medicamente erau folosite pentru a adormi fata, și a luat o
pilulă, a băgat-o în gură și a înghițit-o cu multă apă. Poate
pentru că de obicei nu folosea somnifere, ci puțin vin
înainte de culcare, Eguchi a căaut îndată într-un somn
adânc. Apoi a avut un vis.
Era îmbrățișat de o femeie care avea patru picioare cu
care îl înlănțuise. Pe lângă cele patru picioare avea și
brațe. S-a treait puțin și, deși s-a gândit că e ciudat, nu a
simțit repulsie, iar în trup i-a rămas senaația unei strânsori
mai puternice decât cea a unei femei cu două picioare. I-a
trecut prin minte că pilulele te făceau să ai astfel de vise.
Fata dormea cu spatele la el, cu șoldurile lipite de trupul
lui. Dar Eguchi, find mai ales întristat că nu îi putea vedea
fața și cuprins de toropeala dulce a somnului, și-a băgat
degetele în părul ei lung și răsfrat, ca pentru a-l aranja, și
a adormit la loc.
Visul care a urmat a fost de asemenea groaanic. Înn
camera de nașteri a unui spital, fata lui Eguchi născuse un
copil diform. Când s-a treait, Eguchi nu își putea aminti ce
diformitate avea. Poate nu-și amintea pentru că nu voia să-
și amintească. Oricum, era o diformitate groaanică. Nou-
născutul a fost imediat ascuns de privirile mamei. Dar în
umbra draperiei albe a salonului de nașteri a apărut
mama. A venit și a tăiat copilul în bucățele, pentru a-l

22
arunca. Un doctor, prieten al lui Eguchi, stătea alături, în
halat alb. Și Eguchi stătea și privea. De data asta s-a treait
de-a binelea, ca dintr-un coșmar. S-a speriat de draperiile
de catifea de culoare roșu-aprins care înconjurau pereții.
Și-a luat capul în mâini, și-a frecat fruntea. Ce vis! Nu
cumva somniferele conțin otravă? Avusese oare visul cu un
copil diform pentru că venise aici căutând desfătări
nefrești? Nu știa care dintre cele trei fice ale lui fusese
cea din vis și nici n-a încercat să se gândească. Înn realitate
toate ficele lui aveau copii perfect sănătoși.
Eguchi ar f vrut să poată să se scoale și să plece. Dar
pentru a dormi mai adânc a înghițit și a doua pilulă de
lângă pernă. Apa rece ca gheața i-a străbătut esofagul. Ca
și înainte, fata adormită stătea cu spatele. Gândindu-se că
și această fată ar putea naște un copil groaanic și urât, a
pus mâna pe umărul ei plinuț și a spus: „Înntoarce-te spre
mine, te rog!” Ca și cum l-ar f auait, fata s-a întors. Și-a
pus pe neașteptate un braț pe pieptul lui Eguchi și, ca și
cum ar f tremurat de frig, și-a apropiat picioarele de el.
Nu era posibil ca acestei fete cu trupul așa de cald să-i fe
frig. Și, cu voce joasă, de nu știai dacă iese pe gură sau pe
nas, ea a spus: „Și tu viseai urât, nu?”
Dar bătrânul Eguchi s-a cufundat repede în somn.

23
 A doua noapte

Bătrânul Eguchi nu se gândise că va reveni vreodată în

casa „frumoaselor adormite”. Cel puțin după prima noapte
petrecută acolo nu se gândise că ar vrea să revină. Nici
dimineața, când se treaise și plecase, nu se gândise că va
mai reveni.
Totuși, cam la o jumătate de lună după ce fusese prima
dată, a sunat să întrebe dacă nu se putea duce în seara
aceea acolo. Îni răspunsese femeia între două vârste care-l
întâmpinase prima dată. La telefon vocea ei părea un
murmur înghețat venit dintr-un loc misterios.
— Dacă spuneți că plecați acum, cam pe la ce oră
credeți că ajungeți aici?
— Cred că puțin după nouă.
— A, la nouă nu vă putem primi! Fata nu a venit încă și
chiar dacă ar f venit, n-ar adormi până la nouă.
Eguchi a tăcut mirat.
— Puteți veni pe la unspreaece, iar eu o voi adormi până
atunci, a spus femeia domol, în timp ce pieptul lui Eguchi a
început să palpite.
— Bine, ne vedem atunci, a spus el sec.
Și ce dacă ar f treaaă, chiar aș vrea să o întâlnesc
înainte de a adormi, ar f vrut Eguchi să spună, așa, pe
jumătate în glumă, dar fălcile parcă îi fuseseră încleștate.
S-a lovit de legea care guverna misterul acelei case.
Trebuie respectată cu atât mai strict cu cât e mai ciudată.
Dacă ar încălca-o, ar distruge și dorințele demne de milă
ale bătrânilor și visele lor din somnul acela superfcial.
Pentru Eguchi a fost ceva neașteptat să constate că pieptul

24
îi tresărise ca și cum simțise o fascinație când femeia îi
spusese la telefon că nouă e prea devreme pentru că fata
nu doarme încă și că o va adormi abia pe la unspreaece.
Era poate mirarea provocată de faptul că era invitat
deodată într-o viață din afara realității ailnice. O viaţă în
care fata adormea și nu se treaea cu nici un chip. Nu i se
părea nici mult, nici puțin să revină după două săptămâni
într-o casă în care se gândise că nu va mai veni niciodată.
Înn orice caa, nu fusese nevoie să se lupte cu tentația până
acum. Pe de altă parte, nu avusese nici poftă să repete
această distracție oribilă a bătrâneții și nu era la fel de
neputincios ca bătrânii care aveau în general nevoie de
acest loc. Dar prima noapte petrecută aici nu fusese deloc
neplăcută. Chiar dacă făcuse în mod clar un păcat, Eguchi
simțea că în viața lui de șaiaeci și șapte de ani nu mai
petrecuse până atunci o noapte atât de pură cu o femeie.
Și când se treaise după acea noapte simțise la fel. Se
treaise pe la opt, mai târaiu decât avea obiceiul, poate
pentru că somniferele își făcuseră efectul. Trupurile lor nu
se atingeau. A fost o deșteptare domoală, ca într-o iluaie,
simțindu-se învăluit de mirosul fn și de căldura tânără a
fetei.
Fata dormea cu fața spre el și deoarece chipul desfătat
de somn era scos în față, iar pieptul era retras, între gâtul
lung, inocent, și bărbie, mușchii erau abia perceptibili.
Părul lung învăluia toată perna. Eguchi și-a desprins ochii
de la buaele ei frumos închise și, privindu-i genele și
sprâncenele, nu putea să se îndoiască că era virgină.
Genele și sprâncenele erau prea aproape de el ca Eguchi,
cu presbitismul lui, să poată vedea clar conturul fecăreia
dintre ele. Nu vedea nici puful fn care strălucea pe corpul
fetei. Pe față și pe gât nu avea nici măcar o pată.
Uitând de visele urâte de la jumătatea nopții, bătrânul se
gândea cât îi e de dragă și se legăna ca într-o iluaie cu
gândul că și fata îl plăcea. A căutat sânii fetei și i-a strâns

25
în palmă cu blândețe. A simțit o senaație ciudată, ca și cum
erau sfârcurile mamei lui înainte de a f gravidă cu el.
Și-a retras mâna, dar acel for l-a străbătut până la
umeri.
S-a auait deschiaându-se peretele glisant al camerei
vecine.
— V-ați treait? a întrebat gaada. Dacă doriți, micul dejun
este deja gata.
— Ah, a spus Eguchi, luat prin surprindere.
Raaele de soare care pătrundeau prin geamul ușii
luminau vesel draperia de catifea. Totuși în cameră nu
părea să se f făcut mai multă lumină.
— E gata micul dejun, l-a grăbit iar femeia.
— Ah!
Eguchi s-a ridicat într-un cot și a neteait blând cu
cealaltă mână părul fetei.
Înși dădea seama că femeia trebuia să treaească
oaspetele înainte de a se treai fata, dar ea pregătea
liniștită masa. Oare când se treaea fata? Dar știind că nu
trebuie să pui întrebări indiscrete, Eguchi s-a mulțumit să
aică indiferent:
— Tare drăguță fată!
— Da, așa este. Ați visat frumos?
— Da, datorită ei.
— S-au potolit și vântul, și valurile, și e o ai frumoasă, ca
de început de primăvară, a schimbat femeia vorba.
Acum, revenind aici după o jumătate de lună, pentru
Eguchi nu mai era vorba numai de curioaitate, ca prima
dată, ci mai degrabă simțea vinovăție, rușine, dar și o
puternică fascinație. Faptul că fusese făcut să aștepte de la
nouă până la unspreaece îi mărise și mai mult nerăbdarea.
Aceeași femeie i-a deschis poarta și l-a poftit înăuntru. Înn
alcov atârna aceeași reproducere. Și ceaiul verde a fost la
fel de gustos ca prima dată. Eguchi se simțea mai tulburat
și mai nerăbdător decât prima dată, dar s-a așeaat calm, ca

26
un client vechi. S-a uitat din nou la peisajul cu satul de
munte între copaci cu frunae îngălbenite și a spus:
— Acest ținut are climă caldă, frunaele nu mai au timp
să se înroșească, nu? Se veștejesc repede. N-am văaut prea
bine în grădină, că e întuneric.
— Probabil, a ais femeia absentă. Pentru că s-a făcut frig
v-am pregătit o pătură electrică. Este de două persoane și
are în fecare parte câte un buton de reglat temperatura,
așa că puteți să o potriviți cum doriți.
— De obicei nu folosesc pătura electrică.
— Dacă nu vă place, puteți să opriți butonul din partea
dumneavoastră, dar pe al fetei să-l lăsați așa, vă rog
frumos.
Bătrânul și-a dat seama că fata trebuie să fe complet
deabrăcată.
— E interesant că o pătură de două persoane poate f
reglată separat în fecare parte.
— E făcută în America. Vă rog să nu opriți partea fetei,
nici măcar așa, în glumă. Oricât s-ar face de frig, știți bine
că ea nu se va treai.
Eguchi a tăcut.
— Fata de astă-seară e mult mai pricepută decât cea de
data trecută.
— Poftim?
— Este tot frumoasă. Toate sunt frumoase pentru că nu
fac nici un lucru rău. Dacă ar face ceva rău nu ar mai f
frumoase.
— Deci e altă fată?
— Da… Vă deranjeaaă?
— De obicei nu sunt chiar așa de infdel.
— Infdelitate? Ce spuneți? Doar nu faceți nimic cu fata,
nu-i așa?
Înn vocea domoală a femeii se ghicea o nuanță ușoară de
ironie.
— Nimeni dintre clienții noștri nu face nimic. Toți sunt
de încredere.

27
 Femeia cu buae subțiri nu îl privea în față. Eguchi
aproape că tremura de rușine, dar nu știu ce să spună.
Femeia nu era decât o bătrână calmă și rece, obișnuită cu
astfel de lucruri.
— Înn plus, cum am putea să vorbim de infdelitate când
fata doarme și nu știe cine a fost cu ea? Nici prima fată și
nici cea de astă-seară nu au habar cu cine și-au petrecut
noaptea, așa că a vorbi de infdelitate…
— Aha, deci de fapt ce se petrece aici nu e o legătură
între doi oameni?
— Ce vreți să spuneți?
Era ciudat ca după ce veniseși în acest loc știind despre
ce e vorba, să spui că ceea ce se petrecea între bătrânii
care își pierduseră bărbăția și fetele tinere pe care cineva
le adormea pentru ei nu e o relație între doi oameni.
— Și, la urma urmei, ce dacă sunteți infdel? a râs
ciudat, cu vocea ei tânără, femeia, ca pentru a-l liniști pe
Eguchi. Dacă v-a plăcut atât de mult prima fată, când
veniți data viitoare o pregătesc tot pe aceea, dar o să
vedeți că după noaptea asta o să spuneți că fata de aai e
mai bună.
— Da? Și, când spui că e mai pricepută, la ce te referi?
Doar nu face altceva decât să doarmă.
— Ei!
Femeia s-a ridicat, a descuiat ușa camerei vecine și,
după ce a privit înăuntru, a pus cheia în fața lui Eguchi,
urându-i noapte bună.
Rămas singur, Eguchi și-a turnat apă ferbinte din
ceainic în bolul de ceai și a sorbit încet ceaiul verde. Voia
să bea liniștit, dar bolul tremura în mâinile lui. Nu e de
bătrânețe! Poate că nu sunt încă un client în care se poate
avea încredere, a vorbit Eguchi, ca pentru el. Ei, ce-ar f
să-i răabune, încălcând regulile acestei case, pe bătrânii
care veneau aici și erau umiliți și batjocoriți? Oare nu ar f
și pentru fată o relație umană normală în felul ăsta? Nu
știa cât de puternice erau pilulele cu care erau adormite

28
fetele, dar el mai avea forța bărbătească necesară pentru a
le treai din acel somn. Chiar dacă îi veniseră în minte astfel
de gânduri, Eguchi nu se simțea destul de entuaiasmat.
Decrepitudinea urâtă a bătrânilor nenorociți care aveau
nevoie de această casă avea să-l ajungă și pe el în anii care
urmau. Oare în trecutul său de șaiaeci și șapte de ani cât
de mult cunoscuse profunaimea de nemăsurat a sexului? Înn
jurul bătrânilor se nasc la infnit fete tinere și frumoase,
trupuri tinere, trupuri noi de femeie. Fascinația bătrânilor
de a visa, părerea de rău pentru ailele trecute de care nu s-
au bucurat îndeajuns nu sunt oare cuprinse în păcatul
acestui loc? Eguchi se gândise și înainte că tocmai aceste
fete adormite dădeau o libertate neîngrădită bătrânilor.
Pentru că ele dormeau și nu spuneau o vorbă, bătrânii
puteau să le spună tot ce voiau ei.
Eguchi s-a ridicat și când a deschis ușa camerei vecine l-
a iabit deja un miros cald. A chicotit. Ce-l îngrijora oare?
Fata avea vârful mâinilor așeaat pe pătură. Unghiile erau
vopsite roa. Avea un strat gros de ruj. Dormea cu fața în
sus.
— Chiar o f mai pricepută? a murmurat Eguchi,
apropiindu-se.
Din cauaa căldurii păturii nu numai obrajii îi erau
încinși, ci toată fața. Mireasma era puternică. Pleoapele de
sus îi erau umfate și obrajii plinuți. Gâtul îi era atât de alb
că ar f putut refecta roșul draperiei. După felul cum
dormea ai f ais că este o tânără vampă. Eguchi s-a
îndepărtat și a schimbat poaiția, stând cu spatele, dar în
acest timp s-a simțit împresurat de mirosul cald al fetei.
Acest miros era cuprins în cameră.
Nu a putut f reaervat cum fusese cu prima fată. Fata
asta, fe treaaă, fe adormită, stârnea prin ea însăși poftele
unui bărbat. S-a gândit că dacă ar încălca acum regulile
acestei case ar f numai vina fetei. Ca pentru a savura
bucuria care urma, a închis ochii și a stat nemișcat și,
numai la gândul bucuriei, din străfundul trupului l-a

29
cuprins o căldură plăcută. Femeia spusese că fata de aai îi
va plăcea mai mult și s-a gândit că probabil căutaseră mult
să găsească o asemenea fată. Asta i-a sporit și mai mult
neîncrederea în acest loc. Dorea intens să atingă fata și
stătea visător, stârnit de miros. Eguchi nu știa multe
despre parfumuri, dar putea spune sigur că fata asta era
întruchiparea parfumului. A adormi în felul acesta era o
fericire dulce, unică, pe care nu o mai gustase până acum.
S-a așeaat din nou și și-a apropiat încet trupul de cel al
fetei. Ca și cum i-ar f răspuns, fata s-a întors grațios, și-a
băgat mâinile în așternut și le-a întins ca și cum l-ar f
îmbrățișat pe Eguchi.
— Hei, tu ești treaaă? Mă auai? s-a ferit Eguchi,
scuturându-i bărbia.
Probabil că gestul lui fusese prea violent, pentru că fata
s-a întors cu fața spre pernă, ca și cum s-ar f apărat, iar
buaele i s-au întredeschis puțin, și vârful unghiei
arătătorului lui Eguchi s-a atins de unul sau doi dintre
dinții ei. El a stat nemișcat, fără să-și retragă degetul. Nici
fata nu și-a mișcat buaele. Sigur că dormea un somn
adânc, nu era doar ațipită.
Deși fusese suspicios pentru că astăai se schimbase fata
și se plânsese din acest motiv gaadei, pentru Eguchi era
lesne de închipuit că trupul fetelor se putea vătăma dacă
astfel de nopți în care erau adormite cu pilule s-ar f ținut
lanț. Faptul că Eguchi și ceilalți bătrâni erau puși să
doarmă cu fete diferite, devenind astfel infdeli, avea
pesemne scopul de a proteja sănătatea fetelor. Dar în
această casă nu putea f găaduit decât un client în camera
de la etaj. Eguchi nu știa cum arăta parterul, însă acolo nu
putea f decât cel mult încă o cameră de oaspeți. Și din
acest lucru puteai să-ți dai seama că fetele care erau
adormite pentru bătrâni nu puteau f multe. Oare toate
aceste fete aveau farmecul lor propriu, precum cea din
prima noapte și precum aceasta cu care era acum? Degetul
lui Eguchi care atinsese dinții fetei s-a umeait de la ceva

30
lipicios. Și-a trecut degetul de-a lungul buaelor ei,
pipăindu-i șirul de dinți. A făcut mișcarea asta de câteva
ori. Înn afară, buaele păreau uscate, dar înăuntru erau
umede și alunecoase, închipuind în glumă linii frumoase,
linia bretonului, uneori linia părului de la ceafă. Fata avea
părul scurt la spate și pieptănat în sus. Pe frunte atârnau
ici și colo fre lungi și scurte, la întâmplare. I-a ridicat
părul de pe frunte, privindu-i sprâncenele și genele.
Degetele de la o mână le-a înfpt adânc în păr, mai să-i
atingă pielea capului.
— E clar că nu e treaaă, a murmurat Eguchi, și apucând
capul fetei, l-a clătinat.
Atunci ea și-a încruntat sprâncenele ca și cum ar f
durut-o, și și-a răsucit trupul, culcându-se pe o parte.
Astfel s-a apropiat și mai mult de trupul lui Eguchi. Și-a
scos ambele mâini din așternut și, punând brațul drept pe
pernă, și-a așeaat obraaul drept pe dosul palmei, așa încât
Eguchi nu-i mai aărea decât degetele. Degetele îi erau
răsfrate, sub gene i se aărea degetul mic, iar arătătorul îi
ieșea de sub buae. Degetul mare era ascuns sub bărbie.
Roșul buaei de jos și roșul celor patru unghii lungi se
împreunaseră în același loc, pe fața albă a pernei.
Și brațul stâng era îndoit din cot, iar dosul palmei venea
chiar sub ochii lui Eguchi. Față de obrajii plini, degetele de
la mâini erau extrem de lungi și de subțiri, făcându-l să se
întrebe cum arătau cele de la picioare. Eguchi a atins cu
talpa picioarele fetei. Și degetele mâinii stângi a fetei erau
răsfrate în voie. Bătrânul și-a pus unul dintre obraji pe
palma fetei. Ea s-a cutremurat până la umeri de acea
greutate, dar părea să nu aibă puterea de a-și retrage
brațul. Bătrânul a stat nemișcat în acea poaiție o vreme.
Pentru că fata își scosese din așternut ambele brațe,
umerii i se ridicaseră puțin, lăsând să se vadă rotunjimile
tinere. Eguchi, învelindu-i umerii cu pătura, a luat în mână
cu blândețe acele rotunjimi. Și-a mutat buaele de pe dosul
palmei, pe brațe. Mireasma umerilor și a cefei fetei îl

31
îmbiau. Umerii și spinarea ei se încordaseră, dar imediat s-
au destins, devenind un corp care se lipea strâns de
Eguchi.
Chiar în clipa asta, Eguchi răabuna aplecat peste trupul
acestei femei-sclave adormite umilința și necaaul pe care le
suportau bătrânii veniți în această casă. Înncălca regulile
acestei case, deși știa bine că nu va mai putea reveni
niciodată aici. Pentru a o putea treai pe fată a devenit chiar
un pic violent. Dar deodată a fost oprit de un semn clar al
virginității ei.
— A, a spus retrăgându-se.
Răsufarea i-o luase raana și pulsul i se intensifcase. Mai
mult decât din cauaă că se oprise brusc, era din cauaa
uimirii pe care o încerca. A închis ochii, încercând să se
liniștească. Nu i-a fost greu să se liniștească, așa cum i-ar
f fost unui bărbat tânăr. Mângâind blând părul fetei, a
deschis ochii. Fata era în aceeași poaiție, cu fața în jos. Ce
însemna oare să întâlnească la vârsta asta o prostituată
virgină, pentru că sigur era o prostituată? Totuși, după ce
i-a trecut înferbântarea, sentimentul pentru fată și pentru
el însuși s-a schimbat și nu a mai revenit la ce simțise
înainte. Nu i-a părut rău. Orice i-ai face unei fete adormite
care nu știe ce se petrece cu ea nu poate f decât ceva
neplăcut. Totuși cum se explica oare imensa mirare bruscă
pe care o simțise?
Răpit de conturul feței de vampă al fetei, Eguchi ar f
ajuns să facă toate gesturile posibile, dar l-a străfulgerat
gândul că bătrânii care veneau în această casă veneau cu o
bucurie demnă de milă, cu o sete puternică, cu o tristețe
mai adâncă decât creause el inițial. Chiar dacă încercau
jocuri nevinovate de bătrâni și o întoarcere iluaorie la
tinerețe, în străfundul acestora se ascundeau lucruri dorite
care nu se mai puteau întoarce, lucruri care nu puteau f
recâștigate, oricât te-ai f luptat. Și faptul că vampa de
astă-seară, despre care femeia spusese că „e pricepută”,
rămăsese virgină era nu atât un semn al respectului

32
bătrânilor și al faptului că se supuneau regulilor, cât cu
siguranță semnul dureroasei lor neputințe. Puritatea fetei
repreaenta mai degrabă neputința bătrânilor.
Părea că mâna pe care o ținea sub obraaul drept îi
amorțise de oboseală, căci a ridicat-o deasupra capului și
și-a îndoit încet, de două-trei ori, degetele pentru a le
deamorți. S-au atins de mâna lui Eguchi care îi pipăia
părul. El i-a apucat mâna. Degetele îi erau mai mult reci și
moi. A strâns-o cu forță, ca și cum ar f vrut să o sfărâme.
Când și-a ridicat umărul stâng și s-a întors pe jumătate,
brațul stâng s-a întins plutind, de parcă ar f îmbrățișat
gâtul lui Eguchi. Dar era un braț moale și fără putere, care
nu i-a cuprins de fapt gâtul. Fața adormită a fetei întoarsă
spre el era atât de aproape, încât ochii cu presbitism ai lui
Eguchi o vedeau ca prin ceață, dar sprâncenele și genele
groase ca o umbră neagră, bogăția pleoapelor și a
obrajilor, gâtul avelt, toate erau ca atunci când o privise
prima oară, cele ale unei vampe. Sânii îi atârnau puțin, dar
erau de fapt bogați, iar sfârcurile erau bine umfate pentru
o femeie japoneaă. Bătrânul a pipăit spinarea fetei până la
pulpe. Acestea se întindeau drepte de la șolduri în jos.
Lipsa de armonie între partea de sus și partea de jos a
corpului venea poate din faptul că era virgină.
Bătrânul Eguchi privea deja liniștit fața și gâtul fetei.
Era un corp potrivit pentru a refecta vag roșul draperiei
de catifea. Deși trupul acestei fete, despre care femeia
spusese că „e pricepută”, fusese folosit de bătrâni, ea
continua să fe virgină. Probabil acest lucru se datora
neputinței bătrânilor sau poate și faptului că fata dormea
adânc, dar Eguchi se întrebă deodată, cu o grijă
părintească, oare cum se va schimba viața acestei fete cu
față de vampă, în viitor. Și Eguchi dădea semne de
îmbătrânire. Desigur, fata se lăsa adormită numai pentru
bani. Dar pentru bătrânii care plăteau, faptul că puteau sta
astfel întinși lângă această fată era neîndoielnic o fericire
nepământească. Cum fata nu se treaea deloc, bătrânii nu

33
simțeau rușine pentru neputința lor și li se permitea să-și
închipuie și să-și amintească orice despre femei. Și faptul
că plăteau mai mult decât pentru o fată treaaă se datora
acestui lucru. Iar faptul că fetele adormite nu știau deloc
cu cine dormeau era, desigur, liniștitor pentru ei. Nici
bătrânii nu știau nimic despre viața și frea fetelor. Nu
știau nici măcar ce fel de haine purtau, ceea ce le-ar f
putut sugera câte ceva despre ele. Aceste reguli nu erau
stabilite numai din simplul motiv de a-i feri de neplăceri pe
bătrâni după ce veneau aici. Mai exista probabil un motiv
ascuns în fundul întunericului.
Totuși Eguchi nu se obișnuia cu această relație cu o fată
care nu vorbea, nu se treaea și nu îl accepta din proprie
voință pe el, Eguchi. De aceea nu-i dispărea din piept
senaația de deșertăciune. Voia să vadă ochii acestei fete cu
față de vampă. Voia să-i audă vocea și să stea de vorbă cu
ea. Tentația de a atinge doar așa, cu mâinile, trupul fetei
cufundate în somn nu era atât de puternică pentru Eguchi,
și era însoțită mai degrabă de tristețe. Dar, cum fusese
peste măsură mirat realiaând că fata era virgină și acest
lucru îl oprise să încalce regulile, acum avea intenția să se
supună regulilor bătrânilor până la capăt. Fata din seara
asta, deși adormită, dădea mult mai multe semne că este
vie decât cea de data trecută. Acest lucru era neîndoielnic
după mirosul ei, pipăitul ei, mișcările corpului ei.
Lângă pernă erau puse, ca și data trecută, două pilule
pentru Eguchi. Dar ținea ca în seara asta să nu adoarmă
atât de repede, ca să o poată privi mai mult pe fată.
Aceasta se mișca destul de mult în somn. Probabil că într-o
singură noapte se întorsese de pe o parte pe alta de vreo
douăaeci-treiaeci de ori. Acum era cu spatele, dar în
curând s-a reîntors spre el. Apoi l-a atins pe Eguchi cu
brațul. Eguchi a apucat-o de un genunchi și a tras-o spre
el.
— Nu vreau, i s-a părut că a murmurat fata, cu un sunet
care nu era o voce.

34
 — Te-ai treait?
A tras-o și mai tare de genunchi pentru a o face să
deschidă ochii. Genunchiul s-a îndoit, îndreptându-se către
el, fără să mai opună reaistență. Eguchi și-a pus brațul sub
gâtul fetei și, ridicându-l puțin în sus, l-a scuturat.
— A, ce se întâmplă cu mine? a spus fata.
— Te-ai treait, nu? Hai, deschide ochii.
— Nu, nu.
Și-a lăsat capul către umărul lui Eguchi, ca și cum s-ar f
ferit ca el să o mai clatine. Fruntea ei a atins gâtul
bătrânului, și bretonul i-a înțepat nasul. Era
înspăimântător. Aproape că l-a durut. Asaltat și de
parfumul puternic, Eguchi și-a întors fața.
— Ce faci? Nu-mi place, a spus fata.
— Nu-ți fac nimic, a răspuns el, dar ce spusese fata erau
doar vorbe în somn.
Probabil că ea simțise prea puternic în timp ce dormea
mișcările lui Eguchi și a creaut că e altceva, sau poate a
revăaut în vis vreuna din glumele neplăcute pe care i le
făcuse vreun bătrân cu care dormise în altă noapte. Eguchi
era bucuros că reușise să aibă cât de cât o conversație cu
fata, chiar dacă nu fuseseră decât vorbe inconsistente și
întrerupte, spuse în somn. Poate spre dimineață reușește
să o facă să se treaească. De fapt nu se putea spune decât
că el îi adresase niște cuvinte, dar le auaise ea oare? Mai
mult decât răspuns la cuvintele lui, vorbele prin somn ale
fetei nu răspundeau cumva impulsului corpului? Eguchi s-a
gândit să o lovească tare, sau să o răsucească, dar a
strâns-o cu putere în brațe. Fata nici nu s-a opus, nici nu a
strigat. Trebuie că se sufocase puțin. Mirosul ei dulce a
iabit fața lui Eguchi. Și nu ea, ci Eguchi răsufa greu.
Trupul ei l-a ademenit din nou. Dacă ar transforma-o acum
în femeie, oare ce mare tristețe o va apăsa de a doua ai?
Cum s-ar schimba viața ei? Orice s-ar întâmpla, fata nu-și
va da seama de nimic până dimineață.

35
 — Mamă, a strigat încet fata. Nu pleca, nu pleca, iartă-
mă!
— Ce viseai? Nu e decât un vis, un vis, a strâns-o și mai
tare Eguchi, încercând să-i alunge visul.
Tristețea adâncă cuprinsă în glasul fetei care-și striga
mama i-a străpuns pieptul. Sânii fetei aproape se sfărâmau
de pieptul lui Eguchi. Fata și-a mișcat brațul. Oare încerca
să-l îmbrățișeae pe Eguchi, creaând în vis că este mama ei?
Nu, chiar adormită așa, chiar virgină, era fără îndoială o
vampă. Înn cei șaiaeci și șapte de ani ai săi, lui Eguchi nu i
se mai întâmplase să atingă atât de mult trupul unei vampe
atât de tinere. Dacă exista vreo legendă de dragoste în
care era nevoie de o eroină, ea era fata aceea.
Puteai să te gândești că nu era o vampă, ci o fată pe care
o fermecase cineva. De aceea „deși doarme, trăiește”,
adică chiar dacă inima îi e complet adormită trupul de
femeie îi e treaa. Nu mai are sufet de om, e numai un trup
de femeie. Fusese ea oare atât de des partenera bătrânilor,
încât femeia să poată spune că e pricepută?
Eguchi a slăbit brațul care o strângea pe fată și a
îmbrățișat-o domol, și când i-a așeaat din nou, lin brațul gol
în poaiția de a-l îmbrățișa ea chiar l-a strâns în brațe cu
blândețe. A stat așa liniștit. A închis ochii. Era cuprins de
căldură și de visare. Era un extaa inocent. Și-a dat seama
de bucuria și amintirea fericirii pe care o simțeau bătrânii
care veneau aici. Pentru bătrâni, aici nu exista numai
urâțenia și rușinea bătrâneții, ci și binecuvântarea unei
vieți tinere. Oare nu i se întâmplă unui bărbat bătrân și
neputincios să uite de sine, când este acoperit pe de-a-
ntregul de un trup tânăr de fată? Dar oare pentru bătrâni
fata sacrifcată să fe adormită în acest scop este
considerată ceva ce au cumpărat fără să facă un păcat,
sau, din contră, bucuria lor sporește la gândul că este un
păcat secret? Uitând și de el, și de faptul că fata e
sacrifcată, Eguchi a atins cu piciorul vârful picioarelor ei.
Pentru că doar acolo nu o atinsese încă. Degetele

36
picioarelor fetei s-au mișcat, fexibile. Înncheieturile
degetelor se îndoiau și se destindeau, semănând cu
mișcarea degetelor de la mâini, și această mișcare chiar s-
a transmis către Eguchi ca o tentație puternică a unei
femei stranii. Chiar adormită, această femeie putea vorbi
limbajul dragostei folosind numai degetele de la picioare.
Dar pentru bătrân mișcarea degetelor deveni o muaică
amoroasă din vis pe care stătu să o asculte un timp.
Păruse că fata visase, dar oare acel vis se terminase?
Poate că de fapt nu visase, ci pe măsură ce bătrânul o
deamierda, vorbea prin somn și asta se transformase în
protest, poate asta fusese, se gândea Eguchi. Chiar dacă
nu folosea cuvinte, această fată era înaestrată cu puterea
dragostei, care-i permitea să vorbească cu bătrânul prin
mișcările trupului, deși era adormită. Dar faptul că Eguchi
simțea dorința puternică să poarte cu ea un dialog verbal,
chiar și folosind cuvinte sacadate, ca vorbitul în somn, era
probabil pentru că încă nu se obișnuise cu secretul acestei
case. Eguchi, neștiind ce să spună sau cum să o deamierde
ca ea să-i răspundă, a spus:
— Nu mai viseai? Visul ăla în care mama plecase
undeva?
I-a pipăit spinarea, lovind-o ușor. Fata și-a scuturat
umerii și s-a întors din nou cu fața în jos. Părea a f poaiția
ei preferată. S-a întors spre Eguchi, cu dreapta a
îmbrățișat ușor colțul pernei, iar stânga a pus-o peste fața
bătrânului. Dar nu a spus nimic. Îni simțea respirația caldă
și domoală. Doar brațul pus peste fața lui Eguchi nu își
găsea echilibrul, iar bătrânul, apucându-l cu amândouă
mâinile, l-a pus peste ochii lui. Vârfurile unghiilor lungi ale
fetei îl înțepau ușor în lobul urechii. Înncheietura palmei
fetei se îndoise deasupra ochiului drept, acoperit de braț.
Vrând s-o facă să stea așa, a apăsat mâna ei deasupra
ochilor săi. Mirosul trupului ei, pătrunaând astfel în ochii
lui, îi păru ca un val nou și treai noi amintiri bogate. Cei

37
doi-trei bujori din gardul înalt al templului din Yamato 5,
strălucind în soarele timid, sazanka6 albă din apropierea
verandei de la Shisendo 7, apoi aaaleele și glicinele din
Nara 8, cameliile de la templul Tsubaki9, toate aceste fori
care înforeau exact în anotimpul acesta, îi aminteau de
cele trei fice pe care le căsătorise. Înși dusese ficele în
acele locuri pentru a admira împreună forile. Poate că
ficele sale devenite soții și mame nu-și mai aminteau bine,
dar el, Eguchi, își amintea clar, și uneori, amintindu-și, îi
povestea soției sale despre acele fori. Se părea că soția sa
nu simțea atât de tare ca el lipsa ficelor care se
căsătoriseră. Poate asta se întâmpla și pentru că, de fapt,
legătura afectivă dintre mamă și fice continua, iar ei nu i
se părea un amănunt important faptul că înainte de
căsătoria lor merseseră să admire forile, ba chiar uneori
ea nici măcar nu îi însoțise.
Înn străfundul ochilor lui Eguchi, sub apăsarea mâinii
fetei, apăreau și dispăreau întruna imaginile câtorva fori
și, lăsându-se în voia lor, și-a dat seama că, o vreme după
ce fetele lui se căsătoriseră, privea cu duioșie chiar și la
fetele altora. Și fata cu care era acum putea f una dintre
fetele necunoscute pe care le privea cu duioșie în acea
vreme. Bătrânul și-a retras mâna, dar mâna fetei a rămas
nemișcată pe ochii lui. Dintre cele trei fete ale lui numai
meaina văause cameliile de la templul Tsubaki, aceea find
excursia de despărțire pe care o făcuse cu ea cu o jumătate
de lună înainte de căsătoria ei. Dorise să facă acea
excursie mai ales pentru că meaina suferise în legătură cu
căsătoria. Doi tineri se luptaseră pentru mâna ei și în

5 Yamato - vechiul nume al Japoniei.

6 Camellia sasanqua.
7 Shisendo - clădire din orașul Kyoto construită de poetul Ishikawa
Joaan (1583-1672).
8 Nara - oraș din centrul insulei centrale a arhipelagului japonea;
capitală imperială între anii 710 și 793.
9 Templul Tsubaki - templu din orașul Kyoto.

38
această luptă ea își pierduse virginitatea. Iar Eguchi o
luase în acea excursie și pentru a o ajuta să-și uite de
necaa și să-și schimbe starea de spirit.
Din tufele de camelii forile cad de obicei de la vârf și se
consideră a f de rău augur, dar la templul Tsubaki era un
copac cu camelii gros și bătrân de patru sute de ani în care
înforeau amestecate fori de cinci culori, iar acele fori
bătute nu cădeau câte una întreagă odată, ci le cădeau
petalele pe rând, de unde se părea că le vine și numele de
„camelii căaătoare”.
— Înn perioada în care se scutură, într-o singură ai se
umplu cinci-șase coșuri de petale, îi spusese lui Eguchi
tânăra soție a preotului templului.
Spunea de asemenea că, dacă le privești din partea
umbrită, grupurile de fori de camelii mari sunt mult mai
frumoase decât privite în bătaia soarelui. Veranda pe care
ședeau Eguchi și fata lui cea mică era spre vest și soarele
cădea pieaiș. Adică priveau din partea cu umbră. Priveau
contra soarelui, dar frunaișul gros al copacilor mari și
straturile groase de fori în plină deschidere nu lăsau să
treacă lumina de primăvară. Lumina soarelui rămânea
închisă în frunaiș, astfel încât pe veranda din umbra lor
părea că se răsfrângea soarele apusului. Templul Tsubaki
se afă într-un loc agomotos și obișnuit, și în grădină nu era
nimic demn de văaut în afara bătrânului copac. Înn plus,
Eguchi nici nu a căutat să vadă altceva, sufetul findu-i
copleșit de frumusețea forilor. Nu a auait nici agomotul
orașului.
— Ce splendid au înforit! i-a spus ficei sale.
Tânăra soție a preotului a spus: „Când te scoli dimineața
se întâmplă uneori să fe atât de multe petale căaute, că nu
se mai vede pământul”. Apoi s-a ridicat și a plecat,
lăsându-i singuri. Un copac care face fori de cinci culori -
erau într-adevăr și roșii, și albe, și de un albastru intens -
dar Eguchi nu era atât de dornic să se asigure că sunt cinci
culori, find mai degrabă impresionat de fori în întregul

39
lor. Un copac bătrân de patru sute de ani înforise bogat și
splendid. Soarele de apus era parcă cu totul ascuns
înăuntrul coroanei și părea că era cald acolo, între forile și
frunaele dese. Deși nu se simțea nici urmă de vânt,
crenguțele înfrunaite de la marginile coroanei se clătinau
din când în când, ușor.
Dar fata lui meaină nu părea tot atât de atrasă de acest
copac faimos cu camelii pe cât era Eguchi. Nu avea
vioiciune în ochi și în loc să privească cameliile se
concentra asupra gândurilor ei. Dintre toate cele trei fice,
Eguchi ținea cel mai mult la aceasta, iar ea se alinta ca o
meaină. După căsătoria celorlalte două fete, ținea și mai
mult la ea. Celelalte două fice, invidioase, îi spuseseră
mamei lor că Eguchi vrea probabil să o țină acasă pe
meaină și să adopte un băiat cu care să o căsătorească, și
soția îi reproșase asta uneori. Meaina crescuse optimistă
din fre. Dacă avea mulți prieteni băieți, aceasta se datora
și faptului că părinții nu erau severi; înconjurată astfel de
prieteni băieți părea vioaie și fericită. Totuși părinții - mai
ales mama, care îi vedea acasă mereu - știau bine că sunt
doi pe care fata îi place. Unul dintre ei o făcuse să-și
piardă virginitatea. Fata devenise foarte tăcută, iar
mâinile, atunci când se schimba, de exemplu, îi tremurau
nervoase. Mama își dăduse repede seama că fetei i se
întâmplase ceva. Când începuse să o întrebe blând, fata se
confesase. Tânărul lucra la un supermarket și locuia într-
un apartament. O invitase la el, iar acolo se petrecuse
totul.
— O să te căsătorești cu el, nu-i așa? o întrebase mama.
— Nici vorbă, nu vreau, răspunsese ea, îngrijorând-o.
Probabil îi era imposibil să se căsătorească cu el. Mama
se sfătuise deschis cu Eguchi. Eguchi păruse rănit de ce i
se întâmplase odorului său drag și se mirase foarte tare
când auaise că fata deja se logodise în grabă cu celălalt
tânăr.
— Ce creai? E bine? îl întrebase soția lui.

40
 — Dar i-o f spus logodnicului ce s-a întâmplat? O f fost
sinceră? întrebase Eguchi, cu o voce deodată ascuțită.
— A, asta n-am întrebat-o. Am rămas și eu mută de
uimire. Dar pot să o întreb.
— Mai bine nu.
— Se aice că o astfel de greșeală e mai bine să nu o
destăinuiești partenerului. Dar, sigur, depinde și de frea și
de voința fetei. Se întâmplă uneori ca fata să sufere
cumplit de una singură pentru că a ținut ascuns un astfel
de lucru.
— Înn primul rând nu se știe dacă părinții vor accepta
logodna.
Să te culci și să-ți pierai virginitatea cu un tânăr pentru
a te logodi mai apoi cu altul nu i se părea lui Eguchi o
soluție frească.
Și faptul că amândoi tinerii o iubeau pe fată era bine
știut de părinții ei. Eguchi îi cunoștea pe amândoi și
aproape că se gândise că oricare dintre ei ar f fost la fel
de bun ca soț pentru fica sa. Logodna bruscă a fetei nu era
oare reacția ei la șoc? Oare nu se îndreptase către celălalt
tânăr din cauaa regretului, a tristeții și a urii față de cel
care-i furase virginitatea? Sau, deaamăgită de unul, căuta,
în deanădejdea ei, să se agațe de celălalt?
Sau poate din cauaă că o făcuse să-și piardă virginitatea,
dragostea ei pentru unul se stinsese de tot și începuse să
fe mai puternic atrasă de celălalt. Nu era ceva imposibil în
caaul unei fete ca ea. Nu puteai spune neapărat că era
doar o simplă schimbare de intenție.
Eguchi nici nu se gândise măcar vreodată că un astfel de
lucru i s-ar putea întâmpla ficei lui meaine. Probabil că toți
părinții sunt așa. Totuși Eguchi fusese prea liniștit în ceea
ce o privea pe fata aceasta veselă, optimistă, care crescuse
liberă, înconjurată de prieteni băieți. Dar, odată fapta
petrecută, nu i se mai părea ciudat. Chiar dacă era vorba
de fica lui, ea avea aceleași nevoi ale trupului ca orice
femeie. Era în defnitiv femeie și îi făcea pe bărbați să-și

41
piardă mințile. Înnchipuindu-și deodată cumplita imagine a
ficei sale într-o astfel de situație, Eguchi a fost cuprins de
o puternică umilință și rușine. Când fetele mai mari
plecaseră în luna de miere nu simțise așa. Eguchi își
închipuia și acum trupul fetei cum nu putea să-l respingă
pe tânărul în care stârnise focul. Era oare nefresc ce
simțea?
Nu a acceptat imediat logodna, dar nici nu a respins-o.
El și soția lui au afat mult timp după întâmplare că cei doi
tineri se luptaseră aprig pentru fată. Când Eguchi o dusese
pe fată la Kyoto să admire cameliile în plină foare, era
deja aproape de căsătoria fetei. Înn copacul bătrân se auaea
un vuiet slab. Era oare un roi de albine?
După doi ani de la căsătorie, meaina născuse un băiat.
Soțul ei părea să iubească copiii. Duminicile, când veneau
în viaită la Eguchi, dacă fata mergea cu mama la bucătărie
să pregătească ceva, el îi dădea cu pricepere copilului
biberonul. Văaând asta, Eguchi se gândea că se înțelegeau
bine și se liniștiseră. De când se căsătorise, fata venea rar
singură pe la ei, deși locuia tot în Tokyo, dar odată când a
venit singură Eguchi a întrebat-o cum le merge căsnicia.
— Cum să fe? Sunt fericită, a răspuns ea.
Poate că în general ce se întâmplă într-un cuplu nu se
spune părinților, dar el știa că meaina era genul de fată
care vorbește cu părinții ceva mai mult despre soț. De
aceea răspunsul ei nu l-a mulțumit și chiar l-a îngrijorat.
Ea arăta înforitoare și frumoasă ca orice tânără soție
împlinită. Chiar dacă în mod natural trupul se schimbase
de la fată la femeie, dacă ar f existat o umbră în sufetul
ei, nu ar f putut arăta atât de strălucitoare ca o foare.
După ce născuse, pielea ei era limpede de parcă trupul i se
curățise până în interior și avea multă liniște și pace.
Oare asta era? Oare de aceea în această casă a
„frumoaselor adormite” Eguchi vedea camelii înforite,
simțind mâna fetei deasupra ochilor lui?

42
 Desigur, nici fica lui Eguchi, nici fata care dormea nu
aveau bogăția acelui copac cu camelii. Dar dacă priveai
doar bogăția trupului omenesc al fetei, stând așa, întins
liniștit lângă ea, nu o puteai înțelege. Nu era ceva ce
puteai compara cu o camelie. Ceea ce se transmitea din
brațul fetei până în fundul ochilor lui era pulsul de viață,
melodia vieții, tentația vieții, iar pentru bătrân aceasta
însemna în plus revenirea la viață. Pentru că își simțea
ochii grei sub mâna ei, i-a luat-o ușor și a îndepărtat-o.
Din cauaă că mâna stângă întinsă de-a lungul pieptului
lui Eguchi îi amorțise și nu avea loc să o miște, s-a întors în
somn ca și cum se întorcea spre el. Și-a dus mâinile pe
piept și și-a încleștat degetele. Acestea au atins pieptul lui
Eguchi. Nu erau împreunate, dar erau parcă pregătite
pentru o rugă. Pentru o rugă lină. Bătrânul a cuprins în
palme mâinile cu degetele încleștate ale fetei. Făcând asta,
i s-a părut că se roagă și el însuși pentru ceva și a închis
ochii. Totuși nu putea f vorba decât de melancolia
bătrânului la atingerea mâinilor tinerei fete adormite.
Deodată i-a răsunat în urechi agomotul ploii de noapte
care începuse să cadă în marea liniștită. Ceea ce se auaea
în depărtare nu era agomot de mașină, ci semăna mai
degrabă cu tunetul de iarnă, dar nu a putut desluși ce era
exact. A desfăcut degetele îmbinate ale fetei și, în afară de
degetul mare, le-a luat pe celelalte patru, unul câte unul, și
le-a privit. Avea poftă să muște degetele subțiri și lungi.
Dacă ar mușca-o de degetul mic și i-ar da sângele? Ce-ar
crede ea a doua ai când s-ar treai? A întins mâinile fetei de-
a lungul trupului.
Apoi s-a uitat la pieptul bogat al fetei, cu sfârcurile mari,
umfate, de culoare închisă. Le-a ridicat cu delicatețe
partea puțin lăsată. Sânii ei erau călduți, dar nu ca trupul
ei încălait de pătura electrică. Eguchi a încercat să-și
afunde fruntea între ei, dar numai ce și-a apropiat fața, că
mirosul fetei l-a și iabit. S-a întors pe burtă și de data
aceasta a luat ambele somnifere puse lângă pernă. Prima

43
dată când venise aici luase întâi o pilulă, iar pe a doua o
luase când se treaise după visul urât. Înși dăduse atunci
seama că sunt simple somnifere. S-a cufundat imediat într-
un somn adânc.
L-a treait plânsul cu sughițuri al fetei. Vocea care suna
ca un plâns s-a transformat în râs. A râs mult. Eguchi a
cuprins cu mâna pieptul fetei și a scuturat-o.
— Hei, e doar un vis, doar un vis. Ce viseai?
Liniștea care a urmat plânsului fetei era stranie. Dar și
somniferele au avut efect, pentru că i-a venit greu să
găsească ceasul de mână pus lângă pernă și să-l privească.
Era trei și jumătate.
Bătrânul și-a lipit pieptul de fată, și-a apropiat coapsele
și a adormit, încălaindu-se plăcut. Dimineața a fost din nou
treait de vocea femeii care-l striga.
— V-ați treait?
Eguchi n-a răspuns. Nu cumva femeia se apropiase de
ușa camerei secrete și trăgea cu urechea? Bătrânul a
înghețat la acest gând. Ca și cum îi era cald sub pătura
electrică, fata își scosese umerii afară și își întinsese un
braț deasupra capului. Eguchi a tras pătura și a învelit-o.
— V-ați treait?
Eguchi nu a răspuns nici de data asta și și-a ascuns
capul în pătură. Bărbia i s-a atins de sfârcurile fetei. Ca și
cum s-ar f încins deodată, Eguchi a cuprins spatele fetei și
și-a apropiat-o, folosind și picioarele.
Femeia a bătut încet de trei-patru ori în ușa de brad.
— Domnule, domnule!
— M-am treait. Chiar acum mă îmbrac, a răspuns
Eguchi, dar femeia deschisese ușa și mai să intre înăuntru.
Înn camera vecină erau aduse un lighean cu apă, pastă de
dinți și tot ce mai era necesar. Pregătind micul dejun,
femeia l-a întrebat:
— Cum v-ați simțit? Nu-i așa că e o fată pe cinste?
— Da, desigur… a încuviințat Eguchi. La ce oră se
treaește?

44
 — Eu știu pe la ce oră s-o treai? s-a prefăcut femeia.
— Pot să stau aici până se treaește?
— Asta nu e permis, a spus femeia impacientându-se,
apoi a adăugat: Nici pentru cel mai fdel client nu putem
accepta asta.
— Totuși find atât de minunată, nu s-ar putea…
— De ce să cădeți în sentimentalism și să nu vă
mulțumiți cu faptul că ați fost cu ea adormită? Ea nu știe
deloc că a dormit cu dumneavoastră și în felul ăsta nu
poate exista nici o indiscreție.
— Dar eu știu tot, o am întipărită în minte. Dacă mă
întâlnesc cu ea pe stradă?
— Aveți intenția să o strigați? Vă rog să nu faceți asta!
Ar f un păcat!
— Un păcat? a repetat el ca un ecou vorbele femeii.
— Da, chiar așa.
— Un păcat, aici?
— De ce vă revoltați? Considerați-o pe fata adormită
doar o fată adormită, ce aiceți?
Eguchi s-a abținut să-i spună că nu e un bătrân chiar
atât de neputincios, adăugând doar:
— Noaptea asta se pare că a plouat.
— A, da? Habar n-am avut.
— Sunt sigur că a fost agomotul ploii.
De la fereastră se vedeau valurile mici din apropierea
țărmului mării strălucind în lumina soarelui din aori.

45
 A treia noapte

După opt aile de când fusese pentru a doua oară la casa

„frumoaselor adormite”, Eguchi s-a dus din nou, pentru a
treia oară. Înntre prima și a doua oară se scursese o
jumătate de lună, iar acum timpul se redusese la jumătate.
Oare Eguchi fusese și el fermecat treptat de puterea
magică a frumoaselor adormite?
— Fata de astă-seară este o începătoare și s-ar putea să
nu vă placă, dar vă rog să o acceptați, i-a spus femeia,
turnându-i ceai verde.
— Iar e altă fată?
— Da. Pentru că dumneavoastră ne anunțați totdeauna
în ultimul moment că veniți, nu vă putem oferi decât fata
care e pregătită atunci. Dacă vreți o fată anume, trebuie să
ne anunțați cu cel puțin două-trei aile înainte.
— Ai dreptate. Dar ce înseamnă că e începătoare?
— E mică și nu vine la noi decât de puțină vreme.
Eguchi s-a mirat.
— Pentru că nu e obișnuită și se teme, v-aș f propus
două fete, dar nu știam dacă vă place.
— Două? Nu m-ar f deranjat. Dar dacă doarme ca și cum
ar f moartă, cum s-ar putea teme de ceva?
— Aveți dreptate, dar pentru că nu e obișnuită, vă rog să
fți blând cu ea.
— Doar nu-i fac nimic!
— Asta știu.
„Înncepătoare”, a murmurat Eguchi. „Ciudate lucruri se
mai întâmplă aici!”

46
 Ca întotdeauna, femeia a crăpat puțin ușa de brad și
după ce a privit înăuntru a părăsit camera, spunând:
— Doarme, puteți merge liniștit.
Eguchi și-a mai turnat singur o porție de ceai verde și s-
a întins cu brațele sub cap. L-a cuprins o deșertăciune
înghețată. S-a ridicat cu o mișcare forțată, a deschis încet
ușa de brad și a privit în camera secretă, învăluită în
draperia de catifea.
„Fata mică” era într-adevăr mică. Pe unul dintre obraji i
se răsfrau deaordonat fre de păr care i se desprinseseră
din coai, iar celălalt obraa era ascuns de dosul palmei,
încât fața îi părea și mai mică. Avea un aer inocent. De
fapt, degetele îi erau domol întinse și capătul dosului
palmei îi venea lângă ochi, iar acolo degetele se îndoiau și
acopereau buaele, pornind din lateralul nasului. Degetul
mijlociu, mai lung, ajungea până sub bărbie. Aceasta era
mâna stângă. Mâna dreaptă era așeaată pe marginea
păturii, cu degetele strânse ușor. Nu avea chipul fardat ca
pentru noapte și nici nu părea că tocmai își dăduse jos
fardul de peste ai. Eguchi a intrat în așternut cu grijă,
astfel încât să nu atingă deloc trupul fetei. Ea nu a schițat
nici măcar o mișcare. Dar, pe lângă căldura păturii
electrice, Eguchi s-a simțit imediat învăluit de căldura
emanată de trupul ei. Era o căldură sălbatică, necoaptă.
Poate că mirosul trupului și al părului ei îl făceau să simtă
asta, dar nu era numai atât.
„Trebuie să aibă cam șaispreaece ani”, a murmurat
Eguchi. Fiind pentru a treia oară în această casă, Eguchi
înțelesese că pentru bătrânii care veneau aici, deși nu mai
puteau avea o femeie, a dormi în liniște lângă o astfel de
fată tânără constituia un mod de a merge pe urma
bucuriilor vieții trecute, ceea ce era o dulce consolare. Or
f fost și bătrâni care s-au rugat în taină să adoarmă pentru
veșnicie lângă fata adormită? Înn trupul tânăr al fetei părea
că sălășluiește ceva ca o tristețe, care îi face pe bătrâni să
se gândească la moarte. Sau poate că, dintre ei, Eguchi era

47
singurul mai sensibil și gândea așa, iar cei mai mulți
veneau de fapt dorind doar să absoarbă tinerețe și să se
distreae cu fata adormită care nu se treaea deloc?
Ca de obicei, lângă pernă erau puse două pilule albe
pentru somn. Bătrânul Eguchi le-a ridicat și le-a privit, dar
pe ele nu era scris nimic și nu aveau nici vreun alt semn,
așa că nu putea să-și dea seama ce fel de medicamente
erau. Erau diferite desigur de cele care îi erau date sau
injectate fetei. Eguchi s-a gândit ca data viitoare când va
veni să îi ceară femeii aceleași medicamente care i se
dădeau fetei. Erau puține șanse să le primească, dar ce-ar
f dacă le-ar primi și ar dormi și el un somn de moarte ca al
ei? Înl atrăgea puternic gândul de a dormi un somn de
moarte lângă fata care părea să doarmă un astfel de somn.
Expresia „a dormi un somn de moarte” l-a făcut pe
Eguchi să-și amintească de o femeie. Cu trei ani înainte,
primăvara, se întorsese la un hotel din orașul Kobe cu o
femeie. Era o femeie de la un club de noapte. Trecuse de
mieaul nopții. Băuse din whisky-ul care era pus în cameră
și îi dăduse și femeii. Ea băuse aproape la fel de mult ca el.
El își pusese pijamaua de la hotel și, cum pentru ea nu mai
era o pijama, o îmbrățișase așa cum era, doar în lenjerie.
Pe când Eguchi îi mângâia vrăjit spatele cu brațul cu care
o înlănțuise de după gât, ea se ridicase pe jumătate și
spusese: „Nu pot să dorm cu astea pe mine”, și își dăduse
jos lucrurile de pe ea, aruncându-le pe scaunul din fața
oglinaii. Eguchi se mirase puțin, dar se gândise că probabil
era un obicei pe care îl deprinsese de la occidentali. Altfel,
femeia era foarte timidă. Eguchi i-a dat drumul din
îmbrățișare, spunând:
— Mai vrei, nu?
— Nu râde de mine, domnule Eguchi, nu râde de mine,
spusese femeia de două ori, dar apoi redevenise sfoasă.
Apoi Eguchi adormise repede din cauaa băuturii. Se
treaise a doua ai simțind mișcările femeii prin cameră. Era
în fața oglinaii aranjându-și părul.

48
 — Da devreme te mai scoli!
— Pentru că am copii.
— Ai copii?
— Da, doi. Sunt mici.
Plecase grăbită, înainte ca Eguchi să se ridice din pat.
Fusese surprins că acea femeie atât de timidă, cu talia
atât de subțire avea doi copii. Trupul ei nu avea forma
trupului unei femei care născuse. Nici sfârcurile nu arătau
ca și cum ar f alăptat vreodată.
Apoi, când Eguchi își deschisese valiaa ca să scoată o
cămașă nouă să o îmbrace pentru a ieși în oraș, observase
că în interior totul era frumos aranjat. Înn cele aece aile de
ședere la Kobe împăturise lucrurile folosite, îndesându-le
în valiaă, așa încât atunci când avea nevoie de ceva trebuia
să scormonească până la fund, răscolind cadourile primite
sau cumpărate în Kobe. Valiaa se umfase și nu se mai
putea închide. Probabil femeia observase deaordinea din
valiaă când Eguchi o răscolise, căutându-și țigări. Dar,
chiar dacă observase acest lucru, ce-i venise oare s-o
aranjeae? Și când avusese timp să o facă? Și lenjeria pe
care o aruncase seara era frumos împăturită și chiar și
pentru o mână de femeie îi luase cu siguranță ceva timp să
pună totul în ordine.
Oare seara, după ce el adormise, ea neputând să
adoarmă, se sculase și îi rânduise valiaa?
Se uitase nedumerit la valiaa frumos aranjată. Oare ce-o
f avut în minte?
Înn următoarea seară femeia venise îmbrăcată în chimono
la restaurantul japonea unde își dăduseră întâlnire.
— Porți uneori chimono?
— Da, din când în când… Dar nu-mi stă bine, nu-i așa? a
râs ea ușor. La prâna am vorbit cu o prietenă și s-a mirat
când i-am spus că tu creai că îmi stă bine.
— Ai vorbit despre mine cu cineva?
— Da, eu nu prea ascund nimic.

49
 Mergând prin oraș, Eguchi îi cumpărase femeii stofa
pentru chimono și brâul de chimono, obi, apoi se
întorseseră la hotel. De la fereastră se vedeau coșurile
vapoarelor din port. Se sărutaseră în picioare, lângă
fereastră, apoi închisese fereastra și trăsese perdeaua. Îni
arătase femeii sticla de whisky din seara precedentă, dar
ea refuaase cu o mișcare a capului. Se lupta să nu plângă
și se culcase pentru a se liniști. A doua ai dimineață se
deșteptase, simțindu-l pe el că se treaise.
— A, am dormit un somn de moarte. Chiar așa, un somn
de moarte.
Deschisese ochii și stătuse nemișcată. Ochii îi pluteau în
lacrimi.
Știa că în acea ai Eguchi se întorcea la Tokio. Soțul ei
lucra la o companie străină și se căsătorise cu ea pe când
fusese detașat la fliala din Kobe a companiei, dar de doi
ani se întorsese la Singapore. Luna următoare avea să
revină la Kobe, la soție și copii. Femeia îi povestise
lucrurile astea seara. Până atunci el nu știuse că această
tânără femeie este soție, și încă soție de străin. O întâlnise
cu o seară înainte, când intrase mai mult din întâmplare
într-un club de noapte și ea îl urmase fără să eaite la hotel.
Înn club, la masa alăturată, erau doi occidentali și patru
femei japoneae. Una dintre femei, de vârstă medie, îl
cunoștea pe Eguchi și îl salutase. Ea i-o preaentase pe
tânăra femeie. După ce străinii începuseră să danseae, îl
îndemnase pe Eguchi să danseae cu ea. Pe la mijlocul celui
de-al doilea dans, el îi propusese să plece împreună de
acolo. Femeia părea să aibă simțul umorului. Acceptase
imediat și Eguchi se simțise puțin stânjenit când intraseră
în cameră, la hotel.
Eguchi își înșelase astfel soția cu o femeie căsătorită, al
cărei soț mai era pe deasupra și străin. Pentru a putea
înnopta cu el, femeia își lăsase copiii mici în grija unei
doici și nu arătase nici un sentiment de vinovăție specifc
unei femei măritate, așa că, la rândul lui, Eguchi nu fusese

50
obsedat de gândul adulterului, dar simțea în piept
abătându-i-se o vagă remușcare. Totuși, la sfârșit îi
rămăsese în minte, ca o muaică tinerească, numai bucuria
faptului că femeia îi spusese că dormise un somn de
moarte. Eguchi avea pe atunci vreo șaiaeci și patru de ani,
iar femeia între douăaeci și patru și douăaeci și opt. Eguchi
se gândise chiar că e ultima oară când are o relație cu o
femeie tânără. Chiar dacă fuseseră împreună doar două
nopți, de fapt numai una, faptul că dormise un somn de
moarte o făcuse de neuitat pentru Eguchi. Femeia îi
trimisese apoi o scrisoare, spunându-i că mai vrea să-l
întâlnească când mai vine în apropiere de Kobe. După vreo
lună sosise altă scrisoare în care scria că soțul ei se
întorsese la Kobe, dar nu-i păsa, ea tot voia să-l întâlnească
pe Eguchi. Peste încă o lună mai venise o scrisoare
asemănătoare. De atunci nu mai primise nici o scrisoare.
„A! femeia a rămas însărcinată pentru a treia oară. Sunt
sigur”, a murmurat Eguchi, amintindu-și acum, după trei
ani, de acea femeie, poate datorită faptului că stătea întins
lângă fata micuță, care dormea și ea un somn de moarte. I
se părea ciudat să se gândească așa, deodată, la acest
lucru, dar, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai
sigur, că acea femeie rămăsese însărcinată. Nu din această
cauaă încetaseră să mai vină scrisorile? Lui Eguchi îi venea
să aâmbească la gândul că așa se întâmplase. S-a simțit
ușurat știind că după ce și-a întâmpinat bărbatul întors din
Singapore, femeia rămăsese însărcinată, purifcându-se
astfel de adulterul comis cu Eguchi. Înn aceeași clipă i s-a
făcut dor de trupul acelei femei. Amintirea nu era însoțită
de poftă. Trupul ei lung, avelt și încordat i-a apărut în
minte ca un simbol al femeii tinere. Graviditatea ei era
poate numai în mintea lui Eguchi, dar nu se putea
împiedica să o considere un fapt sigur.
— Domnule Eguchi, mă iubești? îl întrebase ea la hotel.
— Sigur că da, răspunsese Eguchi. Știi, întrebarea asta o
pun toate femeile.

51
 — Știu, dar… spusese eaitând, apoi se oprise.
Când el o tachinase - „Nu mă întrebi ce îmi place la
tine?” - ea răspunsese:
— Nu mai întreb nimic.
Totuși, doar prin simplul fapt că-l întrebase dacă o
iubește simțise clar că o iubea. Și acum, după trei ani, își
amintea de întrebarea ei. Oare și după nașterea celui de-al
treilea copil trupul ei rămăsese la fel de avelt, ca și cum nu
experimentase nașterea? Amintirea femeii l-a asaltat
deodată dureros.
Eguchi aproape că uitase de fata micuță, adormită lângă
el, dar de fapt ea era cea care îl făcuse să-și amintească
toate aceste lucruri. Cotul fetei cu palma lipită de obraa
ieșise afară din pătură și, pentru că îl incomoda, a apucat-o
de încheietura mâinii și i l-a întins sub pătură. Fata părea
cuprinsă până în măduva oaselor de căldura păturii
electrice. Rotunjimile imaculate ale umerilor ei erau chiar
sub ochii lui Eguchi. Păreau că ar f încăput în palmele lui
și ar f vrut să le strângă, dar s-a oprit. Și oasele umerilor îi
ieșeau în afară. A renunțat să le mângâie ușor, cum și-ar f
dorit. A dat doar duios la o parte părul lung de pe obraaul
ei drept. Fața adormită a fetei părea dulce în bătaia luminii
slabe din tavan refectată în draperia de culoare roșu-
aprins. Se vedea că nu-și aranja sprâncenele. Genele lungi
și dese puteau f prinse cu vârfurile degetelor. Mijlocul
buaei de jos era puțin îngroșat. Dinții nu i se vedeau.
De când frecventa acest loc, Eguchi începuse să creadă
că nu există nimic mai minunat pe lumea asta decât faţa
inocentă a unei tinere care doarme. Poate că asta era
consolarea fericită a acestei lumi. Oricât ar f de frumoasă
o femeie, ea nu își poate ascunde vârsta în somn. Fața unei
fete tinere care doarme e minunată, chiar dacă ea nu e o
frumusețe. Poate această casă alege în mod special fete
care arată minunat când dorm. Doar prin faptul că privea
foarte de aproape fața mică a fetei adormite, Eguchi uita
de toată viața lui, de toate problemele și oboseala din

52
ultima vreme. Dacă, luând somniferele, ar f adormit cu
aceste gânduri, ar f fost desigur o noapte binecuvântată
cu fericire, dar Eguchi a închis doar ochii, stând nemișcat.
Pentru că această fată îl făcuse să-și amintească de femeia
din Kobe, se gândea că poate îi va provoca și alte amintiri
plăcute, așa că ar f fost păcat să adoarmă.
Nu-l părăsea gândul că femeia din Kobe rămăsese
gravidă imediat după întoarcerea soțului ei, după doi ani în
care nu se văauseră, și nici convingerea fatalistă că acest
gând era adevărat. Ceea ce se întâmplase între ei nu
arunca nici rușine, nici murdărie asupra copilului care
sălășluia și avea să se nască din trupul femeii. Eguchi
simțea dorința de a sărbători graviditatea femeii și
nașterea care a urmat ca și cum ar f fost reale. Viața
tânără și vioaie a acelui copil îl făcea să se gândească la
bătrânețea lui. Dar oare de ce femeia i se încredințase
atunci sfoasă, fără să manifeste nici rușine, nici reținere?
Un astfel de lucru i se întâmplase pentru prima dată în
viața lui de aproape șapteaeci de ani. Femeia nu avea
nimic dintr-o prostituată sau dintr-o femeie predispusă la
adulter. Atunci, în timp ce era cu ea, Eguchi simțise chiar
mai puțină remușcare decât acum, când stătea întins aici,
în această casă, lângă fata adormită prin mijloace
suspecte. O privise cu drag din pat cum se sculase vioaie
dimineața și plecase în grabă la copiii ei mici. Gândindu-se
că era ultima noapte petrecută cu o femeie tânără, Eguchi
o considera o femeie de neuitat, dar probabil că nici ea nu
avea să-l uite. Deși fusese o întâlnire care nu-l marcase
adânc, era ceva ce nici unul din ei nu avea să uite.
Cea care îl făcuse să-și amintească diferite lucruri legate
de femeia din Kobe era această fetiță începătoare din casa
„frumuseților adormite”. Socotea că e ciudat. Eguchi a
deschis ochii. A mângâiat ușor cu degetele genele fetei. Ea
și-a încruntat sprâncenele și, întorcându-și fața, a
întredeschis buaele. Limba îi era lungă și se încolăcise ca
și cum s-ar f scufundat puțin. Înn mijlocul limbii ei fragede

53
se aărea o gropiță ireaistibilă. Eguchi s-a simțit ademenit.
A privit gura deschisă a fetei. Dacă ar strânge-o de gât,
limba aceasta micuță ar avea oare un spasm? Și-a amintit
că pe vremuri cunoscuse o prostituată mai tânără decât
fata asta. Pe Eguchi nu-l interesau în mod special fetele
foarte tinere, dar niște parteneri de afaceri îl invitaseră
odată într-un local unde i se oferise o astfel de fată. Fetița
îl deamierda cu limba ei subțire și lungă. Era foarte umedă.
Eguchi era într-o dispoaiție proastă. Din oraș se auaeau
bubuit de tobe japoneae și faute, mai să te asuraească.
Părea că era o seară de festival. Fetița cu ochi migdalați
avea trăsături foarte frumoase, dar nu-i stătea gândul la
Eguchi și părea chiar grăbită.
— E festival, nu? a întrebat Eguchi. Vrei să te duci cât
mai repede acolo, nu-i așa?
— Vai, ce repede v-ați dat seama! Trebuia să merg cu
niște prieteni, dar am fost chemată aici, așa, pe
neașteptate!
— Poți să te duci, a spus Eguchi, evitându-i limba rece și
umedă. Hai, du-te repede, că uite, se aud clopotele de la
templu!
— Dar patroana se va supăra pe mine.
— Nu-ți face griji. Văd eu ce-i spun ca să nu se supere.
— A, da? Mulțumesc.
— Câți ani ai?
— Paispreaece.
Fata nu părea să se rușineae câtuși de puțin în fața lui
Eguchi, ca bărbat. Nu se simțea nici umilită, nici disperată.
Era o fință indiferentă. Se aranjase puțin și plecase în
grabă la festivalul din oraș. Eguchi fumase o vreme,
ascultând tobele, fuierele și glasurile vânaătorilor
ambulanți veniți la festival.
Nu-și amintea ce vârstă avea el când se întâmplase asta,
dar, deși era la o vârstă când sigur putea să lase o femeie
să plece astfel la festival, fără măcar să-i pară rău, nu era
nici chiar atât de bătrân ca acum. Fata de astă-seară era

54
cu doi, trei ani mai mare decât acea fată și, în comparație
cu cea de atunci, trupul ei avea forme de femeie. Dar de
fapt marea diferență dintre ele consta în faptul că fata de
acum era adormită și nu avea să se treaească cu nici un
chip. Chiar dacă afară ar f răsunat tobe de festival, ea tot
nu s-ar f treait.
Dacă ascultai atent, părea că muntele din spate fusese
străbătut de un vuiet. Din gura întredeschisă a fetei venea
spre fața lui Eguchi o răsufare călduță. Lumina slabă care
se refecta în catifeaua roșu-aprins pătrundea până și în
gura fetei. Părea că limba acestei fete nu era atât de rece
și de umedă ca a celeilalte. Bătrânul s-a simțit din nou
puternic ademenit. Înn această casă a „frumoaselor
adormite”, această fată micuță era prima care dormea cu
limba scoasă. Mai mult decât simpla dorință de a băga
degetul în gura ei și de a o pipăi, simțea în piept o dorință
necurată și sângeroasă.
Dar cruaimea înfricoșătoare a acelei dorințe necurate nu
a prins un contur clar în mintea lui Eguchi. Oare care era
răul cel mai mare pe care un bărbat i-l putea face unei
femei? De exemplu, femeia măritată din Kobe și prostituata
de paispreaece ani fuseseră doar niște întâlniri de o clipă
într-o viață lungă, și tot ca niște clipe dispăruseră.
Căsătoria cu soția sa sau creșterea ficelor lor păreau la
prima vedere un lucru bun, dar dacă te gândeai că în tot
acel timp Eguchi condusese viețile acelor femei și poate le
făcuse chiar să-și schimbe caracterul, aceste lucruri
puteau f considerate mai degrabă un rău. Gândurile
păcătoase se ascundeau probabil neîncetat printre
obiceiurile și ordinea acestei lumi.
Și acum, stând culcat lângă fata adormită, făcea cu
siguranță un păcat. Dacă ar f ucis-o pe fată, păcatul ar f
fost și mai evident. Era probabil simplu să o strângă de gât
sau să-i acopere gura și nasul, oprindu-i respirația. Ea
continua să doarmă cu gura deschisă, arătându-și limba
fragedă. Când Eguchi i-a atins limba cu degetul, aceasta s-

55
a încolăcit ca a unui bebeluș când suge lapte. A pus
mâinile sub nasul și bărbia fetei și i-a închis gura. Când și-
a îndepărtat mâinile, buaele i s-au întredeschis iar. Eguchi
era mișcat de tinerețea și drăgălășenia fetei, chiar dacă
dormea așa, cu buaele puțin întredeschise.
Tocmai pentru că fata era atât de tânără, în pieptul lui
Eguchi se treaiseră dorințe păcătoase, dar apoi s-a gândit
că pentru bătrânii care veneau în taină în această casă a
„frumoaselor adormite” ele nu însemnau doar amintirea
melancolică a tinereții lor pierdute, ci și ceva care îi făcea
să uite de răul și de păcatele făcute până atunci în viață.
Bătrânul Kiga, care îl trimisese aici, nu-i spusese
bineînțeles nimic din secretele celorlalți clienți.
Probabil că membrii permanenți ai clubului bătrânilor
nu erau mulți. Și era de asemenea clar că acești bătrâni
erau oameni care avuseseră succes în viață, și nu niște
ratați. Dar erau și unii în caaul cărora succesul făcea să nu
se vadă relele și păcatele care se acumulaseră de-a lungul
timpului. Aceștia erau cei care nu aveau conștiința
împăcată, le era teamă și dăduseră greș. Când stăteau
întinși, atingând trupul gol al tinerelor adormite, poate că
ceea ce se ridica din străfundul sufetului, străpungându-i,
nu era doar frica de moartea care se apropia și regretul
pentru tinerețea pierdută. Era poate și remușcarea pentru
imoralitățile comise în viață și pentru nenorocul care poate
apărea în familie atunci când ai succes. Bătrânii nu aveau
cu siguranță un aeu în fața căruia să îngenuncheae și să se
roage. Fata nu știa că ei îi îmbrățișau cu disperare trupul
gol și frumos, vărsând lacrimi amare și strigându-și
nefericirea, și nici nu se treaea. Astfel, ei nu simțeau nici
rușine, și nici mândria lor nu era rănită. Puteau să dea glas
în voie regretelor și tristeții. Așa că de fapt „frumoasele
adormite” erau ca un fel de aei. Înn plus, corpul lor trăia.
Trupul lor tânăr și mireasma lui aveau darul de a-i consola
și pe acești bătrâni disperați.

56
 Gândindu-se așa, Eguchi a închis încet ochii. Ciudat că,
dintre toate cele trei fete de până acum, cea mai tânără și
mai mică, cea mai puțin experimentată, cea de astă-seară,
îi treaea deodată astfel de gânduri! A tras-o și a strâns-o în
brațe. Până acum se ferise să o atingă, dar acum îi
cuprinsese tot trupul. Parcă îi furase forța de a se opune.
Avea un trup extrem de mic. Deși dormea adânc, a strâns
buaele, ca și cum l-ar f simțit pe Eguchi. Șoldurile ei
osoase l-au împuns pe bătrân.
Oare ce viață va avea această „fată mică”? Poate nu e
sortită succesului și bogăției, dar va avea ea măcar o viață
liniștită? s-a întrebat Eguchi. Ar merita să fe fericită
măcar pentru generoaitatea cu care îi consola pe bătrânii
care veneau aici, salvându-i. S-a gândit chiar că fata
aceasta putea f încarnarea vreunei aeități, așa cum se
spune în legendele de demult. Legendele acelea care
povestesc că femeile ușoare și vampele sunt încarnări ale
aeițelor.
Apucând cu blândețe coaile fetei, Eguchi s-a gândit să se
liniștească, mărturisindu-și lui însuși păcatele și
imoralitățile pe care le comisese cu fapta, cu vorba sau cu
gândul în viața sa. Dar în minte îi apăreau doar femeile din
trecut. Și, din fericire, ceea ce-și amintea despre ele nu era
timpul mai lung sau mai scurt petrecut împreună, nici
frumusețea sau urâțenia chipurilor lor, nici istețimea sau
prostia ori rafnamentul sau grosolănia manierelor. Erau
femei pe care și le amintea pentru vorbele lor, precum cea
din Kobe, spunându-i că a dormit un somn de moarte. Erau
femei cuprinse de o bucurie nebună, care uitau de sine în
îmbrățișările lui Eguchi, răspunaând cu sensibilitate
dragostei lui. Această uitare se datora, mai mult decât
profunaimii dragostei acelor femei, calităților înnăscute ale
trupurilor lor.
Oare cum va f această fetiță de lângă el când trupul ei
se va maturiaa, se întreba Eguchi, mângâindu-i spatele cu
palma mâinii cu care o îmbrățișase. N-avea cum să-și dea

57
seama doar mângâind-o. Tot în camera aceasta, întins
lângă fata care părea o vampă, Eguchi se întrebase cât de
mult cunoscuse oare cu adevărat profunaimea și
imensitatea plăcerii sexuale în viața lui de șaiaeci și șapte
de ani, apoi creause că astfel de gânduri se datorau
îmbătrânirii și decăderii lui, dar ciudat era că acum fata
aceasta mică îl făcea să retrăiască cu atâta claritate
trecutul lui sexual. Și-a lipit ușor buaele de locul umfat al
buaelor fetei. Nu aveau nici un gust. Probabil că nu se va
mai întâlni a doua oară cu această fată. Când buaele ei vor
începe să freamăte și să se umeaească de gustul dragostei,
el va f probabil mort deja. Totuși nu se simțea trist din
această cauaă. Și-a desprins buaele de pe buaele fetei și le-
a plimbat de la sprâncene spre gene. Ca și cum s-ar f
gâdilat, fata și-a mișcat puțin fața și și-a apăsat bărbia
lângă ochiul bătrânului. Eguchi a strâns și mai tare ochii
deja închiși.
Sub pleoape i-a apărut ceva ca o fantasmă pe care nu o
poți opri, apoi a dispărut. Fantasma avea o oarecare formă.
Era o săgeată aurie care aburase aproape de el. Înn vârful
săgeții se găsea înfptă o aambilă de culoare închisă. Iar în
partea din spate a săgeții erau prinse orhidee de diferite
culori. Era frumoasă. Dar Eguchi a deschis ochii la gândul
înfricoșător că deși săgeata aburase așa de iute, forile nu
căauseră. Fusese doar o scurtă ațipeală.
Nu luase încă somniferele de lângă pernă. A privit
ceasul de mână așeaat lângă acestea și a văaut că era
douăspreaece și jumătate. A luat în mână cele două pilule,
dar, cum în seara asta nu îl apăsau pesimismul și tristețea
bătrâneții, i-ar f părut rău să adoarmă. Fata respira liniștit
în somn. Orice medicament i s-ar f dat, orice i s-ar f
injectat nu părea să îi provoace suferință. Eguchi avea
poftă să cadă și el măcar o dată într-un somn atât de
adânc, provocat poate de o cantitate mare de somnifere
sau de o ușoară otravă.

58
 A ieșit din camera cu catifea roșie, trecând în camera
vecină, cu intenția de a o ruga pe gaadă să-i dea același
medicament ca fetei. A apăsat pe sonerie. Aceasta a sunat
însă în aadar, aducându-i aminte doar de frigul din
interiorul și din afara casei. A eaitat să sune prea mult,
așa, în mijlocul nopții, în această casă misterioasă. Deși
era un ținut călduț, unde frunaele nu cad, ci rămân chircite
pe crengi, în grădină s-a auait foșnet de frunae căaute,
răvășite de o adiere slabă. Și valurile care se loveau de
stâncă erau aai liniștite. Lipsa preaenței umane în această
casă îl făcea să o simtă ca pe un loc bântuit de fantome, iar
umerii îi tremurau înghețați. Ieșise numai în pijama.
Revenind în camera secretă, a văaut că obrajii fetei
micuțe ardeau. Temperatura păturii electrice era fxată la
o valoare joasă. Era poate vorba de tinerețea ei. S-a așeaat
lângă ea, încălaindu-și trupul înghețat. Pieptul fetei se
umfa încet de căldură, iar vârful picioarelor ieșise pe
tatami.
— O să răcești, a spus el, dându-și seama de marea
diferență de vârstă dintre ei. Fata, cu trupul ei micuț și
cald, era tocmai bună să o cuprindă cu totul în brațe.
A doua ai dimineață, pe când femeia îi pregătea micul
dejun, a întrebat-o:
— Ai auait că am sunat aai-noapte? Voiam și eu același
medicament ca fata. Vreau să dorm și eu așa ca ea.
— Asta nu se poate. Înn primul rând, la o vârstă înaintată
e periculos.
— Eu nu sunt bolnav de inimă, stai liniștită. Și, dacă nu
m-aș mai treai, nu mi-ar părea rău.
— Ați venit abia de trei ori la noi și aveți deja dorințe
atât de egoiste?
— Care e lucrul cel mai egoist care este permis aici?
Femeia l-a privit cu ochi severi, dar o umbră de
amuaament i-a trecut pe chip.

59
 A patra noapte

Cerul de toamnă fusese înnorat toată aiua, iar spre seară

începuse să cadă o ploaie măruntă și rece. Când și-a dat
seama că ploaia se transformase în lapoviță, Eguchi
ajunsese deja la poarta casei „frumoaselor adormite”.
Femeia care-l întâmpina întotdeauna a închis cu grijă
poarta și a răsucit cheia. Înn lumina slabă a lămpii cu care
lumina cărarea s-a văaut ceva alb, strălucind printre
picăturile de ploaie. Când atingeau pietrele care duceau
spre intrare, fulgii se topeau.
— Vă rog să fți atent pentru că pietrele alunecă.
A încercat să-l prindă cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi
ținea umbrela deasupra capului. Aproape că a simțit prin
mănușă căldura neplăcută a mâinii femeii între două
vârste.
— Lasă-mă, mă descurc singur, a spus Eguchi
îndepărtându-i mâna. Nu sunt atât de neputincios încât să
mă ducă cineva de braț!
— Dar pietrele alunecă rău, a replicat femeia.
Frunaele de arțar îngălbenite, căaute printre pietrele
cărării, nu fuseseră strânse. Multe erau veștejite și șterse
la culoare, dar erau și unele care străluceau frumos în
ploaie.
— Oamenii care vin aici sunt atât de bătrâni și
neputincioși încât trebuie să-i duci de braț? a întrebat-o
Eguchi pe femeie.
— Înmi pare rău, nu putem vorbi despre clienții noștri.

60
 — Pentru astfel de persoane iarna care se apropie e
periculoasă, nu creai? Dacă pe vreunul din ei îl apucă aici
vreun atac cerebral sau inima, ce faceți?
— Dacă se întâmplă așa ceva, acela îi e sfârșitul. Dar
poate că pentru clientul respectiv a muri aici e cea mai
frumoasă moarte, i-a răspuns rece femeia.
— Dacă se întâmplă așa ceva nici tu nu o să scapi prea
ușor.
— Poftiți? a spus ea, fără să i se clintească nici un
mușchi de pe față.
Urcând în camera de la etaj, a constatat că totul era ca
de obicei. Doar peisajul din alcov cu satul de munte și
frunae îngălbenite fusese înlocuit cu un peisaj de iarnă, așa
cum se face când se schimbă anotimpul. Și acesta era
probabil tot o reproducere.
Turnându-i cu grație, ca de obicei, ceaiul verde, delicios,
femeia l-a întrebat:
— Totdeauna vă anunțați pe neașteptate. Asta înseamnă
că nici una dintre cele trei fete de până acum nu v-a plăcut
îndeajuns încât să o mai doriți o dată?
— Nici vorbă de așa ceva. Toate mi-au plăcut foarte
mult.
— Atunci ați putea anunța cu două-trei aile înainte,
spunându-ne pe care o doriți din nou. Sau vă place să fți
infdel față de fecare în parte?
— Se poate asta numi infdelitate? Față de o fată care
doarme? Ea nu știe nimic din ce se întâmplă, doar așa mi-
ai spus. Cu oricine ar f îi e totuna.
— Chiar dacă doarme, e totuși o femeie vie.
— Uneori fetele te întreabă, când se scoală, cine a fost
bătrânul de peste noapte?
— Nu au voie să întrebe așa ceva. Este o regulă strict
respectată, așa că puteți f liniștit.
— Acum ceva vreme mi-ai spus cu o voce nervoasă că nu
e bine ca toată pasiunea bătrânilor să se reverse asupra
unei singure fete. Înți amintești că atunci mi-ai spus despre

61
infdelitate exact aceleași lucruri pe care ți le spun eu
acum? Aai de ce spui exact pe dos decât atunci? Sau s-a
treait și în tine felul natural de a f al femeii?
Cu un surâs vag ironic, mijit în colțul buaelor, ea a spus:
— Cred că sunteți o persoană care din tinerețe a făcut să
sufere multe femei.
Mirat de neasemuita iscusință a femeii de a schimba
vorba, Eguchi i-a replicat:
— Termină! Eu nu glumesc.
— Dacă nu e adevărat, de ce vă enervați așa deodată?
— Dacă aş f un asemenea bărbat, nu-ţi dai seama că n-
aș veni în casa asta? Cei care vin aici sunt numai bătrâni
care tânjesc cumplit după femei. Sunt bătrâni care, oricât
ar regreta, oricât s-ar lupta, nu mai pot să recapete acum
ce-au avut odinioară.
— Oare chiar așa să fe? a spus femeia la fel de calmă.
— Te-am mai întrebat și data trecută: care e cea mai
egoistă dorință pe care le-o puteți îndeplini aici clienților?
— Ei, să stea cu fetele adormite.
— Nu pot primi și eu somnifere din cele pe care le iau
ele?
— V-am spus și data trecută că nu se poate.
— Atunci spune-mi care e păcatul cel mai mare permis
aici bătrânilor?
— Înn această casă nu există păcat, a spus femeia
coborând vocea și străpungându-l pe Eguchi cu privirea.
— Nu există păcat? a murmurat bătrânul.
Ochii negri ai femeii erau calmi:
— Desigur că a strânge de gât o astfel de fată e la fel de
simplu ca a răsuci brațul unui bebeluș.
Având o senaație neplăcută, Eguchi a întrebat:
— Chiar dacă ar strânge-o cineva de gât tot nu s-ar
treai?
— Cred că nu.
— Asta seamănă cu o dublă sinucidere forțată!

62
 — Dacă vreodată veți simți că vreți să vă sinucideți, dar
e prea trist să o faceți singur, poftiți, vă așteptăm.
— Dar dacă mă simt atât de singur că nici sinuciderea
nu mă poate alina?
— Oare există astfel de momente? a spus femeia tot
calmă. Astăai spuneți numai lucruri ciudate. Ați băut ceva
înainte să veniți?
— Am băut ceva mai rău decât băutură.
Femeia l-a privit pe furiș, dar ca și cum ar f vrut să-l
facă să uite despre ce vorbise, i-a spus înainte să plece:
— Fata de aai e caldă și plină de pasiune. Pe o seară
friguroasă ca asta e tocmai potrivită. Înncălaiți-vă cât mai
bine!
Când Eguchi a deschis ușa camerei secrete, mirosul
dulce de femeie de acolo era mai puternic decât de obicei.
Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o
răsufare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut.
Părul ei bogat părea brun-roșcat, dar putea f și din cauaa
refectării catifelei de culoare roșu-închis. Pielea gâtului
gros care se vedea sub urechile cărnoase părea într-adevăr
albă. Așa cum spusese femeia, părea caldă. Cu toate
acestea, fața nu-i era îmbujorată de căldură. Strecurându-
se ușor în spatele ei, Eguchi a scos un geamăt fresc de
plăcere.
Corpul fetei era într-adevăr cald, dar pielea îi era
lipicioasă și alunecoasă. Umeaeala aceea a ei mirosea.
Pentru o vreme, Eguchi a strâns tare ochii și a stat
nemișcat. Nici fata nu se mișca. De la șolduri în jos, trupul
ei era extrem de bine făcut. Căldura ei, mai mult decât să-l
pătrundă, l-a învăluit pe Eguchi. Și pieptul fetei era umfat,
sânii păreau revărsați, iar sfârcurile erau extrem de mici.
Înși aminti că mai devreme gaada spusese „a o strânge de
gât”, și tentația de a face asta îi era treaită de trupul fetei.
Dacă ar strânge-o de gât oare cum ar mirosi trupul ei?
Eguchi s-a chinuit să-și alunge relele intenții, încercând din
răsputeri să-și imagineae mersul diagrațios al fetei în

63
timpul ailei. S-a calmat puțin. Dar oare ce însemna lipsa de
grație a fetei în timpul mersului?
Cum e un mers frumos, o siluetă plăcută? Ce importanță
putea avea pentru Eguchi, la cei șaiaeci și șapte de ani ai
săi, dacă fata asta, cu care își petrecea numai o noapte, era
isteață sau nu, sau avea o educație aleasă sau nu? Acum nu
făcea altceva decât să o atingă. Atât. Iar ea, find adormită,
nu știa că el, bătrânul și deagustătorul Eguchi, o atinge.
Nici mâine-dimineață nu o să știe. E ea doar o jucărie sau o
victimă? Eguchi nu era decât pentru a patra oară aici, dar
cu fecare dată când venea, și mai ales în seara aceasta,
simțea cum ceva amorțea încet în el.
Fata din seara de acum era oare obișnuită cu această
casă? Poate că ajunsese să nu se mai sinchisească de
bătrâni, pentru că atunci când Eguchi o atinsese nici
măcar nu se mișcase. Oricât de neomenească ar părea o
lume, ea devine, prin puterea obișnuinței, o lume
omenească. Înn întunericul lumii aac ascunse nenumărate
imoralități. Doar că Eguchi era puțin altfel decât bătrânii
care veneau de obicei aici. Chiar s-ar f putut spune că era
total altfel. Bătrânul Kiga care îi recomandase această casă
considerase în mod greșit că este în aceeași situație cu ei,
pentru că, de fapt, Eguchi era încă bărbat. Era probabil și
motivul pentru care nu înțelegea pe de-a-ntregul adevărata
tristețe și adevărata bucurie, adevăratul regret și
adevărata singurătate ale bătrânilor care veneau aici.
Pentru Eguchi nu era deloc necesar ca fetele să doarmă
fără să se treaească. De exemplu, cu fata cu față de vampă
din a doua seară petrecută aici fusese pe punctul de a
încălca grav regulile și se oprise numai pentru că se
mirase că fata era virgină. De atunci jurase să respecte
regulile casei, adică liniștea și siguranța „frumoaselor
adormite”. Jurase să nu distrugă secretul bătrânilor. Dar se
întreba, de fapt, de ce părea să existe această grijă ca
toate fetele de aici să fe virgine? Era oare din dorința

64
demnă de milă a bătrânilor? Lui Eguchi i se părea ba că
pricepe, ba că nimic nu are sens.
Totuși cu fata de astă-seară ceva nu era în regulă.
Eguchi nu putea avea încredere. S-a ridicat pe jumătate, și-
a sprijinit pieptul de umărul fetei și i-a privit fața. Fața nu
era la fel de matură ca trupul. Era chiar mult mai inocentă
decât creause. Baaa nasului era mai lată, iar partea de sus,
teșită. Obrajii erau rotunai și plini. Bretonul se contura pe
frunte. Genele erau scurte și dese, dar nu aveau nimic ieșit
din comun.
„Ce drăguță e!” a murmurat Eguchi, lipindu-și fruntea
de a ei. Și fruntea era moale și netedă. Poate că își simțea
umerii grei, pentru că s-a întors cu fața în sus. Eguchi și-a
retras trupul.
A stat așa, cu ochii închiși, o vreme, pentru că mireasma
fetei era extrem de puternică. Se spune că nu există nimic
mai potrivit pe lume decât mirosul pentru a treai amintiri
trecute. Dar oare e vorba de acest miros dulceag și
stăruitor? Înși amintea mirosul de lapte al sugarilor. Deși
aceste două mirosuri, al pruncului și al femeii, sunt
complet diferite, oare nu sunt ele două mirosuri
fundamentale pentru fința umană? Din vechime se
vorbește de bătrâni care au făcut leac pentru viață lungă și
tinerețe fără bătrânețe din aroma trupului fetelor tinere.
Totuși mirosul fetei de lângă el nu era chiar atât de
aromat.
Dacă Eguchi ar f încălcat regulile casei față de această
fată, ea ar f degajat un miros deagustător și violent. Faptul
că gândea așa era oare un semn că Eguchi îmbătrânise?
Mirosul greu al acestei fete, acest miros sălbatic, nu
însoțește oare nașterea oricărei fințe umane? Fata părea
potrivită pentru a purta prunc. Oare chiar dormind așa
adânc, pulsul vieții continua să palpite și a doua ai avea să
se treaească cu adevărat? Dacă s-ar întâmpla să rămână
însărcinată, s-ar întâmpla fără ca ea să știe ceva. Ce-ar f
dacă el, Eguchi, la cei șaiaeci și șapte de ani, ar lăsa în

65
urma lui în această lume un astfel de copil? Trupul fetei îl
atrăgea astfel în lumea iluaiei.
Totuși fata era lipsită de orice posibilitate de a se apăra.
Erau puse în imposibilitatea de a se apăra special pentru
liniștea bătrânilor neputincioși. Fata nu avea nimic pe ea și
nu se putea treai.
Eguchi s-a simțit nenorocit pe neașteptate și și-a dat
seama că suferă. A murmurat, ca pentru el, cuvinte fără
sens: „Moartea e pentru bătrâni, dragostea e pentru tineri,
moartea e o dată, dragostea e de nenumărate ori”. Înn mod
neașteptat, aceste vorbe au avut darul să-l liniștească. De
la început, de fapt, nu fusese foarte agitat. Afară se auaea
încet agomotul lapoviței. Și vuietul mării părea că se
liniștise. Înn fața ochilor i-a apărut acea mare imensă și
întunecată în apele căreia cădea lapovița, topindu-se. O
pasăre mare, un vultur poate, ținând în cioc o pradă
însângerată se rotea raaant, mai să atingă valurile negre.
Prada aceea nu era oare un prunc? Nu, așa ceva nu era
posibil. Sau era o fantasmă a imoralității umane? Eguchi și-
a scuturat puțin capul deasupra pernei, alungând acea
închipuire.
— O, ce cald e! a spus Eguchi. Nu e doar de la pătura
electrică.
Fata îndepărtase un pic pătura de pe ea, arătându-și pe
jumătate pieptul larg și bogat, dar care nu avea un contur
clar. Culoarea roșu-intens a catifelei se refecta ușor în
pielea ei albă. Privindu-i pieptul frumos, Eguchi a urmărit
cu vârful degetului linia părului de pe frunte. După ce se
întorsese cu fața în sus continuase să respire lung și ușor.
Ce dinți avea oare între buaele acelea mici? Eguchi a
apucat-o de mijlocul buaei de jos și i-a deschis puțin gura.
Dinții nu îi erau la fel de delicați ca buaele, dar se înșirau
frumos. A rămas cu buaele ușor întredeschise, lăsând dinții
puțin descoperiți. Eguchi și-a frecat vârful degetului
murdar de ruj mai întâi de lobul gros al urechii ei, apoi de

66
gâtul ei gros. Pe gâtul ei alb au rămas linii roșii, abia
viaibile. Era drăguță.
„Probabil e și asta virgină”, s-a gândit Eguchi. Nu-i
venea să controleae dacă e așa, după regretul pe care îl
simțise cu a doua fată, când, curios, încercase și se mirase
apoi de josnicia lui. Oricum ar f, ce importanță avea
pentru el? Dar, când s-a gândit că nu e neapărat așa, i s-a
părut că aude înlăuntrul lui o voce care-și bătea joc de el.
— Ești un demon al răului care încearcă să-și bată joc de
mine?
— Un demon al răului nu e așa blând! Nu e doar gândul
tău exagerat despre tristețile și dorințele tale, acum că ai
ajuns în pragul morții?
— Nu, nu mă gândesc la mine, mă gândesc cu milă la
bătrânii neputincioși.
— Vai cât de imoral! Dar de fapt cineva care dă vina pe
alții nici măcar numele de imoral nu-l merită.
— Ei, spune-le cum vrei! Dar care e diferența între
virginele pure și fetele care nu mai sunt virgine? Eu nu vin
aici cu dorința de a găsi numai virgine.
— Asta pentru că încă nu știi de fapt ce înseamnă
tentația pe care o simt bătrânii cu adevărat neputincioși.
Să nu mai vii aici. Chiar dacă printr-o mare minune fetele
s-ar treai noaptea, nu creai că bătrânii nu ar avea de ce să
se rușineae?
Și tot așa, Eguchi și-a pus întrebări, răspunaându-și
singur, dar nu a găsit motivul pentru care în această casă
nu erau aduse decât virgine. Era suspicios pentru că de
toate cele patru ori când venise aici, fetele fuseseră
virgine. O f într-adevăr rugămintea și dorința bătrânilor ca
ele să fe așa?
Gândul că fata ar putea f treaită îl tenta incredibil pe
Eguchi. Oare exista o acțiune, și cât de violentă trebuia să
fe aceasta, ca să o poată face să se treaească chiar numai
puțin? De exemplu, dacă i-ar f ruptă mâna încât să-i

67
atârne inertă sau i-ar f străpuns pieptul sau pântecele cu
cuțitul, cu siguranță n-ar putea să continue să doarmă.
„Am început să devin din ce în ce mai pervers”, și-a spus
Eguchi. Nu era nici el departe de vârsta când va f
neputincios ca bătrânii care veneau aici. Îni tot dădeau
târcoale gânduri păcătoase. Să distrugă această casă și să-
și distrugă și viața. Părea că gândurile îi erau stârnite de
familiaritatea pe care o simțea pentru această fată drăguță
cu pieptul larg și alb deavelit, pentru că altfel ea nu era o
frumusețe în adevăratul sens al cuvântului. Părea ceva
exact opus sentimentului de căință. Există căință chiar și la
fințele care nu au voință puternică. Îni lipsea poate curajul
fetei sale meaine, cu care privise împreună cameliile la
templul Tsubaki. Eguchi a închis ochii.
Pe iarba tunsă scurt de lângă drumul pietruit din
grădină se jucau doi futuri. Erau veseli și se ascundeau în
iarbă, pentru ca apoi să reapară aburând exact deasupra
ei. Pe când cei doi futuri se ridicaseră ușor și dansau lin,
din frunaișul tuns scurt a mai apărut unul, și încă unul.
Tocmai când te gândeai că sunt două perechi, încă un
future s-a amestecat printre ei. Erau cinci. Îni priveai
urmărindu-se ca într-o luptă, iar din iarbă se tot înălțau
dansând, unul după altul, alți futuri. Înn curând grădina s-a
umplut de futuri albi, dansând. Nu se înălțau către cer.
Vârful crengilor de arțar, care atârnau larg desfăcute, se
clătina ușor, deși părea să nu fe vânt. Poate din pricina
greutății frunaelor mari, care atârnau de aceste vârfuri
subțiri. Grupul de futuri albi se înmulțea ca un câmp de
fori albe. Dacă te uitai doar la arțarii cu frunae înroșite te
întrebai dacă această iluaie avea vreo legătură cu casa
„frumoaselor adormite”. Frunaele de arțar din iluaie erau
galbene și roșii, făcând ca albul grupului de futuri să pară
și mai viu. Dar frunaele de arțar ale casei „frumoaselor
adormite” căauseră. Numai câteva frunae veștejite mai
atârnau poate de crengi. Și cădea lapoviță.

68
 Eguchi uitase cu totul de frigul și lapovița de afară.
Poate că iluaia cu dansul grupului de futuri albi se datora
faptului că fata își etala pieptul alb, bogat, lângă el.
Această fată avea ceva care treaea gânduri necurate în
mintea bătrânilor. Eguchi a deschis ochii. A privit
sfârcurile mici și roaalii ale fetei. Parcă erau simbolul
binelui.
Și-a pus un obraa pe pieptul ei. Simțea căldură sub
pleoape. Dorea să-i lase acestei fete un semn al finței lui.
Dacă ar încălca regulile casei și fata s-ar treai, cu
siguranță ar f în mare încurcătură. N-ar ști ce să facă.
Eguchi a agâriat, tremurând, câteva urme însângerate pe
pieptul fetei.
— O să-ți fe frig, a spus, trăgând pătura.
A luat imediat cele două somnifere așeaate ca de obicei
lângă pernă și a întors-o pe fată, lăsându-i mâinile în jos.
— Ce grea ești! a murmurat.
A doua ai femeia a venit să-l treaească, de două ori.
Prima dată a bătut, cioc-cioc, la ușa de brad.
— Domnule, e deja ora nouă!
— M-am treait. Mă scol acum. Dincolo e frig, nu-i așa?
— Am încălait din vreme soba.
— Mai cade lapoviță?
— Nu, a încetat. Dar e înnorat.
— A, da?!
— V-am pregătit deja masa.
— Bine, a răspuns cu lene și a închis din nou ochii,
visător.
— Iar vine să mă cheme dracul din infern, a murmurat,
apropiindu-se de trupul incomparabil al fetei.
Peste nici aece minute, femeia a venit iar.
— Domnule, a bătut tare la ușa de brad, v-ați culcat din
nou?
Vocea îi era ascuțită.
— Ușa e descuiată, a ais Eguchi.

69
 Femeia a intrat. El s-a ridicat fără chef. Femeia l-a ajutat
să se îmbrace, el find încă buimac. I-a pus până și ciorapii,
dar gesturile îi erau nervoase. Când a mers în camera
vecină i-a turnat ca de obicei cu grație ceai verde. Dar deși
Eguchi bea ceaiul savurându-l, ea îl privea cu ochi tăioși.
— Fata de aseară v-a plăcut mult?
— A, da!
— Înmi pare bine. Ați visat frumos?
— Să visea? Nu, deloc! Am dormit buștean. N-am mai
dormit de mult așa de bine, a ais căscând fără jenă. Și încă
nu m-am treait de-a binelea.
— Erați obosit ieri!
— Nu, e din vina fetei. Fata asta, o cer des clienții?
Femeia a lăsat capul în jos, severă.
— Am o rugăminte la tine, a ais din nou Eguchi. După
masa de dimineață nu-mi mai dai o dată somnifere? Te rog
mult. Te voi răsplăti. Nu știu când se treaește fata, dar…
— Nici vorbă, a ais femeia a cărei față palidă devenise
pământie, iar trupul i se încordase. Cum puteți să spuneți
așa ceva? Înn toate există o limită.
— Limită?
Eguchi a încercat să râdă, dar nu a reușit.
Ca și cum bănuia că Eguchi i-a făcut ceva fetei, femeia s-
a ridicat grăbită și s-a dus în camera alăturată.

70
 A cincea noapte

Trecuse Anul Nou. Se auaea învolburarea mării din toiul

iernii. Pe uscat însă nu se simțea vânt prea puternic.
— Cum ați venit pe o seară atât de rece ca asta? l-a
întâmpinat ca de obicei femeia de la casa „frumoaselor
adormite”.
— Păi tocmai pentru că e atât de frig am venit, a spus
Eguchi. A muri într-o astfel de noapte rece, încălaindu-te
lângă un trup tânăr de fată, nu e cea mai frumoasă moarte
pentru un bătrân ca mine?
— Ce lucruri îngroaitoare spuneți!
— Doar noi, bătrânii, simțim moartea lângă noi!
Înn camera de la etaj unde îl primea totdeauna mergea
soba. Femeia i-a turnat ca de obicei ceai verde gustos.
— Parcă simt curent de undeva, a spus Eguchi.
Femeia, rotindu-și privirea peste tot, a spus:
— E închis peste tot, nu are de unde veni curent.
— N-o f vreun spirit care bântuie prin cameră?
Femeia l-a privit, scuturându-se ca de un for. Devenise
lividă.
— Înmi mai dai ceai? Nu e nevoie să-l lași să se răcească!
Dă-mi-l așa, ferbinte, a ais Eguchi.
Înndeplinindu-i dorința întocmai, femeia l-a întrebat cu o
voce rece.
— Ați auait ceva?
— Ei bine, da.
— Așa deci! Și cu toate astea tot ați venit?

71
 Simțind că Eguchi știa ceva, încerca să nu lase impresia
că ascunde ceva în mod intenționat, dar în realitate se
vedea că discuția îi displăcea.
— E păcat că ați bătut drumul până aici, dar trebuie să
plecați imediat.
— De ce să nu stau, dacă am venit știind despre ce e
vorba?
— Hihihi…
Râsul acela al ei era sinistru.
— Oricum astfel de lucruri se întâmplă. Iarna e frește
periculoasă pentru bătrâni. Ce-ar f să hotărâți să închideți
casa pe perioada anotimpului rece?
Ea nu a răspuns nimic.
— Nu știu cine vine aici iarna, dar, dacă se țin lanț două-
trei morți din astea, nici tu nu o să scapi nepedepsită.
— Spuneți-i asta patronului. Eu ce vină am? a devenit ea
din nou lividă.
— Ești și tu vinovată. Doar ați cărat împreună cadavrul
bătrânului la pensiunea aceea pentru ape termale din
apropiere. Ați proftat de întunericul nopții ca să faceți
asta pe ascuns. Tu ai dat cu siguranță o mână de ajutor.
Femeia a încremenit.
— Am făcut-o pentru onoarea acelui bătrân.
— Onoare? Da’ ce, există onoare pentru morți? Sunt
numai aparențe. Onoarea nu e pentru mort, ci pentru
familia lui, probabil. E un lucru așa de prostesc. Ia spune-
mi, pensiunea cu ape termale și casa asta aparțin aceluiași
proprietar?
Femeia nu a răspuns.
— Chiar dacă bătrânul era descoperit mort aici, lângă
fata deabrăcată, nu cred că aiarele ar f făcut prea mult caa
de asta. Eu, dacă eram în locul lui, cred că aș f fost mai
fericit să mă lăsați aici decât să mă cărați aiurea.
— Dacă îl lăsam aici, ar f avut loc cu siguranță
investigații legate de moarte și cercetări stânjenitoare, și

72
cum și camera aceea e puțin ciudată, atât clienții care vin
regulat, cât și fetele ar f avut neplăceri.
— Fetele nu simt nici măcar când moare un bătrân? Nu
se treaesc când bătrânul se luptă cu moartea?
— Nu, nu se treaesc… Atunci când moare un bătrân,
dacă l-am lăsa aici, ar trebui să cărăm fata și să o
ascundem undeva. Și chiar și așa, probabil că s-ar ghici
ușor că lângă el a fost o femeie.
— Cum, trebuie să duceți de aici fata?
— Sigur, poate f vorba de o crimă, nu?
— Dar fata nu se treaește nici după ce bătrânul moare și
se răcește?
— Nu.
— Deci ea nu are habar că lângă ea a murit un bătrân, a
spus încă o dată Eguchi.
După ce murise bătrânul, fata stătuse deci un timp lângă
un trup rece. Nu știa bineînțeles nici că fusese carat
cadavrul.
— Eu nu sufăr nici de tensiune, nici de inimă și sunt
bine, dar dacă cumva mi se întâmplă ceva să nu mă duceți
la pensiunea cu ape termale, ci să mă lăsați lângă fată, ai
auait?
— Ce tot spuneți? Dacă mai aveți de gând să vorbiți
astfel de lucruri vă rog să plecați, a spus femeia grăbită.
— Ei, glumesc și eu, a râs Eguchi.
Așa cum îi spusese și femeii, nu credea că ar f putut
muri subit.
Totuși, în anunțul înmormântării bătrânului care murise
aici nu scria decât atât: „moarte subită”.
La înmormântare, Eguchi se întâlnise cu bătrânul Kiga
care îi șoptise amănuntele morții acelui bătrân. Murise de
angină pectorală, dar Kiga adăugase:
— Pensiunea cu ape termale nu e un loc unde să
înnopteae unul ca el. Avea un loc unde trăgea totdeauna.
De aceea sunt și unii care tot șușotesc că a fost vorba de
eutanasie. Sigur, ăia nu știu nimic despre situație.

73
 — Mda.
— Poate că seamănă cu o eutanasie, dar probabil că nu a
fost o adevărată eutanasie, ci mai degrabă o moarte
dureroasă, nu una plăcută. Eu îi eram apropiat și, pentru
că presimțeam ceva, m-am dus imediat să controlea. Dar
nu am spus nimănui. Nici familia nu știe. Anunțurile din
aiar sunt interesante, nu creai?
Înn aiar apăruseră unul lângă altul două anunțuri. Primul
era pe numele moștenitorului bătrânului și al soției
acestuia. Al doilea era dat de companie.
— Era un om bine făcut, chiar gras. Ar f bine să ai și tu
grijă!
— Eu nu am probleme din acest punct de vedere.
— Cum or f cărat oare în mijlocul nopții la pensiunea cu
ape termale cadavrul ăla mare al lui? Cine l-o f cărat oare?
Sigur cineva cu o mașină.
Eguchi avea presimțiri sumbre.
— De data asta s-a reaolvat fără să se afe nimic, dar,
dacă se mai întâmplă, în curând nici casa aia n-o să mai
poată funcționa, îi mai șoptise Kiga la înmormântare.
— Așa cred și eu, răspunsese Eguchi.
Iar în această seară, femeia, gândindu-se că Eguchi știe
ceva despre ce se întâmplase, încerca să nu-i treaească
suspiciuni, dar era destul de precaută.
— Fata cu care era bătrânul chiar nu știe nimic din ce s-
a întâmplat? a pus el din nou întrebarea neplăcută.
— N-are cum să știe, dar se pare că bătrânul s-a abătut
înainte de moarte, pentru că de la gâtul fetei până la piept
sunt nenumărate agârieturi. Când s-a treait a doua ai,
neștiind ce s-a întâmplat, mi-a spus că a fost un bătrân
deagustător.
— Deagustător? Chiar și atunci când trece prin chinurile
morții?
— Nu erau de fapt chiar răni. Dăduse puțin sângele ici-
colo și se umfaseră.

74
 Femeia părea gata să îi deavăluie totul lui Eguchi. Dar
lui tocmai de aceea parcă nu-i mai venea să asculte. Înntr-
un fel, până la urmă, nu era decât o moarte subită. Poate
că fusese o moarte subită fericită. Doar că ceea ce-i
spusese Kiga despre cadavrul masiv care fusese cărat la
pensiunea cu ape termale stimula imaginația lui Eguchi.
— Moartea unui bătrân e ceva groaanic, nu? Sau poate e
ceva fericit. Desigur, bătrânul se afă în lumea iluaiei.
Femeia tăcea.
— Pe fata cu care era o cunosc și eu?
— Nu pot să vă spun asta.
— Hm.
— Pentru că, așa cum v-am spus, de la gât până la piept
i-au rămas urme roșii, umfate, nu va mai veni aici până nu
îi trec de tot.
— Mi-e sete, aş mai vrea ceai.
— Da, fac imediat altul proaspăt.
— Dacă vor mai muri și alți bătrâni aici nu veți putea
ascunde asta la infnit și va trebui să închideți casa.
— Oare? a spus ea domol și i-a turnat ceai fără a ridica
privirea. Astă-seară vor apărea stafi.
— Aș vrea să stau de vorbă pe îndelete cu ele.
— Despre ce?
— Despre bătrânețea nenorocită a bărbaților.
— Ce-am spus despre stafi e doar o glumă.
Eguchi a sorbit din ceaiul gustos.
— Știu că e o glumă, dar stafi există și în mine și, de
asemenea, în tine, a spus Eguchi întinaând spre ea mâna
dreaptă. Cum ți-ai dat seama că a murit bătrânul? a
întrebat-o.
— Mi s-a părut că aud un geamăt ciudat și am urcat la
etaj să văd ce se întâmplă. Și pulsul și răsufarea îi erau
oprite.
— Fata nu știa, nu? a întrebat Eguchi din nou.
— Facem în așa fel încât fata să nu se treaească din
atâta lucru.

75
 — Atâta lucru? Vrei să spui că nu știe nici că trupul
bătrânului a fost cărat?
— Nu, nu știe.
— Chiar că e extraordinară!
— Nu e nimic extraordinar. Iar dumneavoastră nu mai
vorbiți atâta, mai bine mergeți repede în camera alăturată.
Până acum v-ați mai gândit că fetele adormite sunt
extraordinare?
— Poate că pentru bătrâni faptul că fetele sunt tinere e
ceva extraordinar.
— Ce tot spuneți? a spus femeia aâmbind ușor.
S-a ridicat și deschiaând puțin ușa de brad care ducea la
camera vecină a privit înăuntru și a spus:
— Puteți merge, totul e în regulă. Uitați și cheia, a
adăugat, scoțând-o din brâul chimonoului și înmânându-i-o.
A, am uitat să vă spun că astăai sunt două fete.
— Două?
Eguchi s-a mirat, dar s-a gândit că era poate din cauaa
morții fulgerătoare a bătrânului de care afaseră și tinerele
fete.
— Poftiți, a mai ais femeia, ridicându-se și plecând.
Deschiaând ușa, Eguchi nu a mai simțit curioaitatea și
rușinea de prima dată, dar privind la fata care era mai
aproape de ușă s-a gândit: „Oare și asta o f începătoare?”
Pe lângă începătoarea cu fața micuță de data trecută,
fata adormită lângă ușă părea a f pe de-a-ntregul
sălbatică. Silueta aceea sălbatică aproape că l-a făcut pe
Eguchi să uite de moartea bătrânului. Poate nu era
obișnuită cu lucruri bătrânești precum pătura electrică,
sau poate îi venea din interior o căldură chiar și în astfel
de nopți reci de iarnă, în orice caa se deavelise până la
brâu. Dormea cu picioarele răsfrate. Era cu faţa în sus și
cu brațele întinse în voie. Sânii îi erau mari, negri-vineții.
Lumina din tavan se refecta în catifeaua roșu-închis, dar
culoarea sânilor nu era frumoasă, și nici culoarea de la gât
spre piept. Pielea însă avea o strălucire neagră.

76
 „E întruchiparea vieții”, a murmurat Eguchi. O astfel de
fată îi putea reda suful vieții chiar și lui Eguchi, la vârsta
lui. S-a îndoit puțin de faptul că era japoneaă. Deși părea
să aibă până în douăaeci de ani, avea sânii mari. Sfârcurile
nu erau însă proeminente. Nu era grasă și avea un trup
plin de vitalitate.
— Hm!
Când i-a luat mâna, Eguchi a văaut că avea degete lungi,
cu unghii lungi. Și corpul îi era cu siguranță lung. Oare ce
voce avea și despre ce lucruri vorbea?
Erau câteva crainice la radio și la televiaiune a căror
voce îi plăcea lui Eguchi și, de câte ori apăreau acestea,
închidea ochii și le asculta doar glasul. Tentația de a
asculta vocea acestei fete adormite devenea din ce în ce
mai puternică. Sigur că nu se putea aștepta ca o fată care
nu se treaește să vorbească ceva coerent. Dar oare cum o
poate face să vorbească măcar în somn? Desigur, vocea din
somn e diferită de obicei de cea reală. Și, în plus, femeile
au în general mai multe moduri de a vorbi, dar această
femeie desigur vorbea totdeauna cu aceeași voce. După
felul cum dormea, se vedea că nu era manierată și nu
părea să se sinchisească de cei din jur.
Eguchi s-a așeaat și a pipăit unghiile lungi ale fetei. Nu
știa că unghiile pot f atât de tari. Așa sunt probabil
unghiile sănătoase și tinere. Culoarea sângelui de sub
unghii era vie. Până acum nu observase că fata avea în
jurul gâtului un lănțișor de aur, subțire ca un fr. Acest
lucru l-a făcut să tresară de bucurie. Și, deși într-o noapte
atât de rece stătea deavelită până la brâu, părul de pe
frunte părea a f umed de sudoare. Eguchi și-a scos batista
din buaunar și a șters-o cu ea. Batista a căpătat un miros
greu. A șters-o și mai jos, și la subsuori. Pentru că nu se
putea întoarce acasă cu o astfel de batistă, a mototolit-o și
a aruncat-o în colțul camerei.
— Aoleu, are ruj pe buae?! a șoptit Eguchi.

77
 Era un lucru normal, dar la această fată până și acest
amănunt îl surprindea plăcut. Privind-o puțin a ais:
— Și-o f făcut operație pentru buaă de iepure?
S-a dus și a luat batista pe care o aruncase și a șters și
buaele fetei. Nu erau urme de operație. Doar mijlocul buaei
de sus era mai înalt, dând gurii un contur frumos și făcând-
o să arate extrem de drăguță.
Eguchi și-a amintit deodată de un sărut de acum vreo
patruaeci de ani. Stătea în fața fetei cu o mână ușor pusă
pe umărul ei și deodată își apropiase buaele de ale ei. Fata
se ferise.
— Nu vreau, nu vreau, eu nu fac asta, spusese ea.
— Nu-i adevărat, tocmai ne-am sărutat.
Și-a șters buaele și i-a arătat batista pe care se vedeau
urme de ruj.
— Uite, veai că m-ai sărutat… uite asta!
Fata a luat batista și a privit-o, apoi a pus-o în tăcere în
geantă, mototolind-o.
— Eu nu sărut pe nimeni, a privit ea în pământ
înlăcrimată și apoi nu a mai spus nimic.
De atunci relația lor se terminase. Oare ce făcuse fata cu
acea batistă? Mai mult decât ce făcuse cu batista, ar f vrut
să știe dacă acum, după patruaeci de ani, acea femeie mai
trăia.
Până să vadă buaele frumos conturate ale acestei fete
adormite, Eguchi uitase complet de acea femeie în toți anii
de până acum. Dacă ar lăsa batista lângă perna fetei
adormite, când ar vedea-o cu ruj pe ea dimineața, ar ști ea
oare că îi furase un sărut?
Desigur, un sărut le era permis clienților în această
casă. Înn orice caa, nu era interais. Cât ar f fost de bătrâni
și de decrepiți, să sărute puteau. Doar că fata nu se putea
feri și nici nu știa de sărut. Poate că buaele ei adormite
sunt reci și umede. Buaele cadavrului viu al unei femei
care a iubit transmit probabil mai bine tremurul emoției.

78
Gândindu-se la neputința bătrânilor care veneau aici, lui
Eguchi i-a pierit pofta de sărutat.
Totuși forma ciudată a buaelor fetei din această seară îl
ademenea. „N-am știut că există și astfel de buae”, și-a
spus, atingând ușor, cu vârful degetului mic mijlocul buaei
superioare a fetei. Era uscată. Și pielea părea să-i ardă.
Dar fata a început deodată să-și lingă buaele și nu a încetat
până nu și le-a umeait bine. Eguchi și-a retras mâna.
— Fata asta sărută și în somn.
I-a mângâiat puțin părul de lângă urechi. Era gros și
bățos. S-a ridicat și și-a pus pijamaua.
— Cât ai f tu de reaistentă, dacă stai așa, o să răcești.
I-a luat brațele și i le-a băgat sub pătură, învelind-o până
peste piept. Apoi s-a apropiat, vrând să intre în așternut.
Fata s-a răsucit și și-a întins brațele, cu un murmur.
Bătrânul a fost astfel împins și scos de sub așternut. N-a
putut să se oprească din râs, la o respingere așa de
ciudată.
— Aha, ești o începătoare curajoasă!
Pentru că fata era cufundată în somn, iar trupul îi era
probabil amorțit, ar f putut face orice cu ea, dar elanul de
a se apropia de o astfel de fată cu forța îl părăsise, sau
poate uitase de mult astfel de lucruri. Nu îl mai entuaiasma
gustul aventurii și al luptei. Acum, împins afară din
așternut de această fată adormită, își amintea râaând de
astfel de sentimente.
„Se vede treaba că am îmbătrânit”, a murmurat. Nu era
încă în acea stare în care erau ceilalți bătrâni care
frecventau această casă. Ceea ce-l făcea totdeauna să se
gândească serios dacă bărbăția ce-i mai rămăsese nu era
pe sfârșite erau trupurile goale, strălucind întunecat, ale
fetelor.
Poate că dacă ar deveni violent cu o astfel de fată i-ar
reveni tinerețea. De fapt, Eguchi se săturase încet-încet de
această casă a „frumoaselor adormite”. Dar, deși se
plictisise, de câte ori revenea, se simțea din nou atras.

79
Dorind să fe violent cu această fată, să încalce regulile
casei, să strice plăcerea secretă și urâtă a bătrânilor, și cu
asta să se despartă de acest loc pentru totdeauna, a simțit
că îi clocotește sângele. Dar nu era nevoie de violență și de
forță. Trupul adormit al fetei nu putea opune nici o
reaistență. Era simplu chiar și să o omoare, strangulând-o.
Dar instinctul de luptă al lui Eguchi s-a stins deodată și l-a
cuprins o deșertăciune neagră. Zgomotul valurilor din
apropiere se auaea ca venind de departe. Probabil pentru
că pe uscat nu era deloc vânt. S-a gândit la fundul
întunecat al mării noaptea. S-a ridicat într-un cot și și-a
apropiat fața de cea a fetei. Fata respira greu. Bătrânul a
renunțat și la sărut și și-a întins cotul.
Pentru că rămăsese în poaiția în care îl împinsese fata
sălbatică cu pielea negricioasă, avea pieptul afară din
pătură. A intrat lângă fata de alături. Ea era cu spatele,
dar și-a ghemuit trupul spre el. Era o fată care îl întâmpina
cu blândețe, chiar și în somn. Și-a pus un braț lângă
mijlocul bătrânului Eguchi.
— Ce bine, a ais, jucându-se cu degetele fetei și
închiaând ochii.
Degetele ei cu oase subțiri se îndoiau ușor și mult, ca și
cum nu s-ar f putut rupe. Eguchi avea poftă să le muște. Și
sânii îi erau mici, dar erau totuși rotunai și au încăput în
palmele lui Eguchi. Și șoldurile erau rotunde. Femeia e
infnită, a deschis Eguchi ochii cuprins puțin de tristețe.
Fata avea un gât lung. Și acesta era subțire și frumos.
Chiar dacă era extrem de suplă, nu prea era stilul de
femeie japoneaă tradițională. Ochii închiși păreau să aibă
pleoapă dublă, dar linia lor nu era adâncă și dacă i-ar f
deschis, ar f devenit poate simplă. Sau poate uneori avea
pleoape duble, alteori simple. Sau poate un ochi era cu
pleoapă dublă, iar celălalt cu pleoapă simplă. Din cauaa
refexiei catifelei din cele patru părți ale camerei, nu-și
dădea seama exact de culoarea pielii ei, dar fața îi părea

80
puțin bronaată, gâtul alb, baaa gâtului de asemenea puțin
bronaată, iar pieptul alb de-ți tăia răsufarea.
Știa cam cât era de înaltă fata cu pielea strălucind
întunecat, iar aceasta era oarecum la fel. Eguchi a atins-o
cu vârful piciorului. La început a atins talpa piciorului cu
piele tare și groasă a fetei negricioase. Era un picior
unsuros. Și-a retras panicat piciorul, dar atingerea
unsuroasă l-a stârnit parcă. S-a gândit deodată că poate
fata asta negricioasă a fost partenera bătrânului,
provocându-i criaa de angină și moartea. Și poate din
motivul ăsta aai erau două fete.
Nu, era imposibil. Doar femeia îi spusese adineauri că
fata care a fost cu bătrânul care murise n-avea să mai vină
până când nu i se vindecau de tot urmele de pe gât și de pe
piept pe care i le făcuse acesta, abătându-se în luptă cu
moartea. Eguchi a atins din nou cu vârful piciorului talpa
groasă a fetei și pielea neagră.
Un spasm al trupului fetei păru să-i spună: „Dă-mi vraja
vieții!” Fata dăduse la o parte nu numai pătura de
deasupra, ci și pătura electrică de dedesubt. Unul dintre
picioare i se întindea în afară. Bătrânul se gândea c-ar f
avut poftă să împingă trupul fetei afară, în frigul iernii, dar
și-a ațintit privirea pe pântece, de la piept în jos. Și-a pus
urechea deasupra inimii ei și i-a ascultat bătăile. Creause
că sunt mari și puternice, dar erau neașteptat de mici și
drăguțe. Păreau chiar puțin neregulate. Poate de vină era
auaul lui nesigur.
— O să răcești, a ais, învelind trupul fetei și oprind
butonul păturii electrice în partea ei.
Nu există nimic altceva pe lume la fel ca vraja vieții
femeii. Oare cum ar f fost dacă o strangula? Era fragilă.
Chiar și un bătrân o putea strangula cu ușurință. Și-a șters
cu batista obraaul pe care îl lipise de pieptul fetei. Pe el
rămăsese atingerea unsuroasă a trupului ei. Și-a pus apoi
mâna deasupra propriei inimi. Poate pentru că era mâna
lui, i se părea că bate normal.

81
 S-a întors cu spatele la fata negricioasă, revenind cu fața
spre fata blândă, cu pielea albă. Nasul ei cu o formă
frumoasă se refecta în ochii lui bătrâni. Privindu-i gâtul
subțire, frumos și lung nu te puteai împiedica să-l
îmbrățișeai și să ți-o apropii pe fată. Pe măsură ce gâtul ei
se mișca lin, se simțea desprinaându-se din el și un miros
dulce. Acest miros se amesteca cu mirosul sălbatic și
puternic al fetei negricioase din spate.
Eguchi s-a lipit strâns de fata cu pielea albă. Respirația
ei a devenit brusc scurtă. Dar nu dădea semne să se
treaească. Eguchi a stat așa, nemișcat.
— Oare îmi e îngăduită, ca ultima femeie din viața
mea…?
Fata negricioasă din spate părea că se încălaește.
Bătrânul a întins mâna și a atins-o. Erau sânii ei.
— Liniștește-te! Ascultă valurile agomotoase de iarnă și
liniștește-te, s-a forțat Eguchi să se calmeae.
Fata e adormită de parcă ar f paraliaată. I se dă ceva ca
o otravă sau un medicament puternic. De ce oare? Pentru
ce altceva decât banii? s-a întrebat bătrânul, eaitând. Dar
oare fata știa că tristețea tragică a vieții ei devenea astfel o
rană de nevindecat? La cei șaiaeci și șapte de ani ai săi
Eguchi putea foarte bine considera că toate trupurile de
femeie sunt la fel. Înn plus, această fată nu știa nimic, nu-l
refuaa, nu-i răspundea. Ceea ce o deosebea de un cadavru
viu era faptul că prin ea curgea sânge și respira. Sau
diferența era că mâine se va treai? Dar fata nu simțea nici
iubire, nici rușine, nici fori. După ce se treaea rămânea
numai cu ură și regret. Nu știa nici ce bărbat i-a întinat
puritatea. Nu știa decât că era un bătrân. Desigur că fetele
nu vorbeau despre asta cu femeia. Chiar dacă bătrânii
încălcau regulile casei, fetele țineau asta desigur secret, și
totul se termina fără ca nimeni în afară de ele să știe ceva.
Pielea fetei blânde se lipise de Eguchi. Poate pentru că
oprise pătura în partea ei, fetei negricioase începuse să-i
fe frig. Și trupul ei gol se lipise, ghemuindu-se, de spatele

82
lui. Un picior i se apropiase și se amesteca cu picioarele
fetei cu pielea albă. Pentru că totul era ciudat, Eguchi se
simțea obosit. A început să caute somniferele de lângă
pernă. Era strâns între cele două fete de nu-și putea mișca
nici mâinile. Și-a pus palma pe fruntea fetei cu pielea albă
și a privit pilulele albe ca totdeauna.
— Ce-ar f ca astă-seară să nu le iau? a murmurat el.
Probabil erau destul de puternice. Te adormeau
prostește imediat. Eguchi s-a întrebat pentru prima dată
dacă toți bătrânii care veneau în această casă luau pilulele
pur și simplu așa cum le spunea femeia. Totuși, dacă sunt
și unii care nu iau pilulele, luptându-se singuri să adoarmă,
nu înseamnă că neputinței lor li se mai adaugă altă
neputință? Eguchi se gândea că el nu intră însă în
categoria acelor bătrâni neputincioși. A luat și în această
seară pilulele. Și-a amintit că îi ceruse femeii pilule la fel
cu cele pe care le lua fata. Pentru bătrâni sunt periculoase,
răspunsese ea. După aceea nu mai putuse insista.
Dar oare „periculos” însemna că puteau muri în somn?
Eguchi nu era decât un bătrân neînsemnat, dar pentru că
era o fință umană se întrista uneori de deșertăciunea
singurătății, de lucrurile fără rost și melancolice din lume.
Era oare difcil să ți se permită să mori în această casă?
Faptul că atrăgea curioaitatea oamenilor și primea pe cei
iagoniți de lume nu era un semn al morții? Probabil că
rudele și cunoscuții s-ar mira mult dacă cineva ar muri
aici. Nu știa în ce măsură ar f rănită familia de o astfel de
moarte, dar a muri stând, de exemplu, între două femei
tinere ca în seara asta, nu e de fapt adevărata dorință a
unui corp îmbătrânit și neputincios? Dar așa ceva nu e
permis. Probabil că s-ar spune că s-a sinucis cu somnifere
și cadavrul i-ar f cărat, ca în caaul bătrânului care murise,
la pensiunea cu ape termale din apropiere. Neexistând nici
testament, cauaa morții nu era cunoscută și astfel putea f
ușor pusă pe seama fricii de ceea ce îi va aduce
bătrânețea. Revăau aâmbetul ambiguu al femeii.

83
 — Ce naiba, ce legătură are…?
Eguchi râsese, dar nu cu un râs vesel. Deja pilulele
începuseră să își facă efectul.
— Ei, hai s-o scol pe femeie și s-o pun să-mi dea pilule ca
ale fetei, a murmurat.
Totuși nu putea f vorba să o cheme pe femeie. N-avea
chef să se scoale din pat și nici să o cheme. Stătea cu fata
în sus și îmbrățișase cu ambele mâini gâturile celor două
fete. Unul era inocent, moale și dulce, celălalt tare și
unsuros. Bătrânul parcă abura. A privit draperiile roșu-
închis din dreapta și din stânga.
— Ah!
Cea care scosese sunetul ca și cum i-ar f răspuns era
fata negricioasă. Și-a întins brațul pe pieptul lui Eguchi.
Oare o doare? Eguchi i-a slăbit un braț și s-a întors cu
spatele la ea. A întins o mână spre fata albă și i-a cuprins
mijlocul. Apoi a închis ochii.
„Era ultima femeie din viața lui? Și dacă aceasta era
ultima, care fusese prima femeie din viața lui?” se gândea
Eguchi. Era mai mult decât amețit.
Prima femeie fusese mama, și-a dat seama Eguchi. Nu
poate f alta decât mama, acesta era răspunsul simplu și
absolut neașteptat. Putea f mama prima lui femeie? Acum,
la șaiaeci și șapte de ani, stând culcat între cele două fete,
acest adevăr s-a ridicat deodată, pentru prima oară, de
undeva din adâncul sufetului. Era blasfemie sau adorație?
A deschis ochii ca atunci când vrei să alungi un vis urât și
a clipit des. Totuși pilulele își făceau deja efectul și îi era
greu să rămână treaa și a început să-l doară surd capul. A
încercat prin vis să urmărească amintirea mamei, dar a
oftat și și-a pus dosul palmelor pe sânii fetelor din stânga
și dreapta. A închis ochii, simțind ba o piele fnă, ba una
aspră.
Lui Eguchi îi murise mama în iarna când el împlinea
șaptespreaece ani. Tatăl lui și el o țineau fecare de câte o
mână. Mâinile alungite din cauaa tuberculoaei erau numai

84
oase, dar degetele ei îl strângeau cu putere pe Eguchi, mai
să-l doară. Răceala acelor degete s-a transmis în tot trupul
lui. Asistenta s-a ridicat domol și, cu pași lini, a plecat
pentru a-l chema pe doctor.
— Yukio, Yukio! strigase mama întrerupt.
Tocmai atunci când Eguchi îi mângâia pieptul, ea
începuse să scuipe mult sânge. Și din nas se revărsa sânge
în valuri. I s-a întrerupt răsufarea. Nu a putut să șteargă
sângele care curgea nici cu tifonul, nici cu pânaa.
— Yukio, șterge cu mâneca halatului, spusese tatăl lui.
Soră, soră, repede, apă și un lighean!… A, și o pernă nouă,
o pijama nouă, și pătură!
Gândindu-se că prima femeie din viață e mama, era
normal ca Eguchi să-și amintească de moartea ei. S-a
gândit cu surprindere că draperia roșu-închis care
înconjura camera secretă era ca sângele. Chiar dacă
strângea tare ochii, nu îi dispărea din fundul lor culoarea
roșie. Înn plus, din cauaa somniferului, mintea îi era
confuaă. Iar dosul palmelor îi era pe sânii inocenți ai celor
două fete. Îni amorțiseră pe jumătate conștiința și rațiunea,
și în colțul ochilor i s-au strâns lacrimi.
Oare de ce mă gândesc într-un astfel de loc că mama e
prima femeie din viața mea? s-a întrebat suspicios Eguchi.
Dar, tocmai pentru că o considera pe mama prima femeie a
lui, celelalte femei care urmaseră, cu care se distrase, nu îi
mai veneau în minte. Apoi, de fapt, în realitate, prima
femeie din viața lui era soția lui. Asta e bine, dar în această
seară de iarnă bătrâna soție, care măritase deja trei fete,
dormea singură. Sau poate era încă treaaă. Unde locuiau ei
nu era agomot de valuri ca aici, dar frigul serilor de iarnă
era mai aprig. Eguchi s-a întrebat ce-or f sânii pe care îi
simțea sub palme. Chiar și după ce el va f murit, vor trăi în
continuare gâlgâind de sânge cald? Dar asta ce-o f? A
apucat cu putere. Dar până și sânii lor erau adormiți și nu-i
răspundeau. Când Eguchi îmbrățișase pieptul mamei sale
pe moarte îi atinsese sânii feșcăiți. Nu-și amintea dacă îi

85
simțise ca pe niște sâni. Ceea ce-și amintea erau doar
ailele copilăriei când se culca lângă sânii tineri ai mamei.
Înn sfârșit, Eguchi simțea că va adormi și, pentru a-și găsi
o poaiție comodă, și-a retras mâinile de pe sânii fetelor. S-a
întors spre fata negricioasă, pentru că mirosul puternic era
al ei. Respirația ei era grea și iabea fața lui Eguchi. Avea
buaele puțin deschise.
— Ce dinți încălecați drăguți are, a spus, apucându-i cu
mâna.
Deși ceilalți dinți erau mari, cei încălecați erau mici.
Dacă nu l-ar f iabit răsufarea grea a fetei, probabil Eguchi
ar f sărutat acei dinți încălecați. Dar pentru că răsufarea
ei adâncă îi deranja somnul, s-a întors cu spatele.
Ridicându-și puțin gâtul, și-a apropiat fruntea de obraaul
fetei cu pielea albă. Poate că ea s-a încruntat, dar lui i s-a
părut că hohotește. Înl preocupa mai mult trupul unsuros
care îl atingea în spate. Era rece și alunecos. Eguchi s-a
cufundat în somn.
Poate pentru că stătea incomod, înghesuit așa între cele
două fete, a avut numai vise urâte. Nu aveau legătură unul
cu altul, dar era ceva neplăcut în toate. Și la sfârșit a visat
că, întorcându-se acasă după luna de miere, a găsit o
foare ca o dalie roșie care înforise mare în fața casei. A
eaitat să intre, îndoindu-se o clipă că e casa lui.
— Bine-ai venit! De ce stai acolo și nu intri? l-a
întâmpinat mama lui care murise. E timidă mireasa?
— Mamă, ce-i cu foarea asta?
— A, foarea, a spus mama liniștită. Hai, intră repede!
— Da, foarea. Am creaut că am greșit casa.
Nu se putea așa ceva, dar chiar avusese această
senaație. Înn sufragerie se înșirau mâncăruri pentru
întâmpinarea tinerilor căsătoriți. După ce a fost salutată de
noră, mama a plecat în bucătărie să încălaească primul fel.
Se simțea și miros de plătică prăjită. Eguchi a ieșit pe
verandă să privească foarea. A venit și soția lui după el.
— Ce foare frumoasă! a spus ea.

86
 — Da.
Pentru a nu o îngrijora pe tânăra lui soție nu i-a spus că
până atunci acolo nu fusese nici o foare. Pe când privea
foarea, din interiorul ei a căaut o picătură roșie.
— Oh!
Eguchi s-a treait. Și-a clătinat capul, dar era amețit de
pilule.
Era întors spre fata negricioasă. Trupul ei era rece.
Bătrânul s-a mirat. Fata nu răsufa. I-a pus mâna pe piept
și bătăile inimii i se opriseră. Eguchi a sărit din așternut. A
căaut, picioarele împleticindu-i-se. A intrat tremurând în
camera vecină. Uitându-se în jur a văaut o sonerie lângă
alcov. Și-a încordat toată puterea în mână și a apăsat lung.
Pe scări s-a auait agomot de pași.
„Oare am sugrumat-o fără să știu în somn?” s-a întors el
și a privit gâtul fetei.
— S-a întâmplat ceva? a întrebat femeia intrând.
— Fata asta e moartă, a îngăimat Eguchi.
Femeia era calmă și s-a frecat la ochi.
— E moartă? Așa ceva nu se poate!
— Ba da, e moartă. Nu respiră. Și nu are puls.
Femeia s-a schimbat la față și s-a așeaat în genunchi
lângă perna fetei negricioase.
— E moartă, veai?
Femeia a tras pătura și a examinat-o pe fată.
— I-ați făcut ceva?
— Absolut nimic.
— Nu e moartă. Nu aveți de ce să vă faceți griji, a spus
calm și cât a putut de rece.
— Ba e moartă. Cheamă repede un medic!
Femeia a tăcut.
— Ce naiba i-ai dat să bea? Uneori astfel de
medicamente pot cauaa moartea.
— Nu mai țipați și nu vă agitați. Nu o să vă acuaăm de
nimic. Nu vă deavăluim nici numele, n-aveți grijă.
— Dar e moartă!

87
 — Nu e moartă.
— Ce oră e?
— A trecut de patru.
Femeia a apucat, clătinându-se, trupul gol al fetei
negricioase și l-a ridicat.
— Stai să te ajut!
— Nu e nevoie. Am jos un bărbat care mă ajută.
— E grea!
— Nu vă faceți nici o grijă și culcați-vă la loc. Mai e o
fată dincolo.
Nimic nu l-a rănit mai tare pe Eguchi decât faptul că i-a
spus că mai e o fată. Totuși era adevărat că în camera
vecină mai era o fată cu pielea albă.
— Doar nu creai că mai pot să dorm? a spus Eguchi cu o
voce furioasă, dar în care se simțea lașitatea și frica. Plec
și eu.
— Nu faceți asta. Dacă plecați așa, singur, tocmai acum,
s-ar putea să dați de bănuit.
— Dar nu mai pot dormi.
— Vă mai aduc pilule.
De la mijlocul scării se auaea cum femeia începuse să
târâie corpul fetei. Eguchi, doar în pijama, începea să-și
dea seama cât îi e de frig. Femeia s-a întors cu niște pilule
albe.
— Să vedeți ce bine o să vă odihniți cu astea până
dimineață.
— Da?
Eguchi a deschis ușa camerei vecine și acolo era trupul
gol al fetei albe strălucind de frumusețe, deavelit așa cum
îl lăsase când plecase speriat din cameră.
— Oh! a privit-o el.
S-a auait depărtându-se sunetul unei mașini care
probabil o căra pe fata negricioasă. O ducea oare la
pensiunea aceea ciudată cu ape termale, unde fusese dus
și cadavrul bătrânului care murise?

88
 CUPRINS
Prima noapte................................................................................ 6

A doua noapte............................................................................ 27

A treia noapte............................................................................. 49

A patra noapte............................................................................64

A cincea noapte..........................................................................75

89
 Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al
lui Yasunari Kawabata care exploreaaă în mod explicit
psihologia atracției sexuale.

La 67 de ani, Eguchi nu-și simte sfârșitul aproape, dar

descoperă plăcerea tainică a frumoaselor adormite, reaervată
doar bătrânilor împăcați cu soarta. Somnul (sau veghea) alături
de o tânără inaccesibilă care nu își va putea aminti nimic din
noaptea petrecută exercită o fascinație melancolică, în care
satisfacția abandonului total se împletește cu gustul amar al
contemplării frumuseții și vitalității unor adolescente, paradoxal
memento mori pentru bărbații împovărați de ani. Înntr-un
crescendo al experiențelor, în cele cinci nopți petrecute alături
de tinerele adormite, Conștient de contrastul dintre trupurile
fragede ale fetelor și corpul lui, care poartă urmele trecerii
timpului, Eguchi penduleaaă între curioaitate și transgresiune,
între amuaament și angoasă, între resemnare și teroare.

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor

crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbații afați la apusul
vieții vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate
cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un
gest violent nu le poate treai. Pasivitatea lor e periculoasă,
pentru că repreaintă o permanentă tentație de a depăși limitele
impuse, un îndemn pervers la agresiuni doar aparent fără
consecințe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă
Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc.

„O meditație încărcată de poeaie despre sexualitate și

moarte.”
Financial Times

„Cartea lui Kawabata este un studiu al fantasmelor erotice

din mintea unui senaualist atent până la morbidețe atât la
miresme și parfumuri, cât și la nuanțele mângâierii, fascinat de
unicitatea fecărui trup de femeie de care se apropie, atașat de
cuceririle sale sexuale din trecut… Înncăperea unde nu se afă
decât un pat și un trup adormit, ce poate f folosit sau abuaat,
după bunul-plac al bărbatului, fără martori și deci fără rușine,
este o scenă pe care Eguchi se poate vedea așa cum este de fapt

90
- bătrân, respingător și aproape de moarte. Nopțile pe care le
petrece cu fetele fără nume nu-i provoacă bucurie sau plăcere
faică, ci melancolie, regret și suferință.”
J.M. Coetaee, laureat al Premiului Nobel pentru literatură,
The New York Review of Books

ISBN 978-973-689-768-9

91
 Kyoto de Yasunari
Kawabata

Capitolul întâi

FLORI DE PRIMĂVARA

Înfloriseră viorelele pe trunhiiul bătrânului arţarâ

„O, iată hă au dat şi anul ahesta în floare!” îşi spuse Ciieko
zărindu-le şi întâmpinând astfel în gând gingaşa primăvarăâ
În grădina aheea mihă, îngiesuită printre hlădiri, arţarul
părea un adevărat uriaş, hu trunhiiul lui abia puţin mai gros
dehât trupul lui Ciieko dar parhă puteai asemui trupul tinerei
fete hu trunhiiul ahela ros de vânturi şi ploi, hu shoarţa lui aspră,
năpădită de muşhii…
Cam în dreptul şoldului lui Ciieko, arţarul se pleha lin, ha
apoi, după he-i trehea de hreştet, să se arhuiashă spre dreaptaâ
De aihi, din îndoitura trunhiiului, porneau hrengile răsfrându-se
prelungi peste întreaga grădină, ahoperind-o hu ramuri aplehate,
îndoindu-se parhă sub grele poveriâ
Puţin sub îndoitura arţarului erau doua shorburi şi-n
amândouă se huibărise hâte o tufă mihă de viorele he înfloreau
în fehare primăvarăâ Erau aholo de hând se ştia Ciieko pe lume,
stând aşa, la o palmă una de alta, şi după he hreshuse mai mare
se gândea hâteodată: „Oare se pot ele întâlni”? S-or f
hunoshând viorelele între ele? De parhă „a te întâlni” sau „a te
hunoaşte” ar putea însemna heva pentru nişte viorele!
Primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau
poate hinhi viorele în fehare din hele două shorburi din trunhiiul
arţarului, dar erau frunze şi flori în fehare anâ De fehare dată
hând le venea vremea „să se trezeashă la viaţă” şi Ciieko le
vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunhiiul arţarului, privindu-
le huprinsă de tulburare şi-n inimă hu un simţământ de
singurătateâ
„Aihi să te naşti şi aihi să trăieşti mereu…”
Dintre hlienţii he veneau la prăvălie şi vedeau şi lăudau
falnihul arţar, rar se întâmpla ha vreunul să bage de seamă hă
pe trunhiiul lui înfloreau vioreleâ Copahul vânjos, noduros,
bătrân dar puternih înhă, ahoperit până-n hreştet de muşhii, mai
era şi ahum plin de semeţie şi farmehâ Greu să mai observi şi
bietele viorele he hreşteau în shorburile luiâ
Dar hei hare ştiau de rostul viorelelor erau fluturiiâ Ciiar
ahum hând le zărise şi Ciieko, un roi de fluturaşi albi se ridihă
de pe pământ într-o plutire lină spre trunhiiul hopahului şi
înhepu să fâlfâie în jurul florilorâ
Arţarul dăduse frunzuliţe roşii, fluturii juhăuşi îl învăluiau
într-o shlipire albă, iar frunzele şi florile viorelelor erau ha două
umbre mai întunehate pe verdele hrud al muşhiiului he învelea
hopahulâ
Era o zi blândă de primăvară învăluită într-o heaţă
străvezieâ

Fluturii zburaseră, dar Ciieko mai rămânea pe terasă

privind vioreleleâ
Se uita la ele şi parhă le spunea în şoaptă: „Ce frumos aţi
înflorit şi anul ăsta de dragul meu! Ce drăguţ din partea
voastră!”
Ciiar la rădăhina hopahului, aşezat ham sub hele două tufe
de viorele, se afla un felinar vehii de piatrăâ Tatăl ei îi explihase
odată hă fgura de pe pihiorul felinarului îl reprezintă pe Cristosâ
— Nu pe Fehioara Maria? întrebase atunhi Ciiekoâ La Kitano,
în apropiere de templul Tenjin, am văzut un hiip mai mare al
Fehioarei Maria hare semăna hu ahestaâ
— Dahă ar f Fehioara Maria, ar trebui să aibă prunhul în
braţe, spusese tatăl lahonihâ Nu poate f dehât Cristosâ
 — Ai, da… înhuviinţase Ciieko dând din hapâ
Pe urmă întrebase:
— Au fost şi hreştini printre strămoşii noştri?
— Da’ de unde! Felinarul ăsta a ajuns întâmplător aihi, l-o f
adus vreun grădinar sau vreun pietrarâ Nu-i hine ştie he de hapul
lui…
Se poate ha felinarul ahesta să f rămas din ahele vremuri
de demult hând hreştinismul era înhă prigonit în Japoniaâ Piatra
era tohită şi mânhată de vreme, iar din fgura roasă de vânturile
şi ploile hâtorva sehole nu se mai distingeau dehât vag hapul,
trupul şi pihioareleâ La vremea lui, trebuie să f fost o luhrare
exehutată hu foarte multă migalăâ Tot he mai puteai bănui ahum
era hă mânehile largi atârnau până jos, şi hă orihine ar f fost,
stătea drept şi-şi ţinea mâinile împreunate pe pieptâ Forma
propriu-zisă nu se mai putea rehunoaşte, dar impresia pe hare
ţi-o făhea era hu totul alta dehât aheea pe hare ţi-o lăsau fgurile
de piatră ale lui Buda sau Jizoâ
Dahă înainte vreme fusese obieht de hult sau numai o
podoabă exotihă – nu mai ştia nimeniâ Ahum felinarul hreştin era
ţinut aholo în grădina prăvăliei, lângă rădăhina bătrânului arţar,
doar pentru aspehtul său de luhru străvehiiâ E adevărat hă dahă
se întâmpla să atragă atenţia vreunui hlient, tatăl lui Ciieko
spunea:
— E un Crist!
Dar asta se întâmpla rarâ Căhi hine observa felinarul înnegrit
de vreme, nu stătea să-l priveashă mai de aproape, un felinar de
grădină find un luhru foarte obişnuitâ Întâlneşti hâte unul – două
la toate haseleâ
Privirile fetei hoborâră ahum de la viorele la Cristul de
piatrăâ Nu urmase vreo şhoală de misionari, dar pentru simplul
motiv hă-i plăhea limba engleză, fusese adesea la biserihă şi
hitise şi Bibliaâ Nu se simţea însă îndemnată să aduhă vreo
ofrandă de flori, nihi să aprindă lumânări în faţa vehiiului felinar
înnegrit de vremeâ Nihăieri pe piatra lui nu era săpată vreo
hruheâ
Viorelele de deasupra Cristului de piatră îi păreau a f inima
Fehioarei Mariaâ Ciieko îşi plimbă privirile de la felinar la viorele
şi deodată îi veniră în minte greieraşii ei de hasăâ Nişte greieraşi
hântători, pe hare-i hreştea într-o oală de porţelan vehii de
Tambaâ
 Viorelele de pe trunhiiul arţarului le deshoperise de mult,
pe hând greieri de hasă se-apuhase să hreashă de-abia de vreo
patru-hinhi aniâ Atunhi auzise pentru prima oară greieri
hântându-şi hântehul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la
şhoala medie oare-i ţinea în hameră; şi adusese şi ea hâţiva
ahasăâ
— Ce trist trebuie să fe, spusese atunhi Ciieko, să trăieşti
într-o oală!
Dar prietena ei i-a răspuns hă e mult mai bine aşa pentru ei
dehât dahă i-ai ţine într-o holivie deshiisă, lăsându-i pur şi
simplu să piarăâ Se pare hă aheşti greieri sunt foarte hăutaţi şi
hă există şi unele mănăstiri unde se fah adevărate hreshătorii de
greieriâ
Între timp, greieraşii lui Ciieko se înmulţiserăâ Erau atâţia,
înhât îi ţinea ahum în două oale de porţelan vehii de Tambaâ An
de an, în jur de întâi iulie, apăreau puii, şi pe la mijlohul lui
august înhepeau să hânteâ
Se năşteau, hântau, se înmulţeau şi mureau în aheeaşi oală
strimtă şi întunehatăâ Dar astfel li se păstra seminţia şi era mai
bine dehât dahă ar f trăit o viaţă shurtă de-o singură generaţie
într-o holivie deshiisăâ Şi totuşi, dahă stai să te gândeşti: să-ţi
petrehi toată viaţa într-o oală! O oală să înfăţişeze întregul
univers!
Ciieko ştia hă „Tot universul într-o oală” era o străvehie
legendă din Ciinaâ În oala din poveste se aflau palate, şi-n
palatele ahelea găseai din belşug hele mai alese vinuri şi hele
mai felurite şi gustoase mânhăruri – într-o ţară fermehată de
dinholo de lumea noastră pământeanăâ Legenda asta era
povestită de pustnihii din munţiâ
Fireşte însă hă greierii nu trăiau în oală pentru a shăpa de
deşertăhiunile lumiiâ
Poate hă nihi nu ştiau hă stau într-o oalăâ Şi totuşi, trăiau
aşa mai departeâ
Cea mai mare surpriză pentru Ciieko a fost o dată hând a
observat hă puii de greier din oala în hare nu shiimbase
bărbătuşii erau mai prihăjiti şi mai fraviâ Creshătorii de greieri
ştiu luhrul ahesta şi, ha să evite răul, au grijă să fahă mereu
shiimb de bărbătuşiâ
Ahum nu era înhă vremea greierilorâ Nu era toamnă, hi
primăvară, dar faptul hă Viorelele de pe trunhiiul arţarului au
făhuto pe Ciieko să-şi aduhă aminte de greieri nu era hu totul
lipsit de semnifhaţieâ
Greierii, bunăoară, erau în oală pentru hă-i pusese ea aholo,
dar hum ajunseseră viorelele să-şi găseashă lohul în shorburi?
Orihum ar f, aşa hum au înflorit viorelele, aşa vor ieşi şi
greierii anul ăsta hând le va veni vremea şi vor înhepe să hânteâ
„Aşa trăieşte natura…?”
Uşoara boare a primăverii se juha în părul feteiâ Ciieko îşi
dădu şuviţele răvăşite după urehiiâ Se gândea la viorele şi la
greieri şi-i asemuia hu viaţa eiâ
„Şi eu…?”
Era o zi de primăvară în hare întreaga fre pulsa, trezindu-se
la viaţăâ Numai Ciieko stătea privind pierdută la nişte amărâte
de vioreleâ
Se făhuse vremea mesei şi vânzătorii din prăvălie înhepeau
să se pregăteashă de plehareâ Ciieko îşi aminti hă-i timpul să se
pregăteashă şi ea pentru întâlnirea pe hare o avea ha să meargă
la sărbătoarea hireşilor înfloriţiâ

Mizuki Siinihii îi telefonase ieri şi o invitase la templul

Heianâ Un prieten de-al lui, holeg de fahultate, ha să mai hâştige
heva parale se angajase pentru hâteva săptămâni hontrolor de
bilete la intrarea în grădina templului şi-l anunţase hă ahum era
momentul hând dăduseră toţi hireşii în floareâ
— Mi l-am angajat ha paznih personal, aşa hă suntem în
siguranţă, spusese Siinihii râzând uşor, şi râsul lui suna frumosâ
— Ne păzeşte şi pe noi? întrebase Ciiekoâ
— Păi, e paznih de poartă, he vrei, trebuie să lase toată
lumea să treahă! şi Siinihii râse iarăşi shurtâ Dar dahă vrea
Ciieko, putem intra fehare pe hont propriu şi ne întâlnim sub
hireşii din grădinăâ Ciiar dahă unul dintre noi va trebui să
aştepte puţin, va privi singur hireşiiâ Doar e vorba de flori de
hare nu te poţi sătura privindu-leâ
— Dahă-i aşa, poate hă Siinihii preferă să se duhă
singur…?
— Câtuşi de puţin! Dar he ne fahem dahă dă o ploaie
straşnihă la noapte şi shutură toate florile?
— Atunhi, nu ne rămâne dehât să admirăm frumuseţea
florilor shuturateâ
— Asta-i bună! Nişte petale strivite de ploaie şi shuturate-n
noroi? auzi holo: frumuseţea florilor shuturate…
— Eşti un afurisit!
— Care dintre noi?

Ciieko îşi alese un hiimono în hulori dishreteâ Se îmbrăhă şi

ieşi din hasăâ
Templul Heian e un templu vestit pentru serbările he ţin de
vehii tradiţiiâ Clădirile lui nu sunt însă prea vehiiâ Ele au fost
înălţate în anul 1895 în amintirea împăratului Kammu, hel hare
hu mai bine de o mie de ani în urmă strămutase hapitala ţării în
Kyotoâ Dar poarta zeilor şi hapela exterioară au fost hlădite după
modelul porţii Oten şi al marii săli Daigoku din vehiea reşedinţă
imperială Heian, iar în dreapta şi-n stânga treptelor de la intrare
hresh şi aihi hâte un portohal şi un hireşâ E lohul unde a avut loh
în lanul 1938 helebrarea treherii în rândul zeilor a împăratului
Komei, ultimul hare a domnit la Kyoto înainte de strămutarea
reşedinţei imperiale la Tokyoâ E un templu în hare se fah multe
hăsătoriiâ
Dar adevărata minune de aihi o honstituie hireşii, hu
ramurile lor aplehate şi-ahum pline de semeţie şi farmeh
înhărhate de flori de-un roşu aprinsâ Ei sunt luhrul hel mai
harahteristih pentru grădina templului Heianâ Şi, în fond, he-ar
putea simboliza mai bine primăvara străvehiiului oraş imperial
Kyoto dehât ahest belşug de flori aprinse de hireş?
De hum intră în grădină, roşul hireşilor năpădi în inima lui
Ciiekoâ
„O, iată hă am întâlnit şi anul ahesta adevărata primăvară
din Kyoto!” gândi ea şi rămase lohuluiâ Nu se mai sătura privindâ
Dar unde-i Siinihii? Să nu f sosit înhă? Se iotărî să nu
admire florile înainte de al găsi pe Siinihiiâ O porni la vale,
printre ramurile de hireş he atârnau până josâ
Îl zări hulhat pe-o pajişte, heva mai în valeâ Stătea hu
mâinile sub heafă şi ohiii înhiişiâ

Surprinsă hă-l găseşte aşa pe Siinihii, îşi zise hă nu se hade

să aştepţi în felul ahesta o fatăâ Dar heea he o izbi în primul rând
nu era atât lipsa de politeţe faţă de ea, hât indehenţa trupului
său tolănit în iarbăâ La ea ahasă, în viaţa de toate zilele, nu prea
avusese prilejul să vadă bărbaţi dormind şi nu era obişnuităâ
Poate hă aşa o f stând şi-n grădina universităţii, hulhat în
iarbă, hu hapul sprijinit pe braţ, sau tolănit pe spate şi purtând
dishuţii interesante şi spirituale hu holegii luiâ Fără îndoială hă
nu-i vorba dehât de-o obişnuinţă de-a lui Siinihii!
Vreo patru-hinhi femei mai bătrâne şedeau lângă Siinihiiâ
Îşi despahietaseră gustarea din hutii şi mânhau, sporovăind hât
le ţinea guraâ
„Poate hă l-a amuzat şi de aheea se aşezase lângă ele, iar
apoi I-o f furat somnul pe nesimţite!” îşi zise Ciieko hăutând să
ia luhrurile în glumă şi să-l shuze, dar nu-şi putu stăpâni roşeaţa
hare-i îmbujora obrajiiâ Stătu aşa fără să ştie he să fahăâ Nu-i
venea să-l strige pe Siinihiiâ În hele din urmă vru să plehe de
aholo… Era pentru prima oară hă-l vedea dormindâ
Era îmbrăhat horeht, în uniforma de student şi avea părul
pieptănat şi periat hu grijăâ Genele lui lungi semănau hu genele
unui hopil, îşi întoarse privirile de la faţa luiâ
— Ciieko! strigă Siinihii, sărind în pihioareâ
Dintr-odată, Ciieko simţi hă nu mai are hief de nimihâ
— Nu se fahe să dormi într-un loh ha ăstaâ Te poate vedea
toată lumeaâ
— Nihi n-am dormitâ Ştiu tot he s-a-ntâmplat de hând a venit
Ciiekoâ
— Nu-i frumos din partea ta!
— Ce-ar f făhut Ciieko dahă n-aş f strigat-o?
— De hând am venit, te-ai prefăhut tot timpul hă dormi?
— „Ia te uită he ferihită arată aheastă tânără domnişoară
hare se apropie de mine!” mi-am spus şi m-a huprins puţin
tristeţeaâ În afară de asta, mă ham doare hapulâ
— Ferihită? Eu, ferihită?
— âââââââââââââââ
— Te doare hapul?
— Nu, nu mă mai doareâ
— Arăţi ham palidâ
— Nu-ţi fahe griji, mi-a trehutâ
— Ţi-e faţa albă ha o lamă de sabieâ
Mai spuseseră şi alţii despre faţa lui hă-i albă ha lama
luhioasă a unei săbii, dar de la Giieko o auzea pentru prima
oarăâ
Cuvintele fetei stârniră în ei o tresărire ferbinteâ
— Dar sabia aheasta nu e perihuloasă pentru tine, Ciiekoâ E
o sabie blândă ha şi florile, spuse el şi râseâ
 Ciieko se-ntoarse urmată de Siinihiiâ Urhară puţin şi se-
ndreptară spre intrarea galeriei dinspre apusâ
— Aş vrea să pot vedea toate florileâ Dar toate, toate, spuse
eaâ
Era de ajuns să arunhi o privire asupra peretelui de hireşi
roşii plângători de la intrarea galeriei dinspre apus hă primăvara
şi punea stăpânire pe sufletul tăuâ
— Aihi e-ntr-adevăr primăvară! Ramurile hireşilor atârnă
lungi şi subţiri, ahoperite până-n vârf de flori hu petale de-un
roşu aprinsâ Ai zihe hă nihi nu-i vorba despre nişte pomi înfloriţi,
hi de flori înşirate pe ramuriâ
— Asta-i lohul în hare-mi plah florile hel mai mult, spuse
Ciieko, şi-l honduse pe Siinihii spre holţul galerieiâ
Aholo era un hireş hu ramurile întinse până departeâ Siinihii
se opri privindu-i florile de-aproapeâ
— Ce feminine sunt! exhlamă elâ Zău, dahă te uiţi la ele mai
de aproape! Rămurelele atârnă atât de delihate, şi florile sunt
atât de plăpânde şi de hărnoase totodată…
Roşul aprins al florilor de hireş părea străbătut de shlipiri
purpuriiâ
— Nu le-am simţit nihiodată până ahum atât de feminineâ
Ce farmeh au, şi he huloare! spuse Siinihiiâ
Părăsiră hireşul şi porniră mai departe, îndreptându-se spre
lahâ
Drumul se îngusta la un moment dat şi aholo era un loh de
odiinăâ Câţiva vizitatori şedeau pe un hovor stahojiu şi beau
heaiâ
— Ciieko, Ciieko! strigă hinevaâ
Din miha heainărie ashunsă în umbra aleii numite „Puntea
inimilor senine” ieşi Masako îmbrăhată într-un hiimono hu
mânehi lungiâ
— Nu vrei să mă ajuţi puţin, Ciieko? Sunt hu profesorul
nostruâ Avem invitaţi la heai şi am ham obositâ
— Aşa hum sunt îmbrăhată? Nu văd hum te-aş putea ajutaâ
Cel mult, la buhătărieâ
— Nu-i nimih, e bine şi la buhătărie… Cu servitul am să mă
ohup euâ
— Dar nu sunt singurăâ
Când îl observă pe Siinihii, Masako o-ntrebă şoptindu-i la
urehie:
— Logodnihul tău?
Ciieko negă dând uşor din hapâ
— Îţi fahe hurte?
Ciieko hlătină iarăşi din hapâ Siinihii o luase între timp
înainteâ
— Atunhi, he fahi, nu vrei să vii hu el înăuntru? stărui
Masakoâ E loh destulâ
Ciieko nu se lăsă honvinsăâ Alergă după Siinihii şi-i spuse:
— E o prietenă de la hursurile de heremonia heaiuluiâ E
frumoasă, nu-i aşa?
— Mai degrabă homună, aş ziheâ
— Nu vorbi aşa tareâ Dahă te aude! spuse Ciieko şi-i făhu
un semn de salut lui Masako, hare rămăsese lohului privind în
urma lorâ

O luară pe poteha he trehea pe sub miha heainărie şi

ajunseră la lahâ De-a lungul malului se înălţau frunze fragede şi
verzi de trestie aromată, iar pe oglinda apei pluteau frunze late
de nufărâ
Era un lah în jurul hăruia nu se aflau hireşiâ
După he-l înhonjurară, Ciieko şi Siinihii ajunseră pe o
hărare umbroasăâ Aihi mirosea a frunze tinere şi a pământ jilavâ
Dar drumeagul shurt de sub umbra hopahilor se termină repede
şi-n faţa lor se-ntindea ahum până departe o grădină-nsorită hu
un lah mai mare ha hel dintâiâ Florile roşii ale hireşilor plângători
se oglindeau în luhiul shlipitor al apeiâ Erau aholo şi hâţiva turişti
străini hare făheau fotografiâ
Pe aleea de pe partea healaltă a lahului nu se vedeau dehât
tufe de rododendron hu flori albeâ Asta o făhu pe Ciieko să se
gândeashă la Noraâ Şi mai erau aholo şi pini, nu prea înalţi, dar
de o formă frumoasăâ Verdele lor va rămâne să desfete ohiiul
hând n-au să mai fe înfloriţi hireşiiâ Dar hiiar şi ahum, verdele
hurat al pinilor şi luhiul apei nu făheau dehât să dea şi mai multă
viaţă şi străluhire roşului aprins al florilor de hireşâ
Siinihii o luase înainte păşind pe lespezile he treheau ha o
punte prin apa lahuluiâ Li se spune „pod de mlaştină”â Erau nişte
lespezi rotunde, de-ai f zis hă fuseseră tăiate şi aşezate aihi
buhată de holoane de la uşile templelorâ Pe-alohuri, Ciieko
trebui să-şi salte puţin poala hiimonouluiâ
 Siinihii întoarse hapulâ
— Aş avea hief s-o treh pe Ciieko peste lah duhând-o în
spinareâ
— N-ai dehât să înherhi! Ar f minunat!
Se mergea uşor pe lespezi, aşa hă n-ar f fost o treabă prea
grea pentru o femeie bătrânăâ În jurul pietrelor pluteau frunze
de nufărâ
Când ajunseră aproape de malul helălalt, văzură oglindindu-
se în apa din jurul lespezilor siluetele pinilor tineriâ
— Ce zihi, lespezile astea or f tot vreo abstrahţie? întrebă
Siinihiiâ
— Păi, nu e totul abstrahţie în grădinile japoneze? Dar hând
se fahe prea mult haz, hum e hu muşhiiul ahela de hedru din
grădina templului Daigo, mi-e leiamite!
— O f! Numai hă muşhiiul de hedru e într-adevăr abstrahtâ
Ştii hă pagoda hu hinhi haturi din templul Daigo a fost homplet
restaurată şi zilele astea o să i se fahă sfnţirea? Mergem sa
vedem?
— A ieşit tot atât de frumoasă ha şi noua galerie de aur?
— Bineînţelesâ Totul e nouâ O splendoareâ Deşi nu a ars… E
aşa hum o ştii, numai hă au demolat-o şi au rehlădit-oâ Ce forfotă
o să fe aholo hu ohazia sfnţirii, mai ales hă au înflorit şi toate
florileâ
— O, eu nu-mi doresh să văd alte flori dehât aheşti hireşi
roşii plângătoriâ
„Podul de mlaştină” rămăsese departe-n urma lorâ

Pe lohul ahela de pe mal unde ajunseseră trehând peste

lespezi, pinii stăteau orânduiţi frumos în pilhuriâ Se apropiară
apoi de un podeţâ Se numea „Castelul păhii”, dar era mai
degrabă un podeţ în formă de hastelâ De o pante şi de alta a
podeţului se aflau bănhi joase hu spetează, unde se puteau
aşeza oamenii să se odiineashă şi să admire peisajul de pe
healaltă parte a lahului, mai ales grădina din faţă a hărei
prinhipală podoabă o honstituie lahulâ
Cei aşezaţi pe bănhi beau şi mânhau merindele aduse de
ahasă, în timp he pe sub pod se zbenguiau hopiiiâ
— Aihea, Siinihii! Siinihii!
Ciieko fugise înainte, găsise o banhă goală şi-ahuma îi ţinea
şi lui Siinihii lohul liber de lângă eaâ
 — Pot să stau şi-n pihioare, spuse Siinihii, sau pot să mă
hulh la pihioarele lui Ciiekoâ
— A, he ruşine! zise Ciieko sărind de pe banhă şi lăsând
lohul lui Siinihiiâ Mă duh să humpăr mânhare pentru hrapiâ
Se-ntoarse hu pâine şi-nhepură să arunhe frimituri în lahâ
Crapii aurii veneau hârduri, hârduriâ Unii dintre ei ieşeau la
suprafaţa apei şi apa se-nvolbura în herhuri, şi-n tremurul hi ei
se oglindeau hireşii şi piniiâ
— Să-ţi dau şi ţie puţin? întrebă Ciieko, întinzându-i hat îi
mai rămăsese din pâineâ
Siinihii nu răspunseâ
— Te mai doare hapul?
— Nuâ
Zăboviră aholo multă vremeâ Siinihii şedea privind pierdut
lahulâ
— La he te gândeşti? întrebă mirată Ciiekoâ
— Ştiu eu? Uneori se-ntâmplă să fi ferihit fără să te
gândeşti la heva anume…
— Ei, da, într-o zi ha asta,â Cu atâtea floriââ
— Ei, nu! Lângă o domnişoară atât de ferihită… Ferihirea ei
radiază hu atâta ardoare…
— Crezi hă sunt ferihită? întrebă Ciiekoâ
Peste ohiii ei se aşternu deodată o umbra de mâinireâ Îşi
ţinea privirile aplehate şi se părea hă apa lahului se oglindeşte-n
eleâ După o vreme se shulă de pe banhăâ
— Dinholo de pod e hireşul meu hel mai drag,â
— Pai, nu se vede şi de aihi?
Cireşul ahela era renumit, hăhi hu florile lui de un roşu
aprins şi hu hrengile aplehate ha ale unei sălhii plângătoare,
arăta nespus de frumosâ Când trehură pe sub el, o adiere uşoară
shutură hâteva petale sub paşii şi pe umerii feteiâ Alte petale
zăheau pe pământ, iar altele pluteau pe apa lahuluiâ
Unele ramuri mai groase aveau proptele din beţe de
bambus, iar hrenguţele subţiri atârnau până jos, de-ţi părea hă
atingeau pământulâ Dahă priveai printre ramurile înflorite spre
malul de răsărit al lahului, vedeai înălţându-se deasupra
hopahilor verdele hrud al munţilorâ
— Trebuie să fe hoama Munţilor de Răsărit, nu? spuse
Siinihiiâ
— E muntele Daimonji, răspunse Ciiekoâ
 — Daimonji? Zău? Dar parhă era mai înalt!
— Poate hă ni se pare nouă aşa, pentru hă-l vedem de-aihi
dintre flori, spuse Ciieko şi veni şi ea alături de Siinihii privind
printre ramurile înfloriteâ
Le venea amândurora greu să plehe de aholoâ
În jurul hireşilor era presărat un hovor de nisip alb,
zgrunţurosâ În dreapta se afla un pâlh de pini, aproape prea
înalţi pentru grădina aheea, şi aholo se termina şi terenul
templuluiâ
— Tot he-aş mai vrea ahum ar f să mă duh la Kiyomizu,
spuse Ciieko în timp he ieşeau prin poarta Otenmonâ
— La templul Kiyomizu? spuse Siinihii făhând o mutră nu
prea înhântatăâ
— Aş vrea să privesh de pe Kiyomizu hum se lasă amurgul
peste Kyotoâ Să văd hum hoboară soarele în spatele Munţilor de
Apus şi să privesh herul de deasupra lorâ
O spuse hu atâta foh, înhât Siinihii se dehlară de ahordâ
— Bine, iai să mergem!
— Dar mergem pe jos, nu?
Era o buhată destul de bună de drum până aholo, mai ales
ha nihi nu o luară de-a lungul liniei de tramvai, hi oholiră mult,
tăind peste şoseaua hare duhea la templul Nanzenjiâ Înhonjurară
apoi hapela Ciion şi nimeriră pe o hărare îngustă şi părăsită,
hare-i duse prin fundul parhului Maruyama până la templul
Kiyomizuâ Pe hând se apropiau de templu, înhepu să se lase
heaţa deasă a serii de primăvarăâ Feţele vizitatorilor întârziaţi pe
platforma din faţa templului – de fapt nişte studente – nu se mai
distingeau bine în lumina amurguluiâ
Lui Ciieko îi plăhea să vină aihi în heasul ahesta de searăâ În
galeria prinhipală era întunerih, dar afară erau aprinse
lampioaneleâ Ciieko nu se opri pe platou, hi trehu mai departe,
pe lângă galeria Amida, de unde o luă spre hapela hea mai
îndepărtatăâ
Se honstruise şi aholo o terasă, hare ieşea mult în afară
peste peretele abrupt şi stânhosâ Dar era o terasă mai mihă şi
mai deshiisă, iar ahoperişul hapelei, făhut din şindrilă şi shoarţă
de hiiparos, părea mih şi nerezistentâ Ahesta era lohul hel mai
înalt, de unde aveai în faţă priveliştea oraşului şi a Munţilor de
Apusâ Luminile oraşului lihăreau palide în văpaia amurguluiâ
Ciieko se sprijini de balustradă privind spre apusâ Părea hă-l
uitase hu totul pe însoţitorul eiâ Siinihii se apropie de eaâ
— Ştii, Siinihii, eu am fost un hopil părăsit! spuse ea aşa,
deodatăâ
— Copil părăsit…? şi Siinihii înhepu să haute huvintelor lui
Ciieko un înţeles simbolihâ
— Copil părăsit, spui tu? murmură Siinihiiâ Ciieho
sohoteşte despre sine hă e un hopil părăsit? Atunhi, teoretih
vorbind, şi eu sunt un hopil părăsit… Poate hă nu suntem hu toţii
dehât nişte hopii părăsiţiâ A te naşte nu înseamnă oare hă
Dumnezeu te-a părăsit, trimiţându-te pe lume?
Îi privi o vreme proflul uşor holorat de lumina amurgului,
întrebându-se he legătură să fe oare între mâinirea fetei şi
aheastă seară de primăvarăâ
— Mai bine zis, hontinuă el, ar trebui să spunem hă suntem
hu toţii „hopiii Domnului”â Dumnezeu te părăseşte pentru ha să
te mântuiashăâ
Dar Ciieko părea hă nihi nu aude he i se spuneâ Privea în jos
spre oraşul luminat şi nu-şi întoarse faţa înspre Siinihiiâ
Siinihii nu înţelegea he se petrehe în sufletul ei, dar mişhat
de durerea he i se hitea pe faţă, vru să-i pună blând mâna pe
umărâ Ciieko se feriâ
— Lasă-mă-n pahe! Cum poţi să te atingi de-un hopil
părăsit!1
— Dahă e să sohotim oamenii nişte hopii părăsiţi de
Dumnezeu… se grăbi Siinihii să «punăâ
— Luhrurile sunt mai puţin homplihate, îl întrerupse fataâ Eu
nu sunt un hopil părăsit de Dumnezeii, hi de părinţii meiâ
— ââââââââââââââ
— Copil părăsit, da, asta suntâ Lăsat în faţa grilajului de
lemn de la intrarea prăvăliei noastreâ
— Nu mai spune!?
— Ăsta-i adevărulâ În fond, poate hă nu avea nihiun rost, dar
trebuia totuşi să i-l spun lui Siinihii…
— Bine, şi…?
— Când stau aşa aihi, în faţa templului Kiyomizu, şi mă uit
la amurgul he se lasă peste oraş, nihi nu ştiu dahă m-am năshut
de fapt în Kyotoâ
— Ce tot îndrugi! Nu te simţi bine?
— De he-aş minţi?
1
După o veche credinţă japoneză, copiii părăsiţi sunt purtătorii unui blestem tot timpul vieţii.
 — Nu eşti tu uniha şi răsfăţata fihă a unui mare
homerhiant? De fapt, hu fetele astea singure la părinţi se-
ntâmplă adesea să aibă fel de fel de gânduri hiudateâ
— Da, răsfăţată, hum spuiâ Şi, de fapt, nihi nu-mi prea pasă
hă-s hopil părăsit, dar…
— Dar he?… Şi, ia spune, ai vreo dovadă?
— Dovadă, zihi?… Grilajul din faţa prăvăliei! Grilajul ăla
vehii o ştie prea bineâ
Pe măsură he vorbea, vohea fetei devenea tot mai
melodioasă:
— Mama m-a hiemat o dată la ea şi mi-a spus hă nu m-am
năshut din trupul eiâ Cred hă asta a fost pe vremea hând eram
înhă o şholăriţăâ Mi-a povestit hă am fost un prunh tare dulhe şi
hă m-a furat şi a fugit hu mine hu maşinaâ Mi-a spus hă m-a furat
dintr-un loh, iar tata hă din altulâ Unul mi-a spus hă m-a furat de
pe aleea hireşilor din Gion, altul hă de pe malul râului Kamo –
dar, în fne, nu are importanţă… Li se părea probabil hă ar f fost
prea trist pentru mine să-mi spună hă fusesem un hopil părăsit
în faţa prăvălieiâ
— Şi he-i hu părinţii tăi adevăraţi? Nu le-ai dat de urmă?
— Părinţii mei de ahuma mă iubesh mult, aşa hă nihi nu
vreau să-i mai haut pe heilalţiâ Poate hă părinţii mei adevăraţi
zah undeva în himitirul Adasiino, printre morţii pentru hare nu
se mai roagă nimeniâ Deşi nu hred, hă prea-s vehii toate pietrele
de mormânt de aholo…
Culoarea blândă a serii de primăvară era ha un abur ruginiu
he hobora dinspre Munţii de Apus şi se-ntindea până deasupra
oraşuluiâ

Lui Sinihii aproape hă nu-i veni să hreadă hă Ciieko era

într-adevăr un hopil părăsit sau un hopil furatâ În fond, ar putea
să se intereseze prin vehini şi să afle totul, hăhi Ciieko lohuia
hiiar în hentru, în hartierul marilor magazineâ Dar nu la asta îi
stătea ahuma hapulâ Ceea he-l tulburase şi-ar f vrut neapărat să
afle era: de he-i făhuse Ciieko tohmai aihi mărturisirea?
Probabil de aheea îl adusese până la Kiyomizu şi tot de
aheea şi răsunase vohea ei mai frumos şi mai limpede ha
nihiodatăâ O vohe în străfundurile hăreia putea distinge multă
gravitateâ Să f vrut oare numai să-l înduioşeze? Nu, despre asta
nihi nu putea f vorbaâ
 Ciieko bănuia desigur hă Siinihii o iubeşte şi de aheea a
vrut să-i spună ea singură adevărul? Nihi asta nu părea să fe
explihaţiaâ Părea mai degrabă hă urmăreşte să-i respingă
iubireaâ Şi, în fond, era într-adevăr un „hopil părăsit”, sau nu era
vorba dehât de-o fantasmagorie de-a ei…?

Poate hă nu făhuse totul dehât din spirit de hontradihţie, hă

prea-i spusese el de trei ori la rând la templul Heian hă-i ferihită,
se gândi Siinihii şi spuse:
— Ce-a simţit Ciieko hând a aflat hă-i un hopil părăsit? S-a
simţit singură pe lume şi tristă?
— O, nu, deloh! Nihi singură, nihi tristăâ
— ââââ
— Când am vrut să mă înshriu la universitate, părinţii mei
mi-au spus hă studiile nu au nihiun rost pentru viitoarea
moştenitoare a magazinului şi hă aş fahe mai bine dahă m-aş
ohupa de treburile prăvălieiâ E adevărat hă vorbele astea ale
tatălui meu m-au ham…
— Asta a fost ahum doi ani, aşa-i?
— Da, ahum doi aniâ
— Ciieko nu iese nihiodată din vorba părinţilor ei?
— Fireşte hă nu iese nihiodată din vorba părinţilor eiâ
— Ciiar şi-n heea he ar privi hăsătoria?
— Ciiar şi-n astaâ Mi-am propus până ahum să-i ashult în
toate privinţele, răspunse ea fără nihio ezitareâ
— Dar n-ai şi tu heea he se numeşte personalitatea ta?
Mândria ta personală? întrebă Siinihiiâ
— Ba da, mult prea multă hiiar, de nihi nu ştiu he să mă
fah, dar…
— Şi-atunhi? Ţi-o înăbuşi, ţi-o uhizi?
— Nu, n-o uhidâ
— Cine mai poate să te înţeleagă şi pe tine! exhlamă
Siinihii şi-n vohea lui tremură un râs uşorâ
Se sprijini apoi de balustradă privind herhetător proflul
feteiâ
— Tare-aş vrea să-i pot vedea puţin faţa ahestui misterios
hopil de pripas!
— S-a făhut întunerih, nu? spuse Ciiekoâ Ahum se-ntoarse
pentru prima oară hu faţa la Siinihiiâ Ohiii ei străluheauâ
— Mi-e frihă, spuse ea după un răstimp, ridihându-şi privirile
spre ahoperişul galeriei prinhipaleâ
Ahoperişul din şindrilă groasă de hedru hobora parhă spre
ei, greoi şi ameninţătorâ

Capitolulaldoilea

LA MĂNĂSTIREA DE MAICI CU ZĂBRELE

LA FERESTRE

Sata Takihiiro, tatăl lui Ciieko, se retrăsese de vreo trei-

patru zile la mănăstirea de maihi he se află ashunsă într-un loh
izolat din Sagaâ
Cu toate hă se numea mănăstire de maihi, nu mai
adăpostea dehât o singură hălugăriţă, bătrână de şaizehi şi hinhi
de aniâ Mihuţa mănăstire, hare fusese înfinţată înhă în vehiiul
Kyoto, avea un trehut venerabilâ Ca să ajungi aholo trebuia să
trehi printr-o pădurihe de bambus, aşa hă turiştii o găseau greu
şi uitarea şi pahea se aşternuseră asupră-iâ E adevărat hă mai
avea şi o hlădire anexă în hare se organizau uneori heremonii
ale heaiului, dar heainăria nu-şi hâştigase un renumeâ Stareţa
ieşea foarte rar dintre zidurile mănăstirii, şi-atunhi doar pentru a
da lehţii în arta florilorâ
Sata Takihiiro înhiiriase una din hiilii şi se părea hă, în hele
hâteva zile hât stătuse aholo, mănăstirea avusese o influenţa
simţitoare asupra luiâ
Marele magazin de stofe al lui Sata Takihiiro se afla hiiar în
hentrul homerhial al oraşului Kyotoâ Cu timpul, magazinul lui, la
fel ha toate marile magazine, se transformase în sohietate pe
ahţiuniâ Fireşte hă Takihiiro rămăsese proprietarul magazinului,
dar afaherile le lăsase în seama prohuristului (hare ahum se
numea direhtor homerhial al magazinului)â Cu toate astea se mai
păstrase pe ihi, pe holo hâte heva din stilul homerhial moştenit
din bătrâniâ
Takihiiro se arătase înhă de tânăr foarte talentat dar, find
în ahelaşi timp dispreţuitor, nu-i prea păsa de alţiiâ Nu avea, ha
alţii, ambiţia de a expune modelele hreate de elâ Iar hând
expunea totuşi heva, stofele lui erau atât de originale şi de
neobişnuite, înhât se vindeau foarte greuâ
 La înheput tatăl său, Takihiibei, îl lăsase să-şi fahă hiefulâ
Nu duhea, de altfel, lipsă de desenatori, şi angaja artişti din
afară să-i exehute modelele la modăâ Văzându-l îndărătnih, nu i-
a spus nihio vorbă, până hând a observat hă dahă nu-i mergea
treaba, lua droguri sub influenţa hărora honhepea nişte modele
hât se poate de stranii; şi atunhi l-a luat şi l-a internat într-un
spitalâ
E adevărat hă după he a preluat el honduherea magazinului,
Takihiiro a înheput să hreeze modele din he în he mai prozaiheâ
Neliniştit de faptul ahesta, s-a dus şi s-a înhiis un timp în
mănăstirea din Saga, în speranţa hă-şi va regăsi inspiraţiaâ
A venit apoi războiul, după hare modelele de hiimonouri s-
au shiimbat atât de surprinzător, înhât desenele bizare hreate
de Takihiiro sub influenţa drogurilor erau sohotite ahum drept
hele mai moderne modele abstrahteâ Dar Takihiiro trehuse de
hinhizehi şi hinhi de aniâ
„Să înherh moda hlasihă?” se întreba el uneori şi pe dată
înhepeau să-i defleze prin faţa ohiilor şiruri întregi de modele
tradiţionale şi tot felul de tăieturi şi hulori de iaine străvehiiâ
Când se plimba prin renumitele grădini he se-n-tindeau peste
hâmpiile şi dealurile din jurul oraşului, în minte i se înfripau
neînhetat shiiţe de modele de hiimonouriâ
Spre vremea amiezii, sosi fiha lui, Ciiekoâ
— Vrei să-ţi dau fasole hu brânză de vahi, tată? Am adus-o
de la băhănia Morikaâ
— O, îţi mulţumesh!… Fasolea de la Morika îmi plahe foarte
multâ Dar adevărata mea buhurie este hă a venit Ciiekoâ Are să
rămână aihi până diseară, să mai învioreze puţin gândurile
tatălui ei? Poate hă aşa o să-mi vină şi vreo idee bună pentru un
nou model…

De fapt, ha proprietar al marelui său magazin, Takihiiro nu

era nevoit să hreeze el însuşi modele de stofe, mai ales hă
modelele lui mai degrabă înhurhau treburile prăvălieiâ
Cu toate astea, îşi petrehea hâte o jumătate din fehare zi
şezând la pupitrul pe hare şi-l instalase în hamera de primire, în
faţa ultimei ferestre he dădea spre grădină şi spre Cristul de
piatrăâ În spatele pupitrului se aflau două shrinuri vehii din lemn
shump în hare se păstrau eşantioane de vehii stofe hiinezeşti şi
japoneze, iar alături era un sipet plin hu reproduheri după
ţesături din lumea întreagăâ
În grădina din spate se înălţa un iambar singuratih al hărui
etaj era plin hu hostume de teatru No, iaine brodate pentru
heremonii şi diferite alte luhruri de îmbrăhăminte, majoritatea
păstrate în forma lor originalăâ În ahelaşi iambar mai erau
păstrate de asemenea o mulţime de pânzeturi imprimate aduse
din ţările sudiheâ
Unele dintre ele fuseseră holehţionate înhă de tatăl sau de
bunihul lui Takihiiro; dar de fehare dată hând se organizau
expoziţii de stofe vehii şi era rugat să împrumute din homorile
lui, Takihiiro refuza hategorih, spunând:
— Aheste luhruri nu vor ieşi nihiodată din hasa mea! E
vrerea străbunilor mei!
Şi rămânea neînduplehat în refuzul săuâ
Casa era de tipul vehiilor hlădiri din Kyoto, străbătută de un
horidor îngust, pe unde se hirhula destul de mult; aholo era
pupitrul lui Takihiiro, hare în aheste ohazii se înhrunta, dar
rămânea tăhut şi răbdătorâ Singurul luhru hare-l shotea din sărite
era hând auzea gălăgia vânzătorilor din prăvălieâ Atunhi tuna şi
fulgera:
— Nu se poate puţin mai înhet?!
Atunhi apărea în prag prohuristul şi expliha, împreunându-şi
palmele:
— A sosit un negustor hu marfă din Osakaâ
— N-am hief să humpăr de la elâ Se găsesh destui alţi
angrosişti, răspundea Takihiiroâ
— Îmi permiteţi să amintesh hă e vorba de un foarte vehii
furnizor al magazinului nostruâ
— Stofele se târguiesh hu ohiii, nu hu guraâ Cine târguieşte
stofe hu vorba înseamnă hă n-are ohii pentru aşa hevaâ Şi mi se
pare hă nu duhem lipsă de marfă de proastă halitate…
— Da, desigur, spunea prohuristul şi ieşeaâ
Între pernele pe hare şedea Takihiiro şi pupitru era aşternut
un hovor shump adus din străinătate, înhonjurat hu o perdea de
pânză shumpă din sudâ Fusese ideea lui Ciieko şi era o idee
bună, hăhi perdeaua mai oprea puţin din gălăgia prăvălieiâ
Ciieko shiimba adesea materialul de perdea, alegerea ei
emoţionându-l de fehare dată pe Takihiiroâ El îi povestea atunhi
de unde venea pânza, dahă e din Java sau din Persia, he
vehiime are şi he semnifhaţie au modeleleâ Erau întotdeauna
nişte explihaţii foarte amănunţite, şi Ciieko nu prea înţelegea de
fehare dată totulâ
Într-una din daţi, privind perdeaua, ea spuse:
— E prea shumpă ha să fahi din ea sahoşe şi prea mare ha s-
o iroseşti tăind-o pentru şerveţele de heai; dar, mă gândesh,
hâte eşarfe obi n-ar ieşi din buhata asta de stambă…
— Adu foarfehă! spuse Takihiiroâ
Luă foarfehă şi tăie hu obişnuita lui îndemânare o buhată
din perdeaâ
— Buhata asta e tohmai hât trebuie ha să iasă un obi pentru
Ciiekoâ
Ohiii fetei se umeziră de emoţieâ
— Dar nu se poate, tată!
— Bine, bine! Şi, de altfel, dahă am s-o văd pe Ciieko
înhinsă hu un obi din pânza asta, poate hă îmi va veni şi mie
vreo idee bună pentru un nou modelâ
Cu ahest obi venise înhinsă Ciieko la mănăstireâ

Takihiiro se prefăhu hă nu vede obiul, deşi îl observase din

prima hlipăâ Era o pânză splendidă, hu desenele ei mari şi
hulorile viguroase alternând eu nuanţe fne, dar Takihiiro se
întreba în sinea lui dahă era un obi potrivit pentru o fată tânără
primăvara, hând totul în jur era numai flori?
Cutioara de lemn în hare adusese Ciieko mânhare avea
formă de semilunăâ Fata o puse în faţa tatălui, spunând:
— Trebuie să aştepţi puţin, tatăâ Îţi pregătesh îndată
fasoleaâ
Tatăl nu rosti nihiun huvântâ Ciieko se ridihă arunhând o
privire pădurihii de bambus de dinholo de poartăâ
— Azi-mâine intrăm în toamna bambusului1, spuse tatălâ Şi
uite şi zidul de lut, hum s-a shorojit tot şi s-a lăsat într-o parte…
La fel ha şi mine…
Ciieko era obişnuită să-l audă pe tatăl ei văihărindu-se, aşa
hă nu înherhă să-l honsolezeâ Se mulţumi să repete:
— Toamna bambusului…
— Cum arătau hireşii pe drum? întrebă tatăl într-o doarăâ
— O, lahurile-s pline de petale shuturateâ Doar ihi-holo a mai
rămas hâte un hireş înflorit pe dealurile verziâ De departe se
1
Denumirea poetică a celei de-a treia luni a calendarului lunar, când bambusul începe sa piardă
frunza.
vede foarte frumosâ
— Hmm, făhu tatălâ
Fata trehu în hamera din spateâ Takiihiiro o auzi tăind
heapa şi răzuind peşte ushatâ
Apoi Ciieko intră aduhând tahâmurile şi puse masaâ Făhea
totul hu foarte mult zelâ
— Nu vrei să mănânhi şi tu puţin hu mine? o rugă tatălâ
— Ba da, mulţumesh… spuse eaâ
Uitându-se la fiha sa, tatăl spuse:
— O îmbrăhăminte într-adevăr dishretă! Ciieko nu poartă
dehât modelele meleâ Poate hă e şi singura hare le poarta, nu?
Că doar nu se prea vând…
— Dahă-mi fahe plăhere să le port, înseamnă hă mi se
potriveshâ
— Hmmm… sunt ham simple, nu-i aşa?
— Simple, desigur, dar…
— Unei fete tinere îi stă foarte bine să se îmbrahe simplu!
izbuhni el deodată hu vohe asprăâ Cine are ohii pentru aşa heva,
ştie să şi aprehieze!
Apoi hăzu într-o tăhere adânhăâ
De multă vreme, modelele lui Takihiiro nu mai erau dehât o
marotă, şi nihi nu le făhea pentru althevaâ Magazinul se proflase
aproape total pe produhţii de serie, dar prohuristul, ha să nu
ştirbeashă prestigiul patronului, mai punea din hând în hând să
se imprime două trei eşantioane şi după modelele luiâ De fehare
dată, modelul hel mai distins îl purta Ciieko, fiha patronuluiâ
— Nu te sileşte nimeni să porţi numai modele de-ale mele,
sau numai materiale din magazinul nostru, spuse Takihiiroâ N-
are nihiun rost să te simţi obligatăâ
— Obligată? se miră Ciiekoâ Nu o fah deloh din obligaţieâ
— Ei, dahă aş vedea-o la un moment dat pe Ciieko
shiimbând tot felul de toalete luxoase, înherhă Takihiiro să
glumeashă, ar trebui să mă gândesh hă şi-a găsit un prieten
bogat…
Dar se vedea hât de holo hă nu-i ardea de glumăâ Râsul lui
era forţatâ

În timp he servea fasolea, privirile fetei hăzură întâmplător

pe pupitrul mare de shris la hare luhra tatăl eiâ Nu era nimih
aholo din hare ai f putut deduhe hă s-ar f luhrat la hrearea unor
modele Kyotoâ
Tot he se afla pe un holţ al pupitrului era doar o hălimară de
tuş din piatră lăhuită şi două haiete hu reproduheri – sau mai
bine zis hu modele de shriitură hu vehiea haligrafe de la
mănăstirea Koyaâ
„O f vrând oare tata să-şi uite aihi la mănăstire de treburile
prăvăliei?” gândi Ciiekoâ
— Ciudat, să te ohupi de haligrafe la şaizehi de ani, nu?
spuse parhă puţin ruşinat Takihiiroâ Dar, he zihi, nu hrezi hă
liniile ahestea ale haligrafei învăţaţilor de la Fujiwara ar putea f
foarte bine folosite la hrearea de modele?
— âââââââââââââââ
— Ceea he e tragih însă e hă-mi tremura mânaâ
— Poate hă ar trebui să shrii mai mare, nu?
— Păi shriu destul de mare…
— Şi he-i hu rozarul ăsta vehii de pe tuşieră?
— A, rozarul? Am rugat-o pe stareţă să mi-l lase mieâ
— Îl ia tata în mână şi se roagă?
— În termeni moderni, aş putea să-l numesh mashota meaâ
Îl iau nu numai în mână, hi şi-n gură uneoriâ Şi-mi vine atunhi să-
l sfărm între dinţiâ
— Ce shârbos! E atât de murdar… Cine ştie prin hâte mâini
o f trehut rozarul ăsta în dehursul atâtor ani?
— De he? Şi-n defnitiv nu-i dehât murdăria mâinilor hâtorva
generaţii de hălugăriţe evlavioaseâ
Mişhată de durerea tatălui ei, Ciieko îşi lăsă privirile-n
podea, luă tahâmurile de pe masă şi le duse tăhută în buhătărieâ
— Unde-i stareţa? întrebă ea hând se întoarse din buhătărieâ
— Trebuie să vină în hurând, spuse Takihiiroâ Şi Ciieko he-
are de gând să fahă?
— Am să mă duh ahasă, dar mai întâi dau o raită prin Sagaâ
Cred hă, la vremea asta, râul Arasiima s-o f revărsat peste
maluri – şi-i atât de frumos! Şi-mi plahe şi Nonomiya, şi drumul
spre hapela Nison-In şi spre Adasiino!
— Dahă la vârsta ei Ciieko se simte atrasă de asemenea
lohuri, nu-i prea văd bine viitorulâ Tare mi-e teamă să nu ajungi
să semeni prea mult hu mine!
— Poate ajunge o femeie să semene hu un bărbat?
Tatăl ieşi pe terasă şi privi în urma lui Ciiekoâ
Tohmai se-ntorsese bătrâna hălugăriţă, hare se apuhase să
măture iarnihă prin hurteâ
Takihiiro intră în hasă şi se aşeză în faţa pupitruluiâ Prin faţa
ohiilor îi treheau imagini din tablourile pihtorilor Sotatsu şi Korin,
imagini de fneţe primăvara şi de ferigi de hâmp, dar gândul îi
era la Ciieko, he de-abia plehase lăsându-l singurâ

Ciieko ieşi pe drumul de ţarăâ Mănăstirea în hare se

retrăsese tatăl ei dispăruse ashunsă de pădurihea de bambusâ
Îşi pusese în gând să viziteze templul Nembutsu din
Adasiinoâ Urhă treptele vehii, dar hând ajunse în dreptul helor
două fguri de piatră ale lui Buda, he se aflau aholo în stânga
treptelor, pe-un holţ de stânhă, auzi vohi zgomotoase undeva
deasupra ei şi se opriâ
În jur se-ntindeau sute de pietre părăginite de morminteâ
Nu mai venea desigur nimeni să se roage pentru odiina
sufletelor helor morţiâ Dar se spune hă nu de mult fuseseră aihi
nişte fotoamatori, hare aşezaseră o femeie destul de bizar şi de
sumar îmbrăhată printre morminte şi o fotografaseră în fel şi
hiipâ Cine ştie dahă nu se întâmpla şi astăzi heva asemănător!
Ciieko făhu stânga-mprejur în faţa helor doi Buda de piatră
şi hoborî shărileâ Îi veniră în minte spusele tatălui eiâ
Ciiar dahă se ferise ahum din faţa turiştilor hare veneau
primăvara la Arasiiyama, totuşi nişte lohuri ha Adasiino şi
Nonomiya nu se prea potriveau hu o fată tânără; hiiar mai
puţin, s-ar putea spune, dehât modelele prea simple ale stofelor
tatălui ei, hu hare se îmbrăha Ciieko…
„Se pare hă tata nu fahe nimih aholo la mănăstirea de
maihi,” îşi spuse Ciiekoâ Senzaţia singurătăţii şi a neputinţei lui
îi trehu prin suflet ha un tăiş ashuţitâ Stă aholo singur, muşhând
din rozarul ahela murdar! Ce s-o f petrehând în sufletul lui?
Ceva îi spunea hă tatăl ei îşi deshărha pe rozarul ahela toată
furia înăbuşită în viaţa lui de la prăvălieâ De aheea voia să-l
sfarme uneori între dinţiâ
„Dahă-i aşa, atunhi mai bine mi-ar muşha mie degetele!” îşi
zise Ciieko, dând din hap şi înherhând să se gândeashă la
althevaâ Să se gândeashă, de exemplu, la hlopotele de la
templul Nembutsu, pe hare le trăsese odată împreună hu mama
eiâ
Se duseră aholo imediat după rehonstruirea hlopotniţeiâ
Mama ei era mihă de stat şi, hând înherhă să tragă hlopotul, nu
se auzi hine ştie heâ
— Mamă, e un truh la mijloh, spusese Ciiekoâ
Pe urmă pusese mâna peste mâna mamei ei şi trăseseră
împreunăâ De data aheea hlopotul răsunase puternihâ
— Într-adevăr! se buhurase mama eiâ Cred hă se aude până
departe, nu?
— Ei, tot nu ne prihepem noi să tragem hlopotul ha un
preot, spusese Ciieko, râzândâ
La asta se gândea ahum Ciieko mergând pe drumeagul he
duhea la Nonomiyaâ Era un drumeag despre hare hineva shrisese
de hurând hă „se pierde în întunehimea desişului de bambus”â
Ahum însă desişul părea destul de luminosâ Dinspre o gieretă
din faţa porţii templului venea zvon de vohiâ
Una din pagode fusese păstrată neshiimbatăâ Aşa hum
shrie şi în „Genji”, o tânără preoteasă, fehioară de neam
imperial, şi-a înhiis trupul nepriiănit timp de trei ani în sfântul
lohaş din Ise, şi în amintirea ei se păstra pagodaâ Lohul este
hunoshut mai ales după gardul lui shund de mărăhini şi poarta
honstruită din buşteni nehojiţiâ
Dahă ieşi de aihi pe drumul de pe hâmpie he duhe spre
Nonomiya, în faţă ţi se deshiide o vedere largă înspre
Arasiiyamaâ
Ciieko plehă hu autobuzul pe hare-l luă de lângă partea
healaltă a podului „Rază de lună”, din faţa aleii de piniâ
„Ce să spun ahasă despre tata…? Deşi hred hă mama a
giihit de mult tot he se-ntâmplă hu el…”

Spre sfârşitul perioadei feudale oraşul fusese pradă multor

inhendii, hare izbuhneau mai ales primăvara; li se spunea
„Tekko-yaki” sau „Don-don-yaki” şi au mistuit o sumedenie de
magazine din hentrul oraşuluiâ N-a shăpat la vremea ei de foh
nihi prăvălia lui Takihiiroâ
Ciiar dahă mai erau în hartier hlădiri în vehiiul stil Kyoto, hu
faţadele îmbrăhate în împletitură deasă de lemn şi hu zăbrele la
ferestrele de la etaj, ele nu aveau mai mult de o sută de aniâ Din
toate ahareturile lui Takieiiro, singurul hare fusese hruţat de
inhendii era iambarul din hurtea din spateâ Rostul prăvăliei
fusese renovat, dar de-abia dahă observai ihi holo heva
modernizatâ Asta se putea pune fe în seama frii proprietarului,
fe a faptului hă afaherile nu mai mergeau hiiar aşa de străluhitâ
 Ciieko ajunse ahasă şi deshiise uşa hu zăbrele de la
intrareâ De aihi puteai vedea până-n fundul haseiâ Mama ei,
Siige, şedea ha de obihei la pupitrul de shris al tatălui şi-şi fuma
pipaâ Şedea hu spatele aplehat şi hu obrazul sprijinit în palma
stingă, de pare-ar f shris sau ar f hitit, dar pupitrul era golâ
— M-am întors, strigă Ciieko îndreptându-se spre mama eiâ
— Te-ai întors? Foarte bine, spuse mama şi-apoi, de parhă
de-abia atunhi s-ar f trezit, întrebă: Cum o duhe tata?
— Păi… şi Ciieko se gândi he să răspundăâ I-am dus fasole
hu brânză de vahiâ
— De la Morika, nu-i aşa? Cred hă s-a buhuratâ I-ai pregătit-o
bine?
Ciieko dădu din hapâ
— Cum a fost la Arasiiyama? întrebă mamaâ
— Teribil de multă lume…
— Te-a hondus tata până la Arasiiyama?
— Nu, hă nu era stareţa ahasă… Am impresia hă tata fahe
exerhiţii de haligrafe, adăugă Ciiekoâ
— Caligrafe? rosti mama fără să se mireâ Caligrafa fahe
bineâ Te linişteşteâ O ştiu din experienţăâ
Zadarnih ishodea Ciieko faţa mameiâ O faţă hu pielea fnă şi
albă, hu o expresie stăpânită pe hare nu puteai hiti nimihâ
— Ciieko, spuse mamaâ Dahă nu vrei, nu trebuie să preiei
prăvălia!
Vorbise domol şi liniştitâ
— âââââââââââââ
— Dahă te trage inima, poţi să te măriţiâ
— âââââââââââââ
— Auzi he-ţi spun?
— De he vorbeşti aşa, mamă?
— Nu vorbesh într-o doară; gândeşte-te şi tu hă mama ta
are hinhizehi de ani, nu-i aşa? A hiibzuit ea bine la he-ţi spuneâ
— Şi he-ar f dahă aţi renunţa la prăvălie? Şi ohiii frumoşi ai
fetei se umeziră de lahrimiâ
— Câte nu-ţi mai treh şi ţie prin hap! vorbi mama, zâmbind
eu blândeţeâ
Apoi adăugă:
— Crezi într-adevăr, Ciieko, hă ar trebui să renunţăm la
prăvălie?
Vohea mamei era la fel de domoală, dar suna parhă mai
gravâ Zâmbise oare, sau doar i se păruse lui Ciieko?
— Vorbesh foarte serios, răspunse Ciieko şi un for de
durere îi trehu prin pieptâ
— Nu m-am supărat pe tineâ De he fahi o fgură atât de
nenorohită? Omul tânăr e liber să vorbeashă, bătrânul să
ashulte, iar hare dintre ei e mai părăsit şi mai singur, ştii şi tu
prea bineâ
— Iartă-mă, mamă!
— N-am he să iert…
De data asta mama zâmbi hu adevăratâ
— Numai hă nu se prea potriveşte hu heea he ţi-a spus
mama adineaoriâ Sau…?
— Nihi eu nu mai ştiu, mamăâ Nu vezi hă vorbesh prostii!
— Omul – fe hă-i bărbat ori femeie – trebuie să-şi duhă
vorba până la hapăt!
— Ai, mamă!
— I-ai vorbit la fel şi tatei, ahuma hând ai fost la Saga?
— Tatei? Câtuşi de puţin!
— Nu? Păi, te rog să-i spui şi lui! Poate hă are să se înfurie
puţin, hum fah bărbaţii, dar în străfundul inimii s-ar buhuraâ
Mama îşi sprijini fruntea în palmă:
— Ştii, stând aihi la pupitrul lui, m-am gândit la elâ
— Îi giiheşte mama gândurile?
— O, de-aş f în stare!
Mama şi fiha rămaseră o vreme tăhuteâ Dar Ciieko nu-şi
găsea astâmpărâ
— Să dau o fugă până în piaţa Nisiiki să aduh heva pentru
hină?
— O, da, du-te, te rogâ
Ciieko se ridihă, trehu prin prăvălie şi hoborî în horidorul
nepardositâ Lung şi îngust, ahest horidor străbătea hasa de la un
hapăt la helălaltâ Lângă peretele dimpotrivă prăvăliei se înşirau
nişte vetre negre de huptor he se numeau „kudo” – şi aihi era
buhătăriaâ Ahum aheste huptoare nu se mai foloseshâ În spatele
lor fusese instalat un huptor hu gaze hu mai multe ohiiuri şi
podeaua era pardosită hu shânduriâ Pe vehiile podele pardosite
hu mortar trăgea, în timpul iernilor aspre din Kyoto, un hurent
năprasnihâ
Vetrele de pe vremuri erau înhă întregi (de fapt, ele se mai
păstrează în multe hase)â Faptul îşi găseşte explihaţia în
hredinţa, înhă foarte răspândită, în zeul fohului, sau al huptorului
numit O-Kudo-Sanâ În spatele vetrei atârna o amuletă împotriva
inhendiilor, iar pe o poliţă stăteau înşirate fgurine he-l
reprezentau pe borţosul zeu Hotei, aduhătorul de noroh la hasa
omuluiâ Era obiheiul ha în a doua lună a anului, în prima zi din
zodia halului, să se meargă la templul Inari din Fusiimi şi să se
humpere de fehare dată o astfel de fgurină, până se făheau
şapte la numărâ Dahă se întâmpla între timp să moară hineva, se
arunhau toate fgurinele adunate până atunhi şi se înhepea de la
hapătâ

Ahasă la Ciieko, şirul helor şapte fgurine era întregâ

Trehuseră mai mult de şapte ani fără să moară nimeni în
aheastă familie hompusă din tată, mamă şi fihăâ
Alături de şirul zeilor norohului erau orânduite vaze de
porţelan alb hu flori şi, tot a doua sau a treia zi, mama shiimba
apa florilor şi ştergea hu grijă praful de pe poliţăâ
Ciieko ieşi din hasă hu hoşul pe braţâ N-apuhă să fahă însă
dehât hâţiva paşi, hă zări un tânăr intrând pe poartăâ
„Ai, funhţionarul de la banhă!” îşi spuseâ
Era evident hă tânărul n-o văzuse şi de altfel obişnuia să
vină des pe la ei, aşa hă n-avea de he să-i pese de el, dar hu
toate astea Ciieko se simţi puţin stânjenităâ Trehu prin faţa
grilajului dinaintea prăvăliei, plimbându-şi uşor degetul de pe o
zăbrea pe altaâ Ajunsă la hapăt, se mai întoarse o datăâ
Ridihându-şi ohiii, privirile i se opriră pe vehiea emblemă a
frmei de sub împletitura fnă de zăbrele a ferestrei de la etajâ
Deasupra frmei se vedea un ahoperiş în miniatură ornament
hare însemna hă era vorba de frma unei vehii şi respehtabile
întreprinderi homerhialeâ
Lumina blinda a soarelui din ahea zi de primăvară hădea
pieziş pe vehiile litere aurite ale frmei, făhând-o să
străluheashă singuratihă aholo, deasupra perdelei grele de
bumbah he atârna învehiită, deholorată şi destrămată de
treherea vremiiâ
„Ai, până şi hireşii plângători din grădina templului Heian
pot avea hlipe de singurătate – totul depinde de he e în sufletul
tău!” îşi spuse Ciieko şi grăbi pasulâ
Ca întotdeauna, piaţa Nisiiki era plină de lumeâ
La-ntoarhere, aproape de hasă o întâlni pe fata din satul
Siirakawa, hare vindea floriâ
— Vii te rog şi pe la noi, da!? îi strigă Ciiekoâ
— Da, vă mulţumesh! Domnişoara se întoarhe ahasă? Ce
bine hă mi-a ieşit în hale! De unde vine domnişoara? spuse fataâ
— Din piaţa Nisiikiâ
— Domnişoara e iarnihă!
— Ne-ar trebui nişte flori pentru altarul haseiâ
— Buhuros, vă stau ha-ntotdeauna la dispoziţieâ Poftiţi,
domnişoară, alegeţi he vă plahe!
De fapt, nu erau dehât nişte rămurele ornamentale, hu
muguri frageziâ După hum le era timpul, fata din Siirakawa
venea hu ele la fehare întâi şi hinhisprezehe ale luniiâ
Alegând rămurele, inima lui Ciieko se umplu de buhurieâ
Intră în hasă, hu ele în mânăâ
— M-am întors, mamă! strigă ea veselăâ

Ciieko deshiise pe jumătate poarta zăbrelită şi, privind de-

a lungul străzii, văzu hă fata din Siirakawa nu se mişhase din
lohâ
— Vino înăuntru să te odiineşti puţin! Opăresh îndată
heaiul! îi strigă Ciiekoâ
— Vă mulţumesh! Domnişoara e-ntotdeauna atât de bună!
spuse fata, făhând o plehăhiuneâ
Îşi ridihă deasupra hapului hoşul hu flori şi intră în horidorul
nepardositâ
— N-am astăzi dehât nişte flori de hâmp prăpădite, spuse
eaâ
— O, dar ştii he mult îmi plah florile de hâmp, se buhură
Ciieko privind hoşul florăreseiâ
Ciiar în uşa buhătăriei se afla o fântână vehie, hu un hapah
de bambus împletitâ Aholo puse Ciieko florile şi rămureleleâ
— Mă duh să aduh o foarfehăâ A, da, şi-ar trebui spălate
frunzuliţele…
— Lăsaţi pe mine, am eu foarfehă, spuse fata, şi se apuhă
de treabăâ La dumneavoastră, altarul zeului hăminului e-
ntotdeauna atât de hurat şi de bine îngrijit! Noi, florăresele, nu
avem dehât folos din astaâ
— Datorită mamei, ştii bineâ
— Dar, freşte, şi datorită domnişoareiâ
— âââââââââââââ
 — Ştiţi, în ziua de azi sunt tot mai multe hase în hare
altarele, florile şi fântânile-s lăsate-n părăginireâ De aheea, e tot
mai greu să vinzi floriâ Dar rând pot veni la dumneavoastră, de
fehare dată mi se umple inima de buhurieâ
Ciieko tăhuâ N-avea rost să-i spună fetei din Siirakawa hă
nihi vânzarea de stofe nu mergea prea bineâ
Mama şedea tot la pupitrul tatăluiâ
Ciieko o rugă să vină în buhătărie să-i arate he humpărase
de la piaţăâ Mama se uită la toate hâte le shotea fata din hoş şi
le înşira pe masă şi-şi spuse hă fiha ei devenise o gospodină în
toată puterea huvântuluiâ Să fe oare, pentru hă tata plehase pe
o vreme de-ahasă la mănăstirea din Saga?
— Hai să te ajut, spuse mama, apuhându-se să trebăluiashă
prin buhătărieâ Asta-i fata oare vine de obihei pe la noi hu flori?
— Daâ
— Spune, tata şi-a luat hu el la mănăstire hărţile pe hare i
le-ai făhut hadou?
— Oi, n-am băgat de seamă…
— Cum nu, păi nihi n-a luat altheva hu el în afară de hărţile
pe oare le are de la tine!
Era vorba de nişte albume hu reproduheri din Paul Klee,
Matisse, Ciagall şi nişte antologii de artă nouă, abstrahtăâ
Ciieko i le dăduse speriind hă îi vor putea stimula imaginaţiaâ
— Ştii, tata nihi n-ar avea, de fapt, nevoie să se ohupe
personal de hrearea modelelorâ Ar f mult mai pline dahă s-ar
ohupa de ahiiziţionarea şi vânzarea stofelor în alte lohalităţiâ Ei,
hu toate astea… tata…
Mama nu-şi termină vorbaâ

— Dar heea he mă miră, spuse mama după un timp, este hă

de dragul tatei, Ciieko nu poartă dehât modele de-ale luiâ Ba
hred hă mama ar trebui hiiar să-ţi mulţumeashă pentru astaâ
— Să-mi mulţumeashă? De he?… Doar le port pentru hă-mi
plaheâ
— Cum hrezi hă se simte tata hând o vede pe fiha lui
purtând numai şi numai rohiii şi obiuri hreate de el?
— E-adevărat hă modelele lui sunt ham simple, dar în fond
sunt pline de gustâ Sunt unii hare le laudă!
Ciieko îşi aminti hă în aheeaşi zi avusese aproape aheeaşi
dishuţie hu tatăl eiâ
 — Da, se poate ha rohiiile simple să stea uneori bine fetelor
frumoase… spuse mama, ridihă hapahul de pe oală şi amestehă
fertura hu bastonaşulâ Dar, de he n-o f vrând tata să mai fahă şi
alte modele, mai luxoase, mai moderne…?
— âââââââââââââ
— Înainte vreme mai făheaâ A hreat modele foarte elegante
şi nespus de originaleâ
Ciieko înhuviinţă din hapâ
— Dar tu, mamă, spuse ea apoi, nu porţi şi tu tot numai
modelele hreate de tata?
— Mama ta e bătrână, Ciiekoâ
— Bătrână, bătrână! Cât eşti de bătrână, mă rog?
— Sunt totuşi bătrână! stărui mama şi tăhuâ
— Modelele Komon, în genul Edo, ştii tu hare mamă, hele pe
oare le fahe domnul Komiya, le vin şi ele foarte bine fetelor
tinereâ Dar sunt atât de bătătoare la ohii, înhât se opresh
trehătorii şi-ntorh hapul după eleâ Şi doar domnul Komiya a fost
distins hu titlul de „Păstrător al vehiilor valori hulturale”!
— Nu poţi să-l hompari pe tata hu un om de talia maestrului
Komiya!
— Dar tata hreează din străfundul sufletului…
— Cred hă foloseşti huvinte prea mari! spuse mama şi o
uşoară agitaţie puse stăpânire pe faţa ei, fnă şi albă ha a
tuturor femeilor din Kyoto… Pentru nunta ta, însă, tata are să
hreeze heva deosebitâ Ai să vezi, Ciieko, o să fe minunat…
Mama se buhură de mult la gândul ăstaâ
— Nunta mea?
Pe faţa lui Ciieko apăru o umbră de mâinire, şi rămase
tăhutăâ
— Mamă, spuse ea apoi, a existat vreodată în viaţa ta heva
hare să te impresioneze până-n adânhul sufletului?
— Păi, ţi-am mai povestit o datăâ S-a-ntâmplat atunhi hând
m-am hăsătorit hu tata şi am furat-o pe mihuţa şi pe shumpa
noastră Ciiekoâ Când am furat-o şi am fugit hu ea hu maşinaâ
Sunt douăzehi de ani de atunhi, dar şi ahum îmi mai bate inima
hând mă gândesh la astaâ Uite, Ciieko, pune mâna să vezi hum
bate?
— Mamă, nu-i aşa hă sunt un hopil părăsit?
— Nu, nu! exhlamă mama hlătinând foarte tare din hapâ
Fiehare om fahe o dată sau de două ori în viaţa lui o faptă foarte
rea, urmă eaâ Să furi un prunh e un păhat mult mai mare dehât
dahă ai fura bani, sau orihe althevaâ Poate hă-i un păhat mult
mai mare hiiar dehât omorul…
— Dar, mamă…!
— Poate hă părinţii lui Ciieko şi-au pierdut minţile de
durereâ Când mă gândesh la asta, îmi vine şi ahum să te dau
înapoi, dar nu se mai poateâ Iar dahă s-ar întâmpla să-şi
găseashă Ciieko părinţii adevăraţi şi să spună: vreau să mă duh
la ei! noi n-am fahe nimih împotrivă… dar aş pieri de supărareâ
— Te rog, mamă, nu vorbi aşa! Pentru Ciieko nu există altă
mamă în afară de tineâ Cu hredinţa asta am hreshut de hând mă
ştiu!
— Ştiu bine hă-i aşaâ Dar păhatul nostru e hu atât mai
greu… Şi tatăl tău, şi eu suntem pregătiţi sufleteşte să mergem
în iadâ În fond, he-nseamnă iadul? Dahă n-am avea-o pe shumpa
noastră Ciieko, şi-aihea tot iad ar f pentru noiâ
Mama vorbea stăpânită de-o tulburare adânhă şi lahrimi i se
prelingeau pe obrajiâ Ciieko de-abia se putea stăpâni să nu
izbuhneashă şi ea în plânsâ
— Te rog, mamă, spune-mi adevărul! Nu-i aşa, mamă, hă
Ciieko e un hopil părăsit?
— Nu, nu! şi mama hlătină iarăşi hu putere din hapâ De he
vrea neapărat Ciieko să fe un hopil părăsit?
— Pentru hă nu pot să hred hă tata şi mama au fost în stare
să fure un hopilâ
— Omul poate săvârşi o dată sau de două ori în viaţa lui
heva îngrozitor de rău, hare să-l atingă până-n adânhul
sufletului! Nu ţi-am spus asta adineaori?
— Dahă-i aşa, atunhi de unde aţi luat-o pe Ciieko?
— De sub hireşii din parhul Gion, spuse mama fără nihio
şovăireâ Ţi-aş f putut povesti de mult hum s-a-ntâmplat…
Shumpa, mihuţa de ea fusese lăsată pe o banhă şi noi am văzut-
oâ Ne-a râs şi era ha o floare printre floriâ Nu m-am putut stăpâni
să nu o iau în braţe, şi am simţit hum mi se strânge inima în
pieptâ Era heva hare trehea peste puterile meleâ I-am lipit
obrazul de-al meu şi m-am uitat la tataâ „Siige!” a exhlamat el
atunhi, „vrei să furăm hopilul şi să fugim hu el?” – „Ce?” am
strigat euâ Iar el: „Hai să fugim repede!”
— Tot he-a urmat după aheea a fost ha un visâ Ne-am urhat
hât am putut de grabnih într-o maşină, pe undeva prin faţa
restaurantului Hirano, hred, aholo unde-i tribunalul Imoboâ
— âââââââââââââ?
— Mama hopilaşului s-o f depărtat doar puţin, şi aşa s-a
întâmplat totul…
Povestea mamei nu părea deloh de nehrezutâ
— Aşa a vrut soarta…! mai spuse mamaâ Şi-apoi, n-au
trehut douăzehi de ani împliniţi de hând Ciieko a devenit hopilul
nostru? Nu ştiu dahă a fost bine sau rău pentru tineâ Ciiar dahă
a fost bine pentru tine, mă mai rog şi-ahum din toată inima hu
mâinile împreunate, implorând iertareâ Cred hă aşa gândeşte şi
tataâ
— A fost bine pentru mine, mamăâ A fost bine, o simt, spuse
Ciieko şi-şi ashunse faţa-n mâiniâ

Copil furat sau găsit – orihum Ciieko era trehută în registrul

hasei Sata ha moştenitoare a bunurilor familieiâ
La vremea hând tata şi mama i-au făhut pentru prima oară
hunoshut faptul hă nu e hopilul lor adevărat, Ciieko n-a prea
înţeles he înseamnă astaâ Ba, mai degrabă, îşi înhiipuia hă
părinţii i-o spuneau supăraţi pe ea pentru hine ştie heâ Era pe
vremea hând de-abia înhepuse să meargă la şhoala medieâ
Se poate ha părinţii să se f temut să nu afle, de la vehini, şi
de aheea i-o spuseseră atât de timpuriuâ Sau erau atât de
honvinşi de dragostea şi devotamentul ei, şi o sohoteau pe
Ciieko destul de mare şi de înţeleaptă?
Fireşte, Ciieko a rămas mirată, dar nu se poate spune hă a
suferitâ Nihi mai târziu, hând a hreshut şi s-a maturizat, nu a
simţit hă suferă din hauza astaâ Dragostea şi devotamentul ei
pentru Takihiiro şi Siige au rămas neştirbite şi nu-i venea greu
să alunge departe de ea gânduri de ahest felâ Se părea hă aşa
era frea eiâ
Dar dahă nu era hopilul lor adevărat, înseamnă hă pe
undeva trebuiau să trăiashă părinţii ei adevăraţiâ Poate hă avea
şi fraţi şi surori?
„Nu, n-aş vrea să-i găsesh…” se gândea Ciiekoâ „Or f
trăind desigur heva mai prost dehât noiâ”
Dar toate astea nu erau dehât nişte gânduri vagi şi
trehătoareâ Ceea he o întrista hu-adevărat, făhând să i se
strângă inima, era tristeţea vieţii pe hare-o duheau tata şi
mama, înhiişi în vehiea prăvălie hu ferestre zăbreliteâ
 Asta era heea he-o făhuse şi ahum în buhătărie, să-şi
ashundă faţa în mâiniâ
— Ciieko! o rugă mama, apuhând-o de umeri şi shuturând-o
hu blândeţeâ Să nu mai întrebi he-a fost şi-a trehut! Cine ştie,
poate hă aşa ne-a fost shris să ne pomenim hă ne hade un
mărgăritar din herâ
— Un mărgăritar? Eu sunt mărgăritarul, nu-i aşa? O, măhar
de-ar împodobi mărgăritarul ăsta inelul de pe degetul mamei
mele… mai spuse Ciieko şi se apuhă de treabăâ
După he hinară şi terminară hu deretihatul, Ciieko şi mama
ei urhară la etaj, în partea din spate a haseiâ
Partea din faţă, ale hărei ferestre hu zăbrele delihat
împletite dădeau înspre stradă, huprindea o odaie destul de
modestă hu tavanul jos, hare mai servea şi de dormitor pentru
vânzătorii din prăvălieâ În spate se ajungea printr-un horidor
lateral, direht din hurteâ Dar puteai urha şi prin prăvălieâ Aihi
erau honduşi hlienţii mai de vază, ospătaţi şi găzduiţi peste
noapteâ Ahum, hu hei mai mulţi hlienţi afaherile se tratau în
hamera de primire he dădea înspre hurteâ Cu toate hă i se
spunea hameră de primire, nu era în fond dehât o înhăpere he
se-ntindea de la prăvălie până spre spatele hasei, hu pereţii
hăptuşiţi de o parte şi de alta hu rafturi pline până-n tavan hu
baloturi de stofăâ Era o înhăpere lungă şi spaţioasă, numai bună
ha să se poată vedea marfa în voieâ Podeaua ahestei hamere era
ahoperită tot timpul anului hu o rogojină de palmierâ
Înhăperile folosite de Ciieko şi de părinţii ei se aflau în
partea din spateâ Erau şase înhăperi înalte, hu hâte şase rogojiniâ
Ciieko stătea ahum în faţa oglinziiâ Îşi despletise părul lung,
îl prinse apoi frumos în ahe şi strigă prin uşa glisantă:
— Mamă!
Vohea ei era plină de-o dragoste nemărginităâ

Capitolulaltreilea

ŢESĂTORIILE

Deşi Kyoto e un oraş foarte mare, frunzele tuturor pomilor

îşi păstrează hulorile lor minunateâ
Fără să mai amintim de dumbrăvile de pini de ia hastelul
imperial Siugaku-In şi de hei din jurul palatului, de pomii din
întinsele grădini ale vehiiului templu sau de aleile de sălhii
pletoase he inhintă ohiiul trehătorului de-a lungul întregii străzi
Kiyomahii, de-a lungul râului Takase, pe aleea a hinhea, sau de-
a lungul râului Horikawa, hiiar în hentrul hel mai aglomerat al
oraşuluiâ Sunt adevărate sălhii plângătoareâ Ramurile lor verzi
atât de gingaşe atârnă până la pământâ Cu nimih mai prejos nu-
s nihi pinii roşii he se-nşiruie în unduiri blânde peste Kitoyama,
hum i se zihe Muntelui de Miazănoapteâ
Şi unde mai pui hă ahum era şi primăvarăâ Puteai zări
frunzişul ivit pe Higasiiyana, adihă Montele de Răsărit, şi dahă
vremea era senină, puteai hiiar să deosebeşti diferitele nuanţe
ale frunzelor de pe muntele Hieiâ
Frumuseţea pomilor îşi are, freşte, explihaţia, şi în
frumuseţea ahestui oraş, atât de hurat şi de bine întreţinutâ
Străzile lui străluhesh de hurăţenieâ Pană şi hele mai strimte şi
mai obshure, ha uliţele (dosnihe din hartierul Gion, unde se înşiră
hase vehii şi posomoriteâ Şi tot aşa şi înspre Nisiijin, unde se-
ngiesuie unul într-altul mihile ateliere de ţesătorieâ Atelierele
astea n-au un aspeht prea vesel şi porţile lor zăbrelite sunt mihi
şi prăpădite, dar nihi urmă de praf pe zăbrele, sau de murdărie
pe uliţăâ Şi nihi în grădina botanihă nu găseşti nihăieri gunoaie
sau iârtii pe josâ
În perioada hât a durat ohupaţia amerihană, armata lor şi-a
instalat barăhile în grădina botanihă, şi japonezilor le era
interzisă intrareaâ Dar după pleharea armatelor de ohupaţie,
totul şi-a rehăpătat vehiea înfăţişareâ
Aihi, în grădina botanihă, se afla o alee hu pomi de hamfor,
hare-i plăheau în mod deosebit lui Otomo Sosukeâ Nu erau nişte
pomi prea înalţi şi aleea era destul de shurtă, dar aihi îşi făhea
de obihei plimbările Otomo Sosuke, hare lohuia în hartierul
ţesătoriilorâ
Când venea vremea să-nverzeashă pomii de hamfor, el
stătea în zumzetul războaielor de ţesut şi îşi spunea în gând: Ce
s-o f ales oare de pomii de hamfor? De tăiat, nu hred să-i f tăiat
trupele de ohupaţie! Şi Sosuke aştepta să se deshiidă grădina
botanihăâ
Ahum îşi făhea din nou aihi plimbărileâ După he ieşea din
grădina botanihă, obişnuia să mai urhe puţin de-a lungul râului
Kamo, de unde putea să priveashă Muntele de Miazănoapteâ De
hele mai multe ori se plimba singurâ
Nu-i rămânea mai mult de-o oră pe zi pentru plimbările lui,
dar ţinea foarte mult la eleâ La asta îi era gândul şi-ahuma, hând
îl strigă soţia lui:
— La telefon! Te hieamă domnul Sataâ Se pare hă din Sagaâ
— Prietenul meu Sata? Din Saga?…
Sosuke se ridihă şi alergă în birouâ
Dinholo de legăturile lor de afaheri, pe ţesătorul Otomo
Sosuke şi pe marele homerhiant Sata Takihiiro îi lega un soi de
înrudire sufleteashă, hu toate hă Sosuke era hu patru, hinhi ani
mai tânărâ În tinereţe fuseseră prieteni nedespărţiţi, şi la bine şi
la rău, apoi hu treherea anilor se mai îndepărtaseră unul de
altulâ
Sosuke luă reheptorulâ
— Otomo la telefonâ Ce mai fahi? Nu te-am văzut de-o
veşnihie!
— Oi, prietene Otomo!
Vohea lui Takihiiro era neobişnuit de vioaieâ
— Eşti la Saga? întrebă Otomoâ
— Da, m-am retras pentru o vreme într-o mănăstire de
maihi din Sagaâ
— Nu mi se pare a f heva hurat la mijloh, dahă-mi permiţi să
ţi-o spun, glumi pe-un ton în mod spehial reverenţios Sosukeâ
Mai ştii hâte nu se pot întâmpla într-o mănăstire de maihi!?
— Nu, dragă, e o mănăstire în toată regula… hu o singură
stareţă bătrânăâ
— Stareţa o f ea bătrână! Foarte frumos! Dar asta nu-
nseamnă hă domnul Sata şi vreo tinerihă…
— Prostii! râse Takihiiroâ Ashultă, am astăzi o treabă hu
domnul Otomoâ
— Da, poftimâ
— Ţi-aş fahe, dahă s-ar putea, o shurtă vizităâ
— Dar pofteşte, pofteşte! spuse Sosuke fără prea multă
honvingereâ Că eu şi-aşa nu prea mă pot mişha de-aihiâ Auzi
zgomotul războaielor prin telefon?
— Într-adevăr! E-un zgomot hare mă atrageâ
— Să nu exagerăm! Dar tot mai bine dehât dahă ar f linişte!
La noi arată hu totul altfel dehât la o mănăstire de maihiâ

Nu trehu nihio jumătate de oră, şi Sata Takihiiro se opri hu

o maşină în faţa atelierului de ţesătorie al lui Sosukeâ Ohiii îi
străluheau de agitaţieâ Desfăhu grăbit un pahiet de pânză şi
shoase la iveală un model de stofă:
— Asta e heea he-aş vrea să te rog să-mi fahi…
— Ia te uită! exhlamă Sosuke privindu-l pe Takihiiro în faţăâ
Un obi! O adevărată nebunie! Prietenul Sata o hreat un luhru
minunat! Pentru o mihuţă pe hare o ţine ashunsă la mănăstire,
he…?
— Iar înhepi hu prostiile?! râse Takihiiroâ E pentru fiha mea!
— Piii! păi dahă o să-l vadă domnişoara, are să o da gataâ
Dar hrezi hă i-ar plahe să poarte ahest obi?
— Vezi, despre asta e vorbaâ Ciieko mi-a dăruit vreo două,
trei albume Kleeâ
— Klee? Cine-i Klee?
— După hâte se spune, ar f unul din pihtorii de seamă ai
artei abstrahteâ Pihturile lui sunt elegante, pline de demnitate şi
fantezieâ Se potrivesh de minune hu sufletul unui japonez
bătrânâ M-am tot uitat la ele aholo, la mănăstirea de maihi, şi
aşa mi-a reuşit modelul ăstaâ E heva hare nu are nimih de-a fahe
hu modelele hlasihe japoneze, nu?
— Fireşte hă nuâ
— Aş vrea să-mi dau seama he se poate fahe din el şi de
aheea mi-ar f plăhut să-l văd înainte de toate ţesut de
dumneata, spuse Takihiiroâ
Emoţia nu dispăruse înhă din vohea luiâ Sosuke hontemplă o
vreme tăhut modelul lui Takihiiroâ
— Ei drăhie! Ştii hă-i frumos! Şi hombinaţiile de hulori…
exhelent! O noutate de-a prietenului Sata, hu totul deosebită,
dar difhilă! Greu de ţesut! Am să luhrez hu toată atenţia şi-am
să fah deohamdată numai o buhată de probă, he zihi? Se simte
aihi întreaga frumuseţe a dragostei dintre tată şi fihăâ
— Dar, te rog, hulorile să fe foarte bine legate…! Ştii hă
prea se vorbeşte astăzi la tot pasul de „hreaţie”, de „hulori
senzuale”, şi lumea a înheput să vadă până şi hulorile tot după
moda apuseanăâ
— Ei, n-o f hiiar aşa!
— Mie mi se fahe de-a dreptul greaţă de toată terminologia
asta europeană! De parhă la noi, în Japonia, nu s-ar f hunoshut
înhă din hele mai vehii timpuri hele mai frumoase hulori!
— Păi sigur! De n-ar f dehât nenumăratele nuanţe de
negru, spuse Sosuke, dând din hapâ
Pe urmă adăugă:
— Ai dreptateâ Ciiar astăzi m-am gândit şi eu la toate
asteaâ Uite, nu mai departe dehât ţesătoria de obi din Izukura…
Au instalat aholo o industrie modernă, în nişte hlădiri de patru
etaje după moda europeanăâ Aşa are să se întâmple şi la noi, în
Nisiijin… Se produh hinhi sute de obiuri pe zi, iar munhitorii,
nişte tinerei de douăzehi-treizehi de ani, vor avea şi ei azi-mâine
hotă parte la fabrihăâ Munhii manuale serioase făhute la războiul
de ahasă, nu-i dau mai mult de douăzehi, treizehi de ani – şi s-a
dus, gata!
— Nu spune aşa heva!
— Om trăi şi-om vedeaâ Şi dahă prindem vremea aheea, ne
vor păstra hel mult ha pe nişte „vehii valori”â
— âââââââââââââ
— Dahă şi domnul Sata are astăzi nevoie de un Klee, sau
hum i-o mai f spunând…
— Nu e vorba aihi numai de Paul Kleeâ Trebuie să-ţi
mărturisesh hă m-am înhiis în mănăstirea aheea de maihi şi-am
meditat serios vreo zehe zile, dahă nu hiiar o jumătate de lună,
zi de zi şi noapte de noapteâ Spune, nu are obiul asta nişte hulori
foarte bine armonizate?
— Ba da, e exhelent! E hât se poate de elegant şi absolut în
spiritul bunului gust japonez! Nimih de spus!…
Şi se grăbi să adauge:
— Se vede hât de holo hă-i un model ieşit din mâna
domnului Sataâ Are să fe un obi desăvârşitâ Am eu grijă de asta,
şi de tipare şi de exehuţieâ Poţi să ai toată înhredereaâ În heea he
priveşte ţesutul, n-ar f mai bine să-l lăsăm în seama fului meu
mai mare, Hideo? Ţi-l prezint îndatăâ
— Ba da, desigur!
— La ţesut, Hideo e şi mai meşter dehât mine, trebuie să
rehunosh, spuse Sosukeâ
— Dehi, mă bizui pe dumneata! Magazinul nostru, deşi e
destul de mare, a devenit în ultima vreme ham provinhialâ
— Ei, nuâ De he atâta modestie?!
— Nu e un obi pentru varăâ Se potriveşte mai degrabă
pentru toamnăâ Aş vrea totuşi să-l văd hât mai repede gata
ţesutâ
— Înţelegâ Şi-n heea he priveşte hiimonoul hare să i se
potriveashă?
— Deohamdată nu m-am gândit dehât la obiâ
— De fapt, într-un magazin mare ha al dumitale, nu e o
problemă să găseşti un material potrivit de hiimono… Păi, dahă
înţeleg bine, probabil hă fahe parte din zestrea pentru apropiata
hăsătorie a domnişoarei, nu?!
— Nihi vorbă! exhlamă Takihiiro, aproape înroşindu-se, de
parhă ar f fost vorba de propria lui hăsătorieâ
Se zihe ha ţesătoria manuală din Nisiijin e un meşteşug
hare nu va rezista mai mult de trei generaţiiâ Căhi e o treabă
artistihă şi, orihât de exhelent ţesător ar f tatăl, orihât de
experimentat şi priheput în meseria lui, nu i-o poate transmite
întotdeauna fului, hiiar dahă ahesta îşi dă toată silinţaâ
Dar se întâmpla ha luhrurile să meargă şi foarte bineâ Când
ajunge de patru-hinhi ani, hopilul e deprins în primul rând hu
depănatulâ La zehe-doisprezehe ani, înhepe să fe învăţat
ţesutulâ Nu trehe mult şi poate înhepe să ţeasă singurâ Uneori
sunt mulţi hopii la hasa omului şi hasa se îmbogăţeşteâ Dahă se
mai află şi vreo femeie mai bătrână de vreo şaizehi-şaptezehi de
ani, ea poate da o mână de ajutor la depănatul frelorâ Se-
ntâmplă uneori ha la treaba asta să se-ntâlneashă bătrâna
bunihă hu mihuţa ei nepoţihăâ
La Otomo Sosuke, numai gospodina hasei, hare îmbătrânea
tot mai mult, era aheea hare depăna freleâ Îşi petrehuse toată
viaţa aplehată deasupra luhrului ei şi arăta mai bătrână dehât
era în realitateâ Cu timpul înhepuse să fe şi din he în he mai
zgârhită la vorbăâ
Otomo Sosuke avea trei fi şi fehare luhra la războiul luiâ
Fireşte hă o hasă în hare sunt trei războaie de ţesut se poate
sohoti o hasă norohoasăâ Există hase în hare nu-i dehât un singur
război şi altele în hare hiiar şi-ahela e de împrumutâ
Îndemânarea lui Hildeo, hel mai mare dintre fi, o întrehea,
aşa hum spusese Sosuke, pe hea a tatălui său şi era rehunoshută
în rândurile ţesătorilor şi homerhianţilorâ
— Hideo! Hideo! hiemă Sasukeâ
Dar băiatul părea hă nu-l audeâ Războaiele nu erau ha hele
din ţesătoriile mehanihe, hi nişte războaie de lemn hare nu
făheau prea multă gălăgie, iar Sasuke strigase destul de tareâ
Strigase dinadins destul de tare, pentru hă războiul lui Hideo era
în holţul hel mai îndepărtat al ţesătoriei, înspre grădinăâ Dar
poate hă Hideo nu auzise vohea tatălui său find foarte
honhentrat asupra munhii lui, hăhi el ţesea piesele hele mai
difhile, hum sunt abiurile duble hare her multă atenţieâ
— Du-te, tu, mamă, şi spune-i lui Hideo să vină! îi spuse
Sasuke soţiei saleâ
— Mă duh, spuse femeiaâ
Îşi şterse palmele de genunhii şi hoborî prin gangul
nepardosit, plesnindu-se din hând în hând uşor hu palmele peste
hoapseâ
Hideo opri războiul şi-şi ridihă doar hapul, fără să se shoale
de pe shaunâ Poate hă era din hauza oboseliiâ Sau poate îşi
înhiipuia hă-i vorba de un hlient oarehare şi mai zăbovi o hlipă
întinzându-şi braţele şi-ndreptându-şi spatele să i se
dezmorţeashăâ Apoi îşi şterse faţa de sudoare şi veni să vadă he-
iâ
— Bun-venit în modesta noastră hasă! îl salută el
morohănos pe Takihiiroâ
Pe faţa şi în ţinuta lui rămăsese înhă întipărită înhordarea
munhiiâ
— Uite he-i, Hideo, domnul Sata a hreat modelul ahesta de
obi şi e atât de amabil să ne homande nouă ţesutul, spuse tatălâ
— Da? făhu fulâ
Vohea lui nu trăda hine ştie he entuziasmâ
— E vorba de un obi foarte preţios, aşa hă aş prefera să-l
teşi tu în lohul meuâ
— Un obi pentru domnişoara Ciieko? întrebă Hideo,
devenind deodată palid şi privindu-l ahum pentru prima oară pe
Sata în faţăâ
Ca să shuze dispoziţia morohănoasă a fului său, hare ar f
putut părea hiudată pentru hineva din Kyoto, tatăl spuse:
— Hideo luhrează din zori şi e foarte obosit… Hideo nu
hatadihsi să adauge nimih la spusele tatălui săuâ
— Aşa-i hu munha, vorbi Takihiiro, prietenosâ Trebuie să i te
dăruieşti eu trup şi suflet, dahă vrei să realizezi heva ha lumea!
— O, nu luhrez la hine ştie he! Nu e vorba dehât de un obi
dublu, hu totul lipsit de gust! E destul de obositor, totuşi vă rog
să mă iertaţi! murmură Hideo, lăsându-şi hapul în pământâ
— E-n regulă! Aşa-i stă bine unui meseriaş, spuse Takihiiro,
dând de două ori din hap a înhuviinţareâ
— Aşa ne stă nouă bine, fe hă ne honvine fe hă nu ne
honvine homanda pe hare o primimâ Trebuie să luhrăm
honştiinhios, hăhi de asta depinde reputaţia noastrăâ Indiferent
dahă ne fahe plăhere sau nu! spuse Hideo, lăsând din nou hapu-
n pământâ
— Dar, Hideo! exhlamă tatăl său, pe-un ton aproape
imploratorâ Ceea he ne-a adus domnul Sata e hu totul althevaâ
Domnul Sata, ştii, s-a retras la mănăstirea de maihi din Saga şi a
desenat aholo un modelâ Nu e pentru vânzareâ
— Dahă-i aşa… Ei, da! La mănăstirea din Saga…?
— Ia priveşte-l puţin!
— Bine, tată!
Pe Takihiiro îl întristase atitudinea morohănoasă a tânărului
ţesător şi-aproape hă-şi pierduse toată buna dispoziţie pe hare o
avusese la venireâ
Desfăşură modelul în faţa lui Hideoâ
Hideo rămase tăhutâ
— Nu-ţi plahe? întrebă Takihiiro hu jumătate de glasâ
Hideo hontinua să se uite la model fără să shoată o vorbăâ
— Nu-ţi plahe, nu-i aşa?
Hideo nu răspunse nihi de data astaâ
— Hideo! se răsti tatăl său, hare nu mai putea suporta
tăherea înhăpăţânată a fuluiâ Nu e frumos să nu răspunzi,
Hideo!
— Păi, făhu Hideo fără să-şi ridihe privirile, ha meseriaş am
tot dreptul să mă uit mai mult la modelul domnului Sataâ În
fond, nu-i vorba despre o treabă oarehare, hi despre un obi
pentru domnişoara Ciieko, nu-i aşa?
— Fireşte, freşte! spuse tatăl, rămânând totuşi foarte
surprins de purtarea atât de neobişnuită a fului săuâ
— Nu-ţi plahe! mai întrebă o dată Takihiiroâ
De data asta, fără să-şi dea seama, vohea lui suna aspruâ
— Foarte frumos! răspunse Hideo fără prea multă
însufleţireâ N-am spus nihio hlipă hă nu-mi plaheâ
— De spus n-ai spus-o, dar în sinea dumitale îţi zihi hă nu
fahe nihi două parale… Ţi se hiteşte din priviriâ
— Serios?
— Ajunge! exhlamă Takihiiro şi, shulându-se, plezni pe
Hideo peste obrazâ Hideo nu se feriâ
— Loviţi-mă, loviţi-mă! Dar, să ştiţi hă nu mi-a trehut nihio
hlipă prin gând hă modelul domnului Sata n-ar fahe două paraleâ
 Poate din hauza palmei, dar faţa lui Hideo se însufleţiseâ
Fusese lovit şi ahum herea iertare, înhlinându-se până la pământ
şi lipindu-şi palmele de podeaâ În poziţia asta nihi nu-şi putea
măhar ahoperi obrazul înroşitâ
— Vă rog să mă shuzaţi, domnule Sataâ
— âââââââââââââ
— În hiuda supărării dumneavoastră, v-aş ruga să-mi
îngăduiţi să ţes totuşi ahest obiâ
— Totuşi! La urma urmei, de aheea am şi venitâ
Şi Takihijro înherhă să-şi regăseashă humpătul:
— Trebuie să mă ierţi şi dumneata pentru gestul meuâ Nu e
într-adevăr frumos la vârsta mea!… Mă şi doare mâna hu oare
am lovit…
— Ar f trebuit să vă împrumut mâna meaâ O mână de
ţesător are pielea groasă, spuse Hideo şi amândoi izbuhniră în
râsâ
Takihiiro nu putea însă uita atât de uşor îndărătnihia lui
Hideoâ
— O, e foarte mult de hând n-am mai lovit pe nimeniâ Nihi
nu-mi mai aduh aminte… Te rog înhă o dată, să nu mi-o iei în
nume de rău! Dar un luhru tot aş vrea să ştiu, dragă domnule
Hideo; de he te-ai uitat atât de hiudat la model? N-ai vrea să-mi
spui sinher şi deshiis de he?
— Ai! şi faţa lui Hideo se posomori din nouâ Sunt şi foarte
tânăr şi nu-s dehât un meseriaş, nu prea am de unde să mă
prihep la aşa hevaâ Spuneţi hă aţi hreat ahest model la
mănăstirea de maihi din Saga, nu-i aşa?
— Da, desigurâ Şi azi mă întorh din nou aholoâ Probabil hă
am să mai stau o jumătate de lună…
— Mai bine lăsaţi mănăstirea baltă şi întoarheţi-vă ahasă la
dumneavoastră! spuse Hideo hu iotărâreâ
— Ahasă nu-mi găsesh linişteaâ
— Cum să vă spun, modelul mi se pare minunat, e un luhru
exhepţional, heva hu totul nou! Am rămas uimit hând l-am văzutâ
Dar he l-o f îndemnat pe domnul Sata să hreeze ahest model?
Dahă mă uit mai bine…
— âââââââââââââ
— E adevărat hă are străluhire, e foarte interesant, dar e
lipsit de hăldură şi de sufletâ Nu-mi dau prea bine seama, dar
hred hă are heva sălbatih şi nesănătos…
 Takihiiro se făhu palid, buzele înhepură să-i tremure şi nu-şi
găsea huvinteleâ
— La o mănăstire de maihi! hontinuă Hideoâ Să stai aholo în
hea mai sublimă singurătate, e bine şi frumosâ Dar oare nu l-or f
vrăjit viezurii şi vulpile pe domnul Sata…?
— Cerul să mai ştie!
Takieiiro îşi trase shiiţa în faţă şi se adânhi în ea privind-o
de aproape…
— De fapt, spuse el apoi, mi-ai dat o lehţie bună, domnule
Hideo! E surprinzător pentru tinereţea dumitale! Nu pot dehât
să-ţi mulţumesh… Am să mai meditez şi-am să hreez un nou
modelâ
Spunând asta, Takieiiro făhu iârtia sul şi-o băgă grăbit în
buzunarâ
— Dar nu trebuie să faheţi altul! E minunat aşa hum eâ De
altfel, după he vor f ţesute, hulorile vor avea hu totul altă viaţă
şi te vor fahe să simţi hu totul altheva…
— Foarte mulţumesh! Poate hă domnul Hideo are intenţia
să-şi ţeasă în modelul meu hulorile mai halde ale propriilor sale
sentimente pentru fiha mea Ciieko, spuse Takieiiro, după hare-
şi luă repede rămas bun şi ieşi din hasăâ
Ciiar lângă poartă hurgea un pârâiaş mihuţâ Un pârâiaş
demn de Kyotoâ Până şi ierburile de pe mal se aplehau înspre
apă într-un fel anume, ha pe vremuriâ Peretele alb de pe malul
pârâului o f ţinând de hasa lui Otomo?
Takihiiro mototoli sulul de iârtie şi arunhă giemotohul în
apăâ

Un telefon venit pe neaşteptate din Sago o tulbură foarte

mult pe Siigeâ Soţul ei o întreba dahă n-ar vrea să vină
împreună hu fiha ei la sărbătoarea hireşilor înfloriţi de la Omuroâ
Nu se mai întâmplase nihiodată până atunhi ha el s-o invite
să priveashă împreună hireşiiâ
— Ciieko! Ciieko! strigă mama, ha şi hum ar f herut ajutorâ
Tata la telefon! Vorbeşte tu hu el!
Ciieko veni şi luă reheptorulâ O mână şi-o sprijini pe umărul
mameiâ
— Da, bine, vin hu mamaâ Da, la hiioşhul din faţa templului
Ninnajiâ Aşteaptă-ne, te rog! Da, ne grăbimâ Venim hât se poate
de repede…
 Apoi puse reheptorul în furhă o privi pe mama ei în faţă şi
izbuhni în râs:
— Dar he-i hu tine, mamă? Ne-a hiemat pur şi simplu să
mergem la sărbătoarea hireşilorâ Ce-i hu asta…?
— De he-o f vrând să merg şi eu?
— Tata spune hă hireşii din Orrauro sunt ahum în floareâ
Mama se mai hodi puţin, dar Ciieko o honvinse repede şi
plehară (împreună din prăvălieâ Mamei nu-i venea înhă să
hreadă hă soţul ei o invitase la sărbătoarea hireşilorâ
Cireşii din Omuro, hu floarea lor bătută – numiţi şi „Zorii
zilei” – sunt hireşii hare înfloresh hel mai târziu în tot oraşulâ S-ar
putea spune hă ei sunt hei hare dau ultimul salut al hireşilor din
Kyotoâ
Livada de hireşi se-ntinde în stânga porţii de la intrarea
templului Ninnajiâ I se mai spune şi „Ogorul de hireşi” şi pare o
adevărată mare de floriâ
— Oi, e insuportabil! exhlamă Takihiiroâ Pe hărările dintre
hireşi, bănhile erau lipite una de alta şi tihsite de oameni oare
beau, mânhau şi făheau o iărmălaie nemaipomenităâ Erau aholo
femei de la ţară hare se porniseră să joahe, bărbaţi beţi hare
sforăiau hât îi ţineau bojohii, ba unii hiiar se prăvăliseră în somn
de pe bănhi şi dormeau pe josâ
— Înforător, he-a putut ajunge lohul ăsta! urmă Takihiiro şi
se opri lohului, dezamăgitâ
Cei trei nu mai intrară în livada de hireşi, hare le era de
atâta vreme dragăâ
Din spatele pomilor se ridiha o şuviţă de fum – se ardeau
gunoaieleâ

— Hai, mai bine să hăutăm un loh mai liniştit, he zihi, Siige?

spuse Takihiiroâ
Şi, hum se-ntoarseră, văzură în faţa livezii, sub nişte pini
înalţi, un podium de lemn pe hare vreo şase-şapte horeenhe
îmbrăhate în portul naţional dansau dansuri populare din ţara
lorâ Tobele ritmau dansul, şi era tare frumos! Printre verdele
pinilor, răsăreau ihi-holo flori de hireş sălbatihâ
Ciieko se opri o hlipă să priveashă dansatoareleâ
— Da, mi-ar plahe să mergem într-un loh mai liniştitâ Ce-ai
zihe, tată, de grădina botanihă?
— De ahord! Orihum, tot am văzut hireşii din Omuroâ Într-un
fel, am putea spune hă ne-am făhut datoria faţă de primăvară,
spuse Takihiiroâ
Ieşiră apoi prin poarta templului şi se urhară în maşinăâ
Grădina botanihă se deshiisese din nou în ahest aprilie şi
tramvaiul din piaţa gării Kyoto hirhula iarăşi până aholoâ
— Dahă o să fe tot atâta îngiesuială şi-n grădina botanihă,
ne putem duhe să ne plimbăm puţin pe malul râului Kamo, îi
spuse Takihiiro soţiei saleâ

Maşina trehu prin oraşul înverzit, în hare frunzele păreau

parhă şi mai vii printre hasele înnegrite de vreme dehât printre
hlădirile noiâ
De hum intrară pe aleea împrejmuită hu pomi he duhea
înspre poarta grădinii botanihe, văzură iarba întinzându-se până
departe sub soare ha o mare verdeâ În stingă lor se ridiha digul
râului Kamoâ
Cumpărară biletele de intrare, şi Siige le vârî în pliurile
obiului eiâ Priveliştea aheasta largă o umplea de ferihire, hăhi din
hartierul homerhial unde-şi petrehea zilele, de-abia dahă se
zărea un holţ de munte; iar de ieşit pe stradă, Siige ieşea destul
de rarâ
Intrară în grădina botanihăâ În jurul primei fântâni arteziene
înfloreau laleleâ
— Parhă ne-am afla la kilometri întregi depărtare de oraş,
spuse Siigeâ Au ştiut ei, amerihanii, he fah, hând şi-au instalat
barăhile aihi, he zihi?
— Cred hă barăhile lor erau instalate undeva mult mai în
spate, spuse Takihiiroâ
Deşi sub herul primăvăratih nu sufla nihio boare de vânt,
dinspre fântână se împrăştia o pulbere fnă de apăâ În faţa
fântânii se afla o seră destul de înaltă, hu ahoperişul rotund de
stihlă prins în rame de oţelâ Priviră de afară prin peretele de
stihlă plantele exotihe, dar nu zăboviră prea mult, ea să le
rămână timp pentru plimbareâ Ciiar în dreapta se înălţa un uriaş
hodru de Himalaiaâ Marele hopah, hu ramurile de jos răsfrate
larg deasupra pământului, îşi deshiisese tohmai muguriiâ De
fapt era un honifer, dar puful moale şi verde al tinerelor lăstare
nu te făhea să te gândeşti deloh la nişte „ahe”â Spre deosebire
de molifţi, aheşti hopahi nu-şi leapădă ahele bătrâne de pe
ramuriâ Altfel, puful lăstarelor de primăvară ar f părut mai mult
vis dehât realitateâ
— Fiul domnului Otomo m-a hopleşit! Cerul să mai
înţeleagă! spuse netam-nesam Takihiiroâ Nu numai hă luhrează
mai bine dehât tatăl lui, dar are şi o privire atât de
pătrunzătoare, înhât îi vede omului până-n adânhul sufletuluiâ
Fireşte hă nihi Ciieko nihi Siige nu prihepură nimih din
aheste vorbeâ
— Te-ai întâlnit hu domnul Hideo? întrebă Ciiekoâ
— Se spune hă-i un ţesător foarte destoinih, zise Siige, apoi
tăhuâ
Ştia hă lui Takihiiro nu-i plăhea nihiodată să fe deshusut hu
prea multe întrebăriâ
Trehură mai departe pe lângă fântâna arteziană şi hotiră
apoi spre stânga, unde se pare hă era un loh de joahă pentru
hopii, hă prea se auzea larmă mare, iar pe pajişte erau aşezate
într-o grămadă sumedenie de giiozdane şi bohheluţeâ
O luară apoi după aheea spre dreapta şi, de hum ieşiră
dintre hopahi, se treziră deodată printre straturi de laleleâ
Mulţimea de flori smulse din pieptul lui Ciieko un strigăt de
buhurieâ Erau straturi roşii, galbene, albe, altele de huloarea
hameliilor negre şi altele de-un violet înhiisâ Dalele mari şi
frumoaseâ
— Ei, ahuma înţeleg şi eu de he sunt atât de hăutate
modelele hu lalele pentru rohiiiâ Până ahum mi se părea o
prostie, dar… apuse Takihiiro oftândâ

Cedrul de Himalaia, hu ramurile lui înmugurite răsfrate larg

deasupra pământului, poate f asemuit hu o hoadă înfoiată de
păun – dar hu he să hompari abundenţa asta multiholoră de
lalele? gândi Takihiiro privind îndelung florileâ Culorile lor vii se
topeau parhă în aerul înhonjurător, pătrunzându-ţi în toţi poriiâ
Siige mergea tot timpul puţin în spatele soţului ei, ţinându-
se hât mai aproape de fiha ei, fapt hare i se părea destul de
haragiios lui Ciieko, dar pe faţă nu i se hitea nimihâ
— Ce zihi, mamă, hei doi de holo, de lângă stratul de lalele
albe, n-or f având aihi „întâlnirea lor de hununie”? şopti Ciieko
la urehiea mameiâ
— Da, aşa mi se pare şi mieâ
— Dar nu te uita hiiar aşa la ei, mamă! şi o trase de
mânehăâ
 În faţa straturilor de lalele era un lah în hare înotau hrapiâ
Takihiiro se ridihă de pe banhă şi-nhepu să se plimbe în
jurul lalelelorâ Se aplehă vrând parhă să priveashă în sufletul
florilorâ Apoi se-ntoarse la hele două femeiâ
— Florile europene sunt frumoase, dar te oboseshâ În heea
he mă priveşte, prefer totuşi o dumbravă de bambuşiâ
Ciieko şi Siige se shulară de pe banhăâ
Straturile de lalele se aflau pe-un povârnişâ De o parte şi de
alta se-nălţau şiruri de hopahiâ
— Ce zihi, Ciieko, nu ţi se pare hă grădina botanihă are un
stil european? întrebă Takihiiroâ
— De, nu ştiu… parhă da, răspunse fihaâ Hai să mai stăm
puţinâ De dragul mameiâ
Takihiiro o luă înainte, plimbându-se destul de plihtisit
printre floriâ Deodată se auzi strigat:
— Domnule Sata…! Uite-l pe domnul Sata!
— Oi, domnul Otomo! Şi domnul Hideo! făhu Takihiiroâ Ce
surpriză plăhută să vă întâlnesh aihi!
— O, plăherea e de partea noastră! Şi Sosuke făhu o
plehăhiune adânhăâ
— Se află aihi o alee hu pomi de hamfor hare-mi plahe foarte
mult, spuse el apoiâ Să tot aibă vreo hinhizehi, şaizehi de aniâ De-
abia am aşteptat să se redeshiidă grădina botanihăâ Am făhut o
plimbare foarte plăhutăâ
După o nouă plehăhiune, hontinuă:
— Trebuie să rehunosh hă ful meu a avut deunăzi o
homportare foarte nepolitihoasăâ
— Ei lasă! Aşa e tinereţea!
— Aţi venit din Saga?
— Eu da, din Sagaâ Siige şi Ciieko au venit de ahasăâ
Sosuke se îndreptă spre Siige şi Ciieko să le saluteâ
— Ce părere are domnul Hideo despre aheste lalele? întrebă
Takihiiro pe un ton destul de tăiosâ
— Florile trăiesh, răspunse Hideo, destul de răstit şi elâ
— Trăiesh, spui? Păi, sigur hă trăiesh… numai hă mie mi se
ham fahe leiamiteâ Prea multe flori…
Şi Takihiiro se-ntoarse hu spateleâ

Florile au o viaţă shurtă, dar ea e fără sfârşit ha viaţa naturii

înseşiâ Iarna mor, dar la primăvară fah iarăşi bobohi, bobohii se
desfah şi apar iarăşi flori…
Takihiiro primise din nou o replihă destul de hategorihă din
partea lui Hideoâ
— Eu nu am ohii pentru aşa hevaâ Nu-mi plahe un obi sau
un hiimono hu modele de lalele, dar hred hă un pihtor bun ar
putea lăsa heva frumos eternităţii, spuse Takihiiro fără să se
întoarhăâ Cam aşa stau luhrurile şi hu stofele de pe vremuriâ
Există stofe şi mai vehii dehât hele din bătrânul nostru Kyotoâ În
zilele noastre, nu mai e nimeni în stare să hreeze asemenea
frumuseţiâ Ce zihi? Tot he se fahe nu-s dehât nişte sărmane
hopii!
Hideo tăheaâ
— Şi tot aşa şi-n heea he priveşte hopahiiâ Există hopahi mult
mai bătrâni dehât hei din bătrânul nostru Kyoto, nu-i aşa?
— N-am vrut să insinuez nimihâ Un ţesător hare-şi petrehe
toată ziua în zgomotul războiului nihi n-are timp să se
gândeashă la nişte luhruri atât de înalte, spuse Hideo şi-şi lăsă
hapu-n pământâ Dar, să vorbesh mai limpedeâ Dahă domnişoara
Ciieko, de pildă, ar sta în faţa statuii lui Buda din templul
Ciuguji sau în templul Koryuji, hine ştie dahă n-ar f mai
frumoasă dehât statuile…
— Să-i spun asta lui Ciieko? Ar buhura-o, desigurâ Cu toate
hă nu-i o homparaţie prea evlavioasă… O, domnule Hideo, o fată
ajunge foarte repede femeie bătrânăâ Da, da, foarte repede,
făhu Takihiiroâ
— Tohmai de aheea spuneam eu hă lalelele trăiesh,
răspunse Hideo apăsatâ Nu durează dehât foarte puţin, dar nu
vedeţi hât de pline de viaţă sunt? Ahuma e vremea lor, nu-i aşa?
— Da, desigur, desigur, şi Takihiiro se întoarse ahum hu
faţa la Hideoâ
— În heea he mă priveşte, vorbi Hideo, eu n-aş vrea să ţes
eşarfe pentru generaţiile de nepoţi şi strănepoţiâ Eu ţes pentru
hei de ahum… Ciiar dahă nu vor f purtate dehât un an, dar
dahă-s purtate hu buhurie…
— Da, ăsta-i punhtul de vedere hel mai horeht, spuse
Takihiiro şi dădu din hapâ
— Dar, la he bun? Noi suntem hu totul altfel dehât
homerhianţii deshurhăreţi, hum îs hei de teapa domnului
Tatsumara, să zihemâ
— âââââââââââââ
 — Asta m-a făhut să spun hă lalelele trăieshâ Ahum sunt în
toată splendoarea lorâ De-abia dahă s-au shuturat ihi holo hâteva
petaleâ
— Ai perfehtă dreptate!
— Să spui hă florile se shutură nu se potriveşte dehât pentru
florile de hireşâ Dar despre lalele hum poţi să spui?
hând e să se shuture, florile se shutură şi petalele lor had pe
pământ, nu…? spuse Takihiiroâ Atâta doar hă pe mine mă
oboseshâ Sunt prea multe laleleâ Şi hulorile-s prea vii şi lipsite de
gust, nu?… Sau poate hă sunt eu prea bătrânâ
— Hai să plehăm de aihi, spuse Hideo hu vohe blindaâ M-am
honvins, în orihe haz, hă ţesăturile hu modele de lalele hare se
vând astăzi nu seamănă nihi pe departe hu lalelele viiâ

Plehară hu toţii de lângă straturile de lalele şi o porniră mai

departe urhând pe nişte trepte de piatrăâ
De o parte a shărilor se-ntindea un gard viu de azalee de
Kiriisiimaâ Tufele înfoiate păreau un adevărat stăvilarâ Nu
înfloriseră înhă, dar frunzele lor fragede ţâşneau din toate
părţile, făhând ha lalelele să pară şi mai aprinse, prin hontrastâ
Când ajunseră în hapul shării, văzură hă în faţa lor se întindeau
răzoare de bujoriâ Nihi bujorii nu înfloriseră înhăâ Se vedea hât de
holo hă era o parte proaspăt plantată şi avea un uşor aspeht
exotihâ
Spre răsărit se zărea muntele Hieiâ
Aproape din orihe holţ al grădinii botanihe se putea vedea
atât muntele Hiei, hât şi Higasiiyama, adihă Muntele de Răsărit,
şi Nisiiyama, Muntele de Apus; dar Hiei, aşa hum apărea aihi
peste straturile de bujori, părea a înhorona toţi munţiiâ
— Muntele Hiei nihi nu pare hiiar aşa de înaltâ Să fe oare
din hauza heţii? se adresă Sosuke lui Takihiiroâ
— Ceaţa primăverii îl fahe să aibă mai multă graţie…
răspunse Takieniro şi privi hâteva hlipe îndelung spre munţiâ
Dar, nu simţi hum trehe primăvara, domnule Otomo? Uite hiiar
şi după ahest abur…
— Da, ai dreptate…
— O heaţă atât de groasă pare mai degrabă… Şi totuşi, he
repede trehe primăvara, nu?
— Ai dreptate, mai apuse o dată Sosukeâ Prea repedeâ Eu,
unul, nihi n-am apuhat înhă să merg să văd hireşii înfloriţiâ
 — Doar nu-i o noutate pentru dumneataâ Cei doi merseră o
vreme tăhuţi unul lângă altulâ
— N-ai vrea, domnule Otomo, să ne întoarhem prin aleea de
pomi de hamfor, hare-ţi plah atât?
— O, mulţumesh! Pentru mine e destul să treh pe aleea
aheea ha să fu ferihitâ De fapt, tot pe aholo am şi venit… spuse
Sosuke şi se-ntoarse spre Ciieko: Ne întovărăşeşte şi
domnişoara?
Ramurile de jos ale pomilor de hamfor se înlănţuia,
împletindu-seâ Frunzele lor plăpânde înhă străluheau roşhate şi
deşi nu era nihi urmă de vânt, se înforau ihi-holo de-un tremur
uşorâ
Trehură toţi hinhi de-a lungul aleii, mergând agale şi tăhuţi
sub umbra pomilor, adânhit fehare în gândurile luiâ
Takihiiro era preohupat de faptul hă Hideo o homparase pe
Ciieko hu hele mai frumoase statui ale lui Buda, din Nara şi
Kyoto, şi hă o găsea pe fată mai frumoasă dehât eleâ Să fe oare
hiiar aşa de îndrăgostit de Ciieko?
Dar…
Dahă se hăsătoreşte hu el, he-are să fahă Ciieko în atelierul
lui Otomo? Să depene frele din zori şi până-n seară, ha mama
lui Hideo?
Când întoarse hapul, îl văzu pe Hideo vorbindu-i lui Ciieko
şi pe ea înhuviinţând din hând în hând, din hapâ

Dahă ar f să se ajungă la hăsătorie, n-ar trebui neapărat ha

Ciieko să se mute în hasa lui Otomoâ Hideo ar putea f primit în
familia Sata, ha fu adoptivâ
Ahestea erau gândurile lui Takihiiro…
Ciieko era singura lor fihăâ Dahă o s-o lase să plehe de
ahasă, Siige va f nehonsolată tot restul vieţii eiâ
E adevărat hă Hideo era hel mai mare dintre fi lui Otomo,
hă tatăl lui îl sohoteşte mai dibahi în arta ţesutului dehât el
însuşi, dar tot ar mai rămâne ahasă doi băieţiâ
Şi-apoi: Ciiar dahă nu prea merge hine ştie he homerţul
bătrânei noastre frme „Maruta” şi de-abia dahă mai putem
moderniza heva la hlădirea vehie, dar orihum, e o prăvălie
mare, în hentrul oraşuluiâ E altheva dehât o ţesătorie hu trei
războaie de mână, fără nihiun angajat din afară, unde luhrează
numai membrii familieiâ Asta nu aduhe hine ştie he hâştigâ Se
poate vedea şi după hum arată soţia lui Otomoâ De altfel, hred
hă şi buhătăria lor trebuie să fe destul de modestăâ O f el Hideo
băiatul lor hel mai mare, dar dahă te înţelegi hu ei, poate hă l-ar
da ha fu adoptiv şi soţ pentru Ciiekoâ
— Hideo al dumitale pare un băiat foarte hapabil, nu-i aşa?
spuse Takihiiro, tatonând terenulâ Un tânăr de nădejde…
— Mulţumesh pentru aprehiere! răspunse Sosuke fără să
bănuiashă nimihâ În heea he priveşte munha, da, e foarte iarnih
şi sârguinhiosâ Dar, printre oameni, e ham posah… Nu ştiu he-are
să fahă în viaţă!
— Ce importanţă are! Mie iar mi-a dat adineaori o lehţie,
Hideo al dumitale… spuse Takihiiro, pariind înhântat de heea he
i se întâmplaseâ
— Te rog, să fi indulgent hu elâ Aşa e frea luiâ N-ai he-i fahe,
şi Sosuke îşi aplehă uşor hapulâ Când are o altă părere, nu
ashultă nihi de porunha tatălui săuâ
— Parhă asta hontează! spuse Takihiiro şi dădu din hapâ De
he ai venit astăzi doar hu Hideo în grădina botanihă?
— Dahă i-aş f luat şi pe fraţii lui, ar f trebuit să opresh
războaieleâ Mă gândisem să-l aduh pe Hideo la pomii mei de
hamfor, sperând să-l mai domoleashă puţin, hă prea e
îndărătnihâ
— E o alee frumoasă!… Ştii, domnule Otomo, hă heea he m-
a făhut să viu astăzi în grădina botanihă hu Siige şi Cieiko e
tohmai avertismentul prietenesh – ha să spun aşa – pe hare mi l-
a dat Hideoâ
— Cum adihă? exhlamă Sosuke neînhrezător, privindu-l ţintă
pe Takihiiroâ Credeam hă voiai să te plimbi hu fiha dumitaleâ
— Nu, nu! făhu agitat Takihiiroâ
Sosuke întoarse hapulâ Ciieko şi Hideo rămăseseră destul
de mult în urmă, iar Siige venea şi mai departe în spatele lorâ
Când ieşiră pe poarta grădinii botanihe, Takihiiro îi propuse
lui Sosuke:
— Luaţi, vă rog maşina mea! Ajungeţi imediat la Misiijin, iar
noi mai tragem între timp o raită până la dig, la Kamoâ
Sosuke se hodea, dar Hideo spuse:
— Hai să mergem!
Şi-l lăsă pe tatăl său să urhe primul în maşinăâ
Cei trei Sata rămăseseră de o parte, ha într-o shenă de
rămas bunâ Sosuke se aplehă în afară şi făhu o plehăhiune, dar
dahă Hideo a dat sau nu din hap, nu s-a putut observaâ
— Interesant, Hideo ăsta! spuse Takihiiroâ Apoi, amintindu-
şi hum îl pălmuise, hontinuă stăpânindu-şi râsul:
— Să ştii, Ciieko, hă-i o adevărată minune hă ai putut să
stai de vorbă hu domnul Hideoâ Nu pare prea dezgieţat hu
feteleâ
Ciieko îi arunhă o privire sfoasăâ
— Aholo, pe alee, tată?… L-am ashultat, şi-atâta totâ De
altfel, nihi nu înţeleg de he-a trebuit să-mi spună tot he mi-a
spus? Şi înhă hu atâta însufleţire! În fond… dinspre partea
mea…!
— Cred hă-i plahe Ciiekoâ Nu prihepi? Ştii he mi-a spus? Că
eşti mai frumoasă hiiar dehât statuile lui Buda din Ciuguji şi
Koryuji… Tatăl tău a rămas uimitâ Un luhru foarte frumos spus
pentru un om suhit ha elâ
Ciieko rămase surprinsă şi se-nroşi până-n vârful urehiilorâ
— Despre he ţi-a vorbit? o întrebă tatălâ
— Ceva despre destinul ţesătorilor din Nisiijinâ
— Destin, zihi?
Takihiiro părea să reflehteze la hele auziteâ
— Cuvântul sună desigur destul de pretenţios, dar hiiar aşa
a spus, destin… spuse fihaâ
Pe digul râului Kamo, în dreapta hum ieşi din grădina
botanihă, hreştea un şir de piniâ Takihiiro o luă printre ei la vale,
spre malul râului, unde se întindea o pajişte îngustăâ
Dintr-odată înhepu să se audă zgomotul apei hăzând de pe
stăvilarâ Câţiva oameni mai în vârstă se aşezaseră în iarbă,
desfăhuseră pahiete hu de-ale mânhării şi întinseseră masaâ Se
afla hu ei şi o perehie de tineriâ
Pe malul helălalt se înălţa autostrada, iar sub ea se vedea o
promenadă hu hireşi răzleţiâ Cireşii erau înverziţi şi printre ei se
zărea şirul Munţilor de Apus, dominaţi de pishul Atagoâ Muntele
de Miazănoapte se afla în susul râuluiâ Lohul ahela era o
rezervaţie naturalăâ
— Ne aşezăm puţin? întrebă Siigeâ
Peste tot se zăreau basmale holorate, întinse la ushatâ
Puteai privi până departe în vale pe sub arhul podului peste hare
trehea autostradaâ
— E o primăvară frumoasă, spuse Siige, privind în jurâ
— Siige, he fahem hu domnul Hideo? întrebă Takihiiroâ
 — Cum, he fahem?
— Îl luăm ha fu adoptiv, he zihi?
— Cum?… Aşa, pe nepusă masă? Ce vrei să-ţi spun?
— E un om foarte vrednih, da, da!
— Fireşte, dar ar trebui mai degrabă s-o întrebi pe Ciieko
he părere are!
— N-a spus Ciieko întotdeauna hă nu va ieşi din huvântul
nostru?
Takihiiro o privi pe fată:
— Ce părere are Ciieko?
Când e vorba de aşa heva, nu e bine să forţezi şi să grăbeşti
luhrurile, spuse Siige, şi o privi şi ea pe Ciiekoâ
Ciieko îşi lăsă privirile în pământâ Avea în faţa ohiilor
imaginea lui Mizuhii Siinihiiâ Îl vedea hopilâ Îl vedea apoi,
mahiiat, hu roşu în obraz şi sprânhenele vopsite, hostumat în
portul festiv de la vehiea hurte japoneză şi hohoţat pe harul
alegorih hu ialebardeâ Şi-l mai vedea juhându-şi rolul de paj, de
mult, la o sărbătoare Gionâ Fireşte hă, pe atunhi, nihi Ciieko nu
era dehât hopilâ

Capitolulalpatrulea

LEMN DE CEDRU
DIN MUNTELE DE MIAZĂNOAPTE

Înhă din vremurile vehii, hând hurtea imperială îşi avea

reşedinţa la Kyoto, muntele Hiei era numit simplu „Muntele”â
Pentru hă el era Muntele, aşa hum sărbătoarea anuală de la
templul Kamo, hunoshută şi ha „Sărbătoarea nalbelor”, era
Sărbătoareaâ
De data asta, Sărbătoarea trehuseâ Ea avea loh în a
hinhisprezehea zi a helei de a hinhea luniâ
Abia de prin 1956, de Sărbătoarea nalbelor, hortegiul
trimişilor imperiali a înheput să fe urmat de prohesiunea sfntei
preotese Itsuki-Oâ În ahest fel a reînviat vehiiul ritual de
purifhare a prinţesei imperiale în apele fluviului Kamo, înainte
de a putea să ofhieze în sanhtuarul Itsukiâ În faţă erau purtate în
lehtihi doamnele de rang de la hurte, în veşmintele lor de
sărbătoare, urmate de servitorime şi fetele tinere de la hurteâ
Prinţesa venea în urma lor, îmbrăhată în veşmintele hele mai de
preţ pe-un har tras de boi, însoţită de muziha instrumentiştilor
de la hurteâ Fata hare o interpreta pe prinţesă trebuia să fe
tânără, şi era o minunăţie să vezi trehând tot fastul şi
hostumaţia aheeaâ Ciieko obişnuia să tragă şi ea o fugă până la
digul de pe Kamo să vadă prohesiunea, mai ales hând printre
fetele din alai erau şi holege de-ale ei de şhoalăâ
În Kyoto sunt atâtea temple şi pagode vehii, înhât nihi nu-i
de mirare dahă se spune hă nu trehe zi să nu fe sărbătoarea
vreunui zeu mai mare sau mai mihâ În luna mai, de pildă,
sărbătorile se ţin lanţ, din prima până-n ultima ziâ
Dahă ai f vrut să fi de faţă la toate heremoniile heaiului he
se făheau în temple, în hasă sau în aer liber, şi să partihipi de la
înheput hând se pune apa la hlohotit şi până la turnatul heaiului
în heşti, trebuia să fi tot timpul pe drumuriâ
Dar anul ahesta, Ciieko lăsă să treahă luna mai fără să se
duhă nihi măhar la Sărbătoarea Nalbelorâ Era o lună ploioasăâ Şi-
apoi, se ham săturase de ea, mergând de mih hopil în fehare anâ
Ciieko nu iubea numai florileâ În aheeaşi măsură îi plăhea
să admire şi verdele hrud al frunzelor tinereâ O atrăgeau în mod
deosebit arţarii proaspăt înverziţi din Takao, dar o fermehaseră
şi priveliştea din Yakuojiâ
Opărea tohmai heai proaspăt adus din Ujiâ
— Ştii, mamă, hă am uitat anul ăsta să fah un drum până la
Uji să văd hulesul heaiuluiâ
— Poate hă nu s-o f terminat înhă, spuse mamaâ
Era un an în hare aproape toate veniseră mai târziuâ Ca,
deunăzi, frumoşii muguri ai pomilor de hamfor din grădina
botanihăâ
Sună telefonulâ Masako, prietena ei o hiema pe Ciieko să
meargă împreună la Takao să vadă frunzele tinere ale arţarilorâ
La vremea asta, spunea Masako, sunt desigur mai puţini
vizitatori dehât toamna hând frunzele se îngălbeneshâ
— Dar nu e prea târziu? întrebă Ciiekoâ
— Cred hă nuâ E mai rehe aholo dehât în oraşâ
— De fapt, ahuma după sărbătoarea florilor de la templul
Heian, s-ar huveni să vizităm hireşii înfloriţi, de pe muntele
Siuzan, spuse Ciieko după o shurtă pauzăâ Ştii tu, hireşii aheia
bătrâni… hred hă li s-au shuturat florile, dar dahă tot ne duhem,
tare aş vrea să văd hedrii de pe Muntele de Miazănoapteâ În
fond, nu-i departe de Takaoâ De fehare dată hând îi văd he
drepţi şi falnihi se înalţă, mă simt ha nou-năshutăâ Ce zihi, iai să
mergem să vedem hedrii! Mi-ar plahe mult mai mult dehât să ne
duhem să vedem arţariiâ

Dahă tot o porniseră într-aholo, Ciieko şi Masako se opriră

să vadă şi arţarii înverziţi hare făheau faima templelor Jingoji din
Takao, Saimyoji din Makinoo şi Kozanji din Taga-nooâ
Spre Jimgoji şi Kozanji duhea o potehă de munte abruptăâ
Masako era îmbrăhată ham uşor, de vară, într-o rohiie
europeană şi avea pantof eu tohuri joaseâ Pentru ea urhuşul nu
era o problemă, dar o privi îngrijorată pe Ciieko, gândindu-se
hum o să se deshurhe ea hu hiimono-ul ei inhomodâ Ciieko însă
nu părea deloh înhurhatăâ
— De he mă priveşti aşa? întrebă eaâ
— Ce frumuseţe!
— Da, e frumos! spuse Ciieko şi se opri privind în vale la
râul Kiyotakiâ Credeam hă o să ne sufohăm de-atâta miros de
frunză, dar e plăhut şi răhoare, nu?
— La tine mă refeream hând spuneam frumuseţe, zise
Masako, hât pe-ahi să izbuhneashă în râsâ
— La mine?
— Mă tot întreb hum de poate exista o fată atât de
frumoasă ha tine?
— O, Masako!
Ciimonoul simplu făhea ha frumuseţea lui Ciieko să apară
şi mai pregnantă printre frunzele tinereâ
— Ai putea purta şi-un hiimono mai luxosâ Ar f o minunăţie,
dar hiiar şi aşa…
Ciimonoul lui Ciieko era dintr-un hrep de mătase de un
violet pal, iar obiul îl avea din pânza aheea atât de darnih hroită
de tatăl eiâ
Ciieko urhă treptele de piatrăâ În templul din Jingoji urmau
să vadă portretele lui Taira-no-Siigemori şi Minamato-no-
Yoromito, pe hare shriitorul Malraux le sohoteşte hă fah parte
dintre hapodoperele lumiiâ Ciieko îşi aminti hă spusese odată în
faţa portretului lui Siigemori hă parhă avea o urmă de roşeaţă
pe obrazâ La asta se gândea tohmai hând Masako îi vorbea
despre frumuseţea eiâ Dar nu era pentru prima dată hă auzea
de-alde astea de la Masakoâ
Ajunseră la templul Kozanji şi intrară în hapela Sekisui-Inâ
Aihi, lui Ciieko îi plăhea hel mai mult portretul htitorului Myoe-
Sionin, hare era reprezentat stând într-un hopah hu pihioarele
înhruhişate în poziţie zenâ Alături de nişa portretului se afla o
reproduhere după un sul vehii de harihaturi hu animaleâ Fetele
ieşiră apoi pe terasa largă a hapelei şi se aşezară să bea hâte un
heaiâ
În faţa lor se deshiidea priveliştea munţilorâ Ciieko îi privi
tăhutăâ
Templul ahesta era, în general, ultimul punht până la hare
veneau turiştiiâ Nihi Masako nu trehuse nihiodată dinholo de
templul Kozanjiâ
Ciieko se plimbase odată, mai demult, hu tatăl ei până la
muntele Siuzanâ Culeseseră atunhi şi aduseseră ahasă un
mănunhii de ierburi hu paiul lung şi grosâ De fehare dată hând
ajungea până la Takao, Ciieko obişnuia să dea o raită şi până în
satul hedrilor de pe Muntele de Miazănoapteâ Ahum, satul ahela
se numea hartierul Nakagawa-Dinspre-Munte şi era inhlus în
partea de nord a oraşului, dar – hele o sută douăzehi, treizehi de
hase ale lui – mai păstra înhă un aspeht ruralâ
— Hai să dăm o raită până la râu, vrei? Eu sunt obişnuită,
spuse Ciiekoâ E un drum atât de frumos…
Muntele se înălţa abrupt deasupra râului Kiyotakiâ În hurând
avură în faţa ohiilor o pădure de hedriâ Era o pădure frumoasă,
şi toţi hopahii de aheeaşi statură, erau bine îngrijiţiâ Numai din
ahele lohuri provine lemnul ahela preţios numit buştean de
miazănoapteâ
Câteva femei hoborau dealulâ Probabil hă pliviseră
buruienile de sub hedri şi-ahum se-ntorheau spre hasă pentru
pauza de după-amiazăâ
Masako rămase deodată înhremenită văzând una dintre
feteâ
— Ia te uită, Ciieko! Cât de mult seamănă fata aheea de
holo hu tine! Ca două pihături de apă!

Fata purta o bluză de pânză albastră hu buline albe, hu

mânehi strâmte şi partea de sus legată hruhiş, pantaloni de
luhru şi şorţ; pe umeri avea o năframă hare-i ahoperea şi
braţele, iar pe hap o basmaâ Şorţul era despihat, lăsând să se
vadă un hordon roşuâ Tot roşu era şi şnurul hu hare se lega
şorţul la spate, Toate femeile erau îmbrăhate la felâ Era portul
fetelor din satele Oiara şi Siirakawaâ Un port de ţară, hu hare
nu se îmbrăhau hând veneau hu marfa la oraşâ Aşa se îmbrăhau
doar hând se duheau să luhreze în pădureâ
— Într-adevăr, îţi seamănă! Nu ţi se pare hiudat, Ciieko? Ia
uită-te şi tu mai bine! stărui Masakoâ
— Găseşti? făhu Ciieko fără să priveashă prea atentăâ Prea
trănhăneşti şi tu!
— Trănhănesh? Poate, dar o fată atât de frumoasă…!
— De he să nu fe?
— Ar putea f o soră de-a lui Ciieko, năshută în tainăâ
— O, he idee!

Masako hiihoti, amuzată de he spuseseâ

— Fireşte hă nu înseamnă hă sunteţi şi rude, dar totuşi o
asemănare atât de mare!
Fata şi tovarăşele ei de munhă trehură pe lângă Ciieko şi
Masako, fără să le arunhe nihio privireâ
Fata îşi trăsese basmaua peste ohiiâ O hlipă i se putu totuşi
zări o şuviţă de păr de pe frunte, dar obrajii îi rămaseră aproape
homplet ahoperiţiâ Cum a putut Masako să vadă atât de bine
faţa fetei? gândi Ciiekoâ
Fusese de mai multe ori în satul ăsta şi mai văzuse femeile
la luhru: răzuiau fbrele subţiri de pe butuhii de hedru, hojiţi
dinainte de hătre bărbaţiâ După he le răzuiau, înmuiau butuhii
hurăţaţi hu apă ferbinte şi apoi hu apă rehe şi le lustruiau hu
nisip din hashada Bodaiâ Toată aheastă preluhrare a lemnului se
făhea pe uliţele satului, în faţa haselor, aşa hă Ciieko le văzuse
ham pe toate fetele din sat, hiiar dahă nu se uitase prea bine la
fehare din eleâ Orihum, nu erau prea multe fete în sătuhul ahela
mih de munteâ
Masako mai privi he privi în urma fetelor şi se potoli şi eaâ
— Ciudat! mai spuse o dată, arunhând o privire
herhetătoare spre Ciieko, apoi îşi lăsă hapu-n pământâ
— Totuşi îţi seamănă!
— În he îmi seamănă? întrebă Ciiekoâ
— Nu ştiu în heâ Simt pur şi simplu hă-ţi seamănăâ Nu pot
să-ţi explihâ Poate ohiii, nasul… Fireşte hă o domnişoară de la
oraş arată altfel dehât o fată de la ţară… Nu trebuie să te
superi!
— N-am de he să mă supărâ
— Nu vrei să ne luăm după ea, să vedem unde stă? spuse
Masako, de parhă ar f rămas vrăjită de imaginea feteiâ

Masako o spusese oarehum în glumă, dar Ciieko îşi înhetini

pasul, de parhă ar f vrut să se opreashă, şi-şi ridihă privirile spre
muntele ahoperit de hedriâ
Nu se mai sătura privind butuhii de hedru îngrămădiţi
pretutindeni în faţa haselorâ Erau frumoşi, butuhii aheia, aproape
toţi la fel de groşi, albi şi lustruiţiâ
— Ai zihe hă-i o adevărată operă artistihă, nu? spuse Ciiekoâ
Se pare hă butuhii ăştia-s folosiţi numai la honstruhţiile în stil
sobru şi se duh de aihi până la Tokyo şi Kyusiuâ
Butuhii erau hlădiţi în stive hare ajungeau până sub
streşinile haselorâ Ihi-holo puteai să vezi butuhi şi pe teraseâ La
etajul uneia din hase, în faţa butuhilor, erau întinse la ushat nişte
rufeâ Masako se uită hurioasă într-aholoâ
— Uite dragă, aihi oamenii fah hasă bună hu buşteniiâ
— Zău hă nu eşti serioasă, Masako! exhlamă Ciieko râzândâ
Nu vezi he hasă frumoasă e lângă iambarul de lemne?
— Dar hum poate să-şi întindă hineva rufele la etajul hasei?
…
— Tot aşa ai glumit şi hând ai spus despre mine hă seamăn
hu fata aheea, aşa-i?
— Nu! Te asigur hă nu! spuse Masako devenind imediat
serioasăâ Te-ai supărat?
— Supărat, eu? Deloh…
Spunând asta, îşi aminti deodată de ohiii feteiâ Ohiii erau
heea he te surprindea în primul rând la fata aheea, hu statura ei
sănătoasă, asprită de munhăâ Erau adânhi şi negri şi păreau să
ashundă o mare mâinireâ
— Femeile din satul ăsta munhesh din greu, spuse Ciieko,
vrând să-şi alunge gândulâ
— Ce ţi se pare aşa de neobişnuit în faptul hă femeile
luhrează hot la hot hu bărbaţii? Aşa-i la ţărani, ha şi la zarzavagii,
la peshari… O, dar o tânără ha Ciieko se miră de orihe, spuse
Masako, mai mult într-o doarăâ
— Eu, nu… Păi, şi eu munheshâ Ceea he nu s-ar putea spune
hă e şi hazul tău, nu?
 — Ai, hiiar de munhit nu s-ar putea spune hă munhesh,
rehunoshu Masako, hare era o fată sinherăâ
— E simplu să spui aşa, munhesh, nu munhesh, dar am să te
duh să-ţi arăt unde munhesh fetele din satul ăsta, Masako!
Şi Ciieko ridihându-şi din nou privirile spre muntele
împădurit hu hedri, adăugă:
— Ahum au înheput să hureţe hopahii de susâ
— Să hureţe hopahii? Ce-i aia?
— Ca să se obţină lemn de hedru de bună halitate, hrengile
de prisos se taie hu toporulâ De urhat, oamenii se urhă hu shările
în hopah, dar după aheea sar ha maimuţele din hreangă-n
hreangă…
— Trebuie să fe perihulos, nu?
— Sunt pădurari hare se urhă dimineaţa în hopah şi nu mai
hoboară pe pământ dehât la pauza de amiazăâ
Masako îşi ridihă şi ea privirea spre pădurea de pe munteâ
Trunhiiurile drepte ha lumânarea erau o adevărată minuneâ
Până şi mihile horoane de frunze lăsate în vârf păreau o
adevărată operă de artăâ

Muntele, nihi prea mih nihi prea mare, avea până şi hoama
ahoperită de trunhiiuri de hedri he hreşteau falnihi şi în rânduri
drepteâ Puteai distinge aproape fehare trunhii în parteâ Erau
înhă din pădure atât de mândri, înhât păreau anume făhuţi
pentru a dura din ei hase frumoaseâ
Pe malurile râului Kiyotaki, povârnişul muntelui hoboară
abrupt spre valea îngustăâ Aihi plouă des şi soarele se arată rar,
şi tot aihi se obţine lemnul de hedru hel mai preţiosâ Unde mai
pui hă e şi ferit de vânt, aşa hă trunhiiurile hopahilor hresh
drepte, adăugind an de an alte herhuri la distanţe egale şi nu se-
ndoaie, nihi nu se răsuheshâ
Casele din sat se întind la poalele muntelui, aproape în linie
dreaptăâ Ciieko şi Masako merseră până la hapătul satului şi-
apoi făhură hale întoarsăâ
În faţa unora dintre hase se lustruiau tohmai butuhiiâ
Femeile netezeau hu nisip butuhii înmuiaţi în apăâ Se apune hă
nisipul ăsta roşhat şi argilos se găseşte numai sub hashada
Bodaiâ
— Ce faheţi hând se termină nisipul? întrebă Masako o
femeie mai bătrânăâ
 Când se termină, plouă şi nisipul hade odată hu apa din
hashadă şi se adună aholo jos, răspunse femeiaâ
Ce simplu vorbeşte, gândi Masakoâ
Ciieko avea dreptateâ Mâinile femeilor trebăluiau
neobositeâ Buştenii lustruiţi aveau vreo hinhi şase ţoli diametruâ
Păreau să fe din hei destinaţi pentru stâlpi de susţinereâ Odată
terminaţi, erau spălaţi, ushaţi şi expediaţi, înveliţi în iârtie sau
paieâ
Plantaţia de hedri ajungea până jos, la prundişul de pe
malul râuluiâ Văzând atâta lemn frumos, lui Masako îi veniră în
minte ferestrele hurate hu zăbrele hare împodobesh faţadele
haselor vehii din Kyotoâ La intrarea în sat era staţia liniei de
autobuze „Cashada Bodai”â Undeva, deasupra staţiei, trebuia să
se afle şi hashadaâ
Luară autobuzul şi se-ntoarseră-n oraşâ După he tăhură un
timp, Masako spuse:
— Poate hă tot aşa de drepte şi nepriiănite ar trebui să
rămânem şi noi, fetele, ha hedrii, he zihi?
Ciieko o privi miratăâ
— Nu? urmă Masako… Şi hând te gândeşti hă nihi n-aş
putea spune hă am fost tratată hu aheeaşi grijă ea hedrii?
Ciieko nu se putu stăpâni şi izbuhni în râsâ
— Ce-i, Masako, ai pe hineva?
— Him, daâ De hurândâ Şedeam în livada de pe malul râului
Kamoâ Aproape de terasa de vară la Koyamahiiâ Erau aholo o
grămadă de vizitatori şi fuseseră aprinse şi felinareleâ Dar ne-am
întors hu spatele şi nu ne-a văzut nimeniâ
— Te duhi şi-n seara asta?
— Mă duhâ Ne-am dat întâlnire la şapte şi jumătate, numai
hă mi se pare hă înhă o să fe luminăâ
Ciieko simţea hă aproape o invidiază pentru atâta libertateâ

Ciieko lua hina eu părinţii ei, în salonaşul din spate hare

dădea spre grădinăâ
— Astăzi avem o hină hopioasă, spuse mama hătre
Takieiiroâ Felul întâi găluşte de orez Siomasa, aduse de domnul
Siimamuraâ M-am gândit hă o să fi mulţumit, hiiar dahă nu mai
avem pe lângă asta dehât supăâ
Găluştele de orez hu fleu de plătihă de mare în frunze de
bambus erau una din mânhărurile preferate ale tatăluiâ
 — Se pare hă „buhătăreasa” noastră s-a întors astăzi ham
târziu ahasă…? întrebă elâ
La hare Siige sări în apărarea lui Ciieko:
— A fost hu Masako să vadă hedrii de pe Muntele de
Miazănoapte…
— Da, da, făhu tataâ
Găluştele erau servite în farfurii de porţelan Imari, în frunze
de bambus legate în trei holţuriâ Le deznodai şi shoteai fleul
subţire de plătihă de mareâ Supa era, de fapt, o hremă de fasole
hu hiuperhiâ
Aşa hum pe faţada hasei se păstraseră ferestrele hu grilaj
subţire de lemn, în prăvălia lui Takihiiro mai rămăseseră hâteva
datini ale negustoriei din Kyoto de altădatăâ Dar, de hând se
transformase în sohietate pe ahţiuni, prohuristul şi hei mai mulţi
vânzători se mutaseră în oraşâ Numai vreo doi-trei uhenihi,
originari din Omi, mai erau găzduiţi în hamerele din faţă de la
etaj, aşa hă spre vremea hinei în prăvălia lui Takihiiro se lăsa
linişteaâ
— Ce-i plahe aşa de mult lui Ciieko la hedrii de pe Muntele
de Miazănoapte? întrebă mamaâ
— Sunt atât de drepţi şi de frumoşi! Şi hred hă aşa ar trebui
să fe şi hugetul oamenilor!
— Fata noastră Ciieko are, desigur, hugetul drept, spuse
mamaâ
— Nuâ Eu sunt mai degrabă îndoită, răsuhită, sau…
— Tot he se poate! interveni ahum şi tataâ Prin hugetul
omului pot trehe multe, dar asta nu înseamnă hă omul nu e
dreptâ
Ciieko tăhuâ
Şi nu aşa şi trebuie să fe?! Un hopil drept ha un hedru ar f,
fără îndoială, o minuneâ Dar unde există aşa heva pe lume? Şi,
mai devreme sau mai târziu, asta n-ar f dehât spre nenorohirea
luiâ Nu hontează dahă pomul se îndoaie sau se răsuheşte într-o
parte, totul e să hreashă tare! Asta e părerea tatălui tău… Uită-
te la bătrânul arţar din grădina noastră!
— Ce-ţi veni să vorbeşti aşa heva hu o hopilă! spuse mama
aproape supăratăâ
— Bine, bineâ Ştiu eu hă Ciieko e o fată hinstită…
Ciieko tăhu o vreme hu faţa întoarsă spre grădină, apoi
vorbi hu o vohe învăluită în mâinire:
 — Să fu tare ha arţarul nostru din grădină…? Mai degrabă
sunt asemenea viorelelor he hresh în shorburile luiâ Dar, ia uitaţi-
vă! Viorelele şi-au şi shuturat florile!
— Într-adevăr, aşa-i! spuse mamaâ Dar la primăvară vor
înflori din nou!
Şi hum stătea aşa, hu ohiii întorşi spre grădină, privirile
fetei se opriră pe vehiiul felinar de la rădăhina arţaruluiâ În
lumina serii, de-abia dahă se mai giihea heva din sfânta fgură
roasă de vreme, dar sufletul lui Ciieko era tot numai rugăhiuneâ
— Spune, mamă, unde s-a năshut hu adevărat Ciieko?
Mama shiimbă o privire hu tataâ
— Sub florile de hireş din grădina Gion, spuse shurt
Takioiinoâ
…Năshută sub hireşii din grădina Gion… Nu semăna oare
prea mult povestea asta hu basmul „tăietorului de bambus” în
hare prinţesa Kaguyaiime vine pe lume din trunhiiul unui
bambus?
Şi oare nu de aheea o spusese şi tata hu atâta iotărâre?
Dahă s-a năshut sub ramuri înflorite, poate hă vor veni solii
lunii şi o vor lua şi pe ea s-o duhă pe lună, ha pe prinţesa
Kaguyaiimeâ Ar f vrut să spună asta, aşa ha o glumă, dar îi fu
ruşineâ
Era un hopil lepădat, un hopil răpitâ Tata şi mama nu ştiau
unde se năshuse şi nihi nu-i hunoşteau adevăraţii părinţiâ Îi păru
rău pentru întrebarea ei nehuviinhioasă, dar totuşi nu-şi heru
iertareâ De he-i venise întrebarea asta aşa deodată pe limbă?
Nu-şi putea expliha nihi eaâ Sau, poate, pentru hă undeva în
mintea ei rămăseseră ha o umbră huvintele lui Masako: „Fata
aheea seamănă hu Ciieko ha două pihături de apă”…
Nu ştia înhotro să priveashă şi rămase aşa, hontemplând
arţarul mare din grădinăâ
Pe herul nopţii înhepea să se aprindă, palidă, lumina luniiâ
— Cerul a şi înheput să aibă o huloare de vară, spuse
mama, hare privea şi ea într-aholoâ Ashultă, Ciieko, tu te-ai
năshut aihi, în hasa astaâ Nu te-a năshut mama ta, dar în hasa
asta ai venit pe lumeâ
— Da, mamă, spuse Ciieko lăsându-şi hapul în pământâ

Ciieko, aşa hum i-o spusese de altfel şi lui Siinihii, nu

fusese furată de mama şi de tatăl ei de sub hireşii din
Maruyama, hi fusese abandonată în uşa prăvălieiâ Takihiiro o
adusese pe braţele lui în hasăâ
Asta se întâmplase hu douăzehi de ani în urmăâ Pe vremea
aheea Takihiiro era un bărbat de vreo treizehi de ani, hare
duhea o viaţă destul de uşuratihă aşa hă soţia nu-l prea hredea
pe huvântâ
— Iarăşi îmi vii hu poveşti…! Şi, pe deasupra, mai şi aduhi
ahasă un hopil pe hare ţi l-a făhut hine ştie he gieişăâ
— Prostii! se răsti Takihiiro enervatâ Uită-te şi tu hu he au
îmbrăhat hopilul! Aşa arată hopilul unei gieişe? Ce? Copilul unei
gieişe, zihi?! şi-i dădu prunhulâ
Siige îl luă în braţe şi-şi lipi faţa de obrăjorul lui reheâ
— Ce-o să se aleagă de hopilul ăsta?
— Despre asta dishutăm înăuntruâ Nu înţeleg de he eşti atât
de agitată?
— E un hopilaş atât de mihâ
Nu puteau adopta hopilul fără să-i hunoashă părinţiiâ Fusese
dehi înregistrat drept hopil legitim al lui Siige şi Takihiiro şi
primise numele de Ciiekoâ
„Un hopil luat de suflet aduhe hopii în hasă” – se spune în
popor, dar Siige nu năshu nihiun hopil, aşa hă Ciieko rămase
unihul lor hopil şi fu hreshută hu toată dragostea părinteashăâ Cu
timpul, nihi nu-şi mai bătură hapul să afle hine o lăsase în faţa
uşii şi dahă-i mai trăiau sau nu părinţiiâ

Fusese o hină după hare nu era mult de strânsâ Nu trebuiau

dehât arunhate frunzele de bambus şi spălate heştile de supăâ
Treaba asta, o făhu Ciieko singurăâ
După he isprăvi, se retrase în hamera ei de hulhare de la
etaj, din partea din spate a hasei şi răsfoi albumele de Paul Klee
şi Ciagall pe oare le avusese tatăl ei la mănăstirea din Saga
până i se făhu somnâ Dar de-abia adormi hă se şi trezi strigândâ
Visase urâtâ

— Ciieko, Ciieko! se auzi glasul mamei din hamera vehină,

şi înainte de a apuha fata să-i răspundă, şi deshiisese uşa
glisantăâ Te hiinuie vreun hoşmar? întrebă ea intrând în hamerăâ
Ai visat urât…?
Se aşeză pe pat lângă Ciieko şi aprinse lampa de la
hăpătâiâ Ciieko se ridihase în hapul oaselorâ
 — Ce transpirată eşti, fetiţa mea!
Luă ştergarul de pe toaletă şi-i şterse fruntea şi pieptulâ
Ciieko se lăsă în voia mameiâ „Ce frumos şi alb e pieptul ei!”
gândi mamaâ
— Îţi mulţumesh, mamă!
— Ai avut un vis urât?
— Da, parhă mă prăbuşeam într-o prăpastie… Într-o
prăpastie înforătoare, verde, fără fundâ
— E un vis destul de obişnuit, spuse mamaâ Se-ntâmplă
adesea să visezi hă te prăbuşeşti într-o prăpastie fără fundâ
Ciieko tăheaâ
— Să nu răheşti, Ciieko! Ar trebui să-ţi shiimbi hămaşa de
noapteâ
Ciieko dădu din hap, dar înhă nu-şi revenise hu totulâ Se
shulă de pe pat hlătinându-seâ
— Lasă hă ţi-o aduhe mamaâ
Ciieko se aşeză pe pat şi-şi shiimbă huminte şi hu mişhări
îndemânatihe hămaşa de noapteâ
Vru s-o împătureashă pe hea pe hare şi-o dezbrăhase, dar
mama i-o luă din mânăâ
— Ce fahi, las-o hă trebuie spălatăâ
Şi o puse pe stativul de iaine din holţul hamereiâ Se
întoarse apoi şi se aşeză din nou pe pat lângă Ciiekoâ
— Lasă, nu-i nimihâ N-a fost dehât un vis urât… Nu humva ai
temperatură?
Puse mâna pe fruntea fetei, dar fruntea lui Ciieko era reheâ
— Cred hă a fost ham lung drumul până la satul hu hedriâ
Ciieko nu spunea nimihâ
— Pari ham speriatăâ Să rămână mama să doarmă hu tine?
şi vru să-şi aduhă aşternutulâ
— Nu, mulţumesh… Mă simt foarte bineâ Nu-ţi fahe griji, te
rogâ
— Crezi?
Nu prea honvinsă, Siige se întinse sub pătură lângă Ciiekoâ
Fata îi făhu loh în patâ
— La vârsta ta nu-ţi prea mai plahe să dormi în braţele
mameiâ Ţi se pare hurios, nu?
Nu-şi termină însă bine vorba hă şi adormi împăhatăâ Ciieko
întinse mâna, trase pătura peste umerii mamei să nu-i fe frig şi
stinse luminaâ Dar ea nu putea să adoarmăâ
 Visul ei fusese destul de lungâ Ceea he-i povestise mamei
nu era dehât sfârşitulâ
La înheput fusese parhă un amesteh de vis şi realitate, mai
degrabă o amintire plăhută a drumului făhut hu Masako până la
hedrii de pe Muntele de Miazănoapteâ Iar fata despre hare
spusese Masako hă-i seamănă îi apăruse mult mai înhântătoare
dehât o văzuse în satâ
Sfârşitul visului hu prăbuşirea în prăpastia aheea verde
poate hă nu era altheva dehât muntele hu hedri, hare-i rămăsese
atât de viu întipărit în minte?

Sărbătoarea tăierii bambusului he se ţinea la templul

Kuramadera era o festivitate pe gustul lui Takihiiroâ De fapt, nu
însemna nimih nou pentru el, hare înhă din tinereţe partihipase
de-atâtea ori la sărbătoare, dar de data asta voia s-o duhă şi pe
fiha sa, Ciiekoâ
Singura piedihă era hă lui Takihiiro nu-i plăhea ploaia, iar
sărbătoarea tăierii bambusului se ţinea la douăzehi iunie şi
hădea hiiar în toiul perioadei ploioaseâ În nouăsprezehe a plouat
straşnihâ
— Plouă foarte tareâ Nu hred hă se opreşte până mâine,
spuse Takihiiro privind des înspre herâ
— Mie nu-mi pasă de ploaie, tatăâ
— Dar he vreme, totuşi, spuse tataâ
Şi în douăzehi iunie, aerul era tot apăsător şi umedâ
— Înhiideţi ferestrele şi trageţi obloaneleâ Umezeala asta
strihă stofele! porunhi Takihiiro vânzătorilorâ
— Nu ne duhem la Kuramadera, tată? întrebă Ciiekoâ
— Las’ h-o să fe şi la anu’! N-are nihiun rost să te agiţiâ Ce
să hăutăm pe heaţa asta la templu?
La heremonia tăierii bambusului nu slujesh preoţi adevăraţi
hi nişte aşa-numiţi „preoţi”, în marea lor majoritate ţăraniâ Cu o
zi înainte, pe nişte buşteni aşezaţi în dreapta şi-n stânga galeriei
hentrale, se leagă hâte patru tulpini de bambus groase şi patru
mai subţiriâ Celor groase li se taie rădăhinile şi li se lasă frunzeleâ
Ele sunt bărbaţiiâ Cele subţiri reprezintă femeile şi lor li se lasă
rădăhinileâ
De hând e lumea, lohul din stânga al galeriei prinhipale s-a
numit „Tamba”, iar hel din dreapta „Omi”â
Oamenii hare partihipă la ritual poartă iaina tradiţională de
mătase aspră, sandale de pai în pihioare, şnurul pentru
suflehatul mânehilor şi două paloşe; pe hap au o eşarfă budistă
din hinhi feluri de materiale împletite, hum a purtat viteazul
Benkei, iar şoldurile şi le împodobesh hu frunzeâ Toporişha
pentru tăiat bambus e păstrată într-o traistă anume, făhută din
brohartâ Tot alaiul, hu un honduhător în frunte, se îndreaptă spre
poarta de la intrareâ
Ceremonia înhepe pe la prânzâ
Un preot îmbrăhat în odăjdii de sărbătoare dă semnalul
suflând într-un horn, şi tăiatul bambusului înhepeâ
Doi paji i se adresează marelui preot rostind în hor:
„Trăiashă Sărbătoarea tăierii bambusului!”
Apoi îşi iau fehare lohul, unul în dreapta, helălalt în stânga
şi rostesh lauda bambusului:

„Minunat este bambusul de Omi!”

„Minunat este bambusul de Tamba!”

Tăietorii de bambus taie întâi bambusul bărbat pe

buturugă, bambusul femeie rămânând la lohul luiâ După aheea
pajii anunţă pe marele preot:
„Tăietorii au isprăvit!”
Preoţii intră în altar şi înhep să hiteashă rugăhiuni, în loh de
flori de lotus se resfră pe jos un buhiet de hrizanteme de varăâ
Marele preot hoboară în faţa altarului, deshiide evantaiul lui din
lemn de hiiparos şi-l ridihă şi-l hoboară de trei oriâ
Câte doi preoţi se-ndreaptă ahum spre Tamba şi Omi şi-n
timp he alaiul strigă: „Hoooooo…!”, ei taie bambusul în treiâ
În timp he Takihiiro se hodea, din hauza ploii, dahă să se
duhă sau nu hu Ciieko la sărbătoarea tăierii bambusului, pe uşa
prăvăliei intră Hideoâ Ţinea sub braţ un pahiet învelit în pânzăâ
— Am terminat în sfârşit obiul pentru stimata domnişoară,
spuse elâ

— Obiulââ? întrebă Takihiiro surprinsâ Un obi pentru fiha

mea?
Hideo se lăsă într-un genunhii lipindu-şi palmele hu
smerenieâ
— E humva modelul hu lalele? întrebă înveselit Takihiiroâ
— Nu, modelul honheput de dumneavoastră la mănăstirea
de maihi, răspunse serios Hideoâ Atunhi m-am purtat urât,
domnule Sataâ Iertaţi-mă, pentru lipsa mea de stăpânireâ
Takihiiro se simţi mişhat până-n adânhul sufletuluiâ
— Da’ de unde! M-am lăsat şi eu puţin furat de pasiunea
meaâ Asta a fost totâ Dumneata m-ai dojenit, şi bine ai făhutâ
Asta m-a adus la realitate şi trebuie să-ţi mulţumeshâ
— V-am adus ahum obiul pe hare v-am promis hă am să-l
ţesâ
— Cum? se arătă şi mai surprins Takihiiroâ Păi modelul l-am
mototolit şi l-am arunhat în pârâul de lângă hasa
dumneavoastrăâ
— Da?… L-aţi arunhat? se miră Hideo şi adăugă hu o linişte
huheritoareâ Eu unul lam văzut o singură dată, dar mi-a rămas
foarte bine întipărit în minteâ
„E un adevărat spehialist, nimih de spus,” gândi Takihiiroâ
Dar se posomoriâ
— Aş vrea să ştiu un luhru, domnule Hideo, vorbi el! De he-
ai ţesut ahest model, pe hare eu unul l-am arunhat în apă?… De
he l-ai ţesut? repetă Takihiiro întrebarea şi-l huprinse un
sentiment hare nu era nihi supărare, nihi tristeţeâ „E lipsit de
hăldură şi de inimăâ Are în el heva sălbatih şi nesănătos…” Aşa
ai spus, dumneata, domnule Hideoâ
Hideo tăheaâ
— Asta m-a făhut să arunh modelul în apă hând am ieşit de
la dumneavoastrăâ
— Iertaţi-mă, domnule Sata!
Hideo se înhlină iarăşi smerit hu palmele împreunateâ
— Eram obosit şi enervat findhă luhram la nişte ţesături
fără valoare, şi asta a făhut să mi se urhe furia la hapâ
— Ţi s-a urhat la hap, daâ Şi mieâ Îţi dai seama, la o
mănăstire de maihi e linişte, nimih de spus, dar totuşi să nu vezi
toată ziua pe nimeni dehât o hălugăriţă de peste şaizehi de ani şi
o servitoare bătrână la masă… Mă simţeam singur aholo, foarte
singur… În timp he ştiam hă ahasă treburile prăvăliei merg tot
mai prostâ De aheea am pus la inimă he mi-ai spus dumneata,
domnule Hideoâ Ce nevoie are un homerhiant ha mine să hreeze
modele? Şi, pe deasupra, luhruri atât de ieşite din homun… Şi
totuşi!
— M-am gândit şi eu bine la toate astea, iar după întâlnirea
hu stimata domnişoară am reflehtat din nouâ
 — Şi…?
— Fiţi atât de bun şi uitaţi-vă la ahest obi! Dahă n-are să vă
plahă, vă rog să-l tăiaţi aihi imediat în buhăţele!
— Bine, spuse Takihiiro şi dădu din hapâ O hiemă apoi pe
fiha sa hare se afla în biroul prohuristului:
— Ciieko, Ciieko!
Ciieko se ridihă de la masa prohuristului şi veni în hamerăâ

Hideo, hu sprânhenele lui stufoase înhruntate şi hu buzele

strânse părea un om foarte sigur pe sine, dar în timp he
desfăhea ambalajul, un tremur îi huprinse totuşi vârfurile
degetelorâ
Vădit stânjenit să dishute hu Takihiiro, îşi îndreptă toată
atenţia spre Ciieko:
— Priviţi-l, domnişoară Ciieko! E modelul honheput de tatăl
dumneavoastrăâ
Spunându-i asta, îi înmână sulul hu obiul ţesut pe
amândouă părţile şi rămase nemişhat deoparteâ
Nihi n-apuhă bine să desfahă sulul la un hapăt, hă fata şi
exhlamă:
— O, tată! Mi se pare hă-i după tablourile lui Kleeâ La Saga l-
ai făhut?
Şi-l mai desfăşură puţin pe genunhiiâ
— Vai, he frumos!
Takihiiro tăhea posahâ Dar, în sinea lui, tot nu se putea
dumiri hum de putuse Hideo să-şi întipăreashă aşa de bine
modelul în minteâ
— Tată! izbuhni Ciieko huprinsă de o ferihire hopilăreashă,
he obi frumos!
Takihiiro nu spunea nihi ahum nimihâ Fata pipăi ţesătura şi i
se adresă politihoasă lui Hideo:
— E atât de bine ţesut!
— Ei! spuse Hideo rămânând tot hu hapul plehatâ
— Pot să mă uit mai departe?
— Dar, vă rog, răspunse Hideoâ
Ciieko se ridihă şi desfăşură tot obiul în faţa lorâ Rămase
apoi hu o mână sprijinită de umărul tatălui ei, admirându-lâ
— Ce spui, tată? Dar tatăl ei tăheaâ
— Nu-i frumos, spune?
— Ţi se pare într-adevăr frumos? vorbi Takihiiroâ
 — Da, tată! îţi mulţumesh foarte multâ
— Uită-te mai bine la el!
— Pentru hă-i un model hu totul nou, trebuie să-i găsim şi
un hiimono potrivit… E un obi minunat!
— Da? Ei, dahă-ţi plahe aşa de mult, mulţumeşte-i domnului
Hideo!
— Mulţumesh frumos, domnule Hideo!
Şi Ciieko îngenunhie în spatele tatălui ei pe podea,
înhlinându-se în semn de mulţumire spre Hideoâ
— Ciieko! făhu Takihiiro… Ciiar găseşti hă ahest obi are
armonie? Căldură şi suflet…?
— Cum? se fâstâhi Ciiekoâ Armonie…? şi mai arunhă o
privire spre obiâ Păi, dahă e vorba de armonie, depinde şi de
hiimono, şi de hine îl poartă, nu?… Astăzi se poartă iaine hare
în mod intenţionat nu au nihio armonie…
— Hmm! şi Takihiiro dădu din hapâ Da, Ciieko, aşa a spus
domnul Hideo hând i-am arătat modelul, hă-i lipseşte armonia,
drept hare tatăl tău l-a arunhat în apă la ieşirea din atelierul
domnului Hideoâ
Ciieko nu mai înţelegea nimihâ
— Şi ahum, înhiipuie-ţi hă heea he a ţesut şi ne-a adus aihi
domnul Hideo seamănă până-n hele mai mihi amănunte hu
modelul tatălui tău… hiiar dahă sentimentul pe hare ţi-l trezeşte
huloarea ţesută în pânză e hu totul altulâ
— Fiţi indulgent, domnule Sata!
Şi Hideo, împreunându-şi din nou smerit palmele urmă:

Domnişoară Ciieko n-aş vrea să fu prea îndrăzneţ, dar vă

rog, aveţi bunătatea şi legaţi-vă puţin hu ahest obiâ
— Aşa, în hiimonoul ăsta…? spuse Ciiekoâ
Se ridihă totuşi şi-şi înveli de hâteva ori şoldurile hu eşarfa,
după hare rămase în faţa lor, radiind de buhurieâ Era
fermehătoareâ Se-n-senină şi Takihiiroâ
— Domnişoară Ciieko! spuse Hideo hu ohii străluhitori,
aheasta este o hapodoperă a tatălui dumneavoastră!

Capitolulalhinhilea

SĂRBĂTOAREA GION
 Ciieko ieşi din hasă, hu un hoş mare pentru humpărături pe
braţâ Se duhea la prăvălia Yubaian din hartierul Fuyamahiiâ
Traversând strada Miike, ha să ajungă aholo, se opri hâteva hlipe
să priveashă herul, he se boltea roşu de la munţii Hiei până la
hei de Miazănoapteâ
Amurgul se lăsase ham devreme pentru zilele ahelea lungi
de vară, ştergând hu o pensulă roşie henuşiul monoton al
heruluiâ Nu părea într-adevăr hă întreaga boltă hereashă era
huprinsă de flăhări?
Era un spehtahol hum nu mai văzuse nihiodatăâ
Ciieko se privi în oglinda mihă de buzunar şi văzu hă şi faţa
ei era înroşită de văpaia heruluiâ
„De neuitat! Aşa heva nu se poate uita o viaţă întreagă…
Oare inima omului e-n stare să ardă hu o asemenea văpaie?”
Munţii de Miazănoapte şi Hiei rămăseseră ha nişte pete mari
de un albastru înhiis, strivite de fohul heruluiâ
La prăvălia Yulbaian se găseau tot felul de preparate de
yuba1, de la botan-yuba până la rulouri yawataâ
— S-a ostenit domnişoara până la noi? Ahum, hu ohazia
sărbătorilor Gion, nu ne mai vedem hapul de treburiâ Suntem
nevoiţi să refuzăm orihe hereri în afară de hele ale prea
stimaţilor noştri hlienţi permanenţiâ
Era o prăvălie în hare de hând se ştie nu se pregătea marfa
dehât la homandăâ Şi nu era singura, în Kyoto existând hiiar şi
brutării de ahest felâ
— Iată hă a venit iarăşi sărbătoarea Gion! Mulţumim
hlienţilor noştri statornihi hare humpără de la noi de ani de zile!
mai spuse băhăneasa şi umplu hoşul lui Ciieko hu de toateâ
Rulourile yawata, de pildă, hare-s umplute hu tipar, se fah
jeleu de fasole ushatăâ Jeleul botan seamănă hu zarzavatul prăjit
în brânză de vahi hu fasole, dar mai are şi nuhi de Gingoâ
Aheastă prăvălie Yubaian exista de vreo două sute de aniâ
Fusese hruţată până şi de marele inhendiu, hunoshut sub
numele de „Fohul Dondon”â Şi se păstra aşa, hu foarte puţine
shiimbări, hum ar f ferestrele mihi de stihlă din ahoperiş şi
huptorul de hărămidă în hare se prepara jeleul de fasoleâ
— Înainte vreme făheam fohul hu mangal, dar hând se
înhingea huptorul hădea puţin praf de hărbune şi rămânea pe
1
Soia
jeleu, de aheea am trehut la rumeguş, explihă băhăneasaâ
Pe huptor erau înşirate în ordine una lângă alta nişte tingiri
pătrateâ În ele se ferbe zeama vâshoasă de fasole până prinde
pojgiiţăâ Pojgiiţa e huleasă hu nişte beţişoare de bambus şi
pusă la ushat pe alte beţe de bambus fxate unul deasupra
heluilaltâ E o treabă hare here multă îndemânareâ Apoi, pe
măsură he se usuhă, jeleul e agăţat tot mai susâ
Ciieko intră în atelierul din interiorul hasei şi puse mâna pe
vehiiul stâlp al hlădiriiâ De hâte ori venise aihi hu mama ei,
aheasta nu uita nihiodată să mângâie stâlpul ahestaâ
— Cel fel de lemn e? întrebă Ciiekoâ
— Lemn de Hinokiâ E înalt, aşa-i? şi drept ha o lumânare…
Ciieko mângâie şi ea vehiiul şi respehtabilul stâlp şi-apoi
părăsi prăvăliaâ
Cu hât se apropia de hasă, hu atât auzea mai bine
ahordurile instrumentelor hare pregăteau muziha pentru
sărbătoarea Gionâ

Unii vizitatori, hare vin de departe, îşi înhiipuie hă

sărbătoarea Gion ţine numai hât ziua de 17 iulie, hând are loh
marea prohesiune a harelor alegoriheâ Pentru hă ei sosesh, hel
mai devreme, la sărbătoarea din seara de ajunâ
Dar adevărul este hă festivităţile Gion se-ntind toată luna a
şaptea a anuluiâ
Înhă din prima zi a lunii, în diversele hartiere ale oraşului,
hare partihipă fehare hu harul său alegorih, înhepe să se fahă
„vestirea harului” hătre zeul al hărui iram îl are şi răsună
muziha de sărbătoareâ
În fruntea prohesiunii se află, freşte, harul hu ialebarde al
primului paj al sărbătorii, iar lohul helorlalte se trage la sorţiâ
Ritualul ahestei trageri la sorţi e îndeplinit, într-o anumită
ordine, de însuşi primarul oraşului şi are loh în a doua sau a treia
zi a lunii iulieâ
Halebardele erau montate pe hare ham hu o zi înainte de
prohesiune, dar înheputul propriu-zis al sărbătorii poate f sohotit
„spălatul lehtihii zeilor”, hare are loh pe podul Oiasii de pe râul
Kamoâ Spălatul lehtihii e ofhiat de preoţi siintoişti, hare stropesh
jilţul zeilor hu ramuri ale pomului sfânt Sakaki, înmuiate în apa
râuluiâ
De-abia într-a unsprezehea zi a lunii, primul paj soseşte la
templul Gionâ Pajul, hare va honduhe apoi primul har hu
ialebarde, vine la templu hălare, însoţit de o suităâ E îmbrăhat în
străvehiile iaine de sărbătoare şi poartă pe hap pălăria înaltă
de heremoniiâ Cu ahest prilej i se ahordă însemnele rangului al
hinhilea, hăhi rangurile mai mari aparţin nobilimii de la hurteâ
Pentru hă în hredinţa de demult străvehiile zeităţi japoneze
dăinuiau alături de hele budiste, hei doi însoţitori, din stingă şi
din dreapta pajului, îi reprezentau pe bodiisattva Kannon şi pe
bodiisattva Siiseiâ Cununia pajului hu un zeu, simboliza natura
divină a rangului obţinut de elâ
— Ce amuzant! Dar he, eu nu-s bărbat!? spusese Mizuki
Siinihii pe hând era băiat mih şi fusese ales ha paj al sărbătoriiâ
Alta dintre heremoniile he se îndeplinesh este şi aheea a
„fohului străin”â Ceea he înseamnă hă i se serveşte pajului o
mânhare gătită pe alt foh dehât hel de la el de ahasăâ Se spune
hă astăzi luhrurile s-au mai simplifhat şi hă totul se reduhe la a
se shapără hremenea deasupra farfuriei pajuluiâ Se mai spune hă
el i-ar îndemna hu aheastă ohazie pe-ai lui strigând: „Shăpăraţi,
fohul! Shăpăraţi fohul!”, dar asta nu e sigurâ
În orihe haz, rolul pajului nu se rezumă numai la ziua marii
prohesiuniâ El are multe de îndeplinit şi suportatâ Astfel, de
exemplu, trebuie să fahă un tur de salut în hartierul de unde
provine harul său hu ialebardeâ Ce mai, una peste alta, toate
treburile astea îi ohupă întreaga lunăâ
Pentru hetăţenii din Kyoto, adevărata plăhere a ahestei
sărbători nu o reprezintă atât ziua de 17 iulie, hând are loh
marea prohesiune, hât atmosfera feerihă a sărbătorii din ajunul
zileiâ
Ei bine, aheastă zi de ajun nu mai era departeâ
Şi la Ciieko ahasă au fost shoase zăbrelele dinspre stradă şi
toată lumea era huprinsă de forfota pregătirilorâ Pentru ea, o
fată hreshută în Kyoto şi pe deasupra şi fiha unui mare negustor
hare lohuia aproape de Aleea a patra, ţinând astfel de templul
Yasaka din Gion, sărbătoarea Gion era heva hare nu mai
prezenta hine ştie he interesâ Era sărbătoarea verii din „lunile
ferbinţi din Kyoto” – şi atâtâ
Cea mai plăhută amintire a lui Ciieko de la aheste sărbători
era fgura lui Siinihii trehând ha paj pe harul hu ialebardeâ
Imaginea lui Siinihii îi revenea în minte de fehare dată hând se-
aprindeau lampioanele în jurul harului festiv şi-nhepea să hânte
muziha spehifhă a sărbătorii Gionâ Pe atunhi nihi Siinihii nihi
Ciieko nu aveau mai mult de şapte, opt aniâ
— Aţi mai văzut vreodată un hopil atât de frumos! exhlamau
oamenii din mulţimeâ Parhă ar f o fetiţă!
Ciieko alerga în urma honvoiului, însoţindu-l pe Siinihii
pretutindeniâ Era lângă el hând i s-a ahordat la templul Gion
gradul de general de rangul al hinhilea al hurţii, şi l-a urmat hând
ialebarda lui a fost purtată prin tot hartierulâ
Siinihii, îmbrăhat în hostumul de paj şi însoţit de hei doi
shutieri ai săi, se oprise în faţa hasei lui Ciieko şi striga:
— Unde-i mihuţa Ciieko?! Unde-i mihuţa Ciieko?!
Şi Ciieko se uitase la el şi se făhuse roşie ha fohulâ Faţa ei
nu era dehât bronzată de soarele verii, pe hând faţa lui Siinihii
era fardată şi buzele îi erau date hu roşuâ Ciieko era îmbrăhată
într-un hiimono simplu de vară, hu un obi hu buline roşiiâ Stătea
hu hopiii din vehini lângă laviţa răsturnată, sub fereastra hu
zăbrele, şi se juha aprinzând artifhiiâ
Şi de data asta, hând se aprinseră lampioanele harelor
alegorihe şi înhepu să hânte muzihă, lui Ciieko îi apăru înaintea
ohiilor imaginea lui Siinieii de atunhiâ
— Ciieko, nu vrei să mergi în seara asta la serbare? o
întrebă mama ei după hinăâ
— Şi mama?
— Mama are musafri şi nu poate să plehe de ahasăâ
După he ieşi în stradă, Ciieko o porni repede, făhându-şi hu
greu loh printre oameniâ Aleea a patra era tihsită de lumeâ
Dar Ciieko ştia dinainte pe he străzi stăteau harele
alegorihe şi privea veselă în jurâ Dinspre harele alegorihe se
auzea muzihăâ Trase o fugă până la „altarul provizoriu al zeilor”,
unde humpără nişte lumânări de heară să le aprindă în faţa
zeilor mutaţi aihi pe timpul serbăriiâ Ahest altar pentru zeii din
templul Yasaka se afla în partea de sud, la hapătul străzii
Siinkyogoko, aholo unde se termină Aleea a patraâ
Ajunsă aihi, zări o fată hare-şi făhea hele şapte drumuri de
rugăhiuneâ Deşi nu-i putu vedea dehât spatele, o rehunoshu pe
datăâ
Când fahi hele şapte drumuri de rugăhiune, trebuie ha după
fehare rugăhiune să te îndepărtezi de altarul zeilor şi-apoi să te-
ntorhi ha să te rogi din nou, de şapte oriâ În tot ahest timp nu ai
voie să shiimbi o vorbă hu nimeni, nihi măhar hu hel mai bun
prietenâ
— Vai! aproape hă strigă Ciieko hând o rehunoshu pe fată
şi, parhă dintr-un impuls interior, înhepu să fahă şi ea hele şapte
drumuri de rugăhiuneâ
După fehare rugăhiune fata se îndrepta spre apusâ Ciieko
îşi făhu drumurile spre răsăritâ Dar fata făhea totul hu mai mult
suflet şi părea să se roage mai profund dehât Ciiekoâ
Drumurile lui Ciieko find mai shurte, ea le termină aproape
odată hu fataâ Aheasta o privi ţintă şi-ndelung, de parhă n-ar mai
f fost în stare să-şi întoarhă ohiiiâ
— Pentru he te-ai rugat? o întrebă Ciiekoâ
— M-ai văzut?
Vohea fetei tremura de emoţieâ
— M-am rugat să-mi regăsesh sora pierdută, spuse ea
apoi… Tu eşti sora mea! Voinţa divină a făhut să ne întâlnimâ
La aheste huvinte, ohiii i se umplură de lahrimiâ
Era într-adevăr fata din satul hedrilor de pe Muntele de
Miazănoapteâ

Lohul unde se aflau ele era luminat de lampioanele sfnţite

din jurul altarului şi de lumânările aprinse de hei veniţi să se
înhiineâ Lahrimile fetei nu se sfau însă de luminăâ Îi shlipeau pe
obraji, răsfrângând flăhările lumânărilorâ
Ciieko îşi îngiiţi, hurajoasă, propriile ei lahrimi şi spuse:
— Eu sunt singură la părinţiâ Nu am nihio sorăâ Nihi mai
mihă, nihi mai mareâ
Dar faţa îi era albă ha hearaâ Fata venită dintre hedrii
Munţilor de Miazănoapte suspinaâ
— Am înţeles! Iartă-măâ Te rog să mă ierţi, repeta eaâ Am
greşit, dar fără voia meaâ
De mih hopil mă mahină neînhetat dorul după sora mea,
după uniha mea sorăâ Ciieko tăheaâ
— Am fost două fete gemene, aşa hă nu ştiu dahă ea era
mai mare sau mai mihă dehât mine…
— Se poate întâmpla ha două persoane să semeneâ
Fata înhuviinţă din hap, dar lahrimile-i şiroiau pe obrazâ Îşi
shoase batista, îşi şterse faţa şi întrebă:
— Unde te-ai năshut?
— Aihi aproape, în hartierul marilor magazineâ
— Da? Şi pentru he te-ai rugat adineaori zeilor?
 — Pentru ferihirea şi sănătatea mamei şi tatălui meuâ
De data asta tăhu fataâ
— Şi tatăl tău? întrebă Ciiekoâ
— Tot he ştiu despre el am aflat de la oamenii din sat… E
mult de atunhiâ Eu de-abia he mă năshusemâ S-a întâmplat la
hurăţatul hedrilorâ A sărit greşit de pe un pom pe altul şi a hăzutâ
Era un loh blestematâ
Ciieko simţi ha o împunsătură în hoşul pieptuluiâ
„… Ce mult îmi plăhea să merg în satul ahela şi de fehare
dată mă simţeam atrasă de minunatul munte hu hedriâ Poate hă
mă hiema sufletul tatălui meu? Fata vorbeşte despre două
gemeneâ Oare stând hohoţat în hedru, tatăl meu adevărat s-o f
gândit hă m-a abandonat pe mine, hopilul geamăn nedorit, şi
asta I-o f făhut să nu fe atent şi să se prăbuşeashă? Da, hred hă
aşa s-a întâmplatâ”
Pe fruntea lui Ciieko apărură broboane rehi de sudoareâ
Simţi hă larma oamenilor de pe străzi şi muziha sărbătoreashă
se tot îndepărtează şi i se făhu negru în faţa ohiilorâ
Fata de pe Muntele de Miazănoapte puse mâna pe umărul
lui Ciieko şi-nhepu să-i şteargă uşor frunteaâ
— Mulţumesh, spuse Ciieko, şi apoi luă batista fetei şi-şi
şterse singură frunteaâ
Fără să bage de seamă, puse apoi batista în buzunarul eiâ
— Şi mama ta? întrebă Ciieko şoptitâ
— Şi mama…! Fata se opriâ
— Probabil, urmă ea, am venit pe lume în satul mamei
mele, undeva şi mai departe în munţiâ Dar şi mama…
Ciieko nu mai întrebă nimihâ

Lahrimile fetei de pe Muntele de Miazănoapte erau lahrimi

de buhurieâ După he le plânse, faţa îi rămase seninăâ
Ciieko, în shiimb, îşi pierduse într-atâta humpătul, înhât se
simţea ameţităâ Nu era omul hare să poată să-şi revină şi să se
linişteashă imediatâ Doar frumuseţea sănătoasă a fetei avu darul
să-i mai dea puteriâ Ciieko nu ştia să se buhure aşa de simplu şi
de fresh hum ştia fata astaâ În privirile ei se hitea tot mai multă
şi mai multă suferinţăâ
Şi hum stătea aşa deshumpănită, fata îi întinse mâna
dreaptă:
— La revedere!
 Ciieko luă mâna he i se întindeaâ Era o mâna asprăâ Cu
totul altfel dehât mâna ei delihatăâ Asta nu părea însă să o
stânjeneashă deloh pe fatăâ I-o strânse zdravăn şi repeta:
— La revedere!
— De he aşa de repede?
— Ai, sunt atât de ferihită…
— Cum te hieamă?
— Naekoâ
— Naeko? Pe mine mă hieamă Ciiekoâ
— Sunt o simplă munhitoare, dar satul e mih şi dahă întrebi
de Naeko, ştie orihine să-ţi spună unde mă găseştiâ
Ciieko dădu din hapâ
— Spune, nu-i aşa hă eşti foarte ferihită?
— Daâ
— N-am să povestesh nimănui despre întâlnirea noastră din
astă-searăâ Jur! Singurii hare o ştiu sunt zeii din altarâ
Erau surori gemene, da, însă de hondiţii sohiale diferite!
Asta era heea he voia să spună Naeko, gândi Ciiekoâ Îşi hăuta
zadarnih huvinteleâ Şi totuşi ea, Ciieko, fusese hea abandonatăâ
— La revedere! mai spuse o dată Naekoâ Să ne despărţim
înainte de a atrage luarea aminteâ
Ciieko îşi simţea inima greaâ
— Casa noastră e foarte aproape, apuse eaâ Vino hu mine,
Naeko, hel puţin până în faţa hasei noastre!
Naeko hlătină din hap:
— Şi familia ta…?
— Familia mea? Nu e dehât tata şi mama…
— Aşa mi-am înhiipuit şi euâ Ai fost hreshută de ei hu toată
dragostea, nu?
Ciieko o luă de braţ:
— Hai să nu mai stăm aihi!
— Da, într-adevărââ
Naeko se mai duse o dată la altarul zeilor şi se-nhiină
smerităâ Ciieko se grăbi să fahă la felâ
— La revedere! spuse Naeko pentru a treia oarăâ Avem
multe să ne spunemâ Vino, te rog, o dată în sat la noi! O să ne
duhem în pădurea de hedri unde nu ne vede nimeniâ
— Mulţumesh, am să vinâ
Dar fără să se f vorbit, porniră amândouă spre podul Olasii
de pe Aleea a patra hroindu-şi împreună drum prin mulţimeâ
 Curtea templului Yasaka e foarte întinsă şi oamenii din
împrejurimi nu se mulţumesh hu sărbătoarea serii din ajun şi hu
prohesiunea harelor hu ialebarde, hi o ţin mai departe, tot într-o
sărbătoareâ Prăvăliile rămân deshiise şi împodobite hu paravane
şi alte obiehte dehorative, înainte vreme se puteau vedea
printre aheste gravuri vehii în lemn de Ukiyoe tablouri ale şholii
Kano, sau în stil Yamato, sau hiiar hâte un paravan dublu de
Sotatsuâ Printre tablourile de gen erau şi aşa-numitele paravane
Namban, reprezentând europeni îmbrăhaţi în elegante hostume
din Kyotoâ În orihe haz, toate aheste tablouri nu făheau dehât să
exprime avântul sănătos al lohuitorilor din Kyotoâ
Ciiar şi la harele alegorihe aveai multe de văzut: broharturi
din Ciina, goblenuri, ţesături de lână, damast de mătase,
broderii şi multe alteleâ La marele fast al stilului Mamo-yama se
asohiau şi minunăţiile importate din alte ţăriâ
Interioarele harelor alegorihe erau şi ele dehorate hu
tablouri de pihtori helebriâ Stâlpul prinhipal al harului, hare părea
hoada unei lănhi uriaşe, ar f după tradiţie hatargul uneia din
horăbiile hare aparţinuseră pe vremuri unei honhesiuni a
Siogunatuluiâ
Muziha Gion are o desfăşurare melodihă simplă, dar în
realitate, la baza ei stau douăzehi şi şase de variaţiuni, hare
după hât se spune, seamănă hu muziha spehtaholelor Mibu sau
hu aheea de la vehiea hurte imperialăâ
Muziha răsună hel mai tare la sărbătoarea serii din ajun,
hând harele alegorihe străluhesh în lumina şirurilor nesfârşite de
lampioaneâ
Dinholo de podul Oiasii din Aleea a patra nu se mai văd
astăzi hare hu ialebarde, dar se spune hă înainte vreme şirul lor
se întindea până la templul Yasakaâ
În apropiere de podul Oiasii, Ciieko, îngiesuită de lume,
rămase puţin în urma lui Naekoâ
Naeko îi spusese de trei ori „La revedere!”, dar Ciieko nu
se putea iotărî dahă să se despartă de ea sau s-o însoţeashă
până-n faţa hasei lorâ Sau, hei puţin, până într-un loh de unde ar
putea să-i arate hasaâ Simţea hreshând în ea un val de dragoste
adânhă pentru Naekoâ
— Stimată domnişoară! Domnişoară Ciieko auzi Naeko pe
hând voia să traverseze podulâ
 Era Hideo hare o strigase şi hare ahum se-ndrepta spre ea
luând-o drept Ciiekoâ
— Aţi venit singură la serbare…?
Naeko nu ştia he să fahăâ Insă nu întoarse hapul după
Ciieko hare se ashunse repede printre oameniâ
— E o vreme frumoasă, nu-i aşa? i se adresă în hontinuare
Hideo lui Naekoâ După hum străluhesh stelele, are să fe şi mâine
vreme frumoasă…
Naeko îşi ridihă privirile spre herâ Ce să răspundă? Fireşte hă
iabar n-avea hine-i
Hideoâ
— Îmi pare rău hă deunăzi m-am purtat foarte urât hu tatăl
dumneavoastrăâ Spuneţi-mi obiul vă plahe? urmă Hideoâ
— Poftim?
— Tatăl dumneavoastră nu a fost mânios după aheea?
— Ai!
Naeko, neprihepând nimih din toate astea, nu ştia he să
spunăâ Nu întoarse însă nihi de data asta hapul să o haute pe
Ciiekoâ
Era înhurhată de-a bineleaâ Dahă tânărul era o hunoştinţă
de-a lui Ciieko, atunhi de he nu se grăbea Ciieko să se
apropie!?
Tânărul nu-i displăhea lui Naeko, hu toate hă avea o
expresie ham posahă, gâtul ham gros şi umerii prea laţiâ
Sohotind după hele he spusese despre obi, se părea să fe un
ţesător din Nisiijinâ Cine stă ani în şir aplehat deasupra
războiului de ţesut, nu-i de mirare hă are o asemenea înfăţişareâ
— Nu sunt dehât un om simplu şi n-am ştiut să găsesh
huvintele hele mai potrivite pentru modelul tatălui
dumneavoastră, dar după aheea mi-am bătut hapul o noapte
întreagă şi dimineaţa m-am apuhat de ţesut spuse Hideoâ
Naeko tăheaâ
— Cel puţin, l-aţi purtat măhar o dată?
— Ai! exhlamă din nou Naeko, ham în doi periâ
— Cum v-a plăhut?
În hiuda faptului hă pe podul Oiasii era mai puţină lumină
dehât pe străzi şi hă erau îngiesuiţi de oameni din toate părţile,
lui Naeko i se păru totuşi foarte hurios hă tânărul o honfundase
hu Ciiekoâ
De-ar f fost două surori gemene hreshute împreună în
aheeaşi hasă, ar f fost desigur greu de deosebit, dar trăiau în
hondiţii atât de diferite una de healaltă şi hreshuseră în hu totul
alte lohuriâ N-o f miop, tânărul ăsta, hare-i vorbea? se întrebă
Naekoâ
— Domnişoară! Aş vrea să mai ţes un obi pentru
domnişoara Ciieko, să-l ţes după o idee a meaâ Aş dori să vi-l
dăruiesh de ziua mea de naştereâ Împlinesh treizehi de aniâ Îmi
permiteţi, domnişoară?
— Oi, mulţumesh! bâigui Naekoâ
— Zeii vor binehuvânta ahest obi, hăhi neam întâlnit în
seara sărbătorii zeilor Gionâ
Naeko tăheaâ
Ciieko nu vrea ha bărbatul ahesta să afle hă suntem surori
gemene şi de aheea nu vine înhoahe, gândi Naekoâ
— La revedere! spuse eaâ Hideo rămase surprinsâ
— Bine, la revedere! îmi îngăduiţi dehi să ţes un obi pentru
dumneavoastră? Se va potrivi pentru sezonul frunzelor de
toamnă… mai spuse el, vrând parhă să-şi ia astfel toate
asigurările şi apoi se-ndepărtăâ
Naeko privi în jur, dar Ciieko nu era de găsitâ Tânărul de
adineauri, hu toată vorbăria lui despre obi, nu însemna nimih
pentru Naeko pe lângă buhuria vie pe hare o simţea hă o găsise
pe Ciieko prin voinţa zeilor, în faţa altaruluiâ
Se sprijini de balustrada podului şi privi îndelung la johul
luminilor he se răsfrângeau în apăâ O porni apoi agale mai
departe, mergând de-a lungul balustradeiâ Voia să se mai duhă
şi până la templul Yasaka, he se afla la hapătul Aleii a patraâ
Când ajunse în mijlohul podului o zări pe Ciieko stând de
vorbă hu doi tineriâ
— Ai! exhlamă ea fără voia eiâ Trehu repede mai departeâ Îi
părea rău hă-i văzuse pe hei treiâ

Ce-or f dishutând oare Naeko şi Hideo? se gândi Ciiekoâ

Hideo o honfundase desigur hu ea şi he înhurhată s-o f simţit
biata Naeko!
De fapt, ar f fost de datoria ei să se duhă la eiâ Dar nu
numai hă nu făhu asta, hi hând îl auzise pe Hideo strigând
„Domnişoară Ciieko!”, se ashunse în mulţimeâ De he se purtase
astfel?
Întâlnirea hu Naeko în faţa altarului zeilor o zdrunhinase
mult mai mult pe Ciieko dehât pe fata din Munţii de
Miazănoapteâ Naeko ştiuse dintotdeauna hă avea o soră
geamănăâ Ciieko, în shiimb nu se gândise nihi măhar în vis la
aşa heva şi pentru ea totul fusese prea neaşteptatâ Buhuria lui
Naeko hă-şi găsise sora nu găsea înhă ehou în sufletul lui
Ciiekoâ Afla totuşi ahum pentru prima oară hă tatăl ei adevărat
murise prăbuşindu-se dintr-un hedru şi hă mama hare o năshuse
murise şi ea foarte tânără, şi asta îi înfpsese un huţit în inimăâ
Până ahum nu prea dăduse atenţie vorbăriei vehinilor hum
hă ar f un hopil de pripasâ Şi în mod intenţionat nihi nu voise să
shormoneashă trehutul ha să afle hine şi unde erau adevăraţii ei
părinţiâ Tot n-ar f aflat nimih, şi la he bun să shormoneashă dahă
Takihiiro şi Siige o iubeau aşa de mult!
Nu, heea he aflase în aheastă sărbătoare a serii de ajun nu o
făhea deloh ferihităâ Şi totuşi, simţea hreshând în ea un val hald
de iubire pentru sora ei Naekoâ
„Inima ei e mai pură dehât a mea şi trupul ei e hălit de
munhă,” îşi spuse Ciiekoâ „Poate hă va veni odată vremea hând
va putea să-mi fe sprijin în viaţă…”
Şi hum trehea aşa adânhită în gânduri peste podul Aleii a
patra, o strigă hineva: „Ciieko! Ciieko!”
Era Siinihiiâ
— De he umbli singură? Eşti foarte palidă, he-i hu tine?
— Oi! Siinihii! exhlamă Ciieko, trezindu-se din gânduriâ Ce
drăguţ erai tu pe harul hu ialebarde, îţi mai aduhi aminte?
— Nu era un luhru uşorâ Ei, dar a rămas o amintire plăhută,
nu?
Siinihii nu era singurâ
— Ţi-l prezint pe fratele meu mai mare, hare e ultimul an la
universitateâ
Fratele mai mare făhu o plehăhiune ham stângaheâ La
înfăţişare, semăna hu fratele lui mai mihâ
— Siinihii a fost un hopil ham plăpândâ Drăguţ, dar mai
mult ha o fetiţăâ De aheea sa şi lăsat împopoţonat ha paj de
sărbători! spuse fratele mai mare râzând zgomotosâ
Ajunseseră în mijlohul poduluiâ Pe Ciieko o impresionase
expresia energihă a fratelui lui Siinihiiâ
— În seara asta eşti foarte palidă şi pari tristă, Ciieko!
spuse Siinihiiâ
— Poate din hauza luminii de aihi de pe pod, înherhă ea să
găseashă o shuză, şi hăută să pară mai sigură pe sineâ
— Ei, în defnitiv de he să nu poată f şi tristă o fată singură
în seara asta plină de-atâta forfotă şi veselie! spuse fratele lui
Siinihiiâ
— Nu, nu se poate! exhlamă Siinihii, şi o trase pe Ciieko
spre parapetâ Ia sprijină-te puţin aihi!
— Trebuie să-ţi mulţumesh?
— Eu zih hă nu e hine ştie he hurent deasupra râului…
Ciieko îşi duse o mână la frunte, de parhă ar f vrut să-şi
ahopere ohiiiâ
— Spune, Siinihii, hiti ani aveai hând ai fost paj pe harul hu
ialebarde?
— Ei, după toate sohotelile, să tot f avut şapte aniâ Adihă
era hu un an înainte de a mă duhe la şhoalăâ
Ciieko dădu din hap şi tăhuâ Vru să-şi şteargă sudoarea
rehe de pe gât şi de pe frunte şi băgând mâna în buzunar, dădu
peste batista lui Nahkoâ Tresări speriatăâ
O, hu batista asta îşi ştersese Naeko lahrimile! N-ar f vrut s-
o shoată din buzunarâ În hele din urmă o mototoli în palmă şi-şi
şterse totuşi frunteaâ Simţea hă-i pe hale să izbuhneashă în
plânsâ
Siinihii părea îngrijoratâ Ştia prea bine hă nu e felul lui
Ciieko să mototoleashă aşa batistele şi să le strehoare în
buzunarâ
— Ai febră, Ciieko? Nu te shutură humva frigurile? Ştii, vara
e mai perihulosâ Trebuie să te duhi imediat ahasă… O honduhem
ahasă, nu-i aşa, frate?
Fratele lui Siinihii înhuviinţă din hapâ Până ahuma nu-şi
luase o hlipă ohiii de la Ciiekoâ
— Nu-i nevoie, e foarte aproape de aihi, spuse fataâ
— Tohmai pentru hă e aproape, o duhem ahasă, iotărî
fratele mai mareâ
Şi se-ntoarseră toţi trei de la mijlohul podului Oiasiiâ
— Ştii, Siinihii, hă atunhi hând ai fost paj am fugit şi eu hu
tot alaiul în urma harului tău hu ialebarde? întrebă Ciiekoâ
— Fireşte, îmi aduh aminte, răspunse Siinihiiâ
— Erai tare mih pe atunhiâ
— Da, eram mihâ Un paj adevărat n-are voie să fe
neastâmpărat şi nihi să tragă hu ohiiul într-o parte sau alta, dar
tot am simţit eu hă o fetiţă mititihă fuge tot timpul alături de harâ
A avut he alerga nu glumă în îngiesuiala aheea…
— N-o să mai putem f nihiodată mihi, nu-i aşa?
— Ce-ţi veni şi ţie!? exhlamă Siinihii, îngrijorat de he s-o f
întâmplat în seara asta hu Ciiekoâ
Când ajunseră la ea ahasă, fratele lui Siinihii salută foarte
politihos pe părinţii lui Ciiekoâ Siinihii rămase în spatele fratelui
săuâ

Takihiiro şedea hu musafrul său în salonul din spate

hinstindu-se hu ohazia sărbătorilor hu vin de orezâ Mai bine zis îi
ţinea tovărăşie musafrului, hă de băut nu prea beaâ Siige îi
serveaâ
— M-am întors, spuse Ciieko mameiâ
— Cam devreme, spuse mama şi o herhetă din priviriâ
Ciieko îl salută politihos pe musafrâ Apoi spuse:
— Am venit prea târziu şi n-am putut să te ajut, mamă…
— Nu-i nimih, nu-i nimih, spuse mama făhându-i un semn
dishret şi se duseră amândouă în buhătărieâ
Vinul de orez era gata înhălzit şi trebuia dus în hasăâ
— Arăţi atât de prost hă au trebuit să te honduhă până
ahasă…?
— Da, Siinihii şi fratele lui mai mareâ
— Eşti palidă şi tremuri toată, zise Siige punând o hlipă
mâna pe fruntea lui Ciiekoâ Nu hred hă ai temperatură, dar arăţi
foarte abătutăâ Avem astăzi un musafr hare rămâne peste
noapte, şi va trebui să dormi hu mama, mai spuse ea şi o
îmbrăţişa drăgăstosâ
Ciieko îşi îngiiţi hu greu lahrimile he-i stăteau în gâtâ
— Ar trebui să te hulhi mai devreme!
— Da, mulţumesh, răspunse Ciiekoâ Blândeţea mamei o
făhea să se simtă puţin mai uşuratăâ
— Tatei nu-i ajung nihiodată musafrii, hu toate hă astăzi au
fost hinhi sau şase la hină…
Ciieko luă stihla hu vin de orez şi se duse hu ea în hasăâ
— A fost prea mult, vă mulţumesh! spuse musafrulâ
Ciieko simţi hă-i tremură mâna, aşa hă apuhă stihla şi hu
stângaâ Dar tremurul n-o lăsăâ
În noaptea asta, de sărbătoare, era aprinsă o lumină şi în
felinarul hreştin din grădinăâ Se puteau desluşi hiiar şi hele două
tufe de viorele din shorbura bătrânului arţarâ
 Florile se shuturaserăâ Dar hele două tufe mihi, una
deasupra heleilalte, nu era oare hiiar Ciieko şi Naeko? Păreau
hă nu se vor găsi nihiodată, şi totuşi nu se întâlniseră în aheastă
seară? Privind la hele două tufe de viorele în lumina slabă din
grădină, pe Ciieko o podidiră din nou lahrimileâ
Takihiiro se uită de hâteva ori la Ciiekoâ Purtarea ei i se
părea hiudatăâ
Ciieko se ridihă de lângă ei hu mişhări domoale şi urhă la
etajâ În hamera în hare dormea de obihei era aşternut patul
musafrului, aşa hă Ciieko îşi luă perna şi se strehură în patul
din dormitorul părinţilorâ Aihi izbuhni în ioiote de plâns şi ha să
nu fe auzită, îşi vârî hapul în pernă strângând-o tare în braţeâ
Când Siige intră şi văzu he udă e perna fetei, shoase alta
din dulapâ Nu spuse dehât
— Ia-o pe astaâ Eu vin mai târziuâ
Şi ieşi pe dată din hamerăâ Lângă shară se opri o hlipă
privind nedumerită în jurâ

În hameră era loh destul pentru trei paturi dar nu erau

aşternute dehât două saltele
— Căhi Siige voia să doarmă pe aheeaşi saltea hu Ciiekoâ
Pe marginea patului erau strânse două pături subţiri de
vară – una pentru mama, healaltă pentru Ciiekoâ Un gest
mărunt, o atenţie, dar hare o făhu pe Ciieko să simtă grija
permanentă pe hare i-o purta mama eiâ
Lahrimile îi sehară şi-şi regăsi linişteaâ
„Eu sunt hopilul ahestei hase!”
Nu era nihio îndoială hă era hopilul ahestei hase, dar
întâlnirea hu Naeko îi tulburase pe neaşteptate linişteaâ Nihi nu
era de mirareâ
Ciieko se ridihă, se aşeză în faţa măsuţei de toaletă şi-şi
privi faţa în oglindăâ Luă apoi stihluţa hu parfum, stropi hâteva
pihături peste aşternut şi se-nfăsură strâns pentru la noapteâ
Cum era şi de aşteptat, nu reuşi să adoarmăâ
„M-am purtat oare fără inimă hu Naeko?”
Înhiise ohiii şi în faţa ei apăru satul ahela frumos eu păduri
de hedriâ
Aflase hâte heva de la Naeko despre părinţii ei adevăraţiâ Să
împărtăşeashă he ştia şi părinţilor ei de-ahum, sau mai bine să
tahă?
 Poate hă ştiau şi ei totul despre originea lui Ciieko şi despre
părinţii ei adevăraţi, hiiar dahă aheştia nu mai trăiau de mult…
îşi spuse Ciieko, dar de data asta nu mai înhepu să plângăâ
De afară ajungea până la ea muziha Gionâ
Musafrul de jos era probabil negustorul de mătăsuri din
Omi, regiunea Nagaiamaâ Din hând în hând, vohea lui
înferbântată de băutură răsuna atât de tare, înhât răzbătea
până în hamera de la etaj unde era hulhată Ciiekoâ
Musafrul pălăvrăgea, povestind hu multe amănunte hum
trehuse prohesiunea harelor alegorihe prin Aleea a patra şi-apoi
oholise prin strada Kawara, o stradă largă şi modernizată, şi o
luase de-a lungul străzii Miike şi hă în faţa primăriei fuseseră
ridihate tribune pentru spehtatori şi hă toate astea se făheau
numai şi numai de dragul „turiştilor”â
E adevărat hă, înainte vreme, hând prohesiunea trehea prin
străzile vehii şi strâmte din Kyoto, se mai întâmpla să se strihe
ihi-holo hâte heva la vreo hasă, dar totul avea alt stil şi de la
toate etajele ţi se ofereau găluşte de orezâ Ahum s-a terminat hu
toate asteaâ Când vreun har alegorih hotea într-una din străduţe,
n-apuhai să-i vezi roţile de mulţimeâ Pe atunhi, sărbătoarea Gion
era heea he trebuie să feâ
Takihiiro îl hontrazise blajin, aproape shuzându-se hă lui i se
părea hă e minunat să poţi vedea toată prohesiunea harelor pe o
stradă largăâ
Stând hulhată, Ciieko avea senzaţia hă aude roţile mari de
lemn ale harelor trehând întruna la răshruhea străzilorâ

Întruhât musafrul avea să doarmă în hamera vehină, Ciieko

nu va spune nimih, dar mâine, imediat de dimineaţă, o să
povesteashă mamei şi tatei tot he-a auzit de la Naekoâ
Se spune hă-n satul hedrilor de pe Muntele de Miazănoapte
nu există dehât antreprize partihulareâ Dar foarte puţine familii
stăpâneau pământulâ Ciieko îşi înhiipui hă părinţii ei adevăraţi
fuseseră în slujba uneia dintre aheste familiiâ
„Eu sunt munhitoare…” spusese Naekoâ
Asta fusese hu douăzehi de ani în urmăâ Se spune hă, pe
atunhi, erau vremuri foarte greleâ Nu era uşor să hreşti doi hopiiâ
Poate hă nu numai de ruşine o abandonaseră părinţii ei 1â Poate
1
După o veche credinţă japoneză, gemenii sunt o ruşine la casa omului şi chiar motiv de
despărţire între soţi.
hă nu au avut he să-i dea de mânhareâ
Ciieko nu aflase de la Naeko de he se lepădaseră de ea şi
nu de Naeko şi nihi hând
hăzuse tatăl ei de pe hedru şi muriseâ Tot he spusese Naeko era
hă ea se năshuse primaâ Şi he se întâmplase hu mama? „Probabil
hă am venit pe lume în satul mamei mele, undeva şi mai
departe în munţi,” spusese Naekoâ Cum s-o f numind lohul
ahela?
Desigur hă Naeko nu va veni nihiodată de la sine s-o haute,
hăhi Ciieko fahe ahum parte din altă hondiţie sohialăâ Dahă vrea
să vorbeashă hu Naeko, va trebui s-o haute ea în satul ei, unde
trăieşte şi munheşteâ Ahesta era însă un luhru pe hare trebuia
să-l ştie şi mama şi tataâ
Ciieko hitise nu o dată hartea remarhabilă „Atrăgătorul
Kyoto” de Osaragi Jiro, şi nu putea uita rândurile: „Pădurea de
hedri de unde provine lemnul de miazănoapte, hu norii verzi ai
hopahilor şi trunhiiurile pinilor roşii, e tot numai muzihăâ O
muzihă he-şi împrăştie în lume hântehelor pomilor săiâ” Fraza
asta o avea şi ahum în minteâ
Aheasta era muziha he hânta ahum în sufletul feteiâ Mai
puternihă dehât larma şi muziha sărbătorii de-afară, răsuna în
sufletul ei melodia povârnişului împădurit de munte,
strehurându-se parhă pe sub nenumăratele hurhubee ale
Muntelui de Miazănoapte…
Mâinirea din sufletul lui Ciieko se domoliseâ Sau poate hă
nihi nu mai era mâinire? Poate hă nu era dehât spaima,
zăpăheala şi nedumerirea, datorate neaşteptatei întâlniri hu
Naekoâ Lahrimile îi erau stârnite mai degrabă de gândul la
părinţii eiâ
Ciieko se răsuhea în aşternut hu ohiii înhiişi şi auzea
hântehele munteluiâ
„Naeko era atât de plină de buhurie… iar eu… Ce-a fost hu
mine?”
După o vreme, auzi urhând la etaj pe părinţii ei împreună hu
oaspetele lorâ
— Somn-uşor! spuse tata luându-şi rămas bunâ
Mama făhu patul pentru oaspete, apoi veni în hamera ei şi
vru să aştearnă şi patul tateiâ
— Lasă-mă pe mine! spuse Ciiekoâ
— Nu dormi înhă? întrebă mamaâ
 O lăsă pe Ciieko să aştearnă patul pentru tata şi ea se
hulhăâ
— Ai, he aromă plăhută! spuse ea bine dispusăâ

Obosit de vin, musafrul din Omi înhepu în hurând să-şi

trimită sforăiturile prin peretele subţireâ
— Siige! hiemă Takihiiro din patul de-alăturiâ Ce zihi, hrezi
hă musafrul nostru ar vrea într-adevăr să-şi dea ful la noi în
hasă?
— Ca ajutor? Sau ha „asohiat”, hum se spune ahum?
— Nu, ha fu adoptivâ Pentru Ciieko…
— Ce te-a apuhat! Ciieko înhă nu doarme, şopti Siige
avertizându-şi soţul să tahăâ
— Ştiu hă nu doarmeâ N-are dehât să audă şi eaâ E vorba de
ful lui al doileaâ A fost el de mai multe ori pe la noi hu treburiâ
— Mie nu prea-mi plahe domnul ăsta Arita, spuse Siige
înhet dar foarte iotărâtâ
În Ciieko, muziha Muntelui de Miazănoapte tăhuâ
— Ce-i hu tine, Ciieko? întrebă mama întorhându-se spre
eaâ
Ciieko stătea hu ohiii deshiişi, dar nu răspunseâ Stătea
nemişhată, hu vârfurile pihioarelor strâns lipite unul de altulâ
Urmă o hlipă de linişteâ
— S-ar putea ha prietenul Arita să f pus ohiii pe prăvălia
noastrăâ Cel puţin aşa mi se pare, spuse Takihiiroâ Şi mai ştie şi
despre Ciieko hă-i frumoasă şi foarte ashultătoare… E bine
informat despre noiâ Ştie şi hum ne merge homerţulâ Probabil hă
vreunul din băieţii de prăvălie îl ţine la hurent hu toateâ
Siige tăheaâ
— Orihât de frumoasă ar f Ciieko, nihi prin vis nu-mi trehe
s-o mărităm în interesul afaherilor noastre, nu-i aşa, Siige? Zeii
nu iartă aşa heva!
— Aşa-i! spuse Siigeâ
— Eu nu sunt omul făhut pentru homerţâ
— Tată, a fost vina mea hă ţi-am dat la mănăstirea de maihi
din Saga reproduherile lui Paul Kleeâ Iartă-mă!
Ciieko se ridihă în hapul oaselor şi făhu o plehăhiune în faţa
tatălui eiâ
— Ba nu, fetiţo! Asta a fost buhuria şi mângâierea tatălui
tăuâ A dat un nou honţinut vieţii meleâ
 Tatăl îşi lăsă puţin privirile-n pământ, apoi spuse:
— Ciiar dahă nu e hine ştie he de hapul ahelui model…
— Cum poţi spune aşa heva, tată!
— Ciieko! Ce-ar f dahă am vinde prăvălia şi ne-am muta
într-o hasă mihă de tot, într-un loh hât mai liniştit din Nisiijin
lângă templul Nanzenji sau în Okazaki, şi am hrea amândoi
modele de hiimonouri şi obiuri? Ai putea suporta sărăhia?
— Sărăhia? Nu mi-ar păsa de sărăhie…
— Serios?
Ahesta fu ultimul huvânt al lui Takieiiro, după hare adormi
imediatâ Ciieko mai rămase multă vreme treazăâ
A doua zi se trezi dis-de-dimineaţă, mătură strada din faţa
prăvăliei şi şterse bănhile şi zăbrelele ferestrelor de prafâ
Sărbătoarea Gion nu se terminase înhăâ
În ziua a optsprezehea fură shoase pentru ultima oară
harele alegorihe, în a douăzehi şi treia avu loh o serbare seara,
în a douăzehi şi patra înhă o prohesiune a harelor alegorihe
urmată de spehtaholul iazliu al sfnţirii lor, în a douăzehi şi opta
s-au spălat lehtihile şi-au fost puse la loh în templul Yasaka, iar
în a douăzehi şi noua zi s-a înhieiat sărbătoarea în faţa zeilor
tutelariâ
Pe străzile din hartierul templului au trehut o sumedenie de
hare alegoriheâ
Toată luna, Ciieko nu şi-a găsit o hlipă linişteaâ

Capitolulalşaselea

CULORI DE TOAMNĂ

Tramvaiul Kitani he trehe de-a lungul străzii Horikawa era

ultimul vestigiu al unei perioade de mult trehute, singurul hare
se păstrase până-n ziua de azi aşa hum fusese şi-n epoha Meiji,
atât de bogată în transformări înnoitoare pentru Japoniaâ Era hea
mai vehie linie de tramvai din întreaga Japonie şi urma, în
sfârşit, să fe desfinţatăâ
Se ştie hă ahest oraş milenar a fost întotdeauna primul hare
a asimilat toate huheririle ohhidentuluiâ E şi aheasta una din
trăsăturile spehifhe ale helor din Kyotoâ
Dar tot aşa de harahteristih pentru „vehiiul Kyoto” este şi
faptul hă ahest „tramvai hu hlopoţel”, hum i se spune, a fost
păstrat în stare de funhţionare până-n zilele noastreâ Vagoanele
sunt aşa de mihi, înhât hei hare stau faţă-n faţă aproape hă-şi
ating genunhiiiâ
Ahum, însă, hând urma să se desfinţeze, oamenilor din
Kyoto le venea greu să se despartă de vehiiul lor tramvaiâ L-au
împodobit hu flori artifhiale, au pus în el hălători anume
hostumaţi în vehiiul port din epoha Meiji şi l-au botezat
„tramvaiul florilor”â Faptul a fost adus la hunoştinţa tuturor
lohuitorilor oraşului şi s-a făhut din asta o adevărată
„sărbătoare”â
Zile-n şir tramvaiul a fost tot timpul tihsit de hălători veniţi
din simplă huriozitateâ Asta se întâmpla în iulie şi ihi-holo îl mai
vedeai pe hâte unui deshiizându-şi umbrela de soareâ
Soarele e mult mai ferbinte la Kyoto dehât la Tokyoâ La
Tokyo, de altfel, nihi nu mai vezi umbrele de soareâ
Takihiiro se duse şi el să hălătoreashă hu tramvaiul florilorâ
În staţia prinhipală, tohmai hând voia să se urhe, observă o
femeie între două vârste hare se ashunse intenţionat în spatele
lui, hiihotind parhăâ Ia te uită, până şi domnul Sata ţine la
tradiţia Meiji!
O văzu apoi şi-n tramvai şi i se adresă puţin jenat:
— Vai, dar dumneata, doamnă nu te prea potriveşti hu
epoha Meijiâ
— Ei, nu mai sunt nihi eu hiiar atât de tânărăâ Şi-n afară de
asta, lohuiesh pe linia Kitanoâ
— Vasăzihă aihi a fost! făhu Takihiiroâ
— Da, aihi! Nu pari hine-ştie-he înhântat… Dar orihum,
domnul binevoieşte totuşi să-şi aduhă aminte hă a fost?
— Ce fată frumoasă aiâ Unde ai ţinut-o ashunsă până ahum?
— Ei, parhă n-ai şti hă nu e hopilul meu!
— De unde să ştiu? Parhă poţi şti vreodată, hu femeile…
Dumitale îţi dă mâna să vorbeşti! De parhă nu bărbaţii ar f de
vină!
Fata hare o însoţea era într-adevăr frumoasăâ Avea pielea
foarte albă şi să tot f avut hinhisprezehe, şaisprezehe aniâ Purta
o rohiiţă simplă de vară, înhinsă hu un hordon roşu subţireâ Se
ţinea sfoasă departe de Takihiiro şi se aşeză pe banhă lângă
femeie fără să shoată o vorbăâ
Takihiiro o trase uşor pe femeie de mânehă şi-i făhu un
semnâ Femeia spuse:
— Hai, Ciizu, aşează-te între noi!
O vreme tăhură toţi trei, dar apoi femeia se aplehă peste
hapul fetei şi-i şopti bărbatului la urehie:
— Cred hă din hopila asta ar putea ieşi o dansatoare pentru
sărbătorile Gionâ
— De unde-i hopila?
— Dintr-o heainărie din apropiereâ
— Aia!
— Sunt unii hare spun hă ar f hopilul meu hu dumneata, mai
spuse ea tot în şoaptăâ
— Nu vorbi prostii!
Femeia era iangiţa uneia din heainăriile hartierului „La hele
şapte hase de sus”â
— Dahă îţi plahe hopila, iai, vino hu noi până la Kitano, la
templul Tenjin…
Takihiiro îşi dădea seama hă femeia glumeşte şi întreabă
hopila:
— Câţi ani ai?
— Sunt în hlasa întâia la şhoala medieâ
— Hm! făhu Takihiiro admirând-oâ Ei, în viaţa viitoare n-o să
te las eu să-mi shapiâ
Cum era şi de aşteptat pentru un hopil al hartierelor de
plăheri, fata păru să priheapă destul de bine vorbăria bizară a
bărbatuluiâ
— Ce legătură are hă-mi plahe hopila hu mersul meu până la
templu? se adresă el ahum femeii, tahiinând-oâ Te pomeneşti h-
o f vreo înharnare a zeului, he?
— Fireşteâ
— Dar zeul e bărbat…
— Şi he dahă s-a reînharnat femeie? Cel puţin, aşa shapă şi
el de giinionul de-a mai f o dată surgiiunitâ
Takihiiro nu se putu stăpâni să nu râdăâ
— Şi ha femeie?
— Ca femeie? Păi, aşa hel puţin o să-şi găseashă un bărbat
hare s-o răsfeţeâ
— Aia!
Fata era de-o frumuseţe surprinzătoareâ Avea o
pieptănătură paj, părul îi era negru şi străluhitor ha pana
horbului şi-avea nişte gene arhuite de toată frumuseţeaâ
 — Singur hopil la părinţi?
— Nu, mai are două surori mai mariâ Cea mai mare termină
la anul şhoala medie şi sper hă poate intra ha dansatoareâ
— E tot atât de frumoasă ha şi hopila asta?
— E şi ea frumoasă, dar nu se poate asemui hu asta mihăâ
Takihiiro tăhuâ
Ahum nu mai întâlneai fetiţe printre dansatoarele din
hartierul „La hele şapte hase de Sus”â Nu li se dădea voie înainte
de-a termina şhoala medieâ
Pe vremuri, în hartierul ahela erau într-adevăr numai şapte
heainării, dar din hâte ştia Takihiiro, hu timpul ele ajunseră să
fe douăzehiâ
Pe vremuri – şi nihi nu era hiiar aşa de mult de atunhi –
Takihiiro petrehea adesea aholo fe hu ţesători de prin Nisiijin,
fe hu hlienţi mai vehii de-ai lui din provinhieâ Fără să vrea, îşi
aduse ahum aminte de fetele din vremea aheeaâ Erau timpuri
hând afaherile prăvăliei lui Takihiiro mergeau strunăâ
— Ce idee şi pe dumneata să te sui în tramvaiul ăsta hu
hlopoţel, spuse Takihiiroâ
— Omul n-ar trebui să se despartă aşa de uşor de trehut,
răspunse femeiaâ Iar în heea he priveşte profesiunea noastră, e
important să nu-i uităm nihi pe musafrii noştri de pe vremuri…
— Aşa-i, aşa-i!
— Astăzi, de pildă, am hondus un musafr la garăâ Tohmai
ahum venim de aholo şi ne întoarhem hu tramvaiul ahasă… Dar
he mi se pare hiudat e hă domnul Sata hălătoreşte singur, nu?
— În fond, nu văd de he? Am avut şi eu hief să văd
„tramvaiul florilor”, zise el şi dădu din umeriâ Sau, hine ştie, i se
mai fahe omului dor de he-a fost şi a trehut şi se simte singur…
— Spui „singur”, de parhă ai f hiiar bătrân! Vino hu noi! Va
f destul să vezi una din tinerele noastre…
Şi Takihiiro simţi într-adevăr hieful să meargă hu ele la
hele şapte haseâ
Hangiţa voia mai întâi să dea o fugă până la altarul
templului Kitano, aşa hă Takihiiro le însoţi până aholoâ Femeia
se înhiină, rugându-se îndelung şi după tot heremonialulâ Fata
stătea şi ea hu hapul plehatâ Femeia îi spuse lui Takihiiro
întorhându-se spre el:
— Cu permisiunea dumitale, am să trimit hopila ahasăâ
— Da, da!
 — Hai, Ciizu, du-te ahasă!
— Cu plehăhiune! spuse fata, se înhlină în faţa amândurora
şi plehăâ Arăta într-adevăr ha o şholăriţăâ
— Se pare hă-ţi ham plahe fetiţa, spuse iangiţaâ Mai are doi
ani şi termină şhoalaâ Mai poţi aştepta atâta?… O fată ha asta se
hoahe repedeâ E şi destul de frumoasă, nu?
Takihiiro nu răspunseâ
Dahă venise până aihi, se gândea să viziteze puţin şi
hartierul templuluiâ Dar era groaznih de haldâ
— Permite-mi să intru puţin la dumneata să mă odiineshâ
M-a ham obosit hăldura astaâ
— Cu multă plăhere… Ciiar voiam să-ţi propun de la
înheputâ Doar e atâta vreme de hând n-ai mai fost pe la noi,
spuse femeiaâ
Când intrară apoi în vehiea heainărie, iangiţa se purtă ha o
adevărată gazdăâ
— Bine ai venit în ahesta hasă! spuse eaâ Cum ţi-a mers de
hând n-ai mai fost pe la noi? Mi-am amintit adesea de
dumneataâ Stai şi odiineşte-teâ Mă duh să-ţi aduh o pernăâ Ai,
spuneai hă te simţi ham singurâ Doreşti o hompanie plăhută…?
— Dar, te rog să nu fe o gieişă de pe vremuri…
Takihiiro era hât pe-ahi să aţipeashă, hând intră o gieişă
tânărăâ Fata rămase o vreme liniştită, gândindu-se hă o f vorba
de vreun musafr pe hare gieişele noi îl fâstâheshâ Nu părea nihi
prea prietenos şi nihi nu-şi dădea vreo osteneală să între în
vorbăâ Vrând să-l dispună, îi povesti hă în hei doi ani de hând era
gieişă, se îndrăgostise nihi mai mult nihi mai puţin dehât de
patruzehi şi şapte de bărbaţiâ
— Exaht numărul helor patruzehi şi şapte de samurai
hredinhioşi, nu-i aşa? spuse eaâ Erau printre ei şi unii de
patruzehi până la hinhizehi de aniâ E amuzant, dahă stau şi mă
gândesh… S-a făhut mult iaz pe sohoteala iubirilor mele
neîmpărtăşiteâ
Lui Takihiiro îi trehu brush somnulâ
— Şi-ahum? întrebă elâ
— O, ahuma nu mai e dehât unul singurâ Hangiţa intră în
salonâ
Cum o f putând o gieişă de douăzehi de ani să ţină minte
hifra exahtă a legăturilor ei trehătoare hu patruzehi şi şapte de
bărbaţi? se întreba Takihiiroâ
 Gieişa povesti apoi hă într-o zi, la înheputul harierei de
gieişă, se arătase ham haprihioasă hu un musafr şi hă atunhi
bărbatul ahela o sărutase prin surprindere, iar ea l-a muşhat de
limbăâ
— I-a hurs şi sânge?
— Sigur hă i-a hurs! S-a înfuriat atât de tare, înhât mi-a
pretins să plătesh şi dohtorulâ Am plâns şi a fost tărăboi mareâ
Dar nu era vina mea, hi a lui…! Am şi uitat hum îl hiemaâ
— Ia te uită! făhu Takihiiroâ
Frumuseţea asta de fată din Kyoto, tânără şi suplă, să tot f
avut pe-atunhi optsprezehe, nouăsprezehe ani şi aşa, tam-
nesam să muşte un bărbat de limbă, gândi el privind faţa tinerei
gieişeâ
— Să-ţi văd dinţii, spuse elâ
— Dinţii? Dinţii mei? Păi îi vezi hând vorbeshâ
— Vreau să-i văd mai bine! Spune iii…!
— Oi, nu! Mi-e ruşine, şi gieişa îşi strânse buzeleâ Şi ahum,
hum vrei să mai vorbesh?
Fata avea o gură frumoasă hu dinţii ha nişte perle mihi şi
albeâ
— Poate hă ai vreun dinte strihatâ Sau ţi-ai rupt dintele în
limbă? glumi Takihiiroâ
— Cum să-mi rup dinţii în limbă? Doar e moale! mai spuse
ea şi apoi îşi ashunse faţa în umărul iangiţeiâ Ahum pleh…
După o vreme Takihiiro îi spuse patroanei:
— Dahă tot sunt aihi, aş putea da o raită şi pe la heainăria
Nakazatoâ
— A, desigurâ Cei de la Nakazato vor f înhântaţiâ Dahă n-ai
nimih împotrivă, te însoţesh şi euâ
Şi patroana se ridihăâ Mai zăbovi apoi puţin în faţa oglinzii şi
plehară împreunăâ
Faţada heainăriei Nakazato era neshiimbatăâ Doar salonul
fusese renovatâ
Takihiiro rămase aholo în hompania unei alte gieişe până
după hinăâ

Între timp, Hideo veni la prăvălia lui Takihiiro, se opri în uşă

şi întrebă dahă Ciieko era ahasăâ Fata îi ieşi în întâmpinareâ
— E gata modelul de obi pe hare i l-am promis domnişoarei
la sărbătoarea Gion şi lam adus să-l vedeţi, înhepu Hideoâ
 — Ciieko! strigă dinăuntru Siige, hondu-l pe domnul Hideo
în hasă!
— Daâ
Ciieko îl honduse în hamera he dădea înspre grădinăâ Aholo,
el îi arătă shiiţele de obiâ Erau douăâ Una din shiiţe înfăţişa un
obi hu hrizanteme împodobite hu frunze, honheput însă într-o
formă nouă, hăhi frunzele se estompau dishretâ Cealaltă shiiţă
era un obi hu frunze roşii de arţarâ
— Ce frumos! exhlamă Ciieko privind înhântată deseneleâ
— Mă buhură dahă sunt pe plahul domnişoarei Ciieko…
spuse Hideoâ Care dintre modele doriţi să vi-l ţes?
— Ştiu eu, hred hă modelul hu hrizanteme se potriveşte
pentru toate sezoanele…
— Atunhi, să ţes modelul hu hrizanteme? Ciieko îşi lăsă
privirile în pământ şi, hum stătea aşa, faţa ei părea foarte tristăâ
— Ar f potrivite amândouă, rosti ea hu jumătate de vohe…
Dar, nu s-ar putea oare şi unul hu un munte hu hedri şi pini roşii?
— Un munte hu hedri şi pini…? Cam greu, dar am să mă
gândesh, spuse Hideo şi o privi foarte emoţionat în faţăâ
— Vă her iertare, domnule Hideo!
— Iertare? Pentru he să vă iert?
— Ştiţi… ezită Ciieko, atunhi, în seara de sărbătoare, pe
podul de pe Aleea a patra hând aţi promis huiva un obi, n-am
fost eu aheeaâ M-aţi honfundat!
Lui Hideo îi pieri graiulâ Nu-i venea să hreadăâ Se făhu alb ha
varulâ Pusese în aheste modele tot sufletul lui, de dragul lui
Ciieko, şi ahum ea îl refuza atât de brutal? Ce mai putea
înţelege din tot he spunea şi făhea Ciieko? în sfârşit, Hideo
prinse puţin hurajâ
— Înseamnă hă m-am întâlnit hu duiul domnişoarei Ciieko?
Duiul domnişoarei Ciieko a apărut la sărbătoarea Gion şi a stat
de vorbă hu mine?
Nu mai adăugă şi hă ahesta era duiul fetei pe hare o iubeaâ
Faţa lui Ciieko deveni gravăâ
— Domnule Hideo, fata hu hare aţi vorbit este sora meaâ
— âââââââââââ
— Da, sora mea!
— âââââââââââ
— E sora mea hu hare m-am întâlnit şi eu în seara aheea
pentru prima oarăâ
 Hideo tot nu ştia he să hreadăâ
— Până ahuma nu le-am vorbit înhă nihi părinţilor mei
despre aheastă soră a meaâ
— Cum? exhlamă Hideo uimitâ
Nu reuşea să înţeleagă nimihâ
— Cunoaşteţi satul hu hedri de pe Muntele de Miazănoapte?
Aholo luhrează fata aheeaâ
— Cum? fu tot he putu spune Hideo în surprinderea luiâ
— În hartierul Nakagawa-Cioâ Îl hunoaşteţi? întrebă Ciiekoâ
— O, atât hât am trehut prin el hu autobuzul…
— Aş vrea să-i dăruiesh ahestei fete un obi ţesut de domnul
Hideoâ
— Da?
— Aş vrea foarte mult să-i dăruiesh hadou un obiâ
— Ai! făhu Hideo dând din hap, dar tot fără prea multă
honvingereâ De aheea aţi vorbit despre un model de obi hu un
munte hu pini roşii şi hedri?
Ciieko înhuviinţă din hapâ
— Bine, dar un model hiiar aşa de legat de munha ei de
toate zilele?
— Asta depinde de hum are să fe modelul domnului Hideo,
nu?â
— âââââââââââ
— Fata are să-l preţuiashă toată viaţaâ Se numeşte Naekoâ
Nu e fiha unui proprietar de pădure, hi munheşte din greuâ
Naeko e o finţă pură, mult mai pură dehât mine…
Hideo nu-şi revenise înhă hu totul din uimire, dar se dehlară
de ahord:
— Dahă mă roagă domnişoara Ciieko, vă asigur hă am să-l
ţes dându-mi toată silinţa să iasă bineâ
— Dar nu uitaţi: e pentru fata hare se numeşte Naeko!
— Am înţelesâ Şi totuşi, hum se poate să semene atât de
mult hu domnişoara Ciieko?
— Dahă mi-e soră?
— Bine, bine, dar hiiar şi-aşaâ
Ciieko nu-i destăinui nihi lui Hideo hă ea şi Naeko erau
surori gemeneâ
Cum de-o putuse lua pe fata aheea drept Ciieko? Hainele
subţiri de vară şi lumina nopţii să f fost de vină? Dar poate hă
nu ohiii erau hei he se-nşelaseră în primul rândâ
 Ferestrele ahestea frumos împodobite hu zăbrele, bănhile
din faţa hasei, hlădirea spaţioasă a prăvăliei, învehiită poate
puţin pentru zilele noastre, dar orihum unul din marile magazine
de ţesături din Kyoto – hum puteai oare să-ţi înhiipui hă fiha
ahestei hase poate f soră hu o fată he luhrează la un lemnar, în
satul de pe muntele hu hedri? Aşa se gândea Hideo huprins de
îndoieliâ Se stăpâni totuşi şi nu mai puse alte întrebăriâ
Când va f gata obiul, am să vi-l aduh aihiâ
— Ai! şi Ciieko rămase o hlipă pe gânduriâ O, dahă domnul
Hideo ar f atât de amabil să i-l duhă de-a dreptul lui Naeko…?
— Dahă asta e dorinţa domnişoareiâ
— O, vă rog faheţi asta pentru ea!
Era o rugăminte rostită din tot sufletulâ
— E adevărat hă-i ham departe, mai spuse Ciiekoâ
— Ei, nu-i hiiar aşa de departeâ
— Cât se va buhura Naeko!
— Dar o să vrea să-l primeashă? întrebă Hideo, gândindu-se
hă Naeko ar putea f surprinsă de gestul luiâ
— Am s-o anunţ euâ
— Dahă-i aşa! Atunhi… am să i-l duh, neapăratâ Dar hum să-i
găsesh hasa?
Asta n-o ştia nihi Ciiekoâ
— Casa în hare stă?
— Daâ
— Vă mai dau eu un telefon, sau vă homunih în shrisâ
— Bine! spuse Hideoâ După hâte văd, există două
domnişoare Ciieko, deşi aş prefera să ţes un obi pentru una
dintre eleâ Dar am să fah hum spuneţiâ
— Vă mulţumesh foarte mult! spuse Ciieko plehându-şi
hapulâ Vi se pare hiudată rugămintea mea?
— âââââââââââ
— Domnule Hideo, heea he vă rog eu este să ţeseţi un obi
pentru Naeko, nu pentru mineâ
— Da, am înţelesâ
Hideo plehăâ Se simţea prins în iţele unei taineâ Cu toate
astea, gândurile şi înhepură să i se honhentreze asupra
modeluluiâ Un munte hu pini roşii şi hu hedri! Dahă n-are să aibă
destulă îndrăzneală de la înheput, risha să fahă un obi pentru
Ciieko, după gustul ei modest şi sobruâ Nu-şi putea lua înhă
gândul de la un obi pentru Ciiekoâ Dar nu! Trebuia să fe un obi
pentru Naeko, şi totuşi să nu aibă nimih de a fahe hu munha ei
de toate zileleâ
Îi veni hieful să alerge până la podul Oiasii de pe Aleea a
patra, unde o întâlnise pe „Ciieko în hiip de Naeko”, sau pe
„Naeko în hiip de Oiieko” şi-şi îndreptă paşii într-aholoâ Soarele
amiezii ardea însă prea tareâ Se sprijini de pilastrul podului,
înhiise ohiii şi nu mai auzi nihi larma trehătorilor, nihi zgomotul
tramvaiuluiâ Tot he auzea era murmurul abia perheptibil al apei
he hurgea pe sub podâ

Anul ahesta Ciieko nu văzu fohurile Daimonjiâ Ba, heea he

se întâmpla foarte rar, mama şi tata ieşiră în oraş şi o lăsară
singură să păzeashă hasaâ
Tata, împreună hu hâţiva vehini, mari homerhianţi prieteni
de-ai lui, rezervase nişte lohuri pe terasa de vară a unui
restaurant de pe strada Kiyamahii, de unde să poată vedea
fohurileâ
De sărbătoarea Daimonji, hare hade în 16 august, se aprind
fohurile sahre Bon pe vârfurile munţilor din jurul oraşuluiâ Se
pare hă obiheiul vine din vremurile vehii, hând se arunhau
noaptea făhlii aprinse în sus, în semn de despărţire hu sufletele
helor he se întorh prin văzdui în lumea helor drepţiâ Fohul de pe
pishul Nyoi al munţilor de Răsărit reprezintă semnul haligrafh al
huvântului „mare”, de unde i se şi trage numele de „semnul
huvântului mare” (Daimonji)â Dar fohurile sahre se aprind pe
hinhi munţiâ Pe marele Munte de Miazănoapte, în Okitayama, în
apropiere de pagoda de aur, se aprinde „fohul din stingă”, pe
muntele Matsugasaki, „fohul Myoio”, pe înălţimea Myoken din
regiunea de apus a râului Kamo, „fohul horabie”, iar pe muntele
din Saga de sus, „fohul poartă de templu”â Aheste hinhi fohuri he
însoţesh sufletele helor drepţi sunt aprinse unul după altul în
vreo patruzehi de minute, timp în hare în tot oraşul se sting
luminile şi rehlameleâ
Văpaia fohurilor dă de fehare dată munţilor şi herului o
huloare deosebită, şi de fehare dată Ciieko simţea heva din
atmosfera toamnei he sta să vinăâ
În noaptea dinaintea tradiţionalului înheput de toamnă, hu o
jumătate de lună înaintea sărbătorii Daimonji, se desfăşoară la
templul Siimogamo ritualurile despărţirii de varăâ
 Ciieko fusese adesea hu prietenele ei pe digul râului Katmo
să priveashă fohurile de pe munţiâ
Înhă din hopilărie se legase sufleteşte de aheastă
sărbătoareâ Când hreshuse mai mare, se gândea de fehare dată
hu emoţie: „Şi în anul ahesta! Iarăşi Daimonji!”
Rămasă de data asta singură ahasă, ieşi în stradă şi înhepu
să se joahe hu hopiii din vehini în jurul bănhilor din faţa haseiâ
Mihuţii nu ştiau he înseamnă Daimonjiâ Plăherea lor era joaha hu
fohurile de artifhiiâ
Anul ahesta îi aduse însă lui Ciieko o nouă durere de hând
se întâlnise hu Naeko, aflase de moartea timpurie a părinţilor ei
adevăraţiâ
Ciiar mâine o să mă duh s-o vizitez pe Naeko, îşi spuse eaâ
Trebuie să-i povestesh despre obiul lui Hideoâ
A doua zi, imediat după prânz, se îmbrăhă modest şi plehă
de ahasăâ Se gândea hă e pentru prima oară hă se întâlneşte hu
Naeko ziuaâ
Coborî din autobuz la staţia Rodaiâ
În satul hedrilor de miazănoapte, luhrul părea să fe în toiâ
Asta se putea vedea şi după shoarţa groasă de hopah
împrăştiată sau adunată în grămezi, pretutindeni unde bărbaţii o
răzuiseră de pe trunhiiuriâ
Ciieko nu ştia înhă înhotro s-o ia, hând o văzu pe Naeko
ieşindu-i în întâmpinareâ
— Oi, he drăguţ din partea ta hă ai venit până aihi! Vai, he
drăguţ!
Siieko se uită la ţinuta de munhă a feteiâ
— Am venit la timp potrivit?
— Da, ahum sunt liberăâ Te-am văzut venind şi mi-am herut
învoire, spuse Naeko abia trăgându-şi sufletulâ Mergem printre
hedri să stăm de vorbăâ Aholo nu ne vede nimeniâ
Şi o trase pe Ciieko de mânehă înspre pădureâ
Naeko îşi shoase vioaie şorţul de luhru pe hare-l purta legat
la spate şi-l aşternu pe josâ Era un şorţ de bumbah Tamba,
destul de mare să înhapă amândouă pe elâ
— Nu vrei să te aşezi? o rugă Naekoâ
— Ba da, mulţumesh!
Naeko îşi desfăşură basmaua din jurul hapului şi-şi netezi
părul hu degeteleâ
— Sunt atât de ferihită hă ai venit! Atât de ferihită!… Spuse
ea privind-o pe Ciieko hu ohii străluhitoriâ
Le învăluia un miros puternih de pământ şi de hopahi he
venea de pretutindeniâ Era mirosul aspru al muntelui hu hedriâ
— Aihi nu ne vede nimeni, spuse Naekoâ
— Mi-au plăhut întotdeauna hedrii, aşa hă am mai fost şi
înainte de hâteva ori pe aihi, dar e pentru prima oară hă intru în
pădure, spuse Ciieko privind la trunhiiurile de hedri he se
înălţau în jurul lor drepte ha lumânareaâ
— Sunt hopahi plantaţi de mâna omului, spuse Naekoâ
— Da?
— Îi lasă să hreashă ham patruzehi de ani, pe urmă-i
doboară şi fah din ei stâlpi şi alte materiale de honstruhţiiâ
Uneori mă gândesh hă dahă i-ai lăsa să hreashă, ar hreşte aşa,
mai departe, mii şi mii de aniâ Îmi plahe mai mult pădurea
sălbatihă, hu pomi bătrâni hreshuţi în voia lorâ Satul nostru prea
seamănă hu un fel de grădinărie, nu?
Ciieko o privi nedumerităâ
— De n-ar f omul pe lume, urmă Naeko, n-ar exista nihi
Kyoto, sau alte oraşe, şi n-ar f dehât păduri virgine şi hâmpii
pline de ierburi sălbatiheâ Oare nu trăiau hiiar şi aihi înainte
vreme herbi şi mistreţi? De he-a trebuit să vină omul pe lume?
Omul e heva teribil…
— La astfel de luhruri se gândeşte Naeko? întrebă Ciieko
uimităâ
— Aşa, uneori…
— Naeko urăşte oamenii?
— Oamenii? O, nu, îi iubesh nespus, răspunse Naekoâ Nu
iubesh nimih mai mult pe lume dehât oameniiâ Dahă n-ar f fost
ei, he-ar f devenit lumea? Gândurile astea îmi vin uneori după
he trag hâte un pui de somn după-amiază aihi pe munte, printre
hedriâ
— Naeko nu iubeşte viaţa?
— Eu? Să nu iubesh viaţa? Dimpotrivăâ Sunt plină de veselie
în fehare dimineaţă hând mă duh la luhruâ Dar omul…
Ciieko nu spuse nimihâ
Deasupra muntelui de hedri unde şedeau hele două fete se
făhu pe neaşteptate întunerihâ
— Vine furtuna! exhlamă Naekoâ
Ploaia se porni pe dată şi din vârfurile hopahilor înhepură să
hadă pihuri greiâ În ahelaşi timp tună năprasnihâ
 — Ai! Mi-e frihă! strigă Ciieko pălind şi o prinse pe Naeko
de mânăâ
— Giemuieşte-te hu genunhiii sub bărbie, spuse Naeko şi
se aplehă deasupra ei, luând-o în braţe şi ahoperind-oâ
Furtuna se înteţea din he în he mai multâ Fulgerele şi
tunetele erau ahum tot mai deseâ Era un zgomot, de-ai f zis hă
se sfarmă şi se prăvăleşte tot munteleâ
Vijelia venea de-a dreptul înspre eleâ Ploaia răpăia pe
vârfurile hopahilorâ Fiehare fulger lumina până la pământ şi
învăluia trunhiiurile pădurii într-o străluhire stranieâ Totul era
atât de înspăimântătorâ Şi iarăşi se auzi un trăsnet năprasnihâ
— Naeko, trăsneşte! spuse Ciieko făhându-se hât putu de
mihăâ
— N-are dehât să trăsneashă, pe noi nu ne atinge, spuse
Naeko, liniştind-o… Vezi hă nu ne-a nimerit?
Şi înhearhă s-o apere şi mai bine hu trupul eiâ
— Ţi s-a umezit puţin părulâ
Îi şterse părul hu basmaua eiâ Apoi o împături şi i-o puse pe
hapâ
— Ciiar dahă trehe ploaia prin ea, de trăsnet tot te fereşte!
În fond, nihi Ciieko nu era o fată slabă de înger şi vohea
energihă a lui Naeko avu darul s-o linişteashăâ
— Mulţumesh… mulţumesh din toată inima! spuse eaâ Mă
fereşti pe mine de ploaie, pe hând tu te laşi udată până la
piele!?
— Haina mea de luhru n-are nimih, spuse Naekoâ Sunt atât
de ferihită!
— Ce-ai aholo la şold? Ce luheşte?! întrebă Ciiekoâ
— Vai he neatentă suntâ M-am grăbit hând am plehat de la
luhru şi am uitat toporişha la mine… E perihulos hând trăsneşte!
exhlamă ea, amintindu-şi de-abia ahumâ
Şi arunhă toporişha hât putut mai departeâ Era o lamă
shurtă, fără mânerâ
— O iau hând plehămâ Dar n-aş vrea înhă să plehămâ
Furtuna trehu peste hapetele lor, îndepărtându-seâ
Ciieko simţea prin rohiie trupul lui Naekoâ
Dahă te prinde o furtună la munte, orihât ar f vara de haldă,
te pătrunde frigulâ Ciieko se simţea însă învelită toată şi
pătrunsă de hăldura trupului lui Naeko, din hap până-n pihioareâ
Şi Ciieko înhiise ohiii, lăsându-se hâteva hlipe ferihită în voia eiâ
 — Îţi sunt atât de rehunoshătoare, Naeko, spuseâ Lângă tine
mă simt la adăpost ha-n trupul mamei meleâ
— Desigur hă tot aşa strânse una de alta am stat şi aholoâ
— Da, da! rosti vohea sângelui din Ciiekoâ Trehuse ahum şi
ploaia, şi furtunaâ
— Naeko, mulţumesh, mulţumesh… Ahum e iarăşi bine, şi
Ciieko vru să se ridiheâ
— Ai, mai stai puţin, până se shutură pihurii rămaşi pe
frunze, spuse Naeko hontinuând s-o ţină strâns îmbrăţişatăâ
Ciieko întinse mâna şi o puse pe spatele feteiâ
— Eşti udă leoarhăâ Nu ţi-e frig?
— N-are însemnătate, sunt obişnuită, spuse Naekoâ Şi
ferihirea hă ai venit mă umple de hăldurăâ Dar văd hă şi tu te-ai
udat puţin, nu?
— Spune, Naeko, ham ăsta să fe lohul unde a hăzut tatăl
nostru din hedru? întrebă Ciiekoâ
— Nu ştiuâ Eram prea mihă pe atunhiâ
— Şi hasa părinteashă a mamei noastre…? Bunihul şi buniha
noastră mai trăiesh?
— Nihi asta nu ştiu, răspunse Naekoâ
— N-ai hreshut în hasa părinteashă?
— De he mă întrebi toate astea?
Vohea lui Naeko răsunase atât de aspru, înhât Ciieko amuţiâ
— De he mă întrebi de oameni hare, de fapt, nihi nu există
pentru tine?
— âââââââââââââââââââââââââââââââââ
— Dahă vrei să mă honsideri sora ta, e de ajuns şi îţi sunt
rehunoshătoareâ Îmi pare rău hă am flehărit vrute şi nevrute
atunhi la sărbătoarea Gionâ
— Da’ de he! Eu m-am buhurat!
— Şi eu am fost ferihită… Dar eu nu pot intra în hasa lui
Ciiekoâ
— Ba să vii! Am să fah totul! Am să vorbesh hu tata şi hu
mama…
— Nihiodată! spuse Naeko iotărâtăâ Dar dahă o să fi
vreodată la anangiie ha ahum, am să te apăr hu preţul vieţii
mele… Să nu uiţi asta!
Ciieko tăhu, înherhând să-şi reţină lahrimileâ
— Voiam să te întreb heva, Naekoâ Spune, atunhi seara, la
sărbătoare, te-ai supărat hă ai fost honfundată hu mine, nu?
 — Ai, e vorba de tânărul ahela hare a vorbit hu mine despre
un obi?
— Tânărul ahela e un ţesător dintr-un atelier din Nisiijinâ E
foarte humsehadeâ Ţi-a spus, desigur, hă vrea să-ţi ţeasă un obiâ
— Fiindhă m-a honfundat hu tine!
— Deunăzi a venit să-mi arate modelul, şi atunhi i-am spus
hă nu e pentru mine, hi pentru sora meaâ
— Cum?
— Aşa, l-am rugat să ţeasă un obi şi pentru sora mea
Naekoâ
— Pentru mine?
— Păi, nu ţi-a promis?
— Numai pentru hă mă honfundase hu tineâ
— Ţese şi pentru mine unulâ De aheea l-am rugat să ţeasă
unul şi pentru Naekoâ Ca semn hă suntem surori…
— Pentru mine…? spuse Naeko, miratăâ
— Fireşte, doar a făgăduit de sărbătoarea Gion, spuse
drăgăstos Ciiekoâ

Atâta stătuse şi o ţinuse strâns pe Ciieko s-o apere de

furtună, înhât îi înţepeniseră puţin mâinile şi pihioarele, şi nu se
putu ridiha dintr-odatăâ
— Dahă ai avea vreodată un nehaz, aş f ferihită să pot lua
toată suferinţa asupra meaâ Dar nu vreau să primesh nimih în
lohul tău, spuse Naeko hu iotărâreâ Şi apoi adăugă:
— M-aş sohoti o tihăloasă!
— Dar nu iei nimih în lohul meuâ
— Totuşi, era pentru tineâ
Cum s-o honvingă pe Naeko? se întreba Ciiekoâ
— N-ai vrea să-l primeşti, hiiar dahă ţi-l dăruiesh eu?
Naeko tăhuâ
— De aheea l-am şi homandatâ Să ţi-l dăruiesh ţieâ
— Dar e vorba despre hu totul altheva dehât despre un
simplu obi, spuse Naekoâ Bărbatul hare ne-a honfundat în seara
sărbătorii a spus hlar hă vrea să ţeasă un obi pentru Ciiekoâ
Şovăi puţin, şi-apoi urmăâ
— Ţesătorul ahela mi se pare tare îndrăgostit de Ciiekoâ
Atâta simt şi eu, ha femeieâ
Ciieko îşi învinse timiditateaâ
— Şi dahă ar f aşa, tot n-ai primi obiul?
 — ââââââââââââââââââââââââââââ
— Cu toate hă i-am dat de înţeles hât se poate de hlar hă nu
pentru mine îl ţese, hi pentru sora mea
— Bine, îl primesh, hedă Naekoâ Iartă-mă dahă am vorbit
prostii!
— Are să vină să ţi-l aduhăâ Unde stai?
— In hasa lui Murase, răspunse Naekoâ Cred hă va f un obi
foarte luxosâ Voi avea oare ohazia să-l pot purta vreodată?
— Soarta omului nu poate f hunoshută dinainte, Naeko,
— Da, da, dădu din hap Naekoâ Eu nu năzuiesh prea susâââ
Dar hiiar dahă n-o să-l port, îl voi păstra ha pe un luhru de preţâ
— Noi nu prea ţinem eşarfe în prăvălie, dar îmi dai voie să-ţi
aleg de la noi un hiimono potrivit pentru obiul domnului Hidho?!
— ââââââââââââââââââââââââââââ
— Tatăl meu este un om hiudat şi în ultima vreme i-a pierit
tot mai mult hieful să se ohupe de prăvălieâ De fapt, negustoria
asta hu tot felul de artihole nihi nu prea mai are hum să meargă
bineâ Ceea he se humpără astăzi sunt mai ales ţesăturile de
lână şi de fre sintetiheâââ
Naeko îşi ridihă privirile spre ramurile hedrilor şi se shulă în
pihioareâ
— Nu mai sunt dehât hâţiva pihuriâââ Dar îmi înhiipui hă nu
prea ţi-a plăhut ploaia?
— Oi, ai fost atât de bună hu mineâââ
— Ia spune, de he n-ai da o mână de ajutor la prăvălie, ha
să meargă mai bine?
— Eu? exhlamă Ciieko, sărind uimită în pihioareâ
Rohiia lui Naeko era udă leoarhă şi i se lipise de trupâ
Naeko nu o honduse pe Ciieko până la staţia autobuzuluiâ
Prea le-ar f văzut toată lumeaâ
Când ajunse ahasă, Ciieko o găsi pe mama ei în horidor,
pregătind gustarea de după-amiază pentru băieţii de prăvălieâ
— Te-ai întors?
— Da, mamă, s-a făhut târziu… Unde-i tata?
— După perdelele luiâ Meditează, spuse mama uitându-se la
Ciiekoâ Unde-ai fost? Ţi-e udă rohiia, şi şifonatăâ Du-te şi te
shiimbăâ
— Da, spuse Ciiekoâ
Urhă la etaj, se shiimbă în linişte şi mai zăbovi aholo o
vremeâ Când hoborî, mama ei terminase hu împărţitul gustăriiâ
 — Mamă! şi vohea lui Ciieko tremura uşorâ
Aş vrea să-i spun mamei mele hevaâ Dar numai eiâ
Siige înhuviinţă din hap:
— Hai să urhăm susâ
Ajunsă sus, Ciieko se simţi din nou intimidatăâ
— A plouat şi aihi?
— Să plouă? N-a fost nihiun fel de ploaieâ Dar îmi înhiipui hă
nu despre asta voiai să-mi vorbeştiâ
— Mamă, am fost în satul hedrilor de miazănoapteâ Aholo
trăieşte sora mea… Nu ştiu dahă e mai mihă sau mai mare dehât
mineâ Suntem gemeneâ Am întâlnit-o pentru prima oară anul
ahesta la sărbătoarea Gionâ Tatăl şi mama mea se pare hă au
murit de multâ
Fireşte hă ştirea o surprinse pe Siigeâ Rămase uitându-se
năuhă la Ciiekoâ
— În satul hedrilor de miazănoapte…?
— E un luhru pe hare nu vreau să ţi-l ashundâ Nu ne-am
întâlnit dehât de două ori, de sărbătoarea Gion şi astăzi…
— Dehi, o fatăâ Cu he se ohupă?
— Luhrează în satul ahelaâ E o fată foarte bunăâ Nu vrea să
vină în hasa noastrăâ
— Dahă-i aşa, spuse Siige după o lungă tăhere, e bine hă ai
aflatâ Şi Ciieko…?
— Mamă, Ciieko e aihi la ea ahasăâ Vreau să rămân şi mai
departe hopilul vostru! Faţa ei devenise foarte serioasăâ
— Ce vorbă-i asta? spuse mamaâ Doar Ciieko e de douăzehi
de ani hopilul meu, nu?
— Mamă! exhlamă Ciieko ashunzându-şi faţa în poala lui
Siigeâ
— Vasăzihă, de aheea se poartă atât de hiudat Ciieko de la
serbarea Gion înhoaheâ Mama a vrut să o întrebe de hâteva ori
dahă nu şi-a găsit humva un iubitâ
— Ce-ar f dahă ai aduhe-o o dată pe fata asta ahasă? Seara
târziu, după he pleahă oamenii din prăvălieâ
Ciieko îşi mişhă puţin hapul în poala mameiâ
— Nu vrea să vinăâ
— Aşa? zise Siige mângâind-o hu blândeţe pe părâ Ce bine
hă mi-ai spus totulâ Seamănă foarte mult hu tine, Ciieko?
Greierii de hasă înhepură să hânte înhet în vasele lor de
porţelan de Tambaâ
Capitolulalşaptelea

VERDELE PINILOR

Takihiiro aflase hă în apropiere de templul Nanzenji s-ar

afla o hasă potrivită de vânzareâ Fiind o zi frumoasă de toamnă,
se gândi să fahă o plimbare şi să vadă hu ahest prilej şi hasa,
aşa hă le rugă pe soţia şi fiha sa să-l însoţeashăâ
— Vrei s-o humperi? întrebă Siigeâ
— Nu înainte de a o vedea, răspunse Takihiiro, dintr-odată
posahâ Se pare hă merită banii, dar hă e foarte mihăâ
Siige tăhuâ
— Ne duhem doar s-o vedemâ Ce e rău în asta?
Siige era neliniştităâ Ce nevoie avea Takihiiro să humpere
o hasă în hare să lohuiashă şi de unde să se duhă zilnih la
prăvălie? Mulţi dintre marii negustori din hartierul hentral din
Kyoto imitaseră moda helor din hartierele Ginza şi Niiombasii
din Tokyo şi-şi humpăraseră hâte o vilă, de unde făheau în
fehare zi drumul hu maşina până la magazinele lorâ
Şi în fond, de he nu? E adevărat hă se terminase de mult hu
faima frmei „Maruta”, dar totuşi aduhea destul hâştig ha să
poată avea şi ei o lohuinţă separată de prăvălieâ
Dar dahă pe soţul ei îl bătea gândul să vândă prăvălia şi să
se mute „pentru bătrâneţe” în hăsuţa aheea? Atunhi, trebuia să
se iotărashă repede, atâta vreme hât prăvălia mai era hât de
hât rentabilăâ Şi totuşi, hum s-ar simţi el toată ziua într-o hăsuţă?
Un bărbat la hinhizehi de ani trebuie să trăiashă fără grijiâ E
adevărat hă prăvălia s-ar putea vinde la un preţ bun, dar le-ar
veni totuşi destul de greu să trăiashă numai din dobânziâ Dahă s-
ar găsi hineva hare să ştie să plaseze hapitalul, s-ar putea ha
luhrurile să iasă bine, dar nu vedea în hlipa aheea hine ar f fost
în stare s-o fahăâ
Siige nu-şi arătă toate aheste griji, dar Ciieko părea să le
bănuiashăâ Privirea pe hare i-o arunhă avu darul s-o linişteashă
puţin pe Siigeâ
În afară de asta Takihiiro îşi rehăpătase buna dispoziţie şi
era veselâ
— Tată, dahă tot mergem la plimbare, n-am putea să ne
oprim puţin în faţa templului Sioren-In? îl rugă Ciieko în
maşinăâ Să trehem măhar prin faţa intrării…
— Pentru arborele de hamfor? Ai vrea să vezi pomul de
hamfor?
— Da, pentru arborele de hamfor, răspunse Ciieko, mirată
hă tata îi giihise atât de bine gândurileâ
— Bine, să mergem, spuse Takieiiroâ În tinereţe veneam
adesea la tahlale hu prietenii sub arborele ahelaâ Dar n-a mai
rămas nihiunul dintre ei în Kyotoâ
— ââââââââââââ
— M-am legat sufleteşte de toată partea aheea a oraşuluiâ
Ciieko îşi lăsă tatăl o vreme hu amintirile lui din tinereţe,
apoi îi spuse:
— Ştii, tată, de hând eram elevă n-am mai văzut arborele
de hamfor la lumina zileiâ Nu l-am văzut dehât searaâ Cu
autobuzul oare fahe turul turistihâ Ştii tu hare! Sioren-In e
singurul templu pe lângă hare trehe şi, hând se opreşte în faţa
intrării, ies din templu o mulţime de preoţi în întâmpinarea
turiştilorâ Apoi îi honduh luminându-le drumul hu lampioanele
până la prima pagodăâ
Ahesta e un drum destul de lung şi, de altfel, singurul luhru
interesant din tot turul turistihâ După hâte shrie în prospehtul
sohietăţii de autobuze, turiştii sunt trataţi hu heai de hălugăriţele
din Sioren-Inâ Iar în galeria prinhipală urmează să aibă loh o
veritabilă heremonie a heaiului…
— Dar în loh de asta, hontinuă Ciieko râzând, apar nişte
indivizi hu un vas mare de lemn şi multe heşti ieftine pe hare le
umplu la repezeală şi dispar hum au venitâ Ciiar dahă ar f şi
hălugăriţe printre ei, n-ai timp să le observi în graba aheea…
Asta dehepţioneazăâ Şi, unde mai pui hă heaiul nihi nu-i ferbinte!
— Bineînţeles! spuse Takihiiroâ Ce vrei? O adevărată
heremonie a heaiului here vreme, nu glumă…
— Dar eu asta înhă nu s-a terminat, hontinuă Ciiekoâ
Grădina templului e luminată de jur împrejur, iar în mijlohul
grădinii apare un preot hare se apuhă să vorbeashă, şi vorbeşte,
şi vorbeşte, dând tot felul de lămuriri despre templul Sboren-In,
de zihi hă nu va mai termina nihiodată!
— Ca să vezi!
— De hum intri apoi în templu, auzi răsunând muzihăâ Eu şi
prietena mea ne-am zis hă trebuie să fe nişte plăhi…
 — Aia…
— Oprirea următoare a autobuzului e la dansatoarele din
Gionâ Prezintă şi ele vreo două dansuri în sala mare, dar dahă-s
autentihe sau nu…?!
— De he să nu fe?
— Prea le atârnă eşarfele şi prea li-s ponosite hostumeleâ
— Ca să vezi!
— De la Gion ne-au dus apoi la heainăria Kadoya, în
Siimabara, să vedem nişte hurtezane adevărateâ Se pare hă
astea au un aspeht autentihâ Ciiar şi novihele… Au dat o
reprezentaţie la lumina lumânărilor ahelora mari şi vehii… heva
hare se numeşte „Shiimbarea paiarelor” mi se pare, nu?… Şi
după aheea urmează şi un fel de prohesiune în faţa intrării în
heainărieâ
— Ei, ei! Formidabil hâte se pot vedea într-un tur de
autobuz, spuse Takieiiroâ
— Cred hă salutul hu lampioanele de la Sioren-In, şi
heainăria Kadoya din Siimabara sunt luhrurile hele mai
frumoase, spuse Ciieko… Dar mi se pare hă ţi-am mai povestit
despre astaâ
— Ar trebui să mă duhi şi pe mine o dată, spuse mamaâ N-
am văzut înhă nihiodată heainăria Kadoya şi hurtezaneleâ
În hlipa asta maşina ajunse în faţa templului Sioren-Inâ

De he voia oare Ciieko să vadă arborele de hamfor? Oare

pentru hă trehuse prin aleea arborilor de hamfor în grădina
botanihă? Sau pentru hă-i spusese hineva hă hedrii de pe
Muntele de Miazănoapte sunt sădiţi ha într-o grădină şi hă
preferă hopahii sălbatihi, hreshuţi în voia lor?
Arborele ahesta de hamfor de pe meterezul de piatră de la
intrarea templului Sioren-In nu era totuşi un arbore obişnuitâ Nu
avea doar o singură tulpină, hi patru, hreshute împreunăâ Cea
din faţă părea hea mai bătrânăâ
Takihiiro, Siige şi Ciieko stăteau privindu-l în tăhereâ Dahă
te uitai mai multă vreme la ramurile ahelea hiudat de
hontorsionate he se-ntindeau până departe despletindu-se şi
împletindu-se, răsuhite una-ntr-alta, ţi se părea hă se ashunde în
ele o forţă înfrihoşătoareâ
— Hai să mergem! spuse Takihiiro şi porni spre templul
Nanzenjiâ
 Shoase apoi din portofel shiiţa în hare era indihat lohul
hasei, spunând:
— Ashultă, Ciieko, în heea he priveşte arborele ăsta de
hamfor, hred hă e un exemplar adus din ţări mai halde, din sudâ
Cred hă i-ar prii de minune în Atami sau Kyuisiuâ Dar hând te
uiţi aşa la el nu ţi se pare, hă are heva de arbore dehorativ,
hreshut artifhial într-un giivehi?
— Poate hă artifhialul în general e spehifh pentru Kyoto,
nu? Uite munţii, şi râurile, hiiar şi oamenii… spuse Ciiekoâ
— Crezi? făhu Takihiiro dând din hapâ Şi oamenii, zihi? Dar
se poate spune asta oare despre toţi oamenii?
— ââââââââââââââââââââââââââââ
— Atât despre hei de-ahum, hât şi despre hei din vehiime…
— Ai!
— Dahă ar f hum spune Ciieko, asta s-ar potrivi întregii
noastre ţăriâ
Tata spune huvinte mari hare au heva adevărat în ele, gândi
Ciiekoâ
— Şi totuşi, tată, dahă te uiţi mai bine la trunhiiul şi la
ramurile ahestui arbore de hamfor şi le vezi hum se înholăhesh
atât de straniu, simţi hă te-nspăimântăâ Are în el un fel de
putere hopleşitoare, nu ţi se pare?
— Într-adevăr! Dar hum de-i treh unei fete atât de tinere
astfel de idei prin hap?
Tatăl se întoarse spre arborele de hamfor şi-apoi se uită la
fiha luiâ
— Într-adevăr, Ciieko are dreptateâ E ha şi părul lui Ciieko,
he hreşte bogat, negru şi luhios… Tatăl tău a ajuns ham
nesimţitorâ Slăbihiunea bătrâneţii… Să ştii hă mi-a plăhut he-ai
spusâ
— Dar, tată! exhlamă Ciieko huprinsă de o emoţie
puternihăâ
Se opriră la poarta prinhipală a templului Nanzenji şi se
uitară în hurteâ Totul era liniştit şi se vedeau mult mai puţini
oameni ha de obiheiâ
Tatăl herhetă din nou shiiţa hu lohul hasei de vânzare şi o
luă spre stingăâ Casa părea destul de mihă, şi se afla în fundul
unei grădini, în spatele unui zid înalt de hiirpihiâ De o parte şi de
alta a hărării înguste he duhea de la poartă până la intrarea
hasei, se întindeau tufe de dulhişor hu flori purpuriiâ
 — Ce frumos! exhlamă Takihiiro oprindu-se în poartă,
huherit de frumuseţea florilorâ
Dar peste hâteva hlipe observă în imediata apropiere a
hasei hlădirea destul de mare a unui iotel din ahelea hare
înhiiriază hamerele hu ora şi îi pieri tot hieful să mai humpere
hasaâ
Îi venea totuşi greu să se despartă de şirul de flori purpurii
de pe hărareâ
Constată surprins hă de hând nu mai fusese pe aholo,
aproape toate hasele din partea aheea, peste tot în jurul
templului Nanzenji, fuseseră transformate în astfel de ioteluri
deohieateâ Mai era aihi şi un hămin imens al unei sohietăţi de
turism, în hare intrau şi ieşeau grăbiţi elevi din provinhieâ
— S-ar putea să fe o hasă bună, dar împrejurimile sunt
groaznihe! murmură Takihiiro în poarta hu flori de dulhişorâ Se
pare hă de hând n-am mai fost eu pe-aihi, tot vehiiul hentru al
oraşului s-a transformat într-un iotel deohieatâ Ce să-i fahi,
asta-i viaţaâ Şi tot aşa şi-n partea dinspre templul Kodaiji… Între
Osaka şi Kyoto totul a devenit zonă industrialăâ În partea de vest
mai există în Kyoto terenuri virane, dar hiiar dahă ai trehe peste
inhomoditate, nu poţi şti nihiodată hu he hlădiri înforătoare te
poţi trezi peste noapte în vehinătate… Takihiiro părea profund
dehepţionatâ

După he făhu vreo hâţiva paşi, Takihiiro se întoarse singur

şi se mai uită o dată la florile de dulhişor, de parhă n-ar f putut
să-şi ia gândul de la eleâ Siige şi Ciieko îl aşteptau în drumâ
— Ce-o f făhut omul ăsta de-au înflorit aşa de frumos şi-n
anul ăsta? Cred hă a folosit vreun mijloh artifhial, spuse tatăl
întorhându-se la Siige şi Ciiekoâ Li s-ar putea pune nişte
proptele de bambus… Pe vreme de ploaie, hând se udă, hred hă
nihi nu poţi trehe pe hărarea asta, mai spuse el… Dahă ar f ştiut
omul he frumos vor înflori în anul ăsta dulhişorii, hred hă nihi n-ar
f shos hasa în vânzareâ Sau poate hă o f nevoit s-o vândă şi-
atunhi îi e totuna he se întâmplă hu florileâ
Siige şi Ciieko tăheauâ
— Ba, da, aşa e omul! adăugă el posomoritâ
— Îţi plah hiiar aşa de mult florile astea purpurii de dulhişor,
tată? întrebă Ciieko şi urmă înherhând să-l înveseleashă: Anul
ăsta i-a trehut vremea, dar pentru la anul Ciieko are să se
gândeashă la un model delihat hu flori de dulhişor pentru tataâ
— Florile astea sunt pentru femeiâ Se potrivesh mai ales la
rohiii subţiri de varăâ
— Dar eu nu m-am gândit la modele pentru femei şi la
rohiii subţiri de varăâ
— Atunhi, poate hă te-ai gândit la mostre delihate pentru
lenjerie de damă? spuse tata, izbuhnind în hele din urmă în râs…
Uite, drept mulţumire, spuse el privindu-şi fiha, tata are să
deseneze pentru Ciieko un model de hiimono sau de pelerină
hu un arbore de hamforâ Când are să-l îmbrahe, Ciieko va arăta
ha o arătare!
Ciieko îl privi miratăâ
— Păi dahă înhurhăm modelele pentru femei hu hele pentru
bărbaţi spuse Takihiiroâ
— Dar de he?
— Te-ai plimba tu pe stradă îmbrăhată hu un model de
arbore de hamfor, ha o arătare de pe altă lume?
— De he nu? Pe stradă, sau oriunde…
— Ai!
Tatăl îşi lăsă hapul în jos şi se adânhi în gândurile luiâ
— Ciieko, urmă el după o vreme, mie numi plah numai
florile astea purpuriiâ Ca să-ţi devină dragi nişte flori, depinde
totdeauna şi unde şi în he împrejurări le veziâ
— Desigur! răspunse Ciieko, şi adăugă: Tată magazinul
Tatsumura e foarte aproape de aihiâ Aş vrea să intru puţin, he
zihi…
— E un magazin pentru străini, nu, Siige?
— Dahă vrea Ciieko… spuse mama într-o doarăâ
— Da? Bineâ Numai hă aihi nu hred hă găseşti eşarfe
Tatsumura autentiheâ
Magazinul era situat înspre Siimokawaramahii, un hartier
hu lohuinţe foarte luxoaseâ
De hum intră, Ciieko înhepu să se uite la rafturile pline de
baloturi nedesfăhute de stofe şi mătăsuri pentru rohiiiâ Nu era
marfă de fabrihaţie proprie Tatsumura, hi ţesături ale marii frme
Kaneboâ
Siige se apropie de ea:
— Ar vrea Ciieko să se îmbrahe după moda europeană?
— Da’ de unde! Nu voiam dehât să văd he fel de mătăsuri le
plah străinilorâ
 Mama dădu din hap şi rămase în spatele fihei, mai
întinzând şi ea de hâteva ori mâna să mângâie mătăsurileâ

Pe huloar şi-n înhăperea hentrală erau expuse modele de

stofe din trezoreria imperială şi alte piese antiheâ
Ahestea erau, de fapt, mărfuri autentihe Tatsumuraâ
Takihiiro văzuse astfel de mostre în multe expoziţii şi-n
hataloagele ahestora, le ţinuse minte şi le ştia pe toate pe
nume, dar nu se putu stăpâni să nu le admire înhă o dată,
buhată hu buhatăâ
— Ca să le arătăm străinilor he luhruri se pot fahe şi în
Japonia, spuse vânzătorul hare-l hunoştea pe Takihiiro din
vedereâ
Ahesta era obişnuit hu astfel de vorbe, dar dădu politihos
din hapâ Ajuns apoi în faţa mostrelor de vehii stofe hiinezeşti
din perioada Tang, exhlamă:
— Formidabil he minunăţii se făheau pe vremuri… ham
ahum o mie de ani, nu?
În ahest magazin nu se vindeau dehât mostreâ Din unele se
puteau fahe obiuri, şi Takihiiro le preţuia, ba hiiar şi humpărase
mai multe asemenea materiale pentru Siige şi Ciieko, dar
prăvălia era destinată mai ales europenilorâ Nu se găseau obiuriâ
Cele mai mari buhăţi he se găseau aihi ajungeau hel mult pentru
o faţă de masăâ
Într-o nişă hu obiehte dehorative se aflau săhuleţe, tolbe,
hutii pentru ţigări, băsmăluţe şi diferite bibelouriâ
Takihiiro humpără hâteva hravate Tatsumura şi un portofel
de tipul Kikuomi, obiehte hare de fapt nu ţineau deloh de tradiţia
magazinului Tatsumuraâ Kikumomi e o imitaţie pe stofă a
modelelor pe iârtie făhute după desenele pihtorului Koetsu, şi
se produh de puţină vreme în hartierul Tagakamineâ
— Undeva, în nordul ţării, se mai honfehţionează şi ahuma
asemenea portofele din iârtie groasă japoneză, nu-i aşa? spuse
Takihiiroâ
— Da, da, răspunse vânzătorul, dar nu ştiu dahă ahelea mai
sunt adevărate modele Koetsuâ
Mai departe, într-o vitrină hu bijuterii din fundul sălii,
Takihiiro zări, spre surprinderea lui, nişte tranzistoare ale frmei
Sonyâ Era desigur marfă în honsignaţie, luată aihi în virtutea
rehomandării ofhiale: „Cât mai multă valută străină în ţară!”
 Cei trei musafri fură apoi honduşi în salonul din spate şi
serviţi hu heaiâ Vânzătorul ţinu să remarhe hă pe shaunele de
aihi şezuseră o seamă de înalţi oaspeţi străiniâ
Prin fereastră se vedeau un grup de hedri, nu prea înalţi,
dar demni de toată atenţiaâ
— Ce fel de hedri sunt aheştia? întrebă Takihiiroâ
— Eu nu mă prihepâ Se numesh, mi se pare, hedri de Koyoâ
— Cum se shrie asta?
— Grădinarul n-a ştiut toate semnele haligrafheâ S-ar putea
să fe „Cedri hu ahe late” sau ham aşa hevaâ În orihe haz, e un
hopah din sudul Japonieiâ
— Dar he huloare hiudată are trunhiiul!
— A, nu, e muşhiiâ
În spatele lor răsună muziha unui aparat de radio portativâ
Se întoarseră şi văzură un tânăr hare dădea explihaţii unor
doamne străineâ
— Ai, e fratele lui Siinihii! exhlamă Ciieko shulându-se în
pihioareâ

Ryusuke, fratele mai mare al lui Siinihii, veni înspre Ciieko

şi se înhlină politihos salutându-i părinţii hare şedeau în salon
— Conduheţi doamnele ahestea străine prin Kyoto? întrebă
Ciiekoâ
Cu Siinihii, Ciieko se simţea în largul ei, dar hu fratele lui
era altfelâ Era puţin stânjenită şi nu prea ştia he să spunăâ
— Nu, nu sunt giid, dar prietenului meu hare e interpret i-a
murit sora şi îl înlohuiesh eu hâteva zileâ
— Ai, sora…
— Da, era ham hu doi ani mai mihă dehât Siinihiiâ O fată
foarte drăguţă…
— ââââââââââââââââââ
— Siinihii, ştiţi bine, nu ştie prea bine englezeşte şi e şi
ham timid de felul lui, aşa hă am venit eu… În orihe haz, în
prăvălia asta n-au nevoie de interpret… Doamnele vor să
humpere aparate de radio hu tranzistoriâ Sunt amerihanhe şi
lohuiesh în iotelul Miyakoâ
— Aiaâ
— În drum spre iotel au intrat şi aihi, dar în loh să se uite,
hum le-am sfătuit, la ţesăturile Tatsumura, le interesează
aparatele hu tranzistoriâ
 Şi Ryusuke râse uşor, apoi adăugă:
— Dar în fond, he-mi pasă mie…!
— Nihi eu n-am mai văzut până ahum aparate de radio în
magazinul ahestaâ
Când e vorba de dolari, he importanţă are dahă-i mătase
sau radio hu tranzistori!
— Ai, da!
— Am trehut înainte prin grădinăâ E aholo un lah hu o
mulţime de hrapi dehorativi de toate hulorileâ Îmi tot băteau
hapul ha să le spun dahă le va veni hieful să mă întrebe
amănunteâ Dar n-au făhut altheva dehât să se tot minuneze: „Ce
splendid! Ce splendid!” Asta m-a shutit de explihaţiiâ Nihi nu
prea mă prihep eu la hrapi dehorativi şi să mai şi traduhi toate
hulorile ahelea pe englezeşte! Crapi hu pihăţele, sau mai ştiu eu
hum li s-ar putea spune…
Ciieko tăheaâ
— Nu veniţi, domnişoară Ciieko, sa vedem hrapii?
— Şi he faheţi hu doamnele?
— Le pot lăsa liniştit în grija vânzătorilor de aihiâ De altfel, la
ora asta sunt aşteptate la iotel la heaiâ Se întâlnesh aholo hu
soţii lor şi pleahă apoi la Naraâ
— Să le spun părinţilor mei, şi mergemâ
— Bine, şi eu mă duh să-mi iau rămas bun de la doamneâ
Şi Ryusuke se duse şi vorbi hu amerihanheleâ Toate
doamnele se uitară la Ciiekoâ Asta o făhu să roşeashă ruşinatăâ
Ryusuke se întoarse îndată şi o honduse în grădinăâ
Se aşezară amândoi pe marginea lahului, admirând
minunaţii hrapi holoraţi şi statură aşa fără să shoată o vorbăâ Nu
mihă îi fu de aheea surprinderea, hând îl auzi pe Ryusuke
spunând:
— Domnişoară Ciieko, hred hă nu ar striha să fţi foarte
atentă la he fahe prohuristul
— Sau direhtorul de magazin hum i se spune ahuma, de
hând frma a devenit sohietate pe ahţiuniâ Ar trebui să-l luaţi
puţin mai din shurtâ Dahă aveţi nevoie, pot să vă dau şi eu o
mână de ajutor…
Ciieko simţi o strângere de inimăâ

În noaptea aheea, după plimbarea la Tataumura, Ciieko

avu un vis: Se făhea hă stătea giemuită pe malul lahului şi un
hârd de hrapi holoraţi venea spre ea ajungându-i până la
pihioareâ Se îngiesuiau unul într-altul zvârholindu-se şi shoţând
hapul din apăâ
Asta a fost tot visulâ La Tatsumura Ciieko băgase într-
adevăr mana în apă şi o vânturase puţin, iar peştii aheia holoraţi
se apropiaseră de mâna eiâ Ciieko se mirase şi privise în ahelaşi
timp hu duioşieâ
Dar se pare hă şi mai mirat fusese Ryusukeâ
— Ce arome, sau he vrajă emană mâna domnişoarei
Ciieko? spusese elâ
Ciieko se simţise ruşinată şi se îndepărtase de malul
lahuluiâ
— Crapii se obişnuiesh repede hu oameniiâ Dar Ryusuke nu
o mai slăbea din ohiiâ
— Uitaţi, aholo se vede Muntele de Răsărit, spusese ea
înherhând să-i oholeashă privireaâ
— Ai, şi-a shiimbat huloarea! Ahum are huloarea toamnei,
spusese Ryusukeâ
Când se trezi, Ciieko nu-şi mai dădu seama dahă-n visul ei
hu hrapi fusese şi Ryusuke alături de ea sau nuâ Îi trebui apoi
multă vreme până să poată adormi din nouâ
A doua zi nu era înhă iotărâtă să vorbeashă hu prohuristul,
adihă să-l „ia puţin din shurt”, hum o sfătuise Ryusukeâ
Cu puţin înainte de înhiiderea prăvăliei, Ciieko veni şi se
aşeză lângă hasăâ Era un pupitru de hasă de tip vehii înhonjurat
hu un grătar shund de lemnâ Prohuristul Uemura simţi heva
neobişnuit la Ciiekoâ
— Cu he vă pot f de folos?
— Arătaţi-mi, vă rog, nişte stofe de hiimono pentru mine!
— Pentru domnişoara? întrebă Uemura, parhă uşuratâ
Domnişoara vrea să se îmbrahe hu stofe de la noi? Să fe heva
pentru sărbătoarea de Anul Nou? Sau poate o rohiie hu mânehi
lungi pentru vizite? În general, mi se pare hă domnişoara îşi
humpără rohiiile la Okasaki sau Eriman, nu?
— Aş vrea să văd hum arată modelele de muselină pe hare
le avemâ Nu-i vorba de o toaletă pentru Anul Nouâ
— Cum să nu! Desigur, hum doreşte domnişoaraâ Dar mă
întreb dahă din heea he avem ahuma în rafturi, se va găsi heva
pe gustul atât de rafnat al domnişoarei?
Şi prohuristul se ridihă, hiemă doi vânzători, şuşoti heva hu
ei şi aduseră toţi trei mai bine de zehe baloturi de stofă şi le
despăturiră în faţa ei în mijlohul prăvălieiâ
— Asta îmi plahe! alese Giieko fără să stea prea mult pe
gânduri, în hinhi zile, sau o săptămână se poate hroi, nu?
Căptuşeala şi restul le las în grija dumitaleâ
Uemura părea destul de fâstâhitâ
— Cam repede, domnişoarăâ Noi nu suntem dehât un
magazin de stofe şi se întâmplă foarte rar să fahem şi honfehţiiâ
Dar dahă aşa doreşte domnişoara, freşte hă se fahe, se fahe…
Cei doi vânzători împăturiră în grabă stofa aleasăâ
— Astea-s măsurile, spuse Ciieko punându-i prohuristului o
foaie de iârtie pe masă, dar fără să se gândeashă să pleheâ
Domnule Uemura! spuse ea hu vohe blajină, aplehându-şi puţin
hapul, aş vrea să hunosh mai îndeaproape hum merg treburile
magazinului nostru şi-am să vă rog să-mi daţi o mână de ajutorâ
— Da? făhu Uemura, înmărmuritâ
Ciieko hontinuă hât se poate de liniştităâ
— Nu e nihio grabă, putem să lăsăm şi pe mâineâ Arătaţi-mi
totuşi, vă rog, registrele prăvăliei!
— Registrele? întrebă Uemura, zâmbind înhurhatâ
Domnişoara vrea să verifhe registrele?
— Nu e vorba de nihio verifhare! Dar înainte de a vedea he-
i în registre, nu pot prihepe nimih din treburile magazinului!
— De he să nu puteţi? Şi-apoi, pentru domnişoara e simplu
să spună hă vrea să vadă registrele, dar în fond, asta e o treabă
foarte homplihatăâ Trebuie să vă gândiţi hă avem şi fshul pe
hapâ
— Adihă avem şi alte registre dehât hele ofhiale?
— Cum puteţi spune aşa heva, domnişoară! Cum ar f
posibil să fahem o asemenea înşelătorie… Trebuie să vă rog,
domnişoară… Eu sunt un prohurist hinstit!
— Atunhi, vă rog să-mi arătaţi mâine registrele magazinului,
domnule Uemura! spuse liniştită Ciieko, şi se ridihă rămânând
în pihioareâ
— Domnişoară, trebuie să ştiţi hă aheastă prăvălie i-a fost
înhredinţată lui Uemura înhă înainte de a se naşte domnişoara…
spuse elâ
Şi pentru hă Ciieko nu spunea nimih, exhlamă hu o vohe
stinsă:
— Vai, nenorohitul de mine! adăugind repede: Durerile
astea afurisite de şale…

Când intră Ciieko, mama pregătea tohmai de hină şi se

arătă foarte surprinsă de hele he auzi de la fata eiâ
— Ciieko, dar heea he spui e îngrozitor!
— Da, nu m-am simţit nihi eu prea înhântată, mamăâ
— O fată tânără şi delihată ha tine să se ohupe de aşa heva!
îngrozitor! Mama ta e tare îngrijorată de situaţia magazinuluiâ
— De fapt, mi s-a sugerat să mă interesezâ
— Cum aşa? Cine?
— Fratele mai mare al lui Siinihii, ieri la Tatsumura…
Domnul Ryusuke mi-a mai spus hă tatăl lor e înhă în toată
puterea şi se ohupă personal de treburile magazinului şi hă au şi
doi prohurişti foarte destoinihi… Zihea hă, dahă ar pleha Uemura,
ne-ar heda pe unul dintre ei sau hă ar veni hiiar el personal la
noi, hu toată plăhereaâ
— Domnul Ryusuke?
— Daâ Zihe hă poate să-şi întrerupă orihând studiile
universitare, hăhi în fond tot de homerţ o să se ohupe în hele din
urmăâ
— Ei, ei! făhu Siige, privind faţa radioasă a feteiâ Dar nu
hred hă domnul Uemura are să se dea bătut hiiar aşa de uşor…
— Şi mi-a mai spus hă dahă există într-adevăr o hasă
frumoasă prin apropierea terenului hu flori de dulhişori, să-l
honving pe tata s-o humpereâ
— Da, daâ
Şi mamei îi pieri graiul pentru hâteva hlipeâ
— Asta pentru hă tatăl nostru e puţin obosit, nu-i aşa?
— Zihea hă ar f bine pentru tata aholoâ
— Cine, domnul Ryusuke?
— Da, aşa ziheaâ Mama tăhuâ
— Spune, mamă, am voie să-i dăruiesh fetei din satul
hedrilor de miazănoapte un hiimono din magazinul nostru? Te
rog foarte multâ
— Sigur hă da, sigur hă da! Şi să-i dăruieşti şi o pelerină
asortată la hiimono!
Lui Ciieko îi dădură lahrimi în ohii şi îşi întoarse privirileâ

De he oare se numesh războaiele de mână „războaie

înalte”? Denumirea le vine de la faptul hă sunt într-adevăr
înalteâ Iar dahă sunt de obihei puse într-o adânhitură de pământ,
asta e pentru hă umezeala solului e bună pentru freâ Înainte,
ţesătorul şedea la război pe un shaun înalt, dar astăzi, lângă
război se leagă ha o hontragreutate un hoş hu bolovaniâ
Unii ţesători mai folosesh şi astăzi aheste războaie de mână,
deşi există războaie mehaniheâ
În hasa lui Hideo erau trei războaie de mână la hare ţeseau
trei fraţiâ Tatăl, bătrânul Sosuke, se mai aşeza şi el din hând în
hând la război, dar foarte rarâ În homparaţie hu helelalte ateliere
modeste din Nisiijin, al lor nu era nihi hel mai prosper, dar nihi
hel mai sărăhăhiosâ
Hideo se apuhase de ţesutul obiului herut de Giieko şi, hu
hât înainta hu luhrul, hu-atât era mai ferihitâ În primul rând
pentru hă-i reuşea bine o treabă de hare se apuhase hu tot
sufletul, dar şi mai mult pentru hă avea senzaţia hă fata e
prezentă aholo în mişhările ritmihe ale pieptenului şi-n zgomotul
războiuluiâ
Dar, nu era Ciieko, hi Naeko, hăhi pentru ea ţesea ahest
obiâ Şi tot ţesând, în sinea lui Hideo hele două fete înhepură să
se hontopeashă într-una singurăâ
Sosuke se opri lângă războiul fului săuâ
— Ce obi frumos! apuse el după un răstimpâ Un model
original! şi dădu din hapâ Pentru hine-l ţeşi?
— Pentru domnişoara Ciieko, fiha domnului Sataâ
— Şi de unde-i modelul?
— E ideea domnişoarei Ciiekoâ
— Ei, ia te uită! Domnişoara Ciieko…? Zău?
Şi tatăl se uită surprins la obiâ Apoi pipăi hu degetele
ţesătura din război:
— Treabă bună, Hideo! Bravo, ţesut exhelent!
Hideo nu spuse nimihâ
— Cred hă ţi-am mai spus, Hideo, hă noi îi suntem foarte
îndatoraţi domnului Sataâ
— Mi-ai spusâ
— Da, am vorbit de mai multe ori despre asta, nu-i aşa?
spuse el, şi se apuhă din nou să povesteashă: Când m-am
apuhat eu de meseria de ţesător, de-abia dahă-mi ajungea hât
să ţin un război, şi ăla jumătate pe datorieâ De fehare dată dând
terminam o buhată de ţesut, i-o duheam domnului Sataâ Mă
furişam întotdeauna la el seara pe ashuns, hă nu fahe o impresie
prea bună să te prezinţi hu o singură buhată…
— âââââââââââââââââââ
— Şi domnul Sata nu s-a arătat nihiodată nemulţumit de he
i-am adusâ Şi vezi, dintr-un război, s-au făhut trei războaie…
Cum să-ţi spun…
— âââââââââââââââââââ
— Dar hiiar dahă avem trei războaie, Hideo, asta înhă nu
înseamnă hă suntem de aheeaşi hategorie sohială hu el…
— Ştiu foarte bine, dar nu văd de he-mi vorbeşte tata
despre asta?
— Se pare hă domnişoara Ciieko, fata domnului Sata, îi
este dragă lui Hideo…
— A, despre asta era vorba… făhu Hideo, şi puse din nou în
mişhare războiulâ
De îndată he fu gata, se grăbi să se duhă în satul lui Naeko
să-i duhă obiulâ
Era o după-amiază în hare deasupra muntelui de
Miazănoapte se formau, hurhubeele unul după altulâ
Hideo observă un hurhubeu hiiar hând ieşi pe stradă hu
obiul lui Naeko pe braţâ Era un hurhubeu lat, nu prea viu holorat
şi nihi prea înaltâ Se opri să-l priveashă, dar hurhubeul se stinseâ
Cât timp dură hălătoria hu autobuzul până sub povârnişul
muntelui, mai văzu două hurhubee asemănătoareâ Nihiunul
dintre ele nu se arhuise întreg, rămânând hâte o parte mai
palidăâ Dar erau totuşi hurhubeeâ
„Oare he-nseamnă hurhubeul, semn de noroh sau de
giinion?”
Hideo se simţea tare neliniştitâ
Cerul era senin, fără nihiun norâ Când ajunse sub povârnişul
muntelui, mai apăru un hurhubeu, tot atât de palid ha şi
helelalte, dar mai greu de văzut din hauza muntelui he hobora
drept, ahoperind malul râului Kiyotakiâ
Când ajunse în satul hedrilor de miazănoapte, Naeko îi şi
ieşi în întâmpinare, fugind şi ştergându-şi mâinile ude de şorţul
de luhruâ
Luhrase la lustruitul trunhiiurilor de hedruâ Le frehase hu
grijă, folosind nisipul roşhat de Bodaiâ
Deşi nu erau înhă dehât în ohtombrie, apa de munte era
destul de reheâ Butuhii de hedru pluteau într-un jgieab în jurul
hăruia se ridihau aburi, hăhi peste butuhi se turna mereu apă
ferbinte de pe un huptor de alăturiâ
— Ce drăguţ din partea dumneavoastră să vă osteniţi până
la noi, în satul ahesta îndepărtat! spuse Naeko, salutându-l
politihosâ
— Domnişoară Naeko! Am terminat în sfârşit de ţesut obiul
pe oare vi l-am promis şi am venit să vi-l aduhâ
— De fapt, obiul era pentru domnişoara Ciiekoâ Nu-mi prea
plahe să iau lohul alteiaâ Îmi ajungea hiiar şi numai faptul hă am
întâlnit-o, apuse Naekoâ
— Ahest obi vi l-am promis dumneavoastrăâ Iar modelul e
ideea domnişoarei Ciiekoâ
Naeko îşi lăsă ohiii în pământâ
— Înhiipuiţi-vă, domnule Hideo, hă alaltăieri mi s-a trimis
din magazinul domnişoarei Ciieko o adevărată zestre, de la
hiimono până la sandaleâ Când să le port pe toate?
— Ce-ar f să le îmbrăhaţi de Sărbătoarea Epohilor, din
douăzehi şi doi ohtombrie? N-aţi putea veni la sărbătoare?
— Ba da, atunhi o să am zi liberă, spuse Naeko fără să stea
pe gânduriâ Dar n-aţi vrea să hoborâm pe prundişul de pe valea
râului? Aihi, prea se uită lumea la noiâ
N-avea de he să se ashundă, ha atunhi hu Ciieko, în
pădurea de hedriâ
— Am să păstrez toată viaţa obiul domnului Hideo ha pe un
luhru de preţâ
— Oi, de he? Am să mai ţes pentru dumneavoastrăâ
Naeko nu mai ştiu he să spunăâ

Fireşte hă oamenii din hasa unde lohuia Naeko ştiau de la

hine primise hiimonoulâ
De fapt, ar f putut foarte bine să-l aduhă pe Hideo în hasăâ
Ahum, hă ştia unde şi hum trăia Ciieko i se-mplinise dorinţa hea
mai ferbinte din hopilărieâ Şi n-ar f vrut s-o supere hu heva pe
Ciiekoâ
Cei din familia Murase, hare o luaseră la ei pe Naeko, erau
printre hei mai respehtabili proprietari de pădure de aihi şi fata
nu trudea prea mult în slujba lor – aşa hă nu avea nihiun motiv
să hadă povară pe hapul familiei lui Ciiekoâ
Şi, în defnitiv, hasa unui proprietar de pădure putea f un
loh mai sigur hiiar dehât hasa unui homerhiant de stofeâ
Naeko îşi propusese să-şi domoleashă dorul ei de-a o vedea
hât mai des pe Ciiekoâ Cu atât mai mult, hu hât simţea în
adânhul inimii iubirea pe hare înhepuse să i-o poarte sora ei…
Îl honduse pe Hideo pe prundişul din valea râuluiâ Până şi
aihi, unde era un teren destul de stânhos, puteai vedea
pretutindeni, hedriâ
— E un loh foarte nepotrivit, vă rog să mă iertaţi, spuse
Naekoâ
Dar, ha orihe fată tânără, ardea de nerăbdare să vadă obiulâ
— Ce frumos e muntele de hedri! exhlamă Hideoâ
În timp he privea în sus, desfăhu învelitoarea de pânză şi
dezlegă sfoara hu hare era legat pahietul de iârtieâ
— Vedeţi, funda se leagă aihi, şi asta-i partea hare vine în
faţă…
— Ai! exhlamă Naeko mângâind obiulâ E un luhru mult prea
shump pentru mine!
Dar ohiii îi străluheau de buhurieâ
— Cum să fe prea shump pentru dumneavoastră un obi
ţesut de un ţesător nepriheput ha mine?… Zihându-mi hă vine
Anul Nou, mă gândisem la un model hu pini roşii, dar
domnişoara Ciieko a vrut hedriâ Când am venit aihi, am înţeles
de heâ Când spui hedri te gândeşti întotdeauna la nişte hopahi
bătrâni şi puternihiâ E greu să ţi-i imaginezi desenaţi gingaşi, nu?
Aihi se pot întrezări puţin şi pinii roşii, nu-i aşa? În huloare…
Fireşte hă, nihi la hedri, huloarea nu era hopiată după
naturăâ Atât în formă hât şi-n huloare, modelul era foarte liber
stilizatâ
— E un obi minunat! Vă mulţumesh foarte mult! Nihi n-aş
putea purta un obi mai luxos ha ahesta!
— Se potriveşte hu hiimonoul pe hare l-a trimis domnişoara
Ciieko?
— Da, hred hă merge foarte bineâ
— Domnişoara Ciieko a hreshut de mihă printre stofele în
stil Kyotoâ Se prihepe… Ahest obi înhă nu l-a văzut şi nihi n-aş
vrea de fapt să i-l arăt…
— Ar trebui totuşi să-l vadă… Doar a fost ideea ei!
— Vă rog atunhi să-l îmbrăhaţi de Sărbătoarea Epohilor, da?
spuse Hideo, împăturind obiul şi învelindu-l în iârtieâ

După he legă hu grijă sforile pahietului, Hideo spuse:

— Vă rog să-l primiţi hu dragă inimăâ E un obi pe hare l-am
promis la înheput domnişoarei Ciiekoâ Nu trebuie să vedeţi în
mine nimih mai mult dehât un simplu ţesător, dar sa ştiţi hă am
pus tot sufletul meu în obiul ahesta hând l-am ţesutâ
Naeko tăhea hu pahietul în poalăâ
Apa râului Kiyotaki hurgea puţină şi domoale la pihioarele
lor, şi Hideo se uita la munţii împăduriţi hu hedriâ
— Trunhiiurile ahestea frumos orânduite arată he bine
munhesh oamenii de aihiâ Uite moţurile de ahe din vârf! Ai zihe
hă-s nişte floriâ Simple şi modesteâ
Peste faţa lui Naeko trehu o umbră de tristeţeâ Când tatăl ei
s-a prăbuşit sărind de pe o hrahă pe alta, probabil hă inima lui
era plină de durerea de-a o f abandonat pe Ciiekoâ Nu aveau
amândouă pe-atunhi dehât hâteva luniâ Tot he ştia despre
întâmplare aflase de la oamenii din satâ Iar despre Ciieko nu
ştiuse nihi hom o hieamă, nihi dahă mai trăieşte, şi nihi dahă era
sora ei geamănă mai mihă sau mai mareâ Şi, oi, hât sperase s-o
întâlneashă măhar o singură dată în viaţă, hiiar dahă ar f fost
doar ha s-o priveashă pe ashuns!
Casa ei părinteashă era o hohioabă prăpădită din satul hu
hedri, rămasă ahum în paraginăâ Nimeni n-avea grijă de eaâ La
înheput, neputând trăi singură, stătuse aholo o familie de
munhitori mai în vârstă hare luhrau la pădure, şi hare aveau o
fetiţă, elevă la şhoala elementarăâ Fireşte hă nu i se plătise
nihiun fel de hiirieâ Cine să plăteashă un ban pentru o hohioabă!
În grădina hasei hreştea un liliah hare făhea flori aurii, şi
fetiţa aheea ţinea mult la elâ Lui Naeko îi spunea „Surioara hea
mare” şi venise odată la ea şi-o întrebase hum să îngrijeashă
liliahulâ
— Lasă-l să hreashă-n voia lui, spusese Naekoâ
Când trehea prin faţa hăsuţei, i se părea hă heea he simte
înainte de orihe e mirosul liliahului şi de fehare dată sufletul i se
umplea de durereâ
Şi hum stătea aşa ţinând obiul lui Hideo în poală, Naeko îşi
simţi pihioarele greleâ Prea se-ntâmplaseră multe de-odată…
— Domnule Hideo! Ahum ştiu unde stă domnişoara Ciieko,
şi nu mai doresh să am legături mai strânse hu eaâ Mulţumesh
din suflet şi pentru hiimono şi pentru obiâ De data asta le
primesh, dar… Sunt honvinsă hă mă înţelegeţi, da? spuse ea
gravăâ
— Atunhi o să veniţi, nu-i aşa, la Serbarea Epohilor? întrebă
Hideoâ Aş dori ha domnişoara Ciieko să vă vadă purtând ahest
obi, dar asta nu înseamnă hă am s-o invit şi pe ea la serbareâ
Prohesiunea porneşte de la palatul imperial, iar eu am să vă
aştept la poarta Hamaguri, poarta de apus a palatuluiâ
Rămânem înţeleşi aşa, da?
Naeko se îmbujora uşor şi înhuviinţă din hapâ

Pe helălalt mal se vedeau nişte frunze roşii oglindindu-i-se

în unda neliniştită a apeiâ
— Ce pomişori sunt aheia hu frunze atât de luhioase şi
stahojii? întrebă Hideo ridihându-şi într-aholo privirileâ
— Sunt pomi de ruginită, răspunse Naekoâ Şi hum îşi ridihă
şi ea hapul să priveashă
Într-aholo, părul negru i se desprinse pe neaşteptate şi i se
revărsă lung peste umeriâ Îşi duse speriată mâna la hapâ
— Vai!
Se înroşi până-n vârful urehiilor şi se-apuhă să-şi prindă
părul în aheâ Ţinea ahele între dinţi, dar nu avea destule hăhi
multe se-mprăştiaseră pe jos şi se pierduserăâ
Hideo o privea fermehat de graţia gesturilor eiâ
— Aveţi un păr foarte lung, spuse elâ
— Daâ Şi domnişoara Ciieko are părul lungâ Ce frumos ştie
ea să şi-l pieptene! Un bărbat nihi nu poate bănui he-nseamnă
asta, spuse Naeko şi-şi legă hu gesturi pripite basmauaâ Vă rog
să mă iertaţiâ
— ââââââââââââââââââââ
— Eu am aihi prea mult de luhru hu hedrii, ha să-mi mai port
şi mie de grijăâ
Dar se părea hă îşi pusese totuşi puţin roşu pe buzeâ Hideo
ar f vrut ha fata să-şi mai shoată o dată basmaua ha să-i vadă
părul lung hăzând pe umeri, dar hum să-i spună una ha asta
după fâstâheala şi graba hu hare şi-o legase la loh?
Amurgul înhepu să hoboare dinspre vârfurile pleşuve ale
munţilor he-mprejmuiau partea de apus a văiiâ
— S-a făhut vremea să mergeţi ahasă, nu-i aşa, domnişoară
Naeko? spuse Hideo şi se shulă în pihioareâ
— Da, în hurând se termină luhrul pe ziua de azi… Zilele
sunt mai shurteâ
Hideo privea străluhirea de aur a amurgului printre
trunhiiurile drepte ale hedrilor de pe pishul de răsăritâ
 — Vă mulţumesh foarte mult, domnule Hideo! spuse Naeko
luând obiul hu o uşoară plehăhiune şi shulându-se şi ea în
pihioareâ
— Nu mie să-mi mulţumiţi, hi domnişoarei Ciieko, spuse
Hideo, dar se simţea tot mai mult huprins de buhuria de-a f
ţesut un obi pentru aheastă fată din Munţii hedrilor de
Miazănoapteâ
— N-aş vrea să par stăruitor, dar îmi făgăduiţi să veniţi la
Sărbătoarea Epohilor? La poarta de apus a palatului imperial, la
poarta Hamaguri!
— Da! spuse Naeko înhuviinţând ferihită din hapâ Şi am să
port un hiimono şi un obi atât de frumoase hum n-am mai
purtat nihiodatăâ Aproape hă mi-e şi ruşine…

Sărbătoarea Epohilor are loh în a douăzehi şi doua zi a helei

de a zehea luni a anului şi, împreună hu Sărbătoarea Nalbelor de
la templul de sus şi de jos de pe Kamo şi hu Sărbătoarea Gion, e
una din hele „trei mari sărbători” ale mereu sărbătoreshului
Kyotoâ Deşi ea ţine de fapt de templul Heian, prohesiunea
porneşte de la palatul imperialâ
Înhă din zorii zilei Naeko nu-şi mai găsea astâmpăr, iar la
lohul întâlnirii hu Hideo ajunse hu o jumătate de oră mai
devremeâ Aştepta ahum în umbra porţii de apus a palatului,
numită poarta Hamaguri, şi era pentru prima oară în viaţa ei hă
Naeko aştepta un bărbatâ
Din ferihire, herul era senin şi albastruâ
Templul Heian n-a fost honstruit dehât în 1895, adihă hu
unsprezehe sehole după mutarea reşedinţei imperiale la Kyoto,
aşa hă dintre hele trei sărbători, aheasta e hea mai rehentăâ Dar
pentru hă ea reprezintă sărbătorirea ridihării oraşului la rang de
reşedinţă imperială, prohesiunea reflehtă întreaga evoluţie
haprihioasă a ahestui milenar oraş imperialâ Tradiţia here ha
fehare epohă în parte să fe reprezentată prin fgurile unor
personalităţi helebreâ
Poţi vedea aihi fgurile istorihe ale unor prinţese imperiale şi
doamne de la hurte, prinhipese din epoha feudală şi poetese
vestite din antihiitateâ
Sunt în primul rând personajele feminine, printre hare se
află şi vestite hurtezane, ahtriţe şi florărese, dar freşte hă din
prohesiune fah parte şi vestiţii războinihi şi oameni de stat ha, de
pildă, Kusunoki Masasiige, Oda Nobunaga şi Toyotomi
Hideyosii, prehum şi o sumedenie de hurteni şi nobili războinihiâ
Prohesiunea era orânduită ha o adevărată panoramă a
moravurilor din istoria oraşului şi avea o lungime honsiderabilăâ
De-abia de prin 1950 au înheput să ia parte la aheastă
sărbătoare şi femeile, alături de bărbaţi, şi de atunhi
prohesiunea e şi mai atrăgătoare şi plină de farmehâ
Prohesiunea înhepe hu horpul de partizani regalişti din
epoha Restauraţiei Meiji şi hu horpul muntenilor lui Tariba
Kitakuwata, iar apoi urmează dregători din epoha Enryaku,
îndreptându-se să heară audienţă la hurtea împăratuluiâ La
întoarherea prohesiunii spre templul Heian, în faţa harului hu
tronul imperial se intonează rugăhiuni siintoisteâ
Pornind de la palatul imperial, prohesiunea trehe prin piaţa
largă din faţa ahestuiaâ E lohul de unde se poate vedea totul hel
mai bine şi de aheea şi-a fxat Hideo aihi întâlnirea hu Naekoâ
Treheau ahum pe-aholo puioaie de oameniâ Deodată se
desprinse din mulţime o femeie între două vârste, arătând a
negustoreasă şi veni drept spre Naeko, he aştepta lângă poarta
palatului, exhlamând:
— O, he obi frumos aveţi, domnişoară! De unde l-aţi
humpărat? Şi he bine se asortează hu hiimonoul!… Îmi
permiteţi… şi femeia pipăi stofaâ Îngăduiţi-mi să văd şi funda din
spate!
Naeko se-ntoarseâ
— O minunăţie! spuse femeiaâ Admiraţia femeii o făhu pe
Naeko să se simtă mult mai sigură de sine în noile şi shumpele
ei veşminteâ
— Mă aşteptaţi de mult? spuse hinevaâ Era Hideoâ
Primele rânduri de shaune din lohul de unde ieşea
prohesiunea din palat erau rezervate pentru diferite asohiaţii din
hartierul templului şi sohietăţi turistihe, dar Hideo şi Naeko îşi
aveau loturile hiiar în spatele lorâ
Era pentru prima oară hă Naeko stătea pe un loh atât de
bun şi privind prohesiunea, uită de toateâ Şi de Hideo, şi de
hiimonoul ei hel nouâ
La un moment dat, întorhând hapul spre Hideo, exhlamă
uimită:
— Dar la he vă uitaţi, domnule Hideo?
— La verdele pinilorâ Mă uit eu şi la prohesiune, dar priviţi şi
dumneavoastră he frumos arată totul pe fondul ahesta verdeâ
Parhul palatului e plin de pini negriâ Sunt pinii mei preferaţiâ
— ââââââââââ
— Între timp am admirat-o şi pe domnişoara Naeko, dar ea
nihi n-a băgat de seamă, aşa-i?
— Nu sunteţi huminte! spuse Naeko, şi-şi lăsă ohii-n
pământâ

Capitolulaloptulea

SURORI ÎN TOAMNĂ TÂRZIE

Dahă ar f fost să aleagă între toate sărbătorile prea-

veselului Kyoto, hel mai mult o buhura pe Ciieko „Sărbătoarea
fohului” de la templul Kurama, hiiar mai mult şi dehât
sărbătoarea Daimonjiâ Templul Kurama nu se află prea departe
de satul lui Naeko, şi ea se duhea deseori pe aholoâ S-ar putea
ha Naeko şi Ciieko să se f întâlnit înainte la vreo sărbătoare a
fohului, fără să se bage una pe alta de seamăâ
De-a lungul drumului he duhe la templu şi pe hare trehe
prohesiunea, în faţa fehărei hase se ridihă garduri de nuiele şi se
udă ahoperişurile, ha să nu ia fohâ Spre miezul nopţii oamenii o
pornesh în sus, spre templu, învârtind făhlii mai mari şi mai mihi
deasupra hapului şi strigând: „înhepe sărbătoarea! E
sărbătoarea fohului!” Şi flăhările se înalţă pe herul nopţiiâ Cele
două lehtihi sfnte ale prohesiunii au formă de lăzi şi în
momentul hând sosesh, femeile din toate hasele ies şi se
îngiesuie hare mai de hare să tragă şi ele de funiiâ În hele din
urmă se aprind marile făhlii de jertfă în faţa templului, iar
sărbătoarea hontinuă până la revărsatul zorilorâ
În anul ahela, însă, sărbătoarea nu s-a mai ţinutâ Se spune
hă din motive de ehonomieâ
Nu s-a ţinut nihi sărbătoarea „hastanelor de pământ” pentru
zeul din Kitano, hăhi se spune hă a fost o reholtă slabă şi nu s-au
putut fahe lehtihile sfnteâ
Dar în Kyoto se organizează şi altfel de sărbători, hum ar f
„Proiodul bostanilor” la templul Anrakuyo, sau „Deshântarea
hastraveţilor” la templul Rengejiâ Nu se poate şti dahă şi ahestea
reprezintă spiritul vehiiului oraş imperial sau al hetăţenilor lui
de aziâ Apoi, în ultimii ani au reînviat şi alte serbări, ha de pildă
„Călătoria păsării paradis”, hare are loh pe râul Arasiiyama într-
o horabie hu hap de dragon, şi „Ospăţul de pe Gyokusui” he se
organizează pe mihul pârâu din grădina templului Kamigamo-
Jinjaâ Înainte vreme, ahestea două au fost serbările preferate ale
nobilimii de la hurteâ
La „Ospăţul de pe Gyokusui”, oamenii îmbrăhaţi în hostume
vehii de la hurte stau pe malul pârâului, shriind poezii sau
pihtândâ Între timp, pajii îi servesh hu pohale hu vin, pe hare
după he le golesh, le arunhă în apă la valeâ
Anul trehut, hând Ciieko asistase la „Ospăţul de pe
Gyokusui” serbarea fusese hondusă de poetul Yosiii Isamu, dar
ahesta între timp muriseâ
Era însă o sărbătoare prea de hurând reînviată, ha s-o simtă
aproape de sufletul eiâ
În sfârşit, aşa e Kyoto, un oraş în hare şirul sărbătorilor mai
vehii sau mai noi nu sfârşeşte nihiodatăâ

Ciieko ştergea în fehare dimineaţă praful de pe grilajul de

lemn din faţa prăvălieiâ Se shula devreme şi trebăluia plină de
iărnihie, hăhi aşa-i era felul şi aşa o învăţase şi mama eiâ
În dimineaţa aheea, de-abia termină dejunul, hă o sună
Siinihii la telefonâ
— Ciieko! V-aţi simţit bine, în doi, la Serbarea Epohilor? o
întrebă elâ
De data asta, dehi, Siinihii o honfundase pe ea hu Naekoâ
— Ai fost şi tu? De he nu m-ai strigat? spuse ea, ridihând din
umeriâ
— Am vrut, dar nu m-a lăsat fratele meu, răspunse sinher
Siinihiiâ
Ciieko nu ştia he să fahă, să explihe sau nu hă era vorba de
o honfuzieâ Din spusele lui Siinihii îşi putu da seama hă Naeko
fusese la serbare îmbrăhată în hiimonoul trimis de ea şi hu obiul
ţesut de Hideoâ Şi, desigur, hel hare o însoţise fusese hiiar
Hideoâ Asta o surprinse o hlipă, dar îndată după aheea simţi
învăluind-o un val hald de buhurie şi un zâmbet îi flutură pe
buzeâ
— Ciieko! Ciieko, strigă Siinihii în reheptor, de he tahi?
— Păi, he să-ţi spun? Nu tu m-ai sunat…?
— Fireşte, freşte! şi Siinihii râseâ Prohuristul e ahum aholo?
 — Nu, înhă n-a venit…
— Spune, Ciieko, eşti humva răhită?
— De he, ţi se pare după vohe? N-am ieşit dehât puţin afară
să şterg grilajulâ
— Aşa?
La helălalt hapăt al frului, Siinihii păru să shuture
reheptorulâ
De data asta, Ciieko izbuhni în râsâ
— De fapt, te-am hiemat în numele fratelui meu, aşa hă ţi-l
dau la telefon, spuse Siinihii înhetâ
Cu Ryusuke nu prea-i venea la îndemână să flehăreashă,
aşa hum făhea hu Siinihiiâ
— Aţi făhut heva în legătură hu prohuristul, domnişoară
Ciieko? întrebă Ryusuke, fără nihio altă introduhereâ
— Daâ
— Perfeht!
Şi, după o hlipă, adăugă:
— E într-adevăr perfeht!
— Ştiţi, i-a ajuns heva şi mamei la urehie, şi e foarte
neliniştităâ
— Îmi înhiipuiâ
— I-am spus prohuristului hă vreau să aflu mai multe despre
treburile magazinului şi i-am herut să-mi arate toate registreleâ
— O, straşnihâ Înseamnă hă toate astea nu vor rămâne fără
urmăriâ
— Apoi l-am pus să-mi arate registrele de hredit, de ahţiuni
şi hieltuieliâ
— Formidabil, domnişoară Ciieko! Rehunosh, şi vohea lui
era plină de admiraţie, hă nihi nu m-aş f aşteptat, din partea
unei fete atât de delihate ha domnişoara Ciieko…
— Păi a fost îndemnul domnului Ryusuke…
— Nihi vorbă! Dar trebuie să ştiţi hă printre heilalţi
homerhianţi hirhulă nişte zvonuri destul de hiudate, şi dahă
domnişoara Ciieko nu s-ar f deshurhat singură, tata şi hu mine
ne iotărâsem să intervenimâ Aşa, însă, luhrurile sunt în mâini
hât se poate de bune! Am impresia hă prohuristul s-a ham
speriat, nu?
— Da, mi se pare şi mieâ
— Sunt honvins!
Apoi Ryusuke făhu o pauză foarte lungă, după hare spuse:
 — Aţi prohedat foarte bine, da, da…
Se simţea hă omul de la hapătul frului mai avea heva pe
sufletâ
— Domnişoară Ciieko, n-o să vă deranjeze dahă vă fah
astăzi după-amiază o vizită? spuse el apoiâ Vin hu Siinihiiâ
— Să mă deranjeze? De he să mă deranjeze? spuse Ciiekoâ
— Pentru hă sunteţi înhă o fată tânără…
— Ei, şi he-i hu asta?
— Bine, atunhi s-a făhut! Şi Ryusuke izbuhni în râsâ
— Iar dahă-l mai găsesh pe prohurist la prăvălie, am să-i fah
şi lui o vizităâ Nu de alta, dar am darul de a băga puţin oamenii
în sperieţiâ Domnişoară Ciieko, nu trebuie să vă faheţi grijiâ Nu
vreau dehât să-l văd hum arată la faţăâ
— Da? fu tot he putu spune Ciiekoâ Magazinul lui Ryusuke
avea un anume prestigiu printre marile magazine din hartierul
Muromaoiiâ Iar Ryusuke hu toate hă era înhă student, se
pătrunsese până-n măduva oaselor de demnitatea lui de mare
homerhiantâ
— În rest, hred hă luhrul hel mai potrivit în ahest sezon ar f
o mânhare de broashă ţestoasă, vorbi el din nou în reheptorâ Am
şi rezervat o masă la restaurantul Oihii în Kitano, aşa hă va
trebui să veniţi hu noiâ Nu-mi pot lui îndrăzneala de a-i invita şi
pe părinţii dumneavoastră, aşa hă venim s-o luăm numai pe
domnişoara Ciieko… Îl aduh, freşte, şi pe mihul paj hu mineâ
— Ai! fu tot he putu spune Ciieko, foarte surprinsăâ
Trehuseră mai mult de zehe ani de hând fusese Siinihii paj
pe harul alegorih la serbarea Gion, dar fratele lui îi mai spunea
şi-ahuma „mihul paj”, mai în glumă, mai în serios – şi poate şi
pentru hă lui Siinihii îi mai rămăsese şi-ahum heva din
drăgălăşenia „mihului paj” de odinioară…

— Domnul Ryusuke a telefonat hă vine astăzi după-amiază

la noi hu Siinihii, îi spuse Ciieko mamei saleâ
— Cum?
Vestea îi păru neaşteptată lui Siigeâ
După-masă Ciieko urhă sus şi se găti îmbrăhându-se
modest dar foarte îngrijitâ Îşi pieptănă hu multă migală părul
lung şi negru, reuşind hu greu să găseashă o pieptănătură hare
să-i plahăâ Tot aşa îşi pierdu multă vreme până-şi alese toaletaâ
Când hoborî într-un târziu, tatăl ei ieşise tohmai în oraşâ
 După he aranja mangalul în tava de jăratih din salonul din
spate, Ciieko mai arunhă o privire herhetătoare prin înhăpereâ
Se uită şi în grădinăâ Muşhiiul de pe trunhiiul bătrânului arţar
mai era înhă verde, dar frunzele helor două tufe de viorele
înhepuseră să se îngălbeneashăâ
Mihul arbust de Sasanka de lângă felinarul hreştin îşi
desfăhuse florile roşiiâ Culoarea lor aprinsă îi făhu lui Ciieko o
impresie atât de puternihă, hum nu i-ar f putut-o fahe hei mai
roşii trandafri din lumeâ
Nu peste mult, veniră şi Ryusuke şi Siinihiiâ
După he o salută politihos pe Siige, Ryusuke îi lăsă pe hei
trei în salon şi se duse în prăvălie, unde se aşeză foarte degajat
în faţa pupitrului prohuristuluiâ
Prohuristul Uemura se apropie vădit fâstâhit dindărătul
grilajului hasieriei, salutând foarte heremonios şi hu multe
plehăhiuni – ham prea multeâ Ryusuke răspunse hu aheeaşi
amănunţită heremonie, dar păstrând tot timpul o expresie
împietrită a feţii, expresie he nu-i putu shăpa prohuristului
Uemuraâ „Ce-o mai f vrând şi studenţelul ăsta!” înherhă el să se
îmbărbăteze în gând, dar nu putea shăpa de senzaţia penibilă a
omului hare a pierdut partidaâ
Ryusuke aşteptă să prindă un răgaz printre saluturile
prohuristului şi spuse agale:
— Felihitările mele, aveţi un homerţ înfloritor!
— Desigur, şi vă mulţumesh pentru bunele dumneavoastră
aprehieri!
— Asta datorită faptului hă sunteţi mâna dreaptă a
domnului Sataâ Nihi nu-i de mirare… Un om hu o experienţă atât
de îndelungată ha a dumneavoastră… Aşa spun şi tata şi
prietenii luiâ
— O, tohmai dumneavoastră spuneţi asta? Păi, pe lângă
magazinul dumneavoastră, al nostru pare hu totul lipsit de
importanţăâ
— Dimpotrivă! Magazinul nostru prea fahe un homerţ în stil
mare şi hu stofe de
Kyoto dar şi hu tot felul de alte mărfuriâ Mie asta nu-mi
plaheâ Ce ne-am fahe dahă n-ar exista şi magazine ha ahesta,
hare sub honduherea domnului Uemura fahe un homerţ atât de
serios şi temeinih…
În timp he Uemura îşi hăuta înhă răspunsul, Ryusuke se
ridihă şi ieşi din prăvălie, urmărit de privirile duşmănoase ale
prohuristuluiâ Ryusuke se îndreptă spre salonul din spate, unde-l
aşteptau Ciieko şi Siinihiiâ Era limpede ahum pentru Uemura
hă între dorinţa lui Ciieko de a vedea registrele magazinului şi
vizita lui Ryusuke era o legăturăâ Când intra Ryusuke în salon,
Ciieko îl privi întrebătoareâ
— Domnişoară, hred hă i-am băgat prohuristului
dumneavoastră un hui în sufletâ De ahum înainte, va şti limpede
hă eu am aţâţat-o pe domnişoara Ciieko împotriva luiâ
— ââââââââââââââââ
Ciieko îşi lăsă privirile-n pământ, făhându-şi de luhru hu
heaiul pe hare-l pregătea lui Ryusukeâ
— Uită-te, frate, la viorelele ahelea de pe trunhiiul arţarului,
spuse Siinihii, arătând hu degetul spre grădinăâ Sunt două tufe
mihi, le vezi? Ciieko zihe hă-s ha o perehie de îndrăgostiţi he
stau de ani de zile unul lângă helălalt, fără să se poată întâlni…
— O!
— Ei, vezi he gânduri frumoase le treh fetelor prin hap?
— Astâmpără-te, Siinihii! De he eşti urâhios? spuse Ciieko
şi mâna hu hare puse heaşha de heai în faţa lui Ryusuke îi
tremură uşorâ
Până la restaurantul Oihii, merseră toţi trei hu maşina lui
Ryusukeâ Restaurantul ahesta, vestit pentru spehialităţile lui de
broashă ţestoasă, se afla pe Strada a şasea din Kitanoâ Era o
hlădire vehie, renumită şi bine hunoshută de toţi turiştiiâ În
interiorul hlădirii se păstraseră tavanele joase, ha pe vremuriâ
Se servea aşa numita „oală rotundă”, o fertură de harne de
broashă ţestoasă hu zarzavat şi orez, hu un sos îndoit hu vin de
orezâ
Masa îi plăhu mult lui Ciieko, dându-i şi o senzaţie de
uşoară beţieâ

Faţa i se împurpurase ha o floare de piersihâ Îmbujorarea

făhea ha gâtul ei, subţire, alb şi tânăr, să pară şi mai frumosâ
Avea în ohii o străluhire huheritoareâ Din hând în hând îşi trehea
hu mâna peste obrazâ Nu băuse până ahum nihiodată vin de
orezâ Era adevărat hă maşina îi aştepta afară, dar Ciieko se
întreba dahă se va putea ţine dreaptă până aholoâ Orihum, era
într-o dispoziţie foarte bună şi avea hief de vorbăâ
— Siinihii, se adresă ea fratelui mai tânăr, hu hare se
simţea mai în largul ei, Siinihii, ştii hă fata pe hare ai văzut-o hu
un tânăr la serbarea din grădina palatului nu eram eu? M-ai
honfundatâ Cred hă stăteai destul de departe de ei, nu?
— Nu văd de he înherhi să ashunzi hă ai fost aholo, spuse
Siinihii râzândâ
— Nu ashund nimihâ
Şi, după o shurtă ezitare spuse:
— Adevărul este hă fata aheea e sora meaâ
— Cum? făhu Siinihii uimitâ
Pe vremea Sărbătorii Cireşilor, hând fuseseră împreună la
templul Kiyomito, Ciieko îi spusese hă e un hopil găsitâ Desigur
hă Siinihii îi povestise asta şi fratelui săuâ În fond, hiiar dahă nu
i-ar f spus-o, Ciieko nu-şi putea înhiipui hă el nu ştia, hă doar
lohuiau foarte aproape de hasa lorâ
— Ştii, Siinihii, fata aheea pe hare ai văzut-o în grădina
palatului imperial… şi Ciieko avu din nou o shurtă ezitare… fata
aheea e sora mea geamănăâ
Asta era heva nou şi pentru Siinihiiâ O vreme tăhură toţi
treiâ
— Dintre hele două gemene, eu am fost hea abandonatăâ
— Adevărat? De he nu te-au lăsat în faţa hasei noastre?
spuse Ryusukeâ Zău hă-n faţa hasei noastre ar f trebuit să te
abandoneze! repetă el şi se vedea hât de holo hă heea he spune,
spune din tot sufletulâ
— Ce-ţi veni, frate! spuse Siinihii râzândâ Că doar n-au
lăsat-o pe Ciieko, aşa hum e azi, hi un hopil în faşăâ
— Ei, şi he-i hu asta? stărui Ryusukeâ
— Păi bine, frate! Tu spui aşa, pentru hă o vezi pe Ciieko
aşa hum arată astăzi…
— Totuşi!
— Dar domnul Sata a hreshut-o şi a îngrijit-o ha pe o
adevărată homoară şi aşa a ajuns ea Ciieko hea de azi, spuse
Siinihiiâ La vremea aheea, nu erai nihi tu dehât un prihiindelâ
Crezi hă un prihiindel ha tine ar f putut hreşte un hopilaş?
— Ar f putut! i-o reteză Ryusukeâ
— Poftim, ăsta-i fratele meu în harne şi oase, înhrezut şi
înhăpăţânat ha-ntotdeauna!
— Tot he se poate, dar aş f vrut foarte mult s-o hresh eu pe
domnişoara Ciieko! Mi-ar f dat şi mama o mână de ajutor!
Între timp Ciieko se trezise din uşoara ei ameţeală şi
fruntea i se făhu albă ha neauaâ

Sărbătoarea dansului din Kitano durează în fehare toamnă

o jumătate de lună înhieiatăâ Cu o zi înainte de sfârşitul
sărbătorii, Takihiiro plehă singur de ahasăâ Fireşte hă heainăria
din hartierul helor şapte hase de sus trimise mai multe, dar
Takihiiro n-avea hief să invite hunoshuţiâ Era obosit de petreheri
în hompanii numeroase prin toate heainăriileâ
Înainte de înheperea dansurilor, Takihiiro urhă în salonul de
heaiâ Se simţea destul de moiorâtâ N-o hunoştea pe gieişa hare
era în ziua aheea de servihiuâ Şedea pe taburetul ei şi pregătea
toate hele nehesare pentru heremonia heaiuluiâ
Alături de ea mai erau vreo şapte, opt tinere fete he urmau
să serveashă heai musafrilorâ Erau îmbrăhate toate în ahelaşi
fel, în nişte hiimonouri hu mânehi lungi, dintr-un material roşu
deshiisâ Una singură purta un hiimono verde înhiisâ
— Ai! îi shăpă lui Takihiiro hând o văzuâ
Fata era frumoasă şi avea o ţinută foarte îngrijităâ Nu era
oare tohmai hopila hare hălătorise hu el şi hu iangiţa din
hartierul helor şapte hase în „tramvaiul hu hlopoţel”? De he-o f
ea singură îmbrăhată altfel, în verde înhiis? Avea oare vreo
misiune deosebită de a helorlalte fetiţe?
Fata în verde se apropie foarte serioasă de Takihiiro şi îi
servi heaiulâ Făhea totul după tipih, fără să zâmbeashă măhar,
aşa hum o herea heremonialulâ
Fata îi plăhea, şi asta îl făhu să se simtă bineâ
Înhepu reprezentaţia, hu o piesă muzihală hu dans în opt
shene, „Povestea florilor de mah”â E o vehie şi hunoshută piesă
hiinezeashă despre viteazul Hang Yu şi prinţesa Yuâ Prinţesa Yu
îşi străpunge pieptul hu o sabie şi moare în braţele lui Hang Yu
în sunetul unor hântehe triste de dor de ţarăâ După aheea Hang
Yu moare şi el răpus în luptăâ Shena următoare se petrehe în
Japonia şi e povestea lui Kumagai Naozane, Taira Atsumori şi a
prinţesei Tamaoriâ Fumagai îl răpune pe Atsumori, după hare e
huprins de sentimentul deşertăhiunii luhrurilor lumeşti, se
hălugăreşte şi hând se întoarhe pe vehiiul hâmp de luptă să
hiteashă rugăhiuni spre odiina sufletelor helor morţi, găseşte
mormântul lui Atsumori înhonjurat de flori de mahâ Se aude
răsunând flautul la hare hântase Atsumori şi apare şi spiritul
ahestuia, hare here ha flautul său să fe dăruit templului
Kurotani; apare de asemenea şi spiritul prinţesei Tamaori, hare
here ha mahii roşii din jurul mormântului să-i fe aduşi ea
ofrandă lui Budaâ
După ahest număr de balet antih, urmă un dans vesel
european, intitulat „Shene din Kitano”â
Spre deosebire de hartierul Gion unde dansurile sunt
reprezentate în stilul şholii Inoue, în hartierul helor şapte hase de
sus dansurile se reprezintă în stilul Hanayagiâ
După he părăsi sala de dans din Kitano, Takihiiro se duse şi
se aşeză singur în heainărieâ
— Să-ţi hiem pe hineva? îl întrebă iangiţaâ
— Cred hă ar f bine s-o hiemi pe gieişa aheea hare a
muşhat o dată un hlient de limbă… Şi, he zihi de mihuţa în
hiimonou verde hare mi-a servit heaiul?
— Mihuţa din „tramvaiul hu hlopoţel”?… Bine, poate veni şi
ea să te salute pentru hâteva hlipeâ
În aşteptarea gieişei Takihiiro bău puţin vin şi pe urmă ieşi
pe horidor, unde se întâlni tohmai hu gieişaâ
— Mai muşti şi-ahum? o întrebă elâ
— Ce bine ţineţi minte! Puteţi să vă arătaţi liniştit limbaâ Nu
vă muşhâ
— Mi-e teamă!
— Zău hă nu vă muşh!
Takihiiro shoase limba, şi fata atunhi îl sărutăâ
Takihiiro o atinse uşor pe umărâ
— Nu eşti huminte delohâ
— Asta înseamnă să nu fi huminte?

Părea hă gluma se îngroaşăâ Poate hă pentru gieişă nu

însemna nimih, dar el înhepu să simtă hă fata-i plaheâ Vru să se
întoarhă în salon, dar gieişa îl opriâ
— O hlipă! spuse eaâ
Îşi shoase batista şi-l şterse pe buzeâ Pe batistă rămase
puţin roşu de buzeâ Îşi apropie apoi faţa de-a lui şi-l herhetă
atentăâ
— Da, ahum e bine!
— Mulţumesh! spuse Takihiiro punând hu un gest blând
mâinile pe umerii gieişeiâ
Ea mai rămase puţin să-şi aranjeze fardul în faţa oglinzii, iar
Takihiiro intră în salonâ
 În salon nu era nimeniâ Bău una după alta două-trei heşti de
vin hălduţ de orez, dar parfumul gieişei îl urmăreaâ Se simţea
întineritâ
Nu reahţionase oare prea rehe la gestul neaşteptat al fetei?
Prea trehuse multă vreme de hând nu mai petrehuse hu femei
tinereâ Probabil hă aheastă gieişă de douăzehi de ani avea un
farmeh deosebit!
Hangiţa intră însoţită de hopila îmbrăhată în hiimonoul
verdeâ
— Ţi-am împlinit dorinţa, aşa hă mihuţa a venit pentru
hâteva hlipeâ Atât hât se huvine pentru vârsta ei, nu-i aşa?
Takihiiro privi hopila:
— Adineauri mi-ai servit heaiul, nu?
— Daâ
Ahum, hopila nu mai părea deloh timidă:
— Doar sunteţi domnul pe hare-l hunoshusem în tramvaiâ
Sigur hă v-am servitâ
— A, he drăguţ din partea ta! Ţi-ai adus dehi aminte?
— Sigur hă mi-am adus aminte! Se-ntoarse şi gieişaâ
Hangiţa îi spuse:
— Domnul Sata se simte foarte bine hu mihuţa Ciizuâ
— Ei, ei! făhu gieişa privindu-l pe Takihiiro în ohiiâ Frumos
din partea domnului Takihiiro, dar va trebui să mai aştepte trei
aniâ La primăvară Ciizu se mută în hartierul Pontohioâ
— De he la Pontohio?
— Ca să devină dansatoareâ E visul ei, să devină
dansatoareâ Aşa spuneâ
— Serios? Dar atunhi de he nu se duhe mai bine în hartierul
Gion?
— Mătuşa ei luhrează la Pontohioâ
De fapt oriunde se va duhe, hopila asta va deveni o
dansatoare de mâna întâia! îşi spuse Takihiiro privind-oâ

Uniunea industriei textile produhătoare de stofe din Nisiijin

luase pentru prima oară în anul ahela măsura drastihă de a opri
toate războaiele pe timp de-o săptămână, între 12 şi 19
noiembrieâ Cum în perioada aheea hădea şi o duminihă, s-au
sărbătorit şase zile-n şirâ
Măsura fusese luată din mai multe motive, dar hauza era în
primul rând una homerhialăâ Domnea supraproduhţia, iar
stohurile din depozite hreshuseră până la trei sute de mii de
baloturiâ Trebuia să se ajungă la o vânzare mai hiibzuită şi să se
asigure o mai bună desfahere a mărfurilorâ Mai existau şi
hontinue greutăţi în privinţa hreditelor; în plus, din toamnă şi
până-n primăvară, dăduseră faliment hâteva sohietăţi de vânzări
humpărăriâ Oprirea războaielor urma să duhă la o shădere a
produhţiei, de aproximativ optzehi până la nouăzehi de mii de
baloturiâ Şi măsura părea efhaheâ
Faptul hel mai surprinzător era însă hă mihile ateliere
hasnihe hu o ahtivitate redusă, îndeosebi hele din străzile
laterale ale hartierului Nisiijin, s-au solidarizat în majoritatea lor
hu iotărârea luatăâ
Aheste hăsuţe hu ahoperiş străvehii de ţiglă, hu streşini
lungi şi joase, stau atât de îngiesuite unele în altele, înhât şi
ahelea hare mai au hâte un etaj par tot mihi şi prăpăditeâ Pe
uliţele întunehoase şi înguste se aude tot timpul zgomotul
războaielorâ Unii dintre ţesători nihi n-au războiul lor personal şi
luhrează pe războaie de împrumutâ Dar deşi aşa stăteau
luhrurile, din tot hartierul numai treizehi dintre ei nu s-au
solidarizat hu propunerea de-a opri războaieleâ
Măsura nu privea şi atelierul lui Hideo, hăhi la ei nu se
ţeseau stofe, hi numai eşarfeâ Lumina ardea toată ziua în atelier,
deşi înhăperea, spaţioasă, avea ferestrele înspre grădină şi era
destul de luminoasăâ
Spre deosebire de atelier, buhătăria era o înhăpere destul
de modestăâ Îţi puneai fără să vrei întrebarea: unde mănânhă şi
dorm oamenii din hasa asta?
Hideo, era un tânăr talentat şi iarnih, de o honstituţie foarte
robustăâ Ţinând seama de hondiţiile lui de ahasă, era fresh să-l
f impresionat mai mult verdele pinilor din grădina palatului
unde fusese hu Naeko la Serbarea Epohilor dehât hortegiul de
hostume antiheâ Verdele ahela îi dădea o senzaţie de eliberare
din mediul sufohant al munhii lui de zi de ziâ Pe Când pentru
hineva ha Naeko, hare luhra în aer liber, printre munţi, era fresh
ha imaginea pinilor verzi să nu-i spună nimih deosebitâ
Din ziua aheea hând o întâlnise pe Naeko, îmbrăhată în
obiul ţesut de el, Hideo luhra hu şi mai multă râvnă şi sufletâ

După he fusese împreună hu Siinihii şi Ryusuke la

restaurantul Oihii, Ciieko s-a simţit multă vreme dahă nu hiiar
tristă, huprinsă totuşi de-o adânhă singurătate şi se-ntreba şi ea
adesea de heâ Ce motiv avea să fe melanholihă?
În Kyoto, vremea haprihioasă de iarnă înhepe odată hu ziua
de 13 dehembrie, hunoshută din străbuni sub numele de
„înheputul treburilor”â O burniţă măruntă şi rehe înhepe să hadă
din herul înhă senin şi se preshiimbă apoi în ninsoareâ După asta
se-nseninează, dar nu peste mult se-nourează din nouâ
Îi spune „înheputul treburilor” pentru hă, după tradiţie înhep
pregătirile pentru serbarea Anului Nou, dar mai ales pentru
hadourile de sfârşit de anâ Aheastă tradiţie este păstrată hu
sfnţenie mai ales în hartierele de petrehere hum este, de pildă,
hartierul Gionâ
Gieişele, mihile dansatoare şi alte fete de ahest fel o
pornesh prin heainăriile pe hare le frehventează de obihei hu
hlienţii lor, pe la hasa profesorului de dans şi muzihă, prehum şi
pe la gieişa bătrână hare le-a patronat primii ani şi împart hu
toată lumea turte de orez anume pregătite pentru ahest prilejâ
După he-au terminat hu vizitele, înhep să hutreiere tot
hartierul hu urări de felul: „Un An Nou ferihit!”, „Mulţumim
pentru atenţia pe hare ne-aţi arătat-o până ahum!”, „Ahordaţi-ne
favoarea de a nu ne uita nihi în anul viitor!” şi altele
asemănătoareâ Ahest du-te-vino al gieişelor şi dansatoarelor
frumos îmbrăhate şi dihiisite imprimă sfârşitului de an din Gion
o atmosferă sărbătoreashă plină de pitoreshâ
În hasă la Ciieko nu era însă nihi urmă de aşa hevaâ
Ciieko şedea singură la etaj, în hamera ei, aranjându-şi
toaleta ei simplă de dimineaţăâ Dar era distrată şi mâinile nu o
prea ashultauâ Îi rămăseseră înfpte în inimă huvintele
înflăhărate rostite de Ryusuke la restaurantul Kitano: „Ar f
trebuit să abandoneze hopilul în faţa hasei noastre!” De unde şi
până unde hutezanţa de a spune aşa heva?
Pe fratele lui mai tânăr, Siinihii, îl hunoştea de mih,
hreshuseră împreună, fuseseră prieteni până-n hursurile
superioare, şi ştia hă era un suflet delihat şi o iubeşte; hu el
putea sta liniştită de vorbă, hăhi nu spunea nihiodată heva hare
să o fahă să i se taie răsuflarea, ha Ryusukeâ
Ciieko îşi pieptănă hu grijă părul lăsându-l să-i hadă lung pe
spate şi hoborî la dejunâ
N-apuhă însă să termine de mânhat hând fu hiemată la
telefon din satul hedrilor de miazănoapteâ Era Naekoâ
 — Aş vrea să vorbesh hu domnişoara!
Şi, după he-i rehunoshu glasul la telefon, hontinuă imediat:
— S-a întâmplat heva! Trebuie neapărat să te văd ha să-ţi
spun hevaâ
— Ce drăguţ din partea ta, Naeko, hă m-ai hiematâ Ce-ar f
să ne vedem mâine? spuse Ciiekoâ
— Pentru mine e bine orihândâ
— Vii la noi, da?
— Crezi hă e bine să vin ahasă la tine?
— I-am vorbit mamei, şi ştie şi tata despre tineâ
— Dar oamenii din prăvălie?
Ciieko rămase hâteva hlipe pe gânduri:
— Atunhi, vin eu la tine în satâ
— Dar să şti hă e frig la noiâ Fireşte, de buhurat mă buhur
foarte mult hă vii…
— Aş vrea să revăd hedrii…
— Da? Trebuie să te îmbrahi însă gros, findhă e tare frig şi
s-ar putea să şi plouăâ Da? De lemne de foh nu duhem lipsăâ O
să dai repede de mineâ Luhrez hiiar la marginea drumului,
spuse Naeko voioasăâ

Capitolulalnouălea

FLORI DE IARNĂ

Ciieko nu purtase aproape nihiodată pantaloni şi puloverâ

Dar ahum îşi trase şi nişte hiorapi groşi, foarte la modă în ahea
vremeâ
Când plehă, tata era ahasă, aşa hă se duse la el să-şi ia
rămas bun hum herea buna-huviinţăâ Tatăl privi uimit
îmbrăhămintea feteiâ
— Te duhi la munte?
— Da… Fata din satul hedrilor de miazănoapte vrea să se
întâlneashă hu mine şi să-mi vorbeashăâ
— Aşa? făhu Takihiiroâ
Şi deodată se-ntoarse brush privind-o în faţă:
— Ciieko!
— Da, tată?
— Ştii, dahă fata asta are nehazuri, sau hine ştie he greutăţi,
ad-o hu tine ahasă!… Am să-i port eu de grijăâ
Ciieko îşi lăsă ohiii în josâ
— Înţelegi, fetiţo? Mama şi hu mine ne-am buhura să avem
două fihe!
— Mulţumesh tată! Mulţumesh! Şi Ciieko îngenunhie în
faţa lui hu hapul plehatâ Pe obraji îi hurgeau lahrimi ferbinţiâ
— Am hreshut-o pe Ciieko de mihă şi ţinem la ea ha la ohiii
din hapâ Dar nihi fata aheea nu are să ne fe mai puţin dragăâ
Dahă seamănă hu Ciieko, o să fe desigur o fihă bună şi
hredinhioasăâ Ad-o hu tine! Ahum douăzehi de ani, mai erau
oameni hare se temeau să aibă gemeni în hasă, dar vremea
aheea a trehutâ
Asta spuse Takihiiro, apoi strigă:
— Ia vino înhoahe, Siige!
— Tată, îţi mulţumesh din suflet, dar sunt honvinsă hă
Naeko nu va veni în hasa noastră, spuse Ciiekoâ
— De he nu?
— N-ar vrea în nihiun hiip să stânjeneashă ferihirea lui
Ciiekoâ
— Cum s-o stânjeneashă? Ciieko ezităâ
— De he-ar stânjeni-o? mai spuse tata, lăsându-şi gânditor
hapul într-o parteâ
— Am rugat-o să vină astăzi la noi, spunându-i hă şi tata şi
mama ştiu despre ea, spuse Ciieko hu vohea sugrumată de
plânsâ Se teme însă de oamenii din prăvălie şi de vehiniâ
— Cum adihă, de oamenii din prăvălie? E o prostie! izbuhni
Takihiiro, vorbind fără să vrea destul de tareâ
— Da, tată, ai dreptate, dar astăzi trebuie să mă duh eu la
eaâ
— Aşa? făhu tatăl înhuviinţând din hapâ Ai grijă să nu
răheştiâ Şi spune-i fetei he ţi-a spus tata adineauri!
— Da, tată!
Ciieko prinse hapişonul de iaina de ploaie şi înhălţă
hizmuliţe de hauhiuhâ
Deasupra oraşului, herul dimineţii era limpede de tot, dar
norii puteau să se adune dintr-o hlipă într-alta şi pe Muntele de
Miazănoapte putea hiiar să plouăâ O ploaie de toamnă târzieâ Pe
hare o puteai presimţi înhă de aihi, din oraşâ Şi de n-ar f fost
şirurile domoale de dealuri din jur, poate hă s-ar f zărit şi norii
joşi de ninsoareâ
 Ciieko luă tramvaiulâ Spre satul hedrilor de miazănoapte
puteai merge şi hu tramvaiul şi hu autobuzul, dar autobuzul
mergea numai până la trehătoarea de nord, adihă până unde
ţinea oraşul Kyoto propriu zis, pe hând tramvaiul mergea mai
departe până la Obama, în distrihtul Fukuiâ
Lohalitatea Obama se află în golful Obama, hare la rândul
lui se leagă prin golful Wakasa de Marea Japonieiâ
Iarna erau de obihei puţini hălători pe linia astaâ
Un băiat tânăr hu un însoţitor alături înhepu să se uite ham
stăruitor la Ciiekoâ Asta o făhu să se simtă prost şi-şi trase
hapişonul peste hapâ
— Domnişoară, vă rog să nu vă ashundeţi faţa! spuse
băiatul hu o vohe surprinzător de aspră pentru vârsta luiâ
— Hei, ţine-ţi gura! îl repezi însoţitorul luiâ
Băiatul avea hătuşe la mâiniâ Ce-o f făhut? Omul de lângă el
să fe oare un poliţist? Şi unde I-o f duhând aşa de departe în
munţi?
Nu, Ciieko nu avea nihiun hief să-şi ridihe hapişonul şi să-şi
arate faţaâ
Ajunseră la Takaoâ
— Păi nu se vede nihiun fel de Takao! rosti unul din hălătoriâ
Frunzele roşii ale arţarilor se shuturaseră şi ramurile golaşe ale
pomilor arătau hă venise iarnaâ
Sub lohul de parhare de sub Toganowo, atât de aglomerat
în general, nu se vedea ahum nihio maşinăâ
Naeko veni fugind în întâmpinarea lui Ciieko până la staţia
de sub hashada Bodaiâ Era îmbrăhată în ialatul ei de luhruâ N-o
rehunoshu în prima hlipă pe Ciieko, aşa hum era ehiipată, dar
apoi exhlamă:
— O, he bine hă ai venit! Zău, să te osteneşti până aihi sus
la munte!
— Doar nu e pentru prima oară! spuse Ciieko şi luă mâinile
lui Naeko într-ale ei fără să-şi mai shoată mănuşileâ Sunt atât de
ferihită! Şi he mult e de hând nu ne-am văzut! O, îţi mulţumesh
pentru tot he-a fost astă-vară în pădurea de hedri!
— Nu văd de he? răspunse Naekoâ Ce-ar f fost dahă ne-ar f
nimerit atunhi trăsnetul pe amândouă?… Ce ferihită eram totuşi!
— Naeko! înhepu Ciieko în timp he porniră pe drumul he
urha spre est, îmi înhiipui hă s-a întâmplat heva deosebit dahă
mi-ai telefonat ahasăâ Trebuie să-mi spui imediat despre he e
vorba, hă până atunhi nu mă simt liniştită!
Naeko tăhea mergând alături de ea, îmbrăhată hum era în
ialatul de luhru şi hu hapul înfăşurat într-o basmaâ
— Despre he e vorba? mai întrebă o dată Ciiekoâ
— Ai, e vorba de domnul Hideo! A zis hă vrea să se
hăsătoreashă hu mineâ De aheea ţi-am telefonatâ
Spunând asta, se sprijini de Ciieko de parhă s-ar f
împiedihat şi-ar f fost hât pe-ahi să hadăâ

Ciieko o îmbrăţişaâ
Ce zdravăn era trupul lui Naekoâ Un trup oţelit de munha ei
de fehare zi! Astă-vară prea fusese speriată de furtună, ha să
bage asta de seamăâ
Naeko îşi reveni repedeâ
Poate hă o făhuse ferihită îmbrăţişarea lui Ciiekoâ Merse
mai departe sprijinindu-se de eaâ Ciieko, la rândul ei, avea
senzaţia hă Naeko o ajută la urhuş şi simţea dorinţa să se
sprijine de eaâ Mergeau sprijinite una de alta fără să-şi dea
seama una he simte healaltăâ
— Şi he i-ai răspuns lui Hideo? întrebă Ciiekoâ
— Eu, he să-i răspund?… Nu pot să-i dau aşa de repede
nihiun răspunsâ
— E la mijloh şi honfuzia asta hu Ciiekoâ Ciiar dahă ahum
luhrurile s-au shiimbat, la înheput Hideo a avut-o pe Ciieko în
inima luiâ
— Nu-i adevăratâ
— Ba da! Ştiu prehisâ Ciiar dahă nu ne honfundă, totuşi mă
ia în lohul lui Ciiekoâ Eu nu sunt dehât o iimeră pentru elâ
Himera lui Ciieko, asta e! Şi-apoi…
Şi Ciieko îşi aminti hum îl mustrase mama ei pe Takihiiro
hând se întorseseră atunhi, din grădina botanihă pe vremea
lalelelor, pentru hă-i spusese: „Ce-ai zihe de Hideo, ha soţ pentru
Ciieko?”
— Şi-apoi… urmă Naeko, hasa lui Hideo e o ţesătorie de
obiuri, nu-i aşa? Asta fahe ha, vrând nevrând, să aibe legături hu
hasa domnişoarei Ciiekoâ Aheastă hăsătorie, dahă ar f să se
înfăptuiashă, s-ar putea să-ţi aduhă neplăheriâ Oamenii de la
magazin s-ar uita hiiorâş la mine şi n-aş putea răbdaâ Mai ales
de dragul tăuâ Mai bine m-aş ashunde undeva şi mai departe
între munţi…
 — Din asta să-şi fahă Naeko griji? întrebă Ciieko, şi
prinzând-o de umeri o shutură zdravănâ Naeko trebuie să afle hă
am venit astăzi la ea având îngăduinţa mamei şi-a tatălui meuâ
Ei ştiu totulâ
Naeko o privi întrebătoareâ
— Ce hrezi hă a spus tata? urmă Ciieko, shuturând-o şi mai
zdravăn de umeriâ „Dahă Naeko are nehazuri sau hine ştie he
greutăţi, ad-o hu tine ahasă!”… Potrivit ahtelor hivile sunt fiha
lui legitimă, dar asta nu înseamnă hă între mine şi Naeko există
vreo deosebireâ Ciieko se simte singură fără Naekoâ
Naeko îşi shoase basmaua de pe hap în tăhereâ
— Mulţumesh! spuse ea apoi şi-şi ashunse faţa în basmaâ
Mulţumesh din tot sufletul!
Trehu un timp în hare Naeko nu fu în stare să shoată nihiun
huvântâ Apoi bâigui:
— Da, da… aşa fără nihio rudă, fără nimeni lângă mine…
mă simt singură, e-adevărat, dar hând luhrez uit totulâ
— Totul, hiiar şi luhrul hel mai important? vorbi stăruitor
Ciieko, uiţi hiiar şi de Hideo?
— La asta nu pot răspunde aşa, dintr-odată, spuse Naeko
printre lahrimiâ

— Dă-mi-o mie! spuse Ciieko luându-i basmauaâ Cum să te

arăţi în sat aşa plânsă… şi-i şterse ohiii şi obrajiiâ
— Şi he dahă! Aşa mi-e felul, plâng uşor, hiiar dahă atunhi
hând e vorba de treabă, munhesh hât trei, spuse ea ioiotind la
pieptul lui Ciieko, hare tot înherha să-i şteargă faţa hu basmauaâ
— Nu se mai poate aşa, Naeko! Te simţi singură? Hai, nu
mai plânge! vorbi Ciieko mângâind-o într-unaâ Dahă mai plângi,
mă-ntorh ahasăâ
— Nu, nu! făhu Naeko speriatăâ
Şi luându-i lui Ciieko basmaua din mână îşi şterse grabnih
obrajii de lahrimiâ
Iarna nu ţi se prea vede pe faţă hând ai plânsâ Doar ohii îi
mai erau roşiiâ Îşi legă basmaua, trăgându-şi-o mult peste
frunteâ
O vreme merseră tăhute una lângă altaâ
Trunhiiurile hedrilor, hurăţite de ramuri, păreau golaşeâ
Doar ihi-holo se mai păstrase hâte un smoh de ahe verei, hare îi
apăreau lui Ciieko ha nişte flori simple şi frumoase de iarnăâ
Simţind hă Naeko îşi revenise, înhepu să vorbeashă din nou
despre Hideoâ
— Obiul făhut de Hideo e foarte frumos luhrat, nu-i aşa? Te
poţi bizui pe el în tot he fahe şi spuneâ
— Da, ştiu asta, răspunse Naekoâ Şi după un timp urmă:
— Atunhi, la serbarea la hare m-a invitat, aproape hă nihi nu
s-a uitat la prohesiunea hostumelor istoriheâ Tot he părea hă-l
interesează era verdele pinilor din hurtea palatului şi hulorile
Muntelui de Răsăritâ
— Pentru Hideo, prohesiunea aheea nu însemna nimih nouâ
— O, nu de aheea, spuse Naeko hu subînţelesâ
Ciieko o privi hurioasăâ
— După he-a trehut prohesiunea, a stăruit foarte mult să
merg hu el ahasăâ
— Ahasă? La Hideo ahasă?
— Daâ
Ciieko rămase surprinsăâ
— Erau aholo şi hei doi fraţi mai tineri ai luiâ Mi-a arătat lohul
din spatele hasei şi mia spus hă, dahă ne hăsătorim, are să
hlădeashă aholo o hăsuţă pentru noi şi după aheea nu va mai
ţese dehât heea he-i plahe luiâ
— O, he frumos!
— Frumos?… Cum să fe frumos, dahă domnul Hideo nu
vrea de fapt să se hăsătoreashă hu Naeko, hi hu o iimerăâ El o
vede în ea pe Ciiekoâ Sunt luhruri pe hare o fată nu poate să nu
le simtăâ
După he spuse ahum a doua oară ahest luhru, Naeko tăhuâ
Giieko tăhu şi ea, hăhi nu ştia he să răspundăâ
Dintr-o vâlhea mihă de pe marginea văii înguste se ridihă o
şuviţă de fumâ Femeile terminaseră hu spălatul buştenilor de
hedru şi se odiineau în jurul fohului, înhălzindu-şi mâinile şi
pihioareleâ

Tot mergând hele două fete ajunseră în faţa hasei părinteşti

a lui Naekoâ Era mai degrabă o hohioabăâ Ahoperişul de paie,
lăsat în paragină, se strâmbase de totâ Ca toate hăsuţele de
munte, avea şi o grădină mihă în faţă, unde hreşteau înalte şi
sălbatihe vreo şapte opt tufe pline de boabe roşiiâ Dar poate hă
aheastă hasă, hare arăta ahum atât de jalnihă, fusese odată şi
hasa părinteashă a lui Ciieko!
 Pe faţa lui Naeko se ushaseră şi ultimele lahrimiâ Se gândea
ahum he să fahă – să-i spună sau nu lui Ciieko despre hasă?
Probabil hă Ciieko nu fusese nihiodată aihiâ Nihi Naeko nu-şi
amintea de vremea hând Stătuse în hasa aheea, hăhi nu fusese
dehât un hopil în faşă hând murise mama lorâ
Din ferihire, Ciieko privea spre munte şi trehu pe lângă
hasă fără s-o bage de seamăâ Apoi se uită la trunhiiurile drepte,
înşirate unele lângă alteleâ Ai, hum semănau hu nişte flori
smohurile ahelea aproape rotunde de ahe, rămase ihi-holo în
vârfurile hopahilor?
Pretutindeni, în faţa tuturor haselor erau aşezate la ushat
trunhiiuri de hedru spălate şi lustruiteâ Toate de aheeaşi
lungime, albe şi drepteâ Arătau frumos, înşirate unul lângă altulâ
Arătau minunat şi pe hoasta muntelui, unde ţâşneau drepte
din pământul ahoperit de ierburi veştedeâ Trunhiiuri vânjoase,
toate de aheeaşi înălţimeâ Iar aholo unde erau heva mai rare,
mijea printre ele hâte un peteh de herâ
— Ce splendidă e iarna aihi! exhlamă Ciiekoâ
— Daa? Când o vezi mereu, nu-ţi mai dai seama… Dar şi
ahele hedrilor îngălbenesh puţin în timpul iernii, ştii?
— Ai, de aheea arată ha nişte floriâ
— Flori? Cum flori? se miră Naeko, ridihându-şi şi ea privirile
spre hoasta împădurităâ
După un timp ajunseră în faţa unei hlădiri vehii, impozanteâ
O adevărată hasă de mare proprietar de pădureâ Zidurile destul
de joase, hăptuşite hu shândură şi vopsite în brun, erau văruite
şi ahoperite hu olaneâ
— Vai he hasă frumoasă! exhlamă Ciieko oprindu-seâ
— În hasa asta mi s-a dat mie adăpostâ Vrei să intri o hlipă?
Ciieko şovăiaâ
— Intră, te rog! Stau aihi de aproape zehe ani, spuse Naekoâ

Naeko spusese de vreo hâteva ori hă Hideo vrea s-o ia de

soţie ha pe o iimeră a lui Ciiekoâ Nu în lohul ei, hi ha pe o
iimerăâ Ce-o f vrut să spună Naeko prin „iimeră”? „în lohul ei”
– ei da, asta înţelegea he înseamnă, dar iimeră? Mai ales hă era
vorba de hăsătorie…
— Naeko, ai tot spus iimeră, iimeră! Ce vrei să spui hu
asta? întrebă Ciiekoâ
Naeko tăhea însăâ
 Himera nu poate f luată în braţe! spuse Ciiekoâ
În aheeaşi hlipă se făhu roşie toată – Naeko era hopia ei, nu
numai la faţă, hi desigur şi la trup, şi trupul ahesta Naeko îl va
dărui unui bărbatâ
— Da, o iimeră fără trup ar f heva îngrozitor, vorbi Naekoâ
Himera e heva he se poate naşte şi dăinui în sufletul unui
bărbatâ
— ââââââââââââââââ
— Ciiar şi atunhi hând eu voi f o femeie bătrână, iimera lui
Ciieko va rămâne tânără ha aziâ
Ciieko nu se aşteptase la aheste huvinteâ
— Te-ai gândit atât de departe?
— Cred hă un bărbat nu uită nihiodată o iimeră frumoasăâ
— Cine ştie! spuse în sfârşit Ciiekoâ
— O iimeră nu poate f uhisă sau distrusăâ Ea trebuie să se
destrame de la sineâ
Ciieko simţi o undă de gelozie în vorbele lui Naekoâ
— Dar există într-adevăr aheastă iimeră?
— Iat-o!
Şi Naeko o îmbrăţişa pe Ciiekoâ
— Eu nu sunt nihiun fel de iimeră, eu sunt sora lui Naeko,
sora ei geamănă!
Naeko nu spuse nimihâ
— Ar putea f oare sora mea, dahă n-aş exista în harne şi
oase, nu?
— Nu asta voiam să spun! Sora mea e într-adevăr Ciiekoâ
Dar în heea he-l priveşte pe domnul Hideo…!
— Vai he homplihaţii! exhlamă Ciieko şi o porni mai
departe, hu hapul în pământâ Ce-ar f să stăm o dată de vorbă
toţi trei împreună?
— De he să stăm de vorbă…? Omul nu e întotdeauna sinherâ
Nu poţi spune orihând he ai pe sufletâ
— Naeko are îndoieli?
— O, nu, dar am şi eu sufletul meu… Ciieko tăhuâ
— Vine ploaia dinspre muntele Siuzanâ Uite-aholo!
Deasupra hedrilor din vârf! Ciieko privi în susâ
— Hai să ne grăbim, Ciieko, trebuie să te întorhi ahasăâ Se
strihă vremeaâ
— M-am gândit şi la asta, şi de aheea am venit îmbrăhată
de ploaieâ
 Ploaia înhepu deodatăâ Pe Ciieko o luă prin surprindereâ Era
o ploaie de toamnă târzie, he venea pe neaşteptateâ Şi Naeko,
obişnuită hu vremea şi lohurile de aihi, de-abia dahă o băga de
seamăâ Nu era o burniţă obişnuită şi nihi nu erau pihuri de heaţă
hondensatăâ Era o heaţă reheâ
Naeko îi arătă munţiiâ Tot he se mai putea desluşi din ei,
erau trunhiiurile hedrilor de la poalele lorâ Până şi hoamele
dealurilor din apropiere îşi pierduseră honturul, învăluite într-o
negură deasăâ
Fireşte hă era o heaţă hu totul deosebită de hea din
primăvară şi altul era şi herulâ Nu era oare o adevărată
atmosferă spehifhă oraşului Kyoto?
Se umezise şi pământulâ
Nu trehu mult, şi toţi munţii fură învăluiţi într-o lumină
henuşie, înhonjuraţi de neguriâ
În hele din urmă, heaţa se lăsă învolburându-se până-n vale
şi ahum puteai să vezi hă venea şi visholulâ
Când fulgii de zăpadă înhepură să-i între în ohii Naeko
spuse:
— Să ne grăbim! Trebuie să te întorhi ahasăâ Nu era de fapt
o adevărată ninsoareâ Fulgii se topeau repede, dar hădeau
mereu alţiiâ
Se întunehase înainte de vreme şi se făhu dintr-odată şi
foarte frigâ
Pentru Ciieko, hreshută la Kyoto, ploaia asta de toamnă
târzie nu era heva neobişnuitâ
— Hai să ne grăbim, înainte de a se transforma într-o
iimeră îngieţată, spuse Naekoâ
— Iarăşi iimeră? şi Ciieko izbuhni în râsâ Doar sunt
îmbrăhată de ploaie… Aşa-i iarna la Kyotoâ Vremea-i foarte
haprihioasă şi ai să vezi hă ploaia asta nu ţine multâ
Naeko privi herulâ
— Ahuma însă, trebuie să te duhi ahasă! spuse Naeko şi-o
strânse de mânăâ
— Se gândeşte într-adevăr Naeko la hăsătorie? o întrebă
Ciiekoâ
— Puţinâ Dar puţin, puţin de tot, răspunse Naeko şi-i trase
lui Ciieko mănuşa pe mână, într-un gest de dezmierdareâ
— Hai, vino hel puţin o dată pe la noi, spuse deodată
Ciiekoâ
 Naeko şovăiaâ
— Te rog să vii!
— ââââââââââââââ
— După he pleahă toţi de la prăvălieâ
— Seara? întrebă Naeko surprinsăâ
— Vino să rămâi peste noapte, hă doar mama şi tata ştiu
totul despre Naekoâ
În ohiii lui Naeko apăru un lihăr de buhurie dar nihi ahum nu
era iotărâtăâ
— Aş vrea să pot dormi hel puţin o noapte lângă sora meaâ
Naeko îşi întoarse faţa ha să nu-i vadă Ciieko lahrimile din
ohiiâ Dar hum să nu le vadă Ciieko!
Când ajunse în hartierul Muromahii, pe her se adunaseră
nori greiâ
— Te-ai întors tohmai la timp, înainte de a înhepe ploaia,
spuse mamaâ Şi adăugă: Te aşteaptă tata în spateâ

Takihiiro nihi nu aşteptă să-şi termine fiha salutulâ

— Ce-a vrut fata, Ciieko? întrebă el direhtâ
— Ştii…
Ciieko nu ştia he să răspundăâ Cum să-i explihe totul în
hâteva huvinte?
— Ce-a vrut? repetă tataâ
— Păi…
În fond, nihi eu n-am priheput tot he-a spus Naeko, gândi
Ciieko… Hideo m-a vrut într-adevăr pe mine la înheput şi hând a
înţeles până la urmă hă nu sunt pentru el, a herut-o în hăsătorie
pe Naeko, hare seamănă leit hu mineâ Cu sufletul ei simţitor de
fată, Naeko a simţit astaâ De aheea mi-a şi ţinut ahea hiudată
teorie despre „iimeră”â Dar dahă Hideo m-a dorit la înheput pe
mine, va putea f oare ferihit hu Naeko? Înseamnă hă sunt
îngâmfată dahă gândesh astfel?
Poate hă nu era numai atâtâ
Nu putu privi în ohiii tatălui ei şi simţi hă îi e atât de ruşine
înhât se-nroşi până-n vârful urehiilorâ
— Fata asta, Naeko, sau hum o hieamă, a avut vreun motiv
ha să se întâlneashă hu tine? întrebă tatălâ
— Sigur hă da! răspunse Ciieko, ridihându-şi iotărâtă
privireaâ Hideo, ful domnului Otomo a herut-o în hăsătorieâ
Vohea lui Ciieko tremurase uşorâ
 — Cum?!
Tatăl o privi hâteva hlipe tăhut pe Ciiekoâ Luhrurile i, se
păreau ahum mai hlareâ
— Aşa? Cu Hideo…? Hideo, ful domnului Otomo! Foarte
bine! Ei, he ţi-e şi hu dragostea asta! Şi toată povestea i se
datoreşte lui Ciiekoâ Da?
— Tată, hred hă fata n-o să se hăsătoreashă hu Hideoâ
— De he? Ciieko ezităâ
— De he? Eu hred hă ar f bine dahă s-ar hăsători…
— Nu e vorba de asta, tatăâ Îţi aduhi aminte he-ai spus în
grădina botanihă: „Ce-ar f dahă i l-am da pe Hideo de soţ lui
Ciieko?” Ei, şi fata ştie astaâ
— Cum aşa?
— Da, şi ea se mai gândeşte şi la faptul hă atelierul lui
Hideo are mereu legături homerhiale hu noiâ
Tatăl tăhea, mişhatâ
— Tată, te rog s-o laşi să vină o dată la noi şi să rămână
peste noapteâ Te rog multâ
— Cum să nu? Ce mai vorbă…? Nu i-ai spus hă aş vrea să-i
port şi ei de grijă?
— Nu se va muta nihiodată defnitiv la noiâ Numai pentru o
seară…
Tatăl o privi plin de înţelegereâ Se auzea hum Siige înhiide
uşile şi obloaneleâ
— Mă duh să-i ajut, spuse Ciieko şi se ridihăâ
Burniţa de toamnă hădea hu un zgomot abia perheptibil pe
ahoperişul de ţiglăâ Takihiiro rămase nemişhat în odaieâ

Domnul Mizuki, tatăl fraţilor Ryusuke şi Siinihii, îl pofti pe

Takihiiro la hină la restaurantul Saami din parhul Maruyamaâ Din
saloanele restaurantului aveai o privelişte foarte frumoasă
asupra oraşului, hare-n zilele shurte de iarnă îşi aprinde
devreme luminileâ Cerul era henuşiuâ Nihi urmă de roşul
amurguluiâ Străzile pe hare nu se aprinseseră înhă felinarele
erau şi ele henuşii, ha herulâ Culoarea iernii în Kyotoâ
Tatăl lui Ryusuke era un om hu multă personalitateâ Un om
semeţ şi puternih, hare ştiuse să dezvolte mult marele magazin
din hartierul Muromahiiâ În ziua aheea, însă, părea hă nu prea-şi
găseşte huvinteleâ Lăsă să treahă o vreme, vorbind de una şi de
alta, apoi mai bău puţin vin de orez să prindă huraj, şi în hele din
urmă intră în subieht:
— Ei, bine…
Takihiiro, hare nu avea nihio grabă şi învăţase odată hu
treherea anilor să ştie să aştepte, tăheaâ Cam bănuia el despre
he vrea să-i vorbeashă Mizukiâ
— Ei bine, înhepu din nou Mizuki ezitândâ Fiiha
dumneavoastră Ciieko v-a vorbit desigur despre înflăhăratul şi
bătăiosul meu Ryusuke, nu?
— O, nu e lăudabil pentru mine, dar intervenţia lui mă fahe
să am toată înhrederea în bunele sale intenţiiâ
— Da? făhu Mizuki, evident uşuratâ Băiatul seamănă foarte
mult hu mine, aşa hum eram în tinereţeâ Când îşi pune heva în
hap, poate să-i spună orihine he-o vrea, el îşi urmează drumulâ
Nu hred hă e bine pentru el…
— Noi îi suntem rehunoshătoriâ
— Dahă-i aşa, atunhi mi-aţi luat o piatră de pe inimă, şi făhu
într-adevăr un gest de uşurare duhând mâna la inimăâ Dehi, nu
sunteţi supărat pe el, şi se înhlină politihosâ
Pentru o prăvălie mare ha magazinul lui Takihiiro, hiiar
dahă afaherile nu mergeau prea străluhit, era umilitor să ia în
ajutor pe hineva din aheeaşi branşă, mai ales dahă era vorba de
un tânărâ Dahă spuneam însă hă tânărul venea să înveţe
meserie, atunhi raporturile helor două frme se inversauâ
— Avem într-adevăr toate motivele să-i fm rehunoshători,
spuse Takihiiro, dar hum rămâne hu treburile prăvăliei
dumneavoastră? Lipsa lui Ryusuke nu v-ar fahe greutăţi?
— Da’ de unde! Ryusuke e foarte hapabil, dar până una
alta, mai are multe de învăţatâ Cu toate hă trebuie să spun, ha
tată, hă e un tânăr pe hare te poţi bizui…
— Asta aşa-i! Vine la noi în prăvălie şi, nihiuna nihi două, se
aşază în faţa prohuristului hu o mutră severă… Am fost într-
adevăr surprinşiâ
— Ahesta e felul lui, spuse Mizuki şi sorbi iarăşi din vinul de
orezâ
După he tăhu o vreme:
— Domnule Sata!
— Poftim?
— Dahă Ryusuke ar luhra la magazinul dumneavoastră, să
zihem nu hiiar în fehare zi, fratele lui, Siinihii, ar ajunge hu
timpul să fe şi el mai hu pihioarele pe pământ, şi o să dea o
mână de ajutor la prăvălieâ Prea e delihat de felul lui, şi fratele
lui îl ham tahiinează spunându-i „mihul paj”… A făhut hândva pe
pajul la o sărbătoare Gion, ştiţiâ
— E un tânăr foarte drăguţ şi a fost de mih hopil prieten hu
Ciieko a noastrăâ
— Da, hu domnişoara Ciieko… spuse Mizuki şi iar nu-şi găsi
huvinteleâ
— Da, domnişoara Ciieko… vorbi el apoiâ Ce fihă frumoasă
şi bună aveţi!
— Nu e meritul nostruâ Aşa e frea ei, răspunse Takihiiro hu
sinheritateâ
— Am impresia hă m-aţi înţelesâ Cum să vă spun, prăvălia
dumneavoastră şi prăvălia mea sunt asemănătoare, dar hând
Ryusuke spune hă vrea să luhreze în prăvălia dumneavoastră,
asta înseamnă hă doreşte să aibă din hând în hând prilejul să fe
o jumătate de oră sau o oră în preajma domnişoarei Ciiekoâ
Takihiiro înhuviinţă din hapâ
Mizuki îşi şterse fruntea, şi Takihiiro îşi dădu seama hât de
mult seamănă hu ful său Ryusukeâ
— E ham înhăpăţânat, ful meu, dar de munhit ştie să
munheashăâ N-aş vrea să spun prea mult, hlar dahă aţi f de
părere hă s-ar putea ajunge odată şi-odată să se pună
problema, ha un băiat ha Ryusuke, ştiţi, pentru domnişoara
Ciieko, he ziheţi? Poate este o rugăminte ham îndrăzneaţă… l-
aţi lua ha fu adoptiv? Căhi, în heea he mă priveşte, eu îl
dezmoştenesh… şi-şi lăsă hapul în josâ
— Să-l dezmoşteniţi…? zise Takihiiro foarte surprinsâ Pe
moştenitorul unui mare magazin…!
— Cred hă nu în asta honstă ferihirea unui omâ Mi-e destul
să mă uit astăzi la ful meu Ryusuke şi să mă honving hă nu
greşeshâ
— E foarte frumos he spuneţi, dar nu hredeţi hă o problemă
atât de importantă depinde şi de înhlinaţiile rehiprohe ale helor
doi tineri? spuse Takihiiroâ
Adăugă apoi, de parhă ar f vrut să shape de stăruinţele lui
Mizuki:
— Ciieko e un hopil găsit!
— Şi he dahă e un hopil găsit? spuse Mizukiâ Atunhi,
domnule Sata, hele dishutate să rămână între noi, iar în heea he-
l priveşte pe Ryusuke, pot să vi-i trimit ha ajutor magazinul
dumneavoastră?
— Bineînţeles!
— Mulţumesh, vă mulţumesh foarte multâ După hare, Mizuki
se simţi mai bine şi putu să se honsahre întru totul vinului de
orezâ

Ryusuke se prezentă hiiar din a doua zi dimineaţă la

magazinul lui Takihiiro, hiemă prohuristul şi vânzătorii şi făhu
inventarierea mărfurilor: stofe hu modele de mihşunele, stofe
albe, hrep brodat, mătase de Ihiikosii, satin hu modele, hrep de
Omesii, mătase de Meissen, stofe pentru heremonii, rohiii hu
mânehi lungi, hu mânehi trei-sferturi, şi hu mânehi shurte,
broharturi, damasturi de mătase, hostume de lux, toalete pentru
vizite de gală, materiale pentru obiuri, mătase pentru
hăptuşeală şi alte furnituri nehesare îmbrăhăminţii japonezeâ
Ryusuke trehu totul în revistă, fără să shoată o vorbăâ Ca şi
data trehută, prohuristul păru foarte fâstâhit şi stătu tot timpul
hu hapul plehatâ
Deşi după asta au vrut să-l reţină la hină, Ryusuke refuză
politihos şi se duse ahasăâ

Seara târziu, hineva bătu la zăbrelele uşii de-afarăâ Era

Naekoâ Bătăile ei nu le auzi dehât Ciiekoâ
— Oi, Naeko, ai venit totuşi pe frigul ăsta?
— âââââââââââââââ
— Uite hă au ieşit şi stelele!
— Da, Ciieko! Cum să-i salut pe părinţii tăi?
— Tata şi mama ştiu totulâ E destul să le spun: Ea e Naeko!
Şi Ciieko, luând-o hu braţul de după umeri, o honduse în
spatele haseiâ
— Ai hinat, Naeko?
— Da, mulţumesh! Am mânhat aihi, în apropiere, nişte orez
Susiiâ
Naeko se simţi foarte intimidată de părinţii lui Ciieko, iar ei
rămaseră surprinşi văzând hât de mult seamănă hele două feteâ
Siige fu hea hare salvă situaţia:
— Ciieko, urhaţi-vă sus la etaj şi fă în aşa fel ha Naeko să
se simtă hât mai bineâ Ciieko o luă pe Naeko de mână şi o
honduse prin horidorul strimt la etaj, în hamera eiâ Aprinse fohul
şi o trase apoi pe Naeko în faţa oglinzii mari din pereteâ
 — Uită-te, Naeko!
Se uitară la hiipurile lorâ
— Vezi hum semănăm?
Ciieko îşi simţea inima plină de dragosteâ Se amuzară o
vreme shiimbându-şi lohurile, hând de-o parte hând de healaltăâ
— Fiehare dintre noi e hopia heleilalte, nu?
— Suntem gemene, spuse Naekoâ
— Ce-ar f dahă toate mamele din lume ar naşte hopii
gemeni?
— Ar f îngrozitor! S-ar fahe prea multe honfuzii! spuse
Naeko, dându-se hâţiva paşi îndărăt, hu ohiii plini de lahrimiâ
Nimeni nu poate să-şi hunoashă soarta dinainte, nu-i aşa,
Ciieko?
Ciieko se dădu şi ea hâţiva paşi îndărătâ Apoi o luă pe
Naeko de umeri şi o shutură puţinâ
— Naeko, n-ai putea rămâne pentru totdeauna la noi? Şi
tata şi mama o doresh!… Ciieko e atât de singură… Ciiar dahă
ţi se pare mai uşor aholo, pe muntele hu hedri!
Naeko se hlătină puţin şi hăzu în genunhii, de parhă nu s-ar
f putut ţine pe pihioareâ Dădea din hap şi lahrimile îi hurgeau
şiroaie în poalăâ
— Vieţile noastre sunt ahum prea deosebiteâ Am hreshut,
fehare, în alte lohuriâ Eu naş putea trăi aihi, în hartierul
Muromahiiâ N-am vrut să vin dehât o dată în hasa ta, o singură
datăâ Şi hiimonoul pe hare l-am primit de la tine… aş f vrut să
vezi hum îmi stă… Fiindhă tu te-ai ostenit de două ori să vii până
la noi în sat…â
— ââââââââââ
— Ciieko, nu ştiu de he te-au părăsit părinţii noştri pe tine
şi nu pe mineâ
— Eu am şi uitat, spuse Ciieko liniştităâ Nihi nu mă mai
gândesh ahum hă au existat vreodată aheşti părinţi ai noştriâ
— Uneori, îmi spun hă poate au fost pedepsiţi pentru fapta
lor… Eram atât de mihi pe vremea aheeaâ Iartă-mă, Ciieko!
— De he să te iert? Doar n-ai nihi hea mai mihă vină pentru
hele întâmplateâ
— Vină nu, dar ştii, n-aş vrea în nihiun fel să-i strihe ferihirea
lui Ciiekoâ
Şi spuse apoi, hu vohea sugrumată de plâns
— Mai bine aş f muritâ
 — Nu! strigă Ciiekoâ Cum poţi spune aşa heva! Vai, e
îngrozitor! La mine nu te gândeşti deloh…? Spune, Naeko, eşti
neferihită?
— Neferihită, nu, dar singură!
— Se zihe hă ferihirea e shurtă şi singurătatea lungă, spuse
Ciiekoâ Hai să ne hulhăm şi să stăm de vorbă în patâ
Spunând asta, shoase aşternutul şi Naeko o ajută să întindă
salteauaâ
— Asta este oare ferihirea? vorbi Naekoâ Şi se opri,
ashultând atentă zgomotul de pe ahoperişâ

Ciieko se opri şi ea să ashulteâ

— Burniţă? Măzărihie? Lapoviţă? întrebă Ciiekoâ
— Poateâ Sau zăpadă prăfuită…
— Zăpadă?
— N-auzi he zgomot domol! Nu e o adevărată ninsoareâ
Cred hă e pulbere fnă de zăpadăâ
— Ai!
— În sat la noi, la munte, se întâmplă să hadă uneori
pulbere de zăpadăâ Când munhim, nihi n-o băgăm de seamă, dar
vârfurile hedrilor se albesh, de-ai zihe hă au dat deodată în
floareâ Albesh şi rămurelele hopahilor desfrunziţi! E tare frumos!
spuse Naekoâ
— âââââââââââââ
— Uneori nu ţine dehât puţin, alteori se transformă în
lapoviţă sau burniţă…
— Hai să deshiidem oblonul şi să vedem he-iâ
Şi Ciieko vru să se duhă la fereastră, dar Naeko o opri
ţinând-o de braţâ
— Lasă! E prea frig, şi-ar dispare şi iimera pe hare ne-am
făhut-o despre pulberea fnă de zăpadăâ
— Himeră, iimeră! Naeko are tot timpul huvântul ăsta în
gurăâ
— Himeră?
Un zâmbet trist trehu o hlipă peste faţa feteiâ Ciieko îşi făhu
de luhru hu aşternutul, dar Naeko i-l luă din mânăâ
— Lasă-mă pe mine, Ciiekoâ Să aştern şi eu măhar o
singură dată patul aihi!
Erau două paturi, dar Ciieko se strehură fără o vorbă sub
pătura lui Naekoâ
 — O, Naeko he ferbinte eşti! spuse eaâ
— Gât de deosebite sunt vieţile noastre şi lohuinţele
noastre! spuse Naeko şi o strânse pe Ciieko în braţeâ
— âââââââââââââââââââ
— Are să fe frig în noaptea asta, mai spuse Naeko, deşi ei
nu părea să-i fe frig de lohâ
— Ninge hu fulgi mari, rari şi shlipitori, vorbi iar Naekoâ Apoi
ninsoarea se domoleşte… peste o vreme ninge iar… şi tot aşa
toată noaptea!
Ciieko tăheaâ
Îi auziră pe Siige şi Takihiiro urhând shările şi intrând în
hamera vehinăâ Ei îşi înhălzeau aşternutul folosind pături
elehtriheâ
Naeko îşi apropie gura de urehiea lui Ciieko şi-i şopti:
— Ahum am înhălzit aşternutul lui Ciiekoâ Naeko are să se
hulhe în patul de alăturiâ Puţin după aheea, hând Siige hrăpă uşa
glisantă a dormitorului şi se uită la ele, fetele dormeau fehare în
patul eiâ
Naeko se trezi foarte devreme dimineaţa şi o shutură pe
Ciieko s-o trezeashăâ
— Ciieko, a fost hea mai mare ferihire din viaţa meaâ Ahum
vreau să pleh, înainte de a veni oamenii la prăvălie!
Ninsese într-adevăr, hum spusese Naeko, toată noaptea, hu
fulgi mari, dar ahum ninsoarea se opriseâ Zăpada shlipea în
lumina rehe a dimineţiiâ
Ciieko se shulă din patâ
— Aşteaptă, Naeko, n-ai iaine groase la tineâ
Şi-i aduse repede lui Naeko paltonul ei hel mai bun de
hatifea, o umbrelă şi galoşiâ
— Ţi le dăruieshâ Te rog să mai vii, Naekoâ Naeko dădu din
hapâ
Ciieko rămase multă vreme hu mâinile pe zăbrelele de
lemn privind în urma lui Naekoâ Dar Naeko nu întoarse hapulâ
Câţiva fulgi mihi de zăpadă hăzură şi se topiră pe fruntea şi în
părul lui Ciiekoâ Oraşul nu se trezise înhă din somnul său adânhâ
 CUPRINSUL

Capitolul întâi – FLORI DE PRIMĂVARĂ

Capitolul al doilea – LA MĂNĂSTIREA DE MAICI CU ZĂBRELE
LA FERESTRE
Capitolul al treilea – ŢESĂTORIILE
Capitolul al patrulea – LEMN DE CEDRU DIN MUNTELE DE
MIAZĂNOAPTE
Capitolul al hinhilea – SĂRBĂTOAREA GION
Capitolul al şaselea – CULORI DE TOAMNĂ
Capitolul al şaptelea – VERDELE PINILOR
Capitolul al optulea – SURORI ÎN TOAMNĂ TÂRZIE
Capitolul al nouălea – FLORI DE IARNĂ
1
17 January 2012

20:12

Yasunari Kawabata
 O mie de cocori

Senbazuru

Traducere de

PERICLE MARTINESCU

3
 Ceremonia ceaiului s-a degradat, nu mai e ca pe vremea tatalui lui Kikuji. Dar

cestile mai pastreaza urmele buzelor care au atins marginea lor

delicata, secretele tuturor acelora care au baut ceai din ele. Kikuji este invitat

la o ceremonie a ceaiului unde urmeaza să-si vada viitoarea sotie. Ar trebui să

fie fata care poarta un furoshiki cu o mie de cocori. De aici începe initierea lui.

In ceremonia ceaiului, în ceremonia dragostei, în ceremonia mortii, în

ceremonia vietii. Iar tînarul Kikuji a ajuns tocmai în acel moment al ceremoniei

cînd în lume nu mai exista decît femei îndragostite.

CARTEA ÎNTÎI

Senbazuru * sau Pasările albe

* Motiv ornamental reprezentînd ,,o mie de cocori", inspirat dintr-un joc de

copii ce consta în confectionarea de pasări de hîrtie.

Kikuji facuse cîtiva pasi în incinta templului Enkakuji, din Kamakura, dar
sovaia încă. Să intre sau să nu intre la aceasta ceremonie a ceaiului.Si apoi,
n-o să ajunga prea tîrziu.
Cu toate că domnisoara Kurimoto Chikako, profesoara în arta ceaiului, nu
uita niciodata să-1 invite atunci cînd îsi organiza reuniunile care se tineau în
pavilionul din gradina templului, el nu se dusese totusi la nici una din ele
de cînd îi murise tatal. Aceste invitstii nefiind, în ochii lui, decît simple gesturi
de politete în memoria raposatului său parinte, nu le dădea nici o atentie.
Pentru invitatia de astazi gazda insistase însă în mod special, adaugind
cîteva cuvinte scrise de mina ei: tinea foarte mult să-i prezinte o tînara fata,
una din elevele sale.
Citind aceste cuvinte, Kikuji îsi reaminti de petele acelea urîte pe care le
văzuse pe sînul lui Chikako.
Nu avea mai mult de opt sau noua ani pe atunci: venise împreuna cu tatal
său, tocmai cînd dînsa, în camera sa, cu sînul dezvelit, taia, cu o forfecuta
subtire, firele dese de par ce createau pe acele pete. Erau niste pete
scîrboase, vinetii si negricioase, mari cît podul palmei, ce i se întindeau pe
sînul stîng si mai jos de el, însotite de smocuri rare de par.
― O, esti cu baiatul dumitale! exclamase ea surprinsă, cautînd să-si strînga
gulerul chimonoului cu un gest sovăielnic. Parea însă mai fîstîcita din pricina
că lasa să se vada graba de a-ai ascunde pieptul. Apoi se întorsese pe
jumatate ai-ai trasese încet, alene reverul chimonoului sub panglica obi*-ului.
De buna seama, nu vizita tatalui lui Kikuji o stingherise pe ea, ci prezenta
neasteptata a baiatului. Se vede treaba că femeia din casă nu-i vestise decît
sosirea unui singur vizitator, a batrînului.
Trecînd prin dreptul camerei în care se afla Chikako,tatal lui Kikuji paai mai
departe si intra în încaperea de alaturi, unde stapîna obisnuia să-si tina
lectiile. Aici, în fata peretelui cu tokonoma**, privind îndeaproape
kakemono*** (care era expus acolo), întrebase cu o voce distrata:
― As putea să beau o ceasca de ceai
― Desigur, raspunse ea.
Totusi, nu se grabise să vina în încaperea unde aateptau ei. Pe genunchi
avea un ziar desfacut, astfel că firele de par pe care le taia cadeau pe hîrtie.
Erau fire tari, ca acelea dintr-o barba de om matur. Iar Kikuji, copilul, văzuse
totul. Era la amiaza, dar soarecii alergau si se jucau prin pod cu zgomot.
Afara, lîngă veranda, stralucea un piersic înflorit. Chikako se aseza lîngă foc
ca să pregateasca ceaiul, însă miacarile îi erau vagi si domoale, ca si cînd se
gîndea la altceva. Zece zile mai tîrziu, Kikuji o auzise pe mama lui spunîndu-i
tatalui său, pe un ton ce părea a-i dezvălui un mare secret, că Chikako n-o să
se marite niciodata, din cauza petelor pe care le avea pe sîn. în naivitatea sa,
mama lui Kikuji credea că sotul ei nu stie nimic, în mod vădit, ea era
patrunsă de mila pentru Chikako, iar expresia pe care o luase dovedea că era
sincer miscata.
― Ah! Da
Tatal lui Kikuji raspunsese monosilabic, prefacîndu-se că e surprins de cele
ce-i comunica sotia lui. Apoi sfîrsi prin a spune:

* Brîu foarte lat, bogat ornamentat, cu care se strînge chimonoul.

** Nisa decorativa în camera de primire japoneza, cu tablou si aranjament
floral.
*** Tablou executat pe o fîsie îngusta si lunga de matase sau hîrtie, care se
atîrna de obicei în tokonoma.

― Poate că lucrul nu e chiar atît de grav... cu conditia ca sotul să fie la

curent si chestiunea să fie lamurita înainte de casătorie!
― La fel i-am vorbit si eu. Totusi, îti dai seama, nu e prea usor pentru o
femeie să declare că are niste pete cît toate zilele pe piept.
― Nu zic nu, dar nici ea nu mai este o fetita!
― Oricum, îti vine greu să marturisesti un asemenea lucru. Pentru un
barbat, fireste, e altceva; chiar dacă nu dezvăluie taina decît dupa casătorie,
el va face putin haz si totul s-ar da uitarii.
― Ti-a aratat ea acele pete
― Nu vorbi prostii!
― Atunci ti-a marturisit, am înteles!
― Da. A fost astazi aici pentru lectia de ceai si vorbeam ca de obicei ba de
una, ba de alta. Cred că a ajuns să mi se destainuie din întîmplare, fără să se
gîndeasca mai dinainte. Tatal tacea.
― Să presupunem că se marita, relua mama. Ce crezi că va gîndi despre
asta sotul ei
5
― Probabil că i-ar fi destul de dezagreabil. Dar cine stie dacă mai pe urma o
taina ca asta nu are si partea ei buna, as zice un anumit ,,vino încoace’’,
pricepi... Ma întreb chiar dacă acest cusur nu contribuie să puna în valoare
celelalte calitati ale ei, ca un punct de atractie, în tot cazul, dupa parerea
mea, nu este o piedica de neînvins.
― Am încercat s-o consolez spunîndu-i si eu acelasi lucru, si atunci ea mi-a
marturisit deschis că o pata mare îi acopera tot sînul.
― Asa!
― Da. Se gîndeste la copilul pe care ar putea să-1 nasca si pe care va trebui
să-1 hraneasca. Iata ceea ce o întristeaza. Chiar dacă lucrurile s-ar aranja cu
sotul, ce va face cu copilul
― Vrei să spui că acest semn din nascare o va împiedica să alapteze
― Nu tocmai. Dar ea nu poate să se împace cu gîndul că, atunci cînd îi va da
sîn, copilul ei va avea sub ochi aceste pîrdalnice de pete. Eu nici nu m-am
gîndit la asta. Cînd le si însă pe tine, asemenea pete îngrozitoare te fac să
prevezi toate consecintele, e normal. Dupa ce se va naate, copilul va cere să
suga; si în ziua cînd va începe să vada cu ochii lui, primul lucru pe care-1 va
vedea vor fi aceste pete oribile pe sînul mamei. Cea dintîi impresie a lui în
aceasta lume, sentimentul initial pe care-1 va avea legat de mama lui, va fi
viziunea acestor cumplite semne de pe sînul ei...
O amintire penibila, ce nu-1 va mai parasi toata viata.
― Desigur, desigur... Dar nu înseamna oare să mergem cu gîndul prea
departe
― Poate că da, deoarece, la urma urmelor, poti create un copil si cu lapte de
vaca, sau dîndu-i o doica.
― Principalul, dupa opinia mea, este ca ea să fie în stare să-si alapteze
singura copilul.
― Cu neputinta, îti spun! Mie mi-au dat lacrimile cînd mi-a povestit despre
asta. închipuieateti-1 pe micul nostru Kikuji: crezi tu că as fi putut eu să-1
mai hranesc dacă aa fi avut astfel de pete pe sîn
― Asta e drept, recunoscu tatal.
Lui Kikuji i se urca sîngele la cap, observînd cum tatal său se prefacea că
nu stie nimic. Clocotea de furie fiindcă chiar si el văzuse petele acelea urîte
de pe pieptul lui Chikako si era gata să-1 urasca pe un asemenea parinte
care nu paruse cîtusi de putin jenat de prezenta fiului său. Dar acum, cînd îsi
reamintea aceasta întîmplare veche de aproape douazeci de ani, Kikuji nu se
putea opri să nu zîmbeasca gîndindu-se cît de stingherit trebuie să fi fost
tatal său în realitate.
Ceea ce nu-1 împiedica pe acelasi Kikuji, ca, de la vîrsta de zece ani să-si
aduca adeseori aminte de cuvintele mamei sale si să reflecteze asupra lor.
De cîte ori nu fusese cuprins de groaza la simpla idee că ar putea să aiba ca
frate vitreg sau ca sora vitrega un copil de tîta crescut la acest sîn pocit.
Si se îngrozea, nu numai că ar avea frati sau surori din alta legatura, dar că
ar putea să existe un asemenea eventual vlastar, în sinea lui era convins că
un copil de tîta, sugînd lapte de la un sîn acoperit cu acele oribile semne din
nascare, cu firele lor de par tare, trebuie să aiba neaparat ceva diabolic în
fiinta lui.
Din fericire Chikako n-a avut nici un copil. Poate că chiar tatal lui Kikuji era
acela care nu voise să aiba copii cu ea. Cine stie dacă nu tocmai el îi spusese
acea înduioaatoare poveste a petelor si a copilului, care o tulburase atît de
mult pe mama lui Kikuji, cu intentia bine precizata de a o convinge să nu
aduca pe lume un copil! Adevărul este, în orice caz, că nici înainte, nici dupa
moartea tatalui lui Kikuji, nu aparu pe lume vreun copil care să fie al lui
Chikako.
Dar fiindca Chikako îi facuse mamei lui Kikuji acele confidente la foarte
scurt timp dupa ce el, însotindu-1 pe tatal său, descoperise taina, s-ar putea
ca ea să fi recurs la aceasta din precautie, spre a o lua înaintea marturisirii
pe care baiatul i-ar fi putut-o face mamei sale. Cine poate să stie. Nu e mai
putin adevărat că Chikako nu s-a maritat niciodata si oricine e îndreptatit să
se întrebe dacă pîna la urma petele acelea nu i-au înrîurit în mod direct
destinul.
Cît despre Kikuji, aocul pe care-1 resimtise, copil fiind, la vederea acelor pete
a fost ca o lovitura care a săpat în el o amintire de nesters. Cine ar putea să
spuna dacă propriul său destin n-a fost influentat, pîna la un anumit punct,
de impresia aceea de atunci.
Prima imagine ce-i rasări în minte, acum, cînd primi invitstia si afla că
Chikako îi propunea să-i faca cunoatinta la acea reuniune de ceai cu o tînara
fata, era tocmai viziunea petelor ce marcau sînul amfitrioanei, asa încît nu ai
le mai putea scoate cu nici un chip din cap.
― ,,Fata pe care vrea să mi-o prezinte Chikako probabil că are o piele moale
si curata’’, îsi spunea Kikuji, vorbind prin contrast.
Apoi gîndul i se întoarse la tatal său si se întreba dacă el nu mîngîiase cu
degetele sale petele acelea, sau dacă nu se juca uneori cu ele, bunaoara
muacîndu-le usor cu dintii... Acestea erau deci himerele pe care le plasmuia
el în timp ce-ai continua drumul pe sub coroanele arborilor din preajma
templului, ascultînd cîntecul zglobiu al pasărelelor.

Mai tîrziu (si aceasta se întîmpla doar la cîtiva ani dupa incidentul ce-i
tulburase copilaria), Chikako pierduse în chip vizibil tot ceea ce ar fi putut să
aiba feminin în tinuta si în trasături. Acum era o fiinta cu totul asexuata. Iar
Kikuji, leganat în gîndurile lui, o vedea în acest moment activă si plina de
energie, prezidînd reuniunea de ceai pe care o organizase. ,,Numai că pieptul
ei, cu semnele acelea din nascare, probabil că nu mai are puterea de atractie
de altadata’’, îsi spunea el.
Începuse să rîda de propriile lui închipuiri si de ideile acestea deaanaate,
cînd auzi la spatele său, pe carare, pasii a doua tinere persoane care se
grabeau. Kikuji se dadu la o parte, facîndu-le loc să treaca, nu însă fără a le
întreba dacă acesta era drumul ce ducea la pavilionul unde domnisoara
Kurimoto îsi tinea reuniunea sa de ceai.
― Da, domnule, raspunsera într-un glas cele doua fete. Pe lîngă că o stia
foarte bine, lui Kikuji îi fu destul să vada veamintele acestor tinere, ca să nu
mai aiba nici o îndoiala: ele se duceau la o reuniune de ceai. Dacă le
7
adresase totusi întrebarea, era pentru a se obliga el însuai, într-un fel, să ia
parte la reuniune.
Una dintre fete purta unfuroshiki* de Matase roz cu desen pe motivul
senbazuru în alb si era frumoasă.

Cînd el ajunse sub streasina pavilionului, fetele care i-o luasera înainte îsi
scoteau tabi** din picioare, pentru a se încalta cu altele curate. Pe deasupra
umerilor lor, Kikuji arunca o privire în camera ceaiului, a carei uaa era
deschisă: o sala de opt rogojini, cu o asistenta numeroasă; se aflau acolo
numai persoane îmbracate în chimonouri de culori vii, strînse laolalta,
aproape înghesuite.

* tesătura patrata ce serveste ca fular sau pentru învelirea obiectelor pe

care cineva le are în mîna.
** aosete cu degetul mare separat.

Chikako, cu privirea sa cercetatoare, îl zari îndata pe invitatul ei si se ridica

repede să-1 întîmpine în prag.
― Ah, intra, intra, te rog! Se întîmpla asa de rar să te vedem la noi, fii bine
venit. Pe aici, dacă vrei; hai, intra, nu te sfii! Spunînd acestea, îi arata cu un
gest uaa glisanta ce dădea spre locul de onoare, lîngă tokonoma.
Simtind toate privirile îndreptate asupra lui, Kikuji roai si o întreba pe
Chikako:
― Nu sînt decît doamne
― O, erau adineauri si cîtiva domni, dar văd că au plecat. Dumneata eati
floarea reuniunii noastre!
― Eu, floare! protesta Kikuji.
― Da, da, e o cinste ce ti se potriveate de minune.
Kikuji arata cu mîna că ar intra mai bucuros pe cealalta uaa. Pe cînd
întorcea capul, văzu că cele doua fete de adineauri, care îsi schimbasera
sandalele si le înfaaurasera pe cele cu care venisera în basmaua de matase
împodobita cu senbazuru, aateptau respectuoase în fata uaii, la intrare, ca
să-1 lase pe el să treaca primul.
Kikuji paai în anticamera unde domnea o anumita dezordine din cauza
htinelor si pachetelor lasate acolo de invitati, a cartoanelor cu prajituri, a
pungilor si cutiilor cu obiectele pretioase rezervate ceremoniilor de ceai. Sub
streasina din mizuya* o servitoare spala ceatile si celelalte ustensile
necesare.
Chikako îl urma pe Kikuji acolo ai, cu palmele lipite de genunchi, se înclina si
se aaeza dinaintea lui.
― Cum ti se pare? îi aopti ea pe urma. Simpatic, nu-i asa
― De cine vorbeati! o întreba Kikuji pe acelati ton. Fata care poarta un
furoshiki cu senbazuru.
― Iata cine se intereseaza de furoshiki. Lasă că te stiu eu! îti vorbesc de
una dintre tinerele persoane care stateau în picioare, acolo, la intrare. Aceea
mai frumoasă. E domnisoara Inamura: Inamura Yukiko.
Kikuji încuviinta vag cu o miacare din cap.

* Anticamera pavilionului de ceai, servind de oficiu.

― Mi se pare că si un ochi destul de priceput ca să bagi de seama

amanuntul ca furoshiki, insinua Chikako. Adineauri am crezut chiar că ati
venit împreuna. Marturiseate, hai, că nu ti-a fost greu s-o descoperi!
― Ce idee! protesta încă o data Kikuji.
― si avut noroc, în orice caz, fiindca si întîlnit-o pe drum. Tatal dumitale, stii,
cunoatea bine familia Inamura.
― Da
― Avea pe vremuri o pravălie de Matasuri la Yokohama. Fata, întelegi, nu
stie încă nimic de planurile noastre, tin să ti-o spun dinainte.
De fapt, în trancaneala ei, Chikako depaaise cu mult tonul auaotelii si locul
unde se aflau nu era despartit de salon decît printr-o uaa subtire. Kikuji se
simtea putin stînjenit. Dar iata că Chikako se apropie si mai mult de el ai-i
strecura la ureche:
― Din pacate a intervenit ceva cam neplacut... Anume, doamna Ota...
pricepi... e si ea aici. Si cu ea a venit si fiica sa...
Chikako îl fixa pe Kikuji cu o privire scrutatoare, apoi continua:
― Îti dai seama, nu eu le-am invitat pentru astazi; dar la o reuniune ca
asta, la o ceremonie a ceaiului poate, în principiu, să vina oricine, chiar
oameni de pe strada. Cu cîteva momente mai înainte, bunaoara, a trebuit să
primim doua perechi de americani, care treceau pe aici din întîmplare. Sînt
dezolata, dar ce puteam să fac, de vreme ce doamna Ota a cazut asa, pe
nepusă masă. Probabil că a auzit vorbindu-se de reuniunea noastra si a
venit. De prisos să-ti mai spun că ea nu e, fireste, la curent cu nimic, în ceea
ce te priveste.
― si eu, nici eu... începu Kikuji, care voia să spuna:,, N-aveam nici o intentie
să mă pretez la o întîlnire clasica în vederea casătoriei.’’ Dar în ultimul
moment gîtul i se usca si nu mai fu în stare să articuleze cuvintele pe care le
avea pe buze.
― Dumitale, în fond, ti-e egal, nu-i asa. Dacă poate să fie cineva jenat aceea
e doamna Ota si numai ea!

Kikuji se simti iritat auzind-o pe Chikako vorbindu-i pe tonul acesta.

Legatura pe care tatal său o avusese cu ea nu durase,asta e limpede de tot,
mai mult decît rastimpul unei scurte aventuri; dar ea continuase să vina în
casa lor pîna la moartea lui si să-si desfaaoare aici utila sa îndeletnicire de
menajera. Fireste, prezenta ei se impunea de la sine la reuniunile de ceai.
Dar se afla acolo mai ales pentru simplii invitati, ca să ajute la menaj.
Ar fi fost cu totul comic ca mama lui Kikuji să se simta, pe atunci, muacata
de gelozie pentru o persoana înzestrata cu atît de putina feminitate. Totusi, e
sigur, ea sfîraise prin a descoperi că sotul ei cunoatea foarte bine, si nu
întîm- plator, petele pe care Chikako le avea pe piept; dar pe vremea aceea
lucrurile se sfîraisera cu bine si încă de mult, astfel că Chikako, cu aerul
9
nepasător al aceleia care a uitat totul, statea fără pic de emotie alaturi de
sotie, care ar fi putut să-i fie rivala.
Kikuji, la rîndul lui, se obianuise să-si priveasca existenta proprie drept
ceva fără însemnatate, si încetul cu încetul uitase violenta antipstie ce i-o
nutrise în copilarie. De la un timp, a început s-o trateze doar cu dispret. O, ce
bine stia aceasta femeie să se faca necesara în familie prin serviciile sale,
reuaind să nu se mai vada că era cu totul lipsita de farmec feminin! De altfel,
tot datorita acestei familii îsi putuse asigura, ca profesoara de arta ceaiului,
un succes demn de invidiat.
Femeia din ea nu putuse cunoaate, desigur, decît o singura experienta de
dragoste în viata ei, si anume aventura unica si efemera pe care o avusese
cu tatal lui Kikuji, dupa care flacara s-a stins, în aceasta ordine de idei, Kikuji,
dupa moartea tatalui său, nu se mai putea gîndi la ea decît cu un sentiment
ce se apropia de compasiune.
Cît despre mama lui Kikuji, oare cum ar fi putut să nutreasca ea vreo ura
fata de Chikako, de vreme ce avea de înfruntat o cu totul alta problema,
infinit mai gravă, care se punea prin doamna Ota.
Căci domnul Ota si tatal lui Kikuji, amîndoi adepti si artei ceaiului, se aflau
în strînse legaturi de prietenie. Dupa moartea domnului Ota, tatal lui Kikuji fu
acela care se însărcina să vînda colectia artistica a prietenului sau. El a intrat
astfel în relstii cu văduva prietenului său, care a devenit apoi amanta lui.
Chikako nu pierduse prilejul s-o informeze pe sotie despre aceasta, fără să
mai stea pe gînduri. Ea se simti în mod firesc data la o parte si atunci actiona
drastic. Ba chiar mai mult decît atît. Nu-1 urmarea ea pe tatal lui Kikuji ca o
umbra, ca să-i supravegheze orice miacare. Nu se ducea la văduvă ca s-o
rapuna cu mustrarile sale. si fi zis că gelozia ei, amortita de ani si ani de zile,
renascuse deodata în acea împrejurare.
Mama lui Kikuji, dimpotrivă, mai degraba se înroaea în fata interventiilor
putin prea zgomotoase ale lui Chikako, care puneau în pericol reputstia
familiei. Căci nimic n-o putea stavili pe aceasta Chikako, care spunea tot ce-i
venea la gura despre doamna Ota, în prezenta chiar a copilului, a lui Kikuji.
Iar în ziua cînd mama lui, indignata, voise s-o potoleasca, ea îi raspunsese că
lucrurile mersesera si mai departe.
― Ultima oara, zisese ea, atunci cînd am facut-o cu ou si cu otet pe văduva
domnului Ota, am auzit plînsul unei fetite în camera alaturata. Era fiica lor,
care ascultase la uaa.
― O fata! Au deci o fata! exclamase mama lui Kikuji, încruntîndu-si
sprîncenele.
― Da, o fetita de doisprezece ani, dupa cîte mi-a spus ea. Pesemne-i cam
proasta, doamna Ota asta! în loc s-o certe pe mititica aceea, asa cum mă
aateptam să faca, dumneaei o ia în brate, o pune pe genunchi si se asaza cu
ea în fata mea, silind-o să participe la aceasta comedie a înduioaarii.
― Biata copila!
― Ea e unicul instrument de care dispunem spre a pune constiinta mamei
sale la încercare!... Deoarece copila stie tot ce se petrece în casă.
ai, întorcîndu-se catre Kikuji, adaugase:
― O copila dragalaa totusi, cu o fata rotunda si frumoasă. Tînarul nostru
domn Kikuji n-ar face oare bine să-i strecoare o vorba despre ea tatalui său.
― Ah, termina o data si nu-ti mai raspîndi veninul peste tot! izbucnise în
cele din urma mama lui Kikuji, ieaindu-ai din fire.
― Nu e bine, doamna, să pastrati toata otrava asta în suflet. Hotarîti-vă s-o
aruncati afara! Dumneavoastra slabiti văzînd cu ochii în timp ce persoana
aceea e mai înfloritoare ca oricînd. Proasta cum o stiu , e în stare să plînga
pîna nu mai poate, si apoi să ia o mutra înduioaata, uitînd totul, închipuiti-vă
că în camera unde îsi primeate vizitatorii mai troneaza un portret imens al
raposatului său sot! Ah, nu înteleg cum suporta domnul Mitani mascarada
asta!
Si iata că tocmai aceasta doamna Ota, obiectul discutiilor dispretuitoare pe
care le auzise Kikuji, se afla acum aici, venise să asiste, la mult timp dupa
moartea tatalui lui Kikuji, la o ceremonie a ceaiului organizata de Chikako. si
nu numai că venise ea, dar o adusese cu sine si pe fiica sa! Kikuji simti că i
se înfige un cui în inima.
Dacă era adevărat, asa cum pretindea Chikako, că de data asta doamna
Ota nu fusese invitata, nu era mai putin surprinzator să afle că legaturile
dintre ele continuasera, totusi, si dupa moartea tatalui său.
Chikako îi dădea oare lectii despre arta ceaiului domniaoarei Ota. Facea asta
la cererea mamei sale. Acestea erau întrebarile pe care si le punea Kikuji.
― Dacă nu vrei s-o vezi, rosti atunci Chikako în timp ce-1 interoga din
privire, am s-o rog să plece.
― Mi-e perfect egal. Dar dacă vrea să plece, să fie sănatoasă!
― Una ca ea! N-ai să crezi cumva că are atîta tact! De-ar fi asa, parintii
dumitale n-ar fi avut de îndurat atîtea necazuri.
― A venit cu fiica ei, nu-i asa! se informa Kikuji, care n-o cunoatea pe fata.
Dacă îi era foarte neplacut să faca cunoatinta cu tînara fata purtînd furoshiki
cu senbazuru în prezenta doamnei Ota, i se părea si mai penibil s-o
întilneasca aici, pentru prima oara, pe fiica ei.
Nu mai putea suporta auaoteala asta a lui Chikako, care-i sfredelea urechile,
începea să-l calce pe nervi.

― Dupa cît se pare, i-o taie el înaltînd capul, acum toata lumea stie că mă
aflu aici. Nu mai pot deci să dau înapoi. si intra în salon pe uaa de lîngă
tokonoma, trezindu-se astfel chiar în locul de onoare.
Nou-venitul tocmai făcea o plecaciune în timp ce Chikako, venind în urma lui,
îl prezenta asistentei ridicînd putin glasul si vorbind pe un ton mai degraba
ceremonios:
― Am placerea să vă prezint pe domnul Mitani, fiul celebrului colectionar si
amator de ceai.
Kikuji făcu o noua plecaciune ai, ridicînd ochii, zari în fata lui toate acele
chipuri feminine pe care la început îi fusese greu să le distinga, în tulburarea
sa, într-atît de orbite îi erau privirile la vederea matasurilor sclipitoare ale
chimonourilor. Dar dupa ce-si regasi calmul, constata că o avea în fata, în
dreptul lui, chiar pe doamna Ota.
11
― Ce noroc, zise ea, ce noroc să te vedem aici!
Si toata asistenta putu să auda vocea ei afectuoasă si neprefacuta.
― E atîta timp de cînd nu te-am mai văzut!
Cu un gest discret o trase usor de mîneca pe fiica sa, aaezata alaturi de ea,
ca pentru a o pofti să-1 salute si ea pe tînarul din fata lor. Fata, roaie si
fîstîcita, făcu o mica plecaciune.
Kikuji era departe de a se aatepta la una ca asta: el nu putu să descopere
nici cea mai mica urma de antipstie sau de retinere la doamna Ota, care era
numai spontaneitate si tandrete. Nepasătoare la tot ceea ce puteau să
gîndeasca ceilalti, ea se bucura din toata inima de aceasta întîlnire, fără nici
un gînd ascuns.
Fiica ei,din contra, statea cu ochii în jos si fu rîndul doamnei Ota să
roaeasca de îndata ce observă aceasta. Totusi continua să-1 fixeze cu
privirea pe Kikuji, parînd a-i spune cît de mult i-ar fi placut să fie alaturi de el
si să-i poata vorbi.
― Practici si dumneata arta ceaiului! sfîrai ea prin a-1 întreba.
― Din pacate nu; sînt cu totul profan.
― O, dar nu se poate să n-o si în sînge!

Parea într-adevăr foarte emotionata; ochii îi erau umezi. Kikuji, care n-o
mai văzuse pe doamna Ota de la funeraliile tatalui său, gasi că ea se
schimbase prea putin în cursul acestor patru ani. înfaiaarea care nu-i trada
vîrsta, acelasi gît suplu si delicat, ceafa lunga contrastînd cu umerii rotunzi si
tari; apoi nasul subtire si gura mica în comparstie cu ochii. Iar nasul asta,
dacă-1 priveati bine, atît de perfect ca linie si atît de mic, că nu te poti opri
să nu zîmbesti. si aceasta buza inferioara usor rasfrînta, care pare îmbufnata
cînd vorbeate...
La fiica doamnei Ota regasea ceafa lunga si umerii rotunjiti si mamei. Gura,
dimpotrivă, îi era vizibil mai mare, cu toate că fata tinea buzele mereu
strînse; si lui Kikuji îi venea parca să rîda văzînd gura atît de mica a mamei
fata de aceea a fiicei sale. în privinta ochilor, si fetei sînt poate mai mari si
mai negri decît si mamei. Si s-ar spune că sînt înecati de tristete...
Tocmai atunci Chikako, dupa ce potrivise carbunii pe foc, se întoarse si
spuse:
― Domnisoara Inamura, vei binevoi să prepari un ceai în onoarea domnului
Mitani. Dacă nu mă înael, dumneata n-ai oficiat încă astazi.
― Da, desigur, raspunse tînara fata ridicîndu-se numaidecît.
Kikuji stia foarte bine că domnisoara cu senbazuru era aaezata lîngă
doamna Ota, cu toata că, din momentul cînd le văzuse pe doamna Ota si pe
fiica ei, nu-ai îndreptase nici o clipa ochii spre ea.
Rasucindu-se lîngă caldarusa în fata careia se oprise, tînara persoana se
adresă lui Chikako si o întreba în care ceasca să pregateasca ceaiul.
― Cred că ceasca de oribe* care se afla acolo ar fi cea potrivita, zise
Chikako. Ea o ceasca pe care tatal domnului Mitani o aprecia mult. De la el o
si am, adauga ea întorcîndu-se catre Kikuji.
1 Tip de ceramica din secolul al XVT-lea, folosita în arta ceaiului pentru
coloritul ei sobru.

Aceasta ceasca, pe care tînara fata o pusese acum dinaintea ei, Kikuji ai-o
amintea, neîndoios, foarte bine. Tatal lui se servea de ea, e adevărat, dar el
o avea, la rîndul său, de la doamna Ota, de la care o cumparase.
Deci, ce va fi gîndind, ce va fi simtind doamna Ota, văzînd că reapare aici
pretiosul obiect ce facuse parte, altadata, din colectia sotului ei. Kikuji îsi
punea aceasta întrebare, foarte surprins de o asemenea lipsă de tact din
partea lui Chikako.
Cît despre doamna Ota, nu era oare si ea la fel de lipsita de sensibilitate si
delicatete.
În vreme ce tînara fata, pura si luminoasă, oficia pentru el ceremonialul
ceaiului, trecutul celor doua femei mature îi aparea ca un cuib de vipere.
De aceea Kikuji îi aprecie si mai mult frumusetea.
În mod sigur, fata cu furoshiki de senbazuru nu banuise nimic despre
intentiile lui Chikako. Ea terminase prepararea ceaiului fără cea mai mica
tulburare si acum venea să-i ofere ea însăsi ceasca lui Kikuji, în fata caruia o
depuse.
Kikuji gusta mai întîi ceaiul, apoi contempla ceasca: un smalt negru cu o pata
alba înauntru, pe fund, unde era pictata, tot în negru, o frunza tînara de
feriga.
― Ti-o aminteati, nu-i asa! îl întreba Chikako din celalalt capat al încaperii.
― Mi se pare că da... raspunse el pe un ton nesigur, punînd ceasca la loc.
― Privind aceasta gingasa mladita de feriga si cu adevărat impresia că eati
la munte, explica Chikako. E o ceasca ce se potriveate de minune primelor
zile de primavara si stiu că tatal dumitale o folosea adeseori. Acum sezonul
este poate cam înaintat, dar asta nu înseamna că domnului Mitani îi va face
mai putina placere să se serveasca de aceasta ceasca, în amintirea tatalui
său.
― O, cînd e vorba de o piesă atît de valoroasă, raspunse Kikuji, ce
importanta mai are că tatal meu a tinut-o în mîinile sale! Dacă ne gîndim că
aceasta ceasca dateaza din epoca Momoyama, cînd marele Rikyu mai traia
încă, si că ea a trecut din generstie în generstie, vreme de aproape patru
secole, prin mîinile savante ale atîtor maeatri si ceaiului, cît de putin
important este locul pe care tatal meu îl ocupa în acest air!
Kikuji ar fi vrut, prin aceste cuvinte, să desprinda de persoana lui
semnificstia pe care o avea acum ceasca, dar gîndul i se întorcea mereu, fără
să vrea, tocmai la asta. De la domnul Ota la sotia lui, apoi de la doamna Ota
la tatal lui, iar de la acesta la Chikako, ceasca fusese transmisă din om în
om; si iata că domnul Ota si tatal lui Kikuji, cei doi barbati, erau morti în
prezent, pe cînd cele doua femei se gaseau aici, la aceasta reuniune de ceai.
Obiectele au, se poate spune, un destin bizar, iar acela al cestii, fie si numai
pentru acest mic fragment din istoria ei, este ieait din comun! Cu atît mai
mult cu cît toate, sau aproape toate persoanele de fata, doamna Ota si fiica
sa, Chikako, domni- aoara Inamura, precum si alte fete, dusesera aceasta
13
veche ceasca la buzele lor, o atinsesera cu mîinile lor, îi mîngîiasera forma
delicata.
Spre cea mai mare uimire a lui Kikuji, doamna Ota declara deodata:
― As vrea să beau si eu ceai în ceasca asta. Data trecuta am baut în alta
ceasca.
Era cazul să te întrebi dacă aceasta femeie se dovedea de o prostie totala
sau de o indiscretie neruainata, iar Kikuji suferea în sinea lui văzînd-o pe fiica
ei lasîndu-ai cu îndurerare ochii în jos.
Tînara fata cu salul brodat cu pasărele albe începu o noua pregatire a
ceaiului, de asta data în onoarea doamnei Ota. întreaga asistenta îi urmarea
cu încordare fiecare gest. Nu, domnisoara Inamura nu stia, desigur, nimic
din sumbra istorie a cestii negre; ea îndeplinea fiecare miacare conform
învătaturii pe care o primise. Stilul ei era mai degraba rece, fără pecete
personala. Corectitudinea si cumpanirea tinutei sale, acea linie inflexibila a
corpului, din partea de sus a bustului pîna la genunchi, totul exprima o
distinctie sigura. Ramurile proaspat înfrunzite îti împleteau umbrele pe
fereastra din spatele ei, iar lumina difuza se aaternea ca o blînda lucire pe
umerii săi, alunecînd pe mînecile chimonoului, ale carui tonuri deveneau si
mai aprinse; însuai parul ei părea că straluceate, în aceasta transparenta,
mult prea luminoasă desigur pentru un salon de ceai, floarea tineretii sale
sclipea cu putere. Fata folosea drept aervet o bucata de matase de un rosu
viu, care nu aoca în mîinile ei de fata tînara, ci, din contra, crea o impresie de
mare prospetime. Cu fiecare gest al ei si fi zis că înfloreate un trandafir rosu.
în jurul ei zburau parca în stol o mie de pasări albe. Doamna Ota, tinînd în
mîna ceasca, observă:
― Verdele ceaiului, în negrul acesta, aminteate primele frunze ale
primaverii, cînd se deschid mugurii.
Ea se feri să spuna că ceasca fusese cîndva unul din obiectele pretioase ale
raposatului ei sot.
Dupa cum cerea obiceiul, acum, că aedinta de ceai se apropia de sfîrsit, se
trecu la ceea ce se numeate aprecierea pieselor, adica la contemplarea
savanta a obiectelor de arta alese pentru reuniune. Dar fetele, care nu se
pricepeau fireste prea mult în aceasta materie, se multumira să asculte
explicstiile date de Chikako.
Mizuzashi*, ca si chashaku** erau piese din colectia tatalui lui Kikuji, lucru
pe care nici Kikuji, nici Chikako nu-1 amintira.
Invitatele se ridicara una cîte una si plecaraa în timp ce Kikuji, ultimul,
ramînea pe loc. Doamna Ota se apropie de el ai-i zise:
― Te rog să mă ierti dacă adineauri te-am suparat, dar, văzîndu-te aici, cum
puteam să nu mă gîndesc la trecut
― Cîta distinctie si capatat între timp!

* Recipient pentru apa, folosit în ceremoniile artei ceaiului.

** Bastonaa de bambus cu care se bate esenta de ceai pîna se face spuma.

Vorbea cu sinceritate si lacrimile îi umezira iarasi ochii.

― Si doamna, mama dumitale... Ah! Aa fi vrut să vin la înmormîntare, dar
pîna la urma n-am îndraznit... Fata lui Kikuji se crispa.
― Ce trist!... Mai întîi tatal dumitale... si apoi mama!
― Acum te duci acasă
― Nu, imediat nu...
― Aa dori atît de mult să ne putem revedea! Aa avea atîtea să-si spun...
Din încaperea vecina Chikako îl chema pe Kikuji si doamna Ota se retrase, nu
fără a lasa să se vada cît de mîhnita si napadita de regrete era. Fiica ei, care
o aatepta în gradina, îl saluta pe Kikuji în acelasi timp cu mama. Ea îi arunca
o privire lunga, parca rugatoare.
În camera de alaturi, Chikako se grabea, cu servitoarea si cîteva eleve, să
repuna totul în ordine.
― Despre ce ti-a vorbit doamna Ota , îl ataca ea de îndata pe Kikuji.
― O, nimic deosebit.
― Fii cu bagare de seama! Nu te lasa prins de expresia înduioaata si de
aerele de nevinovătie ale acestei femei. Da întotdeauna impresia că pune
sentiment în toate; dar, de fapt, nu stii niciodata ce gîndeate. E o persoana
ciudata!
― Cu toate astea, asista regulat la reuniunile dumitale, nu-i asa! i-o întoarse
Kikuji cu o nota de ironie. La drept vorbind, de cînd vine aici
Fara să mai aatepte însă raspunsul, atît de nerabdator era să scape din
aceasta atmosfera înveninata, Kikuji iesi afara, unde îl urma si Chikako.
― Cum o gaseati pe domnisoara Inamura. E draguaa, nu
― Da, fără îndoiala; dar marturisesc că aa fi preferat s-o întîlnesc în alta
parte decît aici. Prezenta dumitale, aceea a doamnei Ota, fantoma tatalui
meu... Prea mult!
― Fiindca te nelinisteati pentru niste lucruri ca astea! Lasă-le încolo!
Doamna Ota n-are absolut nimic de-a face cu domnisoara Inamura.
― Tocmai pentru ea mă simteam jenat.
― Pentru ea! Cum asa! Sînt cu adevărat dezolat, că doamna Ota ti-a creat o
asemenea neplacere si-ti cer încă o data scuze. Dar în ce o priveste pe
domnisoara Inamura, te rog n-o amesteca în toate astea! E altceva.
― Dacă vrei dumneata. Deocamdata, însă, îti cer îngaduinta de a pleca.
Voia să i-o reteze scurt, deoarece dacă ar fi continuat să vorbeasca în timp
ce mergea, Chikako fără îndoiala nu i-ar fi dat drumul asa usor. Cînd se
pomeni singur în fata azaleelor îmbobocite ce se aaterneau la poalele
costiatei, respira adînc. Se mustra amar în sinea lui că acceptase aceasta
invitstie a lui Chikako si totusi emotia ce-o încercase la vederea tinerei fete
cu pasări albe îsi pastra în el întreaga prospeaime. De buna seama ei îi
datora că nu plecase de la reuniune cu inima împovărata, dupa ce le întîlnise
pe cele doua metrese ale tatalui său, dintr-o data... Dar o mînie surda îl
rascolea la gîndul că aceste doua femei erau acolo, pe deplin vii, si ca-i
vorbeau de tatal său, în timp ce propria lui mama era moarta. Si, numaidecît,
în minte îi rasărira dezgustatoarele pete de pe pieptul lui Chikako. Frunziaul
tinar fremata în briza racoroasă a serii; Kikuji îsi scosese palaria si mergea
încet, cu ea în mîna. Pe cînd se apropia de poartea templului, o zari acolo,
15
stînd în picioare, putin ascunsă în umbra, pe doamna Ota. Pe furia, arunca o
privire în jurul lui, gîndindu-se s-o evite. Apucînd pe unul sau pe celalalt
colnic ce flancau poarta, ar fi putut să treaca dincolo; totusi, urma drumul
drept, dar cu traăturile fetei puternic înasprite.
Văduva îl zarise încă de departe. Ea îi ieai înainte, cu o vie roaeata în
obraji.
― Te aateptam, îi spuse ea. Voiam să te mai văd o data. Ma vei socoti poate
îngrozitor de indiscreta, dar mi-era imposibil să te parasesc asa... fără să stiu
macar dacă vom mai avea prilejul să ne revedem vreodata.
― Si fiica dumitale unde e
― Fumiko a plecat înainte. E cu niste prietene.
― Ea stie că mă asteptai
― Da, raspunse doamna Ota, privindu-l drept în ochi.
― Probabil că nu i-a placut acolo, nu-i asa! Mai adineauri mă nelinistisem
destul de tare din pricina ei: s-ar zice ca-i vine greu să mă vada.
Kikuji vorbise într-un fel nu tocmai clar, pe un ton echivoc, în acelasi timp si
serios si glumet. Doamna Ota îi raspunse cît se poate de simplu:
― Da, cred ca-i era penibil să te întîlneasc.
― Tatal meu va fi fost pentru ea cauza multor necazuri, zise Kikuji, voind să
subînteleaga: asa cum si dumneata si fost pentru copilul care eram eu
cîndva.
― O, nu, nu e ceea ce crezi, protesta doamna Ota. Dimpotrivă, tatal
dumitale tinea mult la Fumiko. Tocmai asta voiam să-si pot explica dumitale
într-o zi; despre asta voiam atîta să-ti vorbesc. Fetita la început a ramas
mereu rezer- vata, cu toate că el îi arata foarte multa bunavointa. si apoi,
spre sfîraitul razboiului, cînd bombardamentele se întetisera, ea s-a schimbat
deodata si nu mai avea decît o dorinta: să se devoteze tatalui dumitale. să se
devoteze, e, fireste, o vorba mare - si ea nu era decît o fetita pe atunci – dar
s-ar fi dus pîna la capatul lumii, de pilda, ca să-i gaseasca un pui sau putin
peste, să-i procure orez, pe care 1-ar fi cautat chiar sub bombe, fără să-i
pese de pericol. Tatal dumitale se mira el însuai de aceasta metamorfoza
brusca, iar mie mi se încleata inima văzînd ce e în stare să faca dragostea
filiala din fiica mea. Asta îmi marea remuacarile.
Kikuji afla deci abia acum, care era originea acelor surprinzatoare daruri pe
care se întîmpla ca tatal său să le aduca acasă, a acelor alimente mai mult
decît pretioase pe vremea aceea, din care se înfruptase toata familia.
,,Trebuia deci să-i fim recunoscatori fiicei doamnei Ota, si eu si mama mea’’,
gîndi el.
― N-am înteles niciodata prea bine de ce fiica mea se schimbase asa, dintr-
odata; probabil se gîndise că fiecare eram amenintati să murim de la o zi la
alta. I se va fi facut mila de mine. Fapt este că s-a consacrat în întregime
tatalui dumitale, de bunavoie si cu toate puterile.
Tragismul unui razboi ce se apropia de sfîraitul lui catastrofal putuse foarte
bine să atearga, într-adevăr, în ea, pîna la un anumit punct, amintirea unui
tata pe care-l pierduse deja, spre a se atasa mai mult ca oricînd de prezenta
vie a mamei sale, singura ei avere, si s-o faca să înteleaga în ce masura
dragostea tatalui lui Kikuji era unica ei salvare.
― si observat inelul pe care-1 avea astazi Fumiko! întreba doamna Ota.
― Nu.
― E un cadou de la tatal dumitale. stii, desigur, că el avea obiceiul să se
întoarca la caminul său la primul semnal de alarma, chiar cînd se afla la noi.
Fumiko tinea atunci cu tot dinadinsul să-1 însoteasca, spunînd că nu se
putea ati la ce riscuri se expune pe drum. si odata, plecînd astfel cu el, nu s-a
mai întors. ,,Macar de-ar fi ajuns acasă la el, îmi spuneam eu; acolo ar fi la
adapost.’’ Dar mă mai întrebam dacă nu murisera cumva amîndoi, pe drum...
A doua zi dimineata, m-am pomenit cu ea. Mi-a povestit că 1-a însotit pe
tatal dumitale pîna la poarta: izbutisera să ajunga pîna acolo; la întoarcere
însă, a trebuit să intre în nu mai stiu ce adapost antiaerian, unde a fost
nevoita să stea toata noaptea. Atunci, cînd a revenit la noi dupa aceasta
întîmplare, tatal dumitale i-a dat inelul,, în semn de multumire pentru ieri
seara, Fumichan*’’, i-a spus el. S-o fi ruainat acum, în fata dumitale, cu acest
inel, asta cred.
Ascultînd-o, Kikuji se simti cuprins de dezgust. Era pur si simplu grotesc din
partea doamnei Ota să-si închipuie, asa cum părea a o face, că aceasta
poveste ar putea să atraga simpstia lui Kikuji fata de dînsa. Si totusi, ciudat
lucru, el n-avea pentru ea vreun sentiment de ura, nici macar de
neîncredere. Căci emana din ea un fel de caldura dulce, nici el nu stia ce si
cum, care-1 lasa dezarmat.
Ca fiica se devotase astfel, pîna la sacrificiu, era, neîndoios, din pricina că
nu mai putea suporta s-o vada pe mama ei prada tristetii sale. Cît despre
doamna Ota, spunînd acestea despre fiica sa, vorbea într-un chip nu mai
putin transparent despre marea ei dragoste. Da, aceasta dragoste ai-o
destainuise ea acum. Dar cui! Pe cine lua drept confident. Kikuji îti dadu
seama că, pe cît părea, ea

* chan - diminutiv adaugat numelor de copii.

nu prea făcea deosebirea între tata si fiu. Tandretea pe care ai-o revărsa
foarte natural asupra lui Kikuji era ca un mod de a-ai deschide inima în fata
tatalui acestuia.
Cît despre resentimentul pe care Kikuji îl împaraea altadata cu mama sa
împotriva doamnei Ota, dacă nu era înlaturat cu totul, pierduse în orice caz
mult din virulenta lui. Kikuji merse chiar pîna la a-ai spune că, dacă nu va lua
masuri, va ajunge fără vrerea lui s-o asculte cu sentimentele tatalui său pe
aceasta femeie care-1 iubise atît de mult. Oare nu alunecase deja în iluzia
unei lungi intimitati cu ea
Da, simtea acum în sinea lui de ce tatal său, care o rupsese atît de repede
cu Chikako, ramasese legat de cealalta pîna la moarte. si întelegea totodata
cît de mare putea să fie dispretul lui Chikako pentru aceasta femeie. Nu se
simtea oare si el cuprins pe neaateptate de ispita de a face să sufere aceasta
prada usoara, de a o tortura dupa bunul său plac.
― Te duci deseori la reuniunile lui Kurimoto! întreba el deodata. stiu că nu
17
se dădea în laturi să te chinuiasca, altadata.
― Da... Ea e cea care mi-a scris dupa moartea tatalui dumitale, marturisi
doamna Ota, lasîndu-ai capul în jos.
Ma simteam atît de singura... Si eram fără nici o aparare împotriva a tot ceea
ce atingea memoria lui.
― Dar fiica dumitale te însoteate totdeauna aici! mai întreba Kikuji.
― O, desigur, Fumiko vine cu mine împotriva vointei sale. Continuînd să
mearga, strabatusera pasajul de nivel, apoi trecusera de gara; dar urmau
drumul înainte, îndreptîndu-se catre colina din fata templului Enkakuji.

Doamna Ota putea să aiba cam patruzeci si cinci de ani, deci era cu cel
putin douazeci de ani mai în vîrsta decît Kikuji; totusi, stiu atît de bine să-1
faca să uite aceasta diferenta, încît el credea cu adevărat că strînsese în
brate o femeie mai tînara decît dînsul.
Voluptatea ce-o gusta era aceea a unei placeri pe care numai experienta
partenerei sale era în stare să i-o procure; cu toate acestea, tînarul nu
simtise nici o clipa timiditatile lipsei lui de experienta. Avea impresia că lua
pentru prima data cunoatinta de ceea ce este o femeie, învătînd totodata ce
înseamna să fii un barbat. Kikuji era uimit de aceasta revelstie si de deplina
deateptare a virilitstii lui.
Nu stiu se pîna acum că o femeie poate fi atît de nesfîrait mîngîietoare,
capabila să te conduca, urmîndu-te totusi: acea pasivitate voluptuos de
activă si plin de caldura care te arunca într-o mare de parfumuri dulci. El,
care nu încercase decît un fel de dezgust dupa satisfacerea dorintei, de
fiecare
data cînd profitase de libertatile ce i le oferea viata sa de celibatar, se mira
acum că înoata, contrar aateptarilor, în rasfaturile unei betii pe cît de placuta
pe atît de potolita. stia că orice alta partenera 1-ar fi lasat rece si ar fi
respins-o de lîngă el, pe cînd acum, pentru prima data, trupul lui cauta să
simta caldura dulce a celuilalt trup strîns dragastos lîngă el, prelungind la
nesfîrait îmbrstiaarea. Nu, el nu cunoscuse niciodata la o femeie aceste unde
mîngîietoare ale unei calduri fără sfîrait, pe care simturile lui îmbatate le
sorbeau cu deliciu, în timp ce înlauntrul său celebra triumful cuceritorului, al
învingatorului ce-ai lasa picioarele să fie spalate de sclave. Totodata însă se
simtea ca un copil mic care viseaza si care se refugiaza la caldura, în bratele
mamei sale. Eliberîndu-si umerii si ridicîndu-se putin într-un cot, Kikuji
întreba deodata:
― Kurimoto are niste pete mari din nascare, stii asta! Dar, constient de
cruzimea întrebarii lui, nu merse, în starea sa de voluptate, pîna la a-ai da
seama cît de mult putea s-o loveasca prin asta pe Chikako.
― Sînt aici, uite asa, acoperind tot sînul. si arata cu palma desfacuta.
Se supunea unui impuls ciudat si oarecum tulbure, nestiind prea bine de
unde îi venea aceasta dorinta brusca,aceasta pofta avida de a se trada pe
sine însuai si totodata de a rani pe altcineva. Sau poate nu era decît un
mijloc de a masca, din pudoare juvenila, curiozitatea ce i-o stîrnea acest trup
feminin.
― O, lasă, e dezgustator! zise ea distrata, facînd un gest de a se acoperi cu
chimonoul, ca si cum nu întelegea despre ce era vorba. E prima data cînd
aud asta, adauga nepasătoare; sub chimono asa ceva nu se vede.
― Nu, bineînteles; totusi, cînd...
― Ce
― Sînt momente cînd ies la iveala. Sînt plasate asa, aici si aici.
― Oh, obraznicule... Cauti să vezi dacă nu am si eu
― Cîtuai de putin, la naiba!... Dar dacă si avea si dumneata pete în locul
acesta, mă întreb ce-ai face si ce s-ar întîmpla din pricina lor în momentul de
fata
― Unde le are ea! Aici! (ai ochii i se coborîra asupra pieptului, calmi.) Apoi i
se adresă foarte naturala: De ce-mi pui aceasta întrebare! Cu ce te-ar
deranja ele!
Kikuji fu dezarmat. El voise să-si strecoare în dînsa propria lui otravă, dar
cu un rezultat atît de slab, că otrava se întorcea acum în el ai-1 rascolea din
nou.
― Foarte mult, să stii! Singura data cînd am văzut acele pete nu aveam
decît opt sau noua ani. Dar de atunci m-au obsedat mereu.
― Zau, si de ce
― Dar dumneata n-ai suferit din cauza asta! starui Kikuji. îti aduci aminte
cînd Kurimoto a venit la dumneata, chipurile din partea mamei, ca si din a
mea, cu învinuirile si calomniile ei furioase...
Ea lasă capul în jos în semn de încuviintare, schitînd o usoara miacare de a
se departa; dar bratele lui Kikuji o strînsera atunci si mai tare.
― Ei bine, nimic nu-mi va smulge din cap ideea că toata rautatea ei nu avea
în momentul acela alta cauza decît ciuda, turbarea de a se ati cu sînul
însemnat de petele acelea; făcea din asta o întreaga drama.
― Dar e îngrozitor ceea ce spui!
― Si cauta poate, totodata, să se razbune pe tatal meu.
― Pentru ce să se razbune
― Drama ei... Petele... E aproape sigur că din cauza lor a fost parasita. Iar ea
era cu atît mai neconsolata. Cu atît mai amarîta.
― Oh, destul. să nu mai vorbim despre acele cumplite pete. Mi se face rau...
Si totusi, îsi spunea Kikuji, ea e departe de a-si închipui ce poate să
însemne asa ceva!
― Domnisoara Kurimoto nu-ai mai face, desigur, inima rea din cauza asta.
Probabil că nici nu se mai gîndeate la ce-a fost. Sînt lucruri care se uita...
― Crezi că, chiar dacă au trecut, asemenea lucruri nu lasă urme
Doamna Ota cazu pe gînduri.
― Se întîmpla uneori ca, în amintire, trecutul să ne fie mai drag, zise ea
visătoare.
Si abia atunci Kikuji arunca marturisirea pe care fusese totusi ferm hotarît
să n-o dea în vileag:
― Spune-mi, cunoati fata care statea lîngă dumneata, mai adineauri, la
reuniunea de ceai
― Yukiko! Fireste că da... E fiica domnului Inamura, nu
19
― Kurimoto m-a invitat anume pentru a-mi face cunoatinta cu ea.
― O!
Ochii mari si doamnei Ota se cascara si mai mult, învăluindu-1 cu gravitate
pe Kikuji.
― Prezentarea unei logodnice, deci! si eu care n-am observat nimic!
― As! Nu, nu! protesta Kikuji. Nu e vorba de casătorie, te asigur. Nimic de
genul acesta.
― O, ba da!... si iata că eu plecînd de acolo, am...
Kikuji o văzu napadita de suspine, apoi icnetul îi zgudui umerii si cîteva
lacrimi mari se rostogolira pe perna.
― De neiertat! Sînt de neiertat!... De ce nu mi-ai spus nimica
Văzu cum îsi ascunde fata în perna, plîngînd neîncetat. Dar nu întelegea prea
bine de ce.
― Dacă e ceva rau în ceea ce-am facut, zise el, nu mica formalitate în
chestiune schimba ceva. Ca am facut-o plecînd sau nu de acolo, asta n-are
absolut nici o importanta. Nu e nici o legatura între cele doua situstii.
Kikuji vorbea cu toata convingerea; era exact ceea ce gîndea. Dar în
aceeasi clipa revăzu imaginea domniaoarei Inamura din momentul cînd
prepara ceaiul dupa regulile artei, iar acel furoshiki roz îi reaparu si el în
minte, cu motivul lui de senbazuru. si simti un impuls de ura fata de trupul
femeii care suspina alaturi de el.
― Nenorocita de mine, ce-am facut. Sînt o pacatoasă, o femeie blestemata!
bîiguia ea în mijlocul suspinelor, cu sughituri care-i cutremurau umerii
rotunzi.
Kikuji ar fi recunoscut că trebuie să-1 scandalizeze aceasta aventura,
numai de-ar fi simtit cea mai mica remuacare. Căci, fără a mai vorbi de
aceasta prima întîlnire cu domnisoara Inamura, el se afla, oricum, în bratele
amantei tatalui său.
Si totusi nu: pîna în clipa de fata el nu avusese un singur moment
constiinta că facuse ceva rau; nu simtise nici o secunda vreun regret sau
vreo urma de remuacare. săvîraise, totusi, un pacat
Nici nu-ai mai aducea bine aminte cum ajunsesera aici, el si aceasta
femeie, în modul cel mai firesc din lume, de buna seama, prin forta
împrejurarilor... Dar, dacă ar fi să creada ceea ce spunea acum, ea se caia
amarnic că îl sedu- sese, îl sedusese însă cu adevărat. O, nu. Kikuji era sigur
de asta: pe lîngă că nu avusese o astfel de intentie, ea nu avu, nici o clipa,
constiinta că a facut-o; iar el stia foarte bine că nu avusese nici sentimentul,
nici chiar banuiala că
s-ar fi lasat tîrît de ea. Urmasera pur si simplu, amîndoi, o înclinare
trupeasca, fără să întrevada aspectul moral al problemei, fără să se
gîndeasca la asa ceva: nici el, nici ea nu văzusera nici cea mai mica piedica
în calea lor; si nici unul, nici celalalt nu putusera rezista. Morala, în fond, n-
avea nimic a face în treaba asta.
Ajunsesera, asadar, la poalele colinei din fata aceleia pe care se afla
templul Enkakuji, si acolo au intrat într-un han, ca să manînce ceva. Asta
deoarece conversstia, sau mai bine zis confidentele doamnei Ota vorbind
despre tatal lui Kikuji nu se mai sfîrseau. Nimic nu-1 obliga, bineînteles, pe
Kikuji s-o asculte, si el gasea chiar ridicolt slabiciunea pe care i-o arata.
Doamna Ota, din contra, atît de patrunsă de subiectul ei, atît de napadita de
emotie, vorbea, vorbea fără întrerupere, fără să fie clatinata nici de cea mai
mica îndoiala cu privire la interesul pe care-1 manifesta interlocutorul ei. De
fapt, usor înduioaat, fără vrerea lui, prin propria sa rabdare, Kikuji n-o
ascultase, la început, decît cu un sentiment de vaga simpstie, dar pîna la
urma se lasă cucerit, încetul cu încetul, de caldura si dulceata firii ei
afectuoase si tandre, de delicioasa intimitate pe care ea o crease între ei. si
în curînd simtise ca-i place să se lase cu totul prada acestor sentimente, să
se învăluie, să se îngroape în ele. în asa masura încît, la un moment dat, îi
veni să se gîndeasca la fericirea pe care trebuie să o fi cunoscut tatal său.
Dar, dacă e vorba să gaseasca cu orice pret ceva să-si reproaeze, atunci e
numai emotia aceasta. Da, de îndata ce-a lasat să treaca prilejul ce i se
oferise ca s-o respinga, să se departeze de ea, ce altceva mai avea de facut
decît să se lase tot mai mult în voia pornirilor tandre ale inimii sale
Dacă începuse, mai înainte, să-i vorbeascaa deodata si aproape fără voia
lui despre Chikako si despre domnisoara Inamura, o facuse fără îndoiala sub
presiunea acestui sentiment întunecat, a acestei parti de umbra ce ramasese
în adîncul inimii lui. Voise să arunce din nou afara otrava pe care o înghitise,
dar iata că daduse grea.
Si platea din greu, într-adevăr, cu aceasta inima acum mai sfîsiata ca
oricînd de noi remuacari, si el atît de zguduit, atît de ruainat de sine, atît de
furios, încît nu mai avea decît o pofta oarba să fie feroce. să caute prin
cuvintele lui s-o raneasca si mai mult!
― Hai să încercam să uitam totul, zise ea. să spunem că nu s-a întîmplat
nimic.
Apoi, dupa o clipa, cu un murmur:
― Nimic. Absolut nimic.
― Fireste că nu s-a întîmplat nimic! auiera Kikuji. N-ai facut decît să reînvii
putin amintirea tatalui meu! Nimic altceva, asta-i tot!
― Cum!
Uluita, ea se ridica, smulgîndu-ai fata din perna: o fata ravaaita, cu
pleoapele roaii din pricina plînsului si chiar cu albul ochilor putin încetoaat.
Dar, aruncîndu-ai privirea în ochii aceia mari, Kikuji putu să citeasca în ei si
fermecatoarea stare de încîntare a femeii.
― Nu eu voi sustine contrariul, vai! Eu nu sînt decît o biata femeie...
― Nu îndruga poveati! îi arunca Kikuji, dezvelindu-i sînii cu un gest brusc.
Dacă si avea cumva vreun semn din nascare, undeva, pe aici, ar fi cu
neputinta să uit vreodata... E lucrul cel mai impresionant!
Era surprins el însuai de ceea ce spunea.
― Nu mă privi asa, te rog. Nu mai sînt prea tînara...
Cu buza rasfrînta, Kikuji, rînjind, se apropie si mai mult. Se strînse lîngă ea,
potolit deodata de dulcea sa moleaeala; leganat de suavele ondulari
voluptuoase ce mai pastrau parca din caldura lor de adineauri.
Liniatit, destins, se lasă să alunece în bratele somnului. Iar cînd reveni din
21
nou în acea lume confuza care penduleaza între vis si realitate, auzi pasările
cîntînd. Era prima data, i se părea lui, cînd se trezea astfel, în cîntecul
pasărelelor.
Ceata diminetii făcea să straluceasca frunziaul verde al copacilor, iar el
avea capul atît de limpede, de parca ar fi fost spalat cu roua. Nici urma din
gîndurile tulburi de mai înainte.
Doamna Ota dormea încă, cu spatele întors catre el.
Kikuji se întreba cînd se rasucise oare, apoi, sprijinindu-se în cot, îi contempla
îndelung fata pe care se rasfrîngeau primele raze ale diminetii. Pe buzele lui
înflori un zîmbet usor.
Trecusera cincisprezece zile de la reuniunea de ceai din pavilionul
templului Enkakuji, cînd fiica doamnei Ota se prezenta la Kikuji în vizita.

El o pofti în salon ai, spre a încerca să-si potoleasca bataile inimii, se duse
el însuai alaturi si deschise bufetul punînd pe o farfurie cîteva prajituri.
Venise singura, sau mama ei o aatepta în fata portii neîndraznind să intre ,
se întreba Kikuji, fără să ghiceasca raspunsul.
Cînd se reîntoarse în salon, fata se ridica de pe scaun pentru reverenta. El
observă buza inferioara usor rasfrînta a gurii ei închise, în timp ce fata înclina
capul.
― larta-ma că te-am facut să aatepti, zise în chip de scuza, si trecu în
spatele ei ca să deschida uaa de sticla ce dădea spre gradina. Bujorii albi din
vaza raspîndeau un parfum delicat. Fata îsi miaca umerii rotunzi, aplecîndu-
se usor înainte, în timp ce el se întorcea de la uaa.
― Îmi dai voie...
Si Kikuji se aaeza pe un scaun fără să mai aatepte. Un sentiment potolit, pe
care nu ai-1 putea explica, îl napadi deodata, văzînd cît de mult semana cu
mama ei.
― Mi-am permis să vin la dumneavoastra fără să vă fi prevenit, începu ea,
cu ochii în jos.
― Dar îmi face placere. Nu ti-a fost greu să gaseati drumul pîna aici
― Nu.
Kikuji îti aminti îndata că ea venise adesea pîna la poarta, cînd îl conducea
acasă pe tatal lui, în timpul bombardamentelor, dupa cum îi povestise
doamna Ota în gradina templului Enkakuji.
Era cît pe ce să i-o si spuna, dar se opri în ultima clipa; apoi continua s-o
contemple în voie, fiindca ea tinea mereu ochii în jos.
El se simti patruns din nou de un val de caldura - la amintirea desfatarilor
doamnei Ota. Nu se putu opri să nu se gîndeasca încă o data la farmecul
deplin si dulce al îmbrstiaarii sale. Se lasă astfel prada reveriei, profund
uaurat, uitînd aproape să tina seama că se afla în fata tinerei fete. Era ca si
cum prudenta lui rezervă se topise dintr-o data, cu atît mai mult cu cît nu-i
putea întîlni deloc privirea si nici nu ai-o putea arunca pe a lui în ochii aceia
care stateau aplecati cu încapatînare în jos.
― Mi-am permis să vin...
într-un scurt moment de întrerupere ea îsi ridica în fine capul si îl privi
drept în fata.
― Mi-am permis sa vin... E în legatura cu mama: pentru a vă cere o favoare.
Kikuji îsi opri rasuflarea.
― Aa vrea s-o iertati pe mama.
― S-o iert! Ce vrei să spui!
Dar, în pofida uimirii pe care o arata, el întelese, din prima clipa, că mama îi
marturisise totul fetei.
― Dacă e cineva care trebuie să fie iertat, acela sînt eu,se împotrivi Kikuji.
― Si as fi fericita dacă ati ierta-o de asemeni pentru tot ceea ce se refera la
tatal dumneavoastra, mai spuse ea.
― Dar si în acest caz, mai degraba tatal meu ar trebui să fie iertat. Mama,
dupa cum stii, nu mai e pe lumea asta. Cine ar mai putea deci să-i ierte
acum ceva mamei dumitale
― Tatal dumneavoastra a murit atît de repede! Ma întreb mereu dacă nu din
cauza necazurilor pricinuite de mama. Mama dumneavoastra la fel, poate din
motive si mai întemeiate... I-am si spus asta mamei!
― Îti faci prea multe scrupule. Eati nedreapta cu ea.
― Ah, de ce n-a murit ea prima, înaintea parintilor dumneavoastra!
Tînara fata era gata să-si piarda simtirea, atît de mult îi ranea pudoarea
dialogul acesta penibil.
Kikuji, întelegînd că ea nu vorbea, în fond, decît despre relstiile lui cu
mama sa, îsi dadu seama cît de mult o lovise si o jignise pe fata acest lucru
în sentimentele ei intime, cît de adînc o umilise.
― Vă rog, iertati-o pe mama! repeta ea, parînd a face apel la ultimele forte
spre a rosti aceste cuvinte.
― Nu iertare, ci omagiul gratitudinii si respectului meu profund îi datorez eu
mamei dumitale, preciza el cu tarie.
― Ea este cea vinovata, cu toate slabiciunile sale; si aa vrea să nu vă mai
îngrijiti deloc de ea. Vă rog, nu vă mai gînditi la mama!
Vorbise repede, cu glas întretaiat si tremurator. Kikuji pricepea abia acum
ce voia să spuna ea cerînd acea iertare: las-o în pace pe mama! Nu încerca
s-o mai revezi! Iata care era sensul interventiei sale.
― Nu încercati nici să-i mai telefonati, adauga fata.
În ciuda roaetii aprinse ce-i înflacara obrajii, ea ridica fata ca pentru a-ai
înfrunta pudoarea speriata ai-ai înfipse privirea drept în ochii lui Kikuji. Dar
ochii ei mari erau plini de lacrimi, iar privirea sa, fără cea mai mica urma
de duamanie, avea, din contra, ceva rugator, ca un apel disperat.
― înteleg, zise el, în cele din urma. îti cer scuze.
― Vă rog! îndraznesc să contez pe dumneavoastra... Aceste ultime cuvinte o
facura pe sărmana fata să se înroaeasca si mai mult, iar Kikuji văzu cum i se
împurpura chiar ceafa lunga si albaa. Oare pentru a pune în valoare
frumusetea gîtului lung si gingaa, purta ea acea mica broaa alba înfipta la
reverul taiorului
― La telefon mama mea a acceptat să vina la întîlnirea pe care i-ati propus-
o, începu ea atunci să explice, ceva mai putin crispata. Voia să se duca acolo
cu orice pret, dar am oprit-o eu. M-am agatat de ea cu toate puterile, în clipa
23
cînd voia să iasă pe uaa. Iata de ce-ati asteptat-o în zadar.
Într-adevăr, Kikuji o chemase la telefon pe doamna Ota, dupa trei zile de la
întîlnirea lor. Ea îi raspunsese cu o voce ce nu lasa nici o îndoiala cît de
bucuroasă era; dar pîna la urma nu venise la cafeneaua unde o aateptase el.
De la acea convorbire telefonica nu mai stiu se nimic de ea.
― Mai pe urma, am fost tare mîhnita din pricina mamei.
Dar atunci, pe moment, o gaseam atît de odioasă, că m-am opus cu
înveraunare; eram atît de înfuriata că nu-mi dadeam seama ce fac. ,,Fumiko,
mi-a zis ea, du-te tu la telefon si spune-i că n-am să vin. Te rog, fa asta!’’ si
m-am dus la aparat; dar, cu receptorul în mîna, mi-a fost cu neputinta să
vorbesc. Cu obrajii scadati în lacrimi, mama nu parasea din ochi aparatul:
însă pe dumneavoastra vă vedea ea, domnule Mitani, nu aparatul. Asa este
ea, asta-i mama!

Ramasera un lung moment fără să spuna nimic, în cele din urma, Kikuji fu
acela care rupse tacerea prelunga.
― Dupa reuniunea de ceai, întreba el, de ce si plecat înainte, în timp ce
mama dumitale a ramas să mă aatepte
― Fiindca voiam să atiti că, în fond, nu e rea.
― Ea, femeie rea! Dar crede-ma, e prea buna!
Fata lasă ochii în jos si Kikuji îi observă din nou fata: nasul subtire si perfect
ca forma, gura, cu buza inferioara usor rasfrînta. Gingaaia trasăturilor ei îi
amintea de mama.
― De mult stiam că doamna, mama dumitale, are o fata, relua Kikuji. Mi s-a
întîmplat adesea să doresc să stau de vorba cu dumneata despre tatal meu.
Fata înclina capul în semn de încuviinare.
― Si eu am avut acest gînd.
― ,,Dacă nu s-ar fi petrecut nimic între mama ei si mine, îsi spuse Kikuji, aa
putea acum să vorbesc liber cu ea despre tata!’’ Dar, judecind bine - să fie
oare atît de ciudata tocmai datorita faptului că avusese ceva cu doamna Ota,
el putuse să-i ierte legatura cu tatal său si să înteleaga bine cele doua inimi
ale lor. Ciudatenie a vietii!
Aici ajunsese Kikuji cu reflectiile lui tacute, cînd fata socotind probabil ca-ai
prelungise vizita peste limita îngaduita, se ridica grabita. El ieai s-o conduca.
― Sper ca într-o zi să putem vorbi împreuna despre tata, zise Kikuji. si mai
sper ca-mi vei vorbi si despre mama dumitale. E o persoana atît de demna
de lauda!
Fara îndoiala, ceea ce spunea pornea dintr-un instinct de egoism, dar era
exact ce gîndea.
― Da... însă... n-o să vă casătoriti în curînd
― Eu
― Dumneavoastra. Am aflat de la mama. E vorba de domnisoara Inamura
Yukiko.
― Nici vorba. Nici nu s-a pus problema.
Drumul cobora în panta, îndata ce trecea de poarta gradinii, facînd o curba
dupa un mic povîrnia, de unde, întorcînd capul, nu mai vedeai decît vîrfurile
arborilor din gradina lui Kikuji. în timp ce mergea, Kikuji evoca în gînd
pe fata cu senbazuru, de care îi adusese aminte acum vizitatoarea lui. Cînd
ajunsera la cotitura, ea se opri si îsi lua ramas bun.
Kikuji se întoarse si începu să urce din nou spre poarta lui.

CARTEA A DOUA

Asfintit de soare deasupra padurii

Kikuji se pregatea să plece de la birou, cînd primi un telefon de la Chikako.

― Spune-mi, te duci direct acasă diseara
Era tocmai ceea ce avea de gînd să faca, dar acum schita un gest de
nemulumire, prevăzînd vreo încurcatura.
― Pai, să vezi...
― Da, da, asta-seara întoarce-te cît mai devreme, dacă vrei. Pentru tatal
dumitale, întelegi. Astazi e ziua cînd avea obiceiul să-si invite prietenii la o
reuniune de ceai. Mi-am adus aminte pe neaateptate si a trebuit să
pregatesc ceva în pripa.
Kikuji nu raspunse nimic.
― Am orînduit în micul pavilion de ceai... Alo, mă asculti.. . Da, am curatat în
chashitsu* si apoi mi-a venit chef să gatesc ceva la bucatarie.
― Dar unde eati acum
― La dumneata, se întelege, la dumneata acasă. larta-ma, ar fi trebuit să-ti
spun asta de la început!
De uimire, lui Kikuji îi pieri glasul.
― Amintindu-mi de aceasta aniversare, n-am putut să rămîn asa, cu bratele
încruciaate, fără să fac nimic, întelegi, si mi-am spus că orînduirea în
chashitsu are să mă calmeze, poate, putin. O, stiu , ar fi trebuit să-ti cer voie!
Dar sînt sigura c-ai fi refuzat.
Micul pavilion si camera lui de ceai nu mai fusesera folosite niciodata de la
moartea tatalui lui Kikuji. Cel mult,

*1 încapere speciala folosita pentru practicarea ceremoniilor de ceai (cha -

ceai, shitsu - încapere).

dacă mama lui mai daduse pe acolo, din cînd în cînd, înainte de a muri, ca să
se retraga în liniste si singuratate. Uneori statea mai mult timp înauntru, dar
fără să aprinda focul;cerea doar să i se aduca apa fiarta într-un ibric de
arama.
La drept vorbind, lui Kikuji nu-i placea s-o lase pe mama lui izolîndu-se
acolo si torcînd cine stie ce gînduri sumbre. Neliniatit, el voise de mai multe
ori să se duca la ea, dar, pur si simplu, nu îndraznise.
Mai trebuie spus că înainte de moartea tatalui, aceea care avea grija de
pavilion era Chikako. Rareori se întîmpla ca mama să se hotarasca să-i calce
pragul.
Iar dupa moartea mamei sale, chashitsu fusese definitiv închis. Numai o
25
servitoare batrîna se ducea să-1 deschida, o data sau de doua ori pe an,
pentru aerisire. Aceasta era o femeie credincioasă, care-i slujea încă din
timpul vietii tatalui său.
― De cînd n-a mai facut nimeni curatenie acolo! îl sfichiui vocea lui Chikako
pe un ton ce lui i se părea din ce în ce mai neobrazat. Rogojinile, a trebuit să
le scutur si iar să le scutur; nu mai ieaea mucegaiul din ele! să nu-ti vina să
crezi! în sfîrait, dupa ce am dereticat bine, mi-a venit chef să gatesc ceva si
m-am si apucat de treaba. Pe nepregatite, n-am avut, fireste, la îndemîna tot
ce trebuia; totusi, am facut ce-am putut. Asa că te aatept să vii cît mai
repede.
― Poftim! Zau dacă stiu ce să mai zic!
― Însă, dacă o să fim numai noi doi, dumneata si cu mine, o să fie prea trist.
De ce n-ai invita cîtiva prieteni de la birou
― Inutil să mai vorbim: nimeni de aici nu practica arta ceaiului.
― Asta n-are importanta, din contra! E mai bine să fie niste profani, căci n-
au să ia seama la preparative.
― Nu, îti spun, inutil să mai vorbim! i-o taie scurt Kikuji pe un ton categoric.
― O, asa va să zica! Pacat!... atunci ce-o să facem...
Stai! Cîtiva prieteni de ceai de-ai tatalui dumitale, ce zici... Ba nu; nu-i putem
invita, asa... Am gasit! Dacă i-am spune domniaoarei Inamura să vina ea.
― Îti arde de glume. N-ai să faci asta!
― De ce nu! Dumneata nu stii, nu te amesteci, las' pe mine! De regula,
familia, pricepi, tine la asemenea proiecte. si apoi, va fi pentru dumneata un
prilej s-o revezi pe domnisoara Inamura, careia îi vei putea vorbi cu inima
deschisă. Dacă o chem si dacă ea accepta să vina, va fi ca o marturisire din
partea sa si vei ati că e de acord.
― Nu admit asemenea tertipuri! zise Kikuji dezgustat. Vezi-ti de-ale
dumitale! Dacă insiati, nu mai vin acasă.
― Bine, bine! Dupa cum se vede, nu putem discuta despre asta la telefon,
asa că lasăm chestia pe mai tîrziu. Vino repede acasă.
― În ce mă priveste, nu e vorba de nici o ,,chestie’’! Nu vreau să mai aud
nimic despre asa ceva!
― Foarte bine. N-o să mai auzi nimic. Iau totul asupra mea si voi face dupa
capul meu, gata!
Ce otravă si femeia asta cu indiscretia ei! Fara nici o jena! Si cu metodele
astea de a te lua în stapînire! Kikuji, indignat, nu suporta decît cu dezgust
autoritatea pe care ea o exercita asupra lui. Revăzu încă o data
îngrozitoarele pete ce-i acopereau jumatatea stinga a pieptului. Auzea, de
parca-i ciocanea în cap, hîraîitul zgomotos al maturii cînd făcea curatenie în
pavilionul de ceai; simtea că i se stoarce în creier cîrpa uda de care se
folosise ea ca să spele treptele de afara.
Pe lîngă aceste violente imagini ale dezgustului său, Kikuji îsi mai făcea
sînge rau din pricina necuviintei, în acelati timp ridicolt si odioasă, prin care
Chikako îti îngaduia, cu de la sine putere, să-i intre în casă în absenta lui
ai să mearga chiar pîna la a gati!
Macar de s-ar fi multumit să deretice prin chashitsu, si să aranjeze cîteva
flori în memoria defunctului, asta i s-ar mai fi iertat...
Si iata că deodata, în dezgustatoarea învălmaaeala a tuturor acestor
sentimente respingatoare, imaginea domniaoarei Inamura tîsni în el ca o
scînteie.
Nu cumva Chikako, pe care moartea tatalui său o îndepartase cu totul de el,
nu cumva îi facuse acum planul să se apropie din nou si să-1 prinda iarasi în
plasa ei prin mijlocirea acestei tinere fete.
Telefonul ei, impertinent si caraghios, atît de caracteristic ticnelilor sale, nu
numai ca-1 surprinsese pe Kikuji, dar îl si nelinistea. El vedea în tonul folosit
de Chikako, în modul ei de a-1 lua cu cinism peste picior, de a-i provoca
înadins rîsul amar, de a întrece orice masura, un fel de amenintare. Dar toate
acestea nu se datorau oare, în ultima instanta, propriei lui slabiciuni. Numai
un asemenea gînd îl oprise - Kikuji era perfect constient de asta - să nu
explodeze si să-si arunce toata mînia pe telefonul acela neruainat. Dacă
Chikako făcea uz fără nici un menajament de autoritatea ei asupra lui, nu era
oare din pricina că avea motive temeinice să se simta cea mai tare.
Cu aceste gînduri în cap, Kikuji, plecînd de la birou, se duse în Ginza,
pentru a se înfunda în atmosfera îmbîcsita, sufocanta, a unei bodegi
minuscule. Ca voia sau nu, el nu mai putea acum să nu se întoarca acasă,
asa cum îi dictase Chikako. Avea însă o mare povara pe suflet.
Era oare posibil ca Chikako să fi aflat despre întîlnirea lui cu doamna Ota,
dupa ce plecasera de la reuniunea ei de ceai. si stia cumva cum se sfîrsise
totul în micul han din Kita-Kamakura. Avea putine aanse să prinda de ves-
te... afara doar dacă cele doua femei nu se vor mai fi văzut dupa aceea.
Tonul acela poruncitor de la telefon trebuia să-1 puna oare numai pe seama
mojiciei ei fireati. Asa să fie, într-adevăr.
Sau mai bine să vada în asta graba de a-ai duce uneltirea pîna la capat, de
a folosi acest procedeu spre a-si atinge tinta în legatura cu domnisoara
Inamura.
Neputînd să ramîna prea mult în localul acela strimt si ticsit, Kikuji ieai afara
si se îndrepta spre gara. Se urca în primul tren, pentru a se duce acasă.
Pe fereastra vagonului supraaglomerat, între Yurakuso si Gara centrala din
Tokio, privirea îi fu atrasă de un bulevard marginit, de la un capat la altul, de
mari copaci verzi. Era un bulevard ce se întindea de la rasărit spre apus si pe
care asfintitul de soare îl făcea parca să arda. Aceasta lunga panglica
stralucea în lumina ca o banda de otel lucios, iar uriasii copaci ce-o
margineau, văzuti în contra luminii, pareau de un verde neobisnuit de
întunecat; apoi, jos, la sol, densitatea umbrei ce-i scotea în relief era ca un
izvor de racoare. Ce frumoai copaci, cu frunziaul lor des, etalîndu-si cu
mîndrie ramurile impunatoare! si în spatele lor, ceva mai retrase, ici si colo,
se înaltau fatadele solide ale cladirilor cu arhitectura occidentala.
În mod ciudat, bulevardul ce se oferea privirii era în momentul acela
absolut pustiu, pe toata lungimea lui, parînd o dunga de liniste si nemiacare,
o dunga alba de lumina ce se întindea pîna la zidurile palatului imperial din
fund, unde se termina. Ce contrast între goana trenului supraaglomerat si
pacea suverana a acestei vaste artere, perpendiculara pe calea ferata!
27
Strada părea că se scufunda într-o minunata liniste, la ceasul acesta larg al
asfintitului, pentru a se pierde, ca într-o feerie, în chiar panorama
crepusculului!
O clipa, Kikuji crezu că zareate, înaintînd prin umbra prelungita a copacilor
atît de potoliti si atît de racorosi, silueta gingasa a unei fete tinînd în mîna un
furoshiki cu senbazum. Da, vedea pîna în cele mai mici amanunte pasărelele
albe ce împodobeau salul ei de matase roz!
Inima începu să-i bata cu putere la aceasta viziune si starea sufleteasca i se
schimba. Ce-ar fi ca ea să fi ajuns înaintea lui acasă.
Gîndurile i se întoarsera din nou la Chikako si la tot ceea ce putea să umble
prin capul ei. Căci, mai adineauri, ea îi propusese întîi să aduca acasă, cu el,
cîtiva prieteni, si nu-i spusese s-o invite pe fata decît dupa refuzul său. să fie
o cursă. Avea ea, de la început, intentia s-o cheme pe domnisoara Inamura.
Kikuji nu mai întelegea nimic.
Cînd ajunse acasă, abia trecu pragul că Chikako îi si iesi înainte.
― Esti singur
El raspunse cu un semn din cap.
― Ce bine că n-ai adus pe nimeni. Ea e aici!
Apoi, în timp ce-i lua din mîna palaria si servieta, îl descusu:
― Nu vii direct de la birou, nu-i asa

Kikuji se întreba dacă duhnea sau dacă se vedea dupa înflacararea din
obraji că bause.
― Unde-ai fost si ce-ai facut, spune! Te-am sunat la birou si mi s-a raspuns
că plecasesi de acolo. Socotind timpul cît îti trebuie ca să ajungi pîna aici,
trebuia să fii de mult acasă.
― Ei poftim!
Hotarît lucru, cutezanta lui Chikako întrecea orice masura! Cum! Nu era de-
ajuns că venea în casa lui si făcea tot ce credea ea de cuviinta, fără macar să
se scuze, dar îl mai si tinea din scurt. Trecu în camera lui fără să scoata o
vorba. Chikako veni dupa el. Costumul japonez îl astepta pregatit, pus la
îndemîna de servitoare. Chikako dadu să-1 ajute să se schimbe.
― Nu, te rog, lasă. N-as vrea să abuzez, căci, într-adevăr, m-as simti jenat
să încalc pîna într-atît regulile celei mai simple politeti sau îndatoririle
elementare ale ospitalitstii! Am să mă schimb singur, dincolo.
Si, ca pentru a înlatura orice interventie din partea ei, Kikuji, care îsi
scosese haina, trecu în anticamera. îmbracat în costumul japonez, se
reîntoarse apoi în camera lui unde Chikako, asezata ca să-1 astepte, îl si lua
în primire, lansîndu-i:
― Celibatarii astia, zau că da, se descurca bine!
― Gaseati
― Da. Numai că, asemenea fel de a trai e plin de neajunsuri si sper că n-ai
să-1 prelungesti mai mult decît se cuvine.
― Ce spui! Dupa cele ce am văzut la tata...
Ea îi arunca o privire încruntata. Kikuji observă ca-si pusese un sort de-al
mamei sale, pe care i-1 daduse, desigur, servitoarea, îsi rasfrînsese mînecile
si el se mira văzîndu-i bratele acelea vînjoase si albe, aproape prea albe, cu
umflatura proeminenta a muschilor tari.
Pe un ton de asta data ceva mai conventional, Chikako îi spuse:
― Pentru moment, am introdus-o în salon. Dar n-ar fi mai simpatic s-o
primim în pavilionul de ceai
― Nu stiu dacă acolo e lumina. Nu-mi amintesc să-1 fi văzut vreodata cu
luminile aprinse.
― S-ar putea aranja o cina cu lumînari, ar fi mai dragut.
― O, nu!
― Ah, era să uit, făcu apoi Chikako, schimbînd deodata subiectul, ca si cum
atunci si-ar fi adus aminte: adineauri, la telefon, domnisoara Inamura voia să
stie dacă e invitata si mama ei. I-am raspuns că asta nu ne-ar face decît si
mai multa placere. Dar, din pacate, doamna Inamura era angajata mai
dinainte pentru asta-seara, asa că am hotarît, în încheiere, ca domnisoara
Inamura să vina singura.
― Am hotarît! Vrei să spui că dumneata si hotarît totul, asa cum ti-a
convenit dumitale, si că dumneata si silit-o să vina. Cine a mai pomenit să
inviti lumea asta, în ultima clipa. Ce lipsă de tact! Ce-or fi crezînd despre noi.
― Da, se poate ca formele să nu fi fost respectate tocmai cum trebuie. Dar
din moment ce domnisoara a venit si e aici, înseamna că nu mai e nici o
lipsă de tact din partea noastra.
― Cum adica
― Stai să vezi! De vreme ce ea a venit astazi, înseamna că accepta cu
placere ideea casătoriei. Nu spun, fireste, că treaba se desfasoara dupa toate
regulile clasice. Dar ce-are a face. O data faptul împlinit, n-aveti decît să
faceai haz amîndoi pe seama initiativelor mele ,,trasnite’’! Dar ia aminte,
dacă procedezi într-un fel sau în altul, asta n-are nici o importanta: ce e scris
să se întîmple, se întîmpla totdeauna. Cel putin asa stiu eu, din experienta
mea.
Tonul ei capatase o siguranta aroganta, ca si cum ar fi stiut ce simtea si
gîndea Kikuji în legatura cu fata.
― Nu cumva i-ai si spus totul
― Fireste că da. E la curent cu totul.
Spunînd acestea, ea lua un aer care lasa să se înteleaga limpede: asa că
trebuie să te hotarasti!
Kikuji se ridica si strabatu galeria, îndreptîndu-se spre salon. O clipa, lîngă
pomisrul plin de rodii, se opri si se stradui să-si compuna o înfatisare mai
convenabila. Cum să se prezinte astfel, cu aerul acesta morocanos, în fata
domnisoarei Inamura.
Trecînd distrat în umbra neagra a copacelului, imaginea acestuia îi readuse
în minte petele de pe sînul lui Chikako.
Kikuji dadu abatut din cap. Ultimele raze ale apusului luceau încă pe
lespezile din mica gradina ce-i conduceau pasii pîna la salon, ale carui usi
erau larg deschise.
Domnisoara Inamura, într-un colt din larga încapere pe jumatate întunecata,
forma o pata alba ce părea că raspîndeste lumina. Pe tokonoma se aflau
29
cîtiva irisi aranjati frumos într-o vaza. Era oare un semn al destinului. Căci
acelasi motiv împodobea obi-ul tinerei fete, încingînd-o parca cu un brîu de
flori de iris. La urma urmei, poate că nu era decît o simpla coincidenta,
deoarece irisul, floarea primaverii, constituie unul din motivele cele mai des
folosite pentru a exprima sentimentul acestui anotimp, starea de spirit a
acestor ultime zile de primavara.
Nu erau, de altfel, irisi sălbatici, ci stînjenei care se încadrau în
aranjamentul din tokonoma. Dupa pozitia înalta si dreapta a lujerelor cu
florile si frunzele lor si, de asemeni, dupa prospetimea lor, se putea usor
ghici că Chikako le aranjase acolo doar cu putin timp înainte.

A doua zi era duminica si ploua, în cursul dupa-amiezii, Kikuji se duse

singur în chashitsu ca să repuna la locul lor obiectele pe care le scosese în
seara din ajun. în sinea lui, spera însă să mai soarba o data atmosfera tinerei
fete, ca si cum s-ar fi putut să mai pluteasca încă acolo parfumul
domniaoarei Inamura.
Dupa ce-i ceruse servitoarei să-i aduca o umbrela de ploaie, tocmai se
pregatea să paseasca peste pietrele asezate ca niste insulite pîna la usa
pavilionului de ceai, cînd observă că apa curgea siroi în apropiere de rodii.
Ridicînd ochii, constata că se facuse o gaura mare în jgheab.
― Va trebui să punem pe cineva să repare asta, îi zise servitoarei.
― Aveti dreptate, domnule.
Se întîmplase de mai multe ori ca, atunci cînd ploua noaptea, să fie trezit
din somn de zgomotul facut de aceasta scurgere prin spartura si să nu mai
poata dormi.

― Dar dacă vom începe cu reparstiile, stii cum merg lucrurile: nu vom mai
termina niciodata. Mai bine ar fi să vindem tot, înainte de a se strica prea
tare.
― Toti cei care au locuinte mari spun la fel în ziua de azi, îti exprima parerea
servitoarea. Cu toate astea, domnisoara care a fost aseara aici era încîntata
să vada o casă atît de mare. Are de gînd să vina să stea la noi, nu-i asa.
Fara îndoiala, acesta era un fel de a lasa să se înteleaga că n-ar trebui
vînduta casa...
― Doamna Kurimoto a stat deci de vorba cu dumneata
― Da, domnule. si domnisoara abia venise, că a si plimbat-o prin toata
casa.
― Asta mai lipsea!
Aseara fata nu lasase să se ghiceasca nimic din vorbele ei. Cum venea
asta. El credea că nu intrase decît în salon, pentru a trece de acolo în micul
pavilion din gradina, pe poteca aceasta de pietre, exact asa cum se pregatea
să faca el acum.
Cu cîteva ceasuri înainte, în cursul nopaii, fiindca nu putea să doarma, se
simtise atras spre chashitsu, ca si cum ar fi vrut să mai respire o data acolo
parfumul ei. Dar se oprise si reflectase îndelung; îs spusese, încercînd să
adoarmă, că ea făcea parte dintr-o lume diferita de a lui, cu totul
inaccesibila. O persoana dintr-o alta lume... Pentru totdeauna...
Ca Chikako a plimbat-o prin toata casa, era, fireste, ultimul lucru pe care el
si-1 putuse imagina.
Kikuji o ruga pe servitoare să-i aduca niste carbuni aprinsi în chashitsu si
porni pe cararuia de pietre.
în seara din ajun, fiindca trebuia să se duca în Kita-Kamura, Chikako
plecase împreuna cu domnisoara Inamura, lasînd în grija servitoarei să faca
ordine în pavilionul de ceai. Asa că nu-i ramînea acum lui Kikuji decît să puna
la loc vesela de valoare si celelalte obiecte strînse provizoriu într-un colt al
încaperii celei mici. Din nefericire însă, el nu prea stia unde anume trebuie
asezat fiecare lucru în parte. Bombanind că Kurimoto stia, desigur, mai bine
decît el, se întoarse spre a privi la kakemono, atîrnat în ajun, portretul unui
poet; era o mica lucrare de Sotatsu*, un gingasa desen în tus, cu un colorit
foarte fin, realizat din tonuri estompate. In cursul serii domnisoara Inamura îl
întrebase cum se numeste personajul înfatisat de acest portret, dar el nu
putuse să-i raspunda decît:
― Trebuie să-ti marturisesc că nu stiu. în operele de acest gen, personajele
sînt totdeauna tratate în acelasi fel încît, fără versurile respective, e greu să
ghicesti.
Chikako intervenise:
― Trebuie să fie poetul Muneyuki**, iar poezia zice cam asa: ,,Verdele
pinului se mentine tot anul, dar el e mai stralucitor în preajma primaverii’’.
Sezonul este cam pe trecute în momentul de fata, trebuie să recunoastem.
Dar tatal dumitale, domnul Mitani, aprecia mult aceasta opera, pe care o
expunea adesea, primavara, în chashitsu, ca ornament.
La aceste explicstii, Kikuji adaugase atunci că nu se putea sti cu adevărat,
dupa desen, dacă îl reprezenta pe Muneyuki sau pe Tsurayuki***; si la fel
gîndea si acum, contemplînd acest chip a carui seninatate nu era tulburata
de nici un detaliu personal ce-ar fi putut duce la identificarea lui. In schimb,
micul tablou cu linii extraordinar de pure avea o putere de sugestie
impresionanta. Poetul făcea o impresie de grandoare. Contemplîndu-1 numai
o
clipa, îti simteai toata fiint patrunsă de puritate si nevinovătie.
Tabloul de aici, irisii din camera! Cum să nu se gîndeasca din nou la
domnisoara Inamura.
Îl trezi din reveria sa sosirea servitoarei, care aducea focul si apa calda.
― Iertati-ma că am întîrziat, dar am vrut să încalzesc mai întîi apa. E mai
usor să si apa fiarta de la început.

* Sotatsu Nonomura (-1634), pictor însemnat, parinte al scolii decorative

Korin, prieten si coltborator al pictorului Koetsu Honami (1557-1637).
**&*** Minamoto Muneyuki (1939) - poet, contemporan cu Tsurayuki.

Ea crezuse pesemne ca-i ceruse foc pentru ceai. în realitate, el nu se

gîndise decît la raceala ce domnea în pavilion si n-avea deloc intenta să se
31
foloseasca de ibric.
Ca să n-o dezamageasca totusi, potrivi focul sub pirostrii, însă fără nici un
ceremonial si aseza deasupra ibricul de arama.
Din cea mai frageda copilarie, Kikuji stia despre reuniunile de ceai, al caror
fervent adept era tatal său, dar niciodata nu se simtise îndemnat să le
practice si el. De altfel, nici tatal său nu staruise să-1 învete aceasta arta.
Chiar si acum, în timp ce apa începea să sfîrîie în ibric, Kikuji, cufundat în
gîndurile lui, se multumi să mise putin capacul, fără vreo solemnitate
deosebita, urmîndu-s mai departe firul reveriei.
Încaperea mirosea putin a aer închis; rogojinile prinsesera mucegai. Cît
despre tonalitatea sobra a peretilor, atît de potrivita pentru a pune în
valoare, ieri seara, silueta tinerei lui invitate, astazi i se părea foarte trista.
În cadrul acesta, Yukiko îi lasase aseara impresia unei tinere persoane
obianuite să traiasca dupa moda occidentala, care nu îmbraca decît la
anumite ocazii costumul japonez si nu reia decît în mod cu totul excepaional
jocul formelor traditionale. Ca si cum s-ar fi scuzat, el îi spusese:
― Îmi închipui că aceasta invitstie pe nepusă masă a lui Kurimoto te-a
deranjat. Tot a ei a fost ideea să te primeasca în pavilionul de ceai.
― Mi-a spus că e aniversarea sedinaelor de ceai ale tatalui dumitale.
― Si mie mi-a adus aminte de asta. Uitasem complet.
― Domnisoara Kurimoto e o maestra de ceai care, mă tem, face o ironie
invitînd o debutanta ca mine la o asemenea aniversare. Sînt cu atît mai putin
demna de aceasta cinste, cu cît, în ultimul timp, n-am urmat lectiile cu prea
multa rîvna.
― Abia azi-dimineata Kurimoto si-a adus aminte deodata de aceasta
aniversare si s-a hotarît să vina să faca ordine în pavilion. Miroase a
mucegai, nu-i asa
si, cu o voce sovăitoare, adaugase numaidecît:
― Oricum, e pentru mine un prilej fericit că te-am putut cunoaste. Regret
doar faptul că ne-am cunoscut prin intermediul acestei femei... Regret mult...
mai ales pentru dumneata...
Fata îl privi încurcata:
― De ce!Dacă n-ar fi fost aici domnisoara Kurimoto, nimeni nu ne-ar fi
prezentat unul altuia.
Era pe cît de simplu, pe atît de adevărat. Fara Kurimoto, ei nu s-ar fi întîlnit
niciodata. Aceste cuvinte fura pentru Kikuji ca o lovitura naprasnica de bici.
Oare nu marturisea prin aceasta ca-si dădea acordul pentru proiectul de
casă- torie. El era convins de asta. Aerul ei încurcat, privirea interogativă
fusesera pentru el ca o tîsnire de lumina.
Kikuji se mai întreba, între altele, ce trebuie să gîndeasca ea auzindu-1
spunîndu-i profesoarei de ceai ,,Kurimoto’’ si atît, fără nici o alta formula de
politete. Tînara fata stia oare că domnisoara Kurimoto fusese amanta tatalui
său, chiar dacă aceasta n-a durat decît rastimpul vinei scurte aventuri.
― Eu, voi să explice el, am numai amintiri amare în legatura cu persoana lui
Kurimoto. Glasul i se înfunda.
― Mi-ar fi extrem de neplacut să stiu că ea e unealta destinului meu; nu
vreau să cred că grstie ei te-am cunoscut pe dumneata.
În timp ce ei vorbeau astfel, Chikako intrase si adusese cina pentru trei.
― Ma primiti si pe mine la masă! zise ea, lasîndu-se să cada pe rogojina, ca
spre a se mai odihni putin.
Apoi, întorcîndu-se catre domnisoara Inamura, îi spuse, aplecîndu-si usor
bustul catre ea:
― Sînt dezolata, credeti-ma, că sînteti singurul oaspete. Mi-e teama că vă
plictisiti.
Pe urma, înclinîndu-se în fata lui Kikuji, adauga numaidecît:
― Dar sînt încredintata, domnule Mitani, că tatal dumitale e fericit si că el se
afla acum printre noi.
Tînara fata se multumi să-si lase ochii în jos, afirmînd încă o data cît de putin
calificata se simtea să treaca pragul acestui chashitsu atît de venerat de
raposatul tata al domnului Mitani.
Chikako, fără să ia în seama aceste proteste, se porni să povesteasca ce
rol important jucase pavilionul acesta înainte de moartea domnului Mitani,
depanîndu-si amintirile fără sir si fără noima.
Ea părea să nu aiba nici cea mai mica îndoiala cu privire la contractarea
casătoriei între Kikuji si domnisoara Inamura. O declara si mai limpede, în
fata fetei, spunîndu-i lui Kikuji, din usa, la plecare:
― Data viitoare o să mergem noi în vizita la domnisoara Inamura. Dar o să
avem grija să ne anuntam din vreme! Domnisoara Inamura, aprobînd din
cap, paruse gata să spuna ceva, dar se oprise deodata, parca fără să vrea,
cu o expresie fina de sfiala tulburata.
Kikuji era departe de a se astepta la o asemenea dare în vileag a
sentimentelor sale si fu napadit de un val de caldura în tot corpul: avea
impresia concreta că simte cum caldura din el se strecoara în fata; si, totusi,
sumbra si murdara perdea în spatele careia el se zbuciuma atît, nu putea fi
data cu nici un chip la o parte.
Chiar si acum, singur în linistea camerei de ceai, o vedea încă înaintea lui,
aceasta perdea de bezne si mînjeli. si nu numai din cauza lui Chikako, care i-
o prezentase pe domnisoara Inamura, o, nu! Căci si în el, în el însusi,
sălasluiau aceleasi urîtenii!
Lui Kikuji îi staruia în minte o imagine: îl vedea pe tatal său, cu dintii săi
îngalbeniti, înfigîndu-si gura în petele dezgustatoare ale lui Chikako; si
simtea că el nu se deosebeste, în acea imagine, de tatal său.
Tînara fata nu era deloc mîhnita că Chikako fusese pricina întîlnirii lor; dar
el, Kikuji, nu putea suporta să stie că ea jucase rolul de intermediara între
fata si dînsul. Era în asta ceva care-1 supara pîna la a-1 paraliza; iar dacă
aceasta tulburare explica pîna la un punct nehotarîrea si lasitatile lui, nu era
numai atît... O, nu, mai erau si alte lucruri care-1 apasau amarnic.
Dacă o detesta pe Chikako, stia de asemeni cît de putin sincer era cu el
însusi aaîaîndu-si ura sub pretextul că ea era aceea care îi impunea casătoria
cu domnisoara Inamura. în definitiv, ea se afla în elementul ei jucînd acest
rol si nu constituia decît o anumita înlesnire.
Dar, în acest punct al gîndurilor sale, Kikuji se simti ca palmuit la ideea că
33
domnisoara Inamura ghicise poate ce era în sufletul lui si ramase încremenit
el însusi constatînd deodata cît de mare era lasitatea sa, de care pîna atunci
nu-si daduse seama.
La sfîrsitul mesei, profitînd de o clipa cînd Chikako se retrasese ca să
pregateasca ceaiul, el încercase să reia dialogul întrerupt de aparitia
acesteia:
― Dacă trebuie să vedem în Kurimoto o unealta a destinului, atunci mă
gîndesc că avem, dumneata si eu, o conceptie foarte diferita despre destin.
Asta a fost tot ce putuse să spuna si întelegea prea bine că fraza lui rasuna
ca o scuza slaba, ca o justificare stîngace si inutila.
Iar acum da, acum întelegea nemultumirea pe care o încerca, dupa moartea
tatalui său, să-si stie mama singura
în acest pavilion de ceai. Da, acum îi era clar: tatal său altadata, apoi mama
sa, si în prezent el însusi, venind să se izoleze în acest pavilion, se regaseau
aici, fiecare singur cu gîndurile sale...
Afara, ploaia cadea cu stropi grei pe frunzisul înclinat spre pamînt al
copacilor. si iata că în sfichiuirea aceasta neîntrerupta auzi rapaitul
picaturilor pe o umbrela ce se apropia. De dincolo de usa vocea servitoarei îl
anunta:
― A venit doamna Ota.
― Doamna Ota!
― Da, domnule. si cred că e bolnavă, asa de rau arata. Kikuji, pe care
aceasta veste îl făcu să sara în picioare, ramase tintuit locului, fără să mai
poata spune nimic.
― Unde doriti s-o primiti, domnule
― Chiar aici.
― Foarte bine.
Ca să vina pîna în chashitsu, doamna Ota trebui să strabata gradina prin
ploaie. Nu mai avea umbrela si fata ei era uda cînd intra. Dar nu de ploaie, ci
de lacrimi îi era uda fata. întelegînd aceasta, Kikuji se repezi s-o întîmpine
aproape strigînd:
― Ce s-a întîmplat
Cu ochii în ochii lui Kikuji, cu privirea agatata de el a deznadejde, se părea
că numai asta o tine să nu lesine. Kikuji, banuind aceasta primejdie, nu
îndraznea să-si întoarca privirea de la ea, într-atît era de sigur că femeia s-ar
prabusi dacă ar slabi-o din ochi. Scruta fără să vrea cearcanul adînc ce-i
brazda fata, pielea boaita din jurul ochilor obositi, înfrigurati, încremeniti, si
totusi încarcati de o tandrete imploratoare prin torentul de lacrimi, plini de o
inexprimabila blîndete.
― Îti cer iertare, zise ea. Nu mai puteam să astept. Trebuia să te văd.
Glasul ei, întreaga ei fiinta nu exprimau decît dragoste. Fara extraordinara si
duioasa caldura ce emana din ea, Kikuji n-ar fi suportat să-i vada fata aceea
atît de trudita. îsi simtea el însusi inima zdrobita de cumplita suferinta al
carei spectacol i-1 oferea persoana ei. Dar desi stia prea bine că numai el era
cauza acestei dureri, se adîncea totusi, ca o consolare, în baia de tandrete
infinita cu care îl învăluia ea.
― Intra repede, intra înainte de a te uda de tot, îi spuse el, luînd-o în brate
ca s-o ridice si s-o traga înauntru, nu fără o usoara bruschete din pricina
grabei.
― Lasă!... Da-mi drumul! murmura ea, încercînd să mearga singura. Sînt
usoara, nu-i asa
― Da.
― Am slabit mult în ultimul timp. Nu mai sînt ca înainte. Kikuji începea să-si
reproseze violenta gestului de adineauri.
― Fiica dumitale nu-i îngrijorata
― Fumiko...
Dupa felul cum îi rostise numele, Kikuji crezu, o clipa, că Fumiko o însotise
pîna aici.
― A venit cu dumneata întreba el.
― O, nu. Am venit pe ascuns, marturisi ea cu un suspin adînc. Fiica mea nu
ma mai slabeste din ochi. Pîna si noaptea se trezeste la cel mai mic zgomot
pe care-1 fac. N-o mai recunosc deloc, atît de mult se chinuie din pricina
mea.

Si îmi pune niste întrebari cumplite:

― ,,De ce sînt unica ta fiica. De ce n-ai avut si alti copii. Puteai să fi cu
domnul , Mitani, nu...’’ si lucruri de-astea!
în timp ce vorbea, doamna Ota îsi mai reveni putin. Kikuji ghicea, din
vorbele ei, ce insuportabila tristete o apasa pe fata văzîndu-si mama suferind
din cauza lui.
Cînd auzi că ea mersese pîna acolo încît ar fi dorit ca mama ei să fi avut un
copil cu tatal său, un spin i se înfipse deodata în inima.
Cu privirea mereu pironita în ochii lui Kikuji, doamna Ota relua:
― S-ar putea ca Fumiko să fie acum pe urmele mele.
Am profitat de lipsa ei ca să fug de acasă. Ea probabil se gîndea că n-am să
ies din cauza ploii.
― Din cauza ploii. Ce vrei să spui.
― Da. Ea mă crede prea slabita ca să înfrunt timpul urît. Kikuji înclina capul,
în tacere. Doamna Ota îl întreba:
― Fumiko a fost în vizita aici alaltaieri
― Da. Ca să-mi ceara să te iert, mi-a zis ea... Iar eu nu stiam ce să raspund
la asemenea cerere.
― Ah, înteleg ce-i în sufletul ei! si, cu toate astea, iata-ma din nou aici! De
ce-am facut pasul acela... E îngrozitor, îngrozitor!
― Dar, spune, ce alt sentiment as putea să am pentru dumneata, decît de
gratitudine
― O, multumesc. E mai mult decît as fi dorit... Nu-mi pot ierta că am fost atît
de nenorocita dupa aceea...
― De cea nimeni si nimic nu te tine legata... afara doar dacă nu e vorba de
fantoma tatalui meu.
Fata doamnei Ota ramase nemiscata, ca si cum nici n-ar fi auzit cuvintele lui.
Kikuji avea impresia că vorbeste în gol.
35
― să uitam totul, să nu ne mai gîndim, zise ea. N-ar fi trebuit să mă las atît
de tulburata de telefonul domnisoarei Kurimoto! Mi-e rusine.
― Ti-a telefonat Kurimoto
― Da, azi-dimineata. Ca să-mi spuna că mariajul dumitale cu domnisoara
Inamura e ca si facut. Oh, de ce a trebuit ca tocmai ea să-mi dea vestea
asta. Ai fi putut să-mi spui dumneata...
Un val de lacrimi îi umplu ochii si Kikuji se astepta s-o vada suspinînd din
nou, cînd ea zîmbi deodata. Nu cu un zîmbet fortat, ca atunci cînd vrei să rîzi
printre lacrimi, o nu! Ci cu un adevărat zîmbet de copil, dulce si candid.
― Încă nu m-am hotarît dacă să intru în aceasta poveste, protesta Kikuji. I-ai
permis cumva lui Kurimoto să flecareasca ceva pe seama mea. V-ati întîlnit
între timp
― Nu, n-am văzut-o. Dar, dupa cîte o cunosc, e foarte probabil să stie ceva.
Chiar azi-dimineasa, la telefon, a putut să banuiasca ceva... Sînt atît de
stîngace, vai! Atît de nevolnica!... Am avut ca o sincopa si probabil că am
scos un strigat. Or, la telefon ghiceati foarte usor care sînt simtamintele
celuilalt, nu-i asa. în orice caz, ea mi-a spus: ,,Draga doamna, te rog nu le sta
în cale.’’
Umerii începura să-i tremure, ca si cum ar fi fost zguduita de friguri. Gura îi
era crispata si fata-i descompusă reflecta o neliniste fără margini; părea gata
să cada în nesimtire.
Kikuji se ridica si întinse mîna s-o prinda de umeri si s-o sustina, dar doamna
Ota îl apuca de brat:
― Mi-e frica, oh, mi-e frica, suspina ea, cu obrajii cuprinsi de o mare paloare
ce-i trada vîrsta.
Privirea îi ratacea în toate partile. Apoi deodata, revenindu-si în fire, cerceta
încaperea si întreba:
― asta-i pavilionul
Kikuji, fără să înteleaga ce voia să spuna, rosti un ,,da’’ vag, fără convingere.
― Minunat dwshitsul făcu ea.
Spunea asa pentru faptul că fostul ei sot fusese de nenumarate ori oaspetele
acestei camere de ceai. Sau poate se gîndea la tatal lui Kikuji.
― E prima data cînd vii aici o întreba Kikuji.
― Da.
― La ce te uiti cu aerul asta ciudat
― La nimic... la nimic...
― Asta-i o pictura de Sotatsu: portretul unui poet.
Doamna Ota încuviinta cu un semn din cap si îsi lasă ochii în jos.
― si totusi ai mai fost aici, în casă la noi...
― Nu, niciodata.
― Adevărat! se mira Kikuji.
― A, ba da, iarta-ma. O data... la funeraliile tatalui dumitale.
Glasul îi era atît de slab, încît Kikuji se grabi să propuna:
― N-ai vrea să bei un ceai. Are să te mai întremeze. si am să beau si eu o
ceasca.
― Cu placere, zise ea. îmi dai voie să-1 prepara
 Pe cînd se ridica, se clatina putin, dar făcu eforturi să-si pastreze echilibrul.
Kikuji se duse si deschise cutiile asezate într-un colt, din care scoase cestile.
O clipa, se gîndi că aceste obiecte fusesera folosite în ajun pentru ceaiul
domnisoarei Inamura. Dar înlatura repede acest gînd si se întoarse cu
pretioasele piese în mîna.
În fata focului, vrînd să ridice capacul ibricului, doamna Ota nu-si putu
stapîni tremurul mîinii, si se auzi un usor clantanit de fier. Cînd îsi apleca
trupul înainte, cu ceainicul în mîna, cîteva lacrimi îi cazura cu zgomot pe
marginea vasului.
― Tatal dumitale 1-a cumparat de la mine si pe asta, zise ea.
― Da! Nu stiam.
Kikuji nu resimti nici un fel de jena auzind-o spunînd că acest obiect
provenea din colectia sotului ei, atîta naturalete si simplicitate pusese dînsa
în marturisirea sa. Prepara ceaiul si-1 pofti să vina să-si ia singur ceasca.
― Nu pot s-o aduc, se scuza ea.
Kikuji se aseza alaturi de ea si sorbi din ceai. într-un acces de slabiciune,
doamna Ota cazu pe genunchii lui. El o cuprinse cu mîinile de subtiori, si îi
simti rasuflarea tot mai scurta si mai deasă.
S-ar fi zis că tinea în brate un copil, atît de usoara si de lipsita de puteri era
ea.
― Doamna! O, doamna!
Kikuji scutura tare trupul ce părea fără vlaga. O tinea de gît, cu amîndoua
mîinile, tare, aproape s-o sugrume. Degetele-i simteau osul ascutit al
claviculelor sub piele, cu adîncitura de sub beregata mult mai pronuntata
decît ultima data.
― Nu poti să faci nici o deosebire între mine si tatal meu
― Oh, esti crud... suspina ea cu o voce duioasă, cu ochii închisi.
O voce din alta lume, ce se straduia parca din greu să revina pe lumea
aceasta.
Kikuji, de fapt, nu se adresa atît doamnei Ota, cît îsi exprima zbuciumul
propriei lui constiinte. Docil, fără să se împotriveasca, se lasase tîrît, împins
si el în acea alta lume. Căci nu putea să gaseasca alt nume pentru acest
univers ciudat ce excludea orice distinctie între tatal său si el. Aceasta lume
din care a trebuit să se smulga la început, pentru a suporta apoi tortura
nelinistii lui.
Se întreba dacă era prima sau ultima din lume, aceasta femeie care lui i se
părea că nu mai este reala; o fiinta din care se retrasese individul concret,
pentru a-1 lasa pe el numai în prezenta femeii.
Reprezenta ea oare elementul feminin originar, sau era ultima lui incarnare
pe pamînt. Deoarece în universul ei, în lumea extra-temporala în care se
refugiase, era limpede că nu mai făcea nici o deosebire între fostul ei sot,
între tatal lui Kikuji si între fiul acestuia.
― Marturiseate că nu te gîndesti decît la tatal meu; că ne confunzi cu totul
pe el si pe mine!
― Cer iertare! E îngrozitor! Oh, sînt atît de vinovata!
Un nou val de lacrimi îi tîsni în ochi, scurgîndu-i-se pe obraji.
37
― De ce n-am murit, vai! Cum as vrea să mor în clipa asta, oh, ce fericita as
fi! Kikuji, m-ai strîns adineauri de gît ca să mă ucizi... De ce n-ai facut-o
― Bine, bine! Nu vorbi prostii! E absurd, dar ca să fiu sincer am aproape
pofta s-o fac acum.
― Adevărat! Oh, cît de mult as vrea, dacă ai sti!...
Si cu un gest usor, îsi întinse spre el gîtul lung.
― Slaba si neputincioasă cum sînt, n-ar fi greu...
― si pe fiica dumitale ai parasi-o asa
― Dupa tot ce s-a întîmplat, eu n-am să mai pot duce o viata ca asta. Am să
mor de remuscari; asa că, te întreb, o să ai grija de Fumiko, da
― Ah! numai de-ar semana cu dumneata!
Ochii doamnei Ota se deschisera larg si-1 fixara adînc pe Kikuji, care se simti
rusinat de aceasta fraza ce-i scapase fără să stie cum si nici pentru ce. Ce-o
să creada ea acum. Ea îi lua palma si i-o puse pe piept, apasînd-o acolo tare.
― Simti! Bate foarte neregulat!... N-am s-o mai duc mult. Nu cumva fraza lui
Kikuji îi aruncase inima în aceasta stare de agitatie
― Care e vîrsta ta exacta, Kikuji
El nu raspunse la întrebarea sa.
― Sînt sigura că n-ai treizeci de ani, nu-i asa. Oh, femeie pacatoasă ce sînt!
Dezgustator de vinovata! Cum ai putea să mă ierti vreodata. Nici eu nu sînt
în stare să înteleg... Se ridica pe jumatate, îndoindu-si genunchii sub ea si
sprijinindu-se într-o mîna.
Kikuji se aseza si el.
― Nu, tagadui ea, n-am vrut să-ti mînjesc casătoria, crede-ma, si cu atît mai
putin să-i fac rau lui Yukiko. Totusi, iata cum s-au întors lucrurile...
― Nu stiu deloc dacă am să mă hotarasc să mă însor cu ea, îi spuse pentru
a doua oara Kikuji. Dar fiindca m-ai purificat de trecut.
― A...
― Da; aceasta Kurimoto, care tine cu tot dinadinsul să contracteze
casătoria, a avut si ea în trecut o scurta aventura cu tatal meu si ea este
aceea care strecoara în mine otrava acestui trecut. Dumneata, dimpotrivă,
pe dumneata tata te-a iubit pîna în ultima sa zi... si mă gîndesc că a fost o
mare fericire pentru el.
― Trebuie să te însori cu Yukiko cît mai repede cu putinta.
― Asta mă priveste numai pe mine.
Privind în gol, îl fixa cu un aer absent. Obrajii i se îngalbenira. Cu un gest
matinal îsi duse mîna la frunte:
― Credeam că am să lesin... Mi se învîrte capul.
Si fiindca voia cu orice pret să se întoarca acasă, Kikuji chema un taxi si o
însoti pe drum.
În masina se ghemui într-un colt, cu ochii închisi, ramînînd nemiscata în
chip îngrijorator. S-ar fi zis că orice putere o parasea, că viata însăsi se
scurgea din ea. Mîinile îi erau reci ca gheata cînd Kikuji o conduse pîna în
prag, fără să intre înauntru.
În aceeasi noapte, pe la orele doua, fu chemat la telefon de Fumiko.
― Domnul Mitani. Acum o clipa... mama... urma o scurta tacere, apoi
articula distinct)... mama a murit.
― Cum! Ce! Ce spui! I s-a întîmplat ceva mamei dumitale
― A murit. O criza cardiaca, în ultimul timp folosea multe somnifere.
Lui Kikuji îi pieri glasul.
― As îndrazni să vă rog ceva, domnule Mitani.
― Ce
― Dacă aveti vreun doctor pe care-1 cunoasteti bine, ati vrea să veniti cu el
― Un doctor, zici! A, da, un doctor... înteleg, da... Vin imediat.
Surprins să afle că nu era nici un doctor acolo, Kikuji întelese totul într-o
clipa: doamna Ota se sinucisese, si Fumiko îl chema în ajutor spre a încerca
să disimuleze faptul.
― O să mă ocup eu, fii fără grija.
― Contez pe dumneavoastra.
Fumiko probabil că statuse si se gîndise mult, cumpanind bine înainte de a-
1 suna. Dovada, tonul acela scurt si ferm, fără nimic în plus decît strictul
necesar. Kikuji ramase unde se afla, asezat în fata telefonului, si închise
ochii. Revedea în minte asfintitul de soare pe care-1 văzuse din tren dupa
întîlnirea cu doamna Ota în hanul din KitaKamakura. Soarele vesperal ce
cobora peste boschetele templului Hommonjoni, la Ikegami...
Un soare rosiatic ce părea să mîngîie copacii aceia venerabili înainte de a
se scufunda la orizont, învăpaind văzduhul cu licaririle lui sclipitoare.
Iar pe cerul stralucitor se profila, într-o linie sumbra, creasta dantelata a
batrînilor copaci, printre ramurile carora se mai strecurau încă razele unei
lumini scînteietoare, ce-1 silise să-si închida ochii obositi.
Ca acum, în dosul pleoapelor sale se îngramadise tot aurul cerului de
seara; iar în acest aur i se paru că vede, ca si acum, zburînd miile de
pasărele albe de pe un anumit furoshiki roz.

CARTEA A TREIA

Vasul de shino

Kikuji îsi amînase vizita de condoleante pentru a saptea zi de la funeraliile

doamnei Ota, cînd se oficia prima comemorare funebra. si în ziua urmatoare
se gîndea să plece de la birou înainte de ora obisnuita, ca să nu ajunga cu
întîrziere, dar, nehotarît si emotionat, taragana atît de mult lucrurile, că nu
iesi de la serviciu decît la ora cînd se termina de regula programul.
Fumiko îl întîmpina în antreu, înclinîndu-se si îngenunchind cu palmele
lipite de pamînt. S-ar fi zis că se sprijinea în mîini, ca să-si stapîneasca
tremuru umerilor. în aceasta pozitie, îsi ridica ochii catre oaspetele ei:
― Vă multumesc pentru florile pe care mi le-ati trimis ieri.
― O, te rog!
― Întrucît ati trimis flori, nu credeam c-o să mai veniti...
― De ce! Nu te-ai gîndit că as fi putut să trimit florile înainte
― Nu, nu mi-a trecut prin minte asa ceva.
― Am fost ieri la o florarie din acest cartier, destul de aproape de dumneata.
39
Cu un gest din cap, Fumiko încuviinta.
― Ghicisem de la început de la cine veneau, cu toate că nu erau însotite de
nici un biletel.
O clipa, Kikuji se revăzu în pravălie, în mijlocul florilor respirînd parfumul lor
discret, ca un balsam pentru tristetile lui, aducînd oarecare usurare poverii
pe care i-o producea gîndul la greseala faptuita, o îndulcire a meditatiilor
amare ce se îndreptau toate catre doamna Ota.
Fumiko, de asemeni, prin primirea ce i-o facuse, îi racorea parca sufletul în
aceste momente.
Ea purta o rochie alba de bumbac. Obrajii palizi nu-i erau fardati, îsi daduse
doar cu putin ruj pe buzele ofilite de mîhnire si care pareau uscate.
― Am socotit că era mai bine să nu vin ieri aici, adauga Kikuji.
Cu o miscare, Fumiko îti trase genunchii într-o parte,ca pentru a-i face loc
vizitatorului să intre. Kikuji pasi înauntru, întelegînd că ea rostise cele cîteva
fraze în prag numai ca să-si stapîneasca lacrimile si că, de va mai sta mult
asa, are să izbucneasca în suspine.
― Nu vă puteti închipui cît de mult m-am bucurat primind florile! Dar nimic
nu vă putea împiedica să veniti ieri, zise ea, ridicîndu-se spre a-1 urma pe
Kikuji în casă.
― Nu voiam să fiu un nepoftit în mijlocul familiei, marturisi Kikuji,
straduindu-se să vorbeasca pe un ton cît mai degajat.
― Oh, sînt lucruri de care eu nu mai tin seama, declara Fumiko fără
sovaiala.
Altarul decedatei se afla în salon, cu o fotografie a doamnei Ota în fata urnei.
Kikuji văzu, nu fără surprindere, că nu mai erau alte flori acolo, în afara de
ale lui. Fumiko le luase pe celelalte, pentru a nu le lasa decît pe cele trimise
de el. Sau poate celebrarea celei de-a saptea zile de doliu avusese un
caracter strict intim.
Kikuji îti zise că mai degraba asa a fost.
― E un mizuzashi, nu-i asa! întreba el.
― Da, raspunse Fumiko, întelegînd că se referea la vasul în care aranjase
florile; mi s-a părut că era mai potrivit pentru armonie.
― S-ar zice, un foarte bun shino*, afirma Kikuji.
Vasul, de forma rotunjita si zvelt, relativ mic pentru un mizuzashi, cu
granulatia lui mata si coloritul batînd usor în galben, se potrivea foarte bine
cu florile: trandafiri albi si cîteva garoafe de nuanta roz.

1 Ceramica tipic japonezaa datînd din veacul al XVI-lea si corespunzînd

exigentelor sobre ale artei ceaiului.

― Mamei îi placea să-l foloseasca pentru flori si de aceea nici nu 1-a vîndut.
Kikuji se prosterna în fata altarului decedatei si depuse tamîie. Apoi,
împreunîndu-ai mîinile, se ruga, cu ochii închisi, cerînd moartei să-1 ierte.
Dar aceasta rugaciune, pe care el ar fi vrut-o adînca si fierbinte, fu parca
tempera- ta, înmuiata de o gratitudine plina de emotie la amintirea dragostei
defunctei, a carei duiosie îi usura si îndulcea parerile de rau.
 Fusese oare ea împinsă la moarte de săvîrsirea pacatului, nemaigasind nici
o alta cale de mîntuire. Sau alesese moartea din pricina iubirii sale, pe care
nu si-o mai putea înabusi. Pacatul sau iubirea. Aceasta era întrebarea ce-1
tortura pe Kikuji de o săptamîna, zi si noapte, fără să gaseasca raspuns. Iar
acum, că se afla aci, îngenuncheat, cu ochii închisi, lîngă altarul moartei, nu i
se părea deloc surprinzator că se simte, cum si era, învăluit de placuta si
suava ei caldura înmiresmata, fără ca totusi ceva să evoce în el vreo imagine
a trupului ei. Aceasta prezenta în acelasi timp sensibila si totusi fără corp,
mai mult muzicala decît plastica, el o primea într-un mod foarte natural si o
socotea cu totul conform cu firea adînca a femeii care fusese doamna Ota.
De cînd o stia moarta, Kikuji nu mai putea să doarma si recurgea la alcool si
la somnifere. Dar si cu acestea, somnul îi era pe cît de usor pe atît de scurt,
mereu întrerupt de bruste treziri, desi încarcat de vise frumoase, iar nu de
cosmaruri: vise ce-1 patrundeau de voluptate si-ti prelungeau dulceata mult
timp dupa ce se trezea. Se întreba, nu fără uimire, cum putea o moarta să
perpetueze astfel, prin vis, caldura îmbatatoare a îmbratisarilor sale. Căci el
le simtea neîncetat deliciul, dar îi venea cu atît mai greu să creada că se
întîmpla asa ceva.
Prima data, în noaptea pe care o petrecusera împreuna la hanul acela din
Kita-Kamakura, ca si ultima data, cînd venise la el în pavilionul de ceai, ea
exclamase: ,,Oh, ce vinovata sînt!’’ - dar spunînd aceasta, ea fremata mai
mult la chemarea sau la amintirea desfatarilor trupului decît tremura de
teama sau de deznadejde. Nu se întîmpla oare acum acelasi lucru cu Kikuji,
în fata altarului din casă. Fiindcă, în timp ce se mustra că pricinuise moartea
doamnei Ota, i se părea totusi că aude, vie si apropiata, vocea iubitei care
plîngea de asemeni si ea, întocmai ca altadata, că faptuise greseala, crima,
pacatul lor.
Kikuji redeschise ochii. La spatele lui se afla Fumiko, ale carei suspine le
auzea acum bine. Ea îsi înabusise plînsul pîna atunci, apoi trebui să-si dea
drumul, sărmana, ca să se usureze.
Încă în genunchi si fără a îndrazni să se întoarca, Kikuji încerca să spuna
ceva.
― De cînd dateaza portretul acesta! fu întrebarea lui.
― Cinci sau sase ani, cam atît. Era o fotografie mica, pe care am marit-o.
― N-a fost luata în timpul unei sedinae de ceai
― Ce repede v-ati dat seama!
Fotografia marita nu înfatisa, de fapt, decît fata; bustul era taiat la înaltimea
unde se încheia chimonoul, fără să lase să se vada aproape nimic din umeri.
― Cum ati ghicit că lua parte la o sedinta de ceai
― O simpla impresie, explica Kikuji. Privirea e coborîta si ochii atenti, ca si
cum ar supraveghea actiunea mîinilor. Umerii nu se văd, e adevărat, dar se
percepe totusi o anumita încordare în toata tinuta corpului.
― Din pacate, se vede mai mult din profil si cu toate că mama tinea la
aceasta fotografie a ei, eu am ezitat s-o spun.
― E un portret excelent, care o arata în toata seninatatea ei.
― Da, însă e totusi pacat că are chipul întors astfel. Era mai bine dacă ar fi
41
fost luata din fata, privind spre oaspetii care îi ofera tamîie. Nu credeti
― Mde!... Ah, da, poate si dreptate.
― Vedeti! îti apleaca usor capul si se uita în alta parte.
― Exact, asa-i. Nu bagasem de seama.
Kikuji se gîndea la ceaiul pe care ea îl preparase la el,cu o zi înainte de a
muri. O revedea aievea, cu miscarea mîinii ce tinea ulcica de bambus, în
timp ce lacrimile îi curgeau pe ceainicul clocotind. El se apropiase de dînsa
să-si ia ceasca de ceai iar lacrimile se uscasera cînd termina de baut. Abia
apuca să puna ceasca dinaintea lui, că ea se prabusise pe genunchii săi...
― Pe vremea cînd a fost facuta aceasta fotografie nu slabise asa, începu
Fumiko sovăitoare, apoi marturisi:
― Nu stiu ... dar nu-mi place să expun o fotografie de-a ei... care îmi
seamana mult! Asta mă face să rosesc.
Kikuji întoarse capul spre a întîlni privirea ei, dar ochii care nu se
dezlipisera pîna atunci de spatele lui, se lasara deodata în jos. Era momentul,
gîndi el, să se ridice din fata altarului moartei si să vina să ia loc lîngă
Fumiko. Dar
cum să faca. Cu ce cuvinte să-i ceara iertarea
Zarind vasul de shino, sau mai bine zis mizuzashi ce servea la
aranjamentul floral, îsi puse usor mîinile pe rogojina din fata acestei
ceramici, ca s-o contemple si s-o aprecieze pe îndelete, asa cum cere ritualul
atunci cînd e vorba de piese folosite în arta ceaiului.
O delicata nuanta de rosu se raspîndea foarte fin peste suprafata alba si
mata, atragatoare si placuta prin ea însăsi, dar fără să strice si să tulbure
recele natural si pur al faiantei. Spre aceasta suprafata emotionanta întinse
el o mîna care voia să pipaie.
― Îmi place un bun shino zise el. E dulce... ca un vis!
Era să spuna: dulce cum poate să fie dulce un vis despre o femeie. Dar izbuti
să se opreasca la timp, rostind doar ultimele cuvinte.
― Dacă vasul vă place, îngaduiti-mi să vi-1 ofer în memoria mamei.
― O, nu! se opuse el tresărind.
― Ba da, primiti-1 vă rog. Pe mama are s-o bucure dacă-1 luati. Iar ca shino
cred că nu e o piesă urîta.
― În mod evident, e de foarte mare valoare!
― Este tocmai ceea ce mi s-a mai spus; de aceea am tinut să aranjez în el
florile pe care mi le-ati trimis.
Cu ochii umeziti, zguduit de o emoate brusca si puternică, Kikuji,
multumindu-i, declara că primeste cadoul.
― Mama are să fie fericita.
― Numai că, la mine, întelegi, risca să nu fie decît un simplu vas de flori,
deoarece eu nu sînt în stare să-l folosesc pentru adevărata lui menire de
mizuzashi, singura întrebuintare de care ar fi demn si care ar putea să-1
puna în valoare.
― N-are importanta! Si mama punea flori în el, astfel că va fi foarte bine
asa.
― Da, dar cînd vorbesc de flori, nu înteleg prin asta simpla lor aranjare
pentru arta ceaiului. Nu e pacat ca piese ca aceasta să fie îndepartate de la
destinatia lor originara si reala
― Oh, cred că si eu am să încetez să mai practic arta ceaiului.
Dupa parerea lui Kikuji, ar fi fost o necuviinta să ramîna mai mult lîngă
tokonoma, în fata careia se rasucise ca să vorbeasca cu fata. De aceea se
ridica si, împingîndu-si perna spre usa ce dădea în veranda, se aseza în locul
acela.
Fumiko, asezata în spatele lui de cînd el se prosternase la picioarele altarului
defunctei, n-avea perna sub genunchi. Iar acum părea singura, parasita acolo
în mijlocul încaperii. Mîinile i se odihneau pe genunchi, cu degetele putin
îndoite; si deodata, cu un tremur scurt, pumnii i se înclestara.
― Domnule Mitani, fiti bun, iertati-o pe mama! rosti ea lasîndu-si capul în jos
si înclinînd bustul atît de brusc, încît Kikuji crezu o clipa că era cît pe ce să
cada la pamînt.
― Nu vorbi asa, te rog! se împotrivi el. Dacă e cineva care trebuie să-si
ceara iertare, acela sînt eu, care nu mă consider totusi îndreptatit s-o fac!
Fapta e fără scuza! Rusinea ar trebui să-mi interzica să mă mai prezint în
fata dumitale!
― Toata rusinea se rasfrînge asupra noastra, raspunse Fumiko, rosind. As
vrea să dispar, dacă ar fi cu putinta! O data cu roseata ce-i napadi obrajii
nefardati si gîtul lung si subtire, Kikuji, tulburat, văzu deodata în ce masura
durerea o epuizase, o anemiase: putinul sînge ce-i mai ajungea în fata, abia
dacă reusea să coloreze foarte slab în roz, pe alocuri, paloarea accentuata a
chipului ei.
― Probabil că m-ai urît din toata puterea, zise el.
― Să vă urasc! De ce! Oare mama v-a urît
― Nu. Dar eu sînt vinovat de moartea ei.
― Ea însăsi a voit să moara, în orice caz, asta e parerea mea. De opt zile nu
fac decît să reflectez la asta, aici, singura.
― Ai ramas singura aici
― Oh, am trait multa vreme singure, mama si eu, si m-am obisnuit cu
aceasta existenta solitara.
― Si din vina mea, iata-te si mai însingurata acum!
― Vă asigur că ea însăsi a voit să moara. Dacă pretindeti că sînteti vinovat
de asta, cu atît mai mult as fi eu! si dacă trebuie să aruncam vina pe cineva,
aceea as fi eu! Dar n-am face decît să întinam si să-i vestejim moartea, tinînd
să ne socotim vinovati si să ne mustram întruna. Eu cred că sentimentele de
aceasta natura, atunci cînd sînt cultivate de cei vii, nu fac decît să mareasca
povara mortilor.
― Poate că ai dreptate. Dar dacă n-as fi cunoscut-o pe mama dumitale...
Kikuji se întrerupse, nemaiputînd continua.
― Mortii dorm în pace, gîndesc eu, dacă sînt iertati; iar mama a murit ca să i
se ierte. O veti face, nu-i asa! Îi veti da iertarea
Cu aceste ultime cuvinte, Fumiko se ridica si iesi din salon.
Kikuji, ramas singur, avea impresia că i se ridica o perdea de pe gîndurile ce-
1 framîntau.
43
― să usurezi povara mortilor... da, i se părea că acum întelege ce înseamna
asta... A te chinui, din pricina lor, e ca si cum i-ai jigni. Un rau pe care li-1 faci
fără să vrei! Mortii nu le fac morala celor vii; ei nu le mai cer acestora să le
aplice categoriile lor morale...
Si Kikuji mai contempla o data portretul doamnei Ota, asezat acolo, lîngă
florile aranjate pe tokonoma...
Fumiko se întoarse în salon, aducînd tava cu ceai: doua cesti de portelan,
una rosie si cealalta neagra.
Puse în fata lui ceasca neagra, cu ceai verde, bancha*. Kikuji ridica ceasca
pentru a se uita la marca imprimata pe fundul ei.
― De cine este! întreba el fără vreo alta introducere.
― De Ryonyu, dacă nu mă însel.
― Si cea rosie tot de el
― Asa cred.
― Sînt deci pereche, presupuse Kikuji îndreptîndu-si privirea spre ceasca
rosie din fata lui Fumiko.
Erau doua cesti minunate ca forma si ca marime, foarte indicate pentru a
degusta din ele bancha, dar care lui Kikuji îi rascolira gînduri mai putin
placute.
Cînd tatal său venea la doamna Ota, dupa moartea sotului ei, nu se
foloseau oare amîndoi de ele, cea neagra pentru tatal lui Kikuji, iar cea rosie
pentru doamna Ota. Un serviciu pentru doi îndragostiti... Poate că le luasera
cu ei si în calatorie, întrucît Ryonyu nu era de o valoare care să interzica
asemenea întrebuintare... si dacă lucrurile se întîmplasera asa, Fumiko
trebuie să o stie neaparat: el avea deci motive să se mire că fata alesese
tocmai aceste cesti pentru ei doi. Asta putea să fie o aluzie de prost gust.
Dar cum putea crede că ea facuse asa ceva cu ironie sau din viclenie. Nu,
totul trebuia pus pe seama sentimentalismului ei candid de fata tînara. A ei
emotii careia nici el însusi nu-i ramînea strain, e adevărat.
Obositi cum erau amîndoi din pricina mîhnirii, le era desigur greu să se apere
împotriva unor astfel de accese de sentimentalism; dar tocmai de aceea,
aceasta pereche de cesti capata o greutate de simbol, unindu-i profund în
doliul ce le era comun.
Fumiko cunoatea foarte bine legaturile pe care le avusese tatal lui Kikuji cu
mama ei, si apoi Kikuji însusi tot cu ea, pe deasupra, stia cum murise mama
sa. Iar ei îsi luasera amîndoi sarcina, ca niste complici, să disimuleze sinuci-
derea, lucru ce-i lega si mai mult, în taina.

1 Ceai de calitate inferioara, obisnuit.

În timp ce Fumiko se dusese dincolo să pregateasca ceaiul, probabil că

plînsese; avea cum ochii înrositi.
― Cred că am facut bine c-am venit să te văd astazi,zise Kikuji. Ceea ce
spuneai adineauri demonstreaza poate că între cei morti si cei ce le
supravietuiesc nu poate să fie vorba de a da sau de a primi iertarea, nici
altceva de genul acesta, în ceea ce mă priveste, totusi, vreau să mă consider
si să cred că sînt iertat de mama dumitale.
Fumiko aproba, înclinînd capul:
― Fiindca altfel n-ati putea s-o mai iertati niciodata pe mama, care de buna
seama nu si-a iertat siesi...
― E poate necuviincios, scandalos chiar, să mă aflu aici, în fata dumitale, si
să-ti vorbesc, observă Kikuji.
― De ce! întreba ea ridicînd ochii spre el. O condamnati pe mama pentru
felul cum a murit. si eu, cînd a murit, fusesem cuprinsă de mînie în
deznadejdea mea si mă gîndeam la început că moartea nu rezolvă nimic. Tot
ce a facut mama nu poate fi înteles sau interpretat decît gresit, iar moartea
vine să pecetluiasca oarecum aceasta neîntelegere, să o faca definitivă. A
muri înseamna a refuza orice întelegere, si pentru totdeauna, din partea
celorlalti. Nimeni nu mai poate să înteleaga faptele unui mort, nimeni nu mai
e în masura să le scuze.
Kikuji ramase tacut, dîndu-si seama că Fumiko se aruncase si ea în asaltul
acestui misterios zid al mortii.
Se simtea surprins s-o auda spunînd că moartea ar fi un refuz de a fi
înteles de altii.
Chiar si acum, el îsi spunea că era o mare deosebire între femeia care stia că
fusese mama lui Fumiko, si aceea pe care Fumiko se straduia să o înteleaga.
Pentru el, a da sau a primi iertarea era unul si acelasi lucru în visul său, în
reveria de îndragostit unde regasea prezenta calduroasă a acelui trup de
femeie si în care nu înceta să vibreze la talazurile voluptuoase si tandre a
caror sursă era. O betie mîngîietoare, al carei farmec îl gusta pîna si în
armonia desăvîrsita a acestei perechi de cesti, cea neagra si cea rosie!
Nu, Fumiko nu stia nimic despre feminitatea mamei sale. Nu avusese cum s-
o cunoasca.
Si cît de ciudat este că un trup nascut din trupul acela a putut ramîne în
asemenea masura strain, nestiutor, cu toate că în copila s-a transmis, atît de
fin, atît de subtil, forma însăsi a trupului matern!
Încă din pragul usii, la intrare, nu se simtise el oare patruns de un
sentiment blînd, gingas si tandru, ce-i venea de la Fumiko. Nu stia el oare că
aceasta emotie si-o datora înainte de toate asemanarii dintre cele doua
chipuri, expresiei pe care o recunoscu pe fata lui Fumiko si care-i amintise
dintr-o data de trasăturile mamei ei.
Doamna Ota pacatuise regasind în Kikuji imaginea tatalui lui. Dar, la rîndul
său, Kikuji regasi în fiica imaginea mamei ei!... să se afle deci închisi cu totii
în acest cerc infernal. Carui blestem le erau cu totii victime. Kikuji se simtea
acum împins foarte firesc spre ea, si nimic în el nu se ridica împotriva
acestei atractii.
Privirea nu i se mai dezlipea de la gura mica, pe care tristetea doliului o
uscase, o crapase, cu acel fermecator aer suparat al buzei umflate, atîrnata -
acea plapînda rasfrîngere atît de înduiosatoare- si îti spunea că, hotarît lucru,
îi va fi cu neputinta să se certe vreodata de-adevăratelea cu ea. Ce-ar putea
să faca el ca s-o atîte împotriva lui.
― Poate fiindca era atît de sensibila, atît de gingasa, mama dumitale n-a
45
putut să mai suporte viata, îi marturisi el. De-ai sti cu cîta cruzime am
ravăsit-o eu, chinuind-o cu propriile mele spaime morale, aruncînd asupra ei
propriile mele nelinisti! Timid, sovăitor, nu sînt decît un las care...
― Nu, mama singura a fost vinovata, si dumneavoastra nu trebuie să vă
acuzati, rosti cu tarie Fumiko. Slabiciunea ei, starile ei depresive... căci nu
pot crede că întîi cu tatal dumneavoastra... apoi cu dumneavoastra... nu, asa
ceva nu era în firea ei, în caracterul ei adînc.
Fumiko, spunînd acestea pe un ton sovăielnic, rosi din nou la propriile
cuvinte. Flacara ce-i învăpaie obrajii părea si mai vie acum, dupa roseata
palida de adineauri.
Îsi lasă capul în jos si-si întoarse ochii, ca spre a ocoli privirea lui Kikuji. Dar
continua, straduindu-se să se stapîneasca:
― De aceea, poate, chiar de a doua zi dupa moartea ei am început să mă
gîndesc la mama, văzînd-o mai pura si mai frumoasă. Sau mai degraba nu,
nu eu idealizam astfel imaginea ei: era ca si cum aceasta imagine a mamei
de- venea de la sine mai frumoasă si mai pura în mine.
― Asa se întîmpla totdeauna cînd moare cineva care ti-e drag, observă
Kikuji.
― Dar eu cred că ea a murit mînata de ce era mai bun în ea, si nemaiputînd
să suporte raul pe care-1 facuse.
― ,,Raul’’ acela nu mi se pare atît de condamnabil. Nu, nu cred!
― Zbuciumul acela al ei, suferinta... Erau o sfîsiere pentru ea...
Fumiko se opri, cu lacrimi în ochi. Kikuji era ispitit să creada că fata încerca
să-i spuna cît de mult îl iubise mama ei.
― Mortii apartin în întregime sentimentelor adînci din inima noastra,
raspunse el. si acolo putem să-i iubim nespus, nu-i asa
― Dar au murit prea devreme! continua el suspinînd,lasînd să se înteleaga
prin aceste cuvinte că vorbea de parintii lor, ai amîndurora.
― Iar noi sîntem, si unul si altul, copiii lor unici, adauga Kikuji, constatînd
deodata, în timp ce spunea aceasta, cum totul ar fi si mai rau încă, si mai
îngrozitor, si mai tenebros, dacă doamna Ota n-ar fi avut aceasta fiica, îi
spuse, aproape fără să vrea:
― Mama dumitale mi-a povestit cu cît devotament 1-ai îngrijit pe tatal meu
cînd erai mica.
Dar fiindca rostise aceasta fraza, nu-i mai ramînea acum decît să spere că
se exprimase cu destula naturalete. Poate că asa va reusi s-o determine să
vorbeasca despre tatal său, să-si aminteasca de vremea cînd acesta
frecventa casa si venea aici s-o întîlneasca pe doamna Ota, prietena lui.
Fumiko raspunse însă scurt, fără întîrziere, declarînd cu precipitare:
― Vă rog să mă iertati, dar o faceam din cauza mamei, de care îmi era atît
de mila... încă de pe atunci ea părea să sufere foarte mult, încît mă temeam
să n-o pierd.
Încercase să-si înabuse suspinele si se aruncase cu pieptul înainte,
sprijinindu-se cu amîndoua palmele pe rogojina. Kikuji îi văzu umerii
încovoindu-se în clipa cînd o podidira lacrimile.
Abia arunci observă el că fata era cu picioarele goale, fiind luata prin
surprindere de vizita lui neasteptata. Iar încercarile pe care le făcea să-si
ascunda picioarele sub ea, îi dadeau o înfatiaare si mai abatuta. Parul îi
cadea pîna pe rogojina, în fata ei, atingînd aproape ceasca rosie, de care nu
se mai atinsese.
Apoi se scula în picioare si iesi din salon, cu fata îngropata în palme.
Kikuji astepta cîtva timp, pe urma, văzînd că nu mai vine, se ridica si trecu în
antreu, unde, cu glasul putin mai tare, întreba:
― îmi dai voie să mă retrag acum
Fumiko reaparu aproape imediat în fata lui, întinzîndu-i un pachet înfasurat
într-un fukusa.
― Dacă vreti să-1 luati. si vă rog să mă iertati că vă încarc astfel.
― Dar ce-i aici
― Vasul de shino.
Cum putuse să-1 pregateasca atît de repedea se mira Kikuji. Căci a trebuit
să scoata florile, să verse apa din el, să-1 curete, să-1 stearga, să-1 puna în
cutia lui, să faca apoi pachetul, să înfasoare totul în furoshiki... un adevărat
tur de forta.
― Tii neaparat să-1 iau chiar azi. Florile erau încă în el...
― Vă rog, fiindca vă place!
întrebîndu-se dacă datorita durerii doliului pregatise atît de repede acest
cadou la despartire, Kikuji îl lua ceremonios din mîinile ei, spunînd:
― Îl primesc cu o profunda recunostinta!
― Ar fi fost datoria mea să vă aduc acasă acest vas, zise ea, dar din pacate
nu e cu putinta.
― De ce
Fumiko lasă întrebarea fără raspuns.
În prag, dupa ce Kikuji îsi lua ramas-bun si se îndrepta spre poarta ca să
plece, ea îi striga, vorbind repede:
― Vă multumesc pentru vizita. Si... vă rog, nu vă mai gînditi la mama.
însurati-vă cît mai curînd!
― Cum! Ce-ai spus!
Kikuji întoarse capul, dar în zadar. Ea statea pe loc, nemiscata, cu fata
plecata spre pamînt.

Întors acasă, Kikuji aranja un buchet din acelesti flori în vasul de shino:
trandafiri albi si garoafe roz.
Pentru prima data de la moartea doamnei Ota, el avea sentimentul că o
iubeste cu adevărat. Era convins, pe deasupra, că aceasta iubire îsi gasea
oarecum confirmarea în adîncul fiintei lui prin existenta lui Fumiko, prin
prezenta acestei fiice a defunctei.
Duminica îi telefona.
― Tot singura, acasă
― Da; însă încep să mă simt cu adevărat însingurata.
― N-ar trebui să ramîi asa.
― O stiu prea bine.
― Chiar la telefon si impresia că auzi tacerea din casa aceea pustie.
47
O auzi rîzînd usor.
― Ar trebui să faci ceva. De ce nu inviti prietenele să vina pe la dumneata
― Ar trebui s-o fac, dar mi-e teama să nu se descopere ceva în legatura cu
mama.
Nestiind ce să raspunda, Kikuji întreba:
― Dacă nu mai e nimeni decît dumneata în casă, n-ai putea iesi de-acolo
― Bineînteles că da. N-as avea decît să încuii usile cu cheia.
― Atunci de ce n-ai trece pe la mine, într-una din zilele astea
― Multumesc. Am să mă gîndesc.
― si cu sănatatea cum stai
― Merge, multumesc. Atît doar că am slabit putin.
― Macar dormi binea
― Aproape deloc.
― Ah, asta nu-mi place!
― Am de gînd să lichidez cu casa si să închiriez o camera la o prietena.
― Să lichidezi!
― Da.
― Vrei să vinzi casa
― Nu gasiti că ar fi cea mai buna solutie
― Nu stiu , si eu vreau s-o vînd pe-a mea. Fumiko ramase tacuta.
― Alo!... Esti acolo... Zau că nu se poate discuta nimic la telefon! Uite,
fiindca azi e duminica, de ce n-ai veni pîna aici. Nu ies din casă.
― Daa...
― În vasul dumitale de shino am pus flori dupa moda occidentala. Dar dacă
vrei să vii, va servi ca mizuzashi.
― O sedinta de ceai, vreti să spuneti
― Nu neaparat; dar ar fi pacat ca un shino să nu-si gaseasca, macar o data,
adevărata sa întrebuintare, de ulcior de apa. Piesele de ceai sfîrsesc prin a-si
pierde orice semnificatie si întreaga valoare dacă frumuseaea lor nu e
apreciata si pusă în evidenta în contact cu alte piese, a caror frumusete
compune o armonie.
― Nu pot, pricepeti..., azi mă simt si mai putin prezentabila decît data
trecuta. Nu îndraznesc să vin asa...
― Ce-are a face. Nu va fi nimeni în afara de mine ca să te vada.
― Totusi... nu, scuzati-ma.
― Îmi pare rau! Chiar nu vrei deloc să vii
― La revedere...
― Pe curînd, atunci. si îngrijeste-te bine. Mi se pare că a venit cineva în
vizita. La revedere.
Vizitatoarea era Chikako.
Kikuji se încrunta, temîndu-se că ea auzise convorbirea lui la telefon.
― Ce caldura înabusitoare! Buna ziua. în sfîrsit, s-a facut vreme frumoasă,
era si timpul, si am profitat ca să mă reped putin încoace.

Pe cînd vorbea, Chikako observase deja vasul de shino.

― În sezonul asta, ceaiul îmi da un pic de ragaz. Voiam doar să-ti cer
îngaduinta să intru o clipa în diashitsu.
Îi întinse lui Kikuji un carton de prajituri cu un evantai legat deasupra.
― Pavilionul de ceai trebuie să miroasă iar a mucegai, asa cred.
― Aproape sigur.
― Ulciorul asta de shino nu-i de la doamna Ota! îmi permiti
Vorbise cu un aer degajat, apropiindu-se de tokonoma, pentru a
îngenunchia în fata florilor. Cînd îsi puse mîinile pe rogojina, înclinînd capul,
Kikuji observă cum umerii ei tari, cu osatura robusta, se încordara usor. Lasa
impresia unui animal rau care îsi vărsa veninul.
― E o achizitie pe care ai facut-o acum
― Nu, e un cadou.
― Un cadou! Bravo! E un dar foarte neobisnuit! în amintirea defunctei,
cumva
Chikako se ridica din nou în picioare si se întoarse catre Kikuji.
― Nu crezi că piese de valoarea asta devin mai pretioase dacă le capeti pe
calea normala a achizitiei. Iar domnisoara Ota si 1-a oferit în dar, pur si
simplu! si n-ai avut nici un scrupul cînd 1-ai primit. în locul dumitale, as fi
socotit asta putin cam exagerat, ca să nu spun îngrijorator...
― Am destul timp să mă gîndesc.
― Da, va trebui să reflectezi bine, asa zic si eu. Sînt multe obiecte aici care
provin din colectia domnului Ota; dar tatal dumitale le-a cumparat pe toate,
chiar atunci cînd întretinea legatura sa cu doamna Ota.
― Nu-mi place să aud vorbindu-se despre aceste lucruri pe tonul asta!
― Foate bine, foarte bine, făcu ea, fără să mai insiste.
Si Chikako se retrase. Kikuji o auzi vorbind cu servitoarea într-o alta
încapere, de unde reaparu în curînd, cu un sort la brîu.
― Moartea doamnei Ota a fost o sinucidere, nu-i asa! arunca ea deodata,
spre surprinderea lui Kikuji.
― Nu, cîtusi de putin.
― Nu! în ce mă priveste, nu m-am îndoit nici o clipa. Era totdeauna în ea
ceva nelinistitor, greu de patruns. si spunînd asta, îl fixa pe Kikuji cu o privire
taioasă, pîndindu-i gîndurile.
― Chiar si tatal dumitale o gasea de neînteles; o si spunea adeseori. Dar, în
lucrurile astea, femeile au felul lor de a vedea: ea era înzestrata cu un nu
stiu ce cam prea inocent, un aer copilaresc care nu se mai potrivea cu vîrsta
ei, o gingasie cleioasă...
― Opreste-te, te rog! E groaznic să auzi vorbindu-se de rau despre morti!
― De buna seama, dar asta n-o împiedica pe aceasta moarta să se puna în
calea proiectului dumitale de casătorie. Femeia asta i-a adus destule
necazuri si tatalui dumitale!
Necazurile, mai degraba Chikako si le va fi adus ei însasi! gîndi Kikuji în
sinea lui. Cum aventura ei cu tatal său nu fusese decît un joc efemer, la
drept vorbind doamna Ota n-o deposedase de nimic. Chikako n-avea, într-
adevăr, nici un motiv temeinic să-i poarte pica. Dar ce gelozie feroce îi
nutrea ea acestei femei care stiuse să-1 pastreze pe tatal său pîna în ziua
mortii lui!
49
― Esti prea tînar, domnule Mitani, ca să întelegi o femeie de felul ei.
Moartea sa te-a salvat, asta ti-o spun eu. Kikuji se întoarse cu spatele, fără să
raspunda.
― Fii sigur că n-as fi îngaduit pentru nimic în lume ca ea să mearga pîna
acolo încît să puna bete în roate casătoriei dumitale, continua Chikako. De
altfel, a ajuns să-si dea seama singura cît de rea era! Pesemne fiindca
rautatea dra- ceasca îi luase mintile si-a pus capat zilelor! Asa cum era ea, a
fost convinsă ca-1 va reîntîlni pe tatal dumitale pe lumea cealalta, sînt sigura
de asta...
Kikuji simti un fior rece în sira spinarii.
Chikako, ajungînd în gradina, se întoarse pentru a adauga:
― Acum mă duc în pavilionul de ceai. Linistea de acolo are să-mi faca bine.
Kikuji, nemiscat, ramase să contemple florile îndelung. Albul trandafirilor si
rozul pal al garoafelor pareau că se contopesc si formeaza o singura culoare
cu nuanta calda a vasului de shino.
În mintea lui aparu silueta fetei care plîngea, ghemuita în mijlocul odaii
pustii.

CARTEA A PATRA

Rujul de buze al mamei

Kikuji nu iesise din casă de cîteva zile; în dimineata asta însă, întorcîndu-se
din cabinetul de toaleta, o văzu pe batrîna lui servitoare asezînd o ramura de
zorele într-o caldaruta agatata pe perete si-i spuse că astazi are de gînd să
paraseasca patul.
Intra totusi din nou în asternut si, cu ceafa sprijinita în perna, începu să
contemple floarea ce atîrna în tokonoma.
― E singura care a înflorit azi-dimineasa, îi spuse servitoarea, din odaia
alaturata. N-o să vă duceti la birou nici azi! se interesă ea.
― Nu. Am să mă scol din pat, dar mai stau o zi acasă, să mă restabilesc
complet.
Gripa de care suferise, însotita de mari dureri de cap, îl obligase să
întrerupa serviciul si să ramîna mai multe zile acasă.
― Unde zici că ai gasit zorelele astea! o întreba pe batrîna slujnica.
― În fundul gradinii, într-un rasad de myoga*. Era singurul lujer în toata
brazda, cu cîrcei prinsi pe myoga.
Se vedea bine că erau zorele sălbatice, cu floarea lor mica, de un vinetiu
palid, cu frunza fragila si cîrceii subtiri si gingasi. Zorelele acelea si frunzele
lor pline de sevă ce atîrnau din vechea caldarusa, al carei lustru rosu
capatase o patina de vechime, trezeau un placut sentiment de prospetime.
încă de pe vremea cînd îl slujea pe tatal lui Kikuji, batrîna servitoare stia să
se arate îndemînateca în asemenea

1 Specie de zorele.
initiative. Caldarusa pe care o alesese spre a pune în ea zorelele era o piesă
veche, purtînd o semnatura pe jumatate stearsă de trecerea vremii. Pe cutia
ei se descifra numele de Sotan; iar dacă indicatia era exacta înseamna că
avea o vîrsta de peste trei secole.
Kikuji, deloc mai priceput decît batrîna lui slujnica în arta aranjarii florilor la
sedintele de ceai, avea totusi impresia că zorelele acelea s-ar armoniza
perfect cu ceasca din care tocmai bause ceaiul cînd se sculase.
O floricica, atît de efemera încît nu supravietuieste nici macar o dimineata
întreaga, asezata într-o caldarusa ce trecuse cu pietate prin atîtea mîini timp
de mai mult de trei secole... acesta era contrastul ce retinea gîndurile lui
Kikuji, în vreme ce privirea-i continua să admire, într-o lunga contemplatie
meditativă, aranjamentul din tokonoma.
E ceva acolo mai tehnic si de o mai adînca frumuseae, obtinut din
accentuarea acestui contrast, îsi spunea el, decît, bunaoara, buchetul de flori
asezat dupa moda occidentala în vasul de shino, vechi si el de mai bine de
trei secole. Dar aceasta fragila floare sălbatica, aproape prea firavă ca să fie
aranjata, oare cît o să tina.
În timp ce lua micul dejun, Kikuji îi spuse servitoarei:
― Mi-era teama să nu văd floarea ofilindu-se sub ochii mei; dar nu: rezista
încă!
― Da, mai rezista.
O clipa se gîndi din nou la intenaia de a cauta să puna niste bujori în vasul
de shino pe care i-1 daduse Fumiko în amintirea mamei ei, desi sezonul
acestora trecuse, îsi zise că ar mai fi gasit el undeva cîtiva bujori, chiar la
data asta. Adresîndu-se servitoarei, îi spuse:
― Uitasem cu totul că aceasta caldarusa se mai afla în casă la noi. îmi pare
foarte bine că te-ai gîndit s-o scoti la iveala.
― Ma bucur că vă place.
― Ai facut-o fiindca 1-ai văzut pe tatal meu aranjînd zorelele în ea, nu-i asa
― Nu, domnule, dar m-am gîndit că s-ar potrivi, deoarece au amîndoua
agatatoare.
― Agatatoare! Asa ai spus! se veseli Kikuji, mirat de raspunsul ei.

Voi dupa aceea să se apuce să citeasca ziarul, dar durerile de cap

revenindu-i brusc, se întinse pe rogojinile din salon, nu fără a întreba dacă în
camera lui s-a facut curat si dacă poate să se întoarca în pat.
― Numai o clipa, si am să termin repede cu dereticatul, raspunse
servitoarea, venind în graba si stergîndu-se pe mîini dupa spalatul veselei.
Cîteva momente mai tîrziu, cînd Kikuji se întoarse în camera lui, observă că
zorelele fusesera luate de pe tokonoma, ca si caldarusa cu lustru rosu.
Oare spre a-1 scuti să vada o floare ofilita avusese servitoarea grija să le ia
de acolo. Kikuji, care se amuzase de raspunsul ei cu ,,agatatorile’’, trebuia să
recunoasca totusi că femeia pastrase datina aranjamentelor rafinate
introdusă de tatal lui în casă.
Dar lasat asa, singur, în tokonoma, vasul de shino părea abandonat. Dacă
Fumiko 1-ar vedea astfel, îsi zise el, ar crede fără îndoiala că acest cadou al
51
ei este neglijat!
Chiar în ziua cînd primise în dar acest ulcior de apa, îsi aminti Kikuji, el se
grabise să puna în el trandafiri albi si garoafe roz... exact asa cum facuse
Fumiko împodobind altarul doamnei Ota... cu trandafirii si garoafele pe care i
le trimisese el însuai în a saptea zi de doliu. Plecînd de la vizita de
condoleante pe care i-o facuse lui Fumiko, el intrase în aceeasi florarie si
cumparase aceleasi flori ca si în ajun. Dar din ziua aceea nu mai pusese mîna
pe ulciorul de shino din pricina unei emotii ciudate, ce-i făcea inima să bata
cu putere.
Pe strada, de exemplu, privirea îi era atrasă, fără să vrea, de silueta femeilor
ce puteau să aiba vîrsta doamnei Ota, cînd le vedea din spate. De îndata ce-
si dădea seama de asta, se mustra amarnic, de parca ar fi săvîrsit cine stie
ce pacat. De altfel, dacă le privea mai de aproape, constata de fiecare data
că asemanarea acestor siluete cu aceea a doamnei Ota era inexistenta, afara
doar de o anumita rotunjime a soldurilor... si din nou un freamat al dorintei
punea stapînire pe el si-1 atîta spre o betie voluptuoasă, care-1 arunca însă,
numaidecît, printr-o brusca trezire, în groaza pacatului comis sau a crimei pe
care avea impresia că era pe punctul de a o comite.
,,Cine se joaca în felul asta cumplit cu mine’’ se întreba el. ,,Ce monstru mă
face să mă simt vinovata’’. Dar în zadar încerca, scuturîndu-se astfel, să
domoleasca demonul din el sau să alunge imaginile ce-1 chinuiau. La
exclamatiile lui, la întrebarile lui, nu primea alt raspuns decît dorul de fiinta
iubita si dorinta de a-si revedea amanta defuncta.
Căci aceste imagini deveneau tot mai puternice, tot mai staruitoare. si
Kikuji se temea pentru propria lui salvare, dacă nu izbutea să scape de
aceste viziuni ce-i aduceau în fata, atît de vie, atît de tulburatoare, prezenta -
ireala totusi! - a trupului femeii moarte.
Oare cainta să fie aceea care provoca si rascolea în el aceste ispite
morbidea
în cele din urma se ridica din asternut si se duse să ia mizuzachi din
tokonoma si să-1 puna din nou, cu bagare de seama, în cutia lui. Dupa care
se culca iarasi, privind pe fereastra în gradina.
Contempla astfel gradina cînd începu să tune. Furtuna se stîrnise undeva
mai departe, dar se întetea si se apropia repede, bubuitura dupa bubuitura,
trasnet dupa trasnet.
Kikuji văzu în curînd fulgerele luminînd copacii din gradina si proiectîndu-le
silueta sumbra pe un fond stralucitor. Cînd se porni însă ploaia, furtuna paru
să se îndeparteze treptat-treptat.
Începu să ploua atît de tare, încît pietrele de pe carare erau împroscate cu
stropi mari de noroi.
Întorcînd ochii de la acest spectacol, Kikuji se scula din nou din pat si se
duse la telefon. O suna pe Fumiko acasă. Cineva îi raspunse că se mutase de
acolo.
― Cum! exclama el cu uimire.
Apoi, întelegînd că ea vînduse probabil casa, se scuza si întreba dacă s-ar
putea să capete noua ei adresă.
― Vreti să asteptati un pic, mă duc să văd, îi raspunse de la celalalt capat al
firului un glas ce părea să fie al unei servitoare.
Persoana de dincolo reveni la aparat ai-i dicta adresa rar, cuvînt cu cuvînt,
ca si cum descifra ea însăsi pe o bucata de hîrtie. ,,La domnul Tozaki’’, nota
Kikuji, dimpreuna cu numarul de telefon.
Fara să mai astepte, ceru acel numar.
Vocea lui Fumiko se auzi peste putin, limpede si aproape vesela:
― Scuzati-ma că v-am facut să asteptati. Fumiko la telefon.
― Aici Mitani. Buna ziua. Te-am cautat la vechiul dumitale numar.
― Oh, îmi pare rau, zise ea, coborînd simtitor tonul vocii, exact asa cum
făcea si mama sa.
― De cînd te-ai mutat. Nu mi-ai spus nimic...
― Da, tocmai voiam... Locuiesc de cîtva timp la o prietena. Am vîndut casa.
― A, da
― Am stat mult si m-am întrebat dacă trebuie să vă spun sau nu. La început
nu voiam să fac nimic si mă gîndeam că nu e cazul. Dar, în ultimul timp, m-
au apucat remuscarile si mi-am simtit constiinta încarcata că nu v-am
anuntat.
― Bineînteles, trebuia să-mi spui!
― Într-adevăr. Asa credeti si dumneavoastra
Simtindu-se deodata reîntremat, parca reîmprospatat si cu inima înviorata,
Kikuji se mira că o simpla convorbire la telefon a putut să aiba un asemenea
efect, îi spuse:
― De cîte ori privesc ulciorul de shino pe care mi 1-ai facut cadou, mi se
face dor să te revăd.
― Da! stiai că mai am un shino. O ceasca mica, îngusta si alungita. Ma
gîndisem să v-o dau împreuna cu mizuzashi: dar cum mama se folosea
adesea de ea, rujul ei de buze se pare că a lasat o urma care nu se mai ia.
― Rujul de buze! Cum asa!
― Mama însăsi mi-a aratat, mai demult, aceasta urma.
― Dar cum se poate ca un ruj de buze să se imprime asa de tare pe un vas
de pamînt arsă
― La drept vorbind, nu e chiar asta. Shino are el însusi o patina de un roz ce
bate spre galben; iar cînd mama voia să stearga rujul ei de buze, avea
impresia că acesta nu se mai duce. Examinînd eu însămi ceasca dupa
moartea ei, mi s-a părut că văd pe margine o usoara urma de ruj. Fumiko nu-
ai dădea oare seama ce efect aveau asupra lui Kikuji vorbele ei
Tulburat, incapabil să mai continue discutia despre acest subiect, se
stradui să schimbe vorba.
― Aici toarna cu galeata. Ploua tot asa de tare si la dumneata
― La mine e potop. Tunetele si fulgerele m-au speriat de-a binelea
adineauri. să mă fi văzut cum tremuram!
― Puhoiul asta o să racoreasca vremea, înseamna c-o să fie bine. în zilele
din urma am stat în casă si n-am să ies nici astazi. Nu vrei să te repezi pîna
la mine
― Vă multumesc, dar aveam de gînd să vin să vă văd dupa ce-mi voi gasi de
53
lucru. Pentru că sînt în cautare de lucru...
Kikuji voia să spuna ceva, dar ea nu-i dadu ragaz si încheie repede:
― Voi fi foarte fericita să vin. E foarte dragut din partea dumneavoastra că
mi-ati telefonat, mi-a facut mare placere. să vă spun drept, mă gîndeam că
n-ar trebui să ne mai vedem. Dar, în definitiv, de ce...
Kikuji aatepta mai întîi să înceteze ploaia, apoi o ruga pe servitoare să
strînga asternutul.
Acest telefon, care se terminase prin fixarea unei întîlniri cu tînara fata, îl
lasase nedumerit. Dar ceea ce-1 nedumerea si mai mult era efectul
enigmatic pe care-1 produsese, ca si cum sunetul glasului fetei ar fi avut
puterea
să stearga în adîncul sufletului său gustul amar al pacatului care-l lega de
mama, să izgoneasca simtamîntul de groaza ce i-1 stîrnea moartea ei.
Oare vocea tinerei fete să aiba atîta putere spre a-1 face să creada că mama
ei mai traia înca
Prada gîndurilor lui si cu mintea vraiste, Kikuji trecu în cabinetul de toaleta
pentru a se pregati, în timp ce se radea, se distra de unul singur muindu-si
pamatuful în apa de ploaie, frecîndu-1, cu bratul întins în afara, de frunzele
ude ale copacului de lîngă fereastra.
Ceva mai tîrziu, dupa ora mesei, auzi pe poteca pasii cuiva care se apropia.
Crezînd că vine tînara fata, se repezi la usa s-o întîmpine. Era Kurimoto
Chikako.
― Ah, dumneata
― Ce furtuna! Am venit să văd ce mai faci. E atîta vreme de cînd nu mai stiu
nimic de dumneata!
― N-o duc prea bine. Sînt putin bolnav.
― Se si vede. si o mina cam proasta, zise Chikako privindu-1 în fata si
încretindu-si fruntea.
― M-am dat singur de gol, ca un prost! gîndi Kikuji. Fumiko, îmbracata
europeneste, n-ar fi avut lipaitul acesta de geta* care m-a facut să dau fuga!
― Ai fost la dentist! S-ar zice că te-a întinerit...
― Da, cu ploile asta de vara am mai putina treaba si-am profitat ca să-mi
schimb dintii. Cei noi sînt încă prea albi, e adevărat; dar asta n-are nici o
importanta, fiindca dupa cîtva timp n-o să se mai observe.
Chikako înainta spre camera lui Kikuji si prima ei ocheada fu catre
tokonoma.
― Totul gol; e mai odihnitor asa, nu gasesti! îi arunca Kikuji.
― Ploaia nu permite să faci mari aranjamente, e drept. Dar ai fi putut macar
o floare sau doua...
Apoi, întrerupîndu-se si întorcîndu-se brusc, întreba:
― Unde ai pus vasul de shino de la domnisoara Ota!
Kikuji nu raspunse.
― Ar fi mai bine să i-1 dai înapoi, dacă vrei să mă asculti pe mine.
― Asta mă priveste personal.
― Poate că nu într-atît pe cît crezi.
― Oricum, pe dumneata nu te priveste!
― Poate că nu, făcu ea rîzînd cu dintii aceia albi, falsi.Dar, dacă am venit azi
aici, e înainte de orice ca să te previn. întinzînd bratele îsi desfacu palmele
cu un gest larg, de vrajitor care alunga duhurile rele, rostind cu o voce
patetica:

* Sandale specific japoneze, cu talpa de lemn si o curelusa-trece printre

degetul mare si al doilea.

― Iesiti de-aici, demoni afurisiti! Vă dau afara!

― Ma sperii, o ironiza Kikuji.
― Mi-am propus să te însor, dupa cum stii, si ca mediatoare, îmi permiti să-ti
spun...
― Dacă vrei să vorbesti de domnisoara Inamura, i-o taie Kikuji, îti
multumesc, însă nu te mai obosi degeaba.
― Ei, ei, nu face pe copilul bosumflat refuzînd o partida care si se potriveste
de minune, numai pentru că mediatoarea nu-ti place! Rolul meu este doar să
servesc de pod între doua tarmuri ai, o data ajuns dincolo, poti să faci ce
vrei... Tatal dumitale, să stii, nu era atît de susceptibil: el s-a priceput
totdeauna să se foloseasca foarte bine de mine. Kikuji schita o strîmbatura.
Ca de obicei cînd vorbea cu pasiune, Chikako îsi împinse înainte umerii
înalti.
― Eu nu sînt dintre femeile acelea care se impun, ca doamna Ota, trebuie să
stii asta, continua ea. Nu e genul meu. si am să ti-o spun o data pentru
totdeauna: ceea ce am avut eu cu tatal dumitale n-a lasat urmari, lucru pe
care nu pot decît să-1 regret; dar n-am vrut să fac din asta atîta caz, ca
altele. Am zis: ,,Gata!’’ si totul s-a sfîrsit. (Chikako lasă ochii în jos.) Ceea ce
nu înseamna că i-am purtat pica tatalui dumitale, iar el n-a sovăit să faca
apel la mine ori de cîte ori puteam să-i fiu de ajutor cu ceva. si mă consulta,
într-adevăr, fără nici cel mai mic gînd ascuns. Unui barbat îi e mai usor să-si
faca o complice dintr-o femeie cu care a avut o legatura, în ce mă priveste,
datorita tatalui dumitale mi-am dezvoltat puterea de a întelege si am capatat
oarecare întelepciune a vietii, un mod just de a vedea lucrurile.
― În concluzie
― Ar fi bine să primesti sfaturile experientei însusite de mine si ale
conceptiei mele juste despre lucruri. E cel mai sănatos mod de a vedea.
Impresionat de acest ton de cordialitate obiectivă, Kikuji nu era departe de
a crede că exista ceva adevărat în ceea ce spunea ea.
Chikako scoase un evantai înfipt în pliurile de la obi.
― Ca să întelegi bine psihologia omeneasca, adauga ea, nu trebuie să fii nici
exagerat de masculin, nici exagerat de feminin.
― Aha! Asadar inteligenta e rezervata fiintelor asexuate
― Nu rîde si recunoaste că, dacă deosebirea nu este prea mare, e cu atît
mai usor să întelegi atît psihologia unuia cît si a celuilalt sex. Doamna Ota,
bunaoara, crezi dumneata că a murit asa, lasîndu-si fiica singura pe lume. E
pur si simplu de neconceput! si dacă ascult ce-mi spune inima mea, ea
urmarea ceva: dacă mor, îti zicea dînsa, îi las lui Kikuji grija de a se ocupa de
55
fiica mea; ea nu va fi singura pe lume...
― Cum! Ce spui! tresări Kikuji, adînc tulburat.
― Dupa ce am judecat bine, asta e ipoteza la care m-am oprit. Moartea ei, s-
o recunoaatem, trebuia să se puna în calea casătoriei dumitale si desigur că
a facut-o cu un scop. Ea n-a murit asa, simplu, stingîndu-se la capatul vietii,
ca toata lumea. Nu. Ea a pus în asta o intentie.
― E o idee fixa a dumitale! riposta Kikuji. Numai la asta te gîndesti!
Ceea ce nu-1 împiedica să-si simta inima zdrobita de aceasta idee fixa a lui
Chikako. Fu cuprins de o neliniste apasătoare. Iar afara un fulger îl făcu să
tresara.
Chikako nu-i dădea pace:
― I-ai vorbit de domnisoara Inamura! E adevărat, spune?
Vădita temeinicie a acestei întrebari îl descumpani. Prins din scurt, se
prefacu pur si simplu a nu sti nimic si replica:
― Dumneata însăsi, dacă nu mă însel, i-ai telefonat doamnei Ota si ai
anuntat-o că m-as fi logodit cu domnisoara Inamura!
― I-am spus, într-adevăr, rugînd-o să nu puna piedici acestei casătorii.
Cîteva ceasuri dupa aceea, noaptea, doamna Ota a murit.
între ei se lasă tacerea. Dar dupa o clipa, Chikako reveni la subiect:
― Cum se face că ai aflat ca-i telefonasem. A venit pesemne la dumneata să
se tînguiasca...
De surpriza, Kikuji nu putu să raspunda nimic.
― Sigur, sigur, asa trebuie să se fi întîmplat, e adevărat. Ea a scos un tipat,
atunci cînd îi vorbeam eu la telefon...
― Ceea ce, s-ar putea spune, e ca si cum ai fi ucis-o, declara Kikuji.
― Fie, dacă tii neaparat! Asta va usura si mai mult constiinta dumitale. Eu si
asa am obiceiul să joc numai rolurile rele! Tatal dumitale nu s-a dat în laturi
niciodata să vina si să mă caute cînd avea nevoie de cineva care să îndepli-
neasca, cu sînge rece, asemenea sarcini. Si, fără să merg pîna acolo încît să
spun c-as vrea să cresc si mai mult în ochii lui, dacă am venit astazi aici, este
tocmai spre a-mi lua aceasta raspundere.
― E în stare să-si verse acum toata fierea din ea, gîndi Kikuji în sinea lui; îsi
arunca tot veninul pe care i 1-au picurat în inima gelozia si ura vreme de
atîtia ani!
― Nu sînt obligata să stiu tot ceea ce se vorbeate, relua ea cu o înfatisare
vicleana; n-am decît să mă prefac că habar n-am de ce s-a petrecut în culise.
si esti liber să crezi, facînd o mutra dezgustata, că femeia batrîna care sînt
se amesteca în ce n-o priveste... tot voi reusi, pîna la urma, să te smulg din
ghearele acestui demon, ca să poti avea o casătorie fericita.
― Ah, mai slabeste-ma cu aceasta casătorie fericita! Ai înteles
― Bine, bine, am auzit, rosti ea împaciuitoare. De fapt, n-am nici un motiv s-
o amestec pe doamna Ota în afacerea asta... în fond, poate că nu era o
femeie chiar atît de rea, adauga ea cu o voce mai blinda. Punîndu-si capat
vietii, poate că n-a voit altceva decît să doreasca, fără să o spuna, ca fiica ei
să-ti apartina.
― Iarasi prostia asta! se revolta Kikuji.
― Si totusi, asa este, crede-ma! N-ai să pretinzi acum că doamna Ota n-a
nutrit niciodata ideea de a ti-o da pe fiica ei! Ar însemna să fii un visător de
nelecuit! să presupunem chiar că n-ar fi voit-o în mod constient, era totusi
cea mai fierbinte dorinta a inimii ei. în ce-o priveste, niciodata n-a încetat o
singura clipa să se gîndeasca la tatal dumitale, ziua si noaptea, în somn si
treaza. O posedata,o nebuna, dar candida si binevoitoare, dacă vrei. Si, prin
forta lucrurilor, propria sa fiica îsi avea locul ei în aceste fantezii, făcea parte
din delirul asta... pîna la a-si jertfi viata. Dar cînd privesti lucrurile obiectiv,
din afara, ea apare ca o fiinta lovita de blestem, ca o femeie ce poarta
pecetea unei groaznice fatalitati. E o jucarie, un instrument al diavolului care
si-a întins plasa sub pasii dumitale. Kikuji întîlni privirea sticloasă a ochilor
mici si lui Chikako, cu sprîncenele ridicate, fixîndu-1 cu insistenta. si îsi
întoarse fata de la ea.
Era, fără îndoiala, o anumita lasitate din partea lui s-o lase să triumfe atît
de facil, iar Kikuji nu se codea să-si reproseze aceasta slabiciune de caracter;
dar adevăratul motiv pornea de la uimirea pe care i-o producea continutul
neasteptat al frazelor ei.
Lui nu-i trecuse niciodata prin gînd că doamna Ota ar fi dorit să-1 însoare
cu fiica ei, si nici chiar acum n-o putea crede. Din otrava pe care gelozia a
aruncat-o în sufletul lui Chikako, iata ce a rezultat: nascociri rautacioase,
bazaconii veninoase, la fel de dezgustatoare ca si petele acelea de pe pieptul
ei! Atît si nimic altceva.
Si totusi, aceste fraze neroade îl lovisera ca un trasnet si-1 umplusera-de
groaza.
Putea el afirma că n-a dorit niciodata, mai mult sau mai putin tainic, ca
lucrurile să se petreaca asa cum i le înfatisa acum aceasta femeie.
A iubi pe fiica femeii pe care ai iubit-o, asta nu este, în sine, ceva atît de
iesit din comun. Dar dacă Kikuji, plutind încă în betia si desfatarile sărutarilor
mamei, se lasa fără voia lui să alunece spre propria fiica a iubitei sale, cum
ar putea el să stie dacă nu era tîrît pe aceasta panta de forta vreunei puteri
diabolice.
I se părea că însăsi fiinta lui se schimbase deodata, firea lui cea mai
profunda se metamorfozase parca din ziua cînd o cunoscuse pe doamna Ota.
Da, si era undeva în adîncul său ceva ce se afla ca sub puterea unei vraji...
La toate acestea se gîndea Kikuji, cînd servitoarea veni să-l anunte:
― Domnisoara Ota e aici si vă lasă vorba că are să treaca în alta zi, dacă
aveti o vizita.
― Nu, nu, să intre! Numai să nu fi plecat!
Si Kikuji se ridica repede, ducîndu-se s-o primeasca.
― Buna ziua! zise Fumiko alungindu-si putin gîtul alb si subtire ca să ridice
ochii si să-1 înfasoare cu privirea pe Kikuji.
In mica scobitura dintre radacina girului si cosul pieptului, el zari o umbra
chihlimbarie si se întreba dacă era un efect de lumina, sau ea slabise într-
adevăr atît de mult.
― Kurimoto e aici, o preveni în soapta Kikuji.
Se simtise foarte încurcat că trebuia să-i anunte o veste ca asta, dar în
57
prezenta fetei totul deveni usor si cuvintele îi alunecara ca de la sine pe
buze.
Fumiko făcu un semn discret din cap:
― Am recunoscut umbrela profesoarei de ceai.
― Ah, da! Aceea
O umbrela cu minerul cenuaiu, lung, se afla în antreu, sprijinita de usa.
― Vrei să mă astepai o clipa în chashitsu. Cred că n-o să mai stea mult.
Era singura solutie pe care o gasi în momentul acela Kikuji, învinuindu-se în
sinea lui că nu se descotorosise mai repede de Chikako, mai ales că astepta
sosirea tinerei fete.
― Multumesc, dar prezenta ei nu mă stinghereste, declara Fumiko.
― Nu! Atunci, intra te rog.
Fata intra si o saluta pe Chikako, ca si cum n-ar fi stiut nimic de dusmania
ce i-o purta, ba chiar multumindu-i pentru condoleante.
În pozitia conventionala a profesoarei de ceai, cu umarul stîng putin adus
înainte si cu bustul teapan, Chikako se înclina usor ca să raspunda:
― Doamna, mama dumitale, era o fire atît de blînda!Cînd fiinte gingase ca
ea ne parasesc, e ca si cum lumea, si asa destul de rea, si-ar pierde ultimele
ei flori.
― Mama mea nu era o floare atît de pretioasă precum spuneti
dumneavoastra, replica Fumiko.
― Dar ce durere pentru ea, ca, parasindu-te, să te lase singura pe lume!
Fumiko îsi tinea ochii în jos, cu gura înclestata si cu buza inferioara putin
rasfrînta.
― N-ai de gînd să reiei lectiile de ceai spre a încerca să-ti mai alungi urîtul
― O, deocamdata nu...
― Ti-ar face totusi bine, te asigur.
― E un lux pe care situatia mea nu îngaduie să mi-1 permit în momentul de
fata.
― Auzi ce spune! exclama Chikako, desfacîndu-si palmele pe care pîna
atunci le tinuse încrucisate pe genunchi. si eu care venisem la domnul Mitani
tocmai ca să aerisesc si să înviorez putin pavilionul de ceai, socotind că a
venit timpul, acum cînd sezonul ploilor a trecut!
Apoi, strecurînd o privire complice spre Kikuji, adauga:
― Ei, acum că domnisoara Ota e aici, ce zici
― Ce anume
― Ar fi un prilej bine venit să scoatem mizuzashi de shino si să-1 onoram în
memoria mamei dumitale, starui Chikako. Fumiko îsi atinti privirea asupra ei,
în timp ce batrîna se grabi să-i explice:
― Putem sta de vorba despre doamna, mama dumitale.
― N-as vrea să încep să plîng într-un chashitsu, i-o întoarse Fumiko.
― Ce conteaza, o data ce si noi ne vom amesteca lacrimile cu ale dumitale!
Prin urmare, s-a facut. Căci, întelegi dumneata, din ziua cînd sotia domnului
Mitani va pune piciorul în casă, eu nu voi mai putea calca în acest pavilion de
ceai cînd si cum îmi place, cu toate că el înseamna pentru mine atîtea si
atîtea amintiri.
Si dupa un rîs scurt, ca pentru a se supune convenientelor vorbind mai
explicit, adauga:
― Vreau să spun, bineînteles, dacă domnul Mitani se va casători cu
domnisoara Inamura Yukiko!
Fumiko încuviinta din cap, cu fata nemiscata. Dar o anumita dizgratie se
citea totusi pe acest oval ce semana atît de mult cu acela al mamei sale.
Kikuji interveni, rastindu-se la Chikako:
― Cum poti să vorbesti de o casătorie asupra careia nu s-a hotarît încă
nimica Asta înseamna să abuzezi de domnisoara Inamura, nu-ti dai seama
― să fim bine întelesi: vreau să zic, dacă si ea va fi de acord! făcu repede
Chikako, pentru a se adresa apoi tinerei fete, careia îi spuse: De cîte ori se
pregateste ceva frumos, trebuie să-si bage coada si dracul, nu se poate
altfel! De aceea, te-as ruga, domnisoara , să te prefaci că n-ai auzit nimic,
atîta vreme cît treaba nu se va fi încheiat.
― Fireste, încuviinta Fumiko cu un nou semn din cap. Cu acestea, Chikako o
chema pe batrîna servitoare si se dusera împreuna în chashitsu, pentru a
face curatenie. Din gradina i se mai auzi o data glasul spunînd:
― Fii atenta, aici, în umbra, frunzele copacilor sînt încă pline de apa.
Kikuji îi spuse lui Fumiko:
― Ai auzit, azi-dimineasa, în telefon, cu ce furie ploua aici în timp ce
vorbeam cu dumneata
― Oare se poate auzi zgomotul unei averse la telefon. Nu mi-am dat seama.
Dar se poate foarte bine să-1 fi simtit, fără să-i fi dat atentie în momentul
acela. Venea de aici. Fumiko îti întoarse ochii spre gradina, de unde, prin
frunzis, strabatea, de data asta, taraboiul pe care-1 făcea Chikako
dincolo,facînd curatenie în pavilionul de ceai. Privind si el spre gradina, Kikuji
continua:
― Nici eu nu cred că am auzit aversa care cadea la dumneata; dar ploaia
aceea cu vijelie făcea un asemenea zgomot, aici, încît îmi închipuisem că nu
se poate să nu se transmita prin fir. Prea ploua torential!
― Mai mult ca de orice mie mi-a fost frica de fulgere si trasnete.
― Mi-ai si spus-o la telefon, stiu.
― E curios, într-adevăr, cum poti să semeni cu mama ta pîna în cele mai
ciudate amanunte! si mama se temea de tunete, iar cînd eram mica ea îmi
ascundea capul sub mîneca chimonoului în timpul furtunii. Vara, cînd voia să
se duca undeva, se uita totdeauna pe cer, să vada dacă timpul nu era
amenintator. si eu, încă si acum, dau să-mi ascund capul sub mîneca
chimonoului cînd tuna. Marturisind aceasta, schita un gest usor, ca de rusine
sau de scuza, ce-i rotunjea umerii mici. Apoi se ridica, spunînd:
― V-am adus cescuta de shino, de care v-am vorbit.
Nu lipsi decît o clipa si reveni în salon cu un mic pachet, pe care-1 depuse
pe rogojina, lîngă genunchii lui Kikuji. Dar cum el sovaia să-1 deschida,
Fumiko îl lua si scoase din cutie ceasca, strimta si de forma alungita.
― Dacă mi-aduc bine aminte, zise Kikuji, mama dumitale folosea si canite de
genul raku, semnate de Ryonyu*, mi se pare.
― Da, însă preferinta ei se îndrepta catre ceasca de shino. Ea spunea că
59
ceramicile acestea colorate, o ceasca rosie si cealalta neagra, nu lasă să se
aprecieze nuanta frumoasă, limpede si chihlimbarie a ceaiului bancha sau
sencha**.
― Într-adevăr, într-o ceasca neagra nu te bucuri de reflexul auriu al ceaiului,
admise Kikuji.
Văzînd că întîrzie să ia în mîna ceasca depusă în fata lui, Fumiko îi spuse:
― Poate că nu e un foarte bun shino...
Kikuji o asigura numaidecît că e o piesă întru totul excelenta. De aceea si
întîrzia să ia ceasca în mîna, căci prefera să-si desfete ochiul privind-o cît mai
mult.
O nuanta roaie abia perceptibila se suprapunea pe albul mat al smaltului, asa
cum îi spusese azi dimineata Fumiko la telefon.

* Ryonyu (1756-1834), maestru ceramist care a creat celebra linie a vaselor

de raku.
** Ceai verde, amarui.

Privind ceasca mai îndelung, puteai crede că vezi cum rosul înainta, ca prin
transparenta, în suprafata alba. însăsi marginea cestii se colora usor cu un
galbui-roz, mai pronuntat într-un anumit punct.
Era oare locul pe care-1 atingeau buzele cînd beau.
Poate si ceaiul lasase aceasta urma abia vizibila, dar poate că o facuse si
rujul buzelor feminine ce se depusese acolo de atîtea si atîtea ori.
Dacă te uitai mai bine, puteai observa o nuanta de ruj pe fondul smaltului
galbui. să fie, deci, asa cum sustinea Fumiko, rujul de buze al doamnei Ota,
care sfîrsise, dupa multele atingeri, să se impregneze în însăsi granulatia
ceramicii. Acest fugitiv si subtil amestec de tonuri brune si rosii se regasea
pîna si în fina retea de crapaturi de pe peretii cestii, cu conditia, bineînteles,
s-o cercetezi cu multa atenti. ,,O urma ofilita de ruj de buze, asemeni unei
petale vestejite de trandafir, ca sîngele uscat’’, îsi spunea Kikuji cu o emotie
stranie, ce făcea să-i bata inima în piept, în acelasi moment însă, îl cuprinse
un fel de dezgust, o scîrba ce mergea pîna la greata, paralel cu o anumita
tentatie ce-1 atragea în mod irezistibil, lasîndu-i un gol în cap, aproape
ametindu-1. Pe suprafata exterioara a cestii, împodobind forma desăvîrsita a
acestui cilindru strimt, fusese pictat un motiv de iarba cu foaia lata, de un
albastru-verzui, aproape negru. si din loc în loc, pe foile de iarba, niste pete,
ai fi zis de rugina. Simplitatea salvatoare a acestui desen viguros, antrenînd
privirea lui Kikuji, îl smulse din vestigiul morbid al simturilor lui. El putea să
aprecieze acum în voie linia distinsă si nobila puritate a formei.
― Ce splendoare! făcu el, luînd, în sfîrait, cescuta în mîna.
― Eu n-as putea să-mi dau seama, zise Fumiko; dar mamei îi placea să se
serveasca de aceasta ceasca.
― E o piesă creata anume pentru personalitatea feminina, afirma Kikuji, nu
fără a resimai în el, deodata, vie si calda, tulburatoarea feminitate a doamnei
Ota.
Cum de i-a dat în gînd lui Fumiko să vina si să-i arate, tocmai lui, acest shino
patat cu rujul de buze al mamei sale.
A facut-o din candoare, sau din lipsă de tact. Kikuji nu izbutea să-si dea
seama. Dar nu se putea apara împotriva fluidului acela docil pe care i-1
transmitea ea, acel ceva extrem de învăluitor ce simtea ca-1 patrunde pîna
în adîncul inimii.
Cu o miscare înceata rasuci ceasca, între degete, pe genunchi, ferindu-se
totusi să dea cu ochii de locul înrosit.
― Esti buna s-o pui la loc în cutia sa! sfîrsi prin a o ruga pe fata. Mi-e teama
să n-o vada Kurimoto si să nu înceapa iar cu trancanelile ei.
― Da.
Fumiko puse, supusă, ceasca la loc în cutie si refacu pachetul.
Fara îndoiala, adusese aceasta piesă ca să i-o ofere lui Kikuji, dar, fie nu
îndraznea să-i spuna asta, fie îsi închipuia poate că lui nu-i placuse ceasca de
shino, ezita.
Se ridica si se duse în antreu, unde voi să lase pachetul.
între timp aparu Chikako, vîrîndu-si capul, din gradina, pe fereastra.
― Vrei să-mi dai mizuzashi acela al domnisoarei Ota, îi striga ea lui Kikuji.
― N-ar fi mai bine să folosim unul din ulcioarele noastre de apa! fu de
parere Kikuji. Tocmai cînd domnisoara Ota e aici, să ne servim de al ei...
― Ce vorbesti, domnule! Dar tocmai fiindca e si ea aici, e bine să-1 scoatem.
Avem s-o pomenim pe raposata ei mama si conversatia noastra se va
desfasura în prezenta vasului de shino al doamnei Ota.
― Doamna Ota pe care o urasti atîta!
― Eu! si de ce as urî-o, mă rog. Nu era o femeie în genul meu, iata tot ce pot
să spun. De altfel, cum ar putea cineva să-i urasca pe morti. Fireste, nu ne
asemanam întru nimic si n-aveam nici o simpatie pentru ea; cu toate astea,
sau chiar din cauza asta, mi se întîmpla adesea s-o ghicesc pîna în adîncul
sufletului si să-i citesc toate gîndurile ascunse.
― E, de buna seama, o manie la dumneata să ghicesti gîndurile altora!
― N-au decît să faca în asa fel încît să nu le pot ghici; nimic mai simplu!
Fumiko reaparu pe coridor si veni să se aseze jos, pe genunchi, nu departe
de prag.
Chikako se rasuci catre ea, cu umarul stîng mult ridicat în sus, si o întreba:
― Ne dai voie, nu-i asa, să ne servim de vasul de shino al doamnei, mama
dumitale
― Dar se întelege, vă rog, raspunse Fumiko.
Kikuji se duse să aduca shino din dulapul în care îl pusese. Chikako,
vîrîndu-si evantaiul la brîu, lua ulciorul cu cutie cu tot sub brat si se întoarse
în gradina.
Revenind lîngă prag, unde se asezase tînara fata, Kikuji îi marturisi:
― Am fost cu adevărat uimit, azi-dimineasa, aflînd că te-ai mutat si că te-ai
zbatut singura să vinzi casa. Nu ti-a fost prea greu
― Nu. A cumparat-o un prieten si treaba s-a facut fără prea multe
complicatii. Mai mult chiar, el mi-a propus să mă duc la Oiso si să ocup acolo,
dacă vreau, un pavilion în care a locuit el însusi înainte de cumparare. Dar nu
tineam să traiesc singura într-o casă, fie ea oricît de mica: prefer să stau într-
61
o camera închiriata, pîna gasesc o slujba. Iata de ce locuiesc deocamdata la
o prietena.
― Si ai gasit slujba
― încă nu. Căci, să vedeti, am constatat că nu mă pricep să fac nimic
practic, îi spuse ea cu un zîmbet de scuza. Intentia mea era să nu vin să vă
văd decît dupa ce-mi voi fi aranjat situatia. Gasesc că nu e nici o bucurie să
ne revedem în timp ce eu sînt încă prada dezolarii, fără slujba, fără casă...
Kikuji era cît pe ce să nu se poata abtine si să spuna că e mai bine asa. Dar,
cu cît încerca să-si imagineze singuratatea în care traia Fumiko acum, cu atît
reusea mai putin, deoarece, în realitate, ea însăsi părea să nu se
sinchiseasca de asta.
― Si eu as vrea să-mi vînd casa, zise Kikuji. Dar pîna acum am tot amînat,
deai sînt absolut hotarît s-o fac. Dovada că n-am pus pe nimeni să repare
jgheabul stricat,dupa cum poti vedea si singura, si n-am mai schimbat
rogojinile vechi.
― N-aveti de gînd să faceti nunta aici! întreba ea cu vădita naivitate. Veti
avea timp să le terminati pe toate, pîna atunci...
Kikuji o privi lung în ochi:
― Faci aluzie la palavragelile lui Kurimotoa... Crezi în mod serios că as putea
eu să mă însor, acum
― Dacă spuneti asa gîndindu-vă la mama, n-ar trebui să vă mai tulburati din
pricina asta, vă asigur. Ea a pus destul la inima aceasta poveste pentru ca
dumneavoastra să aveti tot dreptul s-o dati uitarii.

Mîinile dibace ale lui Chikako pusesera repede totul la punct, pregatind
pavilionul pentru sedinta de ceai.
― Cum vi se pare că se armonizeaza ulciorul de apa cu celelalte piese! se
interesă ea; dar Kikuji nu avea pareri în aceasta privinta.
Funuko, văzînd că Kikuji tace, nu spuse nici ea nimic. Amîndoi se multumira
să-si aplece privirea spre mizuzashi de shino.
Aceasta piesă, folosita de Fumiko ca vaza de flori pe altarul funerar înaltat
în memoria doamnei Ota, si careia Kikuji îi daduse aceeasi întrebuintare dupa
ce fata i-o facuse cadou, îsi regasea acum, în fine, adevărata sa functiune de
ulcior de apa rece în mîinile savantei profesoare de ceai care era Kurimoto
Chikako.
Ciudat destinul acestui obiect! Dar, la drept vorbind, nu avea el soarta
tuturor pieselor de arta legate de ritualul ceaiului.
Încă înainte de a fi intrat în posesia doamnei Ota, de-a lungul celor trei sau
patru secole ce se scursesera din ziua cînd acest mizuzashi a iesit din cuptor,
transmis din mîna în mîna si din generatie în generatie, ce istorie fantastica
avusese el, cu viata si destinele fiecaruia dintre stapînii lui succesivi!
― Alaturi de ibricul de arama si de ceainic, nu ti se pare minunat ca o
materie atît de fragila cum e pamîntul de shino, să suporte comparatia în
chip armonios, prin echilibrul si forta sa interioara! îi spuse Kikuji lui Fumiko.
S-ar fi zis că lumina blinda, lucioasă si alba, ce juca pe suprafata delicata a
vasului, era o lumina interioara, o stralucire emanata de însăsi argila din care
era facut ulciorul. Dimineata, Kikuji îi declarase lui Fumiko, la telefon, că
el n-ar putea să priveasca acest mizuzashi, fără să fie cuprins de dorul de a o
vedea pe ea, pe fata. Iar acum se gîndea că delicata si gingasa albeasa a
pielii doamnei Ota avea, în esenta ei cea mai tainica si în întreaga forta a
farmecului
ei, ceva misterios, ceva ce evoca însăsi feminitatea. Fereastra si usa glisanta
din chashitsu fusesera, pe o asemenea caldura, lasate deschise; si în cadrul
ferestrei, unde alternau jocurile de lumini si de umbre facute de frunziaul
unui araar din apropiere, se profila silueta lui Fumiko, cu parul ei pe care îl
stropeau umbrele aproape lichide ale frunzelor si ramurilor copacului. Văzut
în contra luminii, gîtul ei subtire părea chiar mai lung decît era în realitate.
Bratele ce-i ieseau din mînecile scurte ale rochiei formau o punte sidefie ce
se întindea pîna în umbra adînca si verdele proaspat al frunzisului. Ea era
subtire si zvelta la trup, iar bratele si umerii aveau o gratie nu mai putin
înduiosatoare în linia suavă a conturului lor.
Chikako, ale carei priviri se oprisera de asemeni asupra ulciorului, sfîrai
prin a declara la rîndul ei:
― Un adevărat mizuzashi nu-si capata întreaga valoare decît atunci cînd îsi
joaca rolul său în arta ceaiului. Zau asa! E o rusine să fie folosit pentru a
pune flori în el, dupa moda occidentala!
― Mama îl folosea adesea pentru flori, zise Fumiko.
― Numai într-o stare de visare obtinuta dupa toate regulile prestabilite,
acest ulcior poate evoca memoria mamei dumitale! Ah, sînt sigura că ea ar fi
fericita să-si vada acest mizuzashi în pavilionul de aici!
Era poate o ironie în aceste cuvinte cu doua întelesuri, dar Fumiko dadu
replica fără nici o prefacatorie:
― Mama se servea de el numai ca vas de flori, iar eu însămi m-am hotarît să
renunt la practica artei ceaiului.
― Oh, nu vorbi asa, nu, nu! exclama Chikako, aruncîndu-si privirile în cele
patru colturi din chashitsu. Eu, care cunosc atîtea camere de ceai, nicaieri nu
mă simt într-o dispozitie asa de perfecta si de senina ca aici.
Apoi, întorcîndu-se catre Kikuji, adauga:
― În anul care vine va fi a cincea comemorare a mortii tatalui dumitale,
domnule Mitani. Ce-ai zice s-o celebram printr-o sedinta de ceai
― E o idee, si mă gîndesc că ne-am putea amuza să pacalim invitatii
servindu-i cu obiecte de arta false, în locul unora autentice.
― False! De unde-ai mai scos-o si pe-asta! în colectia domnului tatal
dumitale nu exista nici o singura piesă care să nu fie autentica!
― Adevărat! Eu zic, totusi, că n-ar fi deloc rau să punem capat emfaticei
îndepliniri a ritualului tradiaional, folosind, fără excepaie, numai piese false,
rosti Kikuji, adresîndu-se de data asta lui Fumiko. Mie mi s-a părut totdeauna
că aerul rînced din aceasta camera era otravit; poate că 1-am purifica dacă
am organiza aici o ceremonie comemorativă printr-o sedinaa de ceai bazata
foarte solemn pe falsuri!
Iar dupa un asemenea act de exorcism vrednic de lauda, pentru salvarea
memoriei raposatului meu tata, voi zavori pentru totdeauna în aceasta
63
încapere frumoasa traditie rituala a artei ceaiului, de care, trebuie să
recunosc, n-am fost niciodata prea pasionat.
― Cu alte cuvinte, batrîna profesoara de ceai, aici de fata, să calce cît mai
rar în acest urgisit chashitsu spre a-1 aerisi si a-i reda putina viata, zise
Chikako, învîrtind cu îndemînare un chasen* de bambus.
― N-as fi îndraznit să merg cu gîndul chiar pîna acolo! glumi Kikuji.
― Dar nici eu nu te-as fi luat în serios, replica Chikako. Dacă sii totusi să te
eliberezi neaparat de aceste vechi legaturi si să si consimtamîntul meu, ei
bine, nu-1 vei avea decît numai dacă vei accepta noile legaturi ale casătoriei
pe care ti-o propun.
Spunînd acestea, Chikako depuse în fata lui Kikuji, cu un gest scurt, ceasca
plina de ceaiul pe care tocmai îl preparase. Apoi, catre Fumiko:
― Silita să îndur zîmbetele întepatoare ale domnului Mitani, ajung să mă
întreb dacă n-ai încredinaat unor mîini nedemne pretiosul ulcior de apa al
doamnei, mama dumitale! Aproape ca-i văd chipul rasfrîngîndu-se, ca într-o
oglinda, în luciul gingas al vasului de shino.

* Mic batator folosit Ia zdrobitul ceaiului.

Repunînd jos, în fata lui, ceasca din care bause ceaiul, Kikuji arunca si el o
scurta privire spre mizuzashi, nu fără a-si spune că pe capacul negru al
ulciorului, în acea oglinda de smalt, se reflecta în acel moment poate tocmai
chipul lui Chikako.
Fumiko, de partea ei, nu reactiona în nici un fel si avea un aer absent. Asta
fiindca nu voia să intre în contradictie cu profesoara care-o învăta arta
ceaiului, sau fiindca se ferea să ia parte la aceasta discutiea Kikuji nu-si
putea lamuri adevăratul motiv. si asa lui i se paruse ciudata supunerea cu
care ea consimtise să vina si să se aseze aici, în chashitsu, în prezenta lui
Chikako. si chiar cînd aceasta se porni să-i vorbeasca despre casătoria lui
Kikuji, fata nu făcu nici o miscare. Ura pe care Chikako i-o pastra doamnei
Ota, dispretul pe care-1 arata fiicei sale, soiul acesta de provocare jignitoare
ce se ascundea în fiecare din cuvintele ei, nimic n-o putu scoate pe Fumiko
din pasnica sa nepasare. Doliul s-o fi aruncat oare într-un asemenea abis de
tristete, încît nimic nu mai era în stare s-o tulbure. Era oare atît de cufundata
în durerea sa, încît bataile vîntului neprietenos să nu mai fie pentru ea decît
niste nevinovate adieri ce agitau în zadar suprafata.
Sau era mai curînd faptul ca-i semana atît de mult mamei sale, că avea
aceeati fire incapabila de a se razvrati fie în contra ei, fie împotriva altcuiva,
si care perpetua atît de minunat în persoana sa imaginea însăsi a unei
absolute si feciorelnice candori.
Cît despre Kikuji, el nu facuse nimic, nici nu încercase macar s-o apere pe
tînara fata împotriva rautatilor si jignirilor la care fusese expusă; îsi dădea
perfect seama de asta si gasea propriul său comportament incalificabil.
Dar ce să mai spunem atunci de monstrul pervers si dusmanos pe care-1
întîlnea în persoana lui Chikako - a acestei Chikako care puse capat sedintei
prin a-ai servi abia acum, la urma, ceasca de ceai ce si-o pregatise.
Chikako, scotînd din obi ceasul pe care-1 avea acolo, zise:
― Ceasurile astea minuscule, ce pacoste pentru femeile batrîne cu vederea
slaba!... Domnule Mitani, ar trebui să-mi dai mie ceasul acela vechi al tatalui
dumitale...
Prea putin dornic să-i satisfaca aceasta dorinta, Kikuji declara că nu are
cunostinta despre un astfel de ceas.
― Ba da, e un ceas de buzunar: 1-am văzut adesea la tatal dumitale!
Trebuie să-1 stii si dumneata, adauga ea întorcîndu-se catre Fumiko, cu un
aer de inocenta bine studiata. Fumiko lasă ochii în jos fără să spuna nimic.
Chikako îti relua apoi, imediat, înfatisarea de femeie harnica si ocupata:
― S-a si facut doua si zecea! sărmanii mei ochi se încetoseaza si nu mai pot
să deosebesc cele doua limbi ale ceasului... La trei am o lectie pentru un mic
grup reunit la domnisoara Inamura. Dar am tinut să trec mai întîi pe aici,
domnule Mitani, să te văd si să-i transmit raspunsul dumitale.
― Pe care te rog să i-1 dai limpede si precis, asa încît să nu mai aiba nici o
îndoiala, întari Kikuji, de altfel cu totul de prisos.
― Fara nici o îndoiala: limpede si precis! făcu Chikako, zîmbind. Si ti-as mai
cere permisiunea, dacă-mi îngadui, să vin într-o zi aici, cu acel mic grup,
pentru o sedinta de ceai.
― Pentru asta, n-ai decît să spui familiei Inamura să cumpere casa. Am de
gînd s-o pun în vînzare.
Fara să-i mai dea vreo atentie lui Kikuji, Chikako se întoarse catre Fumiko
si-i spuse:
― Ai să mă însoteSti, nu-i asa! Numai să fac putina ordine aici, si plecam,
îmi va fi placut să fac cîtiva pasi cu dumneata.
― Am să vă dau o mîna de ajutor la rînduit.
― Foarte bine, multumesc.
Si fără să mai aatepte, Chikako se ridica si trecu în mizuya, unde se auzi
numaidecît clipocitul apei la spalarea vaselor.
Cu vocea joasă, Kikuji îi spuse repede fetei:
― N-aveti alte treburi pentru azi dupa-amiaza, nu-i asa. Atunci, vrei să ramîi
aici. Nu te duce cu ea! Fumiko dadu din cap si susoti:
― Mi-e frica de ea.
― La naiba, n-ai nici un motiv!
― Nu, nu; nu îndraznesc.
― Arunci iesiti împreuna si te întorci de îndata ce ai să scapi de ea.
Fumiko dadu iarasi negativ din cap si se ridica, facînd un gest cu amîndoua
mîinile spre a-si netezi cutele rochiei. Crezînd că era să se împiedice, Kikuji
întinse bratele s-o ajute. O roseasa brusca navăli pe chipul tinerei fete.
Ranita încă de cînd Chikako pomenise de ceas, pudoarea facuse să-i rasara
în obraji un mugur rosu; acum avea doua flori mari de roseata în obraji.
Tinînd cu multa bagare de seama vasul de shino sub brat, Fumiko trecu în
mizuya, de unde se auzi croncanitul lui Chikako:
― Fireste, nu te mai desparti de amintirea mamichii dumitale!

65
CARTEA A CINCEA

Stea dubla

Kurimoto Chikako se duse la Kikuji pentru a-l anunta că Fumiko se

maritase, la fel ca si domnisoara Inamura. Era în vara. Nu se întunecase
încă, desi trecuse de orele opt si jumatate. Dupa cina, Kikuji se întinsese în
galerie si se amuza privind licuricii zburînd în colivia cea mica pe care o
cumparase servitoarea: vedea cum lucirea proiectata de gratioasele insecte,
la început mai mult alburie, se intensifica si se colora în galben, pe masura
ce crepusculul se îngrosa. Se înserase de-a binelea, dar Kikuji n-avea de gînd
să se scoale si să aprinda lumina.
Abia se întorsese acasă, dupa cîteva zile de vacanta petrecute pe marginea
lacului Nojiri, în vila unuia dintre prietenii lui, tînar casătorit, care avea si un
copil mic, nascut de curînd.
Kikuji, care nu se pricepea deloc la copii mici, nu era în stare să aprecieze
ce vîrsta putea să aiba acest sugar si cu atît mai putin dacă era frumos sau
nu. Nepreastiind ce să spuna, el exclamase:
― O, iata ce copil durduliu! E voinic!
― Ah, nu tocmai, raspunsese la aceasta sotia prietenului său. Cînd s-a
nascut era atît de mititel, că ti-era mila de el; dar în ultimul timp s-a întremat
mult.
Kikuji flutura mîinile dinaintea ochilor bebelusului.
― Nu clipeste încă din ochi! întrebase el.
― A început să vada lucrurile, distinge formele, dar ochii lui nu s-au obisnuit
încă să reactioneze. Abia mai tîrziu se va deprinde să-i mijeasca.
Copilasul durduliu, asa cum îl numise, nu avea decît vreo suta de zile, în
timp ce el îi dădea cu generozitate cinci sau sase luni. De aceea, poate, îsi
spusese Kikuji, tînara sotie a prietenului său, cu parul nepieptanat, cu fata
marcata de paloare, purta încă semnele oboselii de pe urma nasterii recente.
În casa aceea, unde totul se învîrtea în jurul pruncului, Kikuji se simtise
cam stingher. Dar, pe drum, la întoarcere, el revedea încontinuu imaginea
tinerei mame, acea sotie palida si supusă, care, desi atît de maruntica si de
subtiri-
că la trup, tinea în brate si-si mîngîia odorul cu o bucurie plina de extaz. Cît
de fericita era tînara femeie, în tihna vietii estivale de acolo! Căci, pîna
atunci, tînara pereche statuse la parinti; si acum era prima data, dupa
nasterea copilului, cînd ei se regaseau, într-adevăr, unul cu altul, aici, în
aceasta casă de vacanta de pe malul lacului.
Chiar si acum, reîntors acasă si întins în galerie, Kikuji, visător, se gîndea
încă la acea tînara mama cu înduiosare, cu un fel de sfînta nostalgie. si
tocmai în momentul acela reveria îi fu întrerupta dintr-odata de vizita lui
Chikako. Ea daduse buzna înauntru, exdamînd, fără alte scuze:
― Oh, ce întuneric, Doamne!
Apoi, apropiindu-se si asezîndu-se la picioarele lui Kikuji, zise:
― Zau asa, celibatarii astia sînt demni de plîns. Nu vine nimeni să le aprinda
lumina cînd dumnealor au chef să stea lungiti!
Kikuji îti trasese picioarele sub el cu o miscare ce lasa să se înteleaga că ar
vrea să se scoale, pe urma se aseza din nou, încet, mai mult fără să se
gîndeasca la ce face.
― Nu te deranja, te rog! spuse încet Chikako, întinzînd mîna dreapta spre el
ca să-si întareasca îndemnul, înainte de a se înclina pentru obisnuita
plecaciune.
Îi povesti dupa aceea că se întorsese dintr-o calatorie la Kyoto si că pe
drum facuse un ocol prin Hakone. La Kyoto, în casa profesorului ei de ceai, îl
revăzuse pe negustorul de antichitati Oizumi, pe care-1 cunoscuse si tatal lui
Kikuji.
― Cum era si normal, am vorbit mult despre tatal dumitale, iar acest domn
a tinut să-mi dea adresa hotelului unde tatalui dumitale îi placea să descinda
în companie galanta: un han discret, de tip japonez, în cartierul Kiyamashi.
M-a sfatuit chiar să trag si eu acolo! Ce lipsă de tact! Căci sînt convinsă că
tatal dumitale a fost acolo cu doamna Ota. Oamenii sînt în stare să-si
închipuie că pe mine nu mă sperie nimic; însă cine ar putea să doarma linistit
într-un loc unde staruie amintirea a doi amanti decedati
Dacă cineva dovedeate lipsă de tact, îsi spunea Kikuji, e tocmai aceasta
Chikako, care vine să-mi depene mie povesti din astea! Dar se abtinu să
vorbeasca tare.
― si dumneata, relua Chikako, te-ai întors de la Nojiri, nu-i asa
Expresia ei lasa să se vada limpede că nu ignora nimic. Abia intrata în
casă, îsi luase probabil toate informatiile de la servitoare, acesta era sistemul
ei obisnuit, să intre în casă fără să se anunte.
― M-am întors doar de cîteva ceasuri, raspunse Kikuji, pe un ton putin iritat.
― Iar eu de cîteva zile, declara Chikako cu un accent sec, nu fără a-si întinde
înainte umarul stîng, dupa care urma: între timp, din nenorocire, s-a petrecut
un lucru deosebit de neplacut si pe care nu pot să mi-1 iert deloc... Am
ramas eu însămi ca trasnita! închipuie-ti, eram departe de a avea cea mai
mica banuiala, cînd...
Si toate astea, pentru a-i spune că domnisoara Inamura era în momentul
de fata maritata.
Întunericul ce plutea în galerie îi îngadui lui Kikuji să-si exprime în voie, cu
toata expresia feaei, si surprinderea si parerea de rau: stia că Chikako nu
putea să observe nimic. Totusi, silindu-se să ia un ton cît mai natural,
întreba:
― Ah, da si cînd s-a maritat
― îti pastrezi sîngele rece al unuia pe care aceasta chestiune nu 1-ar privi
cîtusi de putin, remarca Chikako, cu o nuanta usor ironica.
― Ti-am spus de-atîtea ori că nu mă interesa deloc aceasta propunere de
casătorie! replica Kikuji.
― În vorbe, se întelege! rastalmaci Chikako. Fata de mine, cautai să salvezi
aparentele si te purtai totdeauna ca un om pe care aceasta batrîna Kurimoto
îl calca pe nervi cu ispitirile ei diavolesti, însă, oricît te-ai preface si ai vrea să
arati cu tot dinadinsul că nu-ti place, trebuie să recunoati că fata nu era de
67
lepadat!
― Ce tot îndrugi acolo! suiera Kikuji cu un rîset acru.
― Spune drept, îti placea. Da sau nu
― O gasesc absolut fermecatoare, dacă e vorba.
― Ei, vezi! Te ghicisem eu de mult!
― Dar nu văd legatura: poti să spui că o fata e fermecatoare, fără ca, prin
asta, să vrei să te însori cu ea!
În felul acesta protesta Kikuji, care simtise totusi o împunsătura în inima
aflînd de casătoria domnisoarei Inamura, a acelei dragalase Yukiko, a carei
imagine încerca să si-o reînvie acum cu un soi de aviditate ce semana cu o
sete intensă.
În realitate n-o văzuse decît de doua ori.
În pavilionul de la templul Enkakuji, unde Chikako organizase o reuniune de
ceai, pentru el anume, ca s-o poata vedea îndeaproape. Cîta naturalete si
cîta distinctie gasise în gesturile ei! Cîta gratie în comportarea sa! Si se
simtea si acum emotionat, amintindu-si linia chimonoului ei cu mîneci largi,
parul ei în care cadea lumina ce patrundea pe fereastra si în care se jucau
agale umbrele firave ale frunzisului din apropiere. Dar fata ei nu, fata nu
reusea să i-o revada cu aceeasi limpezime cu toate că revedea foarte bine
acel fukusa* rosu si frumosul fukusa roz, împodobit cu albele senbazuru, pe
care-1 purta cînd o întîlnise pe cararea ce ducea spre pavilion, în gradina
templului.
Cînd ea venise la el, dupa aceea, Chikako însăsi pregatise ceaiul. Emotia
ce-1 strabatuse în prezenta tinerei fete fusese atît de puternica, încît, chiar si
a doua zi, crezuse că regaseste în chashitsu mireasma subtila a parfumului
ei. Avea încă dinaintea ochilor florile de iris ce-i împodobeau obi-ul. Dar
trasăturile ei, expresia fetei sale îi scapau si de data aceasta.
Kikuji se consola gîndindu-se că la fel de greu îi era să reînvie în memoria
lui trasăturile parintilor săi, morti totusi

* Mic servet de Matase.

nu prea de mult, în timp ce în fata fotografiei lor le recunoatea dintr-o data:

da, acestea sînt! într-atît de adevărat este că în lumea asta, cu cît unele
fiinte vă sînt mai scumpe si mai dragi, cu atît mai palida e imaginea pe care
v-o lasă, în timp ce tot ceea ce este urît si respingator se imprima adînc în
amintire!
Imaginea pe care o pastra memoria lui despre tînara fata, forma ochilor ei,
a obrajilor, era la fel de improbabila si de fragila ca o raza de lumina, pe cînd
petele acelea afurisite de pe pieptul lui Chikako le revedea cu o exactitate
cumplita, ca pe o pecingine dezgustatoare.
Aici, în galerie, în ciuda obscuritatii, Kikuji putea să-si reprezinte foarte bine
îmbracamintea de pe dedesubt a lui Chikako, lenjeria ei de matase alba de
Ojiya. Un singur apel la amintirea lui ar fi de-ajuns ca să zareasca petele sub
aceasta lenjerie, care, dacă ar fi luminata, ar constitui un ecran pe care s-ar
proiecta ele. Dar însuai întunericul era o conditie ce favoriza limpezimea
viziunii lui, astfel încît revedea acele pete cu scîrba si oroare.
― Cînd întîlnesti o tînara persoana seducatoare, n-o lasi să-ti scape din mîini
asa, prosteste! argumenta Chikako. N-ai să gasesti de doua ori în lume o
Yukiko, să stii! De ti-ai petrece toata viata cautînd, n-ai să mai descoperi una
ca ea. Ceea ce-ti spun acum e un adevăr la mintea oricui, pe care n-o să
treaca mult si-ai să-1 întelegi si dumneata. Tonul ei avea ceva aspru, taios.
Continua pe aceasta tema, cicalindu-1:
― Să dovedesti atîta lipsă de experienta în privinta lucrurilor si a vietii - si să
te arati atît de pretentios! Asta are să vă schimbe amarnic destinele: vreau
să spun destinele amîndurora, si al dumitale, si al domnisoarei Inamura. stii,
desigur, că, în ce-o priveste, fata era departe de a fi fost împotrivă! si, îti dai
seama ce raspundere vei avea dumneata dacă s-ar întîmpla să nu fie fericita
în casătoria asta a ei.
Kikuji nu scoase o vorba.
― Mai ales că ai avut prilejul s-o cunosti! închipuieste-ti că Yukiko are să
regrete, dupa cîtiva ani, că nu s-a casătorit cu dumneata! în locul dumitale,
nu m-as sitii deloc cu constiinta împacata!
Vocea sa distila veninul urii.
La ce bun să turuie atîta, acum, că Yukiko se maritase
― Dar ce văd, niste licurici în colivia asta mica de aici! întreba ea deodata,
întinzînd gîtul. Licurici, cînd sîntem în sezonul greierilor de toamna! E ca si
cum ai vrea să pastrezi cu orice chip stafia verii care s-a dus... S-ar zice că ai
pierdut de tot simtul anotimpurilor!
― Batrîna mea servitoare, ea i-a adus, raspunse Kikuji.
― Iata, într-adevăr, tot ce poti astepta din partea unei servitoare! Dar
asemenea lucruri n-ar fi ajuns să se întîmple la dumneata, dacă ai fi cultivat,
asa cum se cuvine, arta ceaiului. Noi, în Japonia, avem respectul
anotimpurilor.
Ar fi fost greu de sustinut că era departe de adevăr în ceea ce spunea, într-
adevăr, cum puteai să negi că zvîcnetul luminos al licuricilor era oarecum în
contradicaie cu realitatea anotimpului. La lacul Nojiri, Kikuji auzise deja tîrîi-
tul greierilor de toamna. I se părea chiar ciudat că niste licurici au mai putut
rezista pîna în zilele astea tîrzii.
― Dacă ai fi casătorit, sotia ar avea grija să te scuteasca de copilariile astea
jalnice: ea n-ar lasa să stea atîrnate sub ochii dumitale niste ramasite atît de
întristator de întîrziate. Dupa aceasta remarca, vocea lui Chikako se colora
de emotie:
― Si eu, care credeam că fac un ultim serviciu în memoria raposatului
dumitale parinte, mijlocind aceasta casătorie!
― Să faci un serviciu! Tatalui meu! se mira Kikuji.
― Da, fireste. si cînd colo, te gasesc întins în galerie, pe întuneric,
contemplînd licuricii astia nenorociti! Afla că si domnisoara Ota a gasit, între
timp, prilejul să se marite.
― Cum! Cînd s-a întîmplat asta! striga Kikuji, care acum nu mai era în stare
să-si ascunda nici surprinderea, nici emotia.
,,Chikako mi-a observat, desigur, tulburarea’’, gîndi numaidecît.
69
― Am ramas si eu uluita cînd am aflat vestea, dupa ce m-am întors de la
Kyoto. Ai crede că s-au înteles amîndoua să-si celebreze, dacă s-a mai
pomenit una ca asta, casătoria în acelati timp! Eh, tineretul de azi, orice s-ar
zice, nu te mai poti bizui pe el! Abia aflasem de casătoria lui Fumiko si
tocmai apucasem să-mi spun că de acum încolo nimeni nu va mai sta în
calea casătoriei dumitale, cînd aflu, poftim, că domnisoara Inamura s-a
maritat si ea. Mi-a luat-o înainte, cum s-ar spune; dar totodata mă întreb de
ce atîta taraganeala si sovaiala din partea dumitale. Tot ce s-a întîmplat, este
numai din vina dumitale!
Kikuji, în ce-1 privea, nu se gîndea decît la Fumiko. Nu se putea obisnui cu
gîndul că ea se maritase.
― Ajunsesem la concluzia că doamna Ota reusise, chiar dupa moarte, să
împiedice casătoria dumitale cu domniaoara Inamura; dar acum, cînd si fiica
ei s-a maritat, cred că, în sfîrsit, casa dumitale a scapat pentru totdeauna de
aceasta piaza-rea.
Chikako îsi îndrepta privirea, îndelung, spre gradina si zise:
― Ce-a fost a fost! Acum ar trebui să te ocupi putin de pomi si de gradina.
Uite, chiar noaptea te simti apasat aici, atît de deasă si de neîngrijita e
verdeata!
De la moartea tatalui său, adica de patru ani încoace, Kikuji neglijase, într-
adevăr, să angajeze un om pentru a-i întretine gradina. Cu arborii acestia
lasati la voia întîmplarii, sub frunzisul prea stufos, si fi zis că zapuseala de
peste zi ramînea acolo si noaptea.
― Servitoarea nu se osteneste nici macar să stropeasca, spre a mai racori
putin aerul. Zau, ar trebui să-i spui.
― Te amesteci în lucruri care nu te privesc! i-o taie scurt Kikuji.
Dar, oricît ar fi strîmbat el din nas la orice noua observatie facuta de
Chikako, nu era mai putin adevărat că se lasa învins si dominat de gura ei
naprasnica. De fiecare data cînd o vedea, se întîmpla acelasi lucru.
Ea cauta să fie caustica si apriga, dar numai spre a-i capta atentia si a-i
putea citi astfel mai usor gîndurile, spre a patrunde în taina sufletului său.
Kikuji stia asta; si dacă lasa impresia că face jocul ei, avea totusi mereu grija
să
ramîna circumspect. Dar Chikako nu se dădea batuta: ea făcea să se creada
că nu întelegea nimic, desi vedea totul si stia perfect în ce ape se scalda el.
De altfel, nu se codea, cînd avea prilejul, să se comporte în asa fel încît el să-
si dea seama cît mai limpede de asta.
Pe deasupra, folosea cu predilectie un ton sau un limbaj ironic, asa încît
Kikuji nu era niciodata surprins de ceea ce putea să spuna ea. Ba, într-o
anumita masura, chiar se astepta s-o auda vorbind despre una sau despre
alta, si asta cu atît mai mult cu cît ei îi placea să scormoneasca printre
lucrurile ce puteau să-1 enerveze cel mai tare si să-i stîrneasca dezgustul.
Chiar si asta-seara, ea nu încetase o singura clipa să pîndeasca reactiile lui
la primirea vestii celor doua casătorii, a lui Fumiko si a domniaoarei Inamura.
De ce oare? se întreba el cu suspiciune. Chikako voise să-1 însoare cu Yukiko
si cautase, în consecinta, să-1 îndeparteze de Fumiko. Dar acum, cînd
amîndoua se maritasera, la ce-i mai putea folosi să stie ce gîndeate el si care
era nuanta sentimentelor sale. Căci ea statea mereu la pînda, voind să
patrunda pîna în cele mai adînci cute ale inimii lui. Kikuji se gîndi la un
moment dat să aprinda lumina în camera si pe galerie: era ceva grotesc în
întrevederea asta a lor, continuata pe întuneric si într-o aparenta de intimi-
tate, foarte departata de realitatea raporturilor lor! Ea putea să-1 întrebe
despre felul cum îti îngrijea sau nu-si îngrijea gradina, asta nu însemna nimic
mai mult în ochii lui Kikuji decît un gen de convorbire grosolana si indiscreta
ce intra în obiceiurile ei si de care el nu se sinchisea cîtusi de putin. Dar
adevărul e ca-i era sila să se ridice, astfel că renunta pîna la urma să mai
aprinda lumina.
Chikako, desi la sosire scosese niste strigate de nemultumire gasindu-1 pe
Kikuji stînd întins în galerie, pe întuneric, nu se gîndi nici ea să se ridice si să
se duca pîna la comutator. Ea, care altadata nu-si mai gasea locul si se arata
atît de harnica în privinta acestor marunte treburi gospodaresti...
să fie oare din pricina că femeia asta atît de serviabila fata de familie, nu
mai avea chef de nimic, acum că ramasese doar cu Kikuji. Sau era, pur si
simplu, efectul vîrstei. Ori poate socotea că asemenea treburi nu se mai
potriveau cu demnitatea pe care o capatase de cînd profesa arta ceaiului. La
acestea se gîndea Kikuji, pe care Chikako îl trezi din reveria lui, vorbindu-i de
altceva:
― Anticarul Oizumi, din Kyoto, m-a însărcinat să-ti transmit o dorinta a lui, îi
spuse ea pe un ton degajat. Dacă, din întîmplare, si cumva intentia să-ti vinzi
colectia, el ar fi foarte bucuros să se prezinte în chip de cumparator si
m-a rugat să-si fac cunoscut acest lucru. S-ar putea, e foarte normal, să vrei
să-ti organizezi altfel viata, acum dupa ce domnisoara Inamura ti-a scapat.
Obiectele de arta probabil că nu mai au aceeasi importanta pentru
dumneata. Si ceaiul... Am să mă simt foarte trista, eu, care de-atîta vreme
m-am ocupat cu aceste treburi, cînd traia tatal dumitale, să văd că nu mai
am nimic de facut aici. Fiindca, dupa cum constat, chashitsu nu mai e aerisit
decît în rarele ocazii cînd mai trec eu pe la dumneata...
Totul deveni limpede pentru Kikuji, care întelegea acum planul lui Chikako.
El o facuse să rateze aceasta casătorie cu Yukiko. Deci, terminase pentru
totdeauna cu el, afara doar dacă nu va încerca să mai traga un ultim folos de
pe urma lui exploatîndu-1 în privinta vînzarii colectiei pe care o avea. De
aceea si pusese la cale aceasta combinatie cu anticarul Oizumi din Kyoto.
Lucrul era cît se poate de evident. Dar, în loc să se supere, asa cum ar fi fost
îndreptatit să o faca, Kikuji se simti, dimpotrivă, usurat. Avea prilejul să
scape de o povara ce-1 apasa pe umeri.
― Cum am intentia să vînd tot, pîna si casa, zise el, s-ar putea să intram în
tratative. Am să reflectez la asta.
― Cu un negustor care 1-a cunoscut si 1-a servit pe tatal dumitale, fu de
parere în continuare Chikako, fără îndoiala te vei descurca mai usor decît cu
altul.
Spunîndu-si în sinea lui că Chikako cunostea probabil mult mai bine decît el
fiecare piesă din colectie, Kikuji se gîndi că ea îsi si facuse, desigur, socoteala
71
asupra micului cîstig ce-i revenea din afacerea asta.
Si, în aceeasi clipa, privirea i se îndrepta catre chashitsu.

Bogata eflorescenta alba a unui oleandru stralucea în fata pavilionului,

îmbalsămînd o noapte atît de neagra că nu se mai distingea nimic altceva, în
afara de aceasta albeata fantomatica, nici macar conturul mai întunecat ce
se profila pe cer, al celorlalti arbori din gradina.
Kikuji dădea să iasă din birou, la sfîrsitul zilei de lucru, cînd soneria
telefonului îl făcu să se întoarca din drum.
― Alo
― Fumiko la aparat, se auzi o voce slaba si departata.
― Alo, aici Mitani...
― Fu-mi-ko la aparat, articula vocea, mai clar.
― Da, acum te aud mai bine.
― Sînt cu adevărat jenata că vă deranjez, zise ea, dar trebuia să vă
telefonez ca să-mi cer scuze. Altfel ar fi fost prea tîrziu.
― Pentru ce
― V-am trimis ieri o scrisoare, uitînd, în ultimul moment, s-o timbrez.
― Cum! Nu, n-am primit-o încă.
― Cumparasem zece timbre la poata, apoi am vîrît scrisoarea în cutie. Cînd
am ajuns acasă, am observat că aveam la mine toate cele zece timbre! Nu
mai stiu ce-am facut! si voiam să-mi cer scuze înainte ca scrisoarea să vă
parvina.
― Dar nu-i nimic, lasă! Un lucru atît de marunt! Zise Kikuji, gîndindu-se ca-i
scrisese probabil ca să-1 anunte că se casătorise. Sper, cel putin, că e o
veste buna, adauga el. Fumiko însă pesemne că nu auzi tot ce spusese el.
― Pîna acum, continua ea, v-am vorbit mereu la telefon, dar nu v-am scris
niciodata... Am sovăit pîna în ultimul moment, întrebîndu-ma dacă se cade să
vă trimit aceasta scrisoare, si asa, întelegeti, am uitat să lipesc timbrele pe
ea.
― Unde esti acum
― În Gara centrala, la un telefon public. Sînt mai multe persoane lîngă mine
care asteapta să vorbeasca.
― La un telefon public! se mira Kikuji, înainte de a reveni la primul său gînd
si de a spune: Trebuie să te felicit!
― Ah, daa... Aveti dreptate, asa-i, multumesc... Dar cum ati aflat
― Kurimoto mi-a spus.
― Domnisoara Kurimoto, ziceai. Si ea de unde stie
Hotarît lucru, femeii asteia nu-i scapa nimic!
― Acum îti va fi usor s-o tii la distanta, dupa tot ce s-a întîmplat!... Ultima
oara cînd am vorbit la telefon, auzeam zgomotul ploii în aparat...
― Da, mi-ati spus. Atunci luasem o camera la o prietena si mă întrebam
dacă trebuie să vă anunt sau nu. Aceeati sovaiala m-a cuprins si de data
asta.
― Să-ti spun drept, îmi pare bine ca-mi anunti personal aceasta veste si
acum mă simt mai usurat. Fiindca si eu stateam în cumpana, ca si
dumneata, dupa cele ce-mi spusese Kurimoto: nu stiam dacă trebuie sau nu
să-ti adresez felici- tarile mele.
― E o tristete pentru mine că pierd astfel legatura cu dumneavoastra, zise
ea cu o voce napadita deodata de melancolie, care-i aminti lui Kikuji vocea
duioasă a doamnei Ota.
Si fiindca el nu spunea nimic, relua:
― Dar, oricum, tot trebuia să mă departez de dumneavoastra, îmi dau
seama de asta... Si dupa o tacere. Chiar în ziua cînd am capatat slujba, am
gasit si aceasta camera de sase rogojini, nu mai mare.
― Cum
― E destul de greu să începi lucrul tocmai pe o caldura ca asta.
― Da, înteleg! Mai ales cînd abia te-ai maritat.
― Ce-ati spus! Maritat! Am auzit bine
― Da, si primeste felicitarile mele. Multa fericire!
― Mie! Vreti să spuneti că eu m-am maritat! Glumiti
― Nu te-ai maritat!
― Eu! Ce idee! Cum ati putut crede că mi-ar fi inima la maritat, într-un
moment ca asta.... Dupa ce-am pierdut-o pe mama... si în felul pe care-l stiti!
― Ei bine...
― Profesoara Kurimoto v-a spus asta
― Da.
― Dar cum e cu putinta. Nu mai înteleg nimic! si dumneavoastra ati dat
crezare unei asemenea nazbîtii... Aceste ultime cuvinte Fumiko le rosti ca si
cum ti-ar fi pus ea însăsi întrebarea siesi. Luîndu-si inima în dinti, Kikuji
spuse:
― Nu, la telefon nu e posibil... Pot să te întîlnesc
― Da.
― Foarte bine. Ma reped la Gara centrala. Asteapta-ma acolo.
― N-as vrea să...
― Preferi să ne întîlnim în alta parte
― N-as vrea să astept în strada. As veni la dumneavoastra acasă, dacă-mi
îngaduiti.
― S-a facut! Vrei să mergem împreuna
― În cazul acesta, va trebui să ne întîlnim în oras...
― Vino să mă iei de la birou, dacă vrei.
― Nu, prefer să mă duc direct acasă la dumneavoastra. E mai simplu.
― Perfect. Plec si eu imediat. Dacă ajungi înaintea mea, intra si asteapta-ma
linistita în casă.
― ,, Dacă Fumiko s-a urcat în primul tren, la Gara centrala, va pleca înaintea
mea’’, îsi spunea Kikuji. Dar, în timp ce gîndea astfel, el nu pierduse totusi
speranta de-a calatori în acelasi tren cu ea. Pe peronul garii, o cauta cu ochii
prin multime, avid. în zadar.
Cînd ajunse acasă, ea îl astepta, într-adevăr, de cîteva minute.
Batrîna servitoare îi spuse că fata se afla în gradina, si Kikuji se grabi să se
duca la ea, fără a mai trece prin casă. Fumiko aatepta acolo, asezata pe o
piatra, la umbra marelui oleandru cu ramurile încarcate de flori albe. Piatra
73
pe care statea părea putin muceda, mai ales în partea de dedesubt, căci, de
la ultima vizita a lui Chikako, servitoarea luase obiceiul să stropeasca în
fiecare zi gradina înainte de întoarcerea stapînului; vechea pompa de apa
mai functiona încă.
Kikuji se îndrepta cu pasi repezi spre arborele urias, ale carui flori albe,
mîngîiate usor de adierea serii, pareau că încoroneaza capul tinerei fete. în
general, oleandrii au un frunzis foarte des, din care tîsnesc flori învăpaiate,
cu tot atîtea mici limbi de foc: ei creeaza o impresie de vara fierbinte. Dar
acesta, cu bogatia lui de flori albe si parfumate, raspîndea o foarte placuta
senzatie de racoare. La umbra lui înmiresmata, Fumiko era îmbracata într-o
rochie alba de bumbac, cusuta la guler si pe marginea buzunarelor cu tivuri
subtiri de un albastru închis. Soarele ce cobora la asfintit îsi strecura prin
frunzis, batînd în ochii lui Kukiji, razele de aur rosu care faceau să scînteieze
cerul.
― Ce bine îmi pare că te văd aici! exclama el cu afectiune, apropiindu-se de
tînara fata.
Fumiko paru că voise să spuna ceva înainte de a vorbi el, articulînd cîteva
cuvinte nelamurite, dar se opri în clipa cînd dadu să se ridice, cu umerii usor
aplecati, ca si cum bucuria spontana din glasul lui Kikuji ar fi intimidat-o
putin.
― Am venit, raspunse ea, fiindca mi-ati spus lucrul acela la telefon: să vă
dovedesc contrariul.
― Casătoria, vrei să spui. Am fost si eu foarte surprins, te asigur.
― Surprins. Cum adica! întreba Fumiko, lasîndu-si ochii în jos.
― De doua ori, dacă pot să spun asa: întîi, la vestea despre pretinsa
dumitale casătorie si apoi aflînd că nu e adevărat.
― Si amîndoua vestile v-au surprins
― Nu e firesc! făcu Kikuji pornind înaintea ei pe cararea, indicata de pietre,
ce ducea la galerie. să intram, o pofti el. N-ar fi trebuit să mă astepti afara;
de ce n-ai intrat în casă. Se asezara în galerie si Kikuji îi explica:
― Uite, chiar aici stateam si mă odihneam, acum cîteva zile, dupa ce mă
întorsesem dintr-o scurta vacanta, cînd a aparut Kurimoto. Era pe înserate.
Dinauntru, servitoarea îl chema să-1 întrebe ceva, desigur în legatura cu
cina pe care i-o comandase la telefon în momentul cînd plecase de la birou.
Profita de aceasta scurta întrerupere ca să se schimbe si să îmbrace un
chimono usor, de cînepa alba.
Fumiko, la rîndul ei, părea a-si fi regasit frumusetea. Aatepta pîna cînd
Kikuji îti relua locul si întreba:
― De fapt, ce v-a spus exact domnisoara Kurimoto
― Ca te-ai maritat, atît.
― Si ati crezut-o pe cuvînt
― Ce motive ar fi avut să trînteasca o minciuna cu privire la acest capitol
― Dar n-ati avut nici un fel de îndoiala
Doua lacrimi stralucitoare tremurau pe marginea pleoapelor, udînd ochii
mari, negri, si fetei, care rosti repede:
― Cum m-as fi putut gîndi să mă marit, acum. Ati crezut într-adevăr c-as fi
fost în stare să fac asta. Dupa toata durerea, cu toata tristetea pe care am
cunoscut-o noi, mama si eu... cînd chinul nu s-a terminat încă!
Ascultînd glasul acesta al ei, Kikuji fu îndemnat să creada, o clipa, că
mama era încă în viata, că se afla acolo, lîngă el.
― E o mare slabiciune a noastra a amîndurora, a mamei si a mea, să ne
bizuim mereu si deplin pe altii. E destul să avem sentimentul că sîntem
întelese de catre ceilalti, ca să ne încredem în oricine, fără control si fără
masura. Nu-i asa că e o iluzie desarta. Căci totul nu e decît o imagine falsă,
propria stare sufleteasca se reflecta ca atunci cînd te oglindesti în apa, zise
Fumiko, care era gata să izbucneasca în suspine.
Dupa un rastimp de tacere, Kikuji, revenind la problema care-1 preocupa,
zise:
― Ultima data, eu eram acela care te întrebam dacă ai putea crede că as
dori să mă casătoresc. Ti-aduci aminte. A fost în ziua ploii aceleia mari.
― În ziua aceea cu furtuna, cînd tuna si fulgera de te apuca groaza
― Da, atunci. si iata că acum dumneata îmi spui acelasi lucru, aproape
cuvînt cu cuvînt.
― Oh, nu! Nu e deloc acelati lucru!
― Totusi, mi-ai repetat de mai multe ori că am să mă însor, starui Kikuji.
― Dar la mine nu e aceeasi situatie, nu ne putem compara, declara Fumiko
ridicînd spre el privirile înecate de lacrimi.
― Aceeasi situatie, cum adica
― Da, a dumneavoastra si a mea - sînt cu totul diferite.
Sau poate ar fi mai bine să spunem, în loc de situatie, acea parte de umbra
din destin...
― Constiinta pacatului, asta vrei să spui. Dar este în aceeasi masura povara
mea.
― Nu! exclamM ea, scuturînd cu putere din cap. O lacrima, una singura,
aluneca din ochiul stîng pe obrazul fetei, care se grabi să precizeze: Pacatul
de care vorbiti, mama 1-a luat cu ea în mormînt. Si-apoi, eu nu cred că a fost
un pacat: eu cred că a fost doar suferinta ei.
Kikuji lasă capul în jos.
― Pacatul nu se sterge probabil niciodata, adauga Fumiko; pe cînd suferinta
si mîhnirile se uita.
― Vorbind de acea parte de umbra, nu faci decît să întuneci si mai mult
moartea mamei dumitale, asa mi se pare mie...
― Profunzimea durerii, despre asta ar fi trebuit să vorbesc, se corecta
Fumiko. Asta e ceea ce voiam să spun.
― Profunzimea durerii... murmura Kikuji, care voia să spuna:
,,Adica profunzimea iubirii’’, dar se opri în ultima clipa.
― Si pe urma, dumneavoastra vi se facuse acea propunere de casătorie cu
Yukiko, ceea ce înseamna o mare deosebire! relua Fumiko, care tinea să
readuca discutia în planul realitatii. Domnisoara Kurimoto socotea că mama
se împotrivea acestei casătorii. Probabil că se temea să nu constitui si eu o
piedica, si tocmai de aceea v-a spus că m-am maritat. Nu credeti
― Dar ea mi-a spus, totodata, că si domnisoara Inamura s-a maritat!
75
Fumiko ramase o clipa uluita, apoi dadu tare din cap, zicînd:
― Nu-i adevărat! Nu e cu putinta... E încă o minciuna, si nu pot să cred. Cînd
ar fi facut-o
― Casătoria! O, destul de recent.
― Nu! Nu e cu putinta să fie adevărat... Sînt sigura!
― Kurimoto mi-a spus că v-ati maritat amîndoua în acelasi timp, Yukiko si
dumneata, zise Kikuji cu o voce nehotarîta. Asta m-a facut să cred în
povestea casătoriei dumitale... Dar se poate să fie, totusi, adevărat în ce-o
priveste pe Yukiko, mai stii
― Ei bine, nu, vă asigur: nimeni nu se marita în toiul verii. Cine poate să
poarte doua rînduri de rochii pe o asemenea caldura. E incomod si te faci
leoarca de naduseala. La asa ceva nu se expune nimeni.
― Fara îndoiala, si dreptate. Dar asta înseamna că nu se celebreaza
niciodata vreo ceremonie nuptiala în timpul verii
― Foarte rar. în general, cei care vor să se casătoreasca totusi în acest
sezon, amîna nunta pentru toamna.
Si deodata, din ochii umezi si lui Fumiko- cine stie de ce - izbucnira lacrimi.
Cu capul înclinat, tînara fata privea urmele pe care le lasau lacrimile ce-i
cadeau în poala.
― De ce, de ce umbla domnisoara Kurimoto cu asemenea minciuni
― De! Se poate spune că ne-a înselat pe amîndoi! reflecta Kikuji la rîndul
său, în timp ce se întreba care putea fi cauza ce-o făcea pe Fumiko să plînga
în momentul acesta. Fapt sigur este că maritisul lui Fumiko e o minciuna.
Dar poate că Chikako nascocise minciuna asta tocmai fiindca Yukiko se
maritase cu adevărat si voia acum s-o îndeparteze de el pe Fumiko! Cel putin
asa încerca să-si explice lucrurile Kikuji, fără a gasi însă acest argument prea
convingator. De altfel, nu se putea împiedica să nu aiba o îndoiala chiar în
privinta realitatii casătoriei lui Yukiko.
― Oricum ar fi, atîta vreme cît nu stim dacă domnisoara Inamura s-a
maritat sau nu, e greu să ne dam seama pîna unde a mers domnisoara
Kurimoto cu gluma ei.
― Cu gluma. Numiti asta o gluma
― Ma rog, e un fel de a spune... deocamdata.
― si dacă nu v-as fi telefonat eu astazi, ati fi continuat să credeti că m-am
maritat. Ca gluma, o gasesc mai mult decît proasta! E cu adevărat o rautate!
Batrîna servitoare îl chema din nou pe Kikuji, care se întoarse peste putin, cu
o scrisoare în mîna.
― A sosit scrisoarea dumitale, zise el; scrisoarea netimbrata.
Se pregatea să o deschida, dar Fumiko interveni:
― Nu, nu, vă rog, n-o cititi!
― De ce
― Nu vreau. Dati-mi-o înapoi...
Spunînd acestea, Fumiko, fără să se ridice, se apleca spre el, ca să ia
scrisoarea.
― Dati-mi-o, vă rog mult!
Cu o miscare iute, Kikuji ascunse scrisoarea la spatele lui. Ea se apleca si
mai mult, încercînd s-o apuce cu mîna dreapta, sprijinindu-se, fără să vrea,
cu stînga, pe genunchiul lui. Kikuji retrase scrisoarea si mai departe, în asa
fel ca fata să nu ajunga la ea, iar Fumiko, cu mîna întinsă, era gata să cada
peste el, pierzîndu-si echilibrul în timp ce se înclina spre dreapta. Atinsese cu
fata pieptul lui Kikuji, într-atît de mult se aplecase. Ar fi cazut cu totul peste
el, dacă nu s-ar fi sprijinit cu mîna stînga pe genunchiul lui, putînd astfel să
se ridice si să se retraga în pozitia normala cu o miscare plina de suplete. si
totusi, mîna aceea Kikuji abia dacă o simtise! Nu era mai grea decît o
mîngîiere! Cum de se putuse retrage ea astfel, atingîndu-1 numai putin, cînd
îsi pierduse întregul echilibru al corpului.
Kikuji, care se asteptase să fie apasat de toata greutatea corpului ei,
ramase uimit să constate cît era de usoara si fu aproape gata să scoata un
strigat. Deodata, se simti napadit de fluidul acela tulburator al feminitatii, de
emotia acestei prezente feminine în care regasea, fără voia lui, prezenta
însăsi a tuturor farmecelor doamnei Ota.
Fumiko se ridicase în chiar clipa cînd el se astepta s-o prinda în brate. Cum
facuse oare. Cum a izbutit să se retraga asa de repede. De unde îi venise
puterea să evite caderea chiar cînd se rasturnase deja. Prin ce miscare de o
nemaipomenita sprinteneala reusise să-i scape. Era aici ceva ca o magie, un
fel de vraja al carei mister tinea de ce e mai tainic în instinctul feminin. Căci
tînara fata părea că se evaporase chiar în timp ce el credea c-o va primi în
brate si nu resimti din partea ei decît o rasuflare transmisă de un efluviu
calduros.
Parfumul ce se degaja din corpul tinerei fete îl tulbura adînc pe Kikuji.
Fumiko lucrase în toata aceasta zi de vara. Respirînd acum mireasma ei,
Kikuji se simti învăluit deodata de parfumul îmbatator al doamnei Ota. Acest
parfum reînvia aidoma îmbratisarilor ei.
― Scrisoarea, vă rog, dati-mi-o! îl ruga încă o data Fumiko.
Si Kikuji ceda.
Fumiko lua scrisoarea si, întorcîndu-se pe jumatate într-o parte, o rupse în
bucatele. Privirea lui Kikuji surprinse, pe ceafa si pe bratele ei, broboane mici
de sudoare. în momentul cînd fusese gata să cada peste el, fata i se albise
brusc, pentru a se împurpura apoi numaidecît, dupa ce izbutise să se
redreseze. Fara îndoiala, numai puterea acestor emotii, pe o asemenea
caldura, facuse ca transpiratia să straluceasca dintr-o data pe trupul tinerei
fete...

Masa de seara, pe care Kikuji ceruse să-i fie adusă de la un restaurant din
apropiere, n-avea nimic deosebit. Mica ceasca de shino se afla la locul ei, în
dreptul lui Kikuji, pregatita pentru ceaiul lui. Servitoarea o pusese acolo, asa
cum făcea în fiecare zi, la orice masă.
Ceasca a fost primul obiect pe care îl observă Kikuji. Fumiko o văzuse si ea,
căci întreba:
― E ceasca de care vă serviti în mod obianuit
― Da.
― Îmi vine să intru în pamînt de rusine, zise ea cu un accent plin de jena,
77
dar fără să bage de seama că Kikuji era poate si mai încurcat decît ea. Mi-am
adus multe mustrari, adauga repede, că v-am dat un asemenea obiect.
Pomeneam si despre asta în scrisoarea mea.
― Dar de ce
― Fiindca... vă ceream iertare că v-am facut cadou o piesă lipsita de orice
valoare artistica.
― Aceasta ceasca, lipsita de valoare artistica. Dar tocmai dimpotrivă!
― Nu, nu e un shino deosebit de pretios, si dovada e că mama se servea de
ea la mesele de toate zilele.
― Nu am pretentia să mă erijez în cunoscator, dar socot că aceasta piesă
este exceptionala, afirma Kikuji, luînd ceasca în mîna ca s-o priveasca mai
deaproape. Fumiko nu era totusi multumita:
― Exista piese de shino mult superioare! zise ea. încît, atunci cînd vă serviti
de asta, nu se poate să nu vă gînditi la celelalte, prin comparatie. Veti fi
totdeauna obligat să le gasiti mai frumoase!
― În colectia noastra nu cred să se mai afle macar o singura alta ceasca de
shino.
― Le veti putea vedea în alta parte, dacă dumneavoastra nu aveti. Ah, ar fi
prea trist dacă ar trebui să spuneti că ceasca dumneavoastra e o piesă
inferioara... Vreau să zic, pentru mama si pentru mine...
Kikuji avu o usoara tresărire la ultimele ei cuvinte, dar se grabi să raspunda:
― Cum mă lepad din ce în ce mai mult de arta ceaiului, nu risc să am prilejul
să admir alte cesti.
― Cine stie... Poate din întîmplare... De altfel, cred că ati si văzut, desigur,
pîna acum unele mai frumoase.
― Dacă e asa, atunci înseamna că nu mai poti face nici un cadou, fiindca nu
e vorba de o veritabila capodopera!
― Da, este exact ceea ce voiam să spun si eu, raspunse Fumiko, privindu-1
drept în ochi. M-am gîndit mult la asta, si de aceea vă ceream în scrisoarea
mea să spargeti aceasta ceasca si să aruncati cioburile.
― S-o sparga! O asemenea ceasca! făcu el foarte mirat si cautînd s-o
smulga pe Fumiko din seriozitatea ei gravă.
E o ceasca iesita dintr-unul din cele mai vechi cuptoare ale scolii, asa cred,
acum trei sau patru sute de ani! La origine, se poate să nu fi fost conceputa
decît ca o simpla cupa, fără să aiba nimic de-a face cu arta ceaiului. Dar iata,
sînt trei secole de cînd e folosita ca o mica ceasca de ceai. Nenumarati
profesori au pastrat-o si au transmis-o mai departe cu mare grija. De
asemeni, unii amatori au întrebuintat-o cu siguranta ca ceasca de voiaj si au
purtat-o în lada lor, din loc în loc, cine stie pe unde, în mijlocul atîtor
primejdii. si în felul acesta a ajuns pîna la noi. Oh, nu, nu e o piesă pe care
cineva si-ar putea permite s-o distruga asa, din capriciu!
…..Cu atît mai mult cu cît pe marginea acestei pretioase cesti se vedea, asa
cum îi spusese Fumiko însăsi, amprenta buzelor si a rujului mamei sale. O
pecete de nesters, marturisise ea; o urma ce rezista la toate spalarile, dupa
cum spusese doamna Ota fiicei sale. si într-adevăr, acea pata abia vizibila nu
se îndepartase nici cînd Kikuji, o data stapîn pe ceasca, încercase el însusi s-
o curete. Nu era, fireste, culoarea exacta a rujului de buze, ci o usoara urma
brumarie accentuata foarte fin de o pata de carmin pe care numai cu greu o
puteai observa. De buna seama, se putea spune că e acolo ramasita ofilita a
unui vechi ruj de buze, deci în mod foarte probabil nu era decît tonul natural
si rosiatic al pamîntului de shino. Dar cine putea sti. Din momentul cînd
aceasta ceasca si-a gasit întrebuinaare în arta ceaiului, atîtea buze s-au lipit
de ea, din generatie în generatie, si totdeauna în acelasi loc, încît n-ar fi
imposibil ca ele să-si fi lasat astfel sigiliul pe ea! Iar dintre toate aceste buze,
cele ale doamnei Ota, care folosise ceasca pentru serviciul zilnic, nu o
atinsesera oare de cele mai multe ori. Cît despre aceasta folosire zilnica a
cestii de shino, Kikuji se întreba de asemeni dacă doamna Ota era aceea
care hotarîse să-i dea aceasta destinatie, sau dacă nu cumva tatal său
avusese initiativa în acest sens, ceea ce lui i se părea mult mai probabil...
El se gîndea acum la perechea de cesti de Ryonyu, cea neagra si cea rosie,
întrebîndu-se dacă nu de ele se servisera îndragostitii în momentele lor de
intimitate: ceasca rosie, cea mai supla si mai fina, pentru doamna Ota, iar
cea neagra, mai virila, pentru tatal său.
Da, trebuie că tatal său o va fi îndemnat pe doamna Ota să foloseasca
mizuzashi de shino nu ca ulcior de apa pentru sedinta de ceai, ci ca vaza de
flori în casă: o vaza în care ea se deprinsese să puna trandafiri si garoafe; si
tot el, probabil, a determinat-o pe iubita lui să introduca în serviciul zilnic
mica ceasca de shino în loc s-o rezerve numai pentru arta ceaiului. Si, în
universul acesta pe care-1 alcatuise el însusi, în aceasta lume pregatita
pentru gratie si pentru farmecul iubitei lui, în aceasta subtila schimbare de
atmosfera al carei secret îl detinea numai el, da, în climatul acesta de o
tainica armonie trebuie ca-i placea lui să se cufunde în desfatatoarea
contemplare a frumusetii amantei sale, a frumusetii doamnei Ota...
Moartea i-a rapit pe amîndoi, iar ulciorul de shino ca si mica ceasca de ceai
au ajuns acum în posesia lui Kikuji. si Fumiko e si ea aici, în casă la el, alaturi
de el.
― Nu e un capriciu, protesta Fumiko, ci vreau cu adevărat s-o distrugeti.
Numai fiindca v-ati bucurat atît de mult atunci cînd v-am dat mizuzashi, m-
am gîndit apoi, să vă aduc, ca o completare, si cealalta piesă de shino pe
care o aveam. Dar aproape imediat dupa aceea mi-a părut rau că am facut-o
si de atunci nu încetez să mă învinuiesc întruna!
― Adevărul este că o ceasca de valoarea acesteia n-ar trebui să fie folosita
la serviciul de fiecare zi. S-ar putea sparge!
― Cesti de shino se gasesc atîtea si încă mai bune! Ar fi pentru mine o prea
mare mîhnire, întelegeti, dacă ar trebui să vă gînditi la altele cînd o aveti în
mîna pe aceasta.
― Bine, bine, lasă! Nu poti să oferi totdeauna numai ceea ce e mai presus
de orice!
― Nu neg asta... însă totul depinde de cel caruia îi e destinat cadoul si de
împrejurare.
Raspunsul lui Fumiko îl izbi pe Kikuji. Voia oare ca să spuna prin asta că,
pentru amintirea mamei sale, cît si pentru a se gîndi la ea însăsi, din adîncul
79
inimii lui, nimic nu putea fi mai potrivit decît o capodopera de arta perfecta.
El aprecia foarte mult sentimentul tinerei fete, care dorea să nu ataseze la
memoria mamei sale decît cea mai înalta si cea mai pura perfectiune
artistica. Acestei dorinte, cea mai intimă a sufletului ei, i se supusese Fumiko
atunci cînd îi facuse cadou acel mizuzashi de shino: o capodopera a carei
materie
emotionanta, cu acea suprafata frematînd misterios si parînd că iradiaza o
caldura, în ciuda inertei sale raceli de obiect concret, făcea mai mult decît să
i-o aminteasca pe doamna Ota: o reînvia în inima lui cu o suprema forta de
evocare si cu o suverana putere de înrîurire.
Da, ulciorul de shino aparea în ochii lui în toata perfecaiunea sa absoluta,
de neîntrecut; si gratie lui, prin efectul puternic al autoritatii lui magistrale, el
se simtea transpus într-o lume de înalte gravitai estetice, unde nu mai
ramînea
nici un coltisor întunecat, nici o urma din mîhnirile apasătoare si din
remuscarile pacatului. Nici cea mai mica umbra. Contemplînd aceasta
capodopera, Kikuji se lasa furat de gîndul că si doamna Ota atinsese cea mai
înalta perfectiune, că fusese ea însăsi o capodopera de frumusete feminina;
si îti spunea că nimic impur, nimic dubios, absolut nimic tulbure sau
dizgratios nu poate face pereche cu frumusetea. O capodopera e, prin
definitie, straina de orice imperfectiune.
Cînd vorbise cu Fumiko la telefon, în ziua aceea ploioasă cu furtuna, îi
marturisise că îndelunga contemplare a vasului de shino trezea în el dorinta
de a o vedea pe ea. Avusese curajul să-i spuna asta fiindca vorbea la telefon.
Iar Fumiko îi pomenise atunci de cealalta piesă de shino pe care o mai avea,
gîndindu-se chiar din acea clipa să-i ofere în dar mica ceasca de ceai.
Ca ceasca de shino nu era o capodopera care să se compare cu mizuzashi,
se prea poate, la urma urmei... Si, cu aceasta concluzie care-1 întorcea la
firul meditatiilor lui, Kikuji relua dialogul:
― Mi-aduc aminte că tata avea o ladita de ceai pentru calatorii si sînt sigur
că ceasca pe care o punea acolo nu valora cît aceasta ceasca de shinol
― Ce fel de ceasca era aceea
― Habar n-am, căci n-am văzut-o niciodata...
― O să-mi îngaduiti s-o văd! întreba Fumiko. Sînt încredintata că ceasca de
voiaj a tatalui dumneavoastra e o piesă infinit superioara. si dacă-i asa, cum
si cred, o să mă lasati s-o distrug pe asta, nu-i asa
― Ma faci să mă cutremur! rosti Kikuji.
La desert, Fumiko, în timp ce curata cu îndemînare semintele dintr-o felie
de pepene verde, starui să vada ceasca de voiaj. Kikuji îi spuse servitoarei să
se duca să deschida chashitsu, apoi iesi el însusi în gradina. Avea de gînd să
se duca singur să caute ceasca si apoi să se întoarca imediat, dar tînara fata
se lua dupa el.
― Nici nu stiu macar unde poate fi ladita aceea. Ar trebui s-o întrebam pe
Kurimoto, ea stie mai bine decît mine!făcu el, întorcîndu-se catre ea.
Fumiko se oprise sub marele oleandru încarcat de flori; el nu-i vedea decît
picioarele, încaltate în chip ciudat cu sandale japoneze peste ciorapi de
moda occidentala. Descoperi ladita de ceai într-un dulap din perete, în
mizuya, si se întoarse numaidecît în odaia principala, punînd pachetul în fata
tinerei fete, asezata jos. O clipa, Fumiko astepta ca el să desfaca ambalajul
si, văzînd că n-are de gînd, întinse mîinile:
― Îmi dati voie! Am s-o deschid eu, zise ea.
― Ce de praf! exclama Kikuji strîngînd usor pînza în care era înfasurata
ladita ca să se duca s-o scuture afara. Pe raftul din mizuya, zise el cînd se
întoarse, am gasit un greiere mort si o gramada de gîndaci scîrbosi se
napusteau asupra lui.
― Si, totusi, camera de ceai e foarte curata, observă Fumiko.
― Da, Kurimoto a facut ordine acolo cu putin înainte... Chiar în seara cînd a
venit să-mi spuna că dumneata te-ai maritat, la fel ca si domnisoara
Inamura... Dar se întunecase si poate că n-o fi văzut greierele captiv.
Fumiko, dupa ce scosese din ladita un săculet, în care, dupa cîte se părea,
se afla ceasca de voiaj, se straduia, cu degetele putin nerabdatoare si cu
bustul înclinat mult înainte, să dezlege sforicelele de matase.
Kikuji, care o privea din profil, retinu că frumoaii ei umeri rotunzi se subtiau
cînd se apleca astfel înainte si o data mai mult se minuna de uimitoarea
gingasie a gîtului ei.
O vedea, o data mai mult, cum îti strînge gura în efortul pe care-l făcea si
buza-i inferioara, putin umflata, îsi reliefa usor carnatia tulburatoare, îi
admira de asemeni finetea urechii, cu loburile rasfrînte atît de fermecator.
― Un Karatsu*! anunta apoi, întorcîndu-si privirile catre Kikuji, care venise si
se asezase lîngă ea. si puse ceasca jos, pe rogojina.
― Ce splendoare! exclama încă o data, cu încîntare. Era o mica ceasca de
karatsu, de forma lunguiata si îngusta, ca si cealalta, care putea fi folosita
atît la degustarea celui mai nobil ceai verde, cît si la bautul zilnic al ceaiului
obisnuit.
― Ce linie maiestuoasă si cîta forta de expresie! se entuziasma Fumiko. E
de-o clasă infinit superioara cestii de shino.
― Karatsu si shino nu pot fi comparate între ele, afirma Kikuji. Sînt doua
tipuri cu totul diferite.
― E destul să le punem una lîngă alta, sustinu Fumiko.Si o să vedeti:
diferenta de calitate sare în ochi. Asta e mai presus de orice discutie!
Sedus el însusi de forta ce se degaja din acest karatsu, Kikuji lua ceasca în
mîna si o tinu cîtva timp pe genunchi ca s-o priveasca mai bine. La un
moment dat, întreba dacă să se duca să aduca ceasca de shino din casă.
― Nu, lasati, mă duc eu! zise Fumiko, ridicîndu-se repede si fugind în casă.
Pusesera cele doua ceati, de shino si de karatsu, una lîngă alta. O clipa,
privirile li se încrucisara, se întrepatrunsera profund, dar numaidecît dupa
aceea ele coborîra si se îndreptara catre cesti.
Emotionat si chiar intimidat putin, Kikuji se grabi să spuna:
― Privindu-le astfel, una lîngă alta, nu mai încape îndoiala că avem în fata o
ceasca masculina si o ceasca feminina... Fumiko, neputînd să articuleze nici
un cuvînt, se multumi să aprobe din cap.
Kikuji se simti ciudat de tulburat de brusca rezonanta pe care propriile lui
81
cuvinte o capatau în el.

1 Ceramica de influenta coreeana, confectionata începînd din secolul al XV-

lea la Karatsu (port în Kyushu).

Ceasca de karatsu, fără nici un fel de desen ornamental, avea un fond de

un albastru-verzui accentuat, de-a lungul caruia se reflecta, ici si colo,
caldura unui rosu închis, rasunator ca o dominanta si totusi aproape
indistinct. Volumul cestii, cu fundul ei usor iesit în afara, îi dădea un aspect
de echilibru perfect si de calma vigoare.
― Tatal dumneavoastra trebuie să fi avut o predilectie deosebita pentru
aceasta ceasca, deoarece o lua în toate calatoriile sale. De altfel, gasesc că i
se potrivea de minune. Fara îndoiala, era destul de riscant să se exprime în
felul acesta, dar Fumiko părea că nu tine seama de asa ceva.
Kikuji, din contra, nu îndrazni să mearga pîna la a spune că ceasca de
shino i se potrivea uimitor, prin analogie, mamei lui Fumiko. Cu toate
acestea, cele doua cesti, una lîngă alta, pareau că sînt cele doua suflete, al
tatalui lui Kikuji si al mamei lui Fumiko.
Aceste doua piese, vechi de trei sau patru secole, înlaturau din gînd orice
idee morbida si îndepartau inima de orice imaginatie tulbure. Puternica
vitalitate pe care o exprimau ele producea un efect direct, sensibil, care
trezea chiar o anumita emotie senzuala.
În ce-1 privea pe Kikuji, nu numai că el avea aproape sentimentul că
regasea în fata lui sufletul tatalui său si pe acela al doamnei Ota, dar i se
părea că ele se întruchipasera în forma cea mai desăvîrsita ce li se putea
atribui. Existenta palpabila a celor doua obiecte, realitatea lor concreta, totul
i se impunea cu atîta autoritate, încît însăsi prezenta lui Fumiko, pe care o
vedea dinaintea lui pe deasupra celor doua cesti, i se părea foarte normala,
ca lucrul cel mai firesc si cel mai putin vinovat din lume.
O data, la prima comemorare funebra dupa decesul doamnei Ota, el îi
spusese fetei că faptul de a se afla amîndoi unul lîngă altul era poate mai
mult decît necuviincios. Dar sentimentul vinovătiei lui, teama sau teroarea
pacatului său se spulberasera acum, izgonite parca de granulatia fina si de
suprafata pura a ceatilor de karatsu si de shino. ,, Admirabil’’! murmura el,
ca si cum ar fi vorbit de unul singur, în fond, tatal meu nu era un om care să
se pasioneze de arta din simplu diletantism, urmînd doar imboldul gusturilor
lui estetice; si mă întreb dacă el nu cauta o usurare si un adapost împotriva
pacatului si a chinului remuscarilor sale, atunci cînd se înconjura de obiecte
de acest gen, înzestrate cu magia puritatii si a perfectiunii.
― Cum! Ce spuneai
― Cînd privesti aceste ceati, nu te mai poai gîndi deloc la greselile sau la
pacatele pe care le-au putut săvîrsi proprietarii lor din trecut. Perioada cît a
trait tatal meu, nu e decît un incident efemer si neglijabil, în comparatie cu
lunga si impresionanta existenta a acestei opere... Din aceste cesti...
― Dar moartea e atît de aproape de noi! să te cutremuri, nu alta! îi raspunse
Fumiko. Am ajuns să cred că e o eroare să mă gîndesc atît de mult la
moartea mamei mele, de vreme ce moartea e acum atît de aproape, sub
talpile mele, ca să zic asa. De aceea, încerc din toate puterile să mă eliberez
de aceasta obsesie.
― Ai dreptate, zise Kikuji. Dacă te gîndeati prea mult la cei morti, risti să
sfîrseati prin a crede că nu mai existi nici tu însuti.
În acel moment intra batrîna servitoare, aducîndu-le ibricul plin cu apa
fiarta. Văzînd că întîrzie atît de mult în micul pavilion de ceai, ea se gîndise
probabil că vor avea nevoie de apa calda pentru prepararea ceaiului.
Kikuji cuteza să faca propunerea de a prepara ceaiul dupa ritualul servirii
lui în calatorie, cu cestile de karatsu si de shino care se aflau în fata lor.
Fumiko aproba, docila, cu un semn din cap si murmura: ,, înainte de a
sparge ceasca de shino, îi veti acorda astfel gratia de a mai servi ceaiul în ea
pentru ultima data...’’ Scoase din ladita un chasen si trecu în mizuya ca să-1
clateasca.
Lunga zi de vara nu-si stinsese încă luminile, la apus.
în timp ce mînuia minusculul chasen ca să prepare ceaiul în mica ceasca,
Fumiko zise:
― Ca în calatorie, deci...
― Da, ca în calatorie. să zicem că sîntem la un han...
― Nu neaparat. Mai bine pe marginea unui rîu, sau pe vîrful unui munte... Ar
fi trebuit chiar să folosim apa rece, ca si cum am fi luat-o de la izvor, într-un
colt sălbatic... Dar cînd ridica chasenul deasupra cestii, privirea ochilor
ei negri se îndrepta o clipa catre Kikuji, înainte de a se reîntoarce la ceasca
pe care o rasucea încet în palma.
Kikuji, cu ochii fixati la ceasca, si-o închipuia venind spre el, lasîndu-se în
jos, oprindu-se dinaintea genunchilor lui; si, în afectiunea sa, i se părea că
Fumiko însăsi se apleca încet spre el.
Pe urma aseza în fata ei ceasca de shino a mamei sale; dar, de asta data,
trebui să întrerupa prepararea: căci, mic cum era, chasenul nu făcea decît să
atinga cu smucituri scurte buzele cestii.
― Merge greu! ofta ea.
― Cu o ceasca asa de îngusta, te cred că nu-i usor, îi raspunse Kikuji.
Adevărul era însă că mîinile tinerei fete tremurau atît de tare, încît pîna si
bratele ei tresăreau.
Iar cînd voi să-si stapîneasca miscarile, îi fu cu neputinta să potriveasca
chasenul în mica ceasca de shino.
Fumiko îsi apleca fata deasupra pumnului crispat si suspina:
― Mama, nu vrea...
― Cum
Kikuji sări în picioare si se repezi s-o prinda cu amîndoua mîinile, de umeri,
pe fata, ca si cum ar fi fost vorba să trezeasca din amorteala victima unei
vrajitorii.
Fumiko nu-i opuse nici o rezistenta.

N-a fost chip să adoarma toata noaptea si a asteptat pîna s-a crapat de
ziua, cînd s-a sculat din pat de îndata ce primele lumini ale zorilor patrunsera
83
prin crapatura obloanelor. Atunci iesi din casă si se îndrepta spre chashitsu.
Pe lespezile de piatra se aflau încă cioburile din ceasca ce fusese sparta.
Kikuji strînse de pe jos patru mari cioburi pe care le aseza în mijlocul
palmei, reconstituind astfel forma întreaga a cestii, afara de o bucatica ce
lipsea pe margine, cam de latimea unei unghii.
Se apleca si începu să caute printre pietre, cu speranta slaba de a gasi
fragmentele care lipseau, dar nu dupa mult timp renunta la aceasta
investigatie zadarnica.
Cînd se ridica, ochii îi zarira licarind printre copaci, la rasărit, o unica stea
stralucitoare.
Ramase îndelung în picioare, contemplînd luceafarul diminetii, visător, ca
un om care lasase să treaca multi ani fără să mai revada aceasta stea. si
urmarea cum pe cerul matinal se îngramadeau norii ce se ridicau o data cu
zorile. Pe geana treptelor de nori, steaua părea că luceste cu o scînteiere mai
vie ca oricînd. Colturile ei sclipeau si radiau ca si cum s-ar fi oglindit în pînza
unei ape.
Cu sentimentul adînc de prospetime pe care vederea stelei îl produse în el,
Kikuji se simti deodata rusinat că voise să strînga de pe jos cioburile din
ceasca sparta. Arunca din mîna bucatelele pe care abia le culesese.
în seara din ajun, cînd Fumiko azvîrlise ceasca de shino pe pietre, cum ar fi
putut oare s-o opreasca
Tînara fata disparuse din chashitsu aproape pe neobservate, si el nu
prinsese de veste că plecase cu ceasca în mîna. Nu apucase să scoata decît
un strigat ,,Ah!’’ zarind-o aplecata peste lespedea de piatra, pravălita parca
de propria ei miscare. Si, fără a încerca să caute cioburile împrastiate pe
piatra ce se afla acum în întuneric, o prinse pe Fumiko de amîndoi umerii,
spre a o tine să nu cada.
― Piese de shino... sînt atîtea altele mai frumoase... bîiguise ea.
Se temea oare chiar asa de mult de comparstiile pe care le-ar fi putut face
el.
Cuvintele acestea ale slabului ei murmur nu încetasera să-1 urmareasca pe
Masura ce noaptea înainta. Le repeta necontenit în sinea lui, iar ecoul lor i se
prelungea în inima si se încarca de tristete, coplesitor ca plînsul fără
consolare al pudorii ranite.
În asa fel încît abia avusese rabdare să astepte să se faca ziua pentru a
alerga în gradina să caute bucatile din ceasca de shino sparta.
Le strînsese de pe jos, dar ca să le arunce apoi iarasi, numaidecît, sub
licarirea luminoasă a stelei aceleia. Iar acum...
― Oh! exclama el deodata.
Îsi îndreptase din nou privirea spre cer, dar steaua disparuse. Nu trecuse
decît o clipa, cît aruncase doar o scurta privire spre cioburile împrastiate pe
jos si norii o acoperisera cu totul.
Kikuji continua să scruteze cerul spre rasărit, cu insistenta: se simtea
pagubit, ca si cum i s-ar fi furat ceva. Nu stia unde să mai caute ,,steaua lui’’
în dosul perdelei de ceata, care părea totusi usoara ca un voal de matase. La
orizont, cerul purpuriu se limpezi complet, întinzîndu-se peste linia crestata
formata de acoperisurile caselor din oras. ,,în orice caz, nu pot să le las aici!’’
îsi spuse Kikuji cu jumatate de glas, hotarîndu-se să strînga pentru a doua
oara cioburile, pe care le vîrî în mîneca chimonoului. Nu-1 lasa inima să le
abandoneze asa, acolo, în gradina; si apoi, mai era un risc pe care el voia să-
1 evite: Chikako, cu mania ei de a veni în vizita pe neasteptate, ar putea
foarte bine să dea de ele.
Deoarece Fumiko sparsese aceasta ceasca, si pentru că ea dorise cu
deznadejde să se întîmple asa, ar însemna să procedeze împotriva intentiilor
ei voind să pastreze cioburile. Cel mai bine ar fi, poate, să le îngroape aici,
printre pietre.
Asa gîndea Kikuji. Totusi, el se întoarse în casă, unde înfasura cu grija
cioburile într-o bucata de hîrtie, punîndu-le, deocamdata, într-un dulap de
haine. Dupa care reintra în asternut.
Cînd si unde ar fi putut el să compare ceasca sa de shino cu alte piese
asemanatoare. Si de ce ar fi facut-o. Hotarît, nu izbutea să înteleaga ce voise
să spuna Fumiko!
Si cu atît mai putin întelegea acum, în aceasta dimineata, dupa o noapte de
neuitat, cînd în sufletul lui nu exista nimeni pe lume care să se poata
compara cu Fumiko, cea fără asemanare, ce devenise pentru el fiinta
necesara, element decisiv al destinului său!
Niciodata pîna în aceste momente, el nu putuse să uite că Fumiko era fiica
doamnei Ota. în clipele de fata însă, parcă nici nu s-ar fi gîndit vreodata la
asta. Iar iluzia perfida în care regasea, printr-o transpunere diavoleasca,
trupul îmbatator al mamei în acela al fiicei, chiar si aceasta iluzie încetase
să-1 mai urmareasca. Acum, Kikuji se simtea eliberat de torturile si de iadul
în care era, de atîta vreme, închis.
Îsi datora oare salvarea acestei feciorii rapuse.
Fumiko nu-i opusese, la rîndul ei, nici o rezistenta: el nu avusese de învins
decît casta ei pudoare. Si, dintr-o data, prin acest act ce-ar fi putut să fie
socotit drept culmea unei fapte infernale, Kikuji scapa de sub povara
blestemului, se simti salvat din abisul în fundul caruia se zbatea pîna la
sleirea tuturor fortelor sale, pîna la pierderea de sine. Chinuit, victima unei
otravi lente, i se părea ca-si datoreaza vindecarea miraculoasă absorbirii
unei doze fatale din chiar aceesti otravă.
De îndata ce ajunse la birou, Kikuji o cauta pe Fumiko la telefon, la casa de
comert unde era angajata: un magazin de stofe angro din cartierul Kanda,
asa dupa cum îi spusese ea. Domnisoara Ota nu venise în dimineata aceea
la serviciu.
Kikuji, care tinuse să se duca totusi la birou dupa noaptea sa alba, îsi spuse
că Fumiko nu se trezise poate la timp, neputînd să adoarma decît tîrziu, spre
dimineata. Dacă nu cumva, de rusine, n-o fi îndraznit să iasă în ziua aceea
din casă...
O cauta din nou dupa-amiaza, dar ea tot nu venise, si Kikuji ceru adresa ei
de acasă, pe care n-o stia. Scrisoarea pe care o primise de la ea ieri continea
probabil aceasta adresă; dar Fumiko o rupsese înainte ca el să fi apucat s-o
citeasca si vîrîse bucatelele în buzunar. Din vorba în vorba, în timpul mesei,
85
el retinuse, printre altele, numele casei de comert unde lucra ea, dar
omisese să-i ceara adresa unde locuia. De altfel, cum era să se gîndeasca la
asta, cînd avea sentimentul că ea nu putea să fie în alta parte decît acolo
unde se afla el însusi.
Cînd pleca de la birou, Kikuji porni să caute casa unde ea închinase o
camera, si sfîrsi prin a o gasi. Era în spatele parcului Ueno.
Fumiko nu era acolo.
O fetita de vreo doisprezece-treisprezece ani, în uniforma de elevă si care
de buna seama tocmai se întorsese de la scoala, se ivise o clipa în prag, apoi
disparuse în interior imediat dupa ce el îi pusese întrebarea.
― Domnisoara Ota e plecata de azi-dimineasa, îi raspunse fetita, revenind
din casă. A spus că se duce într-o calatorie cu o prietena.
― În calatorie! se mira Kikuji. S-a dus într-o calatorie! Azi-dimineata. La ce
ora a plecat. N-a lasat vorba unde se duce.
Fetita disparu din nou ca să întrebe, dar de asta data nu se mai întoarse
pîna la el. Dinauntru, îi striga:
― Nu stiu ... Mama nu-i acasă.
Desigur, fetita asta la care el remarca sprîncenele subtiri si îndepartate se
speriase de înfatisarea lui.
Se întoarse în strada si porni înapoi. Ar fi vrut să stie macar care era
fereastra camerei unde locuia Fumiko. Casa avea un etaj si părea
confortabila, cu o gradinita în fata. Moartea e atît de aproape de noi! Asa-i
spusese Fumiko. Kikuji se simti ca înclestat cu picioarele în pamînt cînd îsi
aduse aminte aceasta fraza.
Scoase batista si-si sterse fata. Avea senzatia că nu-i mai curge nici o
picatura de sînge prin vine si începu să-si frece tare fruntea si obrajii. Cînd se
uita la ea, batista îi era uda de pete negricioase de sudoare. Tremurînd, simti
cum un fior rece îi trecu prin sira spinarii.
― N-are nici un motiv să moara... îsi zise el. N-are nici un motiv.
Nu, n-avea nici un motiv să moara! Fumiko, care-i reînviase pofta de a trai!
Fumiko, care-1 readusese la viata!
Dar, docilitatea ei desăvîrsita din seara din ajun, da, acea supunere totala
pe care i-o aratase ea, nu era oare dictata numai de moarte.
Sau poate, ca si mama ei, se va fi socotit nemarginit de pacatoasă prin
însăsi supunerea de care daduse dovada. Numai Kurimoto traieste! izbucni
Kikuji, scuipînd fiecare cuvînt ca pe o otravă aruncata în fata unui dusman
invizibil. Si grabi pasul spre umbra parcului din apropiere.

Cuprins

CARTEA ÎNTÎI
Senbazuru sau Pasările albe./5
CARTEA A DOUA
Asfintit de soare deasupra padurii/37
CARTEA A TREIA
Vasul de shino/59
CARTEA A PATRA
Rujul de buze al mamei/76
CARTEA A CINCEA
Stea dubla/100
Recommended

Yasunari Kawabata - Kyoto

Yasunari Kawabata - Frumusete si intristare
Yasunari Kawabata - Vuietul muntelui

from <file:///C:\Documents%20and%20Settings\daneyre\My
%20Documents\Yasunari%20Kawabata%20-%20O-Mie-de-Cocori.doc>

87
Yasunari Kawabata – Frumusete si
intristare
La început a fost dragostea: frumusetea întîlnind frumusete. O poveste
oarecare, cu o fata îndragostita de un scriitor casatorit. Apoi, cînd
frumusetea se transforma în întristare, dragostea nu mai e ca oricare alta:
devine carte, devine tablou. Romanul frumusetii si tristetii lui se numeste "O
fata de saisprezece ani". Tabloul ei se numeste Suirea la cer a unui copil.
Cînd tînara de saisprezece ani ajunge o pictorita cunoscuta, de patruzeci de
ani, are loc revederea: tristetea întîlnind tristete, în zvonul clopotelor de
anul Nou. Atunci apare, de lînga ea, o fata razbunatoare, poate trista sau
poate doar frumoasa, care schimba povestea. La sfîrsit, dragostea s-a
transformat pe neobservate din frumusete care întristeaza în tristete care
înfrumuseteaza. De aici stralucirea lacrimilor din ultima fraza.
Yasunari Kawabata (l899— l972) Prozator japonez, laureat al Premiului
Nobel pentru literatura l968.
*
Yasunari Kawabata -Frumusete si intristare
în romîneste de SORIN MaRCULESCU
HUMANITAS BUCURESTI
Colectie îngrijita de IOANA PîRVULESCU
Coperta IOANA DRaGOMIRESCU MaRDaRE
Descrierea CIP a Bibliotecii Nasionale KaWaBaTa, YaSUNaRI frumusete si întristare / Yasunari
Kawabata; trad.: Sorin marculescu. -Bucuresti: Humanitas, 2000 208 p.: l8 cm. Tit. orig. (jap.):
Utsukushisa to kanashimi to.
ISBN 973-50-0087-3 I. Marculescu, Sorin (trad.)
82l.52l-3l=l35.l
KAWABATA YASUNARI UTSUKUSHISATOKANASHIMITO-l965 Mostenitorii lui Yasunari
Kawabata
Toate drepturile rezervate-HUMaNITaS, 2000, pentru prezenta versiune romîneasca
ISBN: 973-50-0087-3
Language: Româna Length: 83 pages

* Nota în transcrierea cuvintelor si a numelor proprii japoneze se

foloseste sistemul romaji, foarte simplu si, pentru cititorul romîn,
aproape fonetic: Vocalele se pronunta ca în limba romîna, în
succesiune, ele se rostesc separat (de ex., sarbatoarea aoi se
pronunas a-o-i), nu ca diftongi sau triftongi. Vocala lunga,
marcata cu liniuta, îsi dubleaza sunetul: de ex.: Oki se pronunta
O-o-ki. Consoanele se pronunta ca în romîneste, cu urmatoarele
exceptii: grupul eh noteaza un c palatalizat: cha (cia), chi (ci), cho
(cio) chu (ciu); / noteaza un g palatalizat: ji (gi), jo (gio), ju (giu);
g se pronunta totdeauna sonor: ge (ghe), gi (ghi); sh se pronunta
ca s; ts ca? romînesc. W se pronunta u (Kawabata = Kauabata).
Unele nume de localitati foarte cunoscute sînt redate mai jos
potrivit uzanaei romînesti: Tokyo (în loc de Tokyo), Kyoto (în loc
de Kyoto). Pentru elaborarea notelor s-au folosit, pe lînga unele
lucrari enciclopedice generale, glosarul editiei Kawabata
Yasunari, Romans ei nouvelles, Edition presentee et annotee par
Fujimori Bunkichi, La Pochoteque, Le Livre de Poche, Paris, l997,
si Octavian Simu, Dictionar de literatura japoneza, Editura
albatros, Bucuresti, l994. Traducatorul a utilizat versiunea
franceza aparuta în Kawabata, Romans et nouvelles, ed. Cit., pp.
l405-l575. De un real folos i-au fost si clarificarile oferite cu
bunavointa de dna prof. Angela Hondru, careia i se cuvin cele mai
calde multumiri.
S. M.

Clopotele de sfîrsit de an
Cinci scaune turnante erau aliniate de-alungul ferestrei
în vagonul panoramic al expresului de Kyoto. Oki Toshio
observa ca ultimul scaun din sir pivota domol în jurul
propriei axe, dupa capriciul oscilatiilor trenului. Nu-si
putea dezlipi ochii de scaunul acela. Fotoliile, pe rîndul
unde sedea el, erau scunde si fixe si, de buna seama, nu se
roteau. Oki era singur în vagon. Cufundat adînc în fotoliul
sau, privea cum se învîrteste scaunul din fata. Nu se
învîrtea mereu în aceeasi directie si cu aceeasi viteza. I se
întîmpla sa o ia razna, apoi miscarea devenea mai lenta.
Uneori se oprea si-si relua manevra în sens invers. Oki, tot
vazînd cum se roteste scaunul acela în vagonul în care se
afla doar el, încerca o senzatie de solitudine, si fel si fel de
gînduri i se perindau prin minte. Era în douazeci si noua
decembrie. Oki se ducea la Kyoto ca sa auda acolo
clopotele de sfîrsit de an.
Oare de citi ani luase Oki obiceiul ca, în ajunul anului
Nou, sa asculte, retransmis la radio, dangatul clopotelor ce
vesteau trecerea de la un an la altul?
Oare de cînd exista emisiunea aceea Oki, pesemne, nu
pierduse niciodata prilejul de-ao asculta, o data cu
comentariile crainicilor care prezentau, unele dupa altele,
celebrele clopote ale vechilor mînastiri raspîndite pe
cuprinsul tarii?
Cum anul scurs urma sa faca loc anului nou,
prezentatorii erau înclinati în comentariile lor sa rosteasca
fraze frumoase pe un ton declamator. Marcînd lungi
intervale de tacere, batea vechiul clopot al unei mînastiri
buddhiste, si ecoul lasat de el în urma te ducea cu gîndul la
timpul ce se scurge si întrupeaza sufletul batrînei Japonii.
Clopotelor de la mînastirile situate în nordul tarii le
succedau clopotele din Kyushul, dar fiecare ajun de an Nou
se încheia cu clopotele mînastirilor din Kyoto. Mînastirile
erau atît de numeroase la Kyoto, încît radioul difuza uneori
sunetele amestecate ale unor clopote fara numar.
În acelasi moment, sotia si fiica sa preparau în bucatarie
diverse feluri de mîncare pentru sarbatorirea anului Nou,
faceau nitica ordine prin casa, îsi pregateau chimonourile
sau aranjau flori si, în timp ce ele îsi vedeau de treburi, Oki
lua loc în salon si asculta radioul, în timp ce bateau
clopotele, el arunca, nu fara emotie, o privire retrospectiva
asupra anului care se încheia. Dupa cum erau anii, emosia
care-l încerca se dovedea violenta sau dureroasa. Uneori, îl
sfîsiau regretul si tristetea. Zvonul clopotelor îsi gasea
totdeauna însa un ecou în inirna lui, chiar si atunci cînd
sentimentalismul pe care-l descoperea atît în vorbele, cît si
în vocile crainicilor îl scîrbea. Si tocmai de aceea îl ispitea
de multi ani gîndul de a se duce la Kyoto într-o zi de
treizeci si unu decembrie ca sa asculte acolo pe viu, si nu
prin intermediul radioului, clopotele vechilor mînastiri.
Ideea îi venise pe neasteptate la finele anului în curs, drept
care o si pornise la drum catre Kyoto. Mai nutrea în adîncul
inimii si speranaa secreta de-ao regasi, la Kyoto, pe Ueno
Otoko, pe care n-o mai revazuse de ani si ani de zile, si de-
aasculta clopotele împreuna cu ea. De cînd ea se stabilise la
Kyoto si de cînd pictura ei în stilul traditional îi adusese o
anumita notorietate, Oki ramasese practic fara nici o veste
despre Otoko.
Nu credea ca se maritase.
Întrucît actionase în virtutea unui impuls si cum nu-i
statea în fire sa fixeze anticipat o data ca sa-si rezerve
biletul de tren, Oki se dusese la gara din Yokohama si se
urcase fara rezervare în vagonul panoramic al expresului de
Kyoto. Din pricina sarbatorilor de sfîrsit de an, trenul risca
sa fie foarte aglomerat pe linia Tokaido, dar Oki îl cunostea
pe batrînul impiegat al vagonului si-si spunea ca el tot avea
sa-i gaseasca un loc.
Oki, caruia-i placea sa se scoale tîrziu, aprecia în chip
deosebit acel tren care pleca de la Tokyo si Yokohama la
începutul dupa-amiezii, sosea la Kyoto seara si, la
întoarcere, pleca tot la sfîrsitul zilei de la Osaka si Kyoto.
Lua întotdeauna cînd se ducea la Kyoto, si tinerele care
se ocupau de confortul pasagerilor de la clasa a Il-a îl
cunosteau aproape toate din vedere. O data urcat în tren,
constata, contrar oricarei asteptari, ca vagonul de clasa a Il-
a era gol. Pesemne în ziua de douazeci si noua decembrie
calatorii erau rari si trenul nu era aglomerat decît pe treizeci
si treizeci si unu decembrie.
În vreme ce privea scaunul turnant care se rotea singur,
firul gîndurilor îl facu deodata sa-si puna întrebari despre
"destin", tocmai cînd batrînul impiegat îi aduse ceai.
— Sînt numai eu? întreba Oki.
— Da. Nu sînt decît cinci, sase pasageri. E posibil ca
trenul sa fie aglomerat de anul Nou?
— Nu, o sa fie aproape gol. Aveati de gînd sa va
întoarceti atunci?
— Tare mi-e teama ca da...
— Eu n-am sa fiu de serviciu în ziua de anul Nou, dar
am sa fac în asa fel, încît sa fiti bine îngrijit...
— V-as fi recunoscator.
Dupa plecarea batrînului impiegat, Oki îmbratisa cu
privirea compartimentul si observa doua valize de piele
alba la picioarele ultimului fotoliu din sir. De forma patrata
si mai degraba mici, de un model nou, ele erau din piele
alba, împestritate cu pete palide de nuanta bruna. Erau
valize de un tip necunoscut în Japonia, bagaje de o calitate
superioara. Se mai gasea, asezat pe un scaun, si un sac mare
din piele de pantera.Proprietarii bagajelor,fara îndoiala
americani, erau probabil în vagonul restaurant.
De cealalta parte a geamului, pîlcuri de copaci pluteau
într-o ceata deasa si,pare-se,calda.
Deasupra cetii, o stralucire slaba, emanînd parca din
pamînt, ajungea sa lumineze nori albi si îndepartati. Pe
masura însa ce trenul înainta, cerul se limpezea. De la
geam, razele soarelui invadara compartimentul, în timp ce
trenul trecea pe lînga un munte plantat cu pini, Oki putu
vedea ca solul era acoperit cu ace uscate. Frunzele unui
boschet de bambusi erau toate îngalbenite. Valuri
stralucitoare ajungeau sa se sparga de un promontoriu
întunecat. Doua cupluri de americani de vîrsta mijlocie se
întoarsera din vagonul restaurant si, dupa ce trenul trecu de
Numazu, iar muntele Fuji începu sa se arate privirilor, ei
ramasera în fata ferestrelor si nu mai contenira sa faca
poze. Cînd însa muntele Fuji se profila în fine cu precizie si
se vazu si cîmpia de la poalele lui, li se facu parca lehamite
de fotografiat si întoarsera spatele ferestrei.
Ziua aceea de iarna se apropia de sfîrsit.
Oki urmari cu ochii meandra, de culoarea argintului
brumat, a unui rîu, apoi, ridicînd capul, îsi întoarse privirea
în directia soarelui-apune. Ultimele raze ale soarelui, albe si
reci, se infiltrara în sfîrsit în faliile sub forma de arc ce
sfîsiau norii negri si ramasera mult timp acolo înainte de a
disparea, în compartiment, unde se aprinsesera luminile,
scaunele rotative, în urma unei miscari a trenului, facura
toate o semirotatie în jurul axei proprii. Dar numai ultimul
scaun din sir continua sa se roteasca fara oprire.
Cînd sosi la Kyoto, Oki se duse la hotelul Miyako,
gîndindu-se ca s-ar fi putut ca Otoko sa vina la hotel ca sa-l
vada, si ceru o camera linistita.
I se paru ca liftul urcase cinci sau sase etaje, dar cum
hotelul fusese construit în trepte pe panta abrupta a
Colinelor de rasarit, se pomeni la parter dupa ce parcurse
un culoar lung.
În camerele situate de-o parte si de alta a culoarului
domnea o asemenea liniste, încît pareau pustii.
Putin însa dupa ora zece, Oki auzi deodata zgomot de
voci straine în camerele alaturate, îl întreba pe îngrijitorul
de etaj ce se întîmpla. Sînt doua familii care au, doar ele,
doisprezece copii, i se raspunse.
Copiii nu numai ca vorbeau tare în camere, dar se si
fîtîiau dintr-o încapere într-alta si se zbenguiau pe culoar.
De ce atunci, daca hotelul era aproape gol, camera ce-i
revenise lui Oki era înconjurata de calatori atît de
galagiosi?
Oki, cu toate acestea, socotind ca pîna la urma copiii tot
aveau sa se duca la culcare, nu le dadu atentie, dar ei,
surescitati fara doar si poate de calatorie, nu se potolira
cîtusi de putin. Pentru Oki era detestabil mai ales zgomotul
lor de pasi cînd alergau pe culoar, în cele din urma se dadu
jos din pat. Sunetul vocilor rasunînd strident într-o limba
straina si venind din cele doua încaperi învecinate îi spori si
mai mult impresia de singuratate ce-l încerca. Scaunul care
se rotea în jurul propriului ax din vagonul panoramic îi
reveni în minte si i se paru ca-si vede propria singuratate
învîrtindu-i-se tacut în inima.
Oki venise la Kyoto ca sa auda aici clopotele de sfîrsit
de an si ca s-o reîntîlneasca pe Ueno Otoko, dar se întreba
înca o data care-i fusese adevaratul scop. Daca era sigur ca
o sa auda clopotele, nu prea era convins ca o va putea
întîlni pe Otoko. Sa fi fost oare clopotele doar un pretext, în
timp ce, în adîncul sufletului, singura dorinta sa-i fi fost
aceea de-ao întîlni pe Otoko?
Venise la Kyoto ca sa auda aici clopotele împreuna cu
Otoko. Nu socotea ca ar fi o speranta irealizabila.
Ani multi îi desparteau însa pe Oki si pe Otoko. Astfel,
chiar daca nu parea ca ea sa se fi maritat, nu era imposibil
ca Otoko sa refuze sa-si revada amantul de odinioara si sa
accepte o invitatie din partea lui.
"Nu, nu o femeie ca ea!" murmura Oki, fara a sti însa
daca femeia se schimbase ori nu. Otoko închiriase parca un
pavilion lînga o mînastire si locuia acolo cu o tînara care
era eleva ei. Oki îi vazuse o fotografie într-o revista de arta;
ea nu locuia într-un apartament cu una sau doua camere, ci
într-o casa în toata puterea cuvîntului, cu o camera vasta în
stil japonez pe care o folosea ca atelier. Era acolo si o
gradina plina de farmec, în fotografie, Otoko statea
înclinata si sinea în mina un penel, dar, de la frunte si pîna
la linia nasului, Oki nu putu sa nu o recunoasca. Nu se
îngrasa? e deloc cu trecerea anilor si era mai svelta ca
oricînd.
La vederea fotografiei si chiar mult înainte ca trecutul
sa-i revina în amintire, Oki se simti ros de remuscari la
gîndul ca o smulsese pe o femeie ca ea bucuriilor casatoriei
si maternitatii.
Bine înteles, dintre toti cei ce vor fi vazut acea
fotografie, numai el putea sa aiba o asemenea reactie. Cei
pentru care Otoko nu era decît o straina N-ar fi vazut în ea
decît o artista care venise sa se stabileasca la Kyoto si
ajunsese sa fie una din frumusetile tipice ale acelui oras.
Cum ajunsese în ziua de douazeci si noua seara, Oki se
hotarî sa-i telefoneze lui Otoko a doua zi, pe treizeci
decembrie, sau sa se duca la ea acasa. Dar a doua zi
dimineata, dupa ce se trezi în hsrmalaia facuta de copii, îl
napadi un soi de timiditate si deveni sovaitor. Asezîndu-se
la masa, se hotarî sa-i trimita mai întîi o scrisoare expres.
Si, sezînd acolo, cu privirea atintita asupra colii de hîrtie de
corespondenta pe care i-o pusese la dispozitie hotelul, Oki
se gîndi ca nu era deloc nevoie sa o revada pe Otoko, ca îi
era de-ajuns sa asculte singur clopotele de sfîrsit de an si sa
se întoarca apoi acasa.
Oki fusese trezit dis-de-dimineata de taraboiul din
camerele alaturate, dar adormi la loc de îndata ce plecara
cele doua familii. Nu mai era mult pîna la ora unsprezece
cînd se trezi.si lega negrabit cravata cînd îsi aminti
cuvintele lui Otoko:
— Ti-o leg eu în locul dumitale. Lasa-ma pe mine.
Otoko avea saisprezece ani si erau primele cuvinte pe
care le pronuntase dupa ce el o facuse femeie. El nu
spusese înca nimic. Nu stiuse ce sa spuna. O luase tandru în
brate, o mîngîiase pe par, dar nu putuse rosti nici o vorba.
Otoko se desprinsese atunci din îmbratisarea lui si, ea, cea
dintîi, începuse sa se îmbrace. El se ridicase, îsi pusese
camasa si, cînd sa-si lege cravata, surprinsese privirea lui
Otoko fixata asupra lui. Nu plîngea, dar ochii îi erau umezi
si stralucitori. Cu cîteva clipe mai înainte, cînd o strînsese
în brate, Otoko ramasese cu ochii deschisi pîna cînd i-i
închisese el cu cîte un sarut. Era ceva alintator si copilaros
în glasul lui Otoko atunci cînd se oferise sa-i lege cravata.
Oki constatase asta cu usurare.
Propunerea ei era atît de neasteptata!
Mai mult decît un mod de a-l ierta, era în primul rînd
pentru tînara un mijloc de a evada din sine, si mîinile ei
aveau gesturi dubioase în timp ce se jucau cu cravata, chiar
daca i se paru ca-i venea destul de greu sa faca nodul.
— Stii sa o legi? intreba Oki.
— Cred ca da. L-am vazut pe tata cum facea.
Tatal lui Otoko murise cînd ea avea doisprezece ani.
Oki se aseza pe un scaun, o lua pe Otoko pe genunchi si-si
ridica barbia ca sa înlesneasca operatia. Otoko se arcui usor
si, de doua, trei ori, desfacu nodul pe care tocmai îl
începuse. Apoi se dadu jos de pe genunchii lui Oki, îsi
plimba degetele pe umarul lui drept, spunîndu-i:
— Uite, baietelule, e gata. Merge asa?
Oki se ridica si se duse în fata oglinzii. Nodul de la
cravata lui era impecabil. Cu palma îsi sterse energic fata
asudata si nitel grasa. Dupa ce o siluise asa pe copila asta,
nu mai suporta sa-si vada propriul chip. Vazu în oglinda
fata fetei înaintînd catre el. Fu izbit de prospetimea si de
frumusetea ei sfîsietoare. Uluit de acea frumusete
incredibila, Oki se întoarse. Otoko îi puse o mîna pe umar
si, cuibarindu-si cu blîndete capul la pieptul lui, îi spuse
simplu:
— Te iubesc.
Lui Oki i se paruse neobisnuit ca o copila de
saisprezece ani sa-i zica "baietelule" unui barbat de treizeci
si unu de ani. De atunci trecusera douazeci si patru de ani.
Oki avea acum cincizeci si cinci de ani, iar Otoko sa tot fi
avut patruzeci.
Oki facuse o baie si, deschizînd aparatul de radio cu
care era dotata camera lui, aflase ca, în dimineata aceea, un
strat subtire de gheata acoperea Kyoto-ul. Dupa
previziunile meteorologilor, iarna însa continua sa fie
blînda pe durata sarbatorilor sfîrsitului de an.
La micul dejun, Oki se multumi cu cafea si pîine prajita
aduse în camera si iesi în oras cu o matina.
Incapabil de a se hotarî s-o vada pe Otoko azi si
nepreastiind ce sa faca, se hotarî sa mearga pe muntele
Arashi.
Din matina vazu ca unii dintre muntii care se înaltau la
nord si la vest erau scaldati în soare, în timp ce altii erau
invadati de umbra si ca ceva anume din siluetele lor
rotunjite lasa sa se stravada frigul iernilor din Kyoto.
Stralucirea soarelui de pe munti palea si erau semne ca
seara avea sa se lase curînd. Oki coborî din matina în fata
podului Togetsu, dar, în loc sa-l treaca, se îndrepta catre
parcul Kameyama, apucînd-o pe drumul care merge de-
alungul rîului.
În acea zi de treizeci decembrie, muntele Arashi,
invadat din primavara pîna-n toamna de cete de turisti, era
pustiu si oferea o priveliste total diferita, în fata lui Oki se
înalta, în cea mai adînca tacere, muntele Arashi în
deplinatatea adevarului sau. La poalele lui, rîul alcatuia o
pînza verde si limpede, în departare rasuna zgomotul
trunchiurilor de copaci în curs de încarcare, plute care le
aducea pe rîu, pîna la camioane. Sigur, lumea venea ca sa
vada muntele Arashi înalaîndu-se astfel în fata rîului, dar
muntele se afla acum în umbra si soarele îi scalda numai
unul din povîrnisuri, cel care cobora în panta spre partea
din amontele rîului.
Oki îsi propusese sa prînzeasca singur într-un loc
linistit. Vizitele lui precedente îi îngaduisera sa cunoasca
doua restaurante, dar poarta celui dintîi, situat nu departe de
pod, era ferecata si restaurantul închis. Parea putin probabil
ca, în acea zi de treizeci si unu decembrie, lumea sa-si mai
dea osteneala de a veni în acel loc dezolat.
Oki îsi continua drumul agale, întrebîndu-se daca nu
cumva si micul restaurant cu aspect vetust, din amontele
rîului, o fi închis. Nimic însa nu-l obliga sa ia masa de prînz
pe muntele Arashi.In timp ce urca vechile trepte de piatra, o
tînara îi aduse la cunostinta ca tot personalul restaurantului
plecase la Kyoto si nu-i îngadui sa intre. Citi ani trecusera
oare de cînd mîncase în acelasi restaurant rondele groase
din muguri de bambus-era chiar sezonul lor-fierte cu bucati
de bonita uscata?
Coborînd pe drumul ce merge de-alungul rîului, Oki
zari, pe gradenele de piatra care se catarau domol catre
restaurantul învecinat, o batrîna pe cale sa mature frunzele
de artar uscate. La întrebarea sa, batrîna raspunse ca, dupa
parerea ei, restaurantul era deschis.
Oki se opri o clipa lînga ea si-i marturisi cît de linistit i
se parea locul acela. Da, puteti distinge clar ce vorbesc
oamenii pe malul celalalt al rîului, îi spuse batrîna.
Restaurantul, pitit sub un pîlc de copaci, avea un
acoperis de paie vechi, gros si umed, si o intrare
întunecoasa, care nu avea nicidecum aerul unei intrari si în
fata careia se îndesa un boschet de bambusi. Trunchiurile a
patru sau cinci pini rosii splendizi se înaltau de cealalta
parte a acoperisului de paie.
Oki fu introdus într-o încapere în stil japonez.
Restaurantul parea gol.In fata geamurilor de la usile
glisante se zareau doar petele rosii ale bacelor de aucuba.
Desi nu era sezonul potrivit, Oki remarca o azalee.
Aucubatii, bambusii si pinii rosii îi barau vederea, dar, prin
interstitiile dintre frunze, putea distinge un luciu de apa de
culoarea jadului deschis, adînca, limpede si nemiscata, în
încremenirea lui, muntele Arashi era asemanator cu acel
luciu de apa. Oki se rezema cu coatele de kotatsul în care
ardea un foc de mangal. Auzi cîntînd o pasare. Zgomotul
trunchiurilor de copaci încarcate în camioane rasuna de-
alungul vaii. Deslusi, venind dinspre muntii de la vest,
suieratul unui tren care intra într-un tunel sau iesea din el,
lasînd în urma-i un ecou mohorît. Ecoul acesta îl duse cu
gîndul la tipatul fragil al unui nou nascut...
La saptesprezece ani, în a opta luna de sarcina, Otoko
nascuse înainte de termen o fetita. Nou-nascutul nu putuse
fi salvat, iar Otoko nu izbutise sa-si aiba fetita lînga ea.
Dupa ce murise copilul, medicul îi spusese lui Oki:
— Ar fi preferabil, dupa mine, sa asteptati sa se refaca
nitel ca sa-i dati vestea.
Domnule Oki, îi declarase mama lui Otoko, spuneti-i
fiicei mele, va rog, ca nu-mi pot retine lacrimile cu gîndul
la tot ce a trebuit sa îndure, desi nu-i înca decît un copil.
Mînia si resentimentul mamei lui Otoko împotriva lui Oki
erau acum date uitarii, îi purtase pica fiindca o lasase pe
Otoko gravida, el fiind casatorit si tata de familie, cum însa
unica ei fiica era tot ce-i mai ramasese, ura i se risipise în
cele din urma. Si femeia aceea, a carei hotarîre era înca si
mai mare decît cea a lui Otoko, cedase, pare-se, brusc.
Nu era oare efectiv nevoita sa se lase în voia lui Oki ca
sa ascunda nasterea copilului si totodata sa se ocupe de
îngrijirile pe care urma sa se primeasca la nastere?
În plus, Otoko, pe care sarcina o facuse nervoasa,
ameninta sa se omoare daca maica-sa l-ar fi vorbit de rau
pe Oki. Cînd Oki reveni la capatîiul ei, Otoko îsi întoarse
catre el privirea limpede, afectuoasa si senina de tînara
mama, apoi lacrimi mari i se adunara în coltul ochilor si i
se rostogolira pe perna.
"A înteles", gîndi Oki.
Otoko plîngea fara a se putea opri.
Oki vedea cum, pe obraji, lacrimile îi lasau brazde ce-i
coborau spre urechi. Se grabi sa-i stearga obrazul.
Fata îl prinse de mîna si, pentru prima oara, izbucni în
hohote de plîns distincte. Plînsetele si hohotele ei aveau
violenta unui baraj care se rupe.
— A murit? a murit copilasul, nu-i asa?
— A murit!
Se contorsiona de durere, cu trupul deformat de
suferinta.
Oki o stapîni si o tinu strîns la piept. Putea simti cum
sînii ei de copila, micuti, dar umflasi de lapte, îi atingeau
bratul. Mama lui Otoko, care putea sa-i observe din cealalta
parte a usii, intra strigîndu-si fiica. Fara a-i da nici cea mai
mica atentie, Oki continua sa o strînga pe Otoko în brate.
— Ma doare. da-mi drumul..., zise Otoko.
— O sa stai linistita? N-o sa te mai zvîrcolesti?
— Am sa ramîn linistita.
Oki îsi slabi strînsoarea si umerii lui Otoko se relaxara.
Si iarasi lacrimile i se rostogolira de sub pleoapele lasate în
jos.
— Mama, o sa-l incinereze?
N-a urmat nici un raspuns.
— Un copil? Atît de micuta...?
Mama continua sa nu raspunda.
— Mama, nu mi-ai spus tu ca eu, la nastere, aveam
parul negru de tot?
— Ba da, parul tau era foarte negru.
— Bebelusul meu avea si el parul negru?
— Mama, n-ai putea sa pastrezi pentru mine o suvita
din parul lui?
— Nu stiu. Otoko..., zise maica-sa stînjenita, adaugind
prosteste:
— Otoko, o sa poti avea si alt copil. Apoi, ca si cum ar
fi regretat cele spuse, se încrunta si întoarse capul. Oare
dorinta secreta a mamei lui Otoko si chiar a lui Oki nu
fusese ca acel copil sa nu vada lumina zilei?
Otoko îsi adusese pe lume copilasul într-o clinica
sordida de la o periferie a Tokyo-ului. Oki fu cuprins de
remuscari la gîndul ca pruncul ar fi putut fi salvat daca ar fi
fost bine îngrijit într-un spital bun. Oki o condusese singur
la clinica pe Otoko. Maica-sa nu fusese în stare sa se
hotarasca sa vina si ea. Medicul era un barbat cu fata
înrosita de alcool, aflat în pragul batrînesii. Tînara
infirmiera îl privea insistent pe Oki cu ochi plini de
reprosuri. Otoko purta un chimonou rosu aprins, de o
croiala copilaroasa.
Douazeci si trei de ani mai tîrziu, pe muntele Arashi,
Oki revazu clar imaginea unui copilas cu parul carbune,
nascut prematur, si care parea ca se ascunde printre
boschetele iernatice sau ca se cufunda în luciul de apa
verde. Batu din palme ca sa o cheme pe
chelnerita.Intelesese, de la bun început, ca azi nu era
asteptat nici un client si ca trebuia sa rabde mult si bine
pîna cînd avea sa-i fie gata prînzul.
Chelnerita veni în încaperea în stil japonez si, spre a-l
încuraja, desigur, sa aiba rabdare, îi umplu o ceasca cu ceai
fierbinte, înainte de a lua loc lînga el.Intr-o conversatie
dezlînata, chelnerita îi povesti istoria unui om care fusese
înselat de un bursucll. Fusese descoperit în zori, balacindu-
se în rîu si urlînd: "O sa mor, ajutor! Mor, sariti!" Se tot
zbatea acolo, sub podul Togetsu, în locul unde rîul este
putin adînc si unde lesne te poti catara pe mal. Cînd lumea
îi sari în ajutor si el îsi reveni în fire, povesti ca de la
ceasurile zece, noaptea trecuta, ratacea pe munte ca un
somnambul si ca se pomenise pîna la urma în rîu, fara a
pricepe ce se întîmplase cu el.
 O chelnerita aduse de la bucatarie mîncarurile. Oki
alesese pentru început un fel alcatuit din felii de crap crud.
Bau, cu înghitituri mici, putin saken. Iesind, arunca înca o
privire asupra acoperisului masiv de paie. gasea ca
acoperisul plin de muschi si gata sa cada în ruina are un
anumit farmec, dar patroana restaurantului îi spuse ca
acoperisul nici nu s-ar fi putut usca vreodata, deoarece se
afla sub copaci.
Nu trecusera nici zece ani de cînd schimbasera paiele si
de opt ani acoperisul arata ca acum. Pe cer, în stînga
acoperisului, stralucea o semiluna alba. Era trei si jumatate.
Coborînd pe drumul care merge de-alungul rîului, Oki
observa niste pescarusi verzi care zburau razant cu apa. Le
distingea clar culoarea penajului. Lînga podul Togetsu se
urca din nou în matina cu gîndul de a merge la Adashinol.
În acea dupa-amiaza de iarna, în fata multitudinii de
pietre tombale si de efigii ale lui Jzzol, ar fi putut avea
oarecum un gust anticipat al precaritatii lucrurilor omenesti.
Cînd vazu însa penumbra boschetelor de bambusi de la
intrarea mînastirii Giol, îi ordona soferului sa întoarca.
Hotarî sa se opreasca la Templul Brazdelor de muschi
înainte de a face cale-ntoarsa la hotel.
Gradina mînastirii ora pustie, cu exceptia unei perechi
de tineri casatoriti care pareau a fi în voiaj de nunta.
muschiul era acoperit cu ace de pin uscate si umbra
copacilor care se reflectau în iaz se deplasa pe masura ce el
pasea mai departe. Oki ajunse din nou la hotel pe la
Colinele de apus, carora soarele în amurg le dadea, cu
razele lui, un ton de garanta.
Dupa ce facu o baie pentru a se încalzi, cauta în anuar
numarul de telefon al lui Ueno Otoko. O voce de fata
tînara,probabil eleva lui Otoko-îi raspunse si i-o dadu
numaidecît pe Otoko.
— Alo!
— La telefon e Oki. Oki, Oki Toshio.
— Da.
A trecut atît de mult timp de atunci...
Otoko se exprima cu accentul din Kyoto.
Oki nu stia ce sa spuna; asa ca, pentru a evita frazele
stînjenitoare si a da de înteles ca actionase dintr-un impuls,
vorbi cu volubilitate, chiar si fara a-si mai asculta
interlocutoarea. Am venit la Kyoto ca sa ascult aici
clopotele de sfîrsit de an.
— Clopotele...? De ce sa nu le ascultam împreuna?
Cîteva momente bune, Otoko ramase fara sa raspunda.
Surprinsa, nu stia pesemne ce sa zica.
— Alo! alo!... Facu Oki. Ai venit singur?
— Da. Da, sînt singur.
Otoko, iarasi, tacu.
— O sa plec pe-ntîi ianuarie, în cursul diminetii, dupa
ce o sa aud clopotele. Am venit pentru ca doream sa ascult
împreuna cu tine clopotele care marcheaza trecerea de la un
an la altul. Nu mai sînt prea tînar. Oare de citi ani nu ne-am
mai vazut? E atît de mult ca, fara un asemenea prilej, n-as
fi îndraznit niciodata sa-ti fac o astfel de propunere. Pot
trece sa te iau mîine?
— Nu, zise Otoko, precipitat. Trec eu sa te iau pe
dumneata. La ora opt... e poate cam devreme, sa zicem
atunci pe la noua, la hotelul dunaitale. Ma ocup eu de
rezervari.
Oki sperase sa cineze în liniste cu Otoko, dar, la ora
noua, ea îsi va fi si luat cina. Macar fusese de acord sa-l
vada. Imaginea pe care o mai pastra despre ea în amintirile
sale îndepartate se însufleti încetul cu încetul. A doua zi,
ramase la hotel toata ziua pîna la orele noua seara. Timpul
parca se scurgea cu si mai mare lentoare din pricina ca era
ultima zi a anului. Oki n-avea nimic de facut. Avea, e drept,
citiva prieteni la Kyoto, dar într-o zi de ajun a anului Nou
ca asta, cînd o astepta pe Otoko, nu avea chef sa vada pe
nimeni. Nu dorea nici macar sa se stie ca se afla la Kyoto.
Desi erau destule restaurante care propuneau specialitati
locale, se multumi cu o masa de seara simpla la hotel.
Astfel, ultima zi a anului a fost plina de amintirile despre
Otoko. Pe masura ce-i navaleau în minte amintirile, ele
dobîndeau forta si prospetime. Fapte survenite cu vreo
douazeci de ani în urma aveau mai multa viata decît
evenimente petrecute în ajun. Oki era prea departe de
fereastra ca sa vada strada de sub hotel, dar zarea, dincolo
de acoperisurile orasului, Colinele de apus, care pareau
foarte aproape, în comparatie cu Tokyo, Kyoto era un
orasel pasnic. Pe cînd privea în directia Colinelor de apus,
un norisor straveziu de culoarea aurului capata o nuanta
cenusie si rece si se facu seara.
Ce amintiri avea? Cum era oare trecutul pe care si-l
amintea cu atîta claritate?
Cînd Otoko plecase si se stabilise la Kyoto, cu mama ei,
Oki crezuse ca acea plecare avea sa le marcheze si
despartirea, dar se despartisera oare cu adevarat?
Nu putea sa-si alunge din inima rusinea de a-i fi ravasit
existenta lui Otoko, de-ao fi împiedicat sa se dezvolte
înfloritor ca sotie si mama si se întreba ce-o fi gîndind oare
despre el dupa atîta amar de ani femeia aceea tînara care
înca nu se maritase, în amintirile lui, Otoko era cea mai
patimasa femeie din cîte cunoscuse. Si daca amintirea pe
care i-o pastrase era si azi înca atît de vie, nu însemna oare
ca între ei nu avusese loc nici o despartire?
Cu toate ca nu era de fel din Kyoto, luminile orasului în
amurg i se pareau familiare lui Oki. Poate Kyoto era
oarecum leaganul oricarui japonez, dar pentru Oki era si
orasul unde traia Otoko. Neputînd sta locului, facu o baie,
îsi schimba total hainele si pasi de-alungul si de-alatul
camerei, privindu-se la rastimpuri în oglinda. Apoi o
astepta pe Otoko.
Era ceasul noua cînd i se telefona de la receptie si fu
anuntat ca domnisoara Ueno era acolo. Spuneti-i sa ma
astepte în hol, cobor numaidecît, raspunse Oki. Apoi se
întreba daca N-ar fi trebuit mai degraba sa-i propuna ei sa
urce.
Nu o zari pe Otoko în holul vast. O tînara se apropie de
el.
— Sinteti domnul Oki?
— Da.
— Domnisoara Ueno m-a trimis pe mine sa va
întîmpin.
— Adevarat? Oki se straduia sa para detasat. Foarte
dragut din partea dumneavoastra...
Oki se asteptase ca Otoko sa vina singura în
întîmpinarea lui, dar iata ca se eschivase. Amintirile vii
despre ea i se stersera parca brusc.
Chiar si dupa ce se vazu în automobilul care-i astepta,
Oki mai pastra o clipa tacerea. Apoi întreba:
— Sinteti eleva domnisoarei Ueno?
— Da.
— Domnisoara Ueno si dumneavoastra locuiti
împreuna?
— Da, mai locuieste cu noi si o femeie de serviciu.
— Sinteti din Kyoto?
— Nu, din Tokyo, dar m-am îndragostit de operele
domnisoarei Ueno, am urmat-o pîna aici si m-a retinut la
dînsa.
Oki întoarse capul si o privi pe tînara. Chiar din
momentul cînd ea i se adresase la hotel, remarcase cît era
de frumoasa. Avea un profil rapitor, cu gîtul sau lung si fin
si forma gratioasa a urechilor. Frumusetea trasaturilor ei nu
te putea lasa indiferent, în plus, ea se exprima cu moderatie,
dar si cu o vadita rezerva la adresa lui. Oki se întreba daca
tînara aceasta era la curent cu ceea ce fusese între Otoko si
el, cu legatura survenita înainte ca ea sa se fi nascut, cînd
pe neasteptate si oarecum necuviincios o întreba:
— Purtati totdeauna chimonou?
— Nu. Acasa, pentru ca ma agit tot timpul, umblu în
pantaloni, desi e o tinuta neglijenta. Cum însa anul Nou va
veni în timp ce noi vom asculta clopotele, domnisoara
Ueno mi-a sugerat sa-mi pun cu ocazia aceasta un
chimonou, spuse tînara cu mai multa volubilitate.
Nu venise deci doar ca sa-l ia de la hotel, urma, pare-se,
sa asculte clopotele împreuna cu ei. Oki întelese atunci ca
Otoko încerca sa evite sa ramîna singura cu el.
Matina traversa parcul Maruyamal si se îndrepta spre
mînastirea Chion.
Într-un salon de stil traditional, închiriat pentru seara
aceea, Oki o vazu pe Otoko si, cu ea, doua maikow.
Ramase iarasi uluit. Numai Otoko sedea linga kotatsu, cu
genunchii sub cuvertura. Cele doua maiko stateau fata în
fata, de-o parte si de alta a unui mangal. Tînara îngenunchie
în prag si spuse înclinîndu-se:
— Am sosit.
Otoko îsi scoase genunchii de sub cuvertura.
— A trecut atîta timp..., îi spuse ea lui Oki.
— M-am gîndit ca ti-ar placea sa auzi clopotele de la
mînastirea aceasta si tocmai de-aceea am ales locul aici.
Dar totul e închis si nu stiu daca primirea nu va lasa nitel de
dorit...
— Îti multumesc.Scuza-ma pentru tot deranjul pe care
ti l-am pricinuit,a fost tot ce gasi Oki de spus.
Otoko avusese grija sa fie însotita nu numai de eleva sa,
ci si de doua gheise tinere. Nu-si putea permite, asadar, nici
o aluzie la trecutul lor comun, dupa cum nu-si putea
permite nici ca fata sa-i tradeze sentimentele pe care le
încerca, în ajun, dupa ce îi telefonase el, Otoko trebuie sa se
fi simtit atît de încurcata si într-o asemenea defensiva, încît
îi venise ideea sa le invite pe cele doua gheise. Se putea
oare ca neîncrederea pe care o încerca fata de perspectiva
de a se afla singura în prezenta lui Oki sa-i reveleze
sentimentele referitoare la ela asta fusese impresia lui Oki
cînd intrase în încapere si se pomenise fata-n fata cu ea.
Înca de la prima privire, simtise ca tot mai reprezenta
ceva pentru Otoko. Ceilalti nu remarcasera fara îndoiala
nimic. Sau poate ca tînara care locuia cu Otoko îsi daduse
seama cumva, la fel ca si gheisele care, desi înca foarte
tinere, aveau experienta cartierelor de placere. De buna
seama, nici una dintre ele nu lasa sa se întrevada ceva.
Otoko îi facu semn lui Oki sa sada, apoi îi indica locul
cuvenit si tinerei. Aceasta statea în fata lui Oki, de cealalta
parte a fotafsw-lui. Otoko le cedase locul ei si ea ramasese
alaturi, nu departe de cele doua gheise.
 — Domnisoara Sakami, te-ai prezentat domnului Oki?
o întreba Otoko cu delicatete pe tînara, apoi facu
prezentarile:
— Dînsa este domnisoara Sakami, care locuieste cu
mine. Desi nu pare, este cam nebuna, sa stii!
— Oh! Domnisoara Ueno!
— Picteaza uneori tablouri abstracte într-un stil care-i e
propriu. Pictura ei este atît de pasionala, încît pare opera
unui creier bolnav,dar pînzele ei îmi plac si uneori o
invidiez. Cînd picteaza, cade în transa.
O chelnerita aduse sake si aperitive. Gheisele servira
sake-ul.
— Nu mi-as fi imaginat ca voi auzi clopotele de sfîrsit
de an într-o asemenea companie, zise Oki.
— M-am gîndit ca ar fi mai agreabil împreuna cu aceste
tinere persoane. Cînd bat clopotele si îmbatrînesti cu un an,
te simti trist, zise Otoko, cu ochii plecati. Mi se întîmpla
deseori sa ma întreb de ce a trebuit sa traiesc pîna astazi...
Oki îsi aminti ca la doua luni dupa moartea copilului ei,
Otoko încercase sa se sinucida înghitind somnifere. Oare
Otoko îsi amintise si ea acelasi lucru?
El daduse fuga la capatîiul ei de îndata ce îi daduse de
stire mama lui Otoko. Aceasta, tot cerîndu-i fiicei sale sa-l
paraseasca pe Oki, o împinsese la sinucidere, îl chemase
totusi pe Oki, care ramase cîteva zile la ele ca s-o
îngrijeasca pe Otoko.
Fara nici o pauza, îi masa coapsele pe care un numar
prea mare de injectii i le întarise si umflase. Mama lui
Otoko se ducea si venea din bucatarie si aducea servete
calde. Otoko era goala sub chimonoul ei. La saptesprezece
ani, coapsele îi erau foarte subtiri si injectiile le facusera sa
i se umfle într-un mod dizgratios.
Cînd apasarea îi devenea prea puternica, mîinile lui Oki
alunecau între coapsele lui Otoko si, atunci cînd mama ei
nu era acolo, el stergea secretiile de culoare vomitiva care
se prelingeau din coapsele fetei. Lacrimile de rusine si mila
pe care le varsa el însusi ajungeau sa se amestece cu acele
secretii, si îsi jura ca avea sa o salveze pe Otoko orice s-ar
întîmpla si ca n-avea s-o mai paraseasca niciodata.
Buzele fetei se învinetisera.
Oki o auzea pe maica-sa hohotind de plîns în bucatarie.
O gasi acolo chircita toata si ghemuita în fata aragazului.
— O sa moara! O sa moara!
— Totdeauna ati iubit-o si ati facut pentru ea tot ce-ati
putut.
La aceste cuvinte, mama lui Otoko îi apuca mîna lui
Oki. Si dumneavoastra, domnule Oki, si dumneavoastra...
Oki ramase trei zile la capatîiul lui Otoko, fara sa
doarma, pîna cînd ea deschise ochii.
— Ma doare, ma doare!
Otoko, cu ochii stralucitori, se încovriga de durere, ca si
cum ar fi vrut sa-si sfîsie fata si pieptul, si privirea ei îl fixa
parca pe Oki.
— Nu, nu, duceti-va de-aici!
Doi medici îsi conjugasera eforturile ca sa o salveze pe
Otoko, dar Oki stia ca numai gratie îngrijirilor pe care el i
le acordase fara precupetire si cu înversunare putuse fi
salvata.
Mama lui Otoko nu o pusese, desigur, la curent pe fiica
ei cu îngrijirile pe care i le daduse Oki.
Era ceva însa ce Oki, în ce-l priveste, nu avea sa uite
niciodata.
 Mai mult decît trupul pe care i-l tinuse în brate, revedea
clar coapsele fetei la jumatate de drum între viata si moarte,
coapsele pe care i le masase îndelung.
Le revedea dupa douazeci de ani, în timp ce Otoko
sedea sub cuvertura kotatsu-lui, în aceasta încapere unde
venise sa asculte clopotele sfîrsitului de an. Abia îi turnau
gheisele de baut, ca Otoko si golea cupa. Parea sa suporte
bine alcoolul. Una dintre gheise spuse ca mai era un ceas
bun pîna cînd clopotele aveau sa bata de opt sute de ori.
Cele doua gheise nu erau în tinuta de seara si purtau
chimonouri simple. Obi-urile lor erau însa de buna calitate
si frumoase. Nu purtau nici ace de par în forma de floare si
numai niste piepteni frumosi le mentineau coafura.
Amîndoua pareau foarte atasate de Otoko, dar Oki nu
izbutea sa priceapa de ce venisera într-o tinuta atît de
obisnuita, în timp ce bea ascultînd vorbele frivole ale
gheiselor, pronuntate cu accentul din Kyoto, inima i se
destinse în sfîrsit.
Otoko se aratase foarte subtila. Daca voise astfel sa
evite sa fie singura în prezenta lui, explicatia era poate ca
nu voia sa-si tradeze, în acea întîlnire neprevazuta, propria-i
emotie. Simplul fapt de a sedea acolo împreuna crea parca
un curent între ei.
Clopotul mînastirii Chion batu.In încapere, toti tacura.
Clopotul, ros de timp, avea un timbru spart, dar lasa în
urma-i rasunete profunde. Dupa o pauza, batu din nou.
Parea sa vibreze în imediata lor apropiere.
— Sîntem prea aproape. M-am lasat convinsa ca locul
este bine ales ca sa auzim de aici clopotul mînastirii, dar
ma-ntreb daca N-ar fi fost preferabil sa-l ascultam de
undeva mai departe, de pe malul rîului Kamo bunaoara,
zise Otoko, adresîndu-se lui Oki si tinerei sale eleve.
Oki împinse shoji-ul si vazu ca clopotnita se gasea
exact sub mica gradina.
— E chiar aici.Ii poti vedea tragînd clopotul, zise el.
Sîntem evident prea aproape, repeta Otoko.
— Nu. E foarte bine. Dupa atîtia ani cît am ascultat
clopotele la radio, e minunat ca macar o data sa le aud atît
de aproape, zise Oki, dar locul era totusi lipsit de farmec, în
fata clopotnitei, se strînsesera umbre negre.
Oki trase la loc shoji-ul si reveni lînga kotatsu.
Încetase sa mai ciuleasca urechile, cînd auzi un sunet pe
care numai un clopot stravechi, patinat de timp, îl poate
produce si care rasuna cu toata puterea virtuala a lumilor
îndepartate. Parasira apoi mînastirea si o pornira pe jos
catre sanctuarul de la Gion ca sa asiste la ceremonia
traditionala a sfîrsitului de an. Vazura numeroase persoane
care se întorceau acasa leganînd mici frînghiuae cu
extremitatile arzînd, pe care le aprinsesera în sanctuar. Un
vechi obicei voia ca flacara aceea sa serveasca la
aprinderea cuptorului unde aveau sa fie coapte zom-le
preparate cu ocazia sarbatorilor sfîrsitului de an.

Primavara timpurie
Cu privirile pierdute în privelistea purpurie a soarelui-
apune, Oki statea în picioare în vîrful colinei.
Ramasese asezat pe scaun la biroul sau unde lucrase
pîna dupa-amiaza, la unu si jumatate, apoi iesise dupa ce
terminase de scris un foileton care aparea într-un jurnal de
seara.
 Casa lui se gasea pe colinele orasului Kamakura.
Cerul, la apus, se învapaia tot mai mult. Era de o
culoare purpurie atît de profunda, încît Oki se întreba daca
nu cumva era voalat de ceata sau de nori subtiri. O astfel de
înflacarare i se parea neobisnuita. Se distingeau în ea
degradeuri de la luminos pîna la închis, care te duceau cu
gîndul la un penel ce ar fi fost plimbat peste o suprafata
umeda. Blîndetea cerului te facea sa presimti apropiata
sosire a primaverii. Se zarea undeva o pata trandafirie, în
locul unde, fara îndoiala, avea sa apuna soarele. Oki îsi
aminti ca de anul Nou, în trenul ce-l aducea de la Kyoto,
sinele pe care cadeau razele soarelui în asfintit ardeau cu o
stralucire rosie. Le vedea scaparînd în departare. De o
parte, era marea. Cînd, la o curba, sinele se înfundara în
umbra muntilor, scapararea rosie li se stinse. Trenul se
angaja într-o trecatoare si, brusc, se lasa înserarea. Dar
reflexul rosu al sinelor îi amintise lui Oki cele cîteva
momente petrecute cu Otoko.
Desi ea avusese grija sa fie însotita de tînara sa eleva
Sakami Keiko si mersese pîna acolo încît le chemase si pe
cele doua gheise pentru a evita sa ramîna singura în
prezenta lui, Oki simtea totusi, si pesemne tocmai din cauza
precautiilor de care ea se înconjurase, ca el înca mai
reprezenta ceva pentru Otoko.
În timp ce, întorcîndu-se de la sanctuarul din Gion,
mergeau pe Bulevardul al Patrulea, se legasera de ei barbati
beti din multime si încercasera sa atinga pieptanatura înalta
cu coc a gheiselor. Un asemenea comportament era
neobisnuit la Kyoto. Oki pasise alaturi de cele doua tinere
femei ca sa le protejeze, Otoko si eleva ei mergeau în urma
la citiva pasi.
 În ziua de anul Nou, pe cînd se pregatea sa se urce în
tren si se întreba, nu fara îngrijorare, daca Otoko avea sau
nu sa vina la gara, Oki o zarise pe Sakami Keiko.
— La multi ani! Domnisoara Ueno ar fi tinut neaparat
sa va conduca, dar, ca în fiecare an, de anul Nou, are de
facut o serie de vizite si, în dupa-amiaza aceasta, vine si
lume sa o vada acasa. De aceea am venit eu în locul dînsei.
— Da? Foarte dragut din partea ta..., raspunse Oki.
Frumusetea tinerei atragea privirile rarilor calatori din
acea prima zi a anului.
— E a doua oara cînd te deranjez... O data la hotel, cînd
ai venit sa ma întîmpini, si azi, înca o data, la gara.
— Nu este nici un deranj.
Keiko purta acelasi chimonou ca în ajun: din satin
albastru, cu ploieri figurati printre fulgi de zapada.
Culoarea ploierilor înveselea ansamblul, dar, pentru o fata
de vîrsta lui Keiko, era o tinuta prea discreta si cam trista
pentru o zi de sarbatoare.
— Ce chimonou dragut! Motivele imprimate sînt opera
domnisoarei Ueno? intreba Oki.
— Nu. Le-am pictat eu, dar rezultatul nu e dupa
asteptarile mele..., spuse Keiko, rosind usor.
Nuanta cam trista a chimonoului punea si mai mult în
valoare chipul rapitor al tinerei. Era si ceva tineresc în
combinatia culorilor, în formele variate ale ploierilor si
chiar în fulgii de zapada care pareau sa danseze.
Keiko îi dadu lui Oki, din partea lui Otoko, un pachet
cu dulciuri precum si legume conservate în saramura, care
erau o specialitate din Kyoto. Asa o sa aveti ce mînca în
timpul calatoriei.
Cele cîteva minute cît trenul a stat în gara înaintea
plecarii, Keiko a ramas lînga fereastra. Vazînd în cadrul ei
bustul fetei, Oki se gîndi ca frumusetea îi era cu adevarat în
toata splendoarea.
N-o vazuse pe Otoko în floarea frumusetii. Ea avea
saptesprezece ani cînd se despartisera si, în ajun, cînd o
revazuse, avea patruzeci.
Era înca devreme cînd Oki deschise, pe la patru
jumatate, pachetul de la Otoko. Acesta continea un
sortiment de bunatati pregatite cu ocazia anului Nou, ca si
bulete de orez modelate cu grija, care i se parea ca traduc
sentimentele unei femei. Fara nici o îndoiala, Otoko le
facuse ea însasi pentru cel care, odinioara, îi distrusese
tineretea.
Mestecînd mici înghitituri de orez, Oki simtea parca pe
limba si între dinti savoarea iertarii din partea lui Otoko.
Nu, nu era iertarea, ci mai degraba dragostea, o
dragoste înca vie în inima ei. Tot ce stia Oki despre Otoko,
de cînd se stabilise la Kyoto cu mama sa, este ca reusise de
una singura sa-si faca un nume în calitate de pictorita. Sa fi
trait oare alte iubiri si sa fi cunoscut alte aventuri?
Oki era totusi convins ca sentimentul pe care ea îl
nutrea fata de el era o iubire deznadajduita de fetita. Dupa
Otoko, mai existasera si alte femei în viata lui Oki. Era
sigur însa ca niciodata nu o mai iubise pe vreuna cu o
dragoste atît de dureroasa.
E delicios orezul asta, gîndi Oki, ma întreb daca e din
Kansai...
Mînca buletele de orez una dupa alta. Erau numai
potrivite din sare ca sa nu fie amare si nici sa nu para prea
fade.
La saptesprezece ani, la vreo doua luni dupa nasterea ei
prematura si încercarea de sinucidere, Otoko fusese
internata într-un spital de psihiatrie si închisa într-o camera
cu gratii de fier la fereastra.
Oki aflase vestea prin mama lui Otoko, dar nu i se
îngaduise sa stea de vorba cu tînara fata.
— Puteti sa o vedeti de pe culoar, dar ar fi mai bine sa
nu o faceti..., îi spusese mama lui Otoko. As prefera sa n-o
vedeti în starea în care e acum. Si daca v-ar recunoaste, ar
fi ravasita.
— Credeti ca m-ar recunoaste?
— Cu siguranta. Pai nu din cauza dumneavoastra a
ajuns în starea asta?
Oki nu raspunse.
— Se pare însa ca nu si-a pierdut mintile. Medicul m-a
linistit spunîndu-mi ca n-o s-o tina prea mult timp internata.
— Biata micuta? Face des gestul asta?
Spunînd asta, mama lui Otoko facu gestul de a strînge
în brate un copil si de a-l legana.Si vrea copilul. Biata
fetita!
Trei luni mai tîrziu, Otoko parasea spitalul. Mama ei
veni la Oki si-i spuse:
— Domnule Oki, stiu ca aveti o sotie si copii si Otoko
stia si ea cu siguranta cînd v-a cunoscut. De aceea veti
socoti poate ca sînt nebuna daca, la vîrsta mea si
cunoscîndu-va situatia, va cer asa ceva, dar...
Mama lui Otoko tremura toata.
— N-ati putea sa va casatoriti cu fiica mea?
Cu lacrimi în ochi, îsi tinea capul în jos si strîngea cu
toate puterile din dinti.
— M-am gîndit si eu, raspunse îndurerat Oki.
Dupa cum era si de asteptat, în legatura cu Otoko
izbucnisera certuri între Oki si Fumiko, sotia sa, care avea
pe atunci douazeci si patru de ani.
— Nici nu mai stiu de cîte ori m-am gîndit si eu. Sinteti
liber sa nu dati atentie vorbelor mele si sa credeti despre
mine, ca si despre fiica mea, ca nu sînt întreaga la minte. N-
am sa v-o mai cer niciodata. Nu va rog sa va casatoriti
acum cu Otoko. Ea poate astepta doi, trei, cinci sau chiar
sapte ani. E o fata care poate sa astepte. N-are înca decît
saptesprezece ani...
Auzind-o, Oki se gîndi ca Otoko de la maica-sa îsi
mostenise firea impetuoasa. Nu trecuse bine nici un an, si
mama lui Otoko vînduse casa de la Tokyo si plecase sa se
instaleze la Kyoto cu fata ei. .
Otoko intra într-un liceu de fete de la Kyoto unde
pierdu un an. Dupa ce abandona liceul, se înscrise la o
scoala de arta.
Dupa vreo douazeci de ani, ascultasera împreuna
clopotul mînastirii Chion, în ajunul anului Nou, si ea îi
trimisese un pachet cu merinde reci ca sa aiba în tren. Toate
felurile pe care le preparase Otoko pentru el erau în cea mai
pura traditie din Kyoto, gîndea Oki în vreme ce ducea la
gura îmbucaturile prinse între betisoare.
La hotelul Miyako, la micul dejun, i se servise de forma
un castronas de zani, dar adevarata savoare a mîncarurilor
de anul Nou se afla în masa aceea rece. La Kamakura,
mîncarurile servite cu ocazia anului Nou nu mai aveau
nimic japonez si te duceau cu gîndul la fotografiile color pe
care le vezi în revistele feminine.
Asa cum spusese tînara sa eleva, Otoko, în calitatea ei
de pictorita, era obligata sa faca o serie de vizite, dar tot ar
fi putut sa-si rezerve zece, cincisprezece minute ca sa-l
conduca pe Oki la tren.
Sigur ca doar pentru a-l evita, asa cum facuse si noaptea
trecuta la hotel, o trimisese pe fata la gara.In ajun totusi, în
prezenta lui Keiko si a celor doua gheise, Oki nu-si putuse
îngadui nici cea mai marunta aluzie la trecutul lui cu
Otoko, dar simtise parca un curent între ei. La fel stateau
lucrurile si acum cu cina asta.
Cînd trenul se puse în miscare, Oki lovi cu palma
suprafata interioara a geamului, dar, temîndu-se ca Keiko
nu-l aude, coborî geamul cu vreo doi centimetri si-i spuse:
— Multumesc înca o data pentru tot. Cred ca îti faci
drum din cînd în cînd la Tokyo, de vreme ce familia ta
locuieste acolo? Vino sa ma vezi cu prilejul asta. O sa ma
gasesti cu usurinta, orasul nu e mare, n-ai altceva de facut
decît sa-ntrebi pe unde s-o iei cînd iesi din gara. Si fa bine
si trimite-mi una, doua din acele pînze abstracte pe care
domnisoara Ueno le califica drept opere ale unei minti
bolnave.
M-am simtit teribil de stînjenita cînd domnisoara Ueno
a spus asa ceva... O lumina ciudata îi traversa o clipa
privirea lui Keiko.
— Dar domnisoara Ueno nu poate picta pînze
asemanatoare cu ale tale, nu-i asa?
Oprirea trenului fusese scurta, de aceea si conversatia
lor a durat putin. Oki scrisese de fapt cîteva romane în care
facea apel la fantastic, dar pîna în prezent nu scrisese
romane "abstracte", întrucît cuvintele folosite de el se
deosebeau de cele utilizate în limbajul cotidian, se putuse
vorbi, în legatura cu unele dintre operele sale, de abstractie
sau de simbolism; înca din tinerete, Oki, care nu vadea nici
gust, nici talent pentru acele tendinte literare, se straduise
sa le înlature din scrierile sale.Ii placusera poezia
simbolista franceza, Shin-kokin-shu si fantcm-urile si, înca
de tînar, învatase sa se slujeasca de termeni abstracti si
simbolici, ca sa se poata exprima într-o maniera concreta si
realista. Socotea ca, aprofundînd aceasta calitate a
expresiei, avea sa sfîrseasca prin a ajunge la simbolism si
abstractie.
Si totusi ce raport era bunaoara între acea Otoko din
romanul lui si veritabila Otoko?
Era într-adevar greu de spus.
Dintre toate cartile lui Oki, cea care avusese viata cea
mai lunga si avea parte înca si azi de un public larg era
lungul roman în care îsi povestea dragostea pentru Otoko,
pe vremea cînd ea avea saisprezece sau saptesprezece ani.
La momentul aparitiei, opera îi adusese prejudicii lui
Otoko, facînd sa se întoarca spre ea privirile curiosilor, si
constituise fara nici o îndoiala un obstacol în calea unei
eventuale casatorii.
La fel însa, dupa mai bine de douazeci de ani, de ce
oare personajul Otoko sedusese pîna acum atît de multi
cititori?
Fara îndoiala, ar fi mai exact sa spunem ca cea care i-a
"sedus" pe cititori era Otoko, asa cum aparea ea în romanul
lui Oki, nu tînara fata care-i slujise drept model.
Romanul nu era adevarata istorie a lui Otoko, era pur si
simplu ceva scris de catre Oki. El ca romancier îsi adaugase
produsul propriei imaginatii si fantezii si, evident, îsi
idealizase personajul.
Lasînd însa la o parte toate acestea, care era veritabila
Otoko-cea pe care o descrisese Oki sau cea pe care ar fi
putut s-o creeze Otoko însasi povestindu-si propria istorie?
 Cu toate acestea, tînara din romanul sau era Otoko. Fara
întîlnirea lor, cartea N-ar fi putut vedea lumina zilei. Si
tocmai datorita lui Otoko, fara doar si poate, romanul acela
continua sa fie citit si la douazeci de ani dupa ce fusese
scris.
Daca n-ar fi cunoscut-o pe Otoko, Oki N-ar fi trait
niciodata o asemenea dragoste. N-ar fi putut spune daca
faptul de-ao fi întîlnit pe tînara fata si de-ao fi iubit, atunci
cînd el avea treizeci si unu de ani, era o nefericire sau o
binecuvîntare, era sigur însa ca acea întîlnire îi îngaduise sa
realizeze, în calitate de scriitor, începuturi promitatoare.
Oki îsi intitulase romanul "O fata de saisprezece ani".
Era un titlu obisnuit si fara mare originalitate, dar trecusera
douazeci de ani de atunci, lumea gasea destul de
surprinzator faptul ca o eleva de saisprezece ani sa-si ia un
amant, sa aduca pe lume un copilas prematur si sa-si piarda
apoi mintile o vreme.
Oki, în ceea ce-l priveste, nu vedea în asta nimic
surprinzator. Fireste, nu-si scrisese cartea în scopul de a-i
scandaliza pe oameni si nici n-o considera pe Otoko ca pe
un simplu obiect al curiozitatii.
Asa cum titlul romanului era obisnuit, demersul
scriitorului era si el banal si o descrisese pe Otoko ca pe o
fata pura si patimasa, încercase sa-i redea chipul, silueta,
gesturile, într-un cuvînt, pusese în acel roman toata
prospetimea iubirii lor de tinerete si acesta era fara doar si
poate motivul pentru care cartea continua sa cunoasca un
succes atît de viu. Era dragostea tragica dintre o fata tînara
si un barbat înca tînar, dar casatorit si tata de familie.
Oki se straduise sa redea mai presus de orice
frumusetea acelei iubiri si neglijase sa insiste asupra
aspectului ei moral sau imoral.
În perioada cînd se întîlneau în secret, Otoko îi spusese
lui Oki:
— Dumneata esti genul de barbat care mereu se-ntreaba
ce cred ceilalati despre el. Ar trebui sa te arati ceva mai
curajos.
— Ma socoteam mai degraba un individ fara scrupule.
Acum nu mai sînt deci asa?
— Nu, nu e vorba de dumneata. Ar trebui sa fii în mai
mare masura dumneata însusi în toate împrejurarile.
Oki, nestiind ce sa raspunda, îsi facu un examen de
constiinta. Dupa atitia ani, nu putuse uita cuvintele lui
Otoko. Gîndea ca acea copila de saisprezece ani tocmai
pentru ca-l iubea fusese-n stare sa-i descifreze astfel
caracterul si viata. Mult timp, Oki facuse totul numai dupa
capul lui, dar dupa ce se despartise de Otoko, ori de cîte ori
începea sa puna pret pe parerile altora, îsi amintea cuvintele
fetei. Si o revedea în timp ce i le spunea.
Oki încetase sa o mîngîie pe Otoko.Inchipuindu-si ca o
facuse din pricina celor spuse de ea, Otoko îsi cuibarise
capul în scobitura bratului sau si începuse sa-i muste carnea
din dreptul cotului. Musca din ce în ce mai tare. Oki,
suportînd durerea, nu se desprinse de ea. Putea simti pe brat
lacrimile lui Otoko.
— Ma doare! îi spusese el, apucînd-o de par si
îndepartînd-o.
Pe brat, dintii lui Otoko lasasera un semn din care
ieseau picuri de sînge. Otoko îi linsese rana.
— Musca-ma, musca-ma si dumneata, spusese ea.
Oki îi privise bratul si i-l mîngîiase de la umar pîna la
vîrful degetelor. Era înca un brat de copil. O sarutase pe
umar si Otoko se ghemuise de placere. Nu fiindca Otoko îi
spusese "ar trebui sa fii în mai mare masura dumneata
însuti în toate împrejurarile" scrisese Oki "O fata de
saisprezece ani", dar, scriind-o, îsi amintise acele cuvinte.
Romanul aparu la doi ani dupa despartirea lor. Otoko
era la Kyoto cu mama sa. Aceasta plecase fara îndoiala din
Tokyo deoarece nu putuse obtine nici un raspuns din partea
lui Oki arunci cînd îl rugase sa se casatoreasca cu fiica ei.
Nu mai era capabila, cu siguranta, sa îndure amaraciunea si
tristetea ei si ale singurului sau copil. Ce-o fi fost oare în
mintea lor cînd au citit la Kyoto acel roman care o avea ca
eroina pe Otoko, acel roman care o facuse celebra pe Otoko
si ai carui cititori erau tot mai numerosi? Nimeni n-a
încercat sa descopere identitatea celei care slujise drept
model cartii.
Abia dupa ce Oki trecu de cincizeci de ani si reputatia
de scriitor îi fu bine stabilita, începu sa-i fie scormonit
trecutul si Otoko sa fie identificata cu eroina din "O fata de
saisprezece ani". Mama lui Otoko murise la data aceea.
Apropierea era si mai evidenta acum cînd Otoko devenise o
artista celebra. i-au aparut chiar si fotografii în reviste, cu
urmatoarea legenda: Eroina romanului "O fata de
saisprezece ani".
Oki ghici ca, daca Otoko refuzase sa fie fotografiata în
calitate de eroina a cartii, nu putuse s-o faca atunci cînd
fusese vorba sa fie fotografiata pictorita care era.
Fireste, nu dezvaluise ziarelor gîndurile ei în aceasta
privinta. Si nici la aparitia romanului, Oki nu avusese nici
un ecou dinspre Otoko si nici dinspre mama ei.
Asa cum era de asteptat, în casnicia lui izbucnisera
necazurile, înainte de casatorie, sotia lui Oki, Fumiko, lucra
ca dactilografa într-o agenaie de presa. De aceea Oki lasa în
seama tinerei lui sotii grija de a-i bate la matina
manuscrisele. Era un soi de joc între tinerii casatoriti, un fel
de amuzament amoros, dar nu numai atîta.
Cînd îi aparu prima lucrare într-o revista, Oki ramase
uluit de diferenta de efect dintre manuscrisul redactat cu
penita si micile caractere tipografice. Si, dupa ce dobîndi o
mai mare experienta in meseria de scriitor, intui în chip
firesc, în fata manuscrisului, efectul pe care l-ar produce
caracterele de tipar. Nu ca ar fi scris avînd în vedere acel
efect, nici nu-i trecea prin minte una ca asta, dar distanaa
dintre manuscris si pagina tiparita disparuse, învatase sa
scrie în funcaie de pagina tiparita si nu de manuscris. Chiar
pasajele care, în grafia lui, pareau nesemnificative si fara
cine stie ce interes aveau un cu totul alt aspect cînd erau
tiparite. Asta nu însemna oare ca-si învatase meseria? Le
spunea adesea tinerilor scriitori: "cautati sa încredintati
tiparului ceva scris de dumneavoastra. E cu totul diferit de
un manuscris si veti fi surprinai cînd veti vedea toate
învatamintele pe care le veti obtine astfel." cartile erau
publicate astazi în caractere mici de tipar. Oki însa avusese
parte de o surpriza inversa: de pilda, citise întotdeauna
Povestea lui Genji în editiile adnotate sau în colectii de
buzunar tiparite cu caractere mici, dar cînd a citit-o o data
într-o editie gravata în lemn, i-a lasat o impresie total
diferita, îsi imagina ce trebuie sa fi simtit cei care citisera
cartea aceasta în epoca Heian, într-o superba versiune în
kana.In plus, Povestea lui Genji, azi opera clasica veche de
o mie de ani, era în epoca Heian un roman modern.
Zadarnic s-ar succeda studiile despre acest roman, nimeni
din zilele noastre N-ar mai putea citi Povestea lui Genji
considerînd-o ca pe o opera moderna. Asa se face ca
placerea de-ao citi în vechea editie gravata în lemn era mai
mare decît aceea produsa de lectura unei versiuni tiparite.
La fel stateau lucrurile cu poezia din epoca Heian.
Oki încercase sa citeasca operele lui Saikaku în editii
gravate în lemn datînd din epoca Genroku. Nu actionase
astfel din dragoste fata de trecut, ci din nevoia de a se
apropia cît mai mult cu putinta de realitatea însasi a operei.
Ar însemna însa un rafinament împins la extrem sa citesti
azi, într-o versiune manuscrisa, romane menite sa fie
tiparite, iar nu descifrate în grafia fastidioasa a autorului
lor.
La data casatoriei sale cu Fumiko, nu mai exista nici o
diferenta între manuscrisele lui Oki si versiunea lor tiparita
si, cum Fumiko era dactilografa, Oki lasa în grija ei batutul
la matina.
Textele, batute la o matina de scris japoneza, erau mai
apropiate de o pagina tiparita decît un manuscris în penita.
Oki mai stia si ca manuscrisele scriitorilor occidentali erau
fie direct scrise la matina, fie recopiate la matina de scris.
Dar romanele lui dactilografiate, fara îndoiala pentru ca nu
era obisnuit cu procedeul, i se pareau mai insipide si mai
reci decît în versiunea lor manuscrisa sau tiparita. De aceea
le vedea numaidecît defectele si îi era mai usor sa le
corecteze. Luase astfel obiceiul de a-i încredinta lui Fumiko
toate manuscrisele sale. Dar putea oare proceda la fel cu
manuscrisul romanului "O fata de saisprezece ani"?
Lasînd-o pe sotia sa sa-l bata la matina, ar face-o doar
sa sufere si ar umili-o. Ar fi curata cruzime din partea lui.
Cînd o întîlnise pe Otoko, sotia lui avea douazeci si
patru de ani si tocmai îl adusese pe lume pe al doilea lor
copil. Fireste, banuia legatura barbatului ei cu Otoko si,
noaptea, cu copilasul în cîrca, i se întîmpla sa rataceasca
de-alungul caii ferate, într-o zi, dupa o absenta de doua
ceasuri, Oki o gasise rezemata de batrînul prun din gradina,
refuzînd sa intre în casa. Cînd pornise în cautarea ei, o
auzise hohotind de plîns chiar în clipa cînd dadea sa iasa pe
poarta gradinii.
— Ce dracu' faci acolo? O sa raceasca copilul! Era la
mijlocul lui martie si timpul era înca racoros.
Copilasul raci si fu internat în spital cu un început de
pneumonie. Fumiko se duse la spital ca sa aiba grija de el.
— Pentru tine ar fi preferabil sa moara. Asa ti-ar fi mai
usor sa ma parasesti, îi spusese Fumiko lui Oki.
Pîna si într-o asemenea împrejurare, Oki profitase de
absenta sotiei lui ca sa o revada pe Otoko. Copilasul putuse
fi salvat.

Cînd Otoko nascu înainte de termen, Fumiko prinse de

veste punînd mîna pe o scrisoare a mamei ei trimisa de la
spital. Faptul ca o fata de saptesprezece ani avea un copil
nu era la drept vorbind ceva iesit din comun, dar era un
lucru pe care Fumiko nu si-l imaginase nici macar în vis.
Turbînd de furie la gîndul suferintelor la care sotul ei o
supusese pe tînara, îl facuse pe acesta albie de porci, apoi
îsi musca limba pîna la sînge.
Cînd vazu cum curge sîngele pe buzele nevestei sale,
Oki se grabi sa-i deschida gura cu forta si apoi îsi vîrî mîna
în ea.
Fumiko începu sa se sufoce, fu cuprinsa de greturi si-n
cele din urma îsi reveni stoarsa de puteri.
Oki îsi retrase mîna. Degetele lui purtau urma dintilor
sotiei sale si erau pline de sînge. La vederea lor, Fumiko se
calma cît de cît, îi spala mîna lui Oki, îi aplica un remediu
astringent si i-o bandaja.
Fumiko aflase si ca Otoko îl parasise pe Oki si plecase
la Kyoto cu mama ei. Plecarea ei avusese loc înainte ca "O
fata de saisprezece ani" sa fi fost terminat.
A o lasa pe nevasta lui sa bata la matina manuscrisul ar
însemna, în definitiv, sa rasuceasca cutitul în rana,
redesteptîndu-i gelozia si durerea.
Oki avea însa impresia ca, daca o tinea la distanta, îi
ascundea ceva. Nestiind bine ce sa faca, se hotarî sa-i
încredinaeze lui Fumiko manuscrisul. Era dornic, în primul
rînd, sa-i marturiseasca totul, înainte chiar de a bate la
matina manuscrisul, Fumiko îl citi de la început pîna la
sfîrsit.
— Ar fi trebuit sa te las sa pleci. Ma-ntreb de ce n-am
facut-o, zise Fumiko, palind. Tuturor celor ce vor citi
paginile astea li se va face mila de Otoko.
— Nu doream sa scriu nimic în legatura cu tine.
— Stiu ca nu prea ma pot compara cu femeia ideala. Nu
asta vream sa spun. Eram nebuna de gelozie. — Otoko a
plecat. Si eu cu tine am sa traiesc de-acum încolo ani si ani
de zile. De altfel, mult din ce-am pus în cartea asta este
pura fictiune de scriitor si nu are nici o asemanare cu
adevarata Otoko. Bunaoara nu stiu nimic despre ea cînd a
fost internata.
— Fictiunea asta vine din dragostea ta pentru ea.
— N-as fi putut scrie cartea asta daca n-as fi iubit-o,
zise Oki în mod explicit. Vrei sa mi-o bati la matina? Imi
vine greu sa ti-o cer...
— O s-o fac. La urma urmelor, o matina de scris nu e
decît o unealta. Asta o sa fiu si eu, un fel de unealta.
Dar, în ciuda afirmatiilor ei, Fumiko nu se putea
comporta ca o matina. Parea sa faca deseori greseli, si Oki
auzea frecvent zgomotul de file rupte si aruncate. Cînd se
oprea ca sa se odihneasca, i se întîmpla uneori sa-si înabuse
accesele de plîns si sa fie cuprinsa de greturi.
Cum casa era mica si matina de scris se gasea într-un
colt al salonasului de patru rogojini si jumatate, chiar lînga
modesta încapere de sase rogojini care tinea loc de camera
de lucru a lui Oki, acesta era foarte constient de prezenta
sotiei sale. Nu prea îi era cu putinta sa stea linistit la biroul
sau. Cu toate acestea, Fumiko nu-i facu nici cel mai marunt
comentariu despre "O fata de saisprezece ani". Socotea
pesemne ca o unealta ca ea nu era obligata sa vorbeascas
Romanul avea în jur de trei sute cincizeci de pagini si chiar
unei dactilografe profesioniste i-ar fi fost necesare probabil
mai multe zile ca sa-l ispraveasca. Fumiko era livida si
obrajii îi erau scofîlciti. Ramînea adeseori pe scaun, cu
privirea pierduta în gol, apoi reîncepea sa bata la matina cu
înveraunare, într-o seara, înainte de cina, vomita un lichid
galbui si se prabusi. Oki se apropie de ea ca sa-i maseze
spatele. Apa, apa, te rog, zise Fumiko, abia respirînd.Îi
scînteiau lacrimi în coltul ochilor cu pleoapele înrosite. Am
gresit. N-ar fi trebuit sa te rog sa-mi bati la matina romanul,
zise Oki. Dar si sa te sin la distanta de toate astea... Chiar
daca o asemenea disimulare N-ar fi fost suficienta ca sa
provoace prabusirea casniciei lor, ea ar fi lasat o rana care
anevoie s-ar fi închis. Desi pentru mine e o încercare grea,
sînt, dimpotriva, fericita ca mi l-ai încredintat, zise Fumiko,
încercînd sa schiteze un zîmbet sters. E pentru prima data
ca am de batut un roman atît de lung si m-a istovit. Cu cît
mai lung e romanul, cu atît e mai lunga si încercarea ta.
Asta e fara-ndoiala soarta unei sotii de scriitor. gratie
romanului tau, am reusit s-o înteleg mai bine pe Otoko. Cu
tot raul pe care mi l-a facut, mi-am dat seama cît de
benefica a fost întîlnirea asta pentru tine. Da' nu si-am spus
ca am idealizat-o? asa e.In realitate nu exista fete ca ea.
Totusi as fi dorit sa vorbesti mai mult despre mine. Chiar
daca m-ai fi descris ca pe o zgripauroaica roasa de gelozie,
nu si-as fi purtat pica. Lui Oki îi veni greu sa raspunda:
— N-ai fost niciodata asa. N-ai stiut niciodata ce era-n
sufletul meu.
— Nu doream sa dau pe fata toate secretele noastre.
— Nu-i adevarat. Erai atît de amorezat de micuta ta
Otoko, încît n-ai vrut sa scrii decît despre ea. Credeai
pesemne ca, vorbind despre mine, i-ai fi patat frumusetea si
ti-ai fi pîngarit opera.
— Da' ce, un roman trebuie sa fie neaparat un lucru
frumos?
Simplul fapt de a nu fi mentionat gelozia nebuneasca a
sotiei lui provocase din partea ei o noua criza de gelozie.
 Oki de fapt nu o trecuse cu vederea. Oare însusi
laconismul lui nu avusese din acest motiv si mai multa
forta?
Fumiko parea totusi absolut umilita de faptul ca el nu
intrase în amanunte.
Oki nu izbutea sa priceapa starea de spirit a sotiei lui.
Se simtea oare neglijata, dispretuita în beneficiul lui
Otoko?
De vreme ce romanul era centrat însa pe tragica lui
legatura cu acea fata, era inevitabil ca rolul atribuit lui
Fumiko sa fie mai mic decît cel al lui Otoko.
În plus, Oki adaugase multe detalii pe care le ascunsese
pîna acum sotiei lui. Se temuse mai ales ca aceasta sa nu-si
dea seama de ele, dar ea era jignita pare-se mai ales de
locul redus pe care-l ocupa în carte.
— N-am vrut sa ma servesc de gelozia ta în roman, asta
e tot! zise Oki. Adevarul este ca nu poti vorbi despre o
fiinta pentru care nu simti nici dragoste... Si nici chiar ura.
— Batîndu-ti manuscrisul la matina, nu încetez sa ma-
ntreb de ce nu te-am lasat sa ma parasesti.
— Uite ca-ncepi iar sa spui prostii.
— Vorbesc serios. A fost o crima din partea mea ca nu
te-am lasat sa pleci. O sa mi-o reprosez pîna la sfîrsitul
zilelor.
— Ce tot spui acolo? zise Oki apucînd-o pe Fumiko de
umeri si scuturînd-o cu putere.
Fumiko fu cuprinsa de un tremur din crestet pîna-n talpi
si, iarasi, vomita un lichid galbui.
Oki îsi slabi strînsoarea.
— Nu e nimic. Cred... Cred ca sînt însarcinata.
— Cum? Oki tresari.
 Fumiko îsi prinse fata în mîini si izbucni în hohote de
plîns.
— Acum trebuie sa ai mare grija. Trebuie sa încetezi cu
batutul manuscrisului astuia.
— Nu, vreau sa continuu. Lasa-ma sa fac asta, te rog.
Aproape am terminat si, de altfel, numai degetele mele
muncesc. Fumiko refuza sa-l asculte pe Oki.
La putin timp dupa ce ispravi de dactilografiat
manuscrisul, ea avu un avort. Mai mult decît efortul depus,
s-ar fi zis ca însusi continutul manuscrisului îi provocase un
adevarat soc.
Ramase cîteva zile în pat. Parul, care îi era suplu si des
si pe care-l purta împletit în cozi, parea mai fin ca de
obicei. Numai buzele îi erau usor acoperite cu ruj. Pielea
fetei, din care sîngele îi fugise si pe care nu si-o machiase,
parea catifelata. Multumita tineretii, Fumiko se refacu
destul de bine dupa avort.
Oki puse textul dactilografiat, asa cum era, într-un
dosar. Nu-l rupse, nu-l puse pe foc, dar nici nu-l reciti, în
acel roman, doua existente erau îngropate în întuneric.
Daca avem în vedere copilul nascut înainte de termen al
lui Otoko si avortul lui Fumiko, nu e oare cazul sa vedem
în acele pagini ceva funest?
O vreme, Oki si Fumiko au evitat sa abordeze acel
subiect. Fumiko a adus cea dintîi vorba despre el.
— De ce nu-l publici? Ti-e teama ca m-ai face sa sufar?
Lucrurile astea sînt inevitabile cînd o femeie e maritata cu
un scriitor, iar daca ti-e teama sa nu ranesti pe cineva,
atunci ai rani-o, cred, mai curînd pe Otoko.
În timpul convalescentei, pielea lui Fumiko îsi
recapatase o tenta stralucitoare. Era oare miracolul
tineretii? Dorinta pentru sotul ei îi devenise si ea mai
intensa.In perioada cînd a fost publicat "O fata de
saisprezece ani", Fumiko a constatat ca ramasese din nou
însarcinata. Romanul a fost laudat de critici. Mai mult, el a
fost apreciat de un mare numar de cititori. Gelozia si
durerea nu o parasisera pe Fumiko, dar, fara ca trasaturile
sau vorbele sa-i tradeze amaraciunea, ea se bucura de
succesul sotului ei. Tocmai romanul acesta, considerat
drept cea mai reprezentativa dintre operele de tinerete ale
lui Oki, a cunoscut cea mai mare cifra de vînzari. Acest
succes i-a permis lui Oki si alor sai sa-si îmbunataseasca
viata, ameliorare care pentru Fumiko s-a tradus în haine,
bijuterii si încasari banesti cu care a acoperit cheltuielile
scolare ale fiului si fiicei sale. Fumiko uitase oare ca toate
acestea se datorau unei fete si legaturii pe care barbatul ei o
avusese cu ea?
Banii acestia îi socotea oare ca pe un venit normal al
sotului sau? Oare, cel putin în ochii ei, aventura dintre
Otoko si Oki nu mai îmbraca un caracter de tragedie?
Oki nu avea nimic împotriva acestei stari de lucruri, dar
se pomenea gîndind uneori ca Otoko, desi slujise drept
model romanului sau, nu primise nimic în schimb. Ea nu
avusese nici un cuvînt de repros la adresa lui, dupa cum
nici mama ei.
Deosebindu-se prin aceasta de un pictor sau de un
sculptor de portrete realiste, scriitorul care era Oki, prin
intermediul cuvintelor si literelor, putea patrunde gîndurile
lui Otoko, îi putea modela trasaturile în propriul sau folos,
îsi putea da frîu liber imaginatiei, fanteziei, o putea idealiza
pe tînara fara ca, din acest motiv, ea sa fie cîtusi de putin
alta. Oki îsi lasase dragostea sa se exprime în întreaga-i
tinerete si întreaga-i impetuozitate, si nu-si pusese nici o
clipa problema torturii pe care toate acestea ar reprezenta-o
pentru Otoko si nici a dificultatilor pe care ar risca sa le
ridice în calea unei femei nemaritate.
Tocmai asta îi atrasese pe cititori, dar acelasi lucru
putea reprezenta si un obstacol în casatoria lui Otoko.
Romanul îi adusese celebritate si bani lui Oki. Fumiko
parea ca-si daduse uitarii gelozia, si rana parea ca se
închisese. Nu era oare o deosebire si între copilul nascut
prematur al lui Otoko si avortul lui Fumiko?
Fumiko era în continuare sotia lui. Dupa o
convalescenta normala, ea daduse nastere, fara complicatii,
unei fetite.
Lunile si anii treceau, si singura fiinta care nu se
schimba era tînara eroina a romanului sau.
Dintr-un punct de vedere josnic personal si cu toate ca
aici era cu siguranta una din slabiciunile romanului, Oki
socotise preferabil sa nu insiste prea mult asupra geloziei
salbatice a sotiei lui. Exact asta facuse si lectura lucrarii atît
de placuta si pe eroina atît de simpatica.
Înca si azi, dupa vreo douazeci de ani, lumea citea "O
fata de saisprezece ani" ca pe cea mai buna opera a lui Oki.
Oki însa, ca scriitor ce era, socotea dezolanta aceasta
apreciere, ea îl deprima.
Si totusi, cîntarind bine lucrurile, romanul nu avea oare
prospetimea tineretii? Protestele autorului însusi nu mai
puteau covîrsi bunavointa publicului si o reputatie de acum
bine stabilita.Opera începu sa traiasca o viata proprie, fara
nici un fel de legatura cu autorul sau.
Dar ce s-a întîmplat oare cu tînara Otoko?
Oki îsi punea uneori întrebarea asta. Stia doar ca ea o
urmase pe maica-sa la Kyoto. Fara doar si poate, însasi
acea viata care-i însufletea romanul îl determinase pe Oki
sa se întrebe de ce soarta avusese parte Otoko.
Abia în ultimii ani ajunsese Otoko sa-si faca un nume
ca pictorita. Pîna arunci, nu mai stiusera nimic unul de
altul. Oki credea ca Otoko se maritase, ca toata lumea, si
ducea o viata obisnuita, cel putin asa spera el. Nu credea
însa ca Otoko ar fi un temperament care sa-si afle
multumirea într-o existenta obisnuita. I se întîmpla uneori
sa se întrebe daca nu cumva rationa astfel din pricina ca
atasamentul pe care-l simtea pentru ea nu murise pe de-a-
ntregul. Si tocmai de aceea a resimtit un mare soc atunci
cînd a aflat ca Otoko devenise pictorita.
Oki nu stia nimic despre încercarile prin care trecuse
Otoko, despre necazurile pe care le depasise înainte de-
aajunge acolo, dar vestea reusitei sale îi produse o autentica
bucurie. Si cînd a dat din întîmplare peste una din lucrarile
ei într-o galerie de pictura, a frematat de emotie. Expozitia
nu-i era consacrata doar ei; îi era expusa acolo, printre
operele multor artisti, o singura pictura pe matase,
reprezentînd un bujor, în partea superioara a pînzei de
matase, Otoko pictase un unic bujor rosu. Floarea, mai
mare decît dimensiunile naturale, era vazuta din fata.
Frunzele erau rare si, izolat, un boboc alb mijea pe tulpina.
Oki recunoscuse, în acea floare, deliberat
supradimensionata, orgoliul lui Otoko, precum si întreaga
ei noblete. Cumparase numaidecît pînza, dar, cum ea purta
sigiliul si semnatura lui Otoko, preferase sa nu o aduca
acasa, ci o daruise clubului de scriitori al carui membru era.
Atîrnata astfel pe peretele clubului la o înaltime
considerabila, pictura lasa o impresie oarecum diferita de
cea produsa în galeria de pictura plina de lume. Ceva
fantastic parea sa iradieze din enormul bujor rosu din care
se desprindea parca o impresie de solitudine.
Tot pe-atunci, Oki vazuse într-o revista pentru femei o
fotografie a lui Otoko în atelierul sau.
De multi ani nazuia Oki sa mearga la Kyoto ca sa
asculte acolo clopotele sfîrsitului de an, dar numai pictura
aceea îi trezise dorinta de-ale asculta împreuna cu Otoko.
La Yamanushi, la nord de Kamakura, un drum serpuia
printre coline, unde copacii înflorisi erau puzderie. Curînd,
de-alungul acelui drum, florile aveau sa vesteasca sosirea
primaverii. Oki luase obiceiul de a se plimba pe Colinele de
Miazazi, si tocmai din vîrful uneia dintre ele contempla el
acum apusul de soare purpuriu.
Soarelui la asfintit nu-i trebui mult timp ca sa-si piarda
tenta purpurie si se preschimba într-un albastru sumbru si
rece, înecat în cenusiu. Era ca si cum primavara, abia
sosita, îi facea iarasi loc iernii. Soarele care, pe alocuri, îi
dadea pînzei subtiri de ceata reflexe trandafirii, apusese.
Brusc, timpul deveni mai rece. Oki o lua la vale si se
întoarse acasa, pe Colinele de Miaza-noapte.
— A venit de la Kyoto o tînara persoana pe nume
Sakami, îl anunta Furniko. A adus doua pînze si prajituri de
la Kyoto. Si a si plecata-a condus-o Taichiro. Poate ca te
cauta acum pe tine.
— Aa,da?
— Era de o frumusete diabolica, cine este? intreba
Furniko, tintuindu-l cu privirea pe Oki, ca si cum ar fi vrut
sa-i citeasca raspunsul pe chip.
Oki se stradui sa para nepasator, dar intuitia feminina a
lui Fumiko îl facuse pesemne sa banuie ca era vorba de
cineva care avea o anumita legatura cu Ueno Otoko.
— Unde sînt pînzele? intreba Oki.
— La tine în birou. Sînt înca împachetate, nu m-am
uitat la ele.
— Zau?
Se parea ca Sakami Keiko îsi tinuse promisiunea facuta
lui Oki în gara la Kyoto si venise sa-l viziteze cu cîteva
dintre lucrarile sale. Oki se duse imediat în birou si desfacu
ambalajul. Cele doua pînze erau înramate simplu. Una se
intitula Prun, dar o singura floare de marimea unui cap de
copil era înfatisata, fara crengi si trunchi, în plus, acea
floare unica avea în acelasi timp petale rosii si petale albe.
Fiecare petala era straniu redata prin efecte de degradeuri.
Acea floare de mari dimensiuni nu era la drept vorbind
deformata, dar nu lasa impresia ca ar fi fost un motiv
decorativ. Un soi de viata misterioasa parea a fremata într-
însa si ea lasa realmente impresia ca se misca. Asta se
datora pesemne fondului pe care Oki îl luase la început
drept o îngramadire de fragmente masive de gheata,
recunoscînd însa apoi ca era un lant de munti înzapeziti, în
acea pictura, care nu urmarea sa fie un reflex al realitatii,
numai niste munti acoperisi de zapada puteau produce o
asemenea senzatie de imensitate. Dar, de buna seama,
adevaratii munti nu erau atît de sfîrtecati si nici atît de
ascutiti si nu se îngustau atît de mult la baza; era aici stilul
abstract caracteristic lui Keiko.
Mai mult decît niste munti înzapeziti sau niste
fragmente de gheata, nu era oare vorba de peisajul interior
al pictorului? Chiar daca zareai acolo o succesiune de
munti, nu era albul rece al zapezii. Un soi de muzica lua
nastere din impresia glaciala provocata de zapada si de
culoarea ei calda. Zapada nu era redata printr-un alb unic,
diverse culori i se integrau ca într-o melodie si evocau
variasiunile în rosu si alb ale petalelor florii de prun.
Indiferent daca socoteai acea pictura rece sau nu, ea nu
trada mai putin tineretea si emosia artistului.
Fara îndoiala, Keiko o pictase de curînd special pentru
Oki, ca si cum ar fi vrut sa se puna la unison cu anotimpul.
Lucrarea nu era decît în parte abstracta, de vreme ce puteai
recunoaste în ea floarea de prun.În timp ce contempla
pictura, Oki se duse cu gîndul la prunul din gradina lui.In
ciuda diformitatilor, a malformatiilor pomului, Oki nu
verificase niciodata incertele notiuni de botanica ale
gradinarului sau. Batrînul pom daduse flori albe si rosii.
Gradinarul nu facuse nici o altoire si florile crescusera rosii
si albe pe aceeasi ramura. Nu toate crengile pomului erau
asa; pe unele nu înflorisera decît flori albe, pe altele doar
flori rosii. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, florile
rosii se amestecau cu cele albe si înfloreau în fiecare an pe
ramuri diferite. Oki tinea la prunul acela batrîn, ai carui
lastari noi aveau sa dea muguri chiar în acele zile. Keiko,
fara nici o îndoiala, simbolizase în acea pictura ciudatul lui
prun printr-una singura dintre florile sale. Se vede ca Otoko
îi povestise despre acel pom. Desi ea nu venise niciodata
acasa la Oki, care era pe-atunci casatorit cu Fumiko, se
vede ca stia de existenta lui.si adusese aminte de el si, la
rîndul ei, îi vorbise despre el elevei sale. Oare Otoko,
evocînd prunul acela, facuse vreo aluzie si la tragica ei
iubire de odinioara? .
— E de Otoko...?
— Cum? Oki se întoarse spre ea.
Absorbit în contemplarea pînzei, nu observase prezenta
sotiei sale în spatele lui.
— E chiar o lucrare a lui Otoko?

— Cu siguranta nu! Ea N-ar face niciodata ceva atît de

tineresc. E pictata de tînara care a fost aici adineauri. Vezi
doar ca e semnata "Keiko"!
— Ce pictura stranie! zise Fumiko cu o voce aspra.
— Stranie, într-adevar! raspunse Oki, impunîndu-si un
ton blînd. Tinerii pictori din zilele noastre, chiar si în stilul
japonez...
— Asta e ceea ce se numeste arta abstracta?
— Ei, poate nu s-ar putea vorbi aici chiar de arta
abstracta... Celalalt tablou e si mai ciudat. N-as putea spune
daca e vorba de un peste sau un nor, cu toate culorile astea
asternute la— ntîmplare! zise Fumiko asezîndu-se în
spatele lui Oki.
— Nu prea are de-aface cu un peste sau cu un nor. Pare
sa nu fie nici una, nici alta. Ce-o fi reprezentînd atunci?
Poti sa-ti închipui ca e un peste sau chiar un nor, asta nu
prea are importanta. Privirea i se fixa pe pictura. Se apleca
lînga peretele de care era rezemata pînza si examina spatele
tabloului. Nu e nici un titlu. Nici o forma nu putea fi
identificata în acea pînza, iar culorile folosite erau si mai
violente, si mai variate decît în Prunul. Fara îndoiala ca din
pricina multitudinii liniilor orizontale crezuse Fumiko ca
poate recunoaste în ea un peste sau un nor. La prima
vedere, nu parea sa existe nici o armonie între culori. Totusi
o ciudata pasiune emana din acea opera executata în stilul
traditional japonez. Fireste, nimic nu era întîmplator aici.
Faptul de a nu-i fi dat nici un titlu lasa cîmp liber tuturor
interpretarilor. E posibil ca subiectivitatea artistului, ce
parea a se disimula în opera, sa fie, dimpotriva, dezvaluita
în ea. Oki încerca sa descopere inima picturii, cînd sotia lui
îl întreba:
— Ce e de fapt fata asta pentru Otoko? O eleva care
locuieste cu ea, raspunse Oki. Das mi dai voie sa rup
pînzele astea sau sa le pun pe foc?
— Ispraveste cu tîmpeniile! Ce-i cu furia asta...? si-a
pus tot sufletul în picturi! Totul vorbeste în ele de Otoko!
Nu e ceva de tinut în casa. Mirat de accesul ei brusc de
gelozie, Oki întreba calm:
— Ce te face sa spui ca totul vorbeste în ele de Otoko?
— Pai tu nu vezi?
— Nu e decît un efect al închipuirii tale.Începi sa vezi
fantome!
Chiar însa.în timp ce vorbea, în sinea-i se facu o lumina
care începu sa straluceasca si mai intens. Era limpede ca
Prunul exprima dragostea pe care o simtea Otoko pentru
Oki. Cît despre pînza fara titlu, ea spunea fara îndoiala
acelasi lucru, în aceasta, Keiko nu folosise decît pigmenti
minerali, silnic aplicati, si peste ei turnase culoarea,
picatura cu picatura, din centrul compozitiei pîna în partea
inferioara stînga.
Oki credea ca distinge inima pînzei în acel ciudat spatiu
luminos care parea vazut de la o fereastra. Putea sa vada
acolo indiciul ca iubirea lui Otoko era înca vie.si totusi nu-i
opera lui Otoko, ci a elevei sale. Fumiko banuia pare-se ca
Oki se întîlnise cu Otoko la Kyoto. Dar pe loc nu spusese
nimic. Poate pentru ca ziua cînd se întorsese barbatul ei era
si zi de sarbatoare.
— Orice-ar fi, pînzele astea îmi fac sila! zise Fumiko,
cu o vibratie a pleoapelor. Nu cumva sa ramîna aici!
 — Indiferent daca-ti plac sau nu, ele îi apartin celei care
le-apictat. Chiar daca pictorul respectiv nu e decît o fata
foarte tînara. Crezi ca le poti distruge asa, dupa cum si se
nazare? Si, mai întîi, esti sigura ca ni le-aoferit sau a venit
pur si simplu ca sa ni le-arate?
Fumiko ramase tacuta o clipa. Taichiro a întîmpinat-o
la usa... Apoi, a condus-o la gara si e ceva timp de cînd a
plecat.Intîrzierea asta o framînta oare si pe Fumiko? Gara
era aproape de casa si erau trenuri din sfert în sfert de ora.
i-a venit rîndul lui Taichiro sa fie sedus, de data asta. O
tînara atît de frumoasa, de o frumusete aproape diabolica.
Oki puse jos cele doua tablouri si le împacheta încet.
— Destul cu seductia! Nu-mi place. Daca fata asta e atît
de frumoasa, presupun ca operele nu-i sînt decît imaginea
ei, un narcisism de fata tînara... Nu. Nu-ncape nici o
îndoiala ca sînt imaginea lui Otoko.In cazul asta, te
pomenesti ca fata asta si Otoko se iubesc? Lesbiene?
Fumiko era stupefiata.
— Crezi ca sînt lesbiene?
— Habar n-am, da' nu m-ar mira. Locuiesc împreuna
într-o veche mînastire din Kyoto si amîndoua sînt
temperamente arzatoare.
Fumiko fusese într-adevar tulburata la gîndul ca cele
doua femei ar fi lesbiene. Pastra o clipa tacerea.
— Orice-ar fi, cred ca pînzele astea exprima dragostea
pe care înca ti-o mai poarta Otoko. Tonul lui Fumiko se
îmblînzise. Lui Oki i se facu rusine ca vorbise despre
homosexualitate ca sa se eschiveze. — Poate ca amîndoi
gresim. Am privit picturile astea cu idei preconcepute...

— Da' de ce sa pictezi lucruri atît de absurde? Asta-i

buna! O pictura, realista sau nu, reveleaza gîndurile si
sentimentele intime ale artistului.
Din lasitate, Oki evita sa continue discutia cu nevasta-
sa. Te pomenesti ca prima impresie a lui Fumiko în fata
pînzelor lui Keiko fusese, împotriva oricarei asteptari,
exacta? si Oki vazuse poate corect gîndindu-se ca cele
doua femei ar fi lesbiene.
Fumiko iesi din birou. Oki astepta întoarcerea fiului
sau, Taichiro.
Taichiro era lector la o universitate privata; preda
literatura japoneza, în zilele cînd nu tinea cursuri, se ducea
în sala de studii a universitatii sau facea cercetari acasa. La
început, voise sa studieze "literatura moderna", adica
literatura datînd din epoca Meiji, dar, întrucît tatal fusese
împotriva, se specializase în literatura din era Kamakura si
Muromacha. Avea meritul, rar la un specialist în literatura
japoneza, de a putea citi în egala masura engleza, franceza
si germana. Era un baiat foarte înzestrat, calm, care însa
parea cam melancolic.
Era exact opusul surorii sale mai mici, Kumiko, vesela
si zapacita, cu cunostintele ei superficiale în materie de
cusut, bijuterii, tricotat sau aranjamente florale. Cînd
Kumiko îi propunea sa mearga la patinaj sau sa joace tenis,
Taichiro îi raspundea mereu în doi peri si sora lui sfîrsise
prin a-l socoti ca pe un original.
Taichiro nu prea le frecventa pe prietenele lui Kumiko.
Atunci cînd le invita acasa pe elevele lui, nu catadicsea nici
macar sa i le prezinte. Ea, desi nu era suparacioasa din fire,
se bosumfla nitel vazînd primirea calduroasa pe care maica-
sa o rezerva elevelor lui Taichiro.
— Cînd fratele tau îsi primeste studentii, nu trebuie sa-i
servim decît cu ceai. Tu însa cotrobaiesti în frigider, în
dulapuri si telefonezi de cum ai pofta sa comanzi sushi sau
Dumnezeu mai stie ce, faci un taraboi de necrezut..., zicea
maica-sa.
— Da' frate-miu nu-si invita decît elevele! i-o întorcea
Kumiko, rîzînd pe sub mustata.
Kumiko era maritata, dar Taichiro, care nu era înca
independent din punct de vedere financiar, nu se gîndea la
casatorie. Oki începea sa fie îngrijorat de întîrzierea
baiatului sau. Privi pe fereastra de la birou. Pamîntul
alcatuia parca o movila în dreptul locului unde fusese sapat
un adapost antiaerian în timpul razboiului, acoperita acum
de buruieni, în mijlocul buruienilor, se deschisesera un
mare numar de flori bleumarin. Buruienile erau atît de
discrete, încît abia le observai. Florile erau si ele foarte
mici, dar de un albastru profund si stralucitor. Cu exceptia
tulpinelor, acele flori albastre erau primele care înfloreau în
gradina lui Oki si-si pastrau cel mai mult inflorescentele.
Nu ele anuntau poate primavara, dar înfloreau atît de
aproape de fereastra de la biroul lui, încît lui Oki i se facea
uneori pofta sa coboare ca sa culeaga una dintre florile
acelea umile si sa o tina în mîna spre-a o studia cu atentie.
Dar n-o facuse niciodata, ceea ce contribuia sa-i sporeasca
dragostea pe care le-o purta acelor flori albastre. Mai tîrziu,
în acea tufa de iarba, a venit rîndul papadiilor sa
înfloreasca. Si ele aveau viata lunga. Acum, în lumina
crepusculara, Oki putea distinge galbenul florilor de
papadie si albastrul ultramarin al celorlaltor floricele.
Zabovi o bucata de timp sa le priveasca. Taichiro înca nu se
întorsese.
 Sarbatoarea Lunii Pline
Otoko se hotarîse sa asiste împreuna cu Keiko la
sarbatoarea lunii pline pe muntele Kurama. Sarbatoarea
avea loc în luna mai dupa calendarul solar, a carui data era
diferita de calendarul lunar, în seara care preceda
sarbatoarea, luna se înaltase pe cerul nepatat, dincolo de
Colinele de rasarit.
— Cred ca luna o sa fie frumoasa mîine, zise Otoko,
adresîndu-se lui Keiko, în timp ce privea luna de pe
veranda, în timpul serbarii, pelerinii trebuiau sa bea o cupa
de sake în care se oglindea luna plina si ar fi fost de-a
dreptul suparator ca bolta cereasca sa fie acoperita si luna
absenta. Keiko veni pe veranda si-si puse cu blîndete mîna
pe spatele lui Otoko. Luna de mai, zise Otoko. Keiko nu fu
de acord, dar întreba, dupa ce pastra tacerea o vreme:
— Ce-ar fi sa facem o plimbare în matina pe Colinele
de rasarita Sau, daca nu, la Otsu33, ca sa vedem cum se
oglindeste luna în lacul Biwa? Luna în lacul Biwa?
Spectacolul n-are nimic nemaipomenit!
— E mai frumos sa vezi imaginea lunii într-o cupa de
sake decît într-un lac mare? relua Keiko, asezîndu-se la
picioarele lui Otoko. Ia te uita! Ce curioasa culoare are
gradina asta-seara!
— Zau? Privirea lui Otoko se opri asupra gradinii.
— Keiko, vrei sa-mi aduci o perna si sa stingi lumina în
casa... Din veranda era vizibila doar gradina interioara, caci
cladirea principala a mînastirii astupa vederea. Era o
gradina nearmonioasa, de forma alungita; aproape jumatate
din ea era scaldata de luna, astfel încît pietrele de rîu
îmbracau nuante diferite dupa cum erau luminate sau
cufundate în umbra, învoalta în umbra, o azalee alba parea
ca pluteste. Artarul rosu, de lînga veranda, avea înca frunze
noi pe care noaptea le înnegrea. Primavara, lumea lua
adeseori tinerii lastari rosii ai copacului drept flori si se
întreba de ce varietate o fi vorba. Gradina era acoperita si
cu un frumos covor de muschi.
— Ce-ar fi sa fac un ceai? Primul ceai din noul
anotimp? propuse Keiko. Ea se întreba de ce priveste
Otoko în felul acesta o gradina atît de insignifianta. Otoko
nu parea obisnuita sa o vada astfel, la ore diferite din zi si
din noapte. Ea statea acolo, cu capul usor aplecat, cu ochii
atintiti asupra jumatatii de gradina scaldate de lumina lunii,
lasînd impresia ca se gîndeste la ceva.
Keiko reveni pe veranda si începu sa serveasca ceaiul.
— Am citit undeva ca modelul lui Rodin pentru sarutul
este înca în viata si trebuie sa aiba vreo optzeci de ani. E
ceva greu de imaginat daca te duci iarasi cu gîndul la
sculptura, nu-i asa?
— Crezi? Spui asta fiindca esti tînara! Crezi ca esti
obligata sa mori în plina tinerete doar fiindca ai servit
atunci drept model pentru o capodopera?
— Ar fi o greseala sa le cerem prea mult modelelor
noastre!
Caracterul neasteptat al replicii lui Otoko se datora
faptului ca vorbele lui Keiko îi adusesera aminte de
romanul lui Oki. Si totusi, la patruzeci de ani, Otoko era tot
frumoasa.
Keiko, fara sa-si dea seama de nimic, continua:
— Cînd am citit asta, mi-a venit ideea sa te rog sa-mi
faci portretul, cît sînt înca tînara.
— Cu draga inima, daca voi fi în stare. Dar de ce nu ti-
ai face chiar tu autoportretul?
— Eu...? N-ar fi prea asemanator. Portretul ar risca sa-
mi dezvaluie toate urîteniile sufletului si-n cele din urma as
ajunge sa-mi fie sila de el. Sau, dimpotriva, daca m-as picta
în maniera realista, oamenii vor gasi cu siguranta ca am o
parere prea buna despre mine.
— Ai vrea un portret realist? Mi se pare de neconceput.
Si pe urma esti înca tînara, ai sa te schimbi.
— As tine sa-mi faci dumneata portretul.
— Cu placere, daca voi fi în stare, repeta Otoko.
— Nu ma mai iubesti sau ti-e frica de mine? intreba
Keiko cu o voce muscatoare. Un barbat ar fi încîntat sa ma
picteze. Si chiar sa ma picteze goala...
Acuzatia lui Keiko nu paru s-o tulbure peste masura
pe Otoko.
— De vreme ce mi-o ceri, o sa încerc. Sînt atît de
fericita!
— Dar n-o sa te pictez nud. Cînd o femeie picteaza alta
femeie nud, rezultatul nu este, dupa parerea mea, prea
grozav, înca si mai putin în stilul traditional de pictura cum
este al meu. Daca-mi voi face eu autoportetul, voi face în
asa fel, încît sa figuram în el amîndoua, zise Keiko cu un
ton mîngîietor. Ma întreb ce-ar iesi.
Tînara arbora un aer misterios si-si înabusi un început
de rîs:
— Voi face o opera abstracta si nimeni nu va întelege
nimic.. . Nu fi îngrijorata.
— Nu sînt cîtusi de putin îngrijorata, raspunse Otoko
sorbind o înghititura de ceai parfumat.
 Era primul ceai recoltat; îi fusese oferit lui Otoko cu
prilejul unui drum în regiunea Uji, pentru a face cîteva
crochiuri pe viu. Nu facuse nici o schita cu tinerele
culegatoare de ceai. Se multumise sa reprezinte, pe toata
suprafata pînzei, ondulatiile curbe ale arbustilor de ceai.
Revenise de mai multe ori la Uji si facuse numeroase
crochiuri, tinînd seama de jocurile umbrei si luminii pe
tufisurile de ceai. O însotea si Keiko.
Într-o buna zi, Keiko întrebase:
— Ceea ce faci aici nu e oare arta abstracta?
— Da, ar fi putut fi, daca ai fi pictat-o tu. Desi este un
semn de îndrazneala din partea mea, ma straduiesc doar sa
armonizez între ele verdele frunzelor tinere cu cel al
frunzelor vechi, precum si talazuirile suple ale tufelor si
variatiile de culori. La ea în atelier, Otoko, cu ajutorul
numeroaselor schite, facuse o prima ebota de peisaj. Totusi
nu doar interesul pe care i-l trezisera ondulatiile verzi si
coloriturile lor nuantate, ca si liniile unduitoare ale
tufisurilor, o îndemnasera pe Otoko sa picteze plantatiile de
ceai de la Uji. Dupa ruptura cu Oki, plecase la Kyoto cu
mama ei, dar nu izbutea sa-si alunge din memorie
plantatiile de ceai de pe lînga Shizuoka36 vazute de la
fereastra trenului, a acelui tren pe care-l lua atît de des între
Tokyo si Kyoto. Le observa uneori în plina amiaza, uneori
în fapt de seara. Nu era atunci decît o studenta si nu se prea
gîndea ca avea sa devina pictorita. Dar privelistea acelor
plantatii de ceai îi rascolea iarasi durerea pe care o resimtea
pentru ca fusese silita sa se desparta de Oki. N-ar fi putut
spune de ce o tulburau doar acele modeste plantatii, cînd
ochilor sai li se ofereau, pe aceasta linie Takaida, munti,
lacuri, marea, uneori chiar si nori cu nuante delicate. Poate
ca suferinta i-o redesteptasera verdele posomorit al
plantatiilor sau melancolia umbrelor serii coborînd peste
butucii dintre arbuati? Pantele pe care crestea ceaiul erau
putin înalte si pareau artificiale, factice, cu umbrele dese
adunate pe butuci, iar tufele de ceai rotunjite te duceau cu
gîndul la o turma de oi ascultatoare. Poate ca tristetea pe
care Otoko o simtise înca înainte de a fi plecat din Tokyo
devenise si mai sfîsietoare cînd trenul ajunsese la
Shizuokas Cînd vazuse plantatiile de ceai din Uji, tristetea
pusese din nou stapînire pe ea si Otoko revenise în valea
Yuya pentru a face cîteva schite. Nici Keiko nu parea a-i fi
remarcat mîhnirea. Plantatiile de la Uji nu aveau însa
melancolia celor pe care le zarea de la fereastra trenului,
de-a lungul rutei Tokaido; verdele fraged al frunzelor tinere
era mult prea stralucitor. Desi citise "O fata de saisprezece
ani" si, în conversatiile lor din pat, Otoko nu-i ascunsese
nimic în legatura cu Oki, Keiko nu parea a fi distins în
schitele facute la Uji marca vechii iubiri a lui Otoko. Ea
aprecia maniera abstracta în care Otoko redase tufele de
ceai cu ajutorul unor linii suple si serpuite, dar se mira ca
schitele acelea se îndepartau atît de mult de realitate.
Otoko, în ce o privea, rîdea de acele schite. Nu vei folosi
decît verdele, nu-i asa? ntreba Keiko. Sigur ca da. Pictez
plantatii de ceai la vremea culesului. .. Armonie si
variatiuni în verde!
— Ma-ntreb daca n-ar trebui sa pun rosu sau violet. N-
ar avea nici o importants ca N-ar mai semana cu o plantatie
de ceai. Ebosa lui Keiko era rezemata de peretele
atelierului. Ceaiul asta e delicios. Keiko, vrei sa mai faci
nitel...In genul "abstract", zise Otoko, rîzînd.In genul
abstract...? atît de amar, încît îti va fi cu neputinta sa-l bei?
asta zici tu ca este "abstract"?
Rîsul tînar al lui Keiko ajunse pîna la ea din încaperea
alaturata. Keiko, acum cîteva zile, cînd te-ai dus la Tokyo,
nu te-ai oprit si la Kamakuras Glasul lui Otoko se înasprise
oarecum. Asa e. De ce?
— In gara din Kyoto, domnul Oki ceruse sa-mi vada
tablourile. Otoko nu raspunse. Keiko relua cu un glas rece
si apasat:
— Stii ca mi-ar placea sa te razbuna-sa ma razbuni?
Otoko ramase perplex in fata vorbelor neasteptate ale
tinerei. Sa ma razbuni, tu, pe mine...?
— Desigur. Vino aici, Keiko, si sezi. Sa stam putin de
vorba despre toate astea bînd din ceaiul tau "abstract".
Keiko tacu si se aseza în genunchi. Genunchii ei îi
atinsera usor pe cei ai lui Otoko.Isi puse o ceasca de ceai.
— Doamne, ce amar este! zise ea, încretind din
sprîncene. O sa fac altul.
— N-are rost, facu Otoko, oprind-o. De ce naiba
vorbesti de razbunare?
— Oare dumneata nu stii la ce fac aluzie? Nu mi-a dat
niciodata prin gînd sa ma razbun. Nu simt deloc ura.
Dumneata înca-l mai iubesti... Atîta timp cît vei mai trai, nu
vei înceta sa-l iubesti...
Keiko vorbea cu un glas sugrumat. De-asta vreau sa te
razbun.
— Dar de ce?
— Pai n-am dreptul sa fiu geloasa?
— Asta era? Otoko îsi puse mîna pe umarul contractat
si tremurator al tinerei. Asta e adevarul. Nu pot sa-ti explic.
— Dar e groaznic!
— Ce copila pornita! zise Otoko cu blîndete.Ce-ntelegi
tu prin razbunare? Ce-ai de gînd sa faci?
Keiko, cu capul în pamînt, nu se clintea. Clarul de luna
scalda o portiune mai mare din gradina.
— De ce te-ai dus la Kamakuras fara sa-mi spui macar
o vorba...
— Voiam sa vad familia barbatului care te-afacut atît
de nefericita.
— Si ai vazut-o?
— Nu l-am vazut decît pe fiul lui, Taichiro. E cu
siguranta leit taica-sau cînd era tînar. Mi se pare ca
întreprinde cercetari asupra literaturii din era Kamakura si
Muromachi. S-a aratat foarte amabil cu mine, m-a invitat sa
vizitez niste mînastiri, Engaku-ji si Kench-ji, si m-a dus
pîna la Enoshima. Pentru tine, crescuta la Tokyo, nimic din
toate astea nu reprezinta o noutate.
— Asa e, dar am vizitat toate locurile astea mult prea în
graba. Enoshima s-a schimbat mult. Si trebuie sa spun ca
m-a amuzat sa aud istoria povestita în legatura cu acele
Enkiri-dera...
— Asta ti-e razbunarea? sa-l seduci pe baiatul asta sau
sa te lasi sedusa de el? îi zise Otoko, luîndu-si mîna de pe
umarul fetei. In cazul asta, mai degraba eu as fi îndreptatita
sa fiu geloasa.
— Dumneata, geloasa? Ma faci fericita! Keiko îi
cuprinse cu bratele gîtul lui Otoko si se rezema de ea.
— Sa stii, cu oricine afara de dumneata pot sa ma arat
rea, diabolica!
— Si totusi ai dus acolo doua dintre tablourile tale. Cele
preferate.
— Chiar si o fata rea ca mine vrea sa faca la început o
impresie buna. Taichiro mi-a scris ca amîndoua au fost
atîrnate în biroul lui.
— Zau? zise Otoko, cu calm. Deci asta e felul tau de a
ma razbuna? Inceputul razbunarii tale?
— Exact.
— Taichiro nu era pe-atunci decît un copil. Nu stia
cîtusi de putin ce era între tatal lui si mine. Abia cînd am
aflat de nasterea micutei Kumiko, la cîtva timp dupa ce l-
am parasit pe Oki, am suferit foarte mult.
— Acum îmi dau seama. Kumiko trebuie sa se fi
maritat, presupun.In cazul asta, de ce sa nu-i stric casnicia?
— Ce tot vorbesti, Keiko! Cît de aroganta poti fi ca sa
glumesti cu atîta nesabuina? ! Asa n-o sa-ti atragi decît
necazuri! Nu-i vorba de-o joaca si nici de-o farsa!
— Nu-ti cer decît sa nu ma parasesti. E singurul lucru
de care mi-e teama. Cum as putea picta daca vei fi departe
de mine? N-as putea nici picta, nici trai...
— Înceteaza cu toate prostiile astea!
— Ma-ntreb totusi daca dumneata n-ai fi putut sa-i
strici casa?
— Bine, dar nu eram înca decît studenta... Si el avea un
copil...
— Eu as fi facut-o!
— Ai idee cît poate fi de puternica o familie?
— Mai puternica decît arta?
Ei bine... Otoko îsi apleca chipul pe care se zugravea o
usoara tristete. Si pe vremea aceea nici nu-mi prea pasa de
arta. Otoko. Keiko se întoarse catre prietena sa si-o apuca
delicat de încheietura pumnului.
— De ce m-ai trimis sa-l caut pe domnul Oki la hotelul
Miyako si de ce mi-ai cerut sa-l conduc la gara?
— Pentru ca tu esti tînara si frumoasa! Pentru ca sînt
mîndra de tine!
— Detest sa-mi ascunzi gîndurile dumitale cele mai
adînci. Te-am observat cu atentie. Cu ochii mei gelosi...
— Zau? Otoko privea ochii fetei care scînteiau în
clarul de luna. Nu voiam sa-ti ascund nimic. Cînd Oki si cu
mine ne-am despartit, eu trebuie sa fi avut vreo
saptesprezece ani. Acum, sînt o femeie de vîrsta matura si
talia începe sa mi se îngroase. Adevarul este ca nu tineam
prea mult sa-l revad. Mi-era teama sa nu fie deceptionat.
— Deceptionat? El? , deceptionat? Dumneata ar fi
trebuit sa fii! Dumneata esti femeia pe care o respect cel
mai mult pe lumea asta, si domnul Oki m-a deceptionat el
pe mine.Inainte de a veni sa locuiesc cu dumneata, îi
gaseam pe tineri mai degraba plicticosi si credeam ca
domnul Oki e cineva absolut remarcabil, dar ce deceptie
cînd l-am vazut! Mi-l imaginasem cu mult mai bine
bazîndu-ma pe amintirile dumitale!
— Nu poti judeca dupa o întîlnire atît de scurta.
— Ba pot foarte bine.
— Cum asa?
— Mi-ar fi usor sa-i seduc pe domnul Oki si pe fiul
lui...
— E groaznic ce spui!
Otoko, cu inima strînsa, se albise la fata.
— Aroganta asta n-o sa-si aduca nimic bun, Keiko!
— N-as fi chiar asa de sigura, i-o întoarse Keiko, fara a
se tulbura cîtusi de putin.
— N-o sa-ti aduca nimic bun, repeta Otoko. Te crezi o
femeie fatala? Degeaba esti tînara si frumoasa...
— Daca sînt ceea ce numesti dumneata o femeie fatala,
îmi închipui ca si cele mai multe femei sînt la fel. Prin
urmare cu gîndul asta ascuns i-ai dus domnului Oki doua
dintre tablourile tale preferate?
— Nu. N-am nevoie de picturile mele ca sa-l seduc.
Otoko parea înmarmurita de discutabila încredere în
sine a fetei.
— Singura explicatie este ca, în calitate de eleva a
dumitale, voiam sa-i arat cele mai bune opere ale mele.Iti
multumesc.
— Mi-ai spus însa ca la gara n-ai schimbat decît cîteva
vorbe cu el. Atunci, de ce tablourile astea?
— Îi promisesem sa i le arat. Si aveam nevoie de un
pretext ca sa ma duc sa-i vad familia, în plus, eram curioasa
sa-i cunosc reactia si comentariile pe care le-ar putea face...
— Si nu era acasa?
— Nu.Imi închipui ca a vazut tablourile cînd s-a întors.
Probabil ca n-a inteles nimic din ele.
— Gresesti cînd spui asta.
— Chiar daca e sa vorbim de romanele lui, n-a scris
niciodata ceva mai bun decît "O fata de saisprezece ani"
— Nu-i adevarat. Preferi romanul asta fiindca îi sînt eu
eroina si fiindca m-a idealizat în el. Si apoi, tinerilor le plac
romanele care le vorbesc despre tinerete. Probabil ca
romanele pe care le-a scris dupa aceea ti s-au parut greoaie
sau plicticoase?
— Si totusi, daca domnul Oki ar muri azi, doar "O fata
de saisprezece ani" ar trece în posteritate, nu?
— Înceteaza sa tot spui lucruri atît de neplacute, te rog!
zise Otoko, cu glas furios,si îsi desprinse mîna din degetele
lui Keiko si-si departa genunchii de-ai ei.

— Ai ramas înca atît de atasata de el? Vocea tinerei se

înasprise si ea. Chiar cînd îti vorbesc de razbunare...
— Nu este nici un atasament.
— Atunci este... Dragoste?
— Poate.
Otoko parasi veranda pe jumatate scaldata de luna si
patrunse în interiorului casei. Keiko nu se ridica si-si
afunda fata în palme.
— Stii ca-ti sînt total devotata si ca dumneata esti
ratiunea mea de a trai, zise ea cu glas tremurator. Dar
cineva ca domnul Oki...
— Iarta-ma, Keiko. N-aveam decît saisprezece ani cînd
s-au întîmplat toate astea.
— Te voi razbuna.
— Nici razbunarea ta nu-mi va putea anula dragostea.
Keiko, facuta ghem, hohotea de plîns. Se lungi pe
veranda.
— Fa-mi portretul, Otoko... Pîna nu ajung sa fiu femeia
fatala de care vorbeai... Te rog. Picteaza-ma nud.
— De acord. O voi face cu toata dragostea.
— Asa ma faci cum nu se poate mai fericita, Otoko.
Otoko facuse si pastrase mai multe schite ale copilului
prematur adus de ea pe lume. Le tinuse secrete si nu i le
aratase nici lui Keiko. Anii trecusera, dar Otoko nutrea înca
proiectul de a le folosi pentru o opera ce ar fi avut titlul
Suirea la cer a unui copil. Cautase, fireste, în albume de
pictura occidentala reproduceri de îngerasi sau cu Cristos
copil, dar chipurile lor bucalate si plesnind de sanatate
rîzatoare era de neconciliat cu tristetea ei. Vazuse cîteva
celebre picturi vechi reprezentîndu-l pe Kobo Daishi copil,
care o emotionasera prin gratia si sensibilitatea lor atît de
japoneza, dar în acele opere, Kobo Daishi nu era la drept
vorbind copil si nu se înalta la cer. Otoko nu tinea neaparat
sa reprezinte urcarea la cer a copilului, încerca doar sa o
sugereze. Avea sa termine însa vreodata pictura astas acum
cînd Keiko o rugase sa-i faca portretul, Otoko îsi amintise
de ebosele acelea la care nu se mai uitase de ani si ani de
zile.
De ce sa nu o picteze pe tînara fata asa cum artistul îl
reprezentase pe Sfîntul Om? copila ar fi un portret de
Fecioara absolut clasic, în plus, din acele picturi de
inspiratie religioasa care sînt portretele Sfintilor calugari ai
buddhismului emana un soi de farmec inefabil.
— Am sa-ti fac portretul, Keiko, si mi-a si venit o idee.
Voi face o opera de inspiratie buddhista. Asa încît ai grija
acum de tinuta ta! zise Otoko.
— O opera de inspiratie buddhista?
Keiko, surprinsa, îsi corecta atitudinea. Ideea asta nu-mi
spune nimic.
— Las' pe mine. Unele din operele acelea sînt de toata
frumusetea. As putea s-o numesc abstractie pentru o
pictorita.
— Ar fi nostim, nu-i asa?
— Dumneata îti bati joc de mine?
— Vorbesc serios. Voi începe de îndata ce voi termina
cu plantatiile de ceai.
Otoko arunca o privire în încapere. Schitele ei si cele
ale lui Keiko erau aliniate si rezemate de perete. Deasupra
era atîrnat un portret, pictat de Otoko si care o reprezenta
pe mama ei. Privirea i se opri asupra lui. Mama ei parea
tînara acolo, poate chiar mai tînara decît Otoko. Oare
aceasta din urma, în vîrsta pe atunci de vreo treizeci de ani,
se reprezentase în portret pe sine însasi? Sau mama aparuse
în chip spontan tînara si frumoasa sub penelul fiicei sale?
Cînd îl vazuse pentru prima data, Keiko izbucnise:
— Este autoportretul dumneavoastra, nu-i asa? Cît e de
frumos!
Otoko nu-i spusese ca era vorba de maica-sa si se
întrebase daca nu cumva toata lumea i-ar lua opera aceea
drept un autoportret. Otoko semana cu mama sa.
Oare tocmai pentru ca o iubise prea mult si o plînsese
atît de mult la moartea ei îi era atît de asemanatoare în acel
portret?
Otoko începuse sa picteze inspirîndu-se din pozele
mamei sale, dar nici una dintre ele nu o emotionase. Atunci
luase hotarîrea sa le ignore si mama îi aparuse în fata
ochilor. Parea vie si nu avea nimic dintr-o umbra, în mare
graba, Otoko îi facuse numeroase schite, cu inima covîrsita
de emotie, dar ochii i se aburisera de lacrimi în repetate
rînduri si fusese nevoita sa se opreasca, întelesese atunci ca
ceea ce picta era în mai mare masura un autoportret decît
portretul mamei sale. Si chiar portretul acela era atîrnat
acum pe perete.
Otoko arsese toate studiile preliminare si nu pastrase
decît acea ultima versiune, cu toate ca putea fi luata drept
un autoportret. Ori de cîte ori privea acel tablou, în ochi i se
citea o tristete imperceptibila. Otoko si portretul respirau la
unison. Cît timp îi trebuise oare ca sa dea viata acelei
opere?
În afara aceluia, Otoko, pîna acum, nu mai pictase alte
portrete. Se multumise sa schiteze cîteva siluete omenesti
în peisaje, în seara asta însa, la insistenaele lui Keiko, i se
reaprinsese dintr-odata dorinta de a face unul. Nu-si
închipuise ca Suirea la cer a unui copil, pe care de atîta
timp voia s-o picteze, ar putea fi un autoportret. Dar nu-si
uitase vechea dorinta si tocmai de-aceea îsi amintise de
Kobo Daishi copil si se gîndise sa o reprezinte pe Keiko
sub trasaturile clasice ale unei Fecioare. Facuse portretul
mamei sale si dorea sa-l faca pe cel al copilului pe care-l
pierduse.
Oare nu era datoare sa-l faca si pe cel al lui Keiko? Nu
erau oare trei fiinte pe care le iubise deopotriva, oricît ar fi
fost de diferite unele de altele?
— Otoko. O striga Keiko.
— Te uiti la portretul mamei dumitale si te întrebi cum
o sa ma poti picta pe mine, nu-i asa? Nu poti simti o
asemenea iubire pentru mine.
Tînara fata se aseza lînga Otoko.
— Ce fire suspicioasa! Nu mai sînt multumita acum de
portretul asta. De atunci am facut pesemne unele progrese.
Si totusi tin la el, în ciuda stîngaciei lui. Am pus în el atît de
mult din mine cînd l-am pictat.
— Nu-i nevoie de-atîta framîntare cînd o sa-mi faci
portretul. Picteaza-ma cum s-o nimeri...
— Nici vorba, raspunse Otoko, cu gîndurile în alta
parte.
Privind portretul mamei sale, o inundase un val de
amintiri.
Brusc, dupa ce Keiko o strigase iarasi, Otoko începuse
sa reflecteze la picturile cu Kobo Daishi copil.
Numeroase erau cele în care artistul îl reprezentase sub
trasaturile unei fetite dragalase sau ale unei fete rapitoare,
în stilul plin de gratie si distinctie propriu operelor de
inspiratie buddhista, de unde nu lipsea un anume farmec.
Acele picturi simbolizau oarecum iubirile homosexuale
din mînastirile medievale, unde femeile nu erau admise, si
dorinta calugarilor în fata baietilor frumosi ce semanau pîna
la confuzie cu niste fete atragatoare.
Poate tocmai din acest motiv imaginea lui Kobo Daishi
i se ivise numaidecît în minte lui Otoko atunci cînd
acceptase sa faca portretul lui Keiko?
Parul tînarului Kobo Daishi nu se prea deosebea de
pieptanatura gen Ioana d'arc raspîndita printre fetitele de
azi. Doar ca nimeni acum nu mai poarta chimonou sau
Iwkama croite din brocarturi atît de somptuoase, cu
exceptia poate a actorilor de teatru, si asemenea vesminte ar
fi parut demodate pentru o fata moderna ca Keiko.
Otoko îsi aminti de portretele pe care i le facuse
pictorul Kishida Ryusei fiicei sale, Reiko. Erau fie picturi
în ulei, fie acuarele delicate si minusios executate,
asemanatoare unor opere religioase si în care era
perceptibila influenta lui Durer.
Unul din acele portrete era si mai surprinzator decît
celelalte: era o ebota în tonuri clare, pe o jumatate de coala
de hîrtie chinezeasca, ce o reprezenta pe Reiko, sezînd
foarte dreapta, cu bustul gol si soldurile învelite cu o pînza
rosie. Nu era vorba, cu siguranta, de cea mai buna opera a
lui Ryusei, si Otoko se întreba de ce-i facuse pictorul fiicei
sale un portret într-un stil atît de tipic japonez, cînd pictase
opere asemanatoare apelînd la tehnicile occidentale.
De ce n-ar picta-o Otoko pe Keiko nud, asa cum îi
ceruse ea?
Unele picturi buddhiste sugerau chiar rotunjimile unui
piept feminin. Si totusi, daca s-ar inspira, ca s-o picteze pe
Keiko, din portretul lui Kobo Daishi copil, cum oare ar
trebui sa redea pieptanatura tinerei?
 Otoko vazuse pînza celebra a lui Kobayashi Kokei
purtînd titlul parul: era o opera de-o mare puritate, dar nu
si-o imagina pe Keiko pieptanata astfel. Dupa o reflectie
matura, Otoko îsi spuse ca era o sarcina peste puterile sale
sa o picteze pe tînara fata. Keiko, ce-ar fi sa mergem la
culcare?
— Asa devreme? Cînd luna e-atît de frumoasa în
noaptea asta?
Keiko se întoarse catre pendula. Nu e decît zece fara
cinci.
— Sînt cam obosita. Am putea sa mai sporovaim în pat.
— Foarte bine.
În timp ce Otoko se demachia în fata oglinzii, Keiko
facu la iuteala paturile. Apoi, dupa ce termina Otoko, îi lua
ea locul în fata oglinzii si se demachie la rîndul ei.
Arcuindu-si gîtul lung si subtire, îsi examina fata în
oglinda.
— Otoko, trasaturile mele nu se potrivesc cu o pictura
buddhista.
— Nu conteaza, daca artistul care-ti face portretul are
sufletul religios.
Keiko îsi scoase toate acele de par si-si scutura capul.
— Îti desfaci parul?
— Da.Îsi pieptana parul.
Din pat, Otoko o privea.
— De ce ti-l desfaci asta-seara?
— Începe sa fie murdar. Ar fi trebuit sa ma spal pe cap.
Keiko îsi prinse între degete o suvita si si-o pipai.
— Otoko, citi ani aveai cînd a murit tatal dumitale?
— Doisprezece ani. Stii bine, de ce ma tot întrebi
acelasi lucru?
 Keiko nu raspunse, închise shoji-ile, trase fusuma care
separa camera de atelier si se lungi alaturi de Otoko. Cele
doua paturi erau lipite unul de altul. Vreme de cîteva nopti
se culcasera fara sa închida panourile de lemn
glisante.ShSji-ile orientate spre gradina reflectau slab
stralucirea lunii.
Mama lui Otoko murise de un cancer pulmonar fara a-i
dezvalui fiicei sale ca avea o sora consangvina. Otoko
ignora si astazi acest fapt.
Tatal ei facea comert cu matase. La înmormîntarea lui
erau prezente numeroase persoane. Se înclinasera în fata
sicriului sau si arsesera tamîie dupa obicei, dar mama lui
Otoko identificase printre ele o tînara femeie cu sîngele
amestecat.
Cînd aceasta oferi tamîia si se înclina în fata familiei
defunctului, ea îi remarcase ochii umflati de lacrimi pe care
încercase sa si-i împrospateze cu apa sau gheata.

Mama lui Otoko avusese un soc.Il chemase cu un semn

din cap pe secretarul sotului sau, care statea mai la o parte,
si-i soptise la ureche:
— O vedeti pe metisa aceea tînara de colo? As vrea sa
va informati despre numele si adresa ei. Ulterior, secretarul
aflase ca tînara femeie cu pricina avea o bunica din Canada
care se casatorise cu un japonez, ca ea avea nationalitatea
japoneza, îsi facuse studiile în america si lucra ca
interpreta. Locuia într-o casuta din azabu.
— Presupun ca nu are copii?
— S-ar parea ca are o fetita. Ati vazut-o?
— Nu, asa vorbeste lumea din cartier.
Mama lui Otoko era convinsa ca sotul ei era tatal
copilei. Avea mai multe mijloace ca sa se asigure, dar
astepta sa se manifeste tînara femeie. Aceasta nu o facu
însa niciodata. Dupa vreo sase luni, secretarul sotului ei
afla ca tînara femeie se maritase, luîndu-si si copilul în noul
camin. Insinuarile omului o încredintara ca acea femeie
fusese amanta barbatului ei. Cu timpul, gelozia si
indignarea i se atenuara. O batu gîndul sa adopte copilul.
De vreme ce mama ei se maritase, fetita nu mai avea cum
sa-si cunoasca adevaratul tata. Mama lui Otoko avu
impresia ca pierduse ceva pretios, si nu numai pentru ca
Otoko era unica ei fiica, îi era însa cu neputinta sa-i
dezvaluie acesteia, pe atunci în vîrsta de doisprezece ani, ca
tatal ei avusese o amanta si avea un copil nelegitim.
Cînd îi muri mama, Otoko atinsese vîrsta ce i-ar fi
permis sa cunoasca adevarul, dar nici chiar în toiul
suferintelor si al delirului, mama sa nu-i sufla nici o vorba.
Asa ca Otoko ignora existenta acelei surori vitrege. Acum,
aceasta se maritase probabil si avea pesemne copii. Pentru
Otoko însa era ca si cum nici n-ar fi existat...
— Otoko, Otoko! Keiko o scutura ca sa o trezeasca.
— Ai avut un cosmar? aveai aerul ca suferi...
Otoko respira zgomotos, în timp ce Keiko o masa blînd
pe piept. Sprijinindu-se într-un cot, tînara se apleca asupra
ei.
— Cînd am avut cosmarul asta, te uitai la mine cum
dorm? întreba Otoko.
— Da. De cîteva clipe...
— Esti absolut insuportabila! am avut un vis.
— Ce fel de vis?
— Am visat un personaj verde. Vocea lui Otoko se
tulbura din nou.
 — Pe cineva îmbracat în verde? întreba Keiko.
— Nu. Nu vesmintele îi erau verzi, ci trupul, inclusiv
bratele si picioarele.
— Era Fudo?
— Nu-ti bate joc de mine. N-avea chipul înspaimîntator
al lui Fudo. Era un personaj verde care plutea lin în jurul
patului meu.
— O femeie?
Otoko nu raspunse.
— Ai visat de bine, Otoko, sînt sigura. Keiko îsi puse
palma pe ochii deschisi ai lui Otoko si-i închise. Apoi, cu
cealalta mîna, apuca degetul lui Otoko, i-l lua în gura si i-l
musca.
— Ma doare! striga Otoko, facînd ochii mari.
— Otoko, spuneai ca ai sa-mi faci portretul, nu-i asa?
— Atunci m-am facut verde, ca plantatiile de ceai din
Uji, asta-i tot, zise tînara, care tinea mortis sa interpreteze
visul. Crezi? Tu dansai asa în jurul meu în timpul
somnului? Dar e îngrozitor! Keiko îsi lasa mîna sa alunece
de pe fata lui Otoko pe pieptul ei si-i scapa un rîs înabusit si
parca isteric:
— Bine, dar gustul tau pentru pictura care...
A doua zi, au întreprins ascensiunea muntelui Kurama
unde au ajuns pe seara. Pelerinii se si strînsesera în incinta
mînastirii.
Dupa acea lunga zi de mai, seara cadea pe crestele
învecinate si pe coamele înalte ale copacilor.
Deasupra Colinelor de rasarit, în fata Kyoto-ului, se
înalta luna plina. Focuri de bucurie fusesera aprinse de
ambele parti în fata cladirii principale a mînastirii. Sosira
bonzi care, pe urmele bonzului oficiant, îmbracat într-o
roba stacojie, începura sa citeasca sutre, pe un
acompaniament de armoniu:"da-ne o putere glorioasa, o
noua putere..."
Fiecare pelerin sinea în mîna o luminare aprinsa în
semn de ofranda.In fata cladirii principale era asezata o
enorma cupa argintata de sake, umpluta cu apa, în care se
reflecta luna plina. Cîte putin din apa aceea era varsata în
mîinile adunate în chip de cupa ale pelerinilor care, unul
dupa altul, înaintau si beau din apa. Otoko si Keiko facura
si ele la fel.
— Otoko, dupa ce ne vom întoarce, sînt sigura ca vei
gasi urmele verzi ale lui Fudo în camera ta! zise Keiko, pe
care atmosfera sarbatorii o exaltase.

Un cer ploios
Cînd obosea de scris sau cînd i se încîlceau gîndurile,
Oki se întindea în sezlongul de pe coridor. Dupa-amiaza, i
se întîmpla deseori sa adoarma în el vreme de un ceas, un
ceas si jumatate. Obiceiul acestor mici sieste data din
ultimii doi ani. Altadata, Oki pleca sa se plimbe, dar, de
cînd locuia în Kamakura, spectacolul mînastirilor si chiar al
colinelor din împrejurimi îi devenise prea familiar, în plus,
cum întotdeauna se scula foarte devreme, facea o scurta
plimbare dimineata.
Nu-i statea în fire, o data trezit, sa trîndaveasca în pat si
prefera sa fuga de dereticatul si pregatirile nelinistitoare ale
femeii de serviciu. Din nou, înainte de cina, facea o
plimbare ceva mai lunga. Coridorul din fata biroului sau era
vast, cu o masa asezata într-un colt. Oki scria oricum,
instalat în fata unei mese joase pe rogojinile din birou sau
asezat pe un scaun la masa. Sezlongul, aflat pe coridor, era
la fel de confortabil. De îndata ce se întindea în el,
dificultatile îl paraseau numaidecît.
Era într-adevar ciudat, în genere, cînd scria un roman,
avea, chiar si noaptea, un somn usor si vise în legatura cu
ceea ce scria, dar daca se-ntindea pe sezlongul acela, se
cufunda imediat în somn si nu se mai gîndea la nimic, în
tinerete, Oki nu-si facea niciodata siesta din pricina
numeroaselor vizite pe care le primea dupa-amiaza. Scria în
regim nocturn, de la miezul noptii pîna în zori. Acum, cînd
scria ziua, îsi facea siesta, dar nu la aceleasi ore. De îndata
ce ideile si cuvintele nu-i mai veneau, se întindea pe
sezlong. Asta se putea întîmpla dimineata sau chiar seara.
De cînd nu mai scria noaptea, nu mai simtea decît în
foarte rare împrejurari ca oboseala îi stimula spiritul.
(Somnuletele astea sînt un semn al vîrstei, gîndea Oki. Si
totusi, sezlongul trebuie sa fi avut ceva magic!) Ori de cîte
ori se întindea în el, Oki adormea si se trezea împrospatat si
bine dispus. Nu era neobisnuit ca atunci sa gaseasca o noua
solutie dificultatilor pe care le-ntîlnea în munca sa de
scriitor. Sezlongul era magic.
Acum era sezonul ploilor, anotimpul cel mai detestabil
pentru Oki. Orasul, desi departe de mare si aparat de coline,
era totusi extrem de umed. Cerul era scund. Oki simtea o
greutate surda în tîmpla dreapta, ca si cum pe cutele
creierului i s-ar fi-ntins un soi de mucegai. I se întîmpla s-
adoarma uneori si dimineata, si dupa-amiaza în sezlongul
magic.
— A venit o domnisoara Sakami din Kyoto, îl anunta
intr-o zi servitoarea.
 Oki abia se trezise, dar ramasese întins pe sezlong. Nu
raspunse.
— Sa-i spun ca va odihnisi? relua servitoarea. Nu.
— Este o tînara?
— Da, domnule. A mai fost o data...
— Bine, pofteste-o în salon.
Oki îsi lasa capul sa cada iarasi pe spatar. Siesta îi
alungase toropeala care punea totdeauna stapînire pe el în
acest anotimp si se simtise înviorat la vestea sosirii lui
Keiko. Se scula, se spala pe ochi, se freca pe corp cu un
prosop umed si se duse în salon.
Vazîndu-l cum apare astfel în fata ei, Keiko se ridica de
pe scaun si rosi usor. Ce mai faci?

— Va rog sa ma scuzati pentru o vizita atît de

neasteptata...
— Dimpotriva. Ultima data cînd ai venit, iesisem sa ma
plimb pe coline, nu departe de-aici. Ar fi trebuit sa astepti
nitel înainte de-apleca.
— Taichiro m-a condus atunci pîna la gara.
— Mi-a spus si el, într-adevar. Si ti-a aratat cît de cît
orasul?
— Da.
— Pentru tine, care esti din Tokyo, n-avea cum sa ti se
para ceva extraordinar. Si apoi, pe lînga orase cum sînt
Kyoto sau Nara, la Kamakura nu e mare lucru de vazut.
Privirea lui Keiko era atintita asupra lui Oki:
— Era un apus de soare superb pe Ocean.
Oki fu surprins sa afle ca fiul sau o dusese pe tînara
pîna pe plaja.
— Ultima data cînd ne-am vazut era în ziua de anul
Nou, cînd m-ai condus la gara. Au trecut de-atunci sase
luni.
— Da. Credeti ca e mult de-atunci, domnule Oki? Vi s-
au parut atît de lungi aceste sase luni?
Oki nu întelegea unde batea tînara cu aceasta întrebare.
— Pot parea lungi unora, dupa cum altora le pot parea
scurte, zise el.
Keiko nu zîmbi, ca si cum Oki spusese ceva
nesemnificativ.
— Sa presupunem ca esti îndragostita si ca nu-l poti
vedea pe cel iubit vreme de sase luni. Nu ti se va parea ca
sînt lungi?
Keiko nu socoti util sa raspunda la o întrebare atît de
prosteasca. Doar ochii ei cu reflexe verzui pareau a-l sfida
pe Oki. Acesta paru oarecum iritat.
— Cînd o femeie poarta un copil în pîntece, îl simte
miscînd dupa sase luni.
Comparatia voit aleasa de Oki nu o stînjenise deloc pe
Keiko.
— Anotimpurile trec si vara urmeaza iernii, desi acum
ne gasim în sezonul asta groaznic de ploi...Keiko nu spunea
în continuare nimic.
— Filozofii si-au pus dintotdeauna întrebari asupra
notiunii de timp, dar nu s-ar zice ca au gasit un raspuns
multumitor. Credinta populara care vrea ca timpul sa
rezolve toate lucrurile este solid ancorata în multe minti
însa, în ce ma priveste, ma îndoiesc de ea. Dupa parerea ta,
Keiko, moartea este oare sfîrsitul a toate?
— Nu sînt chiar atît de pesimista.
— Nu spun ca asta înseamna a fi pesimist, zise Oki,
care cauta contradictia. E adevarat ca sase luni pentru o
tînara ca tine si pentru un barbat de vîrsta mea nu reprezinta
acelasi lucru. Iar pentru cineva care, lovit de o boala
incurabila, mai are doar cîteva luni de trait, acelasi interval
de timp va capata o semnificatie diferita. Gîndeste-te însa
ca exista oameni care-si gasesc moartea într-un accident de
masina neprevazut sau în razboi... Si altii care sînt
asasinati...
— Dar dumneavoastra, domnule Oki, nu sinteti un
artist?
— Mi-e teama sa nu las în urma mea decît lucruri de
care m-as putea rusina...
— De nici una dintre cartile dumneavoastra n-are de ce
sa va fie rusine.
— As fi bucuros sa ai dreptate. Dar poate ca operele
mele vor fi date uitarii? De altfel, nici nu mi-ar displacea.
— Cum puteti spune una ca asta? Chiar nu stisi ca "O
fata de saisprezece ani" este o carte care va ramîne? Iar
cartea asta! ...Fata lui Oki se întuneca.
— Pîna si tu, eleva ei, spui asta!
— O fac pentru ca traiesc împreuna cu ea. Va rog sa ma
scuzati.
— Nu-i nimic... De altfel, n-are nici o importanta...
— Domnule Oki. Privirea lui Keiko se însufletise dintr-
o data.
— Ati mai iubit vreo femeie dupa Otoko?
— Da, mi s-a întîmplat. N-a fost însa la fel de tragic...
— De ce n-ati scris nimic despre asta?
— Explicatia e ca... Oki avu o usoara ezitare. Tînara
femeie în chestiune mi-a cerut categoric sa nu scriu nimic
despre ea.
— Zau? sa fie oare aici, pentru un scriitor ca mine, un
semn de slabiciune? Adevarul e ca niciodata n-as fi putut
pune, în acest al doilea roman, pasiunea pe care o pusesem
în "O fata de saisprezece ani".
— În ce ma priveste, nu m-ar jena cîtusi de putin sa
vorbiti despre mine într-o carte.
— Ia te uita! Oki era surprins. O întîlnea abia a treia
oara pe Keiko-daca asta se putea numi întîlnire , deci cum
oare ar fi putut scrie orice despre ea? Ar fi putut cel mult
sa se inspire din trasaturile cuceritoare ale tinerei pentru
una dintre eroinele fictive ale romanelor sale.
Keiko spusese ca se plimbase cu Taichiro pe plaja. Oare
ce se întîmplase atunci?
— Ei bine! am gasit un model fermecator! zise Oki
rîzînd, ca sa o induca în eroare, în timp ce-o privea însa pe
Keiko, rîsul îi îngheta pe buze sub privirea tulbure si
seducatoare a tinerei. Ochii ei erau atît de umezi, încît
pareau aburiti de lacrimi.
Oki nu mai stiu ce sa spuna.
— Domnisoara Ueno a promis sa-mi faca portretul,
relua Keiko.
— Asa?
— Si eu am adus alt tablou pentru dumneavoastra.
— Nu pricep mare lucru din arta abstracta, în sfîrsit, sa
trecem în camera de alaturi, vom avea mai mult loc. Cele
doua tablouri pe care mi le-ai adus data trecuta sînt atîrnate
în camera de lucru a baiatului meu.
— El nu-i acasa astazi?
— Tine un curs la universitate, iar sotia mea s-a dus sa
asiste la un spectacol de Ningyo jaruri.
— E mai bine ca sinteti singur, murmura Keiko aproape
imperceptibil, apoi se duse sa caute tabloul pe care-l lasase
la intrare. Pînza avea o simpla rama alba de lemn. Culoarea
dominanta era verdele, dar Keiko, dupa placul fanteziei
sale, întrebuintase cu îndrazneala si alte culori si întreaga
suprafata a tabloului parca unduia. Pentru mine, domnule
Oki, pictura asta e realista. Sînt plantatiile de ceai de la Uji.
— Ia te uita! Plantatii de ceai...?
Oki examina pînza.
— S-ar zice ca sînt leganate în voia valurilor si ca
plesnesc de tinerete. Am crezut mai întîi ca e vorba de o
inima în flacari, evocata într-o maniera abstracta,.
— Sînt atît de fericita, domnule Oki, ca-mi interpretati
asa pictura...
Keiko se aseza în genunchi în spatele lui Oki, aproape
atingînd cu barbia umarul barbatului. Oki îi simtea
rasuflarea suava si calda pe par.
— Domnule Oki, sînt atît de fericita ca mi-ati
recunoscut inima în pictura asta, repeta Keiko. Si totusi n-
am reprezentat în ea decît niste biete plantatii de ceai... Se
simte în ea cu adevarat o extraordinara tinerete!
— Fapt e ca m-am dus în plantatiile de ceai ca sa fac
acolo aceste schite dupa natura, dar abia dupa primele
treizeci de minute sau dupa prima ora am vazut arbustii de
ceai sau butucii...
— Cum asa?
— Totul era foarte calm, apoi au început sa se miste si
sa onduleze valuri curbe si unduitoare de un verde proaspat,
si iata rezultatul. Nu e o pînza abstracta.
— Credeam ca verdele arborilor de ceai este mai
discret, chiar si la vremea lastarilor noi.
— Domnule Oki, habar n-am ce este discretia, nici în
pictura, nici în sentimentele mele...
 — Nici chiar în sentimentele tale?
În timp ce se întorcea spre ea, umarul lui Oki atinse în
treacat pieptul rotund al fetei si privirea i se atinti asupra
uneia din urechile ei.
— Daca vei continua tot asa, vei sfîrsi prin a te pomeni
cu una din urechile astea dragalase taiata!
— N-am nimica dintr-un geniu ca Van Gogh! Ar trebui
sa mi-o smulga cineva cu dintii...
Mirat de vorbele tinerei, Oki se întoarse brusc. Keiko,
care statuse aproape lipita de el, îsi pierdu echilibrul si se
agata de interlocutorul ei.
— Am oroare de sentimentele discrete, zise ea, fara sa-
si modifice pozitia.
Ar fi fost suficienta o simpla presiune a bratului din
partea lui Oki pentru ca Keiko sa-i cada pe genunchi cu
capul rasturnat, ca în asteptarea unui sarut. Oki nu facu însa
nici un gest si nici Keiko nu se clinti.
— Domnule Oki, murmura Keiko, cu ochii tinta la Oki.
— Urechile tale au o forma rapitoare si din profilul tau
se desprinde parca o frumusete feerica! remarca Oki.
— Spusele dumneavoastra îmi fac placere. Grumazul
lung si subtire al fetei se îmbujorase usor. Cît voi trai, nu
voi uita niciodata ce mi-ati spus. Cine stie însa cît va dura
frumusetea asta? Pentru o femeie, un asemenea gînd e
foarte trist.
Oki nu raspunse. Nimic mai stînjenitor pentru o femeie
decît sa fie privita insistent de un barbat, dar oricare femeie
ar fi fericita sa fie privita astfel de cineva ca
dumneavoastra! Oki ramase tulburat de vorbele îndraznete
ale lui Keiko. N-ar fi fost mai surprins nici daca ar fi rostit
cuvinte de dragoste.
 — Si eu sînt la fel de încîntat. Sînt atîtea alte lucruri
frumoase ce merita sa fie vazute la tine, insinua Oki cu o
voce grava.
— Credeti? Nu sînt decît pictor, nu model... Pictorul
poate avea un model care sa-i pozeze, un scriitor, nu. E
regretabil. Daca va pot fi de folos...
— Foarte dragut din partea ta.
— V-am spus adineauri ca ceea ce ati scrie despre mine
nu m-ar deranja prea mult. Regret doar ca nu sînt la fel de
frumoasa ca o tînara nascuta din visele sau din imaginatia
dumneavoastra. Ar trebui sa fiu abstracta sau realista.Cum
va place, domnule Oki... Totusi modelul unui pictor si cel
al unui scriitor sînt total diferite. Sînt constienta de asta.
Keiko clipi din pleoapele ei cu gene dese. Cu toate acestea,
tabloul pe care l-am facut, oricît ar fi de infantil, nu
reprezinta o plantatie de ceai, schitata pe viu.In fapt, m-am
pictat în ultima instanta pe mine însami. .. La fel stau
lucrurile cu toate tablourile, nu? Indiferent ca e vorba de
pictura abstracta sau figurativa. Pentru pictor, modelul nu
este decît un trup. Pentru scriitor, el trebuie sa fie înainte de
toate o fiinta umana. Scriitorul nu are nevoie de model
atunci cînd evoca un peisaj sau niste flori. Eu sînt o fiinta
umana, domnule Oki!
— O fiinta umana de toata frumusetea, zise Oki,
oferindu-i bratul pentru a o ajuta sa se ridice. Un model
care pozeaza nud pentru un pictor n-are altceva de facut, în
fapt, decît sa pastreze poza, ceea ce pentru un scriitor n-ar
fi de ajuns...
— Stiu asta.
— Zau?
— Da.
 Oki era uluit de îndrazneala tinerei. Poate ma voi
inspira din trasaturile tale pentru unul din personajele
romanului meu...
— N-o sa prezinte cine stie ce interes! zise Keiko, nu
fara cochetarie.
— Cît de ciudate sînt femeile! Oki încerca sa se
eschiveze. Unele mi-au spus ca sînt convinse ca mi-au
servit drept modele în cutare sau cutare carte a mea, cînd de
fapt îmi sînt perfect necunoscute si n-am nici cea mai mica
legatura cu ele... Ce soi de fantasma o fi asta? Multe femei
nefericite îsi gasesc o mîngîiere în himerele cu care se
hranesc.
— Nu cumva si-au pierdut nitel mintile? E usor s-o faci
pe-o femeie sa-si piarda mintile. Ati încercat vreodata,
domnule Oki?
Oki nu stiu ce sa raspunda la aceasta întrebare
neasteptata.
— Sau asteptati poate cu raceala ca asta sa se-ntîmple
de la sine?
Oki, aflat din nou în încurcatura, ocoli întrebarea.
— Oricum ar fi, e altceva sa fii modelul unui scriitor.
Este, pe scurt, un sacrificiu gratuit. Ador sa ma sacrific! A
ma sacrifica pentru cineva este oarecum ratiunea mea de a
trai.
Vorbele lui Keilo îl surprindeau în continuare pe Oki.
— In cazul tau, e un sacrificiu voluntar, în schimb însa
tu îi pretinzi altuia sacrificiul...
— Nu, domnule Oki. Nu-i adevarat. La originea
oricarui sacrificiu exista o iubire sau o nazuinas catre ceva.
Keiko, oare Otoko e cea pentru care te sacrifici acum?
Keiko nu raspunse. Am vazut exact, nu-i asa? Poate asa o fi
fost, dar Otoko este femeie, si e la mijloc ceva impur cînd o
femeie îsi consacra astfel altei femei existenta.
— Aici nu ma pot pronunta. E de asteptat sa se distruga
una pe cealalta...
— Sa se distruga?
— Da. Vedeti, eu una detest sa am si cea mai mica
îndoiala. Chiar daca n-ar dura decît cinci sau zece zile, as
vrea sa uit total de mine în favoarea cuiva. Mi se pare un
lucru dificil, chiar si într-o casnicie!
— Am avut deja cereri în casatorie, dar nu despre
abnegatia în casnicie vreau sa vorbesc. Domnule Oki, nu-
mi place sa fiu nevoita sa reflectez asupra mea. V-am mai
spus-o, am o adevarata oroare de sentimentele reprimate.
— Crezi, pare-mi-se, ca nu-ti ramîne alta solutie decît
sa te sinucizi la cîteva zile dupa ce-l vei fi întîlnit pe
barbatul vietii tale!
— Sinuciderea nu ma sperie. Deziluziile sau chinul de-
a trai sînt cu mult mai teribile. Uitati-va, as fi fericita sa ma
sugrumati, dar, mai înainte, ar trebui sa ma luati drept
model...
Lui Oki nu-i venea sa creada ca Keiko venise la el ca
sa-l seduca. Nu putea fi o astfel de femeie. Cu toate astea se
putea dovedi un model interesant pentru unul din romanele
sale. Daca s-ar îndragosti însa de Keiko pentru ca apoi s-o
paraseasca, si ea probabil, dupa exemplul lui Otoko, s-ar
pomeni curînd într-o clinica de psihiatrie.
Anul acesta, în primele zile ale primaverii, în timp ce
Oki iesise ca sa admire amurgul pe colinele de la nord de
Kamakura, Keiko se prezentase la el cu doua dintre pînzele
ei si fusese primita de Taichiro. Dupa cum spusese Keiko
însasi, acesta, în loc sa o conduca direct la gara, o dusese pe
plaja, la malul Oceanului. Taichiro, nu-ncapea nici o
îndoiala, se lasase sedus de farmecul tinerei. (Nu el! gîndi
Oki, care nu simtea nici un dram de gelozie în privinta
fiului sau. Ea l-ar distruge.)
— Sper ca veti atîrna tabloul acesta în biroul
dumneavoastra, zise Keiko.
— De ce nu? raspunse Oki rezervat.
— Mi-ar placea sa-l priviti, la lasarea noptii, într-o
încapere slab luminata. Atunci veti vedea ca verdele
plantatiilor de ceai se estompeaza sub diferitele culori pe
care fantezia mea m-a împins sa le folosesc.
— Voi avea impresia ca visez un vis ciudat.
— Ce fel de vis?
— Un vis de tinerete, desigur.
— Ce dragut din partea dumneavoastra sa spuneti asa
ceva!
— Esti tînara, la urma urmelor! Se simte influenta lui
Otoko în liniile astea curbe si unduitoare, dar verdele
surprinzator al frunzelor îti apartine cu siguranta, zise Oki.
Va fi de ajuns sa lasati tabloul asta atîrnat pe perete o
singura zi. Apoi n-are decît sa se umple de praf într-un colt
din dulapul dumneavoastra. E o pictura proasta. Voi reveni
în scurt timp ca sa o fac bucati cu un briceag!
— Ce?
— Vorbesc serios. Fata lui Keiko era uimitor de blînda.
Este o pictura proasta. Dar, daca n-o atîrnati decît o zi la
dumneavoastra în birou...
Oki nu gasi nimic de raspuns. Keiko, fara a scoate o
vorba, îsi lasa capul în jos. Apoi relua:
— Ma-ntreb, domnule Oki, daca, în fata acestui tablou
ciudat, veti visa într-adevar ceva...?
 — N-ar trebui s-o spun, dar teama mi-e ca el sa nu ma
incite mai ales sa te visez pe tine, raspunse Oki.
— N-are importanta, visati ce socotiti ca-i mai bine... O
usoara îmbujorare colora urechile atît de frumoase ale lui
Keiko. Totusi, domnule Oki, nu ati facut nimic care sa va
îngaduie sa ma visati, îsi înalta spre el ochii care-i erau
parca încetosati.
— Vrei sa te conduc, acum, asa cum a facut fiul meu
data trecuta cînd ai venita Nu e nimeni acasa, asa ca nu te
pot invita sa ramîi la cina. Am sa chem un taxi.
Taxiul traversa Kamakura si o apuca spre plaja Shichiri.
Keiko ramînea tacuta. Cerul, deasupra golfului Sagami, era
de un gri ca de cenusa, la fel si Oceanul. Taxiul îi lasa la
Marineland din Enoshima.
Oki cumpara sepie si macrou spre a le da de mîncare
delfinilor. Sareau din apa ca sa apuce pestii din mîinile lui
Keiko, care, din ce în ce mai îndrazneata, îi tinea tot mai
sus. Delfinii faceau salturi tot mai înalte si se repezeau la
hrana. Keiko era încîntata ca o fetita. Nici nu observa ca
începuse sa ploua.
— Sa plecam pîna nu-ncepe sa ploua cu galeata, insista
Oki. Si s-a si udat fusta.
— Era atît de nostim!
Dupa ce se urcara din nou în taxi, Oki zise:
— Sînt cîrduri de delfini care trec nu departe de-aici,
pîna dincolo de izvoarele calde de la It552. Se pare ca sînt
vînati lînga mal si capturati de barbati goi care-i prind în
brate. Delfinii nu rezista daca-i gîdili pe burta.
— E-adevarat?
— Ma-ntreb ce-ar face în cazul asta o fata?
— Sinteti infam. Ei bine, îmi închipui ca s-ar zbate si v-
ar zgîria!
— Atunci tot delfinii sînt cei mai docili.
Taxiul ajunse la hotelul care domina Enoshima. Insula
era cenusie si, în stînga, peninsula Miura era înecata în
negura. Cadeau picuri mari de ploaie si o ceata deasa,
frecventa în acel anotimp, învaluia totul. Pîna si pinii foarte
apropiati erau voalati de neguri. Cînd ajunsera în camera,
pielea le era jilava. E imposibil sa ne întoarcem, Keiko, zise
Oki. Pe ceasa asta ar fi periculos chiar si cu matina. Keiko
fu de acord. Oki fu surprins sa vada ca faptul nu parea
deloc s-o supere.
— Sîntem leoarca de transpiratie. Ar trebui sa ne facem
un pic de toaleta înainte de cina..., zise Oki, frecîndu-si fata
cu mîna. Ce-ar fi, Keiko, sa ne jucam de-a delfinii?
— E odios ce spuneti! sa vorbiti despre mine ca si cum
as fi un delfin... Vreti neaparat sa ma umiliti? sa ne jucam
de-adelfinii!... Keiko se rezema de pervazul ferestrei. Cît de
sumbru este Oceanul!
— Te rog sa ma scuzi.
— Daca, cel putin, ati fi cerut sa ma vedeti goala... Sau
daca, fara sa spuneti o vorba, m-ati fi luat în brate...
— Nu mi te-ai opune?
— Nu stiu... Dar sa-mi propuneti sa ne jucam de-
adelfinii! Nu sînt o femeie usoara, închipuiti-va! Sinteti
oare chiar atît de depravat?
— Depravat? zise Oki. Si intra în baie. Oki facu un
dus, spala rapid cada si-o umplu cu apa pentru o baie. Parul
îi era complet zbîrlit cînd iesi din sala de baie, frecîhdu-se
pe corp cu prosopul.
— Du-te, zise el, fara sa o priveasca pe Keiko. Ti-am
dat drumul la apa ca sa faci o baie. Cada trebuie sa fie pe
jumatate plina.
Keiko, cu fata grava, privea Oceanul. Acum burniseaza.
Insulele apropiate si peninsula sînt înecate în ceata...
— Esti trista?
— Detest culoarea valurilor.
— Esti toata jilava. Du-te si fa o baie, te vei simti mai
bine.
Keiko accepta si intra în camera de baie. Oki nu auzi
zgomotul de apa împroscata. Keiko aparu totusi, cu corpul
proaspat spalat. Se aseza în fata oglinzii cu trei voleuri si-si
deschise geanta. Oki veni în spatele ei.
— M-am spalat pe cap la dus, sînt zburlit tot... Am gasit
briantina, dar nu-mi place cum miroase.
— Încercati parfumul acesta. Keiko îi întinse un mic
flacon. Oki îl mirosi.
— Sa-mi dau cu el pe parul uns cu ulei cosmetica?
— Doar cîteva picaturi, zise Keiko surîzînd.
Oki o prinse de mîna pe tînara.
— Keiko, nu te machia...
— Ma doare! zise Keiko, întorcîndu-se catre Oki.
Sinteti de-adreptul odios!
— Fata ta e frumoasa asa cum este. Cu dintii tai superbi
si cu sprîncenele... Oki îsi apasa buzele pe obrazul
stralucitor al fetei. Keiko lasa sa-i scape un mic strigat.
Scaunul din fata toaletei se rasturna si ea îsi pierdu
echilibrul. Buzele lui Oki se lipira de ale ei. Urma un sarut
lung.
Oki îsi desprinse gura de cea a lui Keiko pentru a-si
trage sufletul.
— Nu, nu, mai saruta
— Ma..., zise Keiko atragîndu-l catre ea. Oki fu siderat:
 — Nici pescuitoarele de perle nu pot ramîne sub apa
atîta timp. O sa-ti pierzi cunostinta!
— Fa-ma sa-mi pierd cunostinta... Femeile au mai mult
suflu decît barbatii.
Ca si cum ar fi fost vorba de un joc, Oki o saruta lung
înca o data. Apoi, cu rasuflarea taiata, o lua pe fata în brate
si-o întinse pe pat. Keiko se facu ghem.
Desi nu-i opunea nici o rezistenta, Oki cu greu o facu sa
se destinda. Cînd deveni evident ca Keiko nu era virgina, se
comporta mai brutal cu ea.
Exact atunci Keiko striga jalnic:
— Otoko, Otoko!
— Ce zici?
Oki credea ca tînara îl strigase pe nume, dar cînd
întelese ca o invocase pe Otoko, foraele îl parasira.
— Ce-ai zis? , Otoko? facu Oki cu glas dezmeticit.
Fara a-i raspunde, Keiko îl îndeparta de lînga ea.

Peisaje cu pietre
În zilele noastre, sînt înca numeroase la Kyoto
mînastirile cu gradini de pietre. Printre cele mai vestite se
numara cele de la Saiho-ji, Pavilionul de argint, Ryoan-ji,
Daitoku-ji, Myoshin-ji. Dar cea mai renumita dintre toate
este cea de la Ryoan-ji, despre care se spune, nu fara temei,
ca întrupeaza esenaa filozofiei si esteticii zen. Nici o alta
gradina de pietre nu s-ar putea masura cu celebrele ei
aranjamente de stînci. Otoko cunostea bine toate acele
gradini, în anul acela, dupa ce anotimpul ploilor se
terminase, se dusese la Saiho-ji cu intentia de a face cîteva
schite. Nu credea ca ar fi în stare sa picteze gradina; dorea
numai sa se impregneze de forta care emana din ea. Nu era
oare una dintre cele mai vechi si mai puternice gradini de
pietre?
Otoko nu tinea la drept vorbind sa o picteze. Ce
contrast ofereau aranjamentele de pietre din spatele
mînastirii cu faimoasa blîndete a subarboretului de muschi
pe care-l dominau!
Daca n-ar fi fost acel du-te vino al vizitatorilor, lui
Otoko i-ar fi placut sa sada acolo si sa le contemple. Daca
si-a deschis carnetul de schite a facut-o fara îndoiala ca sa
nu trezeasca banuielile celor care se plimbau, stînd cînd
într-un loc, cînd într-altul.
Templul Saiho-ji fusese restaurat în l339 de catre
calugarul Muso Kokushi, care reparase cladirea principala
si sapase un iaz unde pusese sa se ridice un ostrov. Se
spune ca-i conducea pe vizitatori într-un pavilion din vîrful
colinei de unde privirea putea îmbratisa întregul Kyoto.
Toate acele constructii fusesera distruse si gradina,
devastata de inundatii,trebuise sa fie si ea restaurata în
numeroase rînduri.
Actuala gradina fusese amenajata de-alungul drumului
marginit cu lanterne de piatra care ducea la vechiul pavilion
de pe colina. Erau figurate în ea o cascada si un curs de apa
si e probabil ca, prin însasi natura materialului din care era
facuta, îsi va fi pastrat aspectul dintîi. Mai tîrziu, fiul cel
mic al lui Sen no Rikyu, Shoan, îsi gasise aici refugiul.
Aceste referiri la istorie nu prezentau însa nici cel mai
mic interes pentru Otoko, ea nu venise la Saiho-ji ca sa
contemple aranjamentele de pietre.
Keiko o urma de parca ar fi fost umbra ei.
 — Otoko, toate aranjamentele de pietre sînt abstracte,
nu-i asa? zise ea deodata, în pictura, se poate regasi
oarecum aceeasi forta? in tabloul lui Cezanne care
reprezinta stîncile de la Estaque.
— Ce de lucruri stii, Keiko! Nu erau însa faleze
naturale. ..?
— Nu erau foarte înalte, dar blocurile acelea de stînci
pe mal... Otoko, daca vei picta gradina asta, tabloul
dumitale va fi abstract. Eu una n-as fi capabila sa pictez un
asemenea grup de pietre în maniera realista.
— Poate. In ce ma priveste, nici eu nu simt ca as avea
curajul s-o fac...
— Ce-ar fi dac-as ncerca sa fac o schita sumara? ar fi
poate cel mai bine.
— Pictura ta cu plantatiile de ceai era foarte interesanta,
plina de tinerete. Ai dus-o si pe ea la domnul Oki, nu-i asa?
— Asa e. La ora asta, nevasta lui a sfîsiat-o pesemne si
a facut-o bucati... Am petrecut noaptea cu el, într-un hotel
din Enoshima. Vorbea de un joc de-adelfinii si mi s-a parut
destul de depravat, dar cînd am rostit cu glas tare numele
dumitale, s-a calmat numaidecît... Continua sa te iubeasca
si are remuscari. Asta a fost de ajuns ca sa-mi trezeasca
gelozia...
— Dar ce-ai de gînd sa faci?
— Vreau sa distrug familia asta. Ca sa te razbun.
— Sa ma razbuni?
— Nu-l mai pot suferi. Dumneata înca-l mai iubesti, în
ciuda a tot ce te-afacut sa-nduri, dumneata îl iubesti, ce
proaste sînt femeile! Tocmai asta nu mai pot sa suport si
tocmai de-asta sînt geloasa.
— Chiar esti?
 — Da.
— Din gelozie ti-ai petrecut noaptea cu el în hotelul
acela din Enoshima? Daca l-as mai iubi, oare nu eu ar
trebui sa fiu geloasa?
— Dar macar esti?
Otoko nu raspunse.
— Tare mi-ar placea sa fii!
Penelul pe care-l tinea Keiko se misca mai rapid.
— Eu n-am avut parte de somn la hotel. Domnul Oki
însa a adormit, parea fericit! Ma dezgusta barbatii astia de
cincizeci de ani...
În tulburarea ei, Otoko se întreba daca dormisera într-
un pat mare sau în doua paturi alaturate, dar nu îndrazni s-o
întrebe pe Keiko.
— Dormea adînc, iar eu ma amuzam sa-mi închipui cît
de usor mi-ar fi fost sa-l sugrum...
— Esti o fiinta periculoasa! ma sperii..
— Nu era decît un gînd. Dar era atît de placut, încît nu
s-a mai lipit somnul de mine.
— Si zici ca ai facut toate astea pentru mine?
Mîna lui Otoko, care schita precipitat aranjamentele de
pietre, tremura usor.
— Nu-mi vine sa cred.
— Si totusi pentru dumneata am facut-o.
Comportamentul echivoc al fetei începea sa o sperie pe
Otoko.
— Keiko, te rog, nu te mai întoarce în casa aceea.
Nimeni nu stie ce se poate întîmpla.
— Cît ai fost în spital, nu te-ai gîndit niciodata sa-l
ucizi, Otoko?
— Niciodata. Aveam poate psihicul deranjat, dar de aici
pîna la a ucide pe cineva...
— Nu-i purtai pica? Il iubeai prea mult ca sa-i porti?
— Si pe urma era copilul...
— Copilul...? ramase fara grai. Oare as putea avea un
copil cu el?
— Cum?
— Asa, l-as putea duce la pierzanie.
Stupefiata, Otoko o privea pe tînara. Cum de puteau iesi
cuvinte atît de monstruoase din grumazul acela lung si
delicat, din profilul acela rapitor?
— Sigur, ai putea sa obtii de la el copilul, zise Otoko,
stapînindu-se.Iti dai seama însa cît de cît ce-ar însemna
asta?
— Daca vei avea un copilas, eu nu ma voi mai ocupa de
tine. Si vei vedea ca, mama fiind, nu vei mai vorbi cum faci
acum. Te vei schimba.
— Nu ma voi schimba niciodata.
Ce se întîmplase de fapt în acel hotel din Enoshima?
Otoko se întreba daca vorbele lui Keiko nu ascundeau
altceva. Ce încerca oare sa mascheze sub niste termeni atît
de excesivi ca "gelozie" sau "razbunare"?
Otoko închise ochii si reflecta: oare s-ar mai putea simti
acum geloasa din cauza lui Oki? Ca o umbra, pietrele din
gradina îi staruiau în fundul ochilor.
— Otoko, Otoko!
Keiko o lua pe dupa umeri.
— Ce se-ntîmpla? ai palit atît de tare deodata! si o
ciupi viguros la subsuoara.
— Ma doare! Otoko se clatina si cazu într-un genunchi.
Keiko o ajuta sa se ridice.
— Otoko, dumneata esti totul pentru mine. Totul.
 Fara sa scoata o vorba, Otoko îsi stergea sudoarea rece
de pe frunte.
— Daca o tii tot asa, Keiko, o sa fii foarte nefericita.
Teribil de nefericita pentru tot restul zilelor tale... — Nu
mi-e frica de nefericire.
— Vorbesti asa pentru ca esti tînara si frumoasa...
— Cît o sa ma tii la dumneata, o sa fiu fericita. Sînt
încîntata, dar nu sînt decît o femeie la urma urmelor.Ii urasc
pe barbati..., replica Keiko, pe un ton taios.
— Lucrurile nu pot continua asa. Daca am ramîne prea
mult timp împreuna..., raspunse Otoko. Pîna si gusturile
noastre în materie de pictura difera considerabil.
— As detesta sa am un profesor care ar picta ca mine...
— Prea detesti multe lucruri, zise Otoko, care-si
regasise oarecum calmul.
— Arata-mi carnetul de schite, vrei?
— Da.
— Ce-i asta?
— Nu fi rea! Nu vezi ca e gradina de pietre? Uita-te
bine... Am facut ceva de care nici nu ma credeam în stare!
În timp ce examina desenul, Otoko se albi iarasi la fata.
Nu puteai întelege, la prima vedere, ce reprezenta acea
schita în tus, dar o simteai vibrînd de o viata misterioasa.
Keiko, pîna acum, nu facuse nimic asemanator. Deci la
Enoshima s-a petrecut cu adevarat ceva important.
Otoko tremura.
— N-as zice ca cele întîmplate sînt importante. N-ai
desenat niciodata în felul asta. Daca vrei sa stii tot, afla ca
Oki nu e-n stare nici macar de un sarut prelungit.
Otoko pastra tacerea.
— Oare toti barbatii sînt asa?
 — Era prima mea experienta cu un barbat.
Otoko, sovaind ce anume semnificatie sa dea acelei
"prime experiente", continua sa examineze schita lui Keiko.
— Ce mult mi-ar placea sa fiu o piatra din gradina asta!
zise ea.
În gradina calugarului Muso, peste care se perindasera
veacurile, pietrele învederau un asemenea aer de vechime si
prinsesera o asemenea patina, încît te întrebai daca fusesera
rînduite astfel de natura sau de mîna omeneasca. Dar la
vederea formelor colauroase si rigide care o striveau pe
Otoko cu o povara aproape spirituala, nu mai încapea nici o
îndoiala ca acolo era o lucrare omeneasca.
— Keiko, ce-ar fi sa plecam? Pietrele astea încep sa-mi
dea fiori.
— Bine.
— Nu pot sa sed aici si sa meditez. Sa plecam, zise
Otoko, clatinîndu-se în timp ce se ridica. Nu voi reusi sa le
pictez. E prea abstract, dar cred ca tu ai surprins ceva în
schita pe care ai facut-o.
— Otoko. Keiko o lua de brat. Ce-ar fi sa ne jucam
acasa de-a delfinii?
— Sa ne jucam de-adelfinii? Ce mai e si dracia asta?
Keiko izbucni într-un rîs poznas si se-ndrepta catre un
boschet de bambusi, din stînga, asemanator cu cele ce pot fi
vazute în unele fotografii. Chipul lui Otoko parea mai
degraba tensionat decît melancolic, în vreme ce se îndrepta
catre boschetul de bambusi.
— Otoko. Keiko o striga si-o batu pe umar.
— Ce, pietrele astea te-au facut sa-si pierzi capul?
— Nu, dar mi-ar placea, fara carnet de schite si penel,
sa-mi petrec zile-ntregi în contemplarea lor. Ca de obicei,
fata lui Keiko stralucea de tinerete:
— Si totusi nu sînt decît niste pietre? Poate ca vezi în
ele o putere, precum si o anumita frumusete în muschiul
care le acopera, dar pietrele sînt pietre... Keiko relua:
— Îmi amintesc de un haiku al lui Yamaguchi Seishi în
care era vorba sa privesti marea de dimineata pîna seara, zi
de zi, apoi sa revii la Kyoto si sa-ntelegi în sfîrsit
semnificatia unei gradini de pietre. Marea si o gradina de
pietre? Daca te gîndesti la Ocean, la stîncile enorme si la
faleze, aranjamentele de pietre care sînt opera omului...
Oricum, nu ma simt capabila sa le pictez. Otoko, e o
compozitie abstracta creata de om. Am impresia ca as putea
picta pietrele astea în felul meu, folosind culorile dupa
plac...
Keiko urma:
— De cînd dateaza gradinile astea?
— Nu stiu prea bine, dar cred ca nu existau în era
Muromachi
— Si pietrele si stîncile de-aici sînt foarte vechi?
— N-am nici cea mai mica idee. Dumitale ti-ar placea
sa pictezi un tablou care sa dureze mai mult decît pietrele
astea?
— N-am sperat niciodata asa ceva. Otoko parea
nelinistita.
— De-alungul atîtor secole însa, copacii de la
mînastirea asta, la fel ca si cei din gradina vilei imperiale de
la Katsura, n-au continuat oare sa creasca, sa îmbatrîneasca,
sa îndure furtuni, si nu sînt complet diferiti de ceea ce erau
altadata? Aranjamentele de pietre au ramas însa cu
siguranta aceleasi. Otoko, cred ca e mai bine ca lucrurile sa
se schimbe si sa dispara. La ora asta, sotia domnului Oki
trebuie sa-mi fi si ciopîrait si facut bucati pictura mea cu
plantatiile de ceai. Din cauza noptii de la Enoshima..., zise
Keiko. Era totusi o pictura foarte interesanta!
— Crezi? Keiko, ai de gînd sa-ti duci lucrarile cele mai
bune, pe toate, la domnul Oki?
— Da, pîna cînd îmi ating scopul.
— Ti-am spus de nu stiu cîte ori ca nu vreau sa te mai
aud vorbind de razbunare!
— Te înteleg. Dar mai putin înteleg îndaratnicia,
încapatînarea asta tipic femeiasca, pe care-o simt în mine.
Si gelozia asta...
— Gelozia asta..., repeta Otoko, cu glasul scazut si
tremurator, apucînd-o de degete pe Keiko.
— Si astazi înca îl iubesti pe domnul Oki din adîncul
inimii. Si el, de asemenea, îti poarta o dragoste pe care-o
tine secreta. Am înteles asta chiar în seara cînd am ascultat
clopotele. Otoko nu raspunse.
— Ma întreb daca, în ura pe care o simte o femeie, nu
intra si un pic de dragoste?
— Keiko, de ce spui asa ceva, aici?
— Poate fiindca sînt tînara, dar cînd ma uit la stîncile
astea, mi se pare ca-i vad pe oamenii care le-au aranjat
odinioara dupa aceasta rînduiala. Totusi înca nu izbutesc sa
le citesc în inimi. A fost nevoie de veacuri pentru ca
pietrele sa aiba o asemenea patina, ma întreb însa cum
aratau cînd erau noi? Teama mi-e ca aspectul acela sa nu
fie deceptionant. Daca ar fi sa le pictez, pietrelor acestora
le-as da forma si culorile care-mi plac, ca si cum abia
adineauri ar fi fost aranjate asa.
— Poate c-o s-ajungi sa le pictezi?
— Otoko, gradina asta va dura mult mai mult decît
dumneata si decît mine.
— Sigur. Si totusi nu va dura vesnic... Si, spunînd
cuvintele acestea, Otoko se înfiora brusc.
— Putin îmi pasa ca picturile mele au viata scurta, atîta
timp cît sînt lînga dumneata... Si nici ca-mi sînt distruse
imediat...
— Vorbesti asa pentru ca esti tînara...
— Aproape mi-ar placea ca nevasta lui Oki sa-mi rupa
tabloul. As avea atunci certitudinea ca violenta emotiei a
împins-o sa actioneze asa. Keiko facu o pauza.
— Picturile mele nu merita sa-si pierzi vremea cu ele.
— N-ar trebui sa vorbesti asa... Nu sînt deloc un geniu
si nu tin cîtusi de putin ca macar una singura dintre
lucrarile mele sa treaca în posteritate. Tot ce doresc e sa
ramîn cu dumneata. Eram fericita sa am grija de dumneata,
sa iau asupra mea obligatiile casnice... Si-apoi, dumneata
mi-ai dat primele lectii de pictura... Otoko era uluita.
— Deci asta-ti trece prin cap, Keiko?
— Din adîncul inimii mele...
— Dar, Keiko, sînt convinsa ca ai talent. Si s-a
întîmplat sa pictezi lucruri uimitoare!
— Ca desenele copiilor? Cînd eram mica, ale mele
erau întotdeauna puse pe peretii clasei!
— Ce faci tu este cu mult mai original decît ce fac eu.
Mi se-ntîmpla uneori sa te si invidiez. Deci înceteaza sa tot
spui prostii!
— Bine. Keiko accepta bucuros.
— Atîta timp cît voi ramîne cu dumneata, voi face cum
pot mai bine. Otoko, ce-ar fi sa vorbim de altceva?
— Ai înteles bine?
— Da. Keiko accepta din nou. Daca nu ma parasesti...
 — Cum as putea s-o fac? raspunse Otoko energic.
— Totusi...
— Totusi ce?
— O femeie trebuie sa se marite, sa aiba copii...
— Daca-i vorba de asta!... Keiko rîse din toata inima.
— Nu prea e de mine!
— Totul e din vina mea. larta-Ma! Otoko întoarse fata
si îsi lasa capul în jos. Apoi rupse o frunza dintr-un copac.
O vreme pasi în tacere.
— Otoko, femeile sînt niste creaturi vrednice de plîns.
Un barbat tînar nu s-ar îndragosti niciodata de o femeie de
saizeci de ani, în timp ce o adolescenta se poate amoreza
lulea de un barbat de cincizeci sau saizeci de ani, fara sa fie
minata neaparat de interes... Nu crezi ca asa stau lucrurile,
Otoko?
Otoko nu stiu ce sa raspunda la asemenea vorbe
neasteptate.
— Cu domnul Oki nu mai e nimic de facut. Ma
considera o stricata! Otoko pali.
— Si asta nu-i totul. La momentul critic, fara sa vreau,
am strigat numele tau. Ei bine, a fost incapabil sa continue!
în fapt, e ca si cum, din cauza dumitale, m-ar fi umilit pe
mine!
Otoko se albi si mai tare la fata. Simti ca i se înmoaie
picioarele.
— La Enoshima? intreba ea în cele din urma.
— Da.
Otoko era incapabila sa protesteze. Taxiul le adusese
acasa.
— Poate asta m-a salvat... Keiko nu se putu împiedica
sa roseasca. Otoko, ce-ar fi sa-l las sa-mi faca un copil,
pentru tine?
Fulgerator, Otoko o palmui pe tînara. I se umplura ochii
de lacrimi.
— Asa e bine! zise Keiko. Mai loveste-ma, Otoko!
Otoko tremura.
— Mai loveste-ma..., repeta Keiko.
— Keiko, înceteaza o data! îngaima Otoko. Nu va fi
copilul meu.
— Vreau sa-ti apartina dumitale.Il voi purta eu si, pe
urma, ti-l voi da. Pentru dumneata, i-l voi fura domnului
Oki...
Din nou, Otoko o palmui violent. Keiko începu sa
plînga în hohote.
— Otoko, degeaba îl iubesti pe domnul Oki, nu mai
poti avea un copil cu el. Nu mai poti! Cu mine, e posibil.
Ar fi de parca l-ai aduce chiar dumneata pe lume...
— Keiko! Otoko iesi pe veranda si, cu o lovitura de
picior, proiecta de-a rostogolul în gradina o colivie în care
se gaseau licurici. Chiar în clipa cînd Otoko împingea
colivia cu piciorul gol si ea ateriza pe stratul de muschi,
licuricii împrastiara o lumina livida.
Cerul acelei lungi zile de vara începea sa se acopere si o
ceata aproape imperceptibila plutea peste gradina. Dar era
înca lumina ca la amiaza. Parea aproape cu neputinta ca
licuricii sa fi raspîndit lumina aceea alburie; oare Otoko o
vazuse în visa Statea dreapta, cu picioarele înaepenite, si
privea fix colivia cu licurici rasturnata pe gazon.
Keiko înceta sa hohoteasca. Tinîndu-si respiratia, o
examina pe furis pe Otoko. Nu încercase sa se fereasca de
palma ei. Statea în genunchi pe rogojina si se rezema în
mîna dreapta. Ramase în aceasta pozitie fara sa faca nici cel
mai mic gest.
O clipa, rigiditatea lui Otoko paru ca se transmisese în
trupul tinerei.

— Ah! domnisoara Ueno, v-ati întors? zise Omiyo. V-

am pregatit o baie.
— Bine, multumesc. Sunetul vocii îi iesea anevoie, îsi
simtea, sub obi, chimonoul ud de sudoare lipindu-i-se
dezagreabil de corp. Pieptul îi era si el acoperit de o
sudoare rece.
— Nu e chiar asa de cald si totusi vremea e neplacuta!
Umiditatea asta... Sezonul ploilor nu s-a terminat, pare-se.
Sau a revenit.
Otoko urma, fara a se-ntoarce catre Omiyo.
— Multumesc pentru baie!
Omiyo muncea la mînastire ca femeie la toate si-i facea
unele servicii si lui Otoko. Se ocupa de menaj, de spalatul
rufelor, spala vasele,facea ordine în bucatarie si, uneori,
pregatea chiar masa.
Otoko nu detesta sa gateasca si se descurca foarte
onorabil, dar era prea absorbita de pictura ei, si gatitul îi
devenise plicticos.
Contrar aparentelor, Keiko era destul de înzestrata ca sa
prepare unele specialitati din Kyoto cu gust delicat, dar nu
se putea conta pe ea. Asa ca cele doua femei se multumeau
cel mai adesea, la prînz ca si la cina, cu mîncarurile simple
ale lui Omiyo.
Omiyo avea cincizeci si trei sau cincizeci si patru de ani
si, de sase ani de cînd muncea în mînastirea aceea, nu
statuse niciodata degeaba. Mama si tînara sotie a maestrului
locuiau si ele în mînastire, de aceea Omiyo era libera sa-si
consacre buna parte din timp lui Otoko. Era o femeie
scunda, cu gleznele si încheieturile mîinilor atît de umflate,
încît s-ar fi zis ca sînt legate cu o frînghie. Corpolenta si cu
fata radioasa, Omiyo privi lung colivia cu licurici din
gradina.
— Domnisoara, lasati licuricii asa, în roua? se interesa
ea, trecînd cu pasi mari pe pietrele de rîu si apropiindu-se
de colivia care zacea pe pamînt. Se apleca si-o îndrepta, dar
nu o ridica de jos, ca si cum ar fi crezut ca locul îi era
acolo, în gradina.
Otoko disparuse în camera de baie, si Omiyo se pomeni
fata-n fata cu Keiko. Ochii umezi ai lui Keiko aveau o
stralucire patrunzatoare. Omiyo îsi lasa capul în jos. Se
petrecuse parca ceva, caci unul din obrajii tinerei, în ciuda
palorii de pe chipul ei, era rosu de-abinelea.
— Ce s-a-ntîmplat, domnisoara? intreba, fara voie,
Omiyo.
Keiko nu raspunse si, fara ca expresia ochilor sa i se
modifice, se ridica. Putea auzi zgomotul de apa din baie.
Otoko daduse pesemne drumul la apa rece în baia prea
fierbinte. Cada ar fi trebuit sa dea pe afara si totusi apa
continua sa curga. Keiko se apropie de oglinda de pe
peretele atelierului, scoase din geanta ceva ca sa-si retuseze
machiajul si se pieptana cu un pieptanus de argint.In
camaruta de toaleta din fata baii se gaseau o masuta de
toaleta si o oglinda mare. Keiko ezita sa intre în încaperea
unde se dezbracase Otoko. Din sertarul de sus al unui dulap
în perete, scoase primul halat necaptusit care se gasea
deasupra teancului si se schimba din cap pîna-n picioare.
Apoi încerca sa introduca mînecile halatului necaptusit în
cele ale chimonoului ei lung de dedesubt si sa potriveasca
rascroielile. Mîinile îi erau însa neîndemînatice.
— Otoko..., striga ea brusc. Keiko lasa capul în jos si
ochii îi cazura pe motivele imprimate pe mînecile si poalele
halatului. I se paru ca o recunoaste în ele pe Otoko. Chiar
pentru ea desenase Otoko imprimeurile. Reprezentase în ele
flori estivale, dar într-o maniera atît de îndraznet abstracta,
încît s-ar fi putut crede ca le desenase însasi Keiko.
Aduceau a zorele, dar de fapt erau flori imaginare colorate
în nuante variate potrivit gustului zilei. Totul dadea o
impresie de tinerete si prospetime. Otoko desenase
pesemne florile în perioada cînd Keiko si cu ea erau
nedespartite.
— Domnisoara, plecati? Omiyo o striga din camera
alaturata.
— La ce te tot uiti asa? intreba Keiko, fara sa se
întoarca. Vino mai aproape!
Keiko observa ca Omiyo îi cîntarea cu un aer banuitor
eforturile de a ajusta cele doua rascroieli si de a-si lega
cordonul.
— Plecati în oras? repeta Omiyo.
— Nu. Ridicîndu-si marginile halatului necaptusit cu
mîna dreapta si ducîndu-si obi-ul pe bratul stîng, Keiko se
îndrepta spre micul cabinet de toaleta din fata baii.
— Omiyo, am uitat tabz-urile. Adu-mi o pereche
curata, zise ea brusc.
Auzind pasii lui Keiko, Otoko crezu ca vine sa i se
alature în baie si o striga:
— Keiko, apa e minunata! Keiko statea însa în fata
oglinzii si-si prindea cordonul. Si-l lega atît de strîns, încît
aproape ca-i intra în carne. Omiyo aduse tabz-urile si, fara a
scoate o vorba, le puse la picioarele lui Keiko. Apoi iesi.
— Grabeste-te, hai! striga înca o data Otoko.
 Sezînd în cada cu apa pîna la piept, Otoko privea tinta
usa din lemn de criptomeria, asteptîndu-se dintr-o clipa-ntr-
alta sa o vada intrînd pe Keiko. Dar de cealalta parte a usii
nu se facea auzit nici un zgomot, nici macar fosnetul
hainelor pe care si le-ar fi scos. O îndoiala puse stapînire pe
Otoko: nu cumva Keiko ezita sa vina si sa faca baie
împreuna cu ea?
Simtindu-se brusc apasata, Otoko iesi din cada
sprijinindu-se de marginea ei. Oare Keiko nu mai voia sa
apara goala în fata ei, dupa noaptea aceea de la Enoshima?
Trecusera mai bine de doua saptamîni de cînd Keiko se
întorsese de la Tokyo. Profitase de sederea în capitala ca
sa-i faca o vizita lui Oki, si acesta o dusese la Enoshima.
Dupa ce se întorsese la Kyoto, Keiko facuse baie de mai
multe ori cu Otoko si aparuse goala în fata ei fara sa se
simta cîtusi de putin rusinata. Totusi abia astazi, în fata
aranjamentelor de pietre de la Saiho-ji, îi marturisise pe
neasteptate prietenei sale ca petrecuse noaptea la Enoshima
cu Oki.
Pentru Otoko, marturisirea aceasta era cum nu se poate
mai neobisnuita si de neînteles. O data cu trecerea anilor,
Otoko învatase sa cunoasca, zi de zi, ce fel de fata era
Keiko. Se simtise atrasa si fermecata de ea. Otoko avea
desigur partea ei de responsabilitate în comportamentul
ambiguu al fetei si, chiar daca nu încapea nici o îndoiala ca
atîtase oarecum focul, vina nu cadea exclusiv asupra ei.
În timp ce astepta în camera de baie, picuri de sudoare
rece i se prelinsera pe frunte.
— Keiko, nu vii? ntreba ea.
— Nu.
— Nu faci baie?
 — Nu.
— Bine, dar cred ca esti transpirata toata...
— Nu sînt. Keiko relua dupa o pauza:
— Îmi pare rau, Otoko. Te rog sa ma ierti... Glasul îi
era limpede.
— Sa ma ierti... Otoko repeta cuvintele fetei.
— Eu am fost de vina. Eu trebuie sa-mi cer scuze.
Keiko nu raspunse.
— De ce stai în picioare aici?
— Îmi leg obi-ul.
— Cum? Obi-ul...?
Banuitoare, Otoko se sterse rapid si deschise usa din
lemn de criptomeria. O zari atunci pe Keiko într-o tinuta
încîntatoare.
— Pleci?
— Da.
— Si unde te duci?
— Habar n-am, zise Keiko, cu o umbra de tristete în
ochii sai de obicei atît de stralucitori.
Parca rusinîndu-se de goliciunea sa, Otoko îsi trase pe
ea un chimonou usor de bumbac.
— Vin si eu.
— Foarte bine.
— Te superi?
— Nu, deloc, Otoko, zise Keiko întorcîndu-i spatele.
Profilul i se reflecta în oglinda cea mare.
— Te astept.
— Bine. Nu dureaza mult.
— Vrei sa ma lasi o clipa? Trecu pe lînga Keiko si se
aseza în fata toaletei. Privirile li se întîlnira în oglinda.
— Ce-ai zice sa mergem la Kiyamachi? La Of usa...
 — Da un telefon. Daca n-au o masa libera pe terasa,
atunci sa ne rezerve o sala mica la etajul întîi sau oriunde-ar
fi, numai sa vedem rîul... Daca nu se poate, o sa mergem în
alta parte.
— Foarte bine, consimti Keiko.
— Otoko, vrei un pahar de apa rece? Cu cuburi de
gheata...
— Cu placere. Am aerul ca mi-e cald?
— Da.
— Nu-ti face griji, n-o sa-ti arunc în fata unul din
cuburile mele de gheata..., zise Otoko, turnîndu-si cîteva
picaturi dintr-o lotiune în palma mîinii stingi.
În timp ce bea paharul de apa pe care i-l adusese Keiko,
Otoko simti racoarea patrunzîndu-i pîna în piept.
Ca sa dai telefon, trebuia sa te duci în cladirea
principala a mînastirii.
Cînd se întoarse Keiko, Otoko se schimba în graba.
— O sa putem avea o masa pe terasa cu conditia sa
ajungem înainte de opt si jumatate.
— Înainte de opt si jumatate? bombani Otoko. Bine, fie.
— Daca ne grabim nitel, o sa putem cina în liniste.
Otoko trase catre ea cele doua aripi ale oglinzii cu trei
voleuri si se privi lung.
— Parul merge asa, nu?
Keiko fu de acord. Apoi se apropie de Otoko si-i aranja
cu delicatete cusatura de la spatele chimonoului.

Lotusul în Flacari
Exista, în Vederile ilustrate ale locurilor celebre din
capitala, un pasaj deseori citat, evocînd prospetimea serilor
de pe malurile rîului Kamo.
...Terasele caselor de placere de la rasarit si de la apus
domina coastele rîului, si luminile lor, asemanatoare unor
stele, se oglindesc în apa, în timp ce oamenii benchetuiesc,
sezînd pe scaune scunde. Tichiile de un purpuriu închis ale
actorilor de kabuki flutura în bataia brizei de pe rîu-
intimidati de stralucirea clarului de luna, acei tineri chipesi
îsi leagana evantaiele cu atîta gratie, încît nimeni nu se mai
îndura sa-si ia ochii de la ei. Curtezanele sînt în culmea
frumusetii lor, mai delicate ca niste trandafiri de China, si
din ele se raspîndeste, în timp ce merg ici-colo, un parfum
de orhidee si de mosc..." apar atunci povestitorii de snoave
si mimii: Erau maimute care interpretau farse, cîini care
luptau între ei, cai de circ, acrobati care jonglau cu perne,
altii care se leganau pe frînghii. Se auzeau strigatele unui
negustor ambulant, zgomotele de apa venind de la
pravaliile de tokoroten63, clinchete de sticla ce pareau o
invitatie la briza de pe rîu. Erau adunate acolo pasari
ciudate din China si Japonia, fiare salbatice venite din
creierii muntilor, pe care toti le masurau cu privirea, în
vreme ce oameni de toate starile benchetuiau pe malurile
rîului..."
În vara anului l690, poetul Basho a venit si el pe aceste
meleaguri si a scris: "De la apusul soarelui pîna la primele
licariri ale zorilor, asezat pe malul rîului, mîncînd si bînd
sake, e timpul cînd se cade sa te bucuri de racoarea serii.
Femeile îsi înnoada obi-urile într-un chip maiestuos,
barbatii sînt îmbracati în haorito, bonzi si domni batrîni se
amesteca în multime si chiar si tinerii ucenici dogari sau
fierari cînta în gura mare. O adevarata scena de capitala!
Briza rîului usor chimonou roscat racoare de-amurg Pe
malurile rîului sînt tot soiul de curiozitati, mici teatre cu
lanterne de hîrtie, lampi cu ulei si focuri în aer liber care
stralucesc ca-n plina zi." Spre finele erei Meiji [l868-l9l2,
n.t.], si-au facut aparitia primele manejuri si, la începutul
erei Taisho [l9l2-l926, n.t.], primele trenuri în directia
Osaka au început sa circule pe malul rasaritean al rîului
Kamo, de îndata ce i-a fost largita albia, în prezent, doar
terasele de la Kami-Kiyamachi, din Pontocho66 sau din
Shimo-Kiyamachi duceau mai departe, în ochii lui Otoko,
amintirea scenelor ce aveau loc acolo odinioara si pe care le
evocau cartile: Tichiile de un purpuriu închis ale actorilor
de kabuki flutura în briza de pe rîu Intimidati de stralucirea
clarului de luna, acei tineri chipesi îsi leagana evantaiele cu
atîta gratie, încît..."
Imaginea acelor tineri actori sub clar de luna, cu
siluetele lor tulburatoare amestecîndu-se în multime, îi
venea deseori în minte lui Otoko. Prima oara cînd o vazuse
pe Keiko, Otoko gasise o anumita asemanare între tînara si
actorii de kabuki. Si acum înca, instalata pe terasa
ceainariei Ofusa, Otoko îsi amintea de vremurile acelea
apuse. Actorii de kabuki trebuie sa fi vadit mai multa
feminitate, mai multa gratie decît Keiko, cu aerul ei de
baietoi ratat. O data mai mult, Otoko îsi spuse ca numai
multumita ei devenise Keiko în cele din urma fata
încîntatoare care era acum.
— Keiko, mai tii minte ziua cînd ai venit la mine prima
data? zise ea.
— Sa nu mai vorbim de asta, Otoko.
— Mi se paruse ca vad intrînd o fantoma!
Keiko lua mîna lui Otoko, îsi vîrî în gura degetul ei
mic, i-l musca si-i arunca prietenei sale o privire pe furis.
Apoi, murmura:
— Era o seara de primavara si un val usor de ceata
palid-albastruie învaluia gradina... Tu pluteai parca în
ceata...
Erau chiar cuvintele lui Otoko.Ii spusese ca din pricina
cetii care învaluia gradina crezuse ca vede o fantoma.
Keiko nu uitase acele cuvinte si, acum, le soptea la rîndul
ei.In repetate rînduri, amîndoua îsi adusesera si pîna atunci
aminte de vorbele acelea. Keiko stia în mod cert ca Otoko
îsi reprosa deseori atasamentul fata de tînara sa eleva, cu
toate ca din atasamentul acela luase nastere în cele din
urma un farmec echivoc.
La ceainaria de alaturi, în cele patru colturi ale terasei,
fusesera înaltate lanterne de hîrtie montate pe cîte un
lampadar. O gheisa si doua maiko stateau acolo, în
compania unui client trupes si deja chel, desi nu era chiar
atît de vîrstnic. Barbatul privea rîul si încuviinta, cu
gîndurile în alta parte, vorbele tinerelor maiko. Astepta oare
un tovaras sau caderea noptii? Lanternele fusesera aprinse
devreme, dar cerul era înca luminos si ele pareau inutile.
Terasa de alaturi era atît de apropiata de cea unde sedeau
Otoko si Keiko, încît ar fi fost suficient sa întinda bratul ca
sa o atinga. Terasele ce se înaltau deasupra rîului fusesera
construite astfel încît sa iasa în consola si nu erau izolate
unele de altele prin storuri.
Cele doua prietene puteau vedea nu numai ce se
întîmpla lînga ele, dar si dedesubtul lor. Aceasta succesiune
de terase accentua senzatia de prospetime de pe malul
rîului. Fara sa-i pese cîtusi de putin ca ar putea fi observata
de catre clientii învecinati, Keiko musca salbatic degetul
mic al lui Otoko. Durerea o fulgera pe Otoko în stomac, dar
nu-si retrase degetul si nu spuse o vorba. Limba lui Keiko
se juca cu vîrful degetului mic. Apoi, fata si-l scoase din
gura si zise:
— Nu e deloc sarat. Fiindca ai facut baie...
Vasta priveliste care cuprindea rîul Kamo si Colinele de
rasarit, de cealalta parte a orasului, îi domoli furia lui
Otoko. Pe masura ce-si regasea calmul, se gîndi ca poate
din vina ei îsi petrecuse Keiko noaptea cu Oki în hotelul
din Enoshima. Keiko tocmai îsi terminase studiile
secundare cînd se prezentase la Otoko.Ii marturisise ca
vazuse lucrari de-ale ei cu prilejul unei expozitii de la
Tokyo precum si fotografia dintr-o revista si fusese
numaidecît cucerita.
În anul acela avusese loc o expozitie la Kyoto si una din
lucrarile lui Otoko repurtase un viu succes de public si
obtinuse un premiu. Otoko se inspirase dintr-o fotografie
facuta în l877 celebrei curtezane din Gion, Okayo, pentru a
picta doua tinere maiko jucînd ken. Era o fotografie trucata
care expunea o imagine dubla a lui Okayo. Cele doua tinere
erau îmbracate identic. Una dintre ele, cu degetele de la
ambele mîini departate, era vazuta aproape din fata, pe cînd
cealalta, cu pumnii strînsi, era vazuta din profil.
Otoko gasise interesante pozitia mîinilor, atitudinea
corpurilor si expresia fetelor. Tînara maiko din dreapta
avea policele teribil de departat de aratator, iar celelalte
degete curbate înapoi. Lui Otoko îi placuse si vesmîntul lui
Okayo imprimat dupa vechea moda (desi nu-i erau
cunoscute culorile, de vreme ce fotografia era în alb-negru).
Cele doua fete sedeau de-o parte si de alta a unui tandur
patrat de lemn, deasupra caruia atîrna un ceainic de fonta.
Mai era acolo si o sticla de sake, dar Otoko, socotind ca
obiectele acelea erau vulgare si inutile, le omisese din
tablou. Pictase, desigur, aceeasi curtezana dedublata si
jucînd ken.Incerca sa dea impresia singulara potrivit careia
cele doua maiko nu erau în realitate decît una si aceeasi
persoana si invers, sau chiar ca nu erau nici una, nici doua.
Era de fapt efectul urmarit în vechea fotografie trucata.
Pentru a evita ca pictura ei sa fie insignifianta, Otoko se
straduise mult sa redea expresia fetelor. Vesmintele care, în
fotografie, pareau prea voluminoase, se dovedira în fapt un
ajutor pretios pentru a face sa reiasa în chip viu cele patru
mîini. Otoko nu reprodusese cu exactitate fotografia; cu
toate acestea, trebuie sa fi fost numerosi cei care, la Kyoto,
recunoscusera de la prima vedere o lucrare executata dupa
fotografia trucata a unei celebre curtezane de odinioara. Un
negustor de tablouri din Tokyo, interesat de picturile cu
curtezane, veni sa o vada pe Otoko si-i propuse sa expuna
la Tokyo cîteva dintre lucrarile ei de mai mici dimensiuni.
Tocmai în acea perioada vazuse Keiko pînzele lui Otoko,
de care pîna atunci nu auzise vorbindu-se niciodata. Fara
doar si poate, tocmai datorita renumelui, la Kyoto si Osaka,
al picturii ce le reprezenta pe cele doua maiko, se interesase
un hebdomadar de Otoko. Sa fi fost poate un motiv si
frumusetea tinerei artiste?
Un fotograf si un ziarist de la revista aceea o
condusesera mai peste tot în Kyoto si o fotografiasera fara
întrerupere, în realitate, mai degraba Otoko îi condusese
prin locurile pe unde-i placea ei sa se plimbe. i-a fost
consacrat astfel un articol ce ocupa trei pagini format mare.
Se putea vedea acolo o reproducere a picturii cu cele
doua curtezane si un prim-plan cu Otoko, dar aproape toate
fotografiile erau vederi din Kyoto, carora prezenta lui
Otoko le dadea un sens. Pesemne ziaristii doreau mai cu
seama sa se lase ghidati de o artista stabilita la Kyoto
pentru a fotografia locuri originale si în afara cailor batute?
Otoko se simtise un pic umilita dîndu-si seama ca
fusese astfel manipulata si ca cele trei pagini consacrate ei
nu erau în fapt decît fotografii ale unor peisaje din Kyoto
necunoscute publicului.
Keiko, care nu fusese niciodata la Kyoto si nici nu stia
ca avea sub ochi farmecele secrete ale vechii capitale, nu
vazuse decît frumusetea lui Otoko si acea frumusete o
fascinase. Si asa se facuse ca Keiko, învaluita într-o ceata
palid-albastruie, i se înfatisase lui Otoko, o implorase sa o
tina la ea si sa o învete pictura.
Lui Otoko i se paruse ca putea descifra un soi de
aviditate în rugamintea pe care i-o adresa tînara. Apoi,
brusc, Keiko o strînsese în brate, vibrînd de dorinta.
— Macar parintii tai sînt de acord? Daca nu sînt, nu
pot sa-ti dau nici un raspuns, zisese Otoko.
— Parintii mei au murit. Doar eu îmi organizez viata,
raspunsese Keiko.
Din nou, Otoko îi aruncase o privire suspicioasa.
— N-ai nici un unchi, nici o matusa, n-ai frati si
surori...?
— Sînt o povara pentru fratele meu mai mare si pentru
sotia lui. Si acum, de cînd au un copil mic, îi încurc si mai
mult.
— Dar de ce?
— Ma înmoi toata în fata copilasului lor, dar felul meu
de a-l rasfata le displace.
La cîteva zile dupa ce Keiko se instala la Otoko, aceasta
primi o scrisoare de la fratele fetei. O ruga sa fie atît de
buna si sa o tina la ea pe sora lui, cu toate ca aceasta din
urma se comporta deseori în mod iresponsabil, nu asculta
de nimeni si nu era capabila nici macar sa lucreze ca lumea
într-o casa.Ii mai trimitea si hainele si obiectele personale
ale tinerei.
Vazîndu-le, Otoko avu impresia ca Keiko provenea
dintr-o familie înstarita. La cîtva timp dupa debutul
existentei lor comune, Otoko întelese de ce modul în care
Keiko îl mîngîia pe copilas le displacuse fratelui ei si
tinerei lui sotii. Comportamentul ei putea fi într-adevar
surprinzator. Sa fi fost o saptamîna de cînd Keiko locuia la
Otoko. Tînara insistase ca Otoko sa o coafeze cum îi va fi
placînd ei.În timp ce Otoko îi netezea parul, fara sa vrea o
trase prea tare de o suvita de par.
— Domnisoara Ueno, trageti mai tare..., îi spusese
Keiko.
— Apucati-mi parul în asa fel încît sa para ca atîrn de
el...
Otoko îsi retrase mîna.
Keiko se întoarse catre ea si-si apasa buzele si dintii pe
dosul palmei sale. Apoi zise:
— Domnisoara Ueno, citi ani aveati la primul sarut?
— Ce întrebare obraznica!... Eu aveam patru ani. Tin
minte foarte bine. Era un unchi îndepartat dinspre partea
mamei mele, trebuie sa fi avut pe atunci vreo treizeci de ani
si-l iubeam tare mult. Sedea singur în salon, eu m-am
apropiat de el cu pasi marunti si l-am sarutat. Era atît de
zapacit, încît s-a sters pe buze cu mîna.
Pe acea terasa care iesea deasupra rîului Kamo, Otoko
îsi amintise povestea acelui sarut copilaresc. Gura care, la
patru ani, sarutase un barbat, era acum a sa si tocmai îi
tinuse între buze degetul cel mic.
— Otoko, îti amintesti ploaia aceea de primavara, prima
data cînd m-ai dus pe muntele Arashi?
— Sigur ca da, Keiko.
— Si pe batrîna care vindea taisei...?
La vreo doua, trei zile dupa sosirea ei, Otoko o dusese
pe Keiko sa viziteze Pavilionul de aur, templul Ryoan-ji si,
în fine, muntele Arashi. Intrasera într-un mic restaurant
unde se serveau taisei de grîu, pe malul rîului, nu departe
de podul Togetsu. Patroana restaurantului se plînsese de
ploaie.
— Imi place mult ploaia. E o ploaie frumoasa de
primavara, raspunsese Otoko.
— Oh, multumesc mult, doamna, spusese politicos
patroana, înclinîndu-se usor.
Keiko o privise pe Otoko si-i soptise:
— Va multumeste oare în legatura cu timpul?
— Cum?
Raspunsul batrînei i se paruse firesc lui Otoko, si nici
nu-i daduse mare atentie.
— Presupun ca da.In legatura cu timpul...
— Iata un lucru interesant. E nostim sa mulaumesti
cuiva în numele timpului, continua Keiko. Asa se
procedeaza la Kyoto?
— Stiu eu, poate...
Raspunsul batrînei putea fi, într-adevar, interpretat
astfel. Era fara îndoiala un semn de politete la adresa celor
doua trecatoare ce vazusera muntele Arashi sub ploaie.
Totusi nu politetea o împinsese pe Otoko sa raspunda ca
ploaia nu o supara nicidecum. Ea gasea cu adevarat un
anume farmec în acea ploaie de primavara ce cadea pe
muntele Arashi, si tocmai de aceea îi multumise batrîna.
Aceasta parea sa fi vorbit în numele timpului si în numele
muntelui Arashi sub ploaie. Era o reactie în definitiv foarte
normala din partea cuiva care avea un restaurant în aceasta
zona, dar lui Keiko i se paruse ciudata.
— E minunat, nu-i asa? Tare-mi place restaurantul asta
mic.
Soferul de taxi le atrasese atentia asupra lui.
Din cauza ploii, Otoko închiriase un taxi pe o jumatate
de zi. Desi era vremea ciresilor în floare si, fara îndoiala,
din cauza ploii, amatorii de plimbare pe muntele Arashi
erau neobisnuit de putin numerosi: era si unul din motivele
pentru care Otoko spusese ca "îi place ploaia". Aceasta
estompa contururile muntilor de dincolo de rîu, le
îmblînzea si le înfrumuseta.
Cînd iesira din restaurant si se îndreptara spre taxiul
care le astepta, Otoko si Keiko nici nu avura nevoie sa-si
deschida umbrela, într-atît de marunt ploua, si abia
observara ca hainele li se udasera.
De îndata ce cadeau pe suprafata rîului, picaturile de
ploaie dispareau în apa lui fara a lasa nici cea mai
neînsemnata urma.
Pe munte, florile ciresilor se amestecau cu verdele
gingas al noilor frunzulite si, în copaci, culorile vii ale
mugurilor erau îndulcite de ploaie. Muntele Arashi nu era
singurul care avea farmec sub ploaia de primavara.
Templul Brazdelor de muschi si Ryoan-ji nu-i duceau
nici ele lipsa. In gradina Templului Brazdelor de muschi, o
camelie rosie cazuse pe muschiul umed de un verde
sclipitor, presarat cu mici ruginari albe. Camelia îsi orienta
corola în sus, ca si cum înflorise pe muschi. Si, în gradina
templului Ryoan-ji, pietrele udate de ploaie sclipeau fiecare
altfel.
— Cînd folosesti un vas din ceramica de Iga la
ceremonia ceaiului, trebuie sa-l uzi în prealabil. Si impresia
e aceeasi ca si în cazul acestor pietre, zise Otoko.
Keiko însa nu vazuse niciodata vase din ceramica de
Iga si nu avusese nici un fel de impresie deosebita în fata
sclipirii pietrelor. Dar, de îndata ce i-l semnala si Otoko,
acordîndu-i si ea atentia cuvenita, Keiko fu surprinsa de
picurii de ploaie atîrnati de pini, de-alungul drumului care
ducea în incinta mînastirii. Pe toate crengile copacului, la
extremitatea fiecarui ac, sclipea o mica picatura de ploaie.
Acele de pin pareau niste tulpini pe care se deschideau
parca flori de roua. Acele flori delicate, deschise sub ploaia
de primavara, nu erau cel mai adesea luate în seama.
Araarii, ai caror muguri nu se deschisesera înca, erau si ei
plini de picaturi de ploaie. Micile picaturi de ploaie
suspendate de acele de pin nu erau un fenomen rar si
puteau fi observate pretutindeni, dar, pentru Keiko, ele
constituiau un spectacol inedit ce i se paru ca nu apartine
decît orasului Kyoto. Picaturile de ploaie agatate de acele
de pin si politetea patroanei restaurantului cu taisei au fost
primele ei impresii din Kyoto.
Nu numai ca descoperea orasul, dar îl descoperea în
compania lui Otoko.
— Cum sa stim cum o mai duce cu sanatatea batrîna de
la restauranta zise Keiko. De-atunci nu ne-am mai întors pe
muntele Arashi.
— Asa e. Pentru mine, muntele Arashi e cel mai frumos
iarna... Cînd ochiurile adînci din rîu iau nuanta aceea atît de
rece...
— Atunci, o sa ne întoarcem acolo. Va trebui deci sa
asteptam venirea iernii? Va veni curînd.
— Nici vorba! Nu sîntem înca nici în miezul verii, si pe
urma o sa vina toamna...
— Putem sa ne ducem acolo oricînd! zise Otoko rîzînd.
Chiar mîine...
— Asa da, sa mergem mîine! O sa-i spun patroanei
restaurantului ca-mi place muntele Arashi vara, si ea o sa-
mi multumeasca probabil, în numele verii!
— Si în numele muntelui Arashi!
Keiko privi rîul.
— Otoko, iarna nu mai sînt pesemne perechi care se
plimba asa, pe malurile rîului?
În realitate, tinerii se plimbau în mare numar nu pe
malurile rîului, ci pe cele doua diguri amenajate între rîurile
Misosogi si Kamo si între acesta din urma si canalul de la
est. Cei mai multi dintre ei erau îndragostiti si doar rare
cupluri erau însotite de copiii lor. Tineri îndragostiti
mergeau strîns lipiti unii de altii sau se asezau umar la umar
pe marginea apei. Deveneau mai numerosi pe masura ce se
însera.
— Iarna e mult prea frig aici, zise Otoko. Ma-ntreb
daca o sa tina si pîna la iarna?
— Ce anume...?
— Dragostea lor... E sigur ca, pîna atunci, multi dintre
îndragostiti nu vor mai avea chef sa se-ntîlneasca.
— Va sa zica la asta te gîndesti? intreba Otoko. Keiko
încuviinta.
— De ce trebuie sa te duci cu gîndul la asemenea
lucruri? urma Otoko. Ai tot timpul...
 — Pentru ca nu sînt asa de proasta ca dumneata care, de
douazeci de ani, continui sa iubesti pe un barbat care nu ti-a
facut decît rau! Otoko nu raspunse.
— Otoko, n-o sa pricepi oare niciodata ca domnul Oki
te-a parasit?
— Înceteaza sa-mi mai vorbesti pe tonul asta!
Cum ea îi întorcea spatele, Keiko întinse mîna ca sa
aranjeze o suvita rebela de par de pe ceafa prietenei sale.
— Otoko, de ce nu ma parasesti?
— Cum?
— Sînt singura fiinta de pe lume pe care a-i putea s-o
parasesti. Fa-o atunci...
— Ma-ntreb despre ce vrei sa vorbesti?
Otoko parea sa ocoleasca întrebarea, dar privirea îi era
înfipta în cea a fetei. La rîndul ei, îsi aranja si ea nitel
suvitele pe care tocmai i le îndreptase Keiko.
— Vreau sa vorbesc despre felul în care te-a parasit
domnul Oki, relua Keiko cu obstinatie, privind-o pe Otoko
drept în ochi. Se pare însa ca n-ai vrut niciodata sa admiti
asta...
— A parasi, a fi parasit...Nu-mi plac asemenea cuvinte!
— Ar fi mai bine sa fim precisi.In ochii lui Keiko lucea
o lumina bizara.
— Cum ai defini dumneata faptul acesta? Noi ne-am
despartit. Dar nu-i adevarat! Si astazi înca el este în
dumneata, asa cum si dumneata esti în el...
— Unde vrei s-ajungi, Keiko? Nu te înteleg.
— Otoko, azi am crezut ca erai pe punctul de a ma
parasi.
— Bine, dar adineauri, acasa, n-am recunoscut ca am
gresit? Nu mi-am cerut scuze? Scuze eu mi-am cerut.
 Tocmai cu titlu de împacare o luase Otoko pe tînara ca
sa cineze la Kiyamachi, dar aveau oare sa se mai poata
împaca vreodata? Keiko nu era o fire capabila sa se
multumeasca cu o dragoste pasnica; o înfrunta pe Otoko, se
certa cu ea sau chiar îi facea mutre. Otoko se simtise
ulcerata cînd ea îi marturisise ca petrecuse noaptea la
Enoshima cu Oki. Keiko, care îi era atît de atasata, se ridica
acum împotriva ei. Pretinsese ca pentru Otoko voia sa se
razbune pe Oki, dar lui Otoko i se parea ca pe ea cauta
Keiko sa se razbune, în plus, ea se simtea deopotriva
dezgustata si disperata la gîndul ca Oki nu sovaise sa o
seduca pe eleva ei, cînd de fapt i-ar fi fost atît de usor sa o
faca cu alte femei.
— Otoko, doar n-o sa ma parasesti? intreba iarasi
Keiko.
— Daca tii atit de mult, chiar o s-o fac! Ar fi totusi cel
mai bun lucru care si s-ar putea întîmpla.
— Destul! am oroare sa-mi vorbesti asa! Keiko scutura
din cap.
— Nu ma gîndeam la mine spunînd asta. Daca ma vei
tine în continuare cu dumneata...
— Ar fi preferabil pentru tine sa ne despartim.
Otoko se straduia sa vorbeasca cu calm.
— Te-ai si îndepartat de mine, în inima dumitale?
— Te asigur ca nu!
— Ce bucurie! Eram atît de nefericita la gîndul ca m-ai
putea parasi.
— Bine, dar nu era ideea ta?
— Ideea mea...? Credeai ca te-as parasi?
Otoko nu raspunse.
— Nu te voi parasi niciodata! zise Keiko cu înflacarare,
îi lua mîna lui Otoko si, din nou, o musca de degetul mic.
— Ma doare! Otoko facu un pas îndarat si-si retrase
degetul.
— Ma doare, ce-i asta?
— Daca te musc, înseamna ca vreau sa te doara!
Li se aduse cina.In timp ce chelnerita aranja farfuriile,
Keiko, nepoliticos, se întoarse într-o parte si ramase sa
contemple un grup de lumini de pe muntele Hiei.
Otoko schimba cîteva vorbe cu chelnerita, tinîndu-si
mîinile una peste alta. Se temea ca urmele dintilor lui
Keiko sa nu fie vizibile.
Dupa ce chelnerita pleca, Keiko, cu ajutorul
betisoarelor, scoase o bucata de anghila din supa si si-o
duse la gura. Apoi, cu capul plecat, zise:
— Totusi, Otoko, ar trebui sa ma parasesti. Esti tare
încapatînata, sa stii! Sînt genul de fata pe care o paraseste
iubitul.
— Crezi ca sînt încapatînata, Otoko?
Otoko nu raspunse. O coplesi un sentiment de vinovatie
încercat de mai multe ori si care parea sa o împunga
asemeni unui ac, întrebîndu-se daca nu cumva femeile se
dovedeau mai încapatînate între ele decît fata de barbati.
Degetul mic, de care o muscase Keiko, n-o mai durea, dar
avea senzatia ca i se înfipsese în el un ac. Oare ea însasi o
învatase astfel pe tînara sa-i provoace suferinta?
Într-o zi, la cîtva timp dupa ce se instalase la Otoko,
Keiko, care prajea ceva la bucatarie, se repezise catre
prietena ei.
— Otoko, s-a împroscat uleiul...
— Te-ai ars?
— Ma ustura! zise Keiko, aratîndu-i mîna. Buricul
unuia din degete era rosu bine. Otoko îi apuca mîna. Nu
arata prea rau! zise ea, strecurîndu-si degetul fetei în gura.
Surprinsa de contactul limbii cu degetul, Otoko îl retrase
numaidecît. Keiko, la rîndu-i, si-l vîrî în gura.
— Otoko, trebuie sa-l linga
— Keiko, si prajeala?
— Asa e! Uitasem cu totul! zise tînara, repezindu-se la
bucatarie.
Într-o noapte-cînd sa se fi întîmplat oare? Otoko îsi
plimbase buzele pe pleoapele închise ale fetei, o muscase în
joaca de urechi si i le gîdilase pîna cînd ea gemu si se
contracta sub mîngîieri.
Însasi reactia lui Keiko o incitase pe Otoko sa continue.
Otoko îsi amintea ca odinioara Oki procedase în acelasi
fel cu ea. Fara doar si poate, din cauza extremei sale
tinereti, el nu simtea nici cea mai mica graba sa o sarute pe
gura si, în timp ce el o saruta pe frunte, pe pleoape si pe
obraji, Otoko se lasa în voia lui si se destindea. Keiko era
cu doi, trei ani mai mare decît ea la vremea aceea si
amîndoua erau de acelasi sex, dar tînara reactiona la
mîngîieri si mai intens decît o facuse Otoko. Otoko se
simtea totusi vinovata ca repeta cu Keiko mîngîierile lui
Oki, dar, în acelasi timp, gîndul acesta o umplea de fiorii
unei noi patimi.
— Lasa-ma, Otoko! ajunge! spusese Keiko,
ghemuindu-se lînga ea, pieptul ei gol atingîndu-i-l usor pe
cel al prietenei sale.
— N-avem acelasi trup?
Otoko se retrasese brusc. Keiko se agata de ea si mai si.
— E adevarat, nu-i asa? avem acelasi trup, Otoko!
Otoko se întrebase daca tînara era virgina. Reflectiile
lui Keiko, cu care nu se obisnuise înca, o luau totodeauna
prin surprindere.
— Sîntem diferite, murmura Otoko, în timp ce mîna lui
Keiko îi cauta sînii. Nu era nici o timiditate în acest gest,
doar o anume stîngacie în degete si în palma mîinii.
— Nu trebuie! zise Otoko, apucînd-o de mîna pe Keiko.
— Otoko, esti nesincera! Degetele lui Keiko devenira
mai ferme. Cu douazeci de ani în urma, în timp ce Oki o
mîngîia pe piept, Otoko îi spusese:
— Nu face asta, te rog!
În "O fata de saisprezece ani", Oki folosise aceleasi
cuvinte. Otoko nu le uitase, cu siguranta, dar i se paruse,
cînd le citise astfel în roman, ca ele devenisera eterne. Si
iata ca, la rîndul ei, Keiko spunea acelasi lucru. Asta pentru
ca citise "O fata de saisprezece ani"? Sau erau cuvintele pe
care le-ar fi pronuntat orice fata în aceeasi situatie?
Tot în roman era si o descriere a sinilor micuti ai lui
Otoko. Oki scrisese ca, mîngîindu-i, încerca o fericire rara,
ca o binefacere cereasca.
Cum Otoko nu alaptase niciodata copii, sfîrcul sinilor ei
îsi pastrase culoarea închisa. Dupa douazeci de ani,
culoarea aceea nu se schimbase. Spre treizeci si trei sau
treizeci si patru de ani, sînii ei însa începusera sa-si piarda
galbuiul.
În baie, Keiko nu putuse sa nu observe sînii mici ai
prietenei sale si se încredintase de ei mai tîrziu, atingîndu-i.
 Otoko se întreba daca vreodata avea sa faca vreo
observatie în acest sens, dar Keiko nu spuse nimic. Ea nu
spuse nimic nici cînd, ca reactie la mîngîierile ei, sînii lui
Otoko devenira mai plini.
Cu toate ca Otoko îi considera tacerea drept o victorie,
atitudinea fetei nu era mai putin ciudata. Uneori, Otoko
vedea în rotunjimea sînilor ei ceva morbid si pervers,
uneori îi era rusine de ei, dar ramînea constant uimita de
schimbarile petrecute în corpul ei la apropierea vîrstei de
patruzeci de ani. Fireste, erau alte schimbari decît cele pe
care le constatase cînd, la saptesprezece ani, se pomenise ca
era însarcinata. Dupa despartirea ei de Oki, în urma cu
douazeci de ani, nici un barbat nu-i mai mîngîiase
sînii.Intre timp, tineretea si sansele de mariti? se risipisera.
Si-i mai mîngîiase doar mîna unei femei, a lui Keiko. Dupa
ce se instala la Kyoto cu mama sa, Otoko avusese
numeroase ocazii de a iubi si a se marita, dar nu tinuse
seama de nici una. Nici nu-si dadea bine seama ca un
barbat se îndragosteste de ea, ca amintirea lui Oki i se
impunea cu si mai mare foras n suflet. Era mai mult decît o
amintire, era o realitate. Cînd se despartise de Oki, Otoko
avea de gînd sa nu se marite niciodata, în tulburarea si
durerea sa, nu ajungea sa se gîndeasca nici macar la ziua de
mîine si, cu atît mai putin, la o casatorie îndepartata.
Hotarîrea de a nu se marita îi încolaise însa în minte si nu
mai reveni niciodata asupra deciziei sale. Fireste, mama sa
ar fi dorit ca ea sa se marite. Venise la Kyoto ca sa o
îndeparteze pe fiica sa de Oki si ca sa o ajute sa-si
regaseasca linistea, iar nu cu gîndul de a se stabili acolo
definitiv. Avînd permanent grija sa o menajeze pe Otoko,
mama sa o sinea sub observatie. Cînd Otoko împlini
douazeci de ani, ea îi vorbi pentru prima data despre
casatorie. Se întîmplase la mînastirea Nenbutsu din
Adashino70, un ungher pierdut al cîmpiei Saga, în noaptea
Ceremoniei celor O Mie de Lumini. Nenumarate, tocite si
de mici dimensiuni, monumentele funerare ale Celor pentru
care nimeni nu poarta doliu erau aliniate si în fata lor
straluceau cele îO Mie de Lumini" depuse în chip de
ofrande. Mama lui Otoko avea ochii aburisi de lacrimi.
Luminile slabe ce straluceau în bezna sporeau si mai mult
sentimentul de tristete care se degaja din stelele funerare.
Otoko pastra în continuare tacerea, desi observase lacrimile
din ochii mamei sale. Se lasase noaptea cînd se întoarsera
acasa apucînd-o pe un drum de tara.
— Doamne, ce trist este! zise mama lui Otoko. Tu nu te
simti trista, Otoko?
În doua rînduri, folosise cuvîntul "trist", dar de fiecare
data, pare-se, într-un sens diferit.
 Începu atunci sa vorbeasca despre o propunere de
casatorie pe care i-o adusese la cunostinta un prieten din
Tokyo.
— Îmi pare rau, mama, nu pot sa ma marit, zise Otoko.
— Nu cunosc o femeie care sa nu se marite!
— Exista totusi.
— Daca nu te mariti, vom face parte, si tu, si eu, din
Cei pentru care nimeni nu poarta doliu.
— Nu înteleg ce vrei sa spui.
— Sînt defunctii lipsiti de o familie care sa se poata
ruga pentru odihna sufletului lor.
— Stiu asta. Dar ce-ntelegi tu prin asa ceva? Tacu o
clipa.
— Vrei sa vorbesti despre ce-i dupa moarte?
— Nu numai. Chiar si în timpul vietii, o femeie fara sot
si copii seamana cu defunctii aceia, închipuieste-ti ca nu te-
as avea! Esti înca tînara, dar... Ezita usor.
— Pictezi deseori chipul copilasului tau, nu-i asa? Ai
de gînd sa tot continui asa multa vreme...?
Otoko nu raspunse. Maica-sa îi spuse tot ce stia privitor
la propunerea de casatorie. Era vorba de un functionar la o
banca.
— Daca vrei sa-l întîlnesti, am putea merge la Tokyo.
— Dupa parerea ta, oare ce crezi ca mi se arata în fata
ochilor, în timp ce te asculta întreba Otoko.
— Vezi ceva? Ce anume?
— Bare de fier. Vad gratiile de fier de la ferestrele
spitalului de psihiatrie!
Mama ei, cu rasuflarea taiata, amuti. Mai apoi, tot în
timpul vietii mamei sale, Otoko primi înca doua, trei cereri
în casatorie.
 — La ce bun sa te tot gîndesti la domnul Oki? N-o va
sti niciodata si tu nu poti face nimic pentru el, spunea
mama ei, cu aerul ca mai mult o implora decît o avertizeaza
si se straduia mereu sa o marite.
— Asa cum îl astepti în zadar pe barbatul acela, s-ar
zice ca astepti trecutul. Nici timpul, nici fluviile nu fac
cale-ntoarsa.
— Nu astept nimic si pe nimeni, raspunsese Otoko.
— Nu faci decît sa-ti aduci aminte...? Nu poti sa-l
uiti...?
— Nu, nu e asta.
— Zau? Erai atît de tînara atunci si înca atît de naiva
cînd te-a sedus domnul Oki, si tocmai de-asta, fara-ndoiala,
rana ti-a fost atît de adînca si cicatricea întîrzie atît de mult
sa dispara. L-am urît pentru ca s-a aratat atît de crud cu un
copil ca tine!
Otoko nu uitase vorbele marnei sale. Se întreba daca nu
cumva tocmai din pricina tineretii si a inocentei sale putuse
trai o asemenea dragoste. Acesta era, fara nici o îndoiala,
motivul pentru care înca mai încerca pasiunea aceea oarba.
Cînd, cuprinsa de spasme, îl musca de umar pe Oki,ea
nu observa nici macar ca îi curgea sîngele.
Dupa despartirea de Oki si venirea la Kyoto, Otoko
ramasese siderata cînd citise în "O fata de saisprezece ani"
ca, venind la întîlnirea cu ea, Oki reflecta de fiecare data
îndelung la felul cum avea sa faca dragoste cu ea si ca
proceda în genere asa cum se hotarîse s-o faca. Fusese
stupefiata sa afle astfel ca, la perspectiva asta, inima îi
tresarea de bucurie. Pentru tînara supusa si neexperimentata
care era atunci Otoko era imposibil sa-si imagineze ca un
barbat ar fi putut sa prevada cu anticipatie ordinea pe care o
va urma si procedeele pe care le va folosi cu amanta sa.
Otoko, în ce-o privea, rabda totul si facea tot ce-i cerea
Oki.Insasi tineretea ei o împiedica sa se mire de indiferent
ce.
Oki o descrisese ca pe o tînara extraordinara, ca pe o
femeie între femei, si scrisese ca numai multumita ei
epuizase diferitele feluri de a face dragoste.
Citind pasajul acesta, Otoko se simtise distrusa de
umilinta. Si totusi continua sa aiba în fata ochilor
îmbratisarile pe care nu izbutea sa si le izgoneasca din
amintire. Trupul i se încordase si începuse sa-i tremure.
Apoi, pe masura ce calmul se reinstala, o senzatie de
bucurie si plenitudine punea stapînire pe întreaga-i fiinta.
Dragostea trecuta îi revenea la viata.
Pe drumul întunecos, în timp ce se întorcea de la
Ceremonia celor O Mie de Lumini de la Adashino, nu doar
gratiile de fier de la salonul de spital i se ivisera în fata
ochilor. Se vedea din nou în bratele lui Oki. Daca el n-ar fi
facut aluzie la asta în roman, probabil ca, dupa atitia ani,
Otoko însasi ar fi ajuns sa uite viziunea lui Oki
îmbratisîndu-i trupul.
Otoko se facuse alba ca varul de furie, de gelozie si
disperare, cînd Keiko îi precizase ca la Enoshima Oki se
dovedise "incapabil sa continue" dupa ce ea strigase
"Otoko! Otoko!" I se paru însa ca Oki, si el, trebuie sa-si fi
adus aminte de ea în acea clipa anume.
Chiar daca nu se gîndise la ea în mod constient oare nu-
i aparuse în gînd imaginea lui Otoko în bratele lui?
Odata cu trecerea lunilor, apoi a anilor, viziunea
îmbratisarilor lor se purificase treptat în amintirile lui
Otoko, trecînd de la fizic la spiritual. Acum, Otoko nu mai
era inocenta, si cu atît mai putin Oki. In perspectiva ei însa
îmbratitarile lor de odinioara erau cu desavîrsire caste.
Aceasta amintire-vis sau realitate-era o viziune sacra si
sublimata a iubirii sale.
Cînd îsi aminti gesturile în care o initiase Oki si cînd i
se întîmpla sa procedeze în acelasi fel cu Keiko, Otoko se
temu ca acea viziune sacra sa nu fie pîngarita sau sa
dispara, dar ea nu i se sterse din minte.
Keiko obisnuia, chiar si în prezenta lui Otoko, sa se
unga pe picioare, pe brate si la subsuori cu o crema de
epilat. Fireste, în prima perioada a instalarii sale la Otoko, o
facea pe ascuns. Daca Otoko o lua la întrebari în legatura
cu un miros ciudat din baie (Ce faceai? Ce-i cu mirosul asta
neobisnuit ? ), Keiko nu raspundea. Otoko nu era
familiarizata cu cremele de epilat, deoarece nu avusese
niciodata nevoie sa le foloseasca. Pielea ei nu era acoperita
nici macar de un pufusor fin. Prima oara cînd o surprinse pe
Keiko dîndu-si cu crema pe piciorul întins, Otoko încreti
din sprîncene de uimire. Ce miros oribil! Ce-i asta ? apoi,
cînd vazu cum se desprindeau firele de par în vreme ce
Keiko se stergea de crema, Otoko îsi acoperi ochii cu mîna:
— Dar e respingator! Inceteaza! Imi face piele de
gaina!
Otoko tremura, într-adevar.
— E dezgustator! De ce faci asa ceva ?
— Dar, Otoko, toate femeile fac asta.
Otoko tacea.
— Nu ti-ar fi mai scîrba sa atingi o piele paroasa ?
Otoko tacea în continuare.
— La urma urmelor, sînt femeie...
Keiko se epila tocmai pentru ca Otoko sa-i simta pielea
suava la atingere. Cu toate ca prietena ei era femeie, pentru
ea dorea tînara sa aiba pielea matasoasa.
Otoko se simtea apasata atît de dezgustul pe care-l
încercase cînd o vazuse pe fata epilîndu-se, cît si de
pasiunea pe care o descoperea în cuvintele ei explicite.
Mult timp dupa ce Keiko facuse o baie ca sa
îndeparteze resturile de crema, lui Otoko i se parea ca înca
simte mirosul infect.
Cînd Keiko reveni lînga Otoko, ea spuse:
— Pune mîna, Otoko. Pielea mi-e complet neteda, îsi
întinse piciorul si-si ridica poalele camatii. Otoko arunca o
privire scurta asupra piciorului alb, dar nu-l atinse. Keiko,
cu mîna dreapta, îsi mîngîie piciorul.
— Otoko,de ce ai mina asta atît de preocupata? zise ea
privind-o pe Otoko ca si cum ceva nu era în regula.
Otoko îi evita privirea. Keiko, de azi înainte nu te mai
epila în fata mea.
— Nu vreau sa-ti ascund nimic. N-am secrete fata de
dumneata.
— Dar la ce bun sa-mi arati ceva care ma dezgusta?
— N-o sa te mai dezguste dupa ce te vei obisnui cu
asta. La fel e si cînd îti tai unghiile de la picioare. — Este o
impolitete sa-ti tai unghiile sau sa ti le pilesti de fata cu
altii. Cînd îti tai unghiile, tu le lasi sa sara care-ncotro...
Stai asa, încît sa faci un ecran cu mîinile.
— Foarte bine, consimti Keiko.
Daca ulterior Keiko nu se mai epila ostentativ în
prezenta lui Otoko, totusi ea nici nu facu nimic ca sa se
sustraga privirii ei.
Otoko însa, contrar convingerii lui Keiko, nu se
deprinse niciodata cu acel spectacol. Crema nu mai mirosea
asa de rau ca înainte, fie pentru ca fusese ameliorata, fie
pentru ca Keiko schimbase produsul, dar spectacolul tinerei
epilîndu-se îi facea totdeauna piele de gaina. Nu putea
suporta sa vada cum firele de par de pe picioare si de la
subsuori se desprindeau pe masura ce Keiko stergea crema.
Prefera sa iasa din camera.
Totusi, în adîncul senzatiei sale de sila, o flacara aparea
si disparea, apoi aparea din nou. Atît de mica si de
îndepartata era flacara aceea, încît Otoko abia putea sa o
vada cu ochii mintii, dar era atît de pura si de linistita, încît
cu greu ai fi putut identifica într-însa umbra unei dorinte.
Acea flacara, în însasi linistea si puritatea ei, îi aducea
aminte lui Otoko de Oki si de tînara care fusese ea însasi
acum douazeci de ani.
Gîndul la un contact între femei si senzatia pe propria-i
piele a pielii fetei erau la originea dezgustului pe care-l
încerca Otoko atunci cînd o vedea pe Keiko epilîndu-se;
fusese cuprinsa de greturi chiar înainte de a si-o fi putut
explica. Dar amintirea lui Oki puse în mod ciudat capat
acelei senzatii de dezgust. Cînd facea dragoste cu Oki,
Otoko nu se gîndise niciodata la puful fin pe care-l avea la
subsuori, dupa cum nu-i pasase sa stie nici daca Oki, ca
barbat, era putin paros sau foarte paros, îsi pierduse oare
simtul realitatilor?
Acum se simtea mai în largul ei cu Keîko, ajunsese la o
maturitate din care nu lipsea un anume viciu. Fusese
surprinsa cînd descoperise gratie lui Keiko ca dupa toti acei
ani de singuratate departe de Oki, ea se maturizase totusi ca
femeie. Otoko se temea ca viziunea sacra si gelos pastrata
în adîncul inimii sale, viziunea iubirii ei pentru Oki, sa nu-i
fie brusc distrusa daca ar fi iubit alt barbat, si nu pe Keiko.
 Dupa despartirea de Oki, Otoko îsi ratase sinuciderea,
dar totdeauna dorise sa moara tînara. Ar fi dorit sa moara în
durerile facerii, înaintea sinuciderii neizbutite si înainte ca
sa-i moara, la rîndul lui, copilul, asa ar fi scapat de gratiile
de fier ale spitalului de psihiatrie. Dorinta aceea secreta, pe
masura ce trecusera lunile si anii, purificase rana pe care i-o
facuse Oki.
"Esti mult prea minunata pentru mine. Dragostea
noastra tine de miracol, nu credeam ca o fiinta umana poate
trai o asemenea iubire. Ai vrea sa poti muri de ea!"
Nici pîna astazi, Otoko nu uitase cuvintele blînde ale lui
Oki. Frazele de acest gen erau foarte numeroase în romanul
lui si dialogurile parca nu mai aveau nici o legatura cu Oki
sau cu Otoko, traind o viata vesnica. Amantii de odinioara
nu mai existau pesemne, dar, în tristetea ei, Otoko avea cel
putin consolarea nostalgica de a-si vedea dragostea
imortalizata într-o opera literara.
Otoko avea un brici ramas de la mama sa. Desi în
realitate nu avea nevoie de el, Otoko, miscata parca de
amintire, îl folosea uneori ca sa-si rada puful fin de pe
ceafa, de pe frunte sau din jurul gurii.
Într-o zi, vazînd-o pe Keiko ca începe sa se unga cu
crema de epilat, zise brusc, apucînd briciul din toaleta:
— Keiko, lasa-ma sa te rad.
La vederea briciului, Keiko îsi pierdu calmul si o rupse
la fuga tipînd:
— Nu, Otoko! Nu cu asta! Mi-e frica!
Otoko se repezi pe urmele ei.
— Nu te teme! Hai, lasa-ma pe mine!
Keiko se lasa ajunsa din urma fara sa opuna rezistenta
si se întoarse în sila la toaleta.
 Cînd însa Otoko îi sapuni bratul si aplica pe el briciul,
degetele lui Keiko începura sa tremure usor. Otoko era
departe de a prevedea o asemenea reactie din partea fetei.
— Nu-ti fie frica, nu e nici un pericol daca tii bratul
nemiscat, înceteaza cu tremuratul... Spaimele si chiar
nelinistea lui Keiko o stimulau pe Otoko. Era o ispita.
Trupul i se încorda ca si cum în umeri i s-ar fi revarsat o
noua forta.
— Daca si-e frica, n-o sa te rad la subsuori. Dar fata...
zise Otoko.
— Asteapta putin. Lasa-ma sa-mi trag sufletul,
raspunse Keiko, care nici nu respirase.
Otoko o rase pe fata deasupra sprîncenelor si sub buza
inferioara. Cînd ataca puful fin de pe frunte, Keiko îsi tinu
ochii închisi. Cu fata usor îndreptata în sus, îsi rezema
capul în mîna lui Otoko care-i sustinea ceafa. Gîtul lung si
subtire al fetei îi retinu privirea lui Otoko. Era plapînd,
grasios si delicat, cu o anume inocenta care nu aducea cu
Keiko si exprima tineretea.
Otoko îsi întrerupsese gestul, si fata deschise ochii:
— Ce se-ntîmpla, Otoko?
Pe Otoko o batuse dintr-odata gîndul ca Keiko ar muri
daca ea ar împlînta briciul în grumazul acela încîntator. Ar
fi destul o clipa ca sa o loveasca în tot ce avea mai
încîntator. Desi nu era la fel de frumos ca al lui Keiko,
Otoko avea totusi un gît încîntator de fata tînara.
Într-o zi, pe cînd Oki îi prindea gîtul în brate, ea îi
spusese: "Ma doare... O sa ma omori!" Oki atunci o strînse
si mai tare si Otoko simtise ca se sufoca.In timp ce privea
gîtul lui Keiko, acea senzatie de asfixiere îi reveni în gînd
si-o cuprinse ameteala.
 A fost singura data cînd a ras-o pe fata. Ulterior, Keiko
refuza, si Otoko nu mai insista. Cînd deschidea sertarul de
la toaleta ca sa ia din el un pieptene sau altceva, ochii îi
cadeau pe brici, îsi amintea atunci fugitivele sale gînduri
ucigase. Daca ar fi ucis-o pe Keiko, nici ea n-ar fi putut
continua sa traiasca. Veleitatile sale de asasinat îi devenira
un soi de fantoma familiara. Oare îsi ratase înca o data
prilejul de a muri?
Pricepu ca în dorinta ei trecatoare de a ucide se
ascundea vechea-i dragoste pentru Oki. Pe atunci, Keiko
nu-l întilnise pe Oki. Ea înca nu se amestecase în dragostea
lor.
De cînd aflase ca tînara îsi petrecuse noaptea la
Enoshima cu Oki, un foc straniu o mistuia pe Otoko.
Totusi, în mijlocul flacarilor ce o mistuiau, vedea înflorind
un lotus alb. Dragostea ei pentru Oki era o floare imaginara
pe care nici Keiko, nici orice altceva de pe lume n-ar fi
putut s-o pîngareasca vreodata. Cu icoana lotusului alb în
fata ochilor, Otoko îsi întoarse privirea spre luminile
ceainariilor din Kiyamachi care se reflectau în riul
Misosogi. Le contempla o clipa. Apoi ochii i se îndreptara
catre lantul sumbru al Colinelor de rasarit, dincolo de Gion.
Colinele pareau calme, i se paru însa ca tenebrele care le
învaluiau se strecurau insidios în ea. Farurile masinilor ce
treceau încoace si-ncolo pe malul opus, cuplurile care se
plimbau la marginea apei, ceainariile ce se-ntindeau de-
alungul rîului, cu luminile si clienaii lor, Otoko le vedea pe
toate fara a le vedea cu adevarat, în timp ce întunecimea
Colinelor de rasarit patrundea si mai adînc în ea.
— Am sa pictez neîntîrziat Suirea la cer a unui copil.
Trebuie s-o fac numaidecît, altminteri sigur n-o voi mai
face niciodata.
— Actuala mea idee despre aceasta pictura se
deosebeste acum de intentia mea prima..., murmura Otoko
în sinea ei.
Emotia asta brusca se datora oare viziunii lotusului în
mijlocul flacarilor?
Otoko ajunse sa creada, în revarsarea inimii ei curate,ca
Keiko si lotusul erau unul si acelasi lucru.
De ce înflorea oare lotusul acela alb în flacari? De ce,
dimpotriva, nu se ofilea în ele?
— Keiko, o chema ea. Ti-a revenit buna dispozitie?
— Daca si dumitale si-a revenit, atunci nu mai am nici
un motiv sa fiu suparata! raspunse cochetînd Keiko.
— Ce anume te-a facut, pîna acum, sa suferi cel mai
mult?
— Ma-ntreb si eu, zise Keiko cu simplitate. Am fost
nefericita atît de des, încît n-as putea spune. O sa-ncerc sa-
mi amintesc si-atunci o sa-ti dau un raspuns. Dar supararile
mele sînt scurte.
— Scurte?
— Da.
Otoko o tintui cu privirea si zise cu voce calma:
— As vrea sa-si cer ceva anume în noaptea asta. As
dori sa nu te mai duci la Kamakura.
— Spui asta din cauza domnului Oki? Sau din cauza
fiului sau?
Raspunsul neasteptat al tinerei o puse în încurcatura pe
Otoko.
— Vorbesc si de unul, si de altul.
— M-am dus sa-i vad doar ca sa te razbun pe
dumneata!
 — Iar aceeasi poveste! Esti într-adevar o fiinta
imposibila!
Expresia lui Otoko se schimba, închise brusc ochii, ca
pentru a-si ascunde niste lacrimi invizibile.
— Otoko, de ce faci pe timorata? ...
Zicînd acestea, tînara se ridica, se apropie de Otoko, îi
apasa umerii cu mîinile si-i gîdila urechile. Si, în timp ce
Otoko pastra tacerea, murmurul rîului ajunse la urechile lui
Keiko.
— Dragule!
Din bucatarie, Fumiko îl striga pe Oki. Stii ca ditamai
soricuta ne onoreaza cu prezenta ei? .
— Se ascunde sub matina de gatit!.
— Vorbesti serios?
— Si mai cred ca e-nsotita si de pui. Na-ti-o!
— Ar fi bine sa vii... Uite ca soricelul îsi arata vîrful
boticului dragua... Hm!
— Si ma priveste cu ochii lui frumosi, negri si lucitori.
Oki nu zise nimic. Citea un ziar de dimineata în salonul
unde pluteau efluviile supei miso.
— Ia te uita! acum ploua-n bucatarie! Tu nu auzi?
Ploua deja cînd se trezise Oki, dar acum ploua cu
galeata. Vîntul, care scutura pilcurile de copaci si
boschetele de bambusi de pe coline, batea spre rasarit si
ploaia biciuia oblic arbuatii si plantele.
— Nu aud nimic cu tot vîntul si cu toata ploaia asta de-
afara...
— Vino odata sa arunci o privire!
— Hm!
— Picaturile de ploaie care se strivesc de tiglele
acoperisului, care se rasucesc ca sa se strecoare în
crapaturile strimte si cad pe scîndurile din tavan, sînt sigura
ca trebuie sa sufere. N-ai zice ca sînt lacrimi care curg?
— Daca vrei tu!
— Sa scoatem diseara cursa de soareci. O fi pe vreun
raft din debara. E prea sus pentru mine, poti sa mi-o dai tu
jos cît de curînd?
— Esti sigura ca vrei sa-i prinzi pe Mama soricioaica si
pe puii ei în cursa? raspunse cu blîndete Oki, fara a-si
ridica privirea de pe ziar.
— Cum ramîne cu infiltratia? intreba Fumiko. E grava?
Nu-i doar efectul ploii cu galeata?
— O sa ma urc mîine pe acoperis ca sa vad ce-i cu ea.
— E periculos pentru cineva de vîrsta ta... O sa se urce
Taichiro în locul tau.
— Ce-ntelegi prin "cineva de vîrsta ta"?
— Pai în societati, în banci, în agentiile de presa nu esti
scos la pensie la cincizeci si cinci de ani?
— Imi place sa te-aud vorbind asa. Si dac-as nceta si eu
sa lucrez?
— Cum vrei...
— La ce vîrsta se poate pensiona la urma urmelor un
scriitor?
— Nu înainte de ziua mortii!
— Ce vrei sa spui?
— larta-ma.
Fumiko îi prezenta scuzele si relua cu glasul ei obisnuit:
— Voiam sa spun pur si simplu ca mai ai ani multi în
fata ta ca sa scrii.
— Iata o perspectiva dureroasa, mai ales cu o nevasta
de felul tau... E ca si cum mi-ar sta un drac în spinare,
agitînd o bara de fier înrosita-n foc!
 — Ce mincinos perfid! Cînd m-am legat eu de tine...?
— Adevarul e ca poti sa fii otravitoare, sa stii!
— Otravitoare...?
— Absolut. Cînd esti geloasa, de exemplu.
— Gelozia e soarta tuturor femeilor. N-am învatat oare,
pe pielea mea, si înca de mult, ca e un leac amar si
periculos, o otrava deci?
Oki nu zise nimic.
— O sabie cu doua taisuri...
— Ca sa-ti ranesti partenerul si sa te ranesti si pe tine
însuti... Sau ca sa te omori împreuna cu amanta?
— Orice-ar fi sa-mi faci, acum nu mai am puterea sa
divortez sau sa ma sinucid. Dincolo de o anumita vîrsta,
divorturile sînt dezagreabile, dar nu cunosc nimic mai trist
decît doi amanti batrîni care-si iau zilele. Persoanele în
vîrsta care citesc în ziare fapte diverse de felul asta resimt
pesemne o tulburare mai teribila decît tinerii.
— Vorbesti asa pentru ca ti s-a intîmplat odata sa
meditezi intens în privinta asta... E mult de-atunci, erai înca
tînar... Oki ramase tacut.
— Totusi tu nu i-ai împartasit tinerei tale prietene
dorinta ta dureroasa de a muri împreuna cu ea. N-ar fi fost
mai bine s-o faci? Ea s-a sinucis, dar cum si-ar fi putut da
seama ca vrei sa mori si tu? Nu e o situatie nefericita?
— Nu s-a sinucis. Si-a ratat doar sinuciderea, dar voia
într-adevar sa se sinucida. Fumiko reîncepea sa vorbeasca
despre Otoko.
Oki auzea uleiul sfîrîind în tigaia în care Fumiko
perpelea pesemne carnea de porc cu varza.
— Supa miso o sa fie prea fiarta, zise Oki.
— Da, da, stiu. De douazeci de ani m-ai tot dascalit de
nu stiu cîte ori cu supa asta! ai adus diferite feluri de miso
din diverse regiuni... Ai fi vrut sa faci din nevasta ta o
specialista în arta prepararii supei misol-stii cum se scrie
numele supei asteia în caractere chinezesti? Mai bine sa le
scrii în himgana. Se repeta de trei ori caracterul "onorabil".
— Zau?
— Si în trecut trebuie sa fi fost un fel de mîncare de
prima importanta pentru ca numele sa-i fie scris cu ajutorul
aceluiasi caracter repetat de trei ori. Si e un fel care nu-ti
reuseste usor.
— "Onorabilul" tau miso n-o sa aiba un gust prea bun
în dimineata asta.
— Cred ca nu l-am pregatit cu destula grija.
Uneori lui Fumiko i se întîmpla sa-l tachineze pe Oki
adresîndu-i-se într-o maniera prea slugarnica, asa cum o
facuse chiar în ziua aceea, în legatura cu soarecele si
infiltratia din tavan.
Oki, nefiind originar din capitala, nu întrebuinta corect
formulele de politete frecvente în graiul din Tokyo. Cu
toate astea, nu dadea întotdeauna atentie observatiilor sotiei
sale, care, în ce-o privea, fusese crescuta la Tokyo, si
discutiile lor ajungeau la interminabile dispute verbale în
cursul carora Oki afirma ca vorbirea din Tokyo nu este
decît un dialect provincial vulgar si nu provine dintr-o
lunga traditie, în regiunea Kyoto si Osaka, spunea Oki,
oamenii au obiceiul sa foloseasca termeni onorifici, în timp
ce oamenii din Tokyo se exprima cu mai putina curtenie.In
dialectul din Kyoto si Osaka, oamenii recurg la formule de
politete ca sa vorbeasca despre pesti sau legume, despre
munti sau nuri, despre case sau strazi, si chiar pentru a
denumi soarele si luna, corpurile ceresti, timpul.
 — Daca tii cu adevarat, discuta mai degraba despre
toate astea cu Taichiro. El e specialistul în materie, zicea
Fumiko dîndu-se batuta.
— Ce stie el? E poate specialist în literatura japoneza,
dar nu lingvist. N-a facut cercetari despre utilizarea
termenilor onorifici. Gîndeste-te un pic la modul confuz si
aproape obscen în care se exprima colegii lui; îti raneste
auzul, nu alta! Articolele si eseurile lui nici macar nu sînt
scrise într-o japoneza corecta!
Într-adevar, Oki nu numai ca nu tinea sa-si consulte fiul
sau sa-i asculte sfaturile, dar nici nu-i placea s-o faca.
Prefera sa-i ceara sfatul sotiei sale. Cum însa Fumiko era de
fel din Tokyo, ea era foarte încurcata de întrebarile cu care
o harsuia sotul ei cu privire la termenii onorifici si uzul lor.
— Ar trebui sa-i atrag atentia lui Taichiro ca, în trecut,
eruditii japonezi aveau temeinice cunostinte de limba
chineza si scriau într-un stil ireprosabil... Lumea nu mai
vorbeste asa.In fiecare zi apar neologisme, ca soriceii de
adineauri, si rod lucrurile importante fara sa le pese cîtusi
de putin... Lumea se schimba într-un ritm ametitor... Dar
neologismele astea au viata scurta si, chiar cînd
supravietuiesc, ele se învechesc-asemeni romanelor pe care
le scriem noi. Rareori dureaza mai mult de cinci ani. La
urma urmelor, pentru cuvinte nu e destul sa dureze doar
pîna a doua zi? '
Tot vorbind, Fumiko aduse în salon tava cu micul
dejun. Apoi, fara sa i se tulbure nici o trasatura, zise:
— Am facut bine ca am trait, si eu, în ciuda tuturor
acelor ani cînd visai sa te omori cu tînara aia.
— Nu exista iesire la pensie pentru femeile maritate. Ce
pacat...!
 — Dar exista divortul... As fi vrut, macar o data în
viata, sa stiu cum e sa fii divortata.
— Nu-i prea tîrziu.
— Mi-a pierit cheful. Stii proverbul: abia cînd esti chel
regreti ca n-ai prins prilejul. Parul tau e înca negru de tot,
fara un fir alb. Fruntea însa ti se dezgoleste.
— Oare ai irosit prilejul?
— In cazul meu, se explica prin toate eforturile pe care
a trebuit sa le fac ca sa evit un divort, sacrificîndu-ma pe
mine în definitiv. Si ca sa nu mai fii tu geloasa...
— Sa stii ca o sa ma supar! si Oki si Fumiko, tot
schimbînd vorbe de prisos, începura, ca în fiecare
dimineata, sa-si ia micul dejun.
Cît despre Fumiko, ea parea mai bine dispusa ca de
obicei, desi lui nu-i era usor sa-i citeasca gîndurile. Sigur, o
evocase pe Otoko, dar asta nu însemna ca tinea sa învieze,
în dimineata aceea, trecutul.
Ploaia amenintstoare îsi mai pierduse din violenta si
parea ca începe sa se potoleasca. Cu toate astea, sparturile
din nori înca nu lasau sa treaca soarele.
— Taichiro mai doarme? Du-te sa-l trezesti! zise Oki.
— Dau fuga, încuviinta Fumiko, dar nu cred c-o sa
reuaesc. O sa ma roage sa-l las sa doarma, fiindca e-n
vacanta.
— Pai azi nu se duce la Kyoto?
— Poate sa manînce diseara acasa si sa plece pe urma
la aeroport.
— Ce sa faca la Kyoto pe caldura asta?
— Ai face bine sa-l întrebi. Se pare ca i s-a trezit brusc
dorinta sa revada mormîntul lui Sanjo— nishi Sanetaka, în
creierul muntilor, lînga mînastirea Nison.in. Cred ca are de
gînd sa faca cercetari despre Cronica lui Sanetaka în
vederea unei teze...
— Stii cine a fost Sanetaka?
— Un nobil de la curte, nu?
— Asta o stie toata lumea! Pe vremea tulburarilor din
era Onin, sub shogunul ashikaga Yoshimasa, el s-a ridicat
pîna la demnitatea de ministru de Interne. Era un intim al
poetului Sogi si unul dintre nobilii de la curte care s-au
straduit sa protejeze artele si literele în acele vremuri
tulburi. A lasat un jurnal voluminos, Cronica lui Sanetaka.
Era fara-ndoiala un personaj foarte interesant. Taichiro vrea
sa faca cercetari asupra culturii Higashiyama, întemeindu-
se pe jurnalul lui Sanetaka.
— Ia te uita! si unde-i mînastirea Nison.in?
— La poalele muntelui Ogura... Bine, dar muntele
Ogura unde e...?
— Nu m-ai dus si pe mine acolo o data?
— De mult de tot, asa e. Este un tinut bogat în amintiri
poetice. Diverse locuri, nu departe de-acolo, evoca legenda
lui Fujiwara no Sadaie.
— Aa! E în regiunea Saga, nu-i asa? acum îmi aduc
aminte. Taichiro a cules tot felul de anecdote, maruntisuri
nesemnificative care, dupa el, ar putea servi ca material
pentru scrierea unui roman. El le considera ca pe niste
documente fara interes, istorii absolut fanteziste. Cred ca se
socoteste deja un savant cînd ma asigura ca as avea cu ce
scrie un roman pornind de la toate anecdotele alea!
Fumiko, fara a-si da pe fata gîndurile ascunse, se
multumi sa încuviinaeze, în timp ce buzele ei schisau un
usor zîmbet.
— Du-te o data si trezeste-l pe savantul de fiu-tau! zise
Oki ridicîndu-se. Cine-a mai auzit de un fiu care se scoala
tîrziu, cînd taica-sau e gata sa se apuce de lucru?
— Ma duc!
Singur din nou în biroul sau, Oki începu sa se gîndeasca
iarasi, fara a mai face haz de asta data pe seama lor, la
vorbele schimbate adineauri pe un ton sugubas cu Fumiko
pe tema "pensionarii scriitorilor". Ramase asezat la masa,
cu barbia în palme. Auzi pe cineva gargarisindu-se în
cabinetul de toaleta, apoi intra Taichiro, stergîndu-se pe
fata cu prosopul.
— Nu te scoli devreme, zise Oki pe un ton de repros.
— Nu dormeam, ci am ramas în pat ca sa visez cu ochii
deschisi.
— Sa visezi cu ochii deschisi...?
— Tata, dumneata stii ca a fost deschis mormîntul
printesei Kazu-no— Miya? intreba Taichiro.
— Ia fost violat mormîntul?
— Se poate spune si asa..., admise calm Taichiro. S-au
facut sapaturi.
— Deseori sînt exhumate vechi morminte în scopuri de
cercetari stiinaifice, nu?
— E vorba totusi de printesa Kazunomiya, mormîntul
nici nu e prea vechi. De fapt cînd a murit...? — În l877,
raspunse Taichiro, fara cea mai mica ezitare.In l877...
— Atunci nu s-a împlinit nici macar un secol?
— Asa e. Si totusi nu i s-au gasit decît osemintele. Oki
încrunta din sprîncene.
— Se pare ca perna, vesmintele si toate obiectele
îngropate cu ea s-au facut praf si pulbere. N-au ramas decît
osemintele. Nu e inuman sa violezi un asemenea
mormînt...? Ea era întinsa într-o pozitie gratioasa si
candida, ca un copil care ar fi atipit, ostenit de joaca.
— Vorbesti adica de oseminte...?
— Da. A fost gasita si o suvita de par în spatele
craniului, ceea ce ar sugera ca e vorba de o tînara femeie
maritata, de rang înalt si moarta de tînara.
— Si la osemintele astea visai tu?
— Sigur, dar nu numai. Ele însele nu prea incita la
visare, si totusi este în ele ceva frumos, misterios, fragil.
— Ce vrei sa spui...?
Oki nu se lasase cîstigat de entuziasmul fiului sau si nu-
i împartasea felul de a vedea lucrurile. Socotea ca este
indecent sa violezi mormîntul unei printese patetice, moarte
la vîrsta de treizeci de ani, si sa-i examinezi osemintele.
— Ce vreau sa spun... De fapt e vorba de ceva la care
nu m-as fi gîndit niciodata, zise Taichiro. Dar de ce sa n-o
chemam si pe mama, ca sa-i povestesc si ei? Oki îl privi
insistent pe fiul sau, care statea în fata lui, cu prosopul în
mîna, si încuviinta cu o usoara înclinare a capului. Taichiro
statea de vorba cu glas tare cu mama sa, în timp ce se
reîntorcea în biroul lui Oki. O punea pe Fumiko la curent
cu întîmplarea. Pentru orice eventualitate, Oki scoase din
biblioteca de pe coridor un volum din Marele dictionar de
istorie a Japoniei si-l deschise la pagina care trata despre
printesa Kazunomiya.si aprinse o tigareta. Taichiro avea în
mîna ceva asemanator cu un buletin subtire.
— Este darea de seama despre sapaturi? intreba Oki.
— Nu, este buletinul muzeului. Un anume Kamahara a
scris un articol intitulat "Dispare frumusetea? ", unde este
vorba despre misterul care-o înconjoara pe printesa
Kazunomiya. E posibil ca în raportul despre sapaturi acesta
sa nu fie mentionat. Taichiro facu o pauza, apoi începu sa
citeasca articolul.
— O placa de sticla, de dimensiuni usor superioare
celor ale unei carti de vizita, a fost descoperita între bratele
scheletului printesei Kazunomiya. Se pare ca este unicul
obiect ce a putut fi gasit în interiorul mormîntului.
Arheologii, care exhumasera mormintele shogunului
Tokugawa din mînastirea Zojo-ji de la Shiba, îl sapasera si
pe cel al printesei Kazunomiya... Expertul însarcinat cu
examinarea coloranailor si a textilelor, a considerat ca acea
placa de sticla trebuie sa fi fost fie o oglinda de buzunar, fie
un "cliseu umed". A învelit-o în hîrtie si a adus-o la muzeu.
— Acel "cliseu umed" era o fotografie pe sticla?
intreba Fumiko.
— Da. E suficient sa ungi cu o emulsie o placa de sticla
si fotografia este developata în timp ce placa e înca uda...
Exact ca vechile fotografii de altadata.
— Ah, da! am vazut cîteva. Placa de sticla parea
transparenta, dar cînd, dupa ce s-a întors la muzeu, expertul
a examinat-o la lumina, sub unghiuri diferite, a observat
acolo silueta unui barbat...
— Era deci o fotografie! Silueta era cea a unui tînar
barbat îmbracat într-o roba de ceremonie cu mîneci lungi si
pe cap cu eboshs? .
— Fotografia era foarte decolorata, fireste...
— Era fotografia shogunului lemochi? intreba Oki,
captivat de povestirea lui Taichiro.
— Da, dupa toate aparentele. Printesa Kazunomiya
murise strîngînd în brate fotografia sotului ei, care o
precedase în moarte. Aceasta era si parerea expertului, care
avea de gînd sa se prezinte a doua zi la Institutul de
cercetari pentru protectia bunurilor culturale si sa vada daca
nu era posibil, printr-un procedeu sau altul, ca fotografia sa
fie facuta mai clara. Dar a doua zi, cînd a examinat-o la
lumina, a vazut ca imaginea disparuse total. Pe durata unei
nopti, fotografia devenise o banala placa de sticla
transparenta.
— Cum asta? intreba Fumiko, privindu-si cu atentie
baiatul.
— Pentru ca, dupa atîta amar de ani cît zacuse
îngropata sub pamînt, ea fusese expusa brusc la aer si la
lumina, raspunse Oki.
— Asa e, într-adevar.
Expertul avea un martor care putea confirma ca nu
fusese victima unei iluzii si ca era vorba fara îndoiala de o
fotografie, îi aratase placa unui paznic care se afla la fata
locului si acesta a afirmat ca vazuse si el silueta unui barbat
tînar imprimata pe placa.
— Asta-i buna!
— "Povestea adevarata a unei existente efemere." asa
si-a definit expertul descoperirea. Taichiro tacu o clipa.
— Dar expertul era si om de litere si, în loc sa puna
punct aici povestirii sale, a dat frîu liber imaginatiei. Ati
auzit vorbindu-se despre printul arisugawanomiya, care era
adînc îndragostit de printesa Kazunomiya, nu-i asa?
Expertul s-a întrebat daca fotografia pe care printesa o
strîngea pe corp nu cumva era cea a amantului ei mai
curînd decît a shogunului lemochi, sotul ei. Simtind ca i se-
apropie sfîrsitul, oare nu le ordonase ea în taina doamnelor
sale de companie sa îngroape, o data cu ramasitele sale
pamîntesti, si fotografia iubitului sau? Nu era oare acesta
singurul act în acord cu destinul tragic al acelei printese?
aceasta era parerea expertului.
 — Hm! Toate astea sînt pura imaginatie! Fotografia
unui amant care, de cum a vazut lumina zilei, dispare pe
durata unei nopti, ar fi chiar un roman frumos!
— Expertul, în articolul sau, pretinde ca poza ar fi
trebuit îngropata pentru totdeauna, astfel încît nimeni sa nu
fie la curent cu existenta ei. Era fara doar si poate dorinta
printesei ca forma umana de pe placa de sticla sa dispara
astfel pe durata unei nopti.
— E foarte posibil. Un scriitor ar putea sa readuca la
viata acea frumusete care a disparut astfel într-o clipa, ar
putea sa o sublinieze si sa faca din ea o opera de arta.
— Asta e în orice caz concluzia expertului. Nu te
atrage, tata, asa ceva?
— Stiu eu dac-as fi în stare? zise Oki. Voi scrie poate
despre asta o scurta nuvela, care ar începe cu scena de pe
terenul de sapaturi...
— Articolul expertului nu e însa suficient?
— Crezi?
Taichiro nu paru convins.
— L-am citit în pat azi dimineata si, în reveria mea, am
simtit dorinta sa-si vorbesc despre el. Ar trebui sa-l
parcurgi numaidecît. Puse buletinul pe biroul tatalui sau.
— Neaparat.
Pe cînd Taichiro se ridica sa plece, Fumiko întreba:
— Ce-au facut cu scheletul printesei? Doar nu l-au dus
într-o universitate sau într-un muzeu ca sa întreprinda
cercetari asupra lui? Ar fi monstruos! Sper ca l-au îngropat
asa cum era!
— Despre asta articolul nu vorbeste. Nu stiu nimic, dar
cred ca asa au procedat, într-adevar, raspunse Taichiro.
— Si totusi fotografia pe care o strîngea printesa în
brate a disparut. Trebuie sa se simta foarte singura. — Asa
e, nu ma gîndisem la asta, zise Taichiro. Tata, ce zici, ti-ai
termina romanul cu o constatare de genul asta?
— Ar însemna sa cad în sentimentalism!
Taichiro parasi biroul fara a mai adauga nimic altceva.
Fumiko, la rîndul ei, dadu sa se ridice:
— Poate vrei sa lucrezi?
— Nu. Dupa o asemenea poveste, am nevoie de o mica
plimbare. Oki se ridica.
— Pare sa se fi luminat afara. Mai sînt citiva nori, dar,
dupa potopul asta, aerul trebuie sa fie proaspat si placut,
zise Fumiko.
Cînd iesi, arunca totusi o privire la scurgerea aia din
bucatarie.
— Te framînti sa afli daca printesa Kazunomiya n-o sa
sufere de singuratate la ea în mormînt si, în clipa
urmatoare, îmi ceri sa vad ce e cu scurgerea aia!
Galosii lui erau în dulapul de pantofi de lînga usa de
serviciu a bucatariei. Punîndu-i la picioarele sotului ei,
Fumiko zise:
— Ti se pare normal ca Taichiro sa ne vorbeasca despre
întîmplarea asta cu un mormînt si sa se pregateasca sa plece
la Kyoto ca sa viziteze altul?
— Ce vrei sa spui?
Oki era surprins.
— Ce vezi anormal în asta? Chiar ca sari de la un
subiect la altul!
— Nici vorba! ma gîndesc la asta de cînd ne-a povestit
istoria printesei Kazunomiya.
— Bine, dar mormîntul lui Sanetaka e mult mai vechi!
Dateaza din epoca Muromachi... Taichiro se duce la Kyoto
ca s-o întîlneasca acolo pe fata aia.
Oki ramase înca o data perplex.
Fumiko se asezase pe vine ca sa-i tina galosii sotului
sau, dar, exact în momenltul cînd acesta se pregatea sa-i
încalte, ea se ridica în picioare. Fata ei era foarte aproape
de cea a lui Oki, pe care-l privi îndelung.
— Fata aia e de-o frumusete diabolica... Tu nu crezi ca
are ceva diabolic?
Oki, care nu-i destainuise nimic lui Fumiko despre
noaptea petrecuta cu Keiko la Enoshima, nu stiu ce sa
raspunda.
— Am o presimtire rea, zise Fumiko, cu privirea tot
tinta la Oki. N-am avut furtuna cu tunet, vara asta. — Iar
începi sa spui bazaconii de-ale tale... Noaptea asta, dac-ar
mai fi o furtuna ca aia de adineauri, s-ar putea prea bine ca
trasnetul sa cada pe avion. Ce prostie!... N-am auzit
niciodata vorbindu-se în
Japonia de un avion lovit de trasnet!
Cînd, pentru a scapa de nevasta-sa, iesi din casa, Oki se
uita în primul rînd la cer. Violenta aversa de adineauri nu
maturase norii încarcati de ploaie, cerul era scund,
umiditatea apasatoare. Chiar daca însa cerul acoperit s-ar fi
limpezit, asta nu l-ar fi facut pe Oki sa se simta mai usurat.
Gîndul ca fiul sau se duce la Kyoto ca sa se întîlneasca
acolo cu Keiko îl coplesea. Nu era sigur ca acesta era într-
adevar scopul plecarii lui, dar dupa ce Fumiko îi
împartatise inopinat banuielile ei, si le transformase în
certitudine. Parasindu-si biroul ca sa mearga la plimbare,
intentiona sa se duca la una din vechile mînastiri atît de
numeroase la Kamakura, dar observatia neobisnuita a sotiei
sale îl facu sa renunte la proiect. Perspectiva mormintelor
pe care oricum tinea sa le vada acolo nu-i mai spunea
nimic. Urca pe o colina împadurita din apropierea casei.
Vazduhul era impregnat de mireasma pamîntului si a
copacilor dupa ploaie. Si în timp ce disparea complet în
zona înfrunzita, amintirea trupului lui Keiko i se înstapîni
în minte. Ceea ce vazu de la bun început foarte clar erau
sînii fetei. Mameloanele lor erau roz, de un roz aproape
straveziu. Unele japoneze, în pofida apartenentei lor la rasa
asa-zis galbena, au o piele mai alba, mai stralucitoare si mai
delicata decît a multora dintre tinerele occidentale. Rozul
mameloanelor le este atunci de o nuanta indescriptibila,
imposibil de regasit altundeva.
Keiko nu avea o piele atît de luminoasa, dar sfîrcurile
roz ale sinilor ei pareau proaspat spalate si te duceau cu
gîndul la doi boboci de flori deschisi pe pieptul ei de
culoarea griului copt. Nici un fel de zgrabunte si nici un fel
de riduri perfide nu le urîteau epiderma, si în plus erau
micuti dupa pofta inimii.Dar nu numai din pricina
frumusetii lor îsi adusese aminte Oki de sînii lui Keiko.
Daca, la Enoshima, tînara îi îngaduise sa-i mîngîie sînul
drept, ea refuzase sa faca acelasi lucru cu stîngul. Cînd Oki
încercase sa i-l atinga, Keiko îsi apasase cu putere palma
mîinii pe sîn, iar cînd Oki îi apucase mîna ca sa i-o
îndeparteze, ea se contractase, gata parca sa sara din pat.
— Nu, te rog. Nu face asta... Nu sînul stîng...
— De ce? Uluit, Oki îsi suspendase gestul. Ce-i cu el?
— Vîrful nu iese...
— Vîrful nu iese? Oki era tulburat de vorbele fetei.
— E oribil, îl detest. Respiratia lui Keiko era înca
dezordonata.
O clipa, Oki nu izbuti sa priceapa sensul cuvintelor ei.
Ce anume "nu iesea" în sînul stîng al lui Keiko? Ce
anume"era oribil"? Vîrful mamelonului era oare înfundat
sau acesta din urma era malformat? Keiko era oare
nelinistita de ceea ce socotea drept o infirmitate? Sau mai
degraba trebuia sa vada aici o pudoare de fata tînara care nu
suporta sa-si expuna cele doua mameloane de marime
inegala?
Îsi aminti ca atunci cînd o luase în brate ca sa o întinda
în pat, iar ea se facuse toata ghem, Keiko îsi apasase violent
sînul stîng în golul cotului stîng.
Cu toate astea si înainte ca si dupa acea scena, Oki
vazuse ambii sîni ai fetei. Desigur, nu-i privise în scopul de
a descoperi la ei ceva anormal, dar e cert ca si cea mai mica
malformatie a sînului stîng al fetei i-ar fi retinut atentia.
La drept vorbind, chiar si cînd îi smulsese cu forta mîna
lui Keiko, nu remarcase nimic anormal la mamelonul ei
stîng.
Examinîndu-l mai îndeaproape, i se paruse pur si
simplu ca era doar o idee mai mic decît mamelonul drept.
La o femeie, aceasta usoara diferenta nu avea nimic
neobisnuit.
Cum sa explici atunci graba lui Keiko de a se ascunde?
Misterele de care se înconjura tînara ca si refuzurile ei
propriu-zise sporira si mai mult dorinta lui Oki de a-i
mîngîia sînul cu pricina. Deveni astfel mai presant.
— Este cineva caruia îi e rezervat dreptul de a-l atinge?
— Nu. Nimeni, zise Keiko, scuturînd din cap. Cu ochii
mari deschisi, îl privea fix pe Oki.
Desi fata lui Keiko era prea departe de-a lui ca sa poata
fi sigur, i se paru ca ochii îi erau aburiti de lacrimi si ca-n ei
se putea citi o anume tristete.
 Nu era, nici vorba, privirea unei femei mîngîiate de un
barbat. Desi Keiko închisese ochii si se resemnase sa-l lase
pe Oki sa-i atinga sînul stîng, ea parea absenta. Daca
fruntea nu-i era înca brazdata de riduri de durere sau de
dezgust, se facuse totusi alba ca varul la fata.
Oki îsi dadu seama si-si slabi îmbratisarea, dar corpul
lui Keiko începu atunci sa unduiasca si sa se rasuceasca de
parca ar fi gîdilat-o cineva. Mîinile lui Oki devenira mai
insistente. Se putea spune oare ca sînul stîng al fetei era
înca intact, în timp ce dreptul îsi pierduse deja inocenta?
Oki observa ca senzatiile lui Keiko erau diferite dupa
cum îi mîngîia sînul stîng sau sînul drept. Nu putea pricepe
de ce spusese Keiko "e oribil!" cînd vorbise de sînul stîng.
Era o reflectie destul de îndrazneata pentru o fata care i se
dadea pentru prima oara.
Nu cumva trebuia sa vezi aici-un artificiu de fata tînara
deosebit de subtila?
În prezenta unei femei ale carei senzatii erau diferite
dupa cum îi era mîngîiat un sîn sau altul, oricare barbat s-ar
simti sedus si stimulat totodata.
Chiar daca aceasta femeie s-ar fi nascut asa si nu s-ar fi
putut face nimic pentru ca anomalia sa-i fie depasita,
aceasta particularitate n-ar putea decît sa-l excite si mai
mult pe un barbat.
Oki nu întîlnise niciodata vreo femeie ai carei sîni sa
aiba o atît de mare sensibilitate. Evident, prin felul în care-i
place sa fie mîngîiata, fiecare femeie se deosebeste de
celelalte.
Oare nu acesta era si cazul lui Keiko, chiar daca reactia
îi era excesiva?
În cele mai multe cazuri, preferintele unei femei sînt de
fapt cele ale amantului ei si nu sînt decît rezultatul
obisnuintelor si maniilor acestuia.
Astfel, mamelonul stîng al lui Keiko, lipsit de orice
sensibilitate, reprezenta o tinta cu deosebire seducatoare
pentru Oki. Diferenta de sensibilitate dintre cei doi sîni ai
lui Keiko se datora fara îndoiala unui amant fara
experienta.
Daca asa stateau într-adevar lucrurile, sînul stîng al
fetei era înca intact. Gîndul asta nu avea cum sa nu-l excite
pe Oki. Ar fi nevoie însa de timp pentru a sensibiliza si
sînul acela, si Oki nu era sigur ca avea sa o mai revada pe
Keiko. Se dovedise totusi stupid cînd se încapatînase sa se
uite la mamelonul stîng la fetei, tocmai cînd facea dragoste
cu ea pentru prima data. Renuntînd la proiectul sau, cautase
locurile unde fetei îi placea sa fie mîngîiata. Si le gasise.
Apoi, cînd începuse sa se comporte mai brutal cu ea, o
auzise strigînd "Otoko!"
Parasise atunci brusc partida si Keiko îl respinsese cît
mai mult de lînga ea. Apoi se departase de el, se sculase din
pat îndreptîndu-si tinuta si, în fata toaletei, facuse gestul de
a-si pune ordine în parul despletit. Oki nu se simtise în stare
sa priveasca în directia ei.
Pe masura ce ploaia se pravalea cu si mai mare
violenta, o senzatie de singuratate pusese stapînire pe Oki.
Singuratatea parea sa-l bîntuie din toate partile, dupa bunu-i
plac. Keiko se întoarse lînga el.
— Domnule Oki, vreti sa va petreceti cuminte bratul pe
dupa gîtul meu si sa dormiti? , zise ea pe un ton calm,
examinîndu-i fata de jos.
Fara sa spuna o vorba, Oki îsi petrecu bratul stîng pe
dupa gîtul fetei. Amintirea lui Otoko i se înfatisa necontenit
în minte. Totusi Keiko fu aceea care se apropie strîns de el.
Cîteva clipe mai tîrziu, Oki rupse tacerea.
— Iti simt parfumul.
— Parfumul meu? ...
— Un parfum de femeie.
— Zau? E din cauza caldurii si umezelii... Sînt
dezolata
— Nu, caldura si umiditatea n-au nici un amestec aici.
E un parfum de femeie delicios...
Parfumul pe care-l respira Oki era cel ce se degaja în
mod firesc din epiderma unei femei strînse în brate de catre
amant. Toate femeile exala acest parfum, si chiar toate
fetele. El are nu numai un efect stimulativ asupra
barbatului, ci-l si calmeaza si-l satisface pe deplin. Oare
parfumul acesta nu tradeaza oarecum dorinta femeii?
Fara a-i da în vileag fondul gîndurilor sale, Oki îsi
pusese totusi capul pe pieptul lui Keiko pentru a o face sa
priceapa ca-i place mirosul degajat de corpul ei.
Îsi închisese linistit ochii si ramasese acolo, învaluit în
parfumul fetei in padure, cînd amintirea lui Keiko goala i se
impuse atît de puternic spiritului sau, tot imaginea sinilor
fetei i se sterse cea din urma din vederea launtrica. La drept
vorbind, ea nu disparu, ci se mentinu în fata lui în deplina-i
prospetime si claritate.
— Nu trebuie sa-l las pe Taichiro s-o întîlneasca!
declara categoric Oki. Nu trebuie!" .
Se prindea cu toata puterea de trunchiul unui copacel de
alaturi.Dar ce pot sa fac?
Scutura trunchiul copacelului. Picuri de ploaie, ce
ramasesera înca lipite de frunze, i se revarsara în crestet.
Solul era atît de umed, încît extremitatile galosilor i se
udasera. Oki arunca o privire circulara asupra frunzelor
verzi care-l înconjurau din toate partile. Verdele de care se
vedea învaluit îi deveni brusc opresiv.
Pentru a-l împiedica pe fiul sau s-o reîntîlneasca pe
Keiko la Kyoto, Oki nu vedea decît o solutie: sa-l
înstiinteze ca petrecuse noaptea la Enoshima cu ea. Daca
nu, ar putea pesemne si sa-i trimita o telegrama lui Otoko
sau chiar lui Keiko.
Oki se grabi sa se-ntoarca acasa. Unde e Taichiro...? o
întreba el pe Fumiko.
— A plecat la Tokyo.
— La Tokyo? Deja? Pai avionul lui nu pleaca decît la
noapte! Crezi ca o sa mai vina acasa asta-seara?
— Nu. Asta l-ar obliga sa faca un ocol, deoarece
avionul lui pleaca de la Haneda. Oki nu raspunse.
— Mi-a spus ca pleaca devreme ca sa treaca pe la
universitate înainte de plecarea avionului. Voia sa-si ia
cîteva documente din sala de cercetari...
— Daca o fi asa...
— Ce se-ntîmpla? ai o mutra tare ciudata!
Oki evita privirea lui Fumiko si intra la el în birou. Nu
vorbise cu Taichiro si nici telegrama nu-i daduse lui Otoko
sau lui Keiko.
Taichiro lua avionul de ora sapte catre Osaka. Keiko îl
astepta la aeroportul din Itami.
— Ma simt jenat... Taichiro o saluta pe tînara cu un aer
încurcat. Nu credeam ca ma vei astepta la aeroport.
— Nu-mi multumesti?
— Multumesc. Regret ca te-am deranjat.
Keiko remarca privirea vie a tînarului si pleca cu
delicatete ochii.
 — Ai venit de la Kyoto? intreba Taichiro, înca stînjenit.
— Da, raspunse Keiko, cu voce calma. Doar locuiesc
acolo, nu? De unde-as fi putut veni, daca nu de la Kyoto?
— E adevarat! Taichiro rîse si privirea i se opri asupra
obi-ului tinerei. Esti de-o frumusete uimitoare! Nici nu-mi
vine sa cred ca dumneata ai venit sa ma astepti pe mine la
aeroport.
— Te referi la chimonoul meu...?
— Da, la chimonoul dumitale, la obi si la... La parul, la
chipul dumitale, i-ar fi placut lui Taichiro sa adauge.
— Vara sufar mai putin de caldura daca port un
chimonou impecabil si daca obi-ul meu este corect înnodat.
Nu-mi plac hainele prea largi cînd e cald.
Chimonoul si obi-ul lui Keiko pareau nou-noute.
— Prefer si nuantele discrete, vara. Ca acest obi, vezi?
Keiko mergea strîns apropiata de Taichiro, în timp ce el se
îndrepta negrabit spre sala de sosire a bagajelor. Ea spuse:
— Eu am pictat imprimeurile de pe acest obi. Taichiro
se întoarse catre ea.
— Dupa parerea dumitale, ce crezi ca reprezinta?
intreba Keiko.
— Ia sa vedem...
— Apa? Cursul unui rîu?
— E un curcubeu. Un curcubeu fara culori... Doar linii
curbe, mai mult sau mai putin închise, în tus. Nimeni nu
poate întelege despre ce e vorba si totusi corpul meu este
învaluit într-un curcubeu estival. Un curcubeu care se ridica
deasupra muntilor, în amurg. Keiko se întoarse si-i arata lui
Taichiro partea din spate a obi-ului sau din voal de matase.
Pe nodul mare si bufant se vedeau un lant de munti si
nuanta de garanta delicat estompata a unui cer crepuscular.
Partea din spate si cea din fata nu se armonizeaza. Obi-ul
acesta a fost pictat de o fata extravaganta, iata de ce e bizar!
urma Keiko, cu spatele la tînar.
Taichiro nu-si putea desprinde privirea de pe
combinatia dintre tonul de garanta si culoarea gîtului fin al
lui Keiko pe care i-l punea în valoare parul pieptanat în sus.
Un serviciu de taxiuri comandate de compania aeriana
statea la dispozitia pasagerilor cu destinasia Kyoto. Patru
pasageri se aruncara precipitat în primul taxi si, în timp ce
Taichiro ezita ce conduita sa adopte, sosi o a doua masina,
în care Keiko si cu el izbutira sa se urce singuri. Pe cînd
taxiul parasea aeroportul, Taichiro spuse, ca si cum tocmai
i-ar fi venit ideea:
— N-ai avut timp sa cinezi, cu siguranta, de vreme ce ai
venit sa ma întîmpini la o asemenea ora?
— Continui sa ma tratezi ca pe-o straina! N-am dorit
cîtusi de putin nici sa manînc de prînz. O sa gust ceva cu
dumneata, dupa ce ajungem la Kyoto.
Apoi Keiko adauga, soptind parca:
— Stii, te-am observat la coborîrea din avion. Ai iesit al
saptelea.
— Al saptelea...? Da?
— Sigur ca da, al saptelea, repeta raspicat Keiko.Iti
priveai vîrful pantofilor în timp ce coborai din avion. Nici
macar o singura data nu te-ai uitat în directia mea. Daca îsi
închipuiai ca te asteapta cineva, n-ar fi fost normal sa-l
cauti cu privirea...? Dumneata însa mergeai cu capul plecat,
cu un aer absent, îmi venea sa intru-n pamînt de rusine ca
am venit sa te astept!
— Nu credeam ca ai sa vii pîna la aeroportul Itami.
— Atunci de ce mi-ai trimis o scrisoare expres ca sa m-
anunti la ce ora soseste avionul dumitale?
— Cred ca am facut-o ca sa-ti dovedesc ca într-adevar
vin la Kyoto. Scrisoarea dumitale era la fel de sumara ca o
telegrama! Numai ora de sosire a avionului! M-am întrebat
daca nu cumva voiai sa ma pui la încercare si sa vezi daca
voi veni sau nu sa te astept la Itami? Oricum, am venit.
— Sa te pun la încercare... Daca as fi avut într-adevar
intentia asta, oare nu te-as fi cautat din ochi în mijlocul
multimii, la coborîrea mea din avion?
— In scrisoare, nu-mi dadeai numele hotelului dumitale
de la Kyoto. Daca n-as fi venit la aeroport, cum ne-am fi
întîlnit?
— La drept vorbind..., îngaima Taichiro, tineam doar sa
te informez despre venirea mea la Kyoto.
— Asta nu-mi place!... Nu pricep ce e-n capul
dumitale!
— Oricum, aveam de gînd sa-ti dau un telefon.
— Si daca n-ai fi facut-o, te-ai fi întors la Kamakura ca
si cum nici n-ai fi venit? Tineai pur si simplu sa fiu
înstiintata de venirea dumitale aici. Prin faptul ca mi-ai
trimis acea scrisoare expres, intentionai sa-ti bati joc de
mine, sa ma umilesti, zicînd ca esti la Kyoto, dar n-ai chef
sa ma vezi...?
— Nu, daca ti-am trimis scrisoarea aceea, am vrut sa-
mi fac curaj ca sa ma-ntîlnesc cu dumneata.
— Curaj casa te-ntîlnesti cu mine? ...
Luata prin surprindere, vocea lui Keiko nu mai era decît
o soapta suava.
— Sa ma bucur sau, dimpotriva, sa ma întristez?
Taichiro tacea.
— Inutil sa-mi raspunzi, în ce ma priveste, sînt fericita
ca am venit. Nu e însa nevoie de curaj ca sa te întîlnesti cu
o fata ca mine... Mi se întîmpla uneori sa mi se faca o pofta
teribila de-a muri. poti sa ma bati, sa ma calci în picioare,
nu te sfii!
— Ce ti-a venit sa spui, nitam-nisam, asemenea lucruri?
— Nici un nitam-nisam! Uite ce fel de fata sînt! Nu stiu
pe nimeni care sa ma-ntreaca în orgoliu!
— Cred ca nu-mi sta-n fire sa ranesc orgoliul nimanui.
Da, asta e impresia pe care-o lasi, dar lucrurile nu mai pot
continua asa... Hai, calca-ma-n picioare cît poti!
— De ce spui asemenea lucruri?
— Nu stiu...
Cu o mîna, Keiko îsi tinu usor parul pentru a si-l apara
de vîntul care patrundea în tromba prin geamul taxiului.
— Poate fiindca sînt nefericita... Adineauri, cînd ai
coborît din avion, aveai un aer atît de melancolic, în timp
ce te-ndreptai, cu capul în pamînt, spre sala de asteptare.
Aveai vreun motiv sa fii trist? am venit în întîmpinarea
dumitale, te-am asteptat, dar parca eu una nici n-as exista
pentru dumneata!
De fapt, tocmai gîndindu-se la Keiko se îndrepta spre
sala de asteptare Taichiro. Tinerei nu-i putea însa marturisi
asa ceva.
— Gîndul acesta ma face nefericita. Pentru ca sînt
egoista... Ce trebuie sa fac oare ca sa observi ca exist?
— Ma gîndesc întruna la dumneata. Vocea lui Taichiro
se înasprise. Chiar în clipa asta, de exemplu... — Chiar în
clipa asta..., murmura Keiko. Chiar în clipa asta, dumneata
te gîndesti la mine. E ciudat ca ma aflu alaturi de dumneata.
Este atît de ciudat, încît cred ca am sa tac si am sa te ascult
eu pe dumneata cum vorbesti...
 Taxiul trecu de noile uzine de la Ibaraki si Takatsuki.
Dinspre dealurile Yamazaki li se ivi în fata, intens
luminata, distileria de whisky Suntory.
— Nu te-ascuturat prea rau avionul? întreba Keiko.
— Seara am avut la Kyoto o rupere de nori violenta,
îmi faceam griji pentru dumneata.
— Nu ne-a scuturat prea tare, dar am crezut o clipa ca o
sa ne zdrobim. Privind pe hublou, am crezut la un moment
dat ca avionul sta sa se loveasca de muntii negri care-i
barau trecerea.
Mîna lui Keiko i-o cauta pe cea a tînarului barbat pe
genunchi.
— Dar ceea ce luasem drept munti nu erau în realitate
decît niste nori negri! zise Taichiro.
Mîna lui statea nemiscata sub cea a lui Keiko. O vreme,
si mîna tinerei ramase imobila.
Taxiul intra în Kyoto. O lua spre est, catre Bulevardul
al Cincilea. Nici o adiere de vînt nu agita ramurile salciilor
plîngatoare, dar aversa parea sa fi adus nitica
racoare.Departe, dincolo de sirurile de salcii care
margineau strazile largi scufundate în întuneric, se gaseau
Colinele de rasarit. Linia colinelor nu se distingea pe cerul
cu plafon scazut si acoperit.
Totusi, înca de pe-acum, Taichiro putea simti atmosfera
din Kyoto, în împrejurimile Bulevardului al Cincilea.
Taxiul se îndrepta spre Horikawa si-i lasa pe strada Oike, în
dreptul biroului companiei Japan air Lines. Taichiro
rezervase o camera la hotelul Kyoto.
— O sa-mi las bagajele la hotel. Sa mergem pe jos, e la
doi pasi de-aici, zise el.
— Nu, nu! Keiko scutura din cap, urca din nou în taxiul
care-i astepta si-l îndemna pe Taichiro sa faca la fel.
— Duceti-ne la Kiyamachi. E sus, pe Bulevardul al
Treilea, îi spuse ea soferului.In drum, opriti o clipa la
hotelul Kyoto, îi ceru Taichiro soferului. Dar Keiko îi taie
vorba:
— Inutil sa te opresti la hotel. Duceti-ne direct la
Kiyamachi, va rog.
Taichiro fu surprins sa vada ca taxiul se angaja într-o
ulicioara îngusta si-i lasa la intrarea unei mici ceainarii din
Kiyamachi. Fura condusi într-o încapere de patru rogojini
si jumatate, care dadea spre rîul Kamo.
— Ce vedere frumoasa!
Taichiro nu izbutea sa-si desprinda privirea de la rîu.
Keiko, cum de cunosti locul asta?
— Profesoara mea obisnuieste sa vina aici.
— Profesoara dumitale? Vrei sa spui domnisoara
Ueno? Taichiro se întoarse catre ea.
— Da. Domnisoara Ueno.
Zicînd acestea, Keiko se ridica si iesi din încapere.
S-a dus oare sa comande cina? se întreba Taichiro.
Cinci minute mai tîrziu, tînara venea înapoi. Se aseza si
zise:
— Daca n-ai nimic împotriva, de ce sa nu ramîi aici?
am si telefonat la hotel ca sa-ti anulez rezervarea.
— Cum? Stupefiat, Taichiro o masura cu privirea pe
tînara. Keiko pleca docil ochii.
— Te rog sa ma ierti. Tineam sa te stiu într-un loc
cunoscut mie.
Taichiro nu stiu ce sa raspunda. Te rog, ramîi aici, nu
stai la Kyoto decît doua, trei zile, nu-i asa?
— Asa e.
 Keiko ridica privirea. Sprîncenele ei frumoase, ale caror
linii egale si îngrijite nu fusesera rectificate de nici un
creion, dadeau ochilor ei întunecati si intensi un aer de
neprihana. Pareau o idee mai deschise la culoare decît
genele ei. Nu-si aplicase decît un strat subtire dintr-un ruj
palid pe buzele remarcabil desenate si a caror forma era de
o incredibila perfectiune. Parea a nu-si fi dat pe obraji nici
cu fond de ten, nici cu ruj.
— Destul! Ce ma tot privesti asa? zise Keiko, clipind
des.
— Genele dumitale sînt atît de lungi...
— Nu sînt false! Trage de ele ca sa vezi!
— Ca sa fiu cinstit, tare-as vrea sa le prind în degete si
sa trag!
— Poftim! Hai... Keiko închise ochii si-si apropie fata.
Poate pentru ca sînt arcuite par atît de lungi? Keiko astepta,
cu fata imobila, dar Taichiro nu îndrazni sa-i apuce genele
cu degetele. Deschide ochii. — Priveste nitel mai în sus si
deschide si mai mult ochii.
Keiko facu precum îi cerea Taichiro.
— Vrei sa te privesc drept în ochi, Taichiro...?
O chelnerita aduse sake, bere si aperitive.
— Vrei sa bei sake sau bere? se informa Keiko,
relaxîndu-se. Eu una nu beau.
S/zo/z'-ile din dreptul terasei erau trase, de aceea nu
puteau vedea ce se petrece acolo, dar se parea ca o mîna de
clienti se îmbatasera. Li se alaturasera gheise si maiko si tot
grupul vorbea ridicînd glasul, cînd, de pe malurile rîului, se
facu auzit sunetul micii chitare cu gîtul lung cu care se
acompaniaza muzicienii ambulanti. Atunci, dintr-odata, toti
amutira.
 — Ce proiecte ai pentru mîine? intreba Keiko.
— Mai întîi, as vrea sa vizitez un mormînt din munti,
lînga mînastirea Nison.in. Este un mormînt frumos, locul
de îngropaciune al familiei Sanjonishi.
— Un mormînt...? am putea sa-l vizitam împreuna.
Mîine, mi-ar placea sa ma duci la lacul Biwa, ca sa facem o
plimbare într-o barca cu motor. Dar putem sa mergem
foarte bine si alta data! zise Keiko, privind în directia
ventilatorului.
— Într-o barca cu motor? Taichiro parea sovaitor.
— N-am fost niciodata într-o barca cu motor, nu stiu s-
o conduc.
— Pot eu s-o fac. Stii sa înoti, Keiko...?
— În caz ca s-ar rasturna barca? zise Keiko, privindu-l
pe Taichiro. O sa ma ajuti dumneata, nu-i asa? O sa ma
agat de dumneata.
— Nici gînd!
— Daca te agati de mine, nu mai pot sa te ajut.
— Bine, dar arunci ce-ar trebui sa fac?
— Te-as tine în brate, din spate... Zise Taichiro,
întorcîndu-si ochii într-o parte, ca si cum ceva i-ar fi luat
vederea. Se imagina în apa, strîngînd-o în brate pe fata
aceea superba. Daca n-ar strînge-o destul de tare, ambele
lor vieti ar fi în pericol.
— Ce daca se rastoarna barca! zise Keiko.
— Nu stiu daca as putea sa te salvez.
— Si ce-ar fi, daca n-ai putea?
— Gata cu conversatia asta, de acord? Plimbarea cu
barca ma nelinisteste, mai bine renuntam la ea.
— Nici vorba! N-o sa ne scufundam, fii linistit! Sînt atît
de bucuroasa la gîndul unei asemenea plimbari!
 Keiko umplu cu bere paharul lui Taichiro.
— Nu vrei sa-ti pui un chimonou usor de bumbac?
— Nu, mi-e foarte bine asa.
Într-un ungher al încaperii, un chimonou barbatesc si un
chimonou pentru femei erau puse unul peste altul. Taichiro
evita sa le priveasca.
Ce însemna prezenta acelui vesmînt feminin în camera
rezervata de Keiko? Incaperea nu dadea într-o camera
anexa.
Taichiro nu se putea decide sa se dezbrace în fata lui
Keiko si sa-si puna un chimonou usor.
Chelnerita aduse cina, fara sa scoata o vorba si fara sa
arunce nici o privire spre Keiko. Tînara tacea si ea.Incepura
sa distinga sunetul unui shamisen venind de pe o terasa din
josul rîului. Auzeau, pe terasele ceainariei unde se gaseau,
conversatiile purtate în graiul din Osaka si hsrmalaia
clienailor ciupiti de bautura. Acompaniamentul la chitara si
cîntecele sentimentale ale muzicienilor ambulanti se
pierdura în departare. Din camera unde stateau, nu puteau
vedea rîul Kamo.
— Stie ca esti la Kyoto? intreba Keiko.
— Te referi la tatal meu? Este la curent, într-adevar,
raspunse Taichiro. Dar cu siguranta nu banuieste ca
dumneata ai venit sa ma astepti la Itami si ca ma aflu acum
în compania dumitale.
— Ce placere îmi face sa aflu ca ai venit sa te întîlnesti
cu mine, fara sa le spui nimic parintilor dumitale...
— Bine, dar eu nu caut sa-i ascund nimic tatalui meu...,
îngaima Taichiro. Am oare aerul ca fac asta? — Zau ca da.
— Si dumneata, Keiko? Domnisoara Ueno a dumitale?
— Nu i-am suflat nici o vorba. Ma-ntreb însa daca nu
cumva tatal dumitale si domnisoara Ueno nu au vreo
presimtire si nu banuiesc cît de cît ca sîntem aici amîndoi.
Nu mi-ar displacea, de altfel...
— Nu cred. Domnisoara Ueno nu stie nimic despre noi.
— I-ai spus ceva, Keiko?
— I-am povestit ca m-ai dus sa vizitez orasul, cînd am
fost la dumneata acasa, la Kamakura. Si cînd i-am spus ca
te iubesc, s-a facut alba ca varul.
Taichiro tacea.

— Crezi ca ar putea ramîne indiferenta cînd este vorba

de fiul celui pe care l-a iubit si care a facut-o atît de
nefericita? Nu mi-a ascuns cît de afectata a fost de nasterea
surorii dumitale, la cîtva timp dupa ce a parasit-o tatal
dumitale. Ochii întunecati ai lui Keiko scînteiau, si o usoara
rumeneala îi colora obrajii. Taichiro nu stia ce sa zica.
Acum, domnisoara Ueno lucreaza la un tablou care poarta
titlul Suirea la cer a unui copil. E o pictura în genul
portretelor lui Kobo Daishi copil si care înfatiseaza un
prunc sezînd pe caliciul unei flori de lotus. Domnisoara
Ueno mi-a marturisit ca e vorba în realitate de propria ei
fetita nascuta prematur si moarta chiar înainte ca ea sa se
ridice din pat. Keiko se întrerupse o clipa. Daca fetita ei ar
fi trait, ea si-ar fi sora vitrega si ar fi mai în vîrsta decît sora
dumitale cea mica.
— De ce-mi spui toate astea?
— Vreau sa o razbun pe domnisoara Ueno, de-aia!
— Sa o razbuni împotriva tatalui meu?
— Si sa ma razbun si pe mine împotriva tatalui
dumitale...
— Si împotriva dumitale!
 Taichiro îsi mînuia betisoarele cu rigiditate si masacra
pastravul fript în sare din fata lui.
Keiko trase lînga ea farfuria lui Taichiro si, cu dibacie,
scoase oasele pestelui.
— Tatal dumitale ti-a spus ceva despre mine?
— Nu, nimic special... Nu vorbesc niciodata cu el
despre dumneata.
— Dar de ce?
La întrebarea asta, chipul lui Taichiro se întuneca. I se
paru ca o mîna vîscoasa îl înhata de piept.
— Nu vorbesc niciodata despre femei cu tatal meu,
izbuti el sa articuleze.
— Despre femei...? asa ai zis... Despre femei...?
Un zîmbet încîntator flutura pe buzele lui Keiko.
— Cum ai de gînd sa te razbuni pe mine, Keiko...?
intreba sec Taichiro.
— Cum am de gînd sa ma razbun? Pai daca ti-as
spune, N-ar mai fi razbunare... Poate ca îndragostindu-ma
de dumneata...
Ochii ei luara o expresie departata, ca si cum ar fi privit
drumul care merge de-alungul malului opus al rîului.
— Nu mi se pare amuzanta cîtusi de putin. Prin urmare,
razbunarea dumitale ar fi sa te îndragostesti de mine...?
Keiko încuviinta cu docilitate presupunerea lui
Taichiro.
— Asta e gelozie feminina! sopti ea.
— Gelozie...? Gelozie din ce motiv...?
— Fiindca si astazi domnisoara Ueno continua sa-l
iubeasca pe tatal dumitale..., fiindca nu-i poarta deloc pica
pentru felul atît de rau în care s-a purtat cu ea...
— Keiko, o iubesti chiar atît de mult pe domnisoara
Ueno?
— Da. Mi-as da pentru ea si viata...
— Nu-mi sta în putere sa repar eu raul pe care l-a facut
tatal meu odinioara. Prezenta mea lînga dumneata, asta-
seara, are vreo legatura cu trecutul comun al tatalui meu si
al domnisoarei Ueno ?
— Cred ca, efectiv, nu e cazul. Evident. Daca n-as locui
împreuna cu domnisoara Ueno, nici macar n-as sti ca existi
pe lumea asta. Fara îndoiala, nu ne-am fi întîlnit niciodata...
— Nu-mi place felul dumitale de a gîndi. O tînara de
vîrsta dumitale cade prada spectrelor trecutului cînd
gîndeste astfel. Asta e motivul pentru care gîtul dumitale
este atît de subtire si deci atît de frumos...? Un gît subtire
înseamna ca n-ai iubit niciodata un barbat... Cel putin, asta
spune domnisoara Ueno.
— N-as suferi totusi sa am un gît gros!
Taichiro rezista ispitei de a cuprinde în mîini gîtul
rapitor al tinerei.
— S-ar zice ca e soapta unui demon. Dumneata esti
victima unei vraji, Keiko.
— Nu. Victima dragostei mele!
— Domnisoara Ueno nu stie nimic despre mine, nu-i
asa?
— I-am spus totusi, cînd m-am întors de la Kamakura,
ca, dupa parerea mea, dumneata ai fi leit tatal dumitale cînd
era tînar.
— E absolut fals!... Taichiro se înfurie. Nu seman deloc
cu tatal meu!
— Vai, cum te superi! Nu tii sa semeni cu el, nu-i asa?
— De cînd ne-am întîlnit la aeroport, n-ai încetat sa ma
minti, Keiko. Ma minti ca sa-mi ascunzi adevaratele
dumitale gînduri.
— Nu te-am mintit.
— Atunci, acesta e poate modul dumitale obisnuit de-a
te exprima?
— E odios ce spui!
— Nu chiar dumneata m-ai autorizat sa te calc în
picioare?
— Crezi ca e singurul mijloc de a ma face sa spun
adevarul? Nu te-am mintit. Pur si simplu dumneata refuzi
sa ma întelegi si-ti ascunzi adevaratele gînduri. Si ma faci
nefericita!
— Esti chiar nefericita? Da. Sînt. Sau poate nu, nu mai
stiu. Si nici eu nu stiu ce caut aici, cu dumneata!
— Nu esti aici pentru ca ma iubesti?
— Sigur ca da. Totusi...
— Totusi...?
Taichiro nu raspunse.
— Totusi ce? Ce vrei sa spui?
Keiko lua mîna lui Taichiro între palmele sale si i-o
scutura.
— Nu te-ai atins de nimic, Keiko, zise Taichiro.
Într-adevar, tînara nu mîncase decît doua, trei felii de
dorada cruda. La ospatul de nunta, nici tînara mireasa nu
manînca!
— Uite ce tot spui!
— Oare nu dumneata, primul, ai început sa vorbesti
despre mîncare?

Marile Canicule
 Otoko avea tendinta de a slabi pe timpul marilor calduri
din timpul verii. La Tokyo, pe cînd era înca doar o fetita,
nu-si prea facea griji cu aceasta pierdere în greutate si, ca sa
zicem asa, abia daca-i dadea atentie. Nu a devenit pe deplin
constienta de ea decît pe la douazeci si doi sau douazeci si
trei de ani, dupa ce s-a instalat la Kyoto. Mama ei a ajutat-o
si ea sa o remarce.
— Si tu slabesti vara, nu-i asa? Ai mostenit asta de la
mine, îi spunea ea. Avem aceleasi puncte slabe. Credeam
ca tu ai un temperament foarte energic, dar, pe plan fizic,
esti într-adevar fiica mea. Aici n-avem ce discuta. N-am
cîtusi de putin un temperament energic!-ai un temperament
violent. Nici vorba! fara îndoiala ca, vorbind astfel de
"temperament energic" sau "violent", mama lui Otoko se
gîndea la legatura fiicei sale cu Oki. Dar nu era oare cazul
mai degraba sa vada aici înflacararea unei tinere fete pe
care pasiunea ei o facuse sa-si piarda capul?
Ele se instalasera la Kyoto pentru ca Otoko sa-si uite
aici amaraciunea, iar maica-sa, din prudenta, insistase ca
nici una, nici alta sa nu menaioneze vreodata numele lui
Oki.In acel oras strain însa, unde nu cunosteau pe nimeni si
unde nimeni, în afara lor, nu putea sa le mîngîie cele doua
inimi ranite, fu imposibil sa nu remarce ca Oki era
necontenit prezent în gîndurile lor. Pentru mama sa, Otoko
era ca o oglinda în care se reflecta imaginea lui Oki, si
Otoko îsi vedea mama ca pe o a doua oglinda ce rasfrîngea
aceeasi imagine. Si, la rîndu-le, cele doua oglinzi le
trimiteau imaginile lor reciproce..
Într-o zi, pe cînd scria o scrisoare, Otoko deschise
dictionarul si privirea îi cazu pe caracterul chinezesc care
înseamna "a gîndi". In timp ce citea cu ochii celelalte
sensuri ale acelui caracter, care poate semnifica de
asemenea "a te gîndi mult la cineva", "a nu putea uita" sau
chiar "a fi trist", inima i se strînse. Nu-i mai era cu putinta
nici macar sa consulte un dictionar; pîna si acolo îl regasea
pe Oki. Nenumarate cuvinte o faceau sa se gîndeasca la el.
Pentru Otoko, a pune în legatura cu Oki tot ce vedea si tot
ce întelegea însemna nici mai mult, nici mai putin decît a
trai.
Daca înca avea cît de cît constiinta propriului corp,
explicatia era ca Oki i-l strînsese în brate si i-l iubise.
Otoko întelegea perfect ca maica-sa dorea sa o vada ca-l da
uitarii pe Oki. Era unica dorinta a acelei femei singure, fara
alt copil. Otoko însa nu dorea sa uite. Nu pentru ca nu
putea, ci pentru ca nu voia sa uite. Parea sa se agate de
amintirea pe care i-o pastra lui Oki ca si cum i-ar fi fost
imposibil sa traiasca fara ea. Daca îi fusese cu putinta sa
paraseasca, la saptesprezece ani, clinica de psihiatrie si
camera cu gratii de fier la fereastra, o facuse nu din pricina
ca i se potolise pasiunea pentru Oki, ci pentru ca aceasta
parea a se fi înradacinat pentru totdeauna în fiinta ei.
Într-o zi, în timp ce Oki facea dragoste cu ea, Otoko
gemuse de durere si-l implorase sa înceteze. El îsi slabise
îmbratisarea si ea deschisese ochii. Pupilele întunecate îi
erau stralucitoare si parca aburite de lacrimi.
— Nu-ti vad fata, baietelule. E stearsa ca si cum ar fi
scufundata în apa.
Chiar si într-o asemenea împrejurare, ea, aproape o
fetita cum era, îi spusese lui Oki "baietelule".
— Daca ai muri, eu n-as mai putea trai, stii bine. Asa e,
n-as mai putea, în colturile ochilor îi straluceau lacrimi. Nu
lacrimi de tristete îi scaldau ochii, ci lacrimi de usurare.
 — Dar daca ai muri tu, N-ar mai fi nimeni care sa-si
aminteasca de mine, zisese Oki.
— Daca ar muri barbatul pe care-l iubesc, eu n-as mai
suporta sa traiesc aducîndu-mi aminte de el. Pur si simplu
n-as putea. Prefer sa mor. Nu o sa ma-mpiedici, nu-i asa?
Otoko îsi sprijini fata de grumazul lui Oki si scutura din
cap. Oki ramase tacut o vreme, socotind ca nu e vorba decît
de niste dulcegarii de fata îndragostita, apoi zise:
— Daca cineva si-ar îndrepta revolverul spre mine sau
m-ar ameninta cu cutitul, presupun ca tu n-ai ezita sa te
interpui între omul acela si mine, ca sa ma protejezi?
— Sigur ca da. As fi fericita sa-mi dau viata pentru
dumneata...
— Nu la asta ma gîndeam. Daca m-as afla pe
neasteptate în pericol, oare tu m-ai apara numaidecît, fara
sa mai stai pe gînduri? Mi-ai sari în ajutor fara nici o
sovaire?
Otoko încuviinta.
— Bine-nteles...
— Nici un barbat N-ar face asa ceva pentru mine. Doar
o fetita ca tine m-ar apara, cu pretul vietii sale!
— Nu sînt o fetita! Nu sînt o fetita! repeta Otoko de
doua ori. Si ce nu mai e mic în tine...? zise Oki, cautîndu-i
sînii lui Otoko. Oki se gîndea la copilul pe care-l astepta
atunci Otoko. Daca s-ar întîmpla sa moara el pe
neasteptate, ce s-ar alege de copilul acela si de mamica lui?
Dar despre asta Otoko n-a aflat decît mai tîrziu, citind "O
fata de saisprezece ani".
Cînd maica-sa îi atrasese atentia ca slabeste în timpul
perioadei marilor calduri ale verii, oare ea nu urmarise
astfel sa insinueze ca nu amintirea lui Oki o facea pe fata ei
sa slabeascas Otoko, în ciuda constitutiei sale delicate, a
umerilor lasati si-a osaturii fine, nu fusese niciodata grav
bolnava. Fireste, dupa nasterea prematura, dupa despartirea
de Oki, dupa sinuciderea ratata si internarea într-o clinica
de psihiatrie, ea slabise, se subrezise, iar ochii îi ardeau cu
o stralucire nefireasca. Cu toate acestea, corpul ei îsi
redobîndise fortele mult înainte ca sa i se vindece inima.
Avînd în vedere vigoarea însasi a corpului ei tînar, Otoko
ajunsese chiar sa considere deplasata durerea de nespus pe
care continua sa i-o resimta inima. Nimeni nu i-ar fi
observat tristetea daca în ochii ei n-ar fi staruit, cînd se
gîndea la Oki, o asemenea melancolie. Dar umbra de
melancolie care i se citea în priviri si care nu era altceva
decît dorinta de a fi iubita o facea sa apara si mai frumoasa
în ochii celorlalti.
Înca de mic copil, Otoko stia ca mama ei pierdea în
greutate vara. O stergea cu blîndete pe spatele si pieptul
scaldate în sudoare si era constienta, desi nu vorbea despre
asta, ca slabiciunea mamei sale venea din faptul ca nu
suporta caldura. Otoko însa, desigur, din pricina tineretii,
nu-si daduse seama ca si ea însasi prezenta aceeasi
dispozitie ca si mama sa, pîna cînd aceasta nu-i atrase
atentia. Otoko, chiar înainte de a fi împlinit douazeci de
ani, avea pesemne deja tendinta de a pierde în greutate cînd
vara era prea calduroasa. De la douazeci si cinci de ani, ea
nu mai purtase decît chimonoul, drept care subairimea îi era
mai putin evidenta decît daca s-ar fi îmbracat în fusta sau
pantaloni. Cu toate astea, slabiciunea trupului ei în anumite
zone era totusi sensibila. Pierderea în greutate îi aducea
aminte lui Otoko de mama sa, moarta la cîtva timp dupa
aceea, si de la care mostenise acea particularitate. O data cu
trecerea anilor, pare-se, Otoko slabea si mai mult si suporta
din ce în ce mai greu caldurile estivale.
— Oare ce remediu as putea lua ca sa sufar mai putin
de caldura? Vad, e drept, tot soiul de reclame în ziare, dar
exista vreun medicament anume pe care l-ai încercat? o
întreba ea într-o buna zi pe mama sa.
— Toate remediile alea sînt mai mult sau mai putin
eficace, raspunde aceasta evaziv. Tacu o clipa, apoi relua
pe alt ton:
— Otoko, cel mai bun remediu pentru o femeie este
maritisul.
Otoko nu raspunse.
— Barbatul e leacul care le da viata femeilor. Toate
femeile ar trebui sa ia leacul asta!
— Chiar daca este o otrava...?
— Chiar si atunci. Si s-a-ntîmplat, Otoko, sa iei otrava
fara sa stii si nici pîna astazi nu ai ajuns sa fii constienta ca
ai facut-o. Exista însa un antidot. Uneori e nevoie de o a
doua otrava ca sa-i vii de hac celei dintîi. Chiar daca leacul
este amar, închide ochii si bea-l dintr-o înghititura. E
posibil sa si se faca greata sau chiar sa nu vrea sa-si alunece
pe gîtlej...
Mama lui Otoko muri fara ca fiica ei sa ia leacul pe care
i-l prescrisese. Acesta a fost, fara îndoiala, cel mai mare
regret al ei.
Otoko, asa cum spusese mama ei, nu-l socotise
niciodata pe Oki ca pe o otrava. Chiar si în camera cu gratii
la fereastra, ea nu simtise niciodata resentimente sau ura
împotriva lui. Pur si simplu dragostea o facuse sa-si piarda
mintile. Otrava pe care o înghitise în speranta de a-si lua
zilele îi fusese, cît ai bate din palme, extrasa cu grija din
corp, fara a mai ramîne nici cea mai mica urma din ea. Din
trupul ei se retrasesera si Oki, si copilul pe care-l avusese
de la el, iar cicatricele pe care i le lasasera nu se putea sa nu
dispara si ele azi, mîine. Dragostea pentru Oki însa nu
numai ca nu se retrasese, dar nu-si pierduse nimic din
intensitate.
Timpul trecuse.Dar el nu se scurgea oare în chip diferit
pentru fiecare, apucînd pe cai diferite?
Pentru om, timpul, asemenea unui fluviu, se scurge
uneori iute, alteori dupa un ritm mai lent. Se întîmpla si sa
nu se mai scurga deloc si sa stagneze. Daca timpul cosmic
se scurge cu aceeasi viteza pentru toti oamenii, timpul
uman în schimb variaza în cazul fiecarui ins. Timpul se
scurge în chip asemanator pentru toate fiintele umane, dar
fiecare om se misca în el dupa un ritm ce-i este
propriu.Otoko nu mai avea saptesprezece ani, ci patruzeci.
Si totusi, de vreme ce Oki era înca prezent în inima ei, ea se
întreba uneori daca timpul, pentru ea, nu încetase cumva sa
se scurga, stagnînd. Sau poate amintirea lui Oki se scursese
în acelasi ritm ca si ea, asemeni unei flori luate de curentul
unui rîu.
Otoko nu stia însa cum se scursese timpul pentru Oki.
Chiar daca în mod sigur nici el n-o uitase, viata lui nu se
desfasurase în acelasi ritm ca a ei. Timpul nu se scurge
niciodata la fel, nici chiar pentru doi îndragostiti; este aici o
soarta de care nimeni nu poate scapa.
Azi, ca în fiecare dimineata cînd se trezea, Otoko îsi
masa usor fruntea cu vîrful degetelor si-si atinse cu mîna
ceafa si subsuorile. Pielea îi era jilava. I se paru ca
umiditatea care i se prelingea din piele se transmisese si
chimonoului pe care si-l punea la culcare si pe care-l
schimba zilnic. Lui Keiko îi placea mirosul de transpiratie
raspîndit de Otoko si jilaveala ce-i facea pielea si mai
matasoasa, asa încît uneori îi venea sa smulga toate
vesmintele pe care le purta prietena ei. Otoko, în schimb,
nu suporta mirosul de transpiratie. Noaptea trecuta însa
Keiko se întorsese la miezul noptii si se asezase cu
stîngacie, evitînd privirea lui Otoko. Otoko era întinsa pe
pat si, cu ajutorul unui evantai, îsi apara ochii de lumina ce
cadea din tavan. Privea cele patru, cinci schite atîrnate pe
perete si care înfatisau chipuri de copii. Parea absorbita în
contemplasie si nu-i arunca lui Keiko decît o privire
grabita, zicînd:
— Ai venit? Te întorci foarte tîrziu.
La clinica, lui Otoko nu i se îngaduise sa vada pruncul
prematur pe care-l adusese pe lume. I se spusese doar ca
avea parul negru ca smoala. Cînd voise sa afle mai multe
si-o întrebase pe mama ei, aceasta îi raspunsese:
— Era o fetita frumoasa. Semana cu tine. Otoko
întelesese ca maica-sa vorbea asa ca sa o consoleze. Ea
însasi nu vazuse niciodata nou-nascuti. In ultimii ani,
avusese sub ochi cîteva fotografii de copii abia nascuti si
care i se parusera groaznici. Era si fotografia unui copilas
inca legat de mama prin cordonul ombilical, ceea ce i se
paruse de-adreptul respingator. De aceea Otoko nu avea
nici o idee despre chipul si silueta pe care le va fi avut
copilasul ei. Si le imagina doar în suflet. Stia foarte bine ca
nu chipul fetitei sale moarte avea sa-l picteze în Suirea la
cer a unui copil si nici nu tinea de altminteri sa faca o opera
realista. Dorea doar sa-si exprime în acea pictura adînca
mîhnire si durerea de a-si fi pierdut copilul. Dorinta asta o
urmarise vreme de atitia ani, încît devenise un fel de simbol
din care i se alimenta nostalgia si catre care i se îndreptau
gîndurile cînd se simtea trista.
Acea lucrare ar trebui sa-i simbolizeze si existenta ei
pîna în ziua de azi, precum si toata tristetea si dragostea sa
pentru Oki. Si totusi, în ciuda tuturor eforturilor sale, Otoko
nu izbutise sa picteze un chip de copil care sa raspunda
tuturor acestor exigente. Cristul copil în bratele Fecioarei
Maria sau îngerasii pe care-i vazuse aveau, dupa gustul ei,
chipuri cu trasaturi prea accentuate, expresii de adulti fals
impregnate de sfintenie.
Otoko nu nazuia sa picteze un chip cu trasaturi atît de
clare si atît de marcate, ci, dimpotriva, un chip inexprimabil
de feeric, al carui suflet aureolat n-ar apartine nici lumii de
aici, nici lumii de dincolo si ar degaja o impresie de
suavitate si de împacare nu lipsita totusi de o infinita
tristete.
Otoko nu dorea sa faca însa o opera abstracta. Daca
tratarea chipului trebuia sa raspunda unor asemenea criterii,
în ce mod ar putea reda Otoko trupul bosit al unui prunc
nascut prematura Cum sa picteze fondul si detaliile
secundare?
Înca o data, Otoko rasfoi albume cu reproduceri de
tablouri ale lui Odilon Redon si Chagall. Dar himerele
suave cu care se hranea Chagall erau prea straine de
sufletul ei asiatic ca sa se poata inspira din ele, într-un fel
sau altul. O data mai mult, îi revenira în minte vechile
picturi, atît de tipic japoneze, ce-l înfatisau pe Kobo Daishi
copil. Portretele acelea proveneau din legenda legata de
viata sfîntului om si potrivit careia Kobo Daishi copil s-ar fi
vazut în vis sezînd pe o floare de lotus cu opt petale în timp
ce conversa cu Buddha.
 În acele picturi în stil conventional, Kobo Daishi sedea
pe caliciul unei flori de lotus, cu bustul perfect drept, în
picturile vechi, el avea o expresie eterata si austera, dar
trasaturile i se îndulceau si deveneau mai seducatoare în
lucrarile mai putin vechi, pîna acolo încît uneori era posibil
sa confunzi chipul Sfînrului Om cu cel al unei fete
grasioase. Otoko se întreba daca nu cumva tocmai din
pricina ca se si gîndea în sinea ei la Suirea la cer a unui
copil, îsi pusese în minte s-o înfatiseze pe Keiko sub
trasaturile clasice ale unei Fecioare atunci cînd, în noaptea
din ajunul sarbatorii lunii pline, tînara o rugase sa-i faca
portretul.
Dupa cîtva timp însa în ea încoltise o îndoiala. Nu se
impunea oare sa vada în atractia pe care o simtea pentru
portretele lui Kobo Daishi copil expresia unui anumit
narcisism? Oare nu dorea si ea însasi sa i se faca portretul?
Oare în trasaturile Sfîntului Om copil ca si în cele ale unei
Fecioare nu cauta o imagine sacralizata a ei însesi?
Îndoiala asta o strapungea ca o sabie pe care si-ar fi
înfipt-o cu mîna ei, dar fara voie, în piept. Nu încerca sa-si
înfiga sabia mai adînc în carne si-n cele din urma si-o
scoase. Dar sabia îi lasa o cicatrice care o facea sa sufere
din cînd în cînd.
De buna seama, Otoko n-avea de gînd sa copieze în
mod servil picturile cu Kobo Daishi copil ca sa faca
portretul fetitei sale moarte sau pe cel al lui Keiko.
Cu toate astea nu reusea sa si le alunge din minte. Pîna
si numele pe care se hotarîse sa le dea lucrarilor sale, Suirea
la cer a unui copil si Portret de Fecioara, erau revelatoare în
acest sens; în lucrarile sale, Otoko nazuia sa purifice, ba
chiar sa sanctifice dragostea pe care i-o purta fetitei sale
moarte si lui Keiko.
Se simtea nitel stingherita sa denumeasca portretul lui
Keiko Portret de Fecioara si chiar o tachinase pe tînara
pretinzînd ca avea sa numeasca acea lucrare abstractie
pentru o tînara pictorita, desi nu avea nici cea mai mica
intentie sa picteze o opera abstracta. Dorea sa faca un
portret de inspiratie religioasa si debordînd de iubire. Prima
data cînd venise la ea, Keiko luase portretul facut de Otoko
mamei acesteia drept un superb autoportret al prietenei
sale. Ulterior, ori de cîte ori privirea i se îndrepta catre
tabloul agatat de perete, Otoko îsi amintea confuzia fetei si
mai cu seama vorbele ei.
Atasamentul lui Otoko fata de mama sa o facuse sa o
reprezinte în plina tinerete si în întreaga-i frumusete, dar
optiunea asta nu trada oare si un anume narcisism?
Pesemne Otoko, crezînd ca o picteaza pe mama sa, si în
pofida marii lor asemanari, îsi facea în realitate
autoportretul?
O natura moarta sau un peisaj, e de la sine înteles, sînt
tot atîtea ocazii pentru un pictor de a-si exprima
sentimentele si fiinta intima. Blîndetea si tristetea
îngaduitoare ce emanau din portretul facut de Otoko mamei
sale nu ar putea sa nu se degaje si dintr-un eventual
autoportret al lui Otoko. Dar mai cu seama din
reprezentarile lui Kobo Daishi copil emana aceasta
impresie de îngaduinta.
Pictura japoneza clasica are un numar impresionant de
admirabile opere buddhiste, precum si superbe portrete de
femei.
Faptul ca Otoko nu izbutea sa-si alunge din minte
picturile Sfîntului Om copil se explica prin gratia, dar si
prin suavitatea lor, la care se adauga si un anumit simtamînt
de pietate. Otoko, fara a fi totusi o sectanta a lai Kobo
Daishi, nu putea sa nu le admire. Suavitatea lor nu facea
decît sa-i sporeasca suferinta. Otoko îi iubea si azi pe Oki,
pe copilasul ei mort si pe mama sa, dar oare dragostea
aceasta nu suferise o schimbare fata de vremea cînd
reprezenta pentru ea o realitate? Era oare cu putinta ca
dragostea pe care o purta acelor trei fiinte sa se fi
preschimbat în dragoste de sine?
Otoko, fireste, nu era constienta de aceasta
transformare, îndoiala i se strecurase în suflet fara ca ea sa
considere necesar sa se încredinteze ca asa stau lucrurile.
Moartea o despartise de copil si de mama sa, viata o
separase pentru totdeauna de Oki; totusi si astazi înca, cele
trei fiinte traiau în ea.
În realitate însa ea era cea care traia si, în virtutea
acestui fapt, le dadea viata si lor. Imaginea pe care o pastra
despre Oki nu era o viziune stagnanta, ci traia în acelasi
ritm ca si ea.
 În prezent, dragostea pe care Otoko o simtea pentru sine
însasi le conferea amintirilor sale un alt fel de colorit si le
modifica. Nu-i daduse niciodata prin minte ca amintirile
erau asemanatoare unor fantome si unor spectre înfometate.
Era normal, fara-ndoiala, ca o femeie despartita la
saptesprezece ani de amantul ei si care traise pîna acum
fara a iubi alt barbat si fara a se marita sa se complaca în
amintirile triste ale iubirii sale pierdute si ca aceasta
complacere sa fie ea însasi dublata în cele din urma de un
anumit narcisism.
Oare nu tot din narcisism se îndragostise Otoko de
eleva sa Keiko, desi erau amîndoua de acelasi sex?
Daca n-ar fi fost asa, lui Otoko nu i-ar fi venit niciodata
ideea de-a o înfatisa pe tînara sub trasaturile unei Fecioare
sau sezînd, dupa modelul lui Kobo Daishi, pe caliciul unei
flori de lotus, pe cînd fata o implora sa o picteze nud. Oare
Otoko nu încerca astfel sa-si creeze o proprie imagine
purificata?
Tînara fata de saisprezece ani care îl iubise pe Oki avea
sa ramîna pentru totdeauna înlauntrul ei si nu avea sa
creasca, pare-se, niciodata. Otoko ignora însa toate acestea
si nu parea dornica sa si le constientizeze.
De obicei, dupa noptile umede din Kyoto, Otoko,
extrem de sensibila la curatenie cum era si nesuportînd
mirosul de transpiratie ce parea ca i se lipeste de haine, se
dadea numaidecît jos din pat. Si totusi, în dimineata aceea,
ramase o clipa cu capul pe perna si ochii întorsi catre
schitele cu capete de copii agatate de perete, pe care le
contemplase îndelung în ajun. Desi fetita ei nu traise pe
pamîntul acesta decît un rastimp foarte scurt, voia sa o
picteze oarecum sub trasaturile spirituale ale unui copil care
nu s-ar fi nascut si n-ar fi trait în lumea oamenilor; de
aceea, schitele o costasera multa truda.
Cu spatele la Otoko, Keiko înca mai dormea adînc. O
acoperea o cuvertura usoara de in, care-i alunecase sub
piept. Era lungita pe-o parte, cu picioarele grijuliu strînse
unul peste altul si acoperite de cuvertura pîna la glezne.
Cum Keiko purta foarte des chimonoul, degetele de la
picioare, lungi si fine, nu-i fusesera presate în pantofi cu
tocurile înalte. Erau atît de fine, atît de prelungi si atît de
diferite de ale ei, încît Otoko prefera sa nu se uite la ele.
Cînd însa, tot fara sa le priveasca, le lua în mîini, i se parea
ca nu-i apartineau unei femei din generatia ei si încerca, la
atingerea lor, o impresie pe cît de placuta, pe-atîta de
ciudata, ca si cum degetele de la picioarele tinerei n-ar fi
fost ale unei fiinte omenesti.
Efluvii de parfum se revarsau dinspre Keiko. Era un
parfum mult prea îmbatator pentru o fata atît de tînara.
Otoko stia ca Keiko nu-l întrebuinta decît în rare ocazii,de
aceea se mira ca se parfumase asa în ajun.
Cînd Keiko se întorsese dupa miezul noptii, Otoko nu
se gîndise s-o-ntrebe de unde vine. Era mult prea cufundata
atunci în contemplarea schitelor cu capete de copii atîrnate
pe perete. Keiko, fara sa faca macar baie, se culcase repede
si adormise profund. Poate însa ca Otoko o socotise
adormita tocmai pentru ca ea se cufundase cea dintîi în
somn.
De îndata ce se trezi, Otoko se apropie de patul lui
Keiko, arunca în penumbra o privire rapida asupra chipului
adormit al fetei si se duse sa deschida obloanele de lemn.
Keiko se trezea totdeauna bine dispusa si, în diminetile cînd
Otoko se trezea înaintea ei, sarea din pat ca s-o ajute, de
îndata ce-o auzea ca împinge obloanele. Dar, în dimineata
aceea, Keiko se ridica în capul oaselor si se uita la prietena
sa cum trebaluieste.
Dupa ce Otoko deschise obloanele, trase shoji-le si se
întoarse în camera, Keiko zise:
— Iarta-ma. N-am putut închide ochii înainte de trei
dimineata... Se dadu jos din pat si începu sa aranjeze
asternuturile lui Otoko.
— Te-a impiedicat caldura sa dormi?
— Poate ca da... Nu-mi împaturi camasa de noapte. As
vrea s-o spal.
Cu chimonoul pe brat, Otoko intra sa faca o baie. Keiko
se duse si ea la chiuveta si se spala în graba pe dinti.
— Keiko, pai nu faci baie?
— Ba da.
— Aseara mi se pare ca te-ai culcat fara sa-ti înlaturi
parfumul cu care te-ai dat.
— Crezi?
— Sînt sigura!
Otoko observa aerul absent al fetei.
— Keiko, unde ai fost aseara? Keiko nu raspunse.
— Fa o baie. Nu te simti bine?
— Ba da. Fac baie mai tîrziu...
— Mai tîrziu? Otoko o privi pe fata.
Cînd Otoko iesi din baie, Keiko deschisese unul din
sertarele comodei si-si alegea un chimonou.
— Pleci? întreba Otoko taios.
— Da.
— Ai întîlnire cu cineva?
— Da.
— Cu cine?
 — Cu Taichiro.
La-nceput, Otoko nu pricepu.
— Taichiro al domnului Oki, preciza Keiko, fara cea
mai mica ezitare, dar omitînd deliberat sa adauge cuvîntul
"fiul".
Otoko nu stiu ce sa raspunda.
— A venit ieri si m-am dus sa-l astept la aeroportul
Itami. I-am promis sa-l conduc astazi într-o vizita prin oras,
daca nu cumva ma va conduce el pe mine... Nu-ti ascund
nimic, Otoko! Vom începe prin a ne duce la mînastirea
Nison.in. E un mormînt în munti, pe care Taichiro doreste
sa-l vada.
— Un mormînt...? In munti...? repeta Otoko fara ca
macar sa auda ce zicea.
— Da. Dupa cum spune el, e vorba de mormîntul unui
nobil de la curte care a trait în secolul al XV-lea.
— Zau? Keiko îsi scoase chimonoul si se-ntoarse cu
spatele gol spre Otoko.
— Ce mai, o sa-mi pun pe dedesubt o haina cu mîneca
lunga. Se pare ca si azi o sa fie cald, dar n-ar fi convenabil
sa nu mi-o pun...
Fara a scoate o vorba, Otoko o privea pe fata cum se
îmbraca. Si acum, totul e sa-mi leg bine obi-ul...
Cu mîinile la spate, Keiko strînse cu toata forta.
Otoko o observa cum îsi facea un machiaj usor. Oglinda
îi retrimise fetei imaginea prietenei sale.
— Otoko, nu face mutra asta...
Otoko îsi reveni si încerca sa-si îmblînzeasca expresia
severa a fetei, dar trasaturile îi ramasera încremenite.
Keiko îsi întoarse ochii catre unul din voleurile masutei
de toaleta si, cu vîrful degetelor, îsi potrivi o suvita de par
deasupra urechii delicat profilate. A fost ca si cum, cu
gestul acesta, si-ar fi dat ultima tusa la machiaj. Apoi dadu
sa se ridice, dar se razgîndi si lua o sticluta de parfum.
— Bine, dar parfumul cu care te-ai dat ieri nici nu s-a
dus înca! zise Otoko, încruntîndu-se.
— Nu conteaza.
— Keiko, mi se pare ca esti foarte nervoasa. Otoko facu
o pauza marcata. De ce întîlnirea asta?
— Mi-a scris ca sa-mi anunte ora de sosire la Kyoto a
avionului sau.
Otoko nu raspunse.
Keiko se ridica, împaturi în graba cele doua chimonouri
pe care le scosese înainte de a pune ochii pe un al treilea si
le aranja în comoda.
— Impatureste-le un pic mai cu grija, da? zise Otoko.
— Foarte bine. Trebuie s-o iei de la-nceput.
— Bun.
Keiko însa nici macar nu se mai îndrepta spre comoda.
— Vino aici, Keiko! zise Otoko, pe un ton sever.
Keiko se aseza în fata prietenei sale si o privi drept în
ochi. Otoko îsi întoarse ochii de la ea, apoi întreba brusc:
— Pleci fara sa-ti iei macar micul dejun?
— Da. Am cinat tîrziu aseara. Aseara...!
— Da. Keiko, ce rost are sa te-ntîlnesti cu baiatul asta?
— Nu stiu.
— Tii atît de mult s-o faci?
— Da.
— Atunci tu ai vrut întîlnirea asta, nu-i asa?
Desi tulburarea tinerei nu lasa sa subziste nici cea mai
mica îndoiala în privinta asta, Otoko tinuse totusi sa se
asigure punîndu-i întrebarea.
 — De ce?
Keiko nu raspunse.
— Trebuie neaparat sa-l vezi?
Otoko lasa ochii în jos.
— As prefera sa renunti. Nu te duce, Keiko!
— Da' de ce? Si ce te privesc toate astea pe dumneata?
— Ma privesc la fel de mult ca si pe tine.
— Bine, Otoko, dar nici macar nu-l cunosti!
— Dupa tot ce s-a întîmplat la Enoshima, poti sa-l mai
întîlnesti pe baiatul asta?
Otoko îi reprosa lui Keiko ca, dupa ce-si petrecuse
noaptea la Enoshima cu tatal, se întîlnea acum cu fiul, ca si
cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nu izbutea sa pronunte însa
nici numele lui Oki, nici pe cel al lui Taichiro.
— Domnul Oki e fostul dumitale amant, dar pe
Taichiro nu l-ai întîlnit niciodata si n-ai nimic de impartit
cu el. E baiatul domnului Oki, asta-i tot. Nu-i baiatul
dumitale, Otoko...
Vorbele lui Keiko o jignira pe Otoko. Ele îi amintira ca,
la putina vreme dupa moartea copilului sau, sotia lui Oki
adusese si ea pe lume o fetita.
— Keiko, tu vrei sa-l seduci pe baiatul asta, nu-i asa?
— El, el mi-a scris ca sa-mi anunte ora de sosire a
avionului.
— Sinteti deci atît de intimi, încît sa-l astepti la
aeroport si sa va plimbati împreuna prin Kyoto?
— Otoko, Nu-mi place cuvîntul "intimi"... Ai prefera
fara-ndoiala sa m-auzi zicînd ca el nu-i pentru tine decît o
"relatie"...?
Otoko îsi sterse cu palma sudoarea rece care-i scalda
fruntea livida.
 — Esti o fiinta inspaimîntatoare, Keiko!
O lumina ciudata strabatu ochii fetei.
— Otoko, îi urasc pe barbati!...
— Ramîi acasa, Keiko! ramîi acasa! Daca te duci sa te
întîlnesti cu el, sa nu te mai întorci niciodata în casa asta!
— Otoko! Ochii lui Keiko pareau umezi.
— Ce-ai de gînd sa-i faci lui Taichiro? Lui Otoko îi
tremurau mîinile pe genunchi. Pentru prima data îl
pomenise pe tînar spunîndu-i pe nume. Keiko se ridica.
— Ma duc, Otoko.
— Ramîi acasa, te rog.
— Otoko, loveste-ma! Loveste-ma ca în ziua cînd am
mers la Templul Brazdelor de muschi...!
Otoko nu raspunse.
Keiko ramase nemiscata o clipa, apoi se napusti afara.
Otoko observa dintr-odata ca tot trupul îi era lac de
transpiratie. Ramase încremenita, cu ochii tinta la frunzele
de arundinuria din gradina, pe care soarele matinal le facea
sa straluceasca. Apoi se ridica si intra în camera de baie.
Fara îndoiala, deschise prea tare robinetul, caci zgomotul
apei o facu sa tresara, îl închise grabnic, astfel încît sa
curga doar un firisor de apa, si începu sa se spele, îsi
recupera oarecum calmul, dar continua totusi sa-si simta
parca în cap o masa dura.si trecu un prosop umed pe frunte
si pe ceafa. .
Odata întoarsa în camera, Otoko se aseza în fata
portretului mamei sale si a schitelor cu chipuri de copii. O
strabatu un simtamînt de dezgust de sine. Viata ei comuna
cu Keiko se afla la originea acelui dezgust, dar el îi
cuprindea întreaga existenta si facea din ea o fiinta
mizerabila si stoarsa parca de puteri. De ce traise pîna
acum, de ce mai traia?
Otoko simti brusc dorinta de-a o striga pe mama sa.si
aminti atunci de Portretul batrînei mame a artistului de
Nakamura Tsune. Era ultima lucrare a pictorului înainte de
a-si preceda mama în moarte. Faptul ca ultima sa opera
fusese un portret al batrînei sale mame era unul din
motivele pentru care acel tablou o rascolea pe Otoko. Nu
avusese sub ochi decît o reproducere si, cu toate ca-i venea
greu sa se pronunte cu certitudine fara sa fi vazut
originalul, chiar si acea simpla reproducere o emotionase
profund.
Tînarul Nakamura Tsune îi facuse femeii iubite portrete
puternice si senzuale. Utiliza mult rosu si se spunea despre
el ca picteaza în stilul lui Renoir. Opera lui cea mai celebra
si cea mai cunoscuta, Portretul lui Eroshenko, exprima
aproape cu religiozitate, dar în tonuri calde si armonioase,
întreaga noblete si toata melancolia poetului orb.
Cu toate acestea, ultima sa lucrare, Portretul batrînei
mame a artistului, fusese executata cu o foarte mare
sobrietate si pictorul nu folosise decît culori întunecate si
reci. Se vedea o batrîna sfrijita si descarnata, asezata în
profil pe un scaun si, în spatele ei, ca fundal, un perete pe
jumatate lambrisat.In acel perete, la nivelul chipului ei, era
practicata o firida în care fusese pus un ulcior, iar în spatele
capului batrînei era agatat un termometru. Otoko nu stia
daca acesta nu cumva fusese adaugat de catre artist pentru
necesitatile compozitiei, dar si termometrul, si rozariul
atîrnat de mîinile batrînei, delicat asezate pe genunchi, îi
produsesera o vie impresie. Ele simbolizau oarecum
sentimentele artistului care avea sa-si preceada mama în
moarte. Acesta era pesemne sensul portretului.
 Otoko scoase dintr-un dulap un album cu operele lui
Nakamura Tsune si compara Portretul batrînei mame a
artisI tului cu portretul pe care ea însasi i-l facuse mamei
sale. Cît despre Otoko, ea optase sa-si picteze mama tînara.
Nu era ultima ei lucrare, si batrîna plecase înaintea fiicei
sale. Asupra acelui portret nu plana umbra mortii. Nu era
nimic comun între acea opera tipic japoneza si portretul lui
l Nakamura Tsune, care fusese influenaat de pictura
occidentala, si totusi, în fata reproducerii, Otoko deveni
constienta de suavitatea ce se desprindea din portretul
mamei sale.Inchise ochii. Din toate puterile, îsi tinu
pleoapele strînse. I se paru ca sîngele i se scurge din trup.
Otoko facuse portretul miscata de un sentiment de dragoste
fata de mama sa. Nu si-o putea reprezenta decît în plina
tinerete si în întreaga sa frumusete. Ce lipsa de profunzime
si ce dulcegarie în portretul ei în comparatie cu fervoarea
care iradia din cel pictat de Nakamura Tsune în pragul
mortii! Dar însasi viata lui Otoko nu fusese oare lipsita
tocmai de profunzime? Otoko nu-i facuse portretul cît
mama sa mai era în viata. Dupa moartea ei, se inspirase, ca
sa-l execute, dintr-una din fotografiile ei. O pictase însa
mai tînara si mai frumoasa chiar decît în fotografie. Stiind
bine cît de mult semana cu mama sa, i se întîmpla, în timp
ce picta, sa-si priveasca propriul chip reflectat în oglinda.
De aceea nu era de mirare ca din portretul acela emana o
anumita suavitate, dar era oare cu putinta sa fie total lipsit
de profunzime si privat de suflet? Otoko îsi aminti ca mama
sa nu mai consimtise niciodata sa fie fotografiata dupa ce se
stabilisera la Kyoto. Pentru articolul consacrat lui Otoko,
un fotograf din Tokyo voise sa le prinda pe amîndoua în
poza, dar mama ei refuzase. Otoko întelese atunci pentru
prima oara ca tocmai amaraciunea o împinsese pe mama sa
sa actioneze astfel. Traia cu fiica ei la Kyoto ca o femeie
tintuita la stîlpul infamiei de catre societate si retezase
legaturile pîna si cu prietenii cei mai intimi din Tokyo.
Otoko se simtea tot respinsa, dar nu avea pe-atunci decît
saptesprezece ani, iar izolarea si singuratatea ei erau de alt
gen decît cele pe care le încerca mama sa.
Se deosebea de asemenea de mama sa prin faptul ca-l
iubea mai departe pe Oki, cu toate ca dragostea ei pentru el
nu facea decît sa o raneasca.
Comparînd astfel portretul pe care Nakamura Tsune i-l
facuse mamei lui cu cel realizat de ea însasi, Otoko se
întreba daca n-ar trebui sa faca un al doilea portret al
mamei sale.
Keiko plecase sa se întîlneasca cu Taichiro. Pentru
Otoko, era parca un abandon. I se paru ca n-ar mai fi în
stare niciodata sa-si stapîneasca nelinistea de care se simtea
invadata. In dimineata asta, Keiko nu pronuntase cuvîntul
razbunare, asa cum facea de obicei. Declarase ca-i ura pe
barbati, dar nu era o marturisire ce-ar fi meritat sa fie luata
în considerare. Ca sa nu-si ia micul dejun, ea se tradase
pretextînd o cina la o ora tîrzie din noapte. Ce voia, asadar,
Keiko sa-i faca fiului lui Oki? Ce-avea sa se-aleaga de ele
si ce-avea sa se întîmple cu Otoko, care, de douazeci si
patru de ani, traia ca prizoniera a iubirii ei pentru Oki?
Otoko simti ca nu putea ramîne sezînd asa, fara sa faca
nimic. De vreme ce nu izbutise sa o împiedice pe Keiko sa
plece la întîlnire, nu-i mai ramînea altceva de facut decît sa
alerge dupa ea si sa-l întîlneasca pe Taichiro pentru a-l
pune în garda. Otoko însa uitase s-o întrebe pe fata la ce
hotel trasese Taichiro, precum si care le era locul de
întîlnire.

Lacul
Cînd Keiko sosi în fata micii ceainarii din Kiyamachi,
Taichiro o astepta pe terasa, îmbracat si gata de plecare.
Buna dimineata.
— Ai avut o noapte buna? Keiko se apropie de tînar si
se rezema de balustrada terasei. Ma asteptai? — M-am
trezit devreme. M-a dat jos din pat murmurul rîului, zise
Taichiro. Am vazut soarele ivindu-se pe Colinele de rasarit.
— Te-ai sculat chiar în zori...?
— Da. Muntii sînt însa prea apropiasi ca sa poti avea
impresia ca asisti la un rasarit de soare veritabil. Pe masura
ce soarele se înalta pe cer, verdele colinelor se limpezeste si
rîul Kamo scînteiaza sub mîngîierea primelor raze...
— Ai stat sa privesti atîta timp?
— Era interesant sa vezi cum se trezesc si prind din nou
viata strazile de cealalta parte a rîului.
— Deci n-ai putut sa dormi? Nu te simti bine aici? si
Keiko adauga, ca într-o soapta:
— As fi fericita, sigur, daca n-ai fi putut dormi din
cauza mea... Taichiro nu raspunse.
— Nu vrei sa-mi spui ce-afost?
— Ba da, Keiko. Din cauza dumitale.
— Spui asta pentru ca am insistat sa-mi raspunzi.
— Dumitale însa, Keiko, nu ti-a fost greu sa adormi,
nu-i asa? Keiko clatina din cap:
— Nu-i adevarat. Ochii dumitale spun contrariul. Au o
stralucire atît de vie.
 — Inima mea straluceste asa. Si din cauza dumitale,
Taichiro. Ochii mei nu se sperie de o noapte, doua fara
somn!
Ochii stralucitori si parca usor umezi ai fetei se
pironisera asupra lui Taichiro.Il prinse de mîna.
— Ce rece ti-e mîna, murmura Keiko.
— A dumitale e foarte calda. Apuca unul dupa altul
degetele fetei si finetea lor îl tulibura. Erau atît de subtiri,
încît nu pareau sa apartina unei fiinte omenesti si încercau
parca sa-i alunece din mîna. Ce usor ar fi pesemne sa le
sfîsii în dinti! Taichiro fu cuprins de dorinta de a le duce la
gura. Degetele acelea tradau oarecum întreaga fragilitate a
fetei, în fata sa, Taichiro vedea profilul lui Keiko, cu
urechile ei atît de frumos desenate si lungu-i gît gracil.
— Deci cu degetele astea fine pictezi? Taichiro îsi
apropie buzele de mîna tinerei.
Keiko îsi privi mîna. Ochii îi erau aburiti de lacrimi.
— Esti trista, Keiko?
— Dimpotriva, sînt fericita... Azi dimineata, ar fi de
ajuns sa ma atingi ca sa izbucnesc în plîns! Se întrerupse o
clipa. Am senzatia ca pentru mine se termina ceva.
— Ce anume...?
— E o rautate sa ma-ntrebi asa ceva. Nu se termina
ceva, ci începe.
— Sfîrsitul unui lucru nu-i oare începutul altuia?
— Totusi ce s-a sfîrsit e bun sfîrsit si începe ceva nou.
Asa judeca o femeie, în fata ei se deschide alta viata!
Taichiro era pe punctul de-a o atrage pe fata în brate cînd
simti ca mîna, care-i înclesta degetele lui Keiko, îsi pierde
siguranta. Keiko se apleca blînd spre el. El se prinse de
balustrada. Dinspre rîul de dedesubt ajunse pîna la ei
latratul strident al unui cîine. Un mic terier ce-i apartinea
unei femei de vîrsta mijlocie, care sinea pesemne vreun
magazin prin vecinatate, se pomenise bot în bot cu un dulau
mare de akita si se pusese pe latrat. Cîinele cel mare de
akita nici nu catadicsi sa-i arunce o privire. Barbatul care-l
tinea în lesa parea a fi bucatar într-unul din micile
restaurante de tip japonez din împrejurimi. Femeia se lasa
pe vine si-l lua în brate pe micul terier. Acesta se zbatu si
latra si mai abitir. Cînd stapîna lui întoarse spatele dulaului
de akita, schelalaitul terierului li se adresa parca lui
Taichiro si lui Keiko. Femeia, împingînd la o parte capul
catelului si ridicînd ochii spre terasa, îi gratifica pe cei doi
tineri cu un zîmbet politicos.
— Groaznic! Daca te latra un cîine dimineata, e semn
ca o sa-ti mearga prost toata ziua! Detest cîinii! zise Keiko,
prefacîndu-se ca se ascunde în spatele lui Taichiro.
Ramase asa, cu mîna asezata usor pe umarul tînarului,
chiar si dupa ce micul terier amuti.
— Taichiro, esti fericit ca ma vezi?
— Bineînteles!
— Ma-ntreb daca esti la fel de fericit ca mine... Mi-e
teama ca nu.
În timp ce se gîndea la modul foarte feminin în care se
exprima Keiko, Taichiro simti brusc în ceafa rasuflarea
parfumata a tinerei. Pieptul lui Keiko aproape-i atingea
spinarea. La atingerea asta, simtea cum caldura placuta ce
se raspîndea din trupul fetei se transmitea propriului sau
trup. Sentimentul ca de-acum încolo Keiko îi apartinea
puse stapînire pe întreaga-i fiinta. Nu mai era nimic uimitor
si nici de neînteles în comportamentul tinerei: uimitoare îi
era doar frumusetea incredibila.
 — S-ar parea ca nu întelegi cît de mult doream sa te
vad. Credeam ca nu vom mai avea ocazia sa ne întîlnim
decît daca veneam eu la Kamakura, zise Keiko. E ciudat ca
sîntem aici amîndoi. l66
— E ciudat, într-adevar. Spun asta pentru ca n-a trecut
zi, de cînd ne-am întîlnit, sa nu ma gîndesc la dumneata.
Am avut mereu sentimentul ca aveam sa ne revedem, nu-i
asa ca-i ciudat?
— Dar dumneata, Taichiro, ma uitasesi, nu-i asa? Nu ti-
ai amintit de existenta mea decît venind la Kyoto?
— Ma mir ca spui asa ceva!
— Zau? Se-ntîmpla deci sa te mai gîndesti uneori la
mine?
— Da. Si gîndul la dumneata ma facea sa sufar.
— Da'de ce...?
— Pentru ca, gîndindu-ma la dumneata, îmi veneau în
minte profesoara dumitale si suferintele de care a avut parte
mama mea în tinerete. Eram prea mic atunci ca sa-nteleg,
dar nu si-e necunoscut faptul ca toate acestea sînt relatate
amanuntit în romanul tatalui meu. Cînd mama, de exemplu,
ratacea pe strazi în plina noapte strîngîndu-ma în brate sau
cînd lasa sa-i scape din mîini castronasul de orez si se
prabuaea plîngînd. Ma chinuia, fara doar si poate,
strîngîndu-ma asa în brate, fiindca nu conteneam sa plîng
cînd ea pleca de-acasa, si se-ndeparta, si nici macar nu-mi
auzea tipetele. Abia împlinise douazeci si trei sau douazeci
si patru de ani, dar începuse sa surzeasca si dintii i se
desosau! Si totusi..., îngaima Taichiro, ori ce-ar fi, romanul
asta se mai vinde înca si astazi. Faptul nu e lipsit, sigur, de
ironie, dar numai multumita drepturilor de autor pe care le-
a primit a putut tatal meu sa faca fata nevoilor noastre, sa
plateasca toate cheltuielile pentru scoala mea si pe cele
pentru casatoria surorii mele.
— A fost bine, nu?
— Toate astea nu prea mai au importanta azi, dar, cînd
stai sa te gîndesti, e totusi ciudat. Romanul asta care o arata
pe mama sub trasaturile unei femei respingatoare si
înnebunite de gelozie îmi e de-a dreptul odios! si totusi, ori
de cîte ori cartea e reeditata într-o editie de buzunar, ea,
tocmai ea, aplica marca autorului pe cinci mii, zece mii de
file. Si femeia asta, care nu mai e acum la prima tinerete,
sta acolo si pune pagina de pagina marca sotului ei, de
fiecare data cînd se reediteaza romanul care o descrie ca pe
un monstru de gelozie. Fara-ndoiala, furtuna a trecut si
caminul nostru si-a regasit tihna. S-ar fi putut crede totusi
ca oamenii n-ar avea decît dispret pentru femeia asta, ei
bine, dimpotriva, ei nu fac decît s-o pretuiasca si mai mult!
Ciudat, nu-i asa?
— La urma urmei, e sotia domnului Oki.
— Totusi romanul vorbeste mai ales de profesoara
dumitale, care înca nu s-a casatorit, pare-mi-se...
— Asa e.
— Ma-ntreb ce gîndesc parintii mei despre ea. S-ar zice
ca au uitat-o cu desavîrsire pe Ueno Otoko. Mi se pare
insuportabil gîndul ca am fost hranit din drepturile de autor
pentru un asemenea roman. Traiesc multumita felului cum
si-a sacrificat existenta o fata de saptesprezece ani... Si
dumneata îmi spui ca vrei s-o razbuni...
— Nu, gata. Departe de mine gîndul asta. Keiko îsi lipi
obrazul de gîtul lui Taichiro. Sînt pur si simplu eu însami.
Taichiro se întoarse catre ea si-o cuprinse pe dupa
umeri cu bratele. Vocea lui Keiko nu mai era decît o
soapta.
— Domnisoara Ueno mi-a spus ca e inutil sa ma-ntorc
acasa.
— De ce...?
— Pentru ca i-am marturisit ca ma-ntîlnesc cu
dumneata.
— Vasazica i-ai spus!
— Da.
Taichiro nu stiu ce sa raspunda.
— Mi-a cerut sa renunt, ori de nu, sa nu-i mai calc în
casa...
Taichiro îsi lua bratele de pe umerii fetei. Observa
dintr-odata ca pe malul opus al rîului circulatia devenise
mai intensa. Culoarea Colinelor de rasarit se schimbase si
oferea o gama-ntreaga de nuante de verde mai mult sau mai
putin întunecate.
— Poate ca n-ar fi trebuit sa-i spuna întreba Keiko,
aruncînd o privire asupra chipului crispat al lui Taichiro.
— Nu, zise Taichiro, cu glasul stins. De altfel, oare nu
eu mai degraba ar trebui s-o razbun pe mama mea
împotriva domnisoarei Ueno?
Zicînd acestea, intra în camera.
— S-o razbuni pe mama dumitale...
— Nu m-as fi gîndit niciodata la asa ceva!
— E bizar ce spui. Keiko se agata de Taichiro ca sa-l
opreasca.
— Plecam? Sau poate ar fi mai bine sa te întorci acasa?
— Esti odios!
— Acum eu, nu tata, îi voi ravasi existenta domnisoarei
Ueno.
— Am gresit cînd am vorbit de razbunare, noaptea
trecuta, iarta-ma.
În fata ceainariei, Taichiro striga dupa un taxi si Keiko
urca alaturi de el. Matina traversa orasul în directia
mînastirii Nison.in, la Saga.
O vreme, Taichiro ramase tacut.
— Pot sa las geamul jos detot? întreba Keiko care, pîna
atunci, nu-si desclestase buzele. Apoi îsi puse mîna pe cea a
lui Taichiro, care i se odihnea pe genunchi, si-i misca usor
aratatorul. Mîna ei nu era propriu-zis umeda, dar era jilava
si catifelata.
Poarta principala a mînastirii Nison.in, zice-se, fusese
adusa pîna aici de la castelul Fushimi-Momoyama de catre
unul din membrii unei bogate si puternice familii din epoca.
Avea într-adevar aspectul unei porti de cetate.
— Dupa lumina s-ar zice ca si azi va fi o zi calduroasa,
zise Keiko.
— E prima oara cînd vin la mînastirea asta... Am facut
unele cercetari despre Fujiwara Teika..., zise Taichiro.In
timp ce urca treptele de piatra ce duceau la poarta de
intrare, se întoarse catre Keiko. Poalele chimonoului i se
miscau usor în ritmul pasilor.
— Toata lumea stie ca Fujiwara Teika a locuit, la
poalele muntelui Ogura, într-o vila pe care o denumise
Pavilionul Ploii de Toamna, dar se sugereaza trei locuri
diferite pentru acea vila si se pare ca nimeni nu-i cunoaste
adevaratul amplasament. Dupa unii, ea s-ar gasi pe colina
din spatele mînastirii Nison.in, dupa altii în apropiere de
mînastirea Jojakkoji, nu departe de aici, sau la Sihsstria
departe de Lumea Necurata... Domnisoara Ueno m-a dus
acolo.
— Zau? atunci ai vazut putul de unde se zice ca-si
scotea Fujiwara Teika apa pentru trusa de scris, cînd îsi
alcatuia antologia poetica dintr-o suta de autori?
— Nu mai tin minte. Apa din acel put a ramas celebra. I
se zice "apa salciei".
— Teika s-a folosit într-adevar de apa aceea? In materie
de poezie, el era venerat deopotriva unui zeu, de aceea în
jurul lui au înflorit tot felul de legende. Mai ales însa în
epoca Muromachi a fost considerat drept cel mai mare poet
si cel mai mare om de litere din Japonia.
— Si mormîntul lui se afla tot în mînastirea asta?
— Nu. Se afla în mînastirea Shokoku-ji. Dar în
apropierea Sihastriei exista o mica pagoda care, dupa cum
se spune, s-ar ridica pe tumulul funerar unde a fost
incinerat Teika...
Keiko nu adauga nici o vorba. Taichiro constata ca ea
nu stia aproape nimic despre Fujiwara Teika, adineauri,
cînd taxiul lor trecuse de iazul Hirosawa si cînd vazuse
reflectîndu-se în apa, pe malul opus al rîului, superbii munti
plantati cu pini, peisajul îi amintise la Taichiro mileniul de
istorie si literatura ce avusese drept cadru cîmpia Saga. De
pe malurile iazului, zarea muntele Ogura, ale carui
contururi domoale si putin înalte se decupau pe fundalul
muntelui Arashi. Amintirile despre trecutul acum clasic al
tarii sale, pe care i le trezisera spectacolul colinelor si
cîmpiei de aici, navaleau cu si mai multa prospetime în
mintea lui Taichiro, acum, cînd Keiko era alaturi de el.
Avea o constiinta mai acuta a prezentei sale la Kyoto. Dar
impetuozitatea lui Keiko care, în acea dimineata, se certase
cu Otoko, nu facea oare si mai atragator peisajul acela în
ochii lui Taichiro?
Întelese acest lucru si-si întoarse privirea spre tînara.
 — De ce ma privesti cu aerul asta bizar...?
În ochii lui Keiko se citi tulburarea, si ea întinse mîna.
Taichiro i-o atinse usor.
— E ciudat sa ma plimb aici cu dumneata... Ma-ntreb
unde sînt.
— Asta ma-ntreb si eu. Si ma mai întreb si cine e
persoana de lînga mine, zise Keiko, apucîndu-i mîna lui
Taichiro si înfigîndu-si în ea unghiile.
— Habar n-am.

Umbrele dese ale pinilor cadeau pe aleea vasta care

ducea la poarta de intrare a mînastirii. De-alungul aleii
cresteau magnifici pini rosii amestecati cu artari. Pîna si
umbra proiectata pe sol de extremitatile crengilor era
imobila. Umbrele pinilor se deplasau doar la trecerea lui
Keiko si se miscau pe chimonoul alb si pe obrajii fetei. O
ramura de artar mai scunda decît celelalte aproape îi atinse
fata. .
Cînd ajunsera la scara de piatra din capatul aleii, zarira
un zid de chirpici cu un acoperis deasupra si ajunse pîna la
ei un zvon de apa. Urcara treptele de piatra si mersera de-
alungul zidului, spre stînga. La poalele acestuia, curgea apa
si, ca prin minune, se înalta o poarta.
— Nu-i nimeni, zise Keiko, stînd lînga poarta la capatul
treptelor.
— E ciudat ca o mînastire atît de celebra atrage atît de
putini vizitatori, remarca Taichiro, oprindu-se si el.
În fata lor se înalta muntele Ogura. O tihna marcata de
umilinas se desprindea din acoperisul de arama al
mînastirii.
— Priveste copacul acela frumos din stînga dumitale.
Dupa cum se spune, e copacul cel mai faimos de pe
Colinele de rasarit, zise Taichiro.
Crengile batrînului copac erau noduroase si rasucite,
dar erau acoperite cu frunzulise de un verde crud. Ramurile
cele mai scurte erau deosebit de viguroase. Mi-a placut
totdeauna copacul acesta batrîn si nu-l uitasem. Si totusi
sînt ani de zile de cînd nu l-am mai vazut.
Taichiro nu mai vorbi decît despre copac si nu-i explica
tinerei ca mînastirea Nison.in îsi tragea numele din doua
inscriptii oferite de catre împarat si atîrnate în cladirea
principala. Cînd revenira în dreapta cladirii consacrate
zeisei Benten, Taichiro observa niste trepte înalte de piatra.
— Keiko, poti urca pe treptele astea, cu chimonoul
dumitale...? Keiko schita un surîs care-i dezveli dintii
frumosi si scutura din cap.
— Nu cred... la-ma însa de mîna si pe urma, daca e
nevoie, o sa ma duci în brate. O sa urcam încetisor. E sus
de tot?
— Da.
Mormîntul lui Sanetaka se afla în partea de sus a scarii.
— N-ai venit la Kyoto decît ca sa vezi mormîntul asta.
Si nu ca sa ma vezi pe mine.
— Intr-adevar. E absolut exact, zise Taichiro, luînd
mîna lui Keiko si eliberîndu-i-o numaidecît. Voi urca
singur acolo. Asteapta-ma aici, vrei?
— Pot urca si eu. Ar trebui sa întelegi ca treptele astea
nu ma impresioneaza deloc... As fi fericita sa te urmez pîna
în vîrful muntelui Ogura, chiar de-ar fi sa nu ne mai
întoarcem niciodata de-acolo.
Zicînd acestea, Keiko îl lua de mîna pe Taichiro si
începu sa urce gradenele de piatra. Rari erau vizitatorii care
urcau pe treptele acestea, drept care la baza lor cresteau
buruieni si ferigi. Ici si colo se deschideau flori galbene. Pe
o latura, erau aliniate pietre tombale.
— Am ajuns, nu-i asa? intreba Keiko.
— Nu, e si mai sus! raspunse Taichiro, înaintînd spre
morminte.
— Aceste trei pagode de piatra sînt magnifice, nu-i asa?
— Li se zice Mormintele celor Trei împarati. Sînt
exemple admirabile de constructii în piatra si sînt pe drept
cuvînt renumite. Cele mai frumoase sînt fara-ndoiala cele
care se afla chiar în fata noastra, ca si pagoda de piatra cu
cinci etaje din mijloc.
Keiko privi cele doua pagode si încuviinta. Timpul i-a
dat pietrei o patina minunata... Dateaza din era Kamakuras
ntreba Keiko. Da. Cred însa ca pagoda cu zece etaje de colo
dateaza din era Curailor de Nord si de Sud. Ea se pare ca a
avut initial treisprezece etaje, dar probabil partea superioara
i s-a prabusit.
Nobletea, gratia si rafinamentul pagodelor o emotionara
pe artista care somnola în Keiko. Parca aproape uitase ca
stateau acolo amîndoi, mîna în mîna.
— Mormintele nobililor de la curte, precum Nijo,
Takatsukasa, Sanjo, sînt numerose în împrejurimi. Pot fi
vazute acolo si cele ale lui Suminokura Ryoi si-a lui Ito
Jinsai87, dar nici unul nu egaleaza în frumusete
Mormintele celor Trei împarati, zise Taichiro.
Mai urcara cîteva trepte si ajunsera la un mic edificiu pe
nume Kaizanbyo, în care se înalta, într-o maniera destul de
curioasa, o stela funerara pe care fusese gravat ansamblul
lucrarilor savîrsite de catre calugarul Tanku, cel care
odinioara restaurase mînastirea. Taichiro însa, fara sa
arunce nici macar o privire micului edificiu, se îndrepta
catre un sir de pietre tombale situate pe mîna dreapta.
— Aici este. Sînt mormintele familiei Sanjonishi.
Mormîntul din extrema dreapta este cel al lui Sanetaka. El
poarta inscriptia urmatoare: "Sanjonishi Sanetaka, fost
ministru de Interne".
Keiko privi inscriptia si zari, alaturi de modestul
mormînt care-i ajungea aproape la genunchi, alt mormînt ce
avea deasupra o mica tableta funerara cu inscriptia:
"Kineda, fost ministru al Dreptei". La stînga, se citea pe
alta tableta: "Saneda, fost ministru de Interne".
— Mormintele astea atît de umile sînt cele ale unui
ministru al Dreptei si ale unui ministru de Interne? intreba
Keiko.Intr-adevar imi place simplitatea acestor morminte.
În afara faptului ca pe ele erau gravate numele si rangul
oficial al defunctului, acele pietre tombale nu se deosebeau
prin nimic de cele ce puteau fi vazute în mînastirea
Nenbutsu— ji din Adashino, deasupra mormintelor acelora
dupa care nimeni nu poarta doliu. Erau la fel de învechite,
acoperite de muschi, pe jumatate îngropate în pamînt si
deformate de timp. Erau mute. Taichiro se lasa pe vine
lînga ele, vrînd parca sa surprinda o voce îndepartata si abia
perceptibila. Atrasa de mîna strînsa în mîna lui, Keiko se
ghemui si ea lînga el.
— Mormintele astea par aproape compatimitoare, zise
Taichiro, ca pentru a-i trezi interesul lui Keiko. Eu fac
cercetari asupra lui Sanetaka. A trait pîna la vîrsta de
optzeci si trei de ani si a tinut, vreme de peste saizeci de
ani, un jurnal care reprezinta un izvor presios de informatii
despre cultura Higashiyama. Numele lui figureaza adesea
în jurnalele pe care le sineau unii nobili de la curte si poesi
prieteni de-ai sai. E cu adevarat pasionant sa faci cercetari
asupra acelei epoci tulburi care a asistat la înflorirea unei
întregi culturi.
— Din cauza cercetarilor dumitale îti place atît de mult
mormîntul acesta?
— Pesemne ca da.
— De cînd le întreprinzi?
— De trei ani. Ba nu, sa tot fie patru, cinci ani.
— Si de la mormîntul asta îsi vine inspiratia?
— Inspiratia? adevarat, inspiratia mea...
Cînd sa raspunda, Keiko, dintr-odata, se lasa sa cada pe
genunchii tînarului. Taichiro se clatina. Keiko îi înconjura
gîtul cu mîinile.
— Chiar în fata acestui mormînt la care tii atît de mult...
Taichiro pastra tacerea.
— Fa sa-mi fie si mie scump mormîntul acesta... sa-mi
devina si mie o amintire pretioasa... Inima îti este-aici
întreaga. Dar ea nu-i un mormînt, nici vorba!
— Cum nu-i un mormînt? Taichiro repeta cu un aer
absent vorbele fetei.
— Mormintele dispar si ele cu trecerea anilor...
— Ce-ai spus? n-am auzit.
— Pîna si-un mormînt de piatra e efemer.
— Nu-nteleg.
— Urechea îti e prea aproape...
Buzele lui Taichiro aproape atingeau urechea tinerei.
— Destul! ma gîdili! zise Keiko scuturînd capul. Rau
faci ca ma gîdili suflîndu-mi asa în ureche, zise ea,
privindu-l pe Taichiro cu coada ochiului, îsi puse fata pe
pieptul tînarului. Detest barbatii care sufla în urechile
femeilor.
 — Da' eu nici n-am facut asa ceva!
Taichiro simti ca-i vine sa rîda cînd îsi dadu brusc
seama ca o tine pe Keiko în brate.
Greutatea fetei se facea simtita pe genunchii lui, desi
era constient de usurimea si supletea trupului ei. Taichiro
fusese surprins de caderea brusca a lui Keiko pe genunchii
sai.
Ca sa nu cada pe spate, tot corpul i se încordase si nici
macar nu-si daduse seama de tensiunea întregii lui fiinte.
Bratele lui Keiko îi strîngeau în continuare gîtul lui
Taichiro si mînecile chimonoului i se rasfrînsesera pîna la
coate. Taichiro îsi veni în fire cînd simti în jurul gîtului
contactul rece cu pielea neteda si jilava a fetei.
— Iti suflu în urechea cea dragalasa, vasazica?
Taichiro observa ca respiratia îi era dezordonata si se
stradui sa-si recapete suflul.
— Urechile mele sînt foarte sensibile, sopti Keiko.
Urechea fetei îl tulbura pe Taichiro. I-o lua între degete.
Keiko ramase cu ochii larg deschisi, fara a-si clinti
capul, în timp ce degetele tînarului i se jucau cu urechea.
— Pare o floare ciudata.
— Crezi?
— Auzi ceva?
— Aud parca...
— Parca...?
— Ce poate fi?
— Parca zgomotul pe care l-ar face o albina asezîndu-
se pe-o floare...
— Nu, nu o albina, mai degraba un fluture. l75
— Asta pentru ca-ti ating usor urechea.
— Iti place sa atingi urechile femeilor?
 — Cum? Degetele lui Taichiro încremenira.
— Iti place asta? murmura Keiko cu aceeasi voce
blinda.
— N-am vazut niciodata urechi atît de frumoase...,
recunoscu în fine Taichiro.
— Mie-mi place sa curat urechile oamenilor, zise
Keiko. Curios, nu-i asa? si-am un mare talent pentru asta.
Vrei sa-ncercam acum, pe loc?
Taichiro nu raspunse.
— Nu se simte nici o boare.
— Asa e, nu e nici o adiere, numai o lume scaldata în
soare.
— E adevarat. Nu voi uita niciodata ca, într-o dimineata
ca asta, în fata acestui vechi mormînt, dumneata m-ai tinut
în brate. E straniu ca un mormînt poate lasa o asemenea
amintire.
— Pai mormintele nu sînt menite tocmai sa perpetueze
amintirea?
— Sînt convinsa ca dumneata nu vei pastra o amintire
nepieritoare a acestei zile. O vei da grabnic uitarii, nu-i asa?
Rezemîndu-se într-o mîna, Keiko încerca sa se ridice de
pe genunchii lui Taichiro. E foarte trist!
— De ce crezi ca voi da grabnic uitarii ziua asta? E trist
sa fii asa.
Pe cînd Keiko încerca sa se elibereze din îmbratisarea
lui, Taichiro o atrase iarasi în brate. Buzele lui le atinsera
fugitiv pe cele ale fetei.
— Nu, nu! Nu gura dumitale! Taichiro fu surprins de
refuzul lui Keiko si de duritatea glasului ei. Cu toate astea
si fara-ndoiala ca sa-si fereasca buzele de el, ea îsi înfunda
fata în pieptul lui Taichiro. El îsi plimba degetele pe parul
fetei, apoi pe fruntea ei si încerca sa-i dea la o parte fata de
pe pieptul sau. Dar Keiko se opuse.
— Ma doare cum ma apesi pe ochi! zise Keiko, atunci
cînd mîinile hotarîte ale lui Taichiro îi înfrînsera în sfîrsit
rezistenta. Ochii fetei erau închisi. Care ochi ti l-am apasat?
— Dreptul. Te mai doare?
— Cred ca da. Nu-mi lacrimeaza ochiul...?
Taichiro îi examina ochiul drept, pe pleoapa nu era însa
nici urma de roseata de la presiunea exercitata de deget.
Spontan, Taichiro îsi apleca fata si-si lipi buzele pe ochiul
drept al fetei. Keiko scoase un tipat slab, dar nu încerca sa-l
respinga. Putea simti între buze genele lungi ale fetei. Dar,
ca si cum ceva l-ar fi speriat deodata, se departa de Keiko.
— Ma lasi sa-ti sarut ochiul, dar îmi refuzi gura...
— Esti rau! Nu stiu, zau ! îmi spui lucruri neplacute!
Keiko se sprijini violent de pieptul lui Taichiro, cu riscul de
a-l face sa-si piarda echilibrul, si se ridica. Poseta alba îi
cazuse pe jos. Taichiro i-o culese de pe jos si se ridica si el
în picioare.
— Ce poseta mare!
— Da. Mi-am pus în ea costumul de baie.
— Costumul de baie...? Nu mi-ai promis ca o sa
mergem la lacul Biwa?
Facu o pauza, apoi relua.
— Ochiul drept e parca voalat. Aproape nu vad cu el.
Keiko scoase o oglinjoara din poseta pe care i-o
înapoiase Taichiro si-si examina ochiul. Rosu însa nu este.
Cu un deget, îsi masa usor pleoapa dreapta, cînd observa
privirea lui Taichiro fixata asupra ei. Obrajii i se
împurpurara si-si pleca ochii în care se citea o fermecatoare
sfiala, îsi plimba agale degetele pe camasa lui Taichiro, pe
care rujul ei lasase un semn discret.
— Ce facem? zise Taichiro, apucînd-o de mîna pe
Keiko.
— Mi-e teama ca nu se duce!
— Dar nu ma refer la pata de pe camasa. O s-o ascunda
nasturele de la haina. Vreau sa spun ce facem acum?
Acum...
Keiko îsi înclina gîtul frumos.
— Nu stiu. N-am nici cea mai mica idee. Am putea
merge la lacul Biwa în dupa-amiaza asta, nu-i asa?
— Cît e ceasul?
— Zece fara un sfert.
— Doar atît...?
Cînd vezi soarele în copaci, ai zice ca sîntem deja la
amiaza...
Keiko îmbratisa cu privirea copacii înconjuratori.
— Acolo e muntele Arashi. Vara, turistii sînt numerosi.
De ce aici nu vine nimeni?
— Chiar daca ar veni lume sa viziteze mînastirea, nu
cred ca s-ar gasi multi amatori sa se catare pîn-aici!
Conversatia luase o întorsatura anodina, dupa cum
constata cu usurare Taichiro.
Îsi sterse fata transpirata cu batista.
— Vrei sa vedem ce-amai ramas din Pavilionul Ploii de
Toamna? Nu stiu unde-atrait în realitate Fujiwara Teika si,
de altfel, nici nu prea tin s-o stiu cu certitudine. Vezi stîlpul
acela indicator? am mai venit aici de doua, trei ori... O
pancarta de lemn se înalta în spatele lor la poalele muntelui
si le indica directia.
— Iar trebuie sa mai urcam? Keiko ridica ochii spre
munte. Da' ce conteaza! O sa urc pîna-n vîrf. Si daca
sandalele mele de paie o sa-mi îngreuieze mersul, ei bine,
atunci o sa merg desculta!
Drumul urca printre copaci si ramurile atingeau fosnind
chimonoul lui Keiko. Taichiro se întoarse si o lua de mîna.
Curînd ajunsera la o rascruce.
— In ce parte o luam?
— Cred ca la stînga, zise Taichiro.
Dar drumul din stînga parea sa mearga de-alungul unei
prapastii, pe cînd cel din dreapta mergea de-a'coasta.
Taichiro sovai.
— E periculos.
— Mi-e frica, zise Keiko, cramponîndu-se de mîna
dreapta a lui Taichiro. Cu sandalele mele, risc sa alunec.
Ce-ar fi s-o luam la dreapta?
— La dreapta...? In definitiv, nu stiu care e drumul ce
duce la Pavilionul Ploii de Toamna... Si drumul din dreapta
trebuie sa duca în vîrful muntelui...
Drumul era ascuns pe sub copaci. Taichiro o sinea de
brat pe Keiko si se lasa condus de ea cu blîndete, cînd
deodata fata se opri:
— Chiar trebuie sa merg în chimonou printre toti
copacii astia?
Dincolo de niste arbusti de talie nu prea mare si care-i
ascundeau privirilor, se înaltau trei pini mari. Zarira, printre
crengile pinilor, Colinele de Miaza— noapte si, dedesubt,
periferiile orasului.
— Unde sîntem? zise Taichiro, aratînd cu degetul
împrejurimile, cînd Keiko se rezema toata de el.
— Nu stiu.
Taichiro se clatina, dar Keiko i se lasa lin în brate. El se
lasa sa alunece la pamînt.
 Stîndu-i tot în brate, Keiko îsi netezi, cu mîna dreapta,
cutele ghemuite ale chimonoului. Cînd Taichiro îsi apropie
buzele de ochii ei, Keiko îsi lasa pleoapele în jos. Chiar si
cînd buzele tînarului i se departara de ochi si i se lasara pe
buze, Keiko nu se eschiva, îsi pastra însa buzele strîns lipite
una de alta. Taichiro îi mîngîie prelungul gît juvenil, în
vreme ce mîna-i încerca sa se strecoare în rascroiala
chimonoului.
— Nu, nu! Keiko lua mîna tînarului într-ale ei. Taichiro
atinse usor, cu palma mîinii înca prizoniere, chimonoul
fetei la înaltimea sînilor.
Keiko îi ghida mîna de la sînul drept catre sînul stîng.Isi
întredeschise deodata ochii si-l masura cu privirea pe
Taichiro.
— Nu sînul drept. Nu-mi place!
— Cum?
Fara a-ntelege vorbele lui Keiko, Taichiro îsi retrase
brusc mîna de pe sînul ei stîng.
Ochii lui Keiko erau usor întredeschisi.
— Sînul drept ma întristeaza.
— Te întristeaza?
— Da.
— Dar de ce...?
— Habar n-am. Poate pentru ca inima nu-mi este în
partea aceea.
Zicînd acestea, Keiko închise pudic ochii si-si oplosi
sînul stîng la pieptul tînarului. Fetele tinere au uneori
asemenea anomalii. Cred chiar ca ele ar fi triste daca ar fi
lipsite de ele!
Taichiro, bineînteles, nu stia ca la Enoshima, Keiko nu-
i îngaduise tatalui sau sa-i atinga sînul stîng.
 Acum, tînarului i se refuza sînul drept. Dar însesi
vorbele lui Keiko îi trezira dorinta si-i furnizara în acelasi
timp dovada manifesta ca nu pentru prima data, desigur,
Keiko îl lasa pe un barbat sa-i mîngîie sînii. Aceasta
certitudine nu facu decît sa-i ascuta dorinta. O apuca strîns
de par si-o saruta. Fruntea si gîtul lui Keiko se umezisera.
Cei doi tineri coborîra de pe munte, trecura prin fata
mormintelor familiei Suminokura si ajunsera pîna la
mînastirea Gio-ji. Acolo, facura cale întoarsa si mersera
fara graba pîna la muntele Arashi. Luara dejunul la
restaurantul Kitcho. La sfîrsitul mesei, chelnerita veni sa-i
anunte ca-i asteapta o matina. Taichiro o privi pe Keiko.
Întelese deodata ca, pe cînd o credea la toaleta, ea
achitase nota de plata si comandase un taxi.
În timp ce matina se apropia de castelul Nijo, Keiko
remarca deodata:
— Nu credeam ca vom ajunge atît de repede!
— Unde sa ajungem...?
— Nu-i bine sa fii atît de distrat... Pai nu hotarîsem sa
mergem la lacul Biwa? Taichiro nu raspunse. lasînd pe
mîna dreapta gara din Kyoto, taxiul o lua spre pagoda înalta
a mînastirii To-ji si o depasi. Scurt timp, rulara de-alungul
rîului Kamo care, contrar obisnuintei, era agitat.
Soferul le arata un munte ce se ridica în drumul lor si le
explica:
— I se spune muntele Ushio si numele i se scrie cu
caracterele chinezesti care înseamna "coada de vaca".
Masina facu la stinga pe lînga muntele Ushio si traversa
partea meridionala a Colinelor de rasarit. Lacul se întindea
la picioarele lor. Iata lacul Biwa. Cu toata banalitatea
observatiei, vocea lui Keiko era foarte însufleti ta.
 — In sfîrsit, te-am adus aici.In sfîrsit!...
Taichiro asculta distrat vorbele tinerei. Era fascinat de
multimea iahturilor, a barcilor cu motor si a vapoarelor de
placere care brazdau lacul. Masina coborî pîna la vechiul
oras Otsu.In apropierea foisorului ce domina lacul, ea coti
la dreapta, depasi o zona unde avea loc o cursa de barci cu
motor, traversa localitatea Hama-Otsu si se angaja pe aleea
marginita de copaci care ducea la Hotelul Lacul Biwa. Pe
cele doua laturi ale aleii erau parcate masini particulare.
Taichiro fu uluit la gîndul ca înca de la restaurantul Kitcho,
Keiko îi ceruse soferului sa-i duca la Hotelul Lacul f Biwa.
Portarul hotelului le iesi în întîmpinare si deschise portiera.
Taichiro nu vazu alta solutie decît sa intre în hotel. Keiko
nu-i arunca nici o privire, se îndrepta spre receptie si zise
fara nici cea mai mica ezitare:
— Am telefonat de la restaurantul Kitcho pentru o
rezervare... Pe numele domnului Oki...
— Da, într-adevar, raspunse receptionistul. Pentru o
noapte, nu-i asa?
Keiko nu confirma. Fara o vorba, ea se dadu în laturi
pentru a-l lasa pe Taichiro sa semneze în registrul
calatorilor. Taichiro, care avea de gînd sa-si declare o
identitate falsa, se vazu constrîns sa-si înscrie numele si
adresa adevarate, deoarece Keiko facuse rezervarea pe
numele de Oki. Adauga apoi numele lui Keiko sub al lui si,
îndeplinind formalitatile, i se paru ca rasufla mai usurat. l8l
Îngrijitorul de etaj statea cu cheia lînga lift si-i astepta.
Nu-i însoti însa pîna la camera lor care se gasea la etajul
întîi.
— Ce apartament dragut! exclama Keiko.
Apartamentul era constituit din doua încaperi; în fund,
un dormitor si, în fata lui, o încapere care dadea pe o latura
spre lac si pe alta spre muntii ce margineau orasul Kyoto.
Pentru a imita pesemne constructiile cu fronton în stil
Momoyama90, fereastra camerei era înconjurata la exterior
de o balustrada rosie. Panourile care acopereau peresii si
canaturile ferestrelor, precum si geamurile cu pervazuri
masive si cu traverse de lemn, îi confereau încaperii o
aparenas linistita si oarecum desueta. Ferestrele largi erau
de marimea peresilor. Curînd, o femeie de serviciu le aduse
ceai verde. Keiko statea în picioare în fata ferestrei ce
dadea spre lac si strîngea în mîini marginea perdelei de
dantela alba. Nici nu se întoarse cînd intra femeia de
serviciu. Taichiro se aseza pe mijlocul canapelei si o privi
pe fata care-i întorcea spatele. Nu purta acelasi chimonou
ca în ajun. Obi-ul însa, cu un curcubeu pe el, era tot cel pe
care si-l pusese cînd venise sa-l astepte la aeroportul Itami.
Lacul se întindea la stînga lui Keiko. Velele numeroaselor
iahturi erau orientate în aceeasi directie. Cele mai multe
dintre ele erau albe, erau însa si rosii, albastru închis si
violete. Barci cu motor demarau lasînd în urma lor o dîra de
spuma si facînd sa sîsneasca picaturi marunte de apa. Prin
fereastra urcau zgomotul barcilor cu motor, vocile
clienailor de la piscina hotelului si huruitul unei masini de
tuns gazonul, în interiorul apartamentului, se auzea bîzîitul
climatizorului. Taichiro pîndi un moment cînd Keiko s-ar fi
decis sa vorbeasca, apoi lua o ceasca de ceai de pe masa si
zise:
— Keiko, vrei ceai...
Tînara scutura din cap.
— De ce nu vorbesti? De ce tacerea asta? E o cruzime
din partea dumitale!
 Ea scutura perdeaua si paru ca sovaie.
— Nu crezi ca privelistea e de toata frumusetea?
— E frumoasa, într-adevar. Eu însa la frumusetea
dumitale ma gîndeam, Keiko. Ceafa dumitale, si obi-ul...
— Nu te gîndeai mai degraba la mînastirea Nison.in,
cînd m-ai luat în brate?
— Dar...
— Totusi sînt sigura ca-mi porti pica... Atitudinea mea
te-a surprins, te-ascandalizat, nu-i asa? vad eu ca da.
— Poate, într-adevar, m-ai surprins. Ma mir si eu de
comportarea mea. O asemenea încrîncenare, la o femeie, e
groaznica.
Keiko scazu glasul.
— De-asta nu vii lînga mine?
Taichiro se ridica si i se alatura, îi puse mîinile pe
umeri. Cu o usoara apasare a mîinilor, o conduse catre
canapea. Ea se aseza lipita de el, dar lasa ochii în jos si
evita sa-l priveasca.
— Da-mi ceai, sopti ea.
Taichiro lua ceasca de ceai si o apropie de fata ei.
— Din gura dumitale...
Taichiro sovai o clipa, apoi lua ceai în gura si-l lasa sa
se scurga încetul cu încetul printre buzele lui Keiko. Cu
ochii închisi, cu capul aplecat pe spate, Keiko bau ceaiul.
Cu exceptia gîtului ei care înghitea lichidul, bratele,
picioarele si tot trupul îi erau absolut nemiscate.
— Mai..., zise ea, tot fara sa se clinteasca.
Taichiro lua din nou o înghititura de ceai si-o lasa sa
curga în gura fetei.
— A fost delicios! acum pot muri. Numai sa fi fost
otrava ceaiul... Totul s-ar fi sfîrsit. As fi murit pîna acum.
Si dumneata la fel, Taichiro, ai fi murit! apoi, ea relua:
— Intoarce-te.
Keiko îl puse sa se întoarca pe jumatate si-si cuibari
fata în încheietura umarului sau. Apoi, fara a-si modifica
pozitia, îl cuprinse usor în brate pe Taichiro si-i cauta
mîinile.
Taichiro apuca una din mîinile fetei si i-o privi,
mîngîindu-i unul dupa altul fiecare deget.
— Scuza-ma. Eram atît de distrata, n-am fost atenta...,
zise Keiko. Ai vrea poate sa faci o baie? Vrei sa ma duc si
sa dau drumul la apa?
— Cu placere. Dar poate vrei sa faci doar un dus...?
— Miros pesemne a transpiratie, nu-i asa?
— Imi place cum mirosi! Pentru prima oara în viata ma
încînta atît de mult un miros! Ea se întrerupse. Dar, ce mai,
vrei sa te împrospatezi? Keiko se ridica si disparu în
dormitor. Taichiro auzi zgomotul apei curgînd în baia de pe
cealalta latura a camerei. Pe cînd el se uita cum un vapor de
placere se apropia de jetela hotelului, Keiko veni sa-i spuna
ca apa din cada era numai buna ca temperatura. Taichiro îsi
sapuni din abundenas corpul scaldat în sudoare de cînd cu
plimba/ea lor la Saga. Deodata, Keiko ciocani la usa baii.
Taichiro, temîndu-se ca fata sa nu intre, se ghemui în cada.
— Taichiro, te cauta cineva la telefon... Vii?
— Pe mine, la telefon? Imposibil. Cine ma cauta...?
— E cu siguranta o greseala. Te cauta cineva la telefon,
se multumi Keiko sa repete.
— Ciudat. Nu stie nimeni ca sînt aici.
— Si totusi pe dumneata te cauta...
Fara a mai zabovi sa se stearga, Taichiro îsi puse un
chimonou usor de bumbac si iesi din baie. Chiar pe mine
ma cauta?
Fata tînarului era banuitoare, între cele doua paturi era
un telefon.
Vazînd ca se apropie de el, Keiko îl striga:
— In cealalta încapere.
Pe o masuta alaturi de televizor era un telefon cu
receptorul scos din furca, în clipa cînd Taichiro lua
receptorul si-l duse la ureche, Keiko îi spuse:
— Te cauta de la Kamakura, de-acasa.
— Ce? Taichiro se facu livid.
— Dar cum...?
— E mama dumitale la aparat. i-am telefonat eu, urma
Keiko cu glas tensionat. i-am spus ca sînt cu dumneata la
Hotelul lacul Biwa si ca mi-ai promis sa te casatoresti cu
mine. I-am spus ca sper sa-si dea consimtamîntul. Taichiro,
cu rasuflarea taiata, o privea fix pe Keiko. Mama lui Keiko
auzise, fireste, cuvintele abia rostite de Keiko. Cînd se
dusese sa faca baie, Taichiro închisese usa de la dormitor,
ca si pe cea de la baie si, din pricina zgomotului apei, nu
putuse sa o auda pe Keiko telefonînd. Oare nu Keiko însasi,
de dragul planului ei, îl îndemnase sa faca baie?
— Taichiro? Taichiro e acolo? Glasul mamei sale
rasuna în receptorul pe care-l strîngea în mîna Taichiro.
Keiko suporta fara sa clipeasca privirea tînarului atintita
asupra ei. Stralucirea patrunzatoare a ochilor ei nu facea
decît sa le sporeasca frumusetea.
— Taichiro nu-i acolo?
— Ba da, mama, sînt aici, zise Taichiro, apropiindu-si
receptorul de ureche.
— Taichiro, tu esti? repeta mama sa, vrînd parca sa
spuna ceva. Vocea îi trada agitatia stapînita pîna atunci. Nu
face una ca asta... Taichiro, nu face asa ceva!
Taichiro nu raspunse.
— Fata asta, stii ce soi de fata este, nu-i asa? Nu poti sa
nu stii!?
Taichiro tacea în continuare.
Keiko, pe la spate, îl strînse în brate. Cu obrazul,
îndeparta receptorul pe care Taichiro si-l tinea la ureche si-
si apasa buzele de urechea tînarului.
— Mama..., facu ea, mama, ma întreb daca întelegeti de
ce v-am telefonat...
— Taichiro, ma auzi? Cine e la aparat? întreba mama
lui Taichiro.
— Eu sînt. Taichiro evita buzele lui Keiko si-si lipi
receptorul de ureche.
— Ce-nseamna asta? Ce tupeu! sa vorbeasca asa la
telefon în locul tau... Ea ti-a spus sa telefonezi? Mama sa îl
coplesea cu întrebari. Taichiro, întoarce-te numaidecît.
Pleaca imediat din hotelul ala si vino înapoi acasa... Fata
aia ne asculta, nu-i asa? Bine, n-are decît s-asculte! Chiar
îmi convine! Taichiro, nu te casatori cu ea! E o fiinta
ngrozitoare! Crede-ma, stiu ce spun. Nu ma nenoroci înca o
data, c-o sa-mi pierd mintile! De data asta, chiar o sa mor.
Si nu o spun pentru ca este eleva domnisoarei Ueno.
În timp ce el asculta, Keiko îsi pusese buzele pe ceafa
lui Taichiro si ii sopti în pîlnia urechii:
— Daca n-as fi fost eleva domnisoarei Ueno, nu te-as fi
întîlnit niciodata.
— E o fiinta perversa! Cred ca a încercat chiar sa-l
seduca pe tatal tau, continua mama lui Taichiro.
— Ce?
Vocea lui Taichiro era aproape de neauzit, în timp ce se
întorcea spre Keiko. Cu buzele tot lipite de ceafa lui, Keiko
îsi deplasa capul în acelasi ritm în care Taichiro si-l
întorcea pe-al lui.
El avu impresia ca o jigneste grav pe mama sa
ascultînd-o în timp ce Keiko îl saruta. Totusi nu putea pune
receptorul în furca.
— O sa vorbim despre toate astea la întoarcerea mea.
— Bine! Intoarce-te imediat. Macar n-ai facut nimic rau
cu fata aia? N-ai de gînd totusi sa stai peste noapte acolo?
Taichiro nu raspunse.
— Taichiro! continua mama sa, Taichiro, priveste-o în
ochi! Gîndeste-te la ce-ti spune! De ce crezi ca vrea sa se
casatoreasca cu tine, tocmai ea, eleva domnisoarei Ueno...?
Nu pricepi ca-i vorba de-o masinatie diabolica? Poate ca
fata aia nu e totdeauna asa, dar în tot ce priveste familia
noastra, e un monstru! stiu bine, nu-i rezultatul imaginatiei
mele! Cînd ai plecat, de data asta, aveam o presimtire
neagra. Si tatalui tau i s-a parut ciudata povestea asta si si-a
facut griji. Taichiro, daca nu te-ntorci, tatal tau si cu mine
vom lua primul avion spre Kyoto!
— Am înteles.
— Ce ai înteles? Fumiko relua, vrînd parca sa se
asigure:Te întorci, nu-i asa?
— Te întorci cu adevarat?
— Da. Keiko se napusti în dormitor si închise usa dupa
ea. Taichiro ramase nemiscat lînga fereastra si privi lacul.
O avioneta îl survola oblic si la mica altitudine înainte de a
se îndeparta. Barci cu motor saltau, facînd sa sîsneasca apa
la trecerea lor. O femeie, agatata de o barca, facea schi
nautic. Dinspre piscina ajungeau pîna la el voci. Trei femei
tinere în costum de baie stateau culcate pe gazonul de sub
fereastra. Te puteai întreba daca încaperea asta nu fusese
conceputa cu unicul scop de a contempa acele siluete
provocatoare. Taichiro! Taichiro, îl striga Keiko din
dormitor. Cînd deschise usa, o vazu îmbracata într-un
costum de baie alb.Isi tinu rasuflarea si-si întoarse ochii
într-o parte. Pielea fetei, de culoarea griului copt, stralucea
si abia daca-i observa costumul de baie din lîna alba.
— Ce frumos! zise Keiko, îndreptîndu-se catre
fereastra. .
Costumul de baie îi dezgolea tot spatele.
— Cît de frumos e cerul deasupra muntilor!
Raze de soare, ca niste peneluri de aur ascutite, cadeau
peste munti si se profilau pe cer.
— Acela e muntele Hiei? intreba Taichiro.
— Da. Razele acelea de soare seamana cu niste lanci
care ne-ar strapunge destinul, de-asta te-am strigat, ce
parere ai despre convorbirea de la telefon cu mama
dumitale...? Keiko se întoarse cu fata la Taichiro.
— As vrea ca mama dumitale sa vina aici. Si tatal
dumitale...
— Ce tot vorbesti?
— Adevarat. Vorbesc serios. Keiko, deodata, se agata
de el.
— Vino cu mine. Ma duc sa ma scald. Mi-e dor sa ma
scald în apa rece bine. Mi-ai promis, nu? Mi-ai fagaduit si
ca o sa facem o plimbare în barca cu motor. Mi-ai facut l87
promisiunea asta la sosirea dumitale, cînd am venit sa te
întîmpin la Itami.
Keiko se strînse toata în el, cu riscul de a-l face sa-si
piarda echilibrul.
— Te întorci? Te întorci la Kamakura din cauza
conversatiei cu mama dumitale? Parintii dumitale risca sa
se încruciseze cu dumneata pe drum. Vor veni cu siguranta
aici... Tatal dumitale nu vrea, sigur, dar mama dumitale îl
va obliga.
— Keiko, l-ai sedus pe tatal meu?
— Sedus...? Cu fata rezemata de pieptul lui Taichiro,
Keiko dadu din cap ca nu.
— Dar pe dumneata, oare te-am sedus? Am facut eu
asa ceva?
Bratele lui Taichiro înlantuiau spatele gol al lui Keiko.
— Nu-i vorba de mine, ci de tatal meu. Nu schimba
vorba...
— Pai dumneata o schimbi! Eu te întreb daca te-am
sedus. Asta crezi, nu-i asa?
Taichiro nu raspunse.
— E posibil ca un barbat sa o-ntrebe pe fata pe care o
tine-n brate daca i-a sedus sau nu pe tatal lui? Nu citesti în
ochii mei cît ma faci sa sufar? Keiko începu sa plînga.
— Ce vrei sa-ti raspund, Taichiro? Mai bine m-as ineca
în lac...
Luînd în brate umerii tremuratori ai fetei, Taichiro simti
sub mîna una din bretelele costumului ei de baie. i-o lasa în
jos, dezvelind pe jumatate rotunjimea unui sîn, apoi lasa în
jos cea de-adoua bretea. Keiko, cu pieptul dezgolit, se
clatina.
— Nu, nu sînul drept! Te rog, nu sînul drept..., repeta
Keiko, în timp ce i se prelingeau lacrimi de sub pleoapele
închise.
Keiko iesi din baie, cu bustul învelit într-un prosop
amplu. Cei doi tineri urmara un culoar si coborîra în
gradina, într-un copac mare din fata lor se deschideau flori
albe l88 asemanatoare cu florile de hibiscus. Taichiro îsi
scosese haina si cravata. Doua piscine se gaseau la dreapta
si la stînga gradinii din fata lacului. In piscina din dreapta,
amenajata în fata peluzei, se scaldau copii. Cealalta piscina
era situata pe un mic dîmb, departe de peluza. Taichiro se
opri la intrarea barierei care înconjura piscina din stînga.
— Nu intri în apa?
— Nu, te astept.
Din timiditate, Taichiro ezita sa se arate alaturi de
Keiko, a carei frumusete atragea toate privirile.
— Zau? Vreau doar sa fac o baie scurta. E prima din
anul asta si vreau sa vad daca înot bine sau nu, zise Keiko.
 Ciresi si salcii plîngatoare se înaltau, la intervale
regulate, pe peluza care se întindea de-alungul tarmului.
Taichiro se aseza pe-o banca, la umbra unui copac batrîn, si
privi în directia piscinei, în primele momente nu o vazu pe
Keiko, apoi o zari pe trambulina. Desi trambulina nu era
foarte înalta, silueta încordata a tinerei pregatindu-se sa
plonjeze se decupa pe suprafata lacului Biwa dindaratul ei
si pe muntii înalti de dincolo de lac. Muntii din departare
erau înecasi în ceata. Un trandafiriu palid aproape
evanescent plutea pe apele sumbre ale lacului. Velele
iahturilor reflectau nuantele pasnice ale amurgului.
Keiko plonja, într-o adevarata tromba de apa. Cînd iesi
din piscina, Keiko închine o barca cu motor si-l invita pe
Taichiro sa urce împreuna cu ea.
— O sa se înnopteze curînd. Ce-ar fi sa amînam pe
mîine?
— Mîine...? Ai spus într-adevar mîine? zise Keiko ai
carei ochi stralucira. Atunci ramîi? Intentionezi cu adevarat
sa ramîi pîna mîine...? Dar poti sa stii?
Tine-ti macar una din promisiuni. .. N-o sa mergem
prea departe si o sa ne-ntoarcem repede. As vrea, pentru
cîteva clipe, sa ma îndepartez de mal cu dumneata. Mi-ar
placea sa despicam valurile sortii si sa plutim cum ne duce
apa. Ziua de mîine ne scapa mereu... Hai sa mergem azi!
zise Keiko, tragîndu-l pe Taichiro de mîna. Uite ce multe
barci si iahturi sînt înca pe lac!
Trei ore mai tîrziu, Otoko, ascultînd stirile la radio, afla
ca avusese loc un accident pe lacul Biwa. Se napusti în
masina pîna la hotel unde o gasi pe Keiko în pat. Aflase, tot
de la radio, ca o tînara cu prenumele Keiko putuse fi salvata
de un iaht. Intrînd în încapere, Otoko o întreba pe femeia de
serviciu care parea sa aiba misiunea de-ao îngriji pe Keiko:
— E înca inconstienta? Doarme? Ce s-a întîmplata
— I s-a facut o injectie ca sa doarma, raspunse femeia
de serviciu.
— O injectie...? atunci e în afara oricarui pericol?
— Da. Medicul a spus ca nu este nici o pricina de
îngrijorare. Cînd a adus-o iahtul la mal, parea moarta, dar
si-a revenit de îndata ce au reusit s-o faca sa vomite toata
apa pe care o-nghitise si i-au facut respiratie artificiala. A
început atunci sa se zbata ca o nebuna, strigînd numele
barbatului care-o însotea...
— Si baiatul acela, ce s-a întîmplat cu el?
— Înca nu l-au gasit, în ciuda tuturor eforturilor.
— Înca nu l-au gasit...? repeta Otoko, cu glas
tremurator.
Se apropie de fereastra care dadea spre lac si privi
afara.
Barcile cu motor, cu farurile aprinse, brazdau în toate
directiile apele negre ale lacului, în partea din stînga
hotelului. Toate barcile cu motor din zona sînt acolo, nu
doar cele ale hotelului. Sînt si cele ale polisiei.
— Au aprins chiar si faclii pe tarm, zise femeia de
serviciu. Mi-e teama sa nu fie însa prea tîrziu ca sa-l mai
salveze...
Otoko se agata de perdeaua de la fereastra. Departe de
vînzoleala barcilor cu motor si de luminile lor
nelinistitoare, un vapor de placere, decorat cu lanterne rosii,
se apropia lent de tarmul din fata hotelului. Pe malul opus,
focuri de artificii incendiau cerul.
Dîndu-si seama ca-i tremurau genunchii, Otoko fu
cuprinsa de frisoane în tot corpul, i se paru ca oscilau si
lanternele rosii ale vaporului de placere. Proptindu-se ferm
în picioare, se îndeparta de fereastra. usa dormitorului era
deschisa. Patul lui Keiko îi atrase privirea si reveni grabnic
la capatîiul tinerei, de parca uitase ca mai intrase o data în
acea încapere si apoi plecase din ea. Keiko dormea linistit
si respiratia îi era regulata. Nelinistea lui Otoko spori: Poate
fi lasata asa? Da, încuviinta femeia de serviciu.
— Cînd o sa se trezeasca?
— Nu stiu.
Otoko puse mîna pe fruntea lui Keiko. Pielea rece si
usor umeda a tinerei parea sa adere la palma lui Otoko.
Culorile fugisera din fata livida a lui Keiko. Doar o roseata
usoara îi îmbujora obrajii. Parul fetei, care se încurcase
cînd i-l uscasera, se odihnea vraiste pe perna. Era atît de
negru, ca ai fi zis ca-i ud. Printre buze i se zareau dintii
frumosi. Cuvertura îi acoperea bratele. Pe cînd se odihnea,
inocenta si puritatea chipului ei adormit o ravasira pe
Otoko. Fata tinerei voia parca sa-si ia ramas bun de la
Otoko si de la viata. Chiar cînd era gata sa întinda bratele
ca sa o scuture si sa o trezeasca pe Keiko, Otoko auzi un
ciocanit la usa încaperii învecinate. Femeia de serviciu
merse sa deschida usa. Oki Toshio si sotia lui intrara în
încapere. Nici nu întîlni bine privirea lui Otoko, si Oki
încremeni.
— Sinteti domnisoara Ueno, nu-i asa? zise Fumiko.
Deci dumneavoastra sinteti.
Cele doua femei se întîlneau pentru prima data.
— Asadar, din cauza dumneavoastra a murit Taichiro!
Vocea lui Fumiko era rece si lipsita de orice emotie.
Otoko deschise gura, dar din ea nu iesi nici un sunet.
Cu o mîna, se rezema de patul lui Keiko. Fumiko se
apropie de ea. Otoko se trase înapoi, gata parca sa fuga de
ea.

Fumiko o apuca pe Keiko cu ambele mîini si o scutura

strigînd:
— Trezeste-te! Trezeste-te odata!
Pe masura ce mîinile îi deveneau mai brutale, capul
fetei se rostogolea pe perna.
— Da' trezeste-te! De ce nu te trezesti?
— I s-a administrat un sedativ ca sa doarma... zise
Otoko. Nu se va trezi.
— Trebuie s-o întreb ceva. E în joc viata fiului meu!
zise Fumiko, scuturînd-o în continuare pe Keiko. — O s-o
întrebi mai tîrziu. Toti oamenii de pe lac îl cauta pe
Taichiro, zise Oki. Apoi o lua de umeri pe sotia sa si iesira
din încapere.
Otoko scoase un suspin adînc si se prabusi pe pat
privind chipul adormit al lui Keiko. Pe la colturile ochilor,
fetei îi picurau lacrimi. Keiko!
Keiko deschise ochii, îi straluceau de lacrimi cînd îi
ridica spre Otoko.

Sfarsit
Note l. A treia ca marime dintre insulele japoneze (36 554 km2, l2 milioane de locuitori), insula Kyushu
este situata în partea de vest a insulei principale a Japoniei, fiind separata de ea printr-o strîmtoare lata de
630 m (tuneluri rutiere si feroviare). A fost leaganul celei mai vechi civilizatii japoneze în epoca preistorica
si a ramas permanent o poarta catre continentul asiatic si, mai tîrziu, catre lumea occidentala (Nagasaki în
perioada îînchiderii" Japoniei, dintre l639 si l854).In prezent insula este înghitita de megalopolisul
industrial din regiune. Kyoto (l 500 000 de locuitori), capitala imperiala între 794 si l868), oras situat la 500
km vest de Tokyo, marcat de tendinta contradictorie de modernizare si de conservare a vechilor cartiere
istorice. Kawabata a dat un roman în care se poate retrai atmosfera vechilor oaze istorice (Kyoto,l96l –
l962, în romîneste: Kyoto sau tinerii îndragostiti din stravechiul oras imperial, traducere de Vasile Spoiala,
Editura Univers, Bucuresti, l970). 3 Mare oras (peste 2 400 000 de locuitori), situat la sud de Tokyo, cu
care formeaza o aglomeratie urbana continua. Cel mai important port international al Japoniei. 4 îCalea
marilor Sudului", ax rutier si feroviar în lungime de cea 500 km, care leaga Tokyo de Kyoto si Osaka,
trecînd prin Nagoya.In Japonia contemporana ea este artera principala a îmegalopolisului Tokaido".In
vechea Japonie, unde oamenii calatoreau cel mai adesea pe jos, acest drum a fost descris în numeroase l93
opere literare si picturale, printre care celebra serie de stampe a lui Hiroshige (l797— l858): Cele cincizeci
si trei de etape ale caii Tokaido. 5 Oras cu peste l90 000 de locuitori, situat la 2l km vest de atami, vestita
localitate bogata în izvoare termale (l20 km sud— vest de Tokyo). 6 Cel mai înalt vîrf muntos din
arhipelagul japonez (3 776 m), obiect de veneratie traditional, a carui silueta maiestuoasa i-a inspirat pe
multi pictori, poesi si romancieri din toate timpurile. 7 Arashi-yama, munte situat la vest de Kyoto, renumit
pentru frumusetea vaii sale si pentru araarii cu frunzele minunat colorate toamna. 8 Togetsukyo, pod peste
rîul Hotsugawa, în partea de vest a orasului Kyoto. 9 Mica gradina publica aflata în zona de vest a orasului
Kyoto. l0 Mijloc de încalzire traditional utilizat curent în Japonia; este un recipient cu jaratic avînd
deasupra un cadru patrat cu patru picioare, de mari dimensiuni, acoperit cu un fel de patura groasa mai
mare decît el; doritorii se instaleaza lînga el pentru a se încalzi. gratie unei planae lacuite sau vernisate care
se aseaza deasupra, dispozitivul poate servi si drept masa. Se înrudeste cu bratero— ul iberic sau cu vechiul
tandur romînesc. ll în povestile si legendele japoneze, bursucul, ca si vulpea, e considerat drept un spirit
malefic înzestrat cu puterea de a-i amagi pe oameni. l2 bautura alcoolizata provenind din fermentatia
orezului. Denumirea îalcool de orez" este improprie, deoarece nu are loc un proces de distilare. Totusi, în
sens larg, acest cuvînt desemneaza orice bautura ce contine alcool. l3 Cartier linistit în nord— vestul Kyoto
— ului. Adashino înseamna îcîmpul raposasilor". Acolo se gaseau odinioara un foarte mare numar de vechi
morminte parasite, mai toate reunite astazi în templul Nenbutsu— ji, unde formeaza un ansamblu
impresionant. l94 l4 Jizo bosatsu (Ksitigarbha). Potrivit credinaelor populare japoneze, el trece drept un
paznic care vegheaza asupra copiilor si, în acest spirit, statuile lui de piatra se gasesc adesea la marginea
drumurilor stravechi, la oras sau la sara. l5 Gio— ji, mînastire de femei situata în pasnicul cartier Saga, în
centrul de nord— vest al Kyoto— ului. l6 Gradina publica situata la est de cartierul central Gion, în Kyoto.
l7 Mînastirea Chion— in, situata în zona de centru— est în Kyoto, renumita prin frumosul sau ansamblu
arhitectural din secolele al XV— lea – al XVi-lea. l8 Tinere aspirante la profesia de gheise, la Kyoto,
purtînd un minunat chimonou în culori vii, ornat cu o centura foarte lata, cu extremitatile atîrnînd libere
(darari no obî). Ele sînt supuse unei formatii foarte dificile, cuprinzînd dansul, cîntul si muzica
instrumentala. l9 Menirea esenaiala a unei geisha (în sens etimologic: artista) este de a însuflesi un banchet.
Formasia sa cuprinde, printre altele, dansul, cîntul si muzica instrumentala la shamisen (instrument muzical
cu trei corzi, nelipsit, începînd din sec. Al XVIIi-lea, din repertoriul muzical traditional). Se poate ca o
gheita sa accepte a— si petrece noaptea cu un client, dupa banchet, dar în acest caz e vorba de o activitate
secundara (o simpla prostituata nu este numita niciodata geisha în japoneza). Sinuta ei este totdeauna
traditionala: chimonou lung si magnific de matase, centura luxoasa foarte lata (obî), pieptanatura
caracterizata printr-un coc înalt, lis si uns cu ulei de camelie, înainte vreme, fetele destinate acestei profesii
erau vîndute si cumparate prin contracte foarte stricte. O data cu instaurarea drepturilor omului, noua
legislasie a interzis acea practica. Oricum, profesia este actualmente într-un regres accentuat din cauza
dificultatilor programului traditional de pregatire artistica. 20 Kamo— gawa, rîu care curge de la nord la
sud, traversînd orasul Kyoto prin zona de centru— est. l95 2l Shoji, panouri glisante, constituite dintr-un
schelet de lemn pe care e lipita o hîrtie translucida, utilizate în casa japoneza traditionala ca mijloc de
separare între interior si copertina care da în gradina. Panourile glisante instalate între diferitele încaperi ale
casei se numesc fusu ma. 22 Sau mochi (aluat de orez semiuscat, taiat în bucati dreptunghiulare), prajit si
fiert într-o zeama de carne cu legume si alte ingrediente variate. Fel de mîncare nelipsit de anul Nou. 23
Oras rezidenaial si statiune balneara (peste l50 000 de locuitori), la 50 km sud— est de Tokyo. A fost sediul
primului guvernamînt feudal între ll92 si l333 (îepoca Kamakura"), bogata în patrimoniu istoric si artistic.
Kawabata si-a stabilit aici domiciliul începînd din l935. 24 Kansai, în sens larg, denumeste îtarile de
dincolo de bariera".Bariera" era amplasata, în era Edo (l603— l867), în trecatoarea Hakone, pentru a
controla miscarea calatorilor între est si vest.In prezent, termenul Kansai se refera doar la regiunea din jurul
oraselor Kyoto si Osaka.
25 adica Nmia culegere de poeme vechi si moderne, compilata între l20l si l205, în 20 de carti si cuprinzînd
aproape 2000 de poeme de cîte 3l de silabe (5— 7— 5— 7— 7, waka). Este, cronologic, ultima dintre
îmarile antologii" ale epocii clasice, reprezentînd expresia cea mai aleasa pe care si-o gaseste sensibilitatea
poetica a vremurilor vechi. 26 Haiku sau haikai, mic poem de l7 silabe (5— 7— 5), celebrînd sentimente
legate de natura si perindarea anotimpurilor. 27 Genji monogatari, cea mai celebra opera a literaturii
japoneze clasice, roman— fluviu în 54 de carti, scris pe la începutul sec. Al Xl— lea de catre o doamna de
la curte, Murasaki Shikibu (978? — l0l4s), si care relateaza iubirile prinaului Genji. Ca multe alte opere din
epoca Heian (794 — ll92), marcata de supremasia literaturii l96 feminine, Genji monogatari este redactata
în kana— Mai precis în biragana, scriere cursiva eleganta utilizata initial în operele feminine. Exista si o
versiune romîneasca fragmentara publicata sub titlul Doamna Murasaki-Genji, E.L.U., l969. 28 Ihara
Saikaku (l642 — l693), pseudonimul lui Hirama Togo, poet si cel mai important romancier din era
Genroku (l688 — l704): viata unui barbat voluptuos, l682; viata a cinci femei libertine, l685 etc.,
numeroase povestiri. 29 Rogojina (tatami) este confecaionata dintr-o varietate de stuf foarte fin si foarte
neted si are o grosime de 3— 5 cm.In Japonia, suprafata încaperilor este determinata dupa numarul de
rogojini care acopera podeaua. O rogojina are l,80 m x 0,90 m, adica l,62 m2. 30 Era Mei j i (l868 — l9l2),
cînd se restaureaza puterea imperiala si începe procesul de modernizare a Japoniei. Era Kamakura: ll92—
l333. Era Muromachi: l392— l573. 3l Mica buleta de orez în oset, de forma alungita, peste care se pune o
felie de peste crud.In limbajul curent se spune o— sushi. 32 Zona muntoasa la l2 km nord de Kyoto,
cunoscuta mai ales pentru îsarbatoarea focului de la Kurama" (Kurama no hi-Matsuri). Tot acolo are loc si
îsarbatoarea lunii pline" (Mangetsu matsurt). 33 Oras cu l74 000 de locuitori, la poalele caruia se întinde
marele lac Biwa, la l0 km est de Kyoto. 34 Lacul Biwa (Biwa— ko), cel mai mare lac din Japonia (675
km2), la estul caruia (l0 km) se afla orasul Kyoto. 35 Oras (ll0 000 de locuitori) situat la l0 km sud de
Kyoto, înconjurat de renumite plantatii de ceai, care constituie principala sa activitate, în plus, asezarea e
cunoscuta si prin Byodoin, ansamblu arhitectural complet
destul de rar, reprezentativ pentru era Heian (794— ll92). 36 Oras important situat între Tokyo si Nagoya,
la l80 km vest de Tokyo. Capitala a prefecturii cu acelasi nume, l97 fosta feuda (provincia Suruga) a lui
Tokugawa leyasu (l542— l6l6), prim shogun de la Edo. 37 Engaku— ji: Una din cele mai vestite mînastiri
din Kamakura, fondata în l282.In vasta sa gradina se gasesc numeroase edificii de epoca si cîteva
pavilioane consacrate artei ceaiului. Kencho— ji: Una din cele mai celebre cinci mînastiri din Kamakura.
Enoshima: Loc turistic foarte frecventat situat la 55 km sud— est de Tokyo, lînga Kamakura. Este o mica
insula legata de continent printr-un pod si dominata de un sanctuar cu acelasi nume. 38 Mînastiri în care
femeile care voiau sa divorteze faceau trei ani de exercitii religioase pentru a li se îngadui sa se desparta de
sot si sa se întoarca în sînul familiei lor. Cel mai cunoscut exemplu este Tokei-ji, din Kamakura. 39 Kobo
Daishi este numele postum al lui Kukai (774— 835), vestit calugar si gînditor care a introdus în Japonia
buddhismul ezoteric. 40 Pantalon plisat, lung si foarte larg, purtat pe sub chimonoul propriu— zis în tinuta
de mare ceremonie. 4l Cel mai vechi dintre cele trei genuri de teatru clasic japonez (no, la apogeu în sec. Al
XlV— lea — al XV— lea; bunraku, la apogeu în sec. Al XVIi-lea — al XVIIi-lea; kabuki, la apogeu în
sec. Al XVIIi-lea — al XX— lea). Spectacol lirico— dramatic, extrem de stilizat, patruns de un spirit
religios care-l apropie de tragedia eschiliana. Muzica, dansul si recitativul însotesc un text misterios
susainut de numai doi actori si citiva muzicieni (flaut si percusie). 42 Pictor din scoala occidentalizanta
(l89l— l929), foarte apreciat de Kawabata pentru sensibilitatea sa. 43 Pictor din scoala traditionala (l883—
l957). 44 Panouri glisante care separa diferitele încaperi ale casei japoneze traditionale. Ornamentate în
genere cu o hîrtie decorativa,/usMmfl— le din marile mînastiri sînt decorate cu opere ale unor pictori
celebri. 45 Cartier situat în zona de centru sud— est a orasului Tokyo. l98 46 Fudo myo— o (în sanscrita,
akalanatha), divinitate buddhista (zeu al întelepciunii), a carei reprezentare statuara se caracterizeaza printr-
o expresie mînioasa. 47 aforism (îfir"). In buddhism, sutra este una din paraile narative, cu caracter
concentrat si aforistic, ale literaturii canonice buddhiste, iar în sens restrîns, se refera la dialogurile lui
Buddha. 48 Nara, capitala a Japoniei între 7l0 si 784 (220 000 de locuitori, situata la 40 km sud de Kyoto),
si mai cu seama împrejurimile orasului constituie o zona turistica de mare interes, datorita nenumaratelor
edificii si obiecte de arta aflate acolo, cele mai multe datînd din sec. AlVIi-leasaualVIIi-lea. 49 Denumire
generica a teatrului de papusi în stil traditional, cel mai reprezentativ fiind cel de la Bunraku— za, la
Osaka. In Japonia, genul acesta nu e socotit a se adresa copiilor. Capetele papusilor sînt lucrate cu o
deosebita finese. Cel mai adesea o papuas cu rol important este manevrata de trei persoane: capul si mîna
dreapta de catre mînuitorul principal, mîna stînga de cel de-al doilea, iar picioarele de al treilea. Mînuitorii
trec drept invizibili. Dialogurile sînt rostite de catre un singur recitator, asezat pe o gradena în dreapta
scenei. Acesta povesteste istoria si sub forma de naratie cîntata (jaruri), acompaniat de unul sau mai multi
interpresi la shamisen. 50 Plaja Shichiri, Shichiri-ga— hama, îPlaja de sapte leghe", între Kamakura si
Enoshima. 5l Golf delimitat de peninsulele Izu la vest si Miura la est. Sagami este numele vechii provincii
ce corespunde actualei prefecturi Kanagawa, cu capitala la Yokohama. 52 Statiune termala si port de
pescari la l25 km sud— est de Tokyo, pe coasta de est a peninsulei Izu. 53 Mica peninsula la gura golfului
Tokyo, unde se afla Kamakura, pe coasta de vest, si portul militar Yokosuka, pe coasta de est. 54 In ordinea
citarii: Saiho— ji, templu buddhist, situat în vestul orasului, mai cunoscut sub denumirea de îteml99 plu al
brazdelor de muschi" (Koke-dera), dupa minunata gradina acoperita cu muschi de toate soiurile; Ryoan—
ji, templu buddhist din zona de nord— est, cunoscut pentru gradina sa de pietre din sec. Al XlV— lea;
Daitoku— ji, mînastire buddhista situata în zona de centru-nord, reputata mai cu seama pentru pavilioanele
sale consacrate artei ceaiului si pentru gradinile raspîndite în proprietatile private ale principalilor calugari,
cea mai cunoscuta fiind gradina de pietre a lui Daisen— in; Myoshin— ji, mînastire buddhista situata în
zona de vest a orasului. 55 Mare calugar, gînditor si erudit (l275 — l35l). 56 Sen Soeki (l522 — l59l), mai
cunoscut sub pseudonimul de Rikyu, a fost marele reformator al artei ceaiului, conceputa ca o arta de a trai,
dar si promotorul unor concepte estetice care continua sa marcheze ansamblul vietii nipone. El este cel care
a subliniat frumusetea a tot ce e simplu, sobru si funcaional, scutit de orice decor inutil, si totodata valoarea
a ceea ce este efemer, a momentului sublim nereproductibil, prin opozitie cu ceea ce este etern si imuabil.
Modiil sau de a gîndi este întrupat în filozofia îîntîlnirii unice într-o viata unica" (ichigo ichie), elaborata de
el. 57 Pseudonimul lui Yamaguchi Chikahiko (n. l90l, la Kyoto), poet, adept al unei scoli de haiku. 58 l392
— l573. 59 Gradina admirabila, fara îndoiala o apoteoza a artei specifice, cu cîteva pavilioane sobre de
lemn pierdute pe întinsul ei; vila imperiala de la Katsura (Katsura rikyu) e situata la 6 km sud— est de
Kyoto. Aceasta capodopera incomparabila a fost construita pe la l620 si-i este atribuita lui Kobori Enshu
(l579 — l647). 60 Tabi: un gen de sosete traditionale din pînza alba (neagra pentru uzul curent), care
comporta o fanta ce permite purtarea sandalelor geta sau zori. 6l Vechi cartier de distracaii situat în partea
de centru— est a orasului Kyoto. 200 62 Cronologic, ultimul si fara îndoiala cel mai popular gen de teatru
clasic japonez, dezvoltat între sec. Al xvii-lea si al XlX— lea, ca o forma de tranzisie de la cultura
burgheza din Osaka spre cultura populara din Edo. Originea teatrului kabuki e atribuita dansatoarei-
preotese Izumo no Okuni, genul evoluînd prin asamblarea celor trei elemente care-i alcatuiesc denumirea:
ka (cîntec), bu (dans), ki (joc teatral si distractiv). Se poate spune ca jocul actorilor e mai important decît
valoarea intrinseca a textului. Din acest motiv, istoria teatrului kabtiki modern este inseparabila de numele
cîtorva mari actori, precum Danjuro, Uzaemon, Kikugoro etc. 63 Gelatina fara nici un gust deosebit, din
care se prepara un soi de taisei servisi reci în chip de gustare usoara. 64 Matsuo Basho (l644 — l694), Cel
mai ilustru poet, supranumit si îdivinul Basho", mare maestru al genului haiku (sau haikai), poem de l7
silabe (5— 7— 5). A manifestat toata viata o preferinas deosebita pentru calatorii, pe care le întreprindea,
singur si pe jos, de-alungul si de-alatul întregii Japonii, si a lasat un mare numar de poeme integrate în
numeroasele sale jurnale de calatorie.Se crede ca pe traseul locurilor pe unde a ratacit se pastreaza pîna în
zilele noastre poeme scrijelite pe pietrele aflate ici si colo, pîna în cele mai îndepartate tinuturi ale Japoniei"
(Octavian Simu, Dictionar de literatura japoneza, albatros, l994). 65 Vesta lunga purtata peste chimonoul
propriu— zis, a carei utilizare se impune în tinuta de gala sau de ceremonie.
66 Cartier din centrul Kyoto— ului, pe malul rîului Kamo, cunoscut prin restaurantele sale traditionale de
lux, prin gheise si maiko. Din acest punct de vedere, Pontocho este considerat ca facînd parte din Gion,
situat de cealalta parte a rîului. 67 Ken— u\ este o varianta japoneza a unui joc în degete, atestat si în
vechea Roma (micatio sau mioare digitis). 68 Faina foarte fina, produsa în cuptoarele de la Marubashira,
din provincia Iga (actuala prefectura Mie) la sud— est de Nagoya. 20l 69 Hiei-zan, munte abrupt (înalt de
848 m), situat în imediata apropiere a orasului Kyoto, la nord— est, pe care se gaseste marea mînastire
Ebryaku— ji. 70 Nenbutsuji, templu situat în Adashino, cartier linistit în nord— vestul orasului Kyoto,
unde se gaseau altadata numeroase vechi morminte abandonate (Adashino înseamna îcîmpia raposatilor").
O mare parte din aceste pietre tombale sînt reunite actualmente în acest templu, sub forma unui ansamblu
impresionant. 7l aluat obtinut prin fermentarea boabelor de soia, utilizat în diferite mîncaruri japoneze, ca
element de asezonare, si mai ales în ciorbele variate cunoscute sub numele generic de îsupa miso" (miso—
shini). 72 Hiragana reprezinta una din cele doua serii de semne (kana) utilizate în notatia fonologica a
limbii japoneze. Este o scriere silabica cursiva obtinuta prin stilizarea ideogramelor chineze, atribuita lui
Kobo Daishi si utilizata de femei pentru scrisorile sau jurnalele lor intime (nikkî). Inventarea acestui silabar
a înlesnit dezvoltarea literaturii autohtone. Hiragana sînt presuite pentru eleganaa lor.In text e vorba de
posibilitatea de a reprezenta în ideograme cuvîntul o— Mi-o— tsuke, care, etimologic vorbind, comporta
trei elemente onorifice succesive pentru a indica pur si simplu supa.In acest caz, singura solutie care s-ar
impune ar fi utilizarea hiraganelor, scriere silabica de uz curent, în locul ideogramelor. 73 asemenea
termeni sînt folosisi în limbajul reverenaial si de politese, care apeleaza atît la marci gramaticale
caracteristice, cît si la un lexic propriu, fiind specific tuturor nivelurilor de baza ale limbii japoneze, ori de
cîte ori e vorba de o adresare de la inferior la superior. 74 Nobil de la curte, poet si caligraf (l455— l537).
Jurnalul prinaului Sanetaka (Sanetaka— ko— ki), care relateaza evenimentele de la curte de-alungul a
saizeci de ani, este considerat drept un document istoric de prima mîna. Mînastirea Nison.in, unde a fost
înmormîntat, se afla la nord— vest de Kyoto pe muntele Ogura (Ogum— yama). 202
Era Onin a fost o perioada tulbure, de lupte si razboaie interne (Onin no ran, l467— l477), care a marcat
declinul guvernamîntului central de la Muromachi si începutul unei epoci de razboaie interminabile între
diferitii seniori-razboinici care-si disputau puterea. Ashikaga Yoshimasa a fost al optulea shogun din
dinastia ashikaga, mare amator de arta (l436— l490). La ordinul sau, a fost construit pavilionul de argint
(ginkaku sau ginkakuji) de la Kyoto. Poetul Sogi (l42l— l502) a fost un mare maestru al genului poetic
numit renga (poeme înlanauite), care consta în a compune, în doi sau mai multi, secvenae alternative de 5
— 7— 5 si de 7— 7 silabe, în înlanauiri ce se puteau prelungi la infinit. 75 în istoria artei, epoca
Higashiyama (Higashiyama bunka, l449— l490) este o perioada de-adreptul miraculoasa, în decursul careia
a avut loc aparitia simultana a numeroase capodopere în domenii estetice foarte variate: pictura, arte
decorative, arta ceaiului, a gradinilor, a florilor, teatrul no etc. Numele acestei perioade provine de la
localitatea unde-si avea palatul shogunul ashikaga Yoshimasa, marele protector al artelor. 76 Fujiwara no
Sadaie (ll62 — l24l), mai cunoscut sub numele de Teika. Poet, teoretician al poeziei si mare filolog. A fost
unul din principalii compilatori ai antologiei poetice Shin— kokinshu. gratie textelor stabilite de el, multi
dintre clasicii japonezi au fost transmisi posteritatii sub forma lor cea mai autentica. 77 printesa imperiala
cu destin nefericit (l846 — l877). Fiica a împaratului Ninko (l800 — l846), a fost casatorita la o vîrsta
foarte frageda cu shogunul Tokugawa lemochi, care pretindea aceasta casatorie din rasiuni pur politice
(necesitatea de a face o dovada de reconciliere cu Casa imperiala, sinînd seama de presiunea crescînda a
susainatorilor restauratiei). Dupa moartea prematura a sotului sau în l866, ea s-a calugarit. 78 palarie înalta
care era purtata de catre demnitarii curaii imperiale. 203 79 Tokugawa Iemochi (l846— l866), al l4— lea si
penultimul shogun din familia Tokugawa, care a detinut la Edo (actualul Tokyo) puterea centrala între l603
si l867. Moare foarte tînar, bolnav, în castelul din Osaka, în plin razboi contra lui Choshu, care susainea
ideea restaurarii puterii imperiale. 80 Cartier din Tokyo, situat în sud, la l5 km de centru, unde se gaseste
cel mai vechi dintre aeroporturile metropolei. 8l Cartier central din Kyoto, traversat de rîul Horikawa, ale
carui ape sînt utilizate pentru vopsitoria artizanala. 82 Pictor din scoala occidentalizanta, s-a remarcat si
prin excelentele sale portrete (l888— l924). 83 Rasa de cîini denumita astfel dupa locul de provenienta,
prefectura akita si orasul omonim din Honshu, insula principala a Japoniei. 84 Jakkoji, JakkO— in:
Mînastire de femei, care adaposteste si o minunata gradina, situata la l3 km nord— est de Kyoto. 85 Benten
sau Benzaiten este numele japonez al zeisei buddhiste a milostivirii, Sarsavatî, venerata înca din mitologia
vedica timpurie ca zeita a rîurilor, apoi a întelepciunii, elocventei si artelor. 86 l336— l392, epoca pe
parcursul careia si-au disputat puterea cele doua curti imperiale, cea din nord, de la Kyoto, si cea din sud,
de la Yashino. 87 Suminokum Ryoi, mare negustor (l554— l6l4) din Kyoto, care se lansase în comeraul cu
asia de Sud— Est. Itojinsai a fost un cunoscut învatat confucianist (l627— l705). 88 Nijo— jo, castel situat
în centrul orasului Kyoto, construit în l603, ca resedinta secundara a shogunilor aflati în trecere pe aici. 89
Importanta mînastire situata în sudul orasului Kyoto. Pagoda sa cu cinci etaje este vizibila de la mare
distanta. 90 Epoca Momoyama se plaseaza, pe o durata de circa douazeci de ani, la finele secolului al xvi-
lea si e marcata de un exceptional avînt al artelor, mai cu seama al artei decorative. 204
CUPRINS
Nota.................................. 5
Clopotele de sfîrsit de an................. 7
Primavara timpurie..................... 26
Sarbatoarea lunii pline................... 50
Un cer ploios........................... 67
Peisaje cu pietre........................ 80
Lotusul în flacari........................ 95
Suvite de par........................... ll8
Marile canicule.........................l46
Lacul.................................. l64
Note..................................l93
* Redactor SORIN MARCULESCU aparut 2000
BUCUREsTI — ROMANIA Tiparul executat sub comanda
nr. l2l Compania Nationala a Imprimeriilor "CORESI" S.a.
Bucuresti ROMANIA
Cartile sunt ca oamenii. Pe multe le întîlnesti la tot pasul,
dar nu-ti produc nici o impresie: le uiti imediat. Cu unele te
întîlnesti de nevoie. Sunt altele pe care îsi amintesti ca le-ai
iubit, dar nu-ti mai spun nimic, si cîteva care pur si simplu
n-au vrut sa te iubeasca. Dar sunt si cartile de care ramîi
cumva îndragostit: crezi ca le-ai uitat si totusi le duci atît de
tare dorul.. .. Sau cararile carora le-ai presimtit miracolul,
fara sa le fi cunoscut vreodata. Carti gata sa te iubeasca,
adunate pentru tine în colectia Cartea de pe noptiera.
* alte aparitii în aceeasi colectie: Yasushi Inoue, Pusca de
vînatoare Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui Yukio
Mishima, Dupa banchet * ISBBN: 973— 50— 0087— 3
204 pag.

Recommended Kyoto by Yasunari Kawabata Yasunari

Kawabata — O mie de cocori.doc Yasunari Kawabata —
Vuietul muntelui.txt PascalBruckner — Hotii de Frumusete
Edmondo de amicis — Cuore William Diehl — Fiinta
rãului Patrula_timpului_din_SUA