UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Stiinte Juridice, Economice şi Administrative Craiova

DREPT CONSTITUŢIONAL ȘI INSTITUŢII POLITICE I

SINTEZA
 Introducere

Disciplina Drept constituțional și instituții politice este înscrisă în planul de învățământ în

cadrul disciplinelor care fundamentează baza necesară a studenților pentru o însușire și aplicare
cât mai profundă a cunoțtințelor juridice.
Dreptul constituțional ca și materie de studiu cuprinde informații și elemente fundamentale
care au o strânsă legătură cu legea fumdamentală a statului, respectiv Constituția României,
pilonul de referință al unei societăți democratice, aflată în plină evoluție.
Sintagma specifică a dreptului constituțional are în vedere procesul de instaurare,
exercitare și menținere a puterii în stat.
Obiectul cursului.
Cursul își propune să prezinte studenților o serie de aspecte teoretice și practice, rpivind
activitatea organismelor importante din viața socială și politică a societății românești. Parcurgând
această materie, studenții își vor putea însuși modul în care funcționează întregul aparat de stat.
Dezvoltarea cunoștințelor privind instituțiile statului, aparatul statului și viața socială,
culturală, politică a cetățenilor, sunt doar câteva din obiectivele principale ale disciplinei în cauză.
Competențe conferite.
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și
specifice:
1. Cunoaștere și înțelegere.

Prezentarea legislației din domeniul constituțional, analiza doctrinei juridice și străine,

însușirea cunoștințelor și aprofundarea lor cu scopul dezvoltării capacității studenților de a
corobora relațiile sociale diverse pe care urmează să le întâlnească în practică în calitate de juriști:
 Identificarea de termeni, relații, procese, perceperea unor relații și conexiuni

 Utilizarea corectă a termenilorde specialitate din domeniu

 Definirea/nominalizarea de concepte ce apar în activitățile constituționale ale

statului.

 Capacitatea de adaptare la noi situații apărute în evoluția societății.

2. Explicare și interpretare.

Explicarea și interpretarea unor idei, proiecte, procese precum și a conținuturilor teoretice

și practice ale disciplinei.
  Analizarea pricipiilor care activează în domeniu

 Realizarea de conexiuni între concepte, organisme, structuri

 Capacitatea de analiză și sinteză în procesul decizional.

3. Atitudinale.

Manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile, cultivarea unui mediu social centrat pe
valori și relații democratice, promovarea unui sistem de valori culturale, morale și civice:
 Reacție pozitivă la sugestii, cerințe, sarcini didactice.

 Implicarea în activități ce au legătură cu disciplina

Resurse și mijloace de lucru.

Cursul dispune de manual scris, supus stidiului individual al studentului, precum și de material
publicat pe Internet, sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, aplicații, necesare întregirii
cunoștințelor practice și teoretice în domeniul studiat.
 CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE DREPT

Noţiunea de drept

Cuvântul „drept" este folosit în mai multe accepţiuni. El derivă de la latinescul directus, luat
în sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care însemna drept - orizontal sau vertical de-a
dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă). În limba latină însă cuvântul care corespundea
substantivului drept era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit şi în alte limbi, cu
aceeaşi semnificaţie - droit la francezi, diritto la italieni, derecho la spanioli, recht la germani,
right la englezi.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului -ansamblu de idei, noţiuni,
concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Dreptul este o ştiinţă socio-umanistă care analizează fenomenul juridic în toate formele
sale de manifestare, ca dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice
determinate. Dreptul este un fenomen normativ care are ca obiectiv disciplinarea şi ordonarea
relaţiilor sociale în scopul promovării unor valori receptate de societate: omul, proprietatea,
ansamblul libertăţilor individuale, statul, umanitatea etc.
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale şi obligatorii asigurate şi
garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în cadrul relaţional uman, precum şi înfăptuirea acestui comportament
într-un climat specific manifestării coexistenţei drepturilor esenţiale ale omului şi libertăţilor lui
cu justiţia socială. 1Dar dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii
umane, destinată să disci-plineze comportamentul uman şi să apere societatea de excese 2.
În acest sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific
dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul
normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El priveşte acea coordonare
imperativă prin norme (despre care vorbea Max Weber)3, fiind premisa necesară a
coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de
legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a comunităţii.
În afară acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de a-şi
valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În diverse
declaraţii asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a drepturilor
individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el presupune categoria de libertate. Romanii făceau
distincţie între norma agendi şi facultas agendi.

Ca trăsături ale dreptului subiectiv putem menţiona următoarele:

• drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute unei persoane fizice sau juridice;
• conţinutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de la altcineva;
• drepturile subiective sunt strâns legate de persoana omului (de titularul lor);
• fiind legate de titularul lor, drepturile subiective sunt întotdeauna prerogative
concrete;
• drepturile subiective sunt infinite la număr;
• drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport de ramura de drept ale cărei
norme le reglementează;
• în privinţa conţinutului lor, drepturile subiective sunt limitate totuşi de lege şi de bunele
moravuri în sensul că ele există şi pot fi exercitate numai în măsura limitelor date de acestea;
• drepturile subiective constituie o categorie juridică prin mijlocirea căreia titularii
lor pot participa la schimburile de valori care cad sub incidenţa reglementării juridice;
• din definiţie şi din exemple rezultă că unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de
drept, de regulă, îi corespunde o obligaţie a altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde
să săvârşească ceva).
În sine - preciza Hegel - este pus în existenţa sa obiectivă, adică este determinat de
gând pentru conștiinţă, şi el este cunoscut ca fiind ceea ce este drept şi valabil, legea; în virtutea
acestei determinări, dreptul estepozitiv în genere.5
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept
pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire
printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale
special abilitate. Dreptul pozitiv, scria Mircea Djuvara, este „dreptul care se aplică într-o
societate dată la un moment dat, sub auspiciile statului respectiv sau, mai pe scurt, este dreptul
care se aplică.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt
independente de subiectele raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din
dreptul obiectiv în care sunt ele consfinţite. Dreptul obiectiv este deci menit să reglementeze
viaţa indivizilor grupaţi în societate şi poate fi privit sub dublu aspect:
1)ansamblu de izvoare de drept - acte normative, obiceiuri, care reprezintă aspectul
static al dreptului;
 2)formele prin care se realizează dreptul şi autorităţile statale competente să utilizeze
aceste forme, şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
În orice caz, acest „montaj" artistic al dreptului nu poate fi, în niciun moment, despărţit de
ştiinţa dreptului, care rămâne marele regizor al întregii montări, al fascinantului proces care îl
constituie crearea şi realizarea dreptului. Cuvântul „drept" mai este asociat, ca adjectiv, în
aprecierile de natură morală (exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara
termenului de drept, se întrebuinţează şi termenul de juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv
(normă juridică, raport juridic etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept
(obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un
fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane
Dar nu toate fenomenele sociale sunt şi juridice, ceea ce pune în discuţie criteriul pe baza
căruia pot fi distinse, din ansamblul fenomenelor sociale, cele juridice. Acest criteriu este
tocmai juridicitatea, criteriu reflectat îndeosebi pe plan normativ. Pentru că am amintit anterior
de fenomenul juridic şi de juridicitate, nu este lipsită de importanţă nici definiţia ştiinţei
dreptului. Prin ştiinţa dreptului înţelegem ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi principii, care
explică dreptul şi prin intermediul căruia dreptul poate fi gândit şi explicat.

Apariţia şi evoluţia dreptului

Studiul conceptului de drept implică în mod necesar viziunea istorică, legată de

descifrarea originilor (teoria originilor) dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi
găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia
generală a societăţii, de particularităţile societăţii pe diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Latinii credeau în eternitatea dreptului. Acolo unde este societate, există şi drept - Ubi
societas ibi jus. Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere,
şi viceversa era exactă: ubi jus ibi societas.

Adepţii Şcolii Dreptului Natural consideră că, în conformitate cu concepţia aristotelică,

omul este un animal social - zoon politikon. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare
şi nevoia de a se stabili norme juridice (la baza acestora stând acel appetitus societatis).Unul
dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Dreptului Natural, Hugo Grotius (1583-1645), consideră
dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea
necesităţii naturale a omului, pentru viaţa socială. Deci, nu este suficient apetitul social al
omului, este nevoie şi de raţiune care dictează principii, anumite precepte fundamentale. Aceste
precepte priveau:
 1) aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);
2) promissorul impledorum obligatio (respectarea angajamentelor);
3) damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora);
4) poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
În concepţia curentului jusnaturalismului, drepturile oamenilor decurg din calitatea lor
raţională. Esenţa omului stă în individualitatea lui. Fiinţa umană atinge destinaţia ei, întrucât
se comportă ca purtătoare a raţiunii.
Ideile acestea revin ori de câte ori emanciparea individului, posibilităţile sale de afirmare a
demnităţii şi a personalităţii sunt în peri col. S-a afirmat, în acest context (şi nu fără
îndreptăţire!), că „ Secolul al XX-lea are nostalgia dreptului natural", un drept disimulat
sub forma „principiilor generale" ale dreptului sau a „principiilor de echitate".
În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de dependenţă totală faţă de natură - omul în
situaţia de culegător, folosind tot ceea ce natura îi pune la dispoziţie în stare brută, fără a
prelucra (şi fără să aibă posibilitatea să o facă) obiectele înconjurătoare.
La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutaţii economice (descoperirea
focului, domesticirea animalelor, prelucrarea pământului, a unor metale), prima formă de
organizare socială a fost Ginta. Constituirea Gintei se făcea în temeiul unui criteriu -
comunitatea de sânge (şi, în subsidiar, comunitatea preocupărilor economice). Cercetările
istoriografice, precum şi cele sociologice au scos la iveală anumite trăsături ale acestei etape.
Ginta a fost o formă universală de organizare a societăţii primitive. Ea s-a caracterizat
printr-o diviziune naturală a muncii (după sex şi vârstă) şi prin domnia obiceiului. Democraţia
gentilică însemna proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forţe exterioare de
constrângere (ca prerogativă social-organizată a unei părţi a societăţii), o putere ce aparţinea
întregii colectivităţi.
La greci, de exemplu, Ginta purta denumirea de genos. Conducătorul era ales de membrii
gintei, denumit arhonte.
Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi. În fruntea Tribului se afla Sfatul (bule), alcătuit
din conducătorii ginţilor. Agora era adunarea obştească. În timp de război, tribul avea
conducător militar, care era - după spusele lui Aristotel - şef peste oamenii liberi.
S-a susţinut că, iniţial, Ginta a fost matriarhală, fapt datorat poziţiei proeminente a femeii
în gospodărie, ea asigurând mijloacele de subzistenţă statornice în comunitate (întoarcerea
bărbaţilor, ocupaţi cu expediţiile de vânătoare a animalelor sălbatice, fiind în permanenţă sub
semnul întrebării). Căsătoria (în sensul raporturilor dintre sexe) era exogamă, bărbatul fiind din
afara gintei-mamă; la moartea sa, copiii rămâneau în această gintă, iar legăturile de sânge se
stabileau în legătură cu un strămo ş feminin. Raporturile sexuale fiind libere, era exclusă orice
paternitate, descendenţa stabilindu-se pe linie feminină.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori interpretată ca un efect al
dezvoltării ideilor religioase, al introducerii unor zeităţi noi. În realitate, trecerea la patriarhat îşi
are cauzele sale sociale şi economice, determinate de schimbările importante produse:
dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a schimbului etc.
Hegel consideră că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia Statului şi a Dreptului,
10
care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. Începutul adevărat şi prima
fundaţie a statului - notează Hegel - constă în introducerea agriculturii, alături de introducerea
căsătoriei, întrucât primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi, o dată cu
aceasta, proprietatea privată exclusivă, reducând viaţa rătăcitoare a sălbaticului, care îşi caută în
peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa satisfacerii trebuinţelor; de
aceasta se leagă limitarea raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea
acestei legături într-o alianţă durabilă, universală în sine; tot astfel a nevoii subiective, în
grija de familie şi a posesiei în averea familiei.Cercetările efectuate de sociologi, istorici,
antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală
faptul că, în aceste comunităţi, raporturile membrilor erau conduse pe baza unor
comandamente care exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun şi care erau cuprinse într-
un sistem de norme sociale. Îndelungata practică a acestor comunităţi determină apariţia unor
tabu-uri, corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan. La început, totetismul a
constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre comunităţi, contribuind la circulaţia
fondului de alimente şi reglementarea legăturilor dintre sexe (membrii unor ginţi aparţinând
aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei). După credinţele totemice, cei din aceleaşi clanuri
sau fratrii se considerau înrudiţi direct cu totemul lor (plantă, animal). Acest sistem al
totemismului de clan se apăra printr-un set de reguli - oprelişti (tabu-uri), care vizau cele mai
diverse domenii ale vieţii comunităţii. La fel ca şi în cazul sistemului totemismului de clan, şi
aceste seturi normative se dezvoltă treptat, o dată cu schimbările sociale. Regulile simple de
comportare, care înainte erau împletite direct cu activitatea materială a comunităţii şi exprimau
nemijlocit interesele acesteia, se îmbină cu elementele de magie.
Anumite mecanisme ale unei false conştiinţe fac adesea ca un tabu să se rupă cu
desăvârşire de împrejurările care i-au dat naştere şi să treacă la o existenţă de sine stătătoare;
având, la început, elemente raţionale, unele oprelişti, se pot transforma în contrariul lor şi, în loc
să apere grupul, îi pot fi dăunătoare. Totemismul, de asemenea, se îndepărtează treptat de
originea lui, devenind un sistem coerent de credinţe şi practici. În mod paradoxal, tocmai
animalul sau planta devenită totem sunt, mai târziu, interzise a fi omorâte sau consumate.
Hoebel desprinde, din obiceiurile primitive, dreptul primitiv, considerând că simpla
asigurare, prin mijloace, a traducerii în viaţă a normelor de conduită transformă în drept o
normă de comportare. „ O normă socială - scrie Hoebel - devine normă de drept din
momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată de ameninţare sau în mod real, de
aplicarea unei forţe fizice, exercitată de un individ sau de un grup ca privilegiu, socialmente
recunoscut, al acestuia".
La fel consideră şi Gurvitch, care apreciază că „acolo unde există chiar un simplu Noi
activ, sunt şanse de a te găsi în prezenţa dreptului".
Până acum am stabilit faptul că este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale
normativă a unor criterii de comportament, a unor exigenţe pe care comunitatea înţelege să le
formuleze legat de conduita oamenilor, în aşa fel meat comunitatea să le prezerve, să nu fie
pusă sub semnul întrebării chiar existenţa sa, în condiţiile unui comportament arbitrar. Rămâne
de demonstrat caracterul juridic sau nejuridic al acestor norme. Suntem de părere că aceste
norme sunt de natură obştească sau obişnuielnică, religioasă sau morală, neexistând în această
fază de dezvoltare istorică un aparat special care să le asigure din afară sau de deasupra
întregii colectivităţii obligativitatea. Ele erau respectate ca deprinderi, forţa lor obligatorie fiind
rezultatul unei reflectări în planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii lor. Nu există
încă nici acea „ierarhie jurisdicţională", de care vorbeşte Traian Herseni.
Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau
aplicate de comunitate, putând să se dispună chiar alungarea din trib. Se practica răzbunarea
sângelui (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).
În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea gentilico-tribală se produc
modificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau
eficienţa acestei puteri. Astfel - spre a ne menţine la exemplul Greciei - în epoca descrisă de
Homer (aceea a democraţiei militare), se constată o treptată desprindere a organelor
conducătoare de restul populaţiei. Conducătorii militari, dată fiind înmulţirea războaielor,
cresc considerabil în importanţă: ei hotărăsc fără a mai consulta adunările obștești. După ce
legendarul rege Teseu a dat conducerea unică a Atenei prin unirea triburilor, Solon împarte
populaţia ateniană în patru clase după avere. În timpul lui Clistene, ultimele resturi gentilice
sunt nimicite, iar cetăţenii sunt împărţiţi pe baza criteriului strict teritorial. Apare astfel statul,
organism de conducere ce stabileşte legături de altă natură (teritorială, şi nu de sânge) cu
cetăţenii.
Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel cu trecerea la agricultură
şi creşterea vitelor, avusese loc o diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a
reflectat şi în plan normativ. Astfel, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi adaptate
noilor interese (privind situaţia prizonierilor de război transformaţi în sclavi, situaţia
datornicilor, transmiterea prin moştenire a bunurilor).
Însă, o dată cu evoluţia socială vechile obiceiuri se transformă în formă scrisă. Astfel,
printre primele legi scrise amintim:
> CODUL LUI HAMMURABI, edictat cu 2000 ani I H, care afirma că legile trebuie să
aducă binele poporului şi să-l oprească pe cel tare de a-l vătăma pe cel slab;
> LEGILE LUI MANU, care cuprind 5370 versuri, fiind edictate de brahmani în
India.
Prin acestea se considera că legile conţin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel
mai important de îndeplinire a misiunii regelui, care este dreptatea;
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
- legiuirile lui Licurg - secolele X- IX Î. H. ;
- legile lui Dracon şi Solon (Atena) - secolele VI-V Î. H;
- legea celor XII Table - la romani, secolul V1 H.

Dimensiunea socială a dreptului

Dreptul este un rezultat al activităţii umane, al socializării; normele sale intervin în

procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al
repartiţiei şi al schimbului de produse şi activităţi. Libertatea omului este deplină numai în
măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi. Drepturile omului nu pot prinde contur,
nu pot deveni realităţi decât în cadrul unei interacţiuni, bazată pe coexistenţa libertăţilor, şi nu pe
afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a unor interese personale.
Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei necesare între drepturi şi îndatoriri, precum şi
nobleţea actului de justiţie (ca o activitate independentă într-o societate democratică) alcătuiesc
coordonatele care marchează decisiv dimensiunea socială a dreptului.
„ Legile sunt matca şi mama noastră" - afirma D. Cantemir, subliniind prin aceasta poziţia
dreptului în societatea civilizată, ca un nucleu al ordinii sociale şi ca o condiţie a bunei
derulări a raporturilor umane.
Realitatea juridică, sau juridicul, este uneori denumită şi sistem juridic sau suprastructură
juridică. Realitatea juridică (juridicul) are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul - ca
fenomen normativ (dreptul pozitiv) -, dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele
juridicului sunt: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept). Înainte de a
fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în sensul că nevoile schimbătoare ale
societăţii, care-şi reclamă reflectare într-un sistem de norme, nu se transpun tale quale în
limbajul şi în conţinutul dreptului; ele trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă
este vorba de obicei), urmând un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală prin
normele de drept. Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa înseamnă conştientizarea
scopurilor şi alegerea mijloacelor în consens cu o tablă superioară de valori.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea instituţională
- dreptul, ca sistem de reglementări şi instituţii. Această parte alcătuieşte miezul juridicului,
conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen normativ, dă
expresie cerinţelor structurilor sociale - conducătoare sau conduse - de mai bună organizare a
raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social indispensabil pentru
asigurarea climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să i se poată opune eficient
anumite standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei
care acceptă standardele şi cei care se abat de la ele.
În sfârșit, cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită din elemente relaţionale,
sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează
eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii (individual sau colectiv) participă în
calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi.
Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept. Din
această perspectivă, dreptul poate fi considerat ca un mod de existenţă a ordinii publice, un
real factor de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de
interese.
Omul acţionează într-o ambianţă socială, el intră în numeroase raporturi cu semenii săi, iar
aceste raporturi alcătuiesc adevăratul fundament ontologic al dreptului.
Esenţa, conţinutul şi forma dreptului

Dreptul, ca orice fenomen, este unitatea unor aspecte de ordin calitativ şi cantitativ.
Stabilirea conceptului de drept prin intermediul conceptelor filosofice de esenţă, conţinut şi
formă implică efortul de decelare a trăsăturilor şi a determinărilor calitative fundamentale ale
dreptului, precum şi efortul de sesizare a modalităţilor specifice de organizare internă şi externă
a conţinutului.
Observaţiile cele mai vechi asupra însuşirii lucrurilor, asupra naturii acestora şi a
substanţei lor au conturat ideea de calitate, pe care Aristotel o definea ca fiind „deosebirea
substanţei", adică ceea ce deosebeşte corpurile între ele.
În drept, rolul voinţei are o dublă semnificaţie: este vorba, mai întâi, de rolul voinţei
generale (a grupurilor sociale sau a întregii societăţi), determinată de anumite interese şi care
tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statale (creând dreptul etatic) şi, apoi, de
voinţa individuală, manifestată în procesul aplicării dreptului.
Voinţa este o categorie psihologică; ea reprezintă acel proces psihic prin care se înfrâng
anumite obstacole, prin acţiuni orientate către realizarea unui anumit scop, propus în mod
conştient. Este vorba despre un efort voluntar, în care se confruntă posibilităţile omului cu
condiţiile obiective şi subiective. Atunci când se abordează esenţa dreptului, nu se are în
vedere acest sens, al voinţei individuale, voinţa ca o expresie a tendinţei individului de a-şi
confrunta posibilităţile cu condiţiile obiective (efortul voluntar al individului). Se are în vedere
voinţa generală, ce se exprimă în cutume sau legi, care tinde să-şi subordoneze voinţele
individuale, având la origine conştiinţa generalizată.
Cuprinderea în drept a acestei voinţe şi exprimarea ei în formă oficială se realizează în
baza considerării intereselor fundamentale ale grupului sau ale societăţii în ansamblul său. Ideea
existenţei unei asemenea voinţe generale o întâlnim în concepţia contractualismului.
Elaborând teza că înainte de starea socială oamenii au trăit în starea naturală (cea mai fericită,
după Rousseau, în care omul era pentru om zeu - homo homini deus - sau, dimpotrivă, cea
mai nenorocită după Hobbes, în care omul era pentru om lup - homo homini lupus),
contractualismul consideră că vine o vreme când forţele individuale ale fiecăruia nu mai sunt
suficiente, fiind necesare depăşirea stării de natură şi intrarea în starea de societate,
impunându-se o nouă organizare a forţelor existente. Neputând crea forţe noi, oamenilor le
rămâne doar posibilitatea formării, prin agregaţie, a unei sume de forţe concentrice care
să asigure rezistenţa necesară conservării individului. Pentru ca asocierea să fie eficace,
trebuia - exact ca într-un contract - să se menţină şi forţa, şi libertatea fiecăruia dintre asociaţi. O
asemenea formă de asociere avea ca scop apărarea şi protejarea, cu toată forţa comună, a
persoanei şi a avutului fiecărui asociat.
Constituind esenţa dreptului, această voinţă generală oficializată (devenită voinţă
juridică), exprimată în legi şi apărată de stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale şi
psihologice. Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale conştiinţei
juridice. Neidentificându-se cu conştiinţa juridică, voinţa reprezintă o parte activă a
acesteia.
Presiunea normelor sociale determină o reducere a libertăţii „absolute" de manifestare a
omului, stabilindu-i anumite limite, un anumit tip de comportament.
Kant concepe dreptul în dependenţă cu ideile morale, ca o totalitate a condiţiilor în care
voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, potrivit unei legi universale de
libertate. Potrivit lui Kant, conceptul fundamental pe care se întemeiază dreptul este
obligativitatea, care-şi are bazele în principiul posibilităţii unei constrângeri exterioare în
măsură să poată coexista cu libertatea tuturor.
Dreptul nu poate rămâne doar în stare de voinţă. Raţiunea sa practică, legăturile sale -
istoriceşte constituite - cu interesele fundamentale ale oamenilor şi ale structurilor sociale de
bază imprimă dreptului trăsături de eficienţă mult mai pronunţate în comparaţie cu alte seturi
normative (morale, obişnuielnice). Preceptele dreptului îşi găsesc concretizarea în
elementele de conţinut ale acestuia.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor care
dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea
pe cale etatică. Din această perspectivă, conţinutul dreptului implică esenţa sa, dar nu se reduce
la ea. Conţinutul este mai stufos, deşi nu este atât de profund ca esenţa. Fiind mai apropiat de
realităţile sociale în care dreptul îşi duce existenţa, conţinutul este, în acelaşi timp, mai mobil, îşi
are dinamica sa.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă, dominantă, sistemul normelor juridice
(ceea ce-i determină pe unii autori să vorbească despre conţinutul normativ al dreptului). Într-
adevăr, orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept, iar
mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial legat de modul în care etalonul
de conduită pe care-l cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor interumane.
Cercetarea actuală a conţinutului dreptului (în lucrări de teoria, filosofia şi sociologia
dreptului) este puternic marcată de tendinţa explicării şi a conceperii dreptului în sensul
cuprinderii factorilor complecşi, normativi şi sociali, care poate oferi răspunsuri modului activ
în care nevoile schimbătoare ale societăţii îşi găsesc exprimare în drept.
Cât priveşte forma dreptului, cercetările ştiinţifice scot la iveală faptul că studiul dreptului
nu poate fi desprins de cel al formei sale.
Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii conţinutului; ea
desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său de exteriorizare. Forma dreptului
are întotdeauna greutatea sensului acestuia, ea aparţine unui conţinut; forma goală este o
absurditate.26
Dacă analizăm dreptul de sine stătător, el ne va apărea într-o unitate a conţinutului şi
formei sale, o unitate dialectică (deci, contradictorie). Dacă-l vom privi ca parte componentă a
realităţii sociale, va apărea ca element de conţinut al acesteia.
Corespunzând conţinutului, forma dă un spaţiu de extensie cuprinzător acestuia, îi
identifică elementele de specialitate într-un perimetru social-istoric dat . În această lumină,
forma este chiar alcătuirea, modul în care se leagă elementele ce compun conţinutul dreptului.
În acest sens, se poate vorbi despre o formă internă şi una externă. Forma internă a
dreptului o constituie chiar interacţiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea
normelor juridice pe instituţii şi ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public).
Forma exterioară (externă), poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei
legiuitorului - izvoarele dreptului;
b)din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei - codificări,
încorporări etc. ;
c)din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a normelor de drept în felurite
acte ale organelor de stat - legi, decrete,hotărâri etc.
În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi:
conceptele, procedeele de conceptualizare, clasificările, tiparele logice ale normei juridice
(substanţa intelectuală a acesteia). Forma dreptului apare ca elementul său extrinsec
(considerat uneori ca elementul empiric al dreptului).
Definiţia dreptului

Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin însăşi natura făpturii lui el este sortit
să-şi împletească puterile de viaţă cu cele ale tovarăşului său, societatea pretinde omului, ca
o lege imanentă a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine
qua non pentru societate, fără de care nu se poate.
În existenţa sa milenară, dreptul a primit numeroase definiţii (redăm doar câteva).
Romanii au definit dreptul prin referirea la morala: JUS EST ARS AEQUI ET BONI -
„ Dreptul este arta binelui şi a echităţii". Definiţia a fost dată de Celsius.
În această accepţiune, dreptul nu se emancipează faţă de latura moralei, iar scopul său este
realizarea binelui moral.
Realizarea echităţii implică respectarea principiilor: HONESTE VIVERE; NEMINEM
LEDERE; SUM CUIQUE TRIBUERE.
Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului. Este dreptul o realitate
transcendentală care se impune raţiunii, sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale
perceptibile prin experienţă ? Răspunsul la aceste întrebări a frământat şi a marcat întreaga
evoluţie a filosofiei juridice. La prima parte a întrebării a dat răspuns şcoala dreptului natural,
chiar prin juriştii romani, care concepeau dreptul ca pe o realitate transcendentală.
Cicero spunea: „Este o lege adevărată, dreaptă, raţională, conformă cu natura, răspândită
în toţi, eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici
nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acuma, alta mai târziu. Ci o singură lege şi eternă,
neschimbătoare, va cârmui pe toţi oamenii şi în toate timpurile".
Concepţia dreptului natural a constituit pilonul gândirii juridice până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Această concepţie a fost dezvoltată în operele lui Grotius - sfârşitul secolului al XVI-
lea -începutul secolului al XVII-lea -, este prezentă şi la alcătuirea Codului Civil Francez.
„ Dreptul natural este un drept universal şi imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive". Concepţia
care a prezidat elaborarea Codului Civil Francez (1804) a fost de factură jus -naturalistă.
 Baza dreptului pozitiv îşi găseşte realitatea în conştiinţa generală a poporului. El este
produsul conştiinţei colective, al spiritului poporului: Volks geist.
Istoria dreptului este legată de istoria poporului; „precum viaţa poporului se schimbă de-a
lungul veacurilor - spune Pushta - tot astfel dreptul, ramură a acestei vieţi, se schimbă şi el cu
vremea, se dezvoltă o dată cu poporul căruia îi aparţine şi se adaptează diferitelor sale faze
de dezvoltare".
Profesorul Popa dă următoarea definiţie a dreptului: „Dreptul este ansamblul regulilor
asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman, în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării
coexistentei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale".

Noţiunile de drept public şi drept privat

Separarea celor două tipuri de drept apare încă de la începuturile dreptului şi, cum era
şi normal, romanii au fost primii în a defini cele două tipuri de drept: publicum ius est quod ad
statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent, care în
traducere aproximativă ar fi: dreptul public este atunci când el este în slujba imperiului roman,
privat atunci când serveşte interesele individului în parte. Această definiţie este şi astăzi actuală,
deoarece face cea mai clară distincţie între cele două ramuri în funcţie de interesele cui le apără
şi la cine se aplică: individul ca entitate de sine stătătoare, respectiv societatea, ansamblu de
indivizi.
Cu toate că definiţia romană este încă actuală, ea nu mai poate să-şi păstreze rigiditatea,
deoarece la ora actuală statul nu mai acţionează exclusiv ca persoană juridică de drept public,
ci şi ca persoană juridică de drept privat.
Unul din cei mai mari teoreticieni români în domeniu, Paul Negulescu, în Tratatul său de
drept administrativ, preciza că împărţirea romană este important să fie menţinută, deoarece:
1.Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale dreptului public. P.
Negulescu îşi bazează afirmaţia pe faptul că, în decursul timpului, noţiunile de drept privat
nu au cunoscut mari
modificări de la romani până în prezent.
2.Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de dreptul
privat. Această afirmaţie face referire la faptul că, pentru a putea fi în postura de subiect al
dreptului public,
persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de exerciţiu; cu alte cuvinte, în ţara noastră, să
aibă vârsta majoratului. Unele drepturi ce decurg din noţiunea de drept public necesită şi alte
condiţii suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie etc.
 3.Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că întotdeauna unul dintre
subiectele sale este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţie de titulare
egale de drepturi şi obligaţii.
Prin această afirmaţie se face distincţia şi între forma de manifestare a actului de
drept public, care, bucurându-se de prezumţia de legalitate, are caracter obligatoriu şi
executoriu, fiind în
general unilateral, şi cea a dreptului privat, în care părţile se află în poziţie de titulare egale de
drepturi şi obligaţii, pe baza principiului egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de
manifestare este cea a consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un consens în
ce priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune
bilateralitate.
4. Sub aspectul tehnicii juridice, adică al modului de redactare a conţinutului normelor
juridice, se înregistrează importante distincţii, după cum norma aparţine dreptului public sau
privat. În cele două sfere, publică, respectiv privată, normele diferă radical. Pentru dreptul
public, ele sunt imperative, rigide, impunând o anumită conduită, pe când pentru dreptul
privat ele sunt permisive, flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea
acestora.
La rândul lor, dreptul public, respectiv cel privat cuprind:
Dreptul public:
- Dreptul constituţional;
- Dreptul administrativ;
- Dreptul financiar;
- Dreptul penal;
- Dreptul internaţional public.
Dreptul privat:
- Dreptul civil;
- Dreptul comercial;
- Dreptul familiei;
- Dreptul muncii;
- Dreptul procesual civil;
- Dreptul internaţional privat.
O constituţie se poate găsi sub formă scrisă sau poate fi cutumiară. La rândul lor,
constituţiile scrise pot fi rigide sau flexibile. Diferenţa între constituţiile rigide şi cele flexibile
este că acestea din urmă pot fi modificate ca orice lege obişnuită.
 De fapt, dreptul constituţional este factorul structurant al întregului si stem de drept
care guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului,
imprimând un anume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este urmarea faptului că dreptul
constituţional izvorăşte din actul juridic şi politic fundamental al ţării - Constituţia, care
într-un stat democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa poporului suveran. Toate
normele cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori modifică direct sau implicit normele
cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept.
Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevăzute de constituţie) după
care se organizează şi se guvernează un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice
care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii. De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru
societate, în ele se regăsesc principiile dreptului şi tot ele constituie izvor pentru celelalte
ramuri de drept. Prin urmare, obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii, exercitării şi predării puterii
statale, ca expresie a puterii poporului, care, evident, includ recunoaşterea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţională, care vizează
structura statului, relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi
oamenii obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice
altă relaţie fundamentală pentru stat şi drept, în general. Din ordinea constituţională
izvorăşte ordinea de drept, în sensul că ordinea de drept este acea ordine instituită prin
totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform Constituţiei
Ordinea constituţională este ordinea stabilită de constituţie, pe când ordinea de drept este
ordinea stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform constituţiei. Sfera ordinii de
drept este mult mai mare decât sfera ordinii constituţionale.
 CAPITOLUL 2

DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT

Noţiunea de drept constituţional

Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de

stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege, a căror aplicare este realizată de
bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând
mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul admini strativ, dreptul civil,
dreptul penal etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional, care prin normele
sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de
realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se
cristalizează mult mai târziu, şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume, o
dată cu apariţia constituţiei în sensul modern al termenului. Este ştiut că înaintea sfârşitului
secolului al XVIII-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli
de drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult mai târzie în sistemul de drept,
neavând vechimea dreptului civil, penal etc.
În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ,
sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat „Drept
constituţional", iar la 1881 la Brăila apare „Elemente de drept constituţional" de Christ I.
Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea şi publicarea la
Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de Drept Constituţional al profesorului Constantin Stere
(1910) şi la Facultatea de Drept din Bucureşti a cursului de Drept Constituţional al profesorului
Constantin Dissescu (1915).
Dreptul constituţional român este o noţiune utilizată pentru a desemna un ansamblu de
norme juridice care se deosebesc de cele care aparţin altor ramuri ale dreptului, cum sunt
dreptul civil, dreptul administrativ etc., prin obiectul lor specific. Noţiunea de drept
administrativ desemnează însă şi o anumită disciplină ştiinţifică.
Ştiinţa dreptului constituţional sistematizează cunoştinţele despre puterile în stat,
cercetate în complexitatea cauzelor, condiţiilor, modalităţilor de manifestare, finalităţii şi
legăturilor sale cu alte fenomene. Dreptul constituţional ca ştiinţă nu este altceva, în fond, decât
un ansamblu de cunoştinţe despre normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar
în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterilor în stat.
La baza ştiinţei dreptului constituţional se află teoria ştiinţifică, verificată în practică, a
separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă, puterea judecătorească şi puterea executivă, egale
ca importanţă.

Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de
drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente,
şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor pe care le cuprinde.
Să precizăm că în cadrul sistemului dreptului constituţional normele sunt grupate pe
instituţii juridice, gruparea fiind dată chiar de Constituţia României, iar ordinea în care
normele sunt aşezate răspunde importanţei valorilor ocrotite prin dreptul constituţional, precum
şi exigenţelor de tehnică legislativă.
Sistemul dreptului constituţional românesc cuprinde următoarele categorii de norme
care stabilesc: esenţa, tipul şi forma statului; titularul puterilor, bazele puterilor şi bazele
organizării puterilor în stat; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale; formarea,
organizarea, funcţionarea, competenţa şi actele organelor statului; însemnele României; intrarea
în vigoare şi modificarea Constituţiei.
Plecând de la ideea că dreptul constituţional ca ramură a dreptului îndeplineşte
trăsăturile privind esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea, comune întregului si stem de
drept - ceea ce, de altfel, asigură integrarea sa în acest si stem - se impune să stabilim ce loc
ocupă el în sistemul dreptului românesc. Pentru realizarea acestui lucru este necesar a fi
cercetate cel puţin două aspecte, şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin
dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor, de
apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoare de drept).

Izvoarele dreptului constituţional

Înainte de a face o analiză a izvoarelor dreptului constituţional, se impun câteva precizări în
legătură cu unele izvoare ale dreptului, şi anume privind obiceiul, hotărârile guvernului,
Regulamentul de funcţionare a Camerei Deputaţilor şi Regulamentul de funcţionare a Senatului
(în general, regulamentele parlamentare) pentru a vedea în ce măsură acestea ar putea fi
considerate izvoare ale dreptului constituţional.

Prin obicei (cutumă) se înţelege o regulă de comportare urmată de cercuri mai largi sau
mai restrânse din societate, în virtutea deprinderii, fără să fie impusă prin constrângere.
Obiceiul dobândeşte caracter juridic, regulile sale devin norme juridice, numai atunci când
i se acordă ocrotire juridică de către stat.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al dreptului
sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în baza acestora. Sub
regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca izvor de drept, în mod cu
totul excepţional, numai în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres (de
exemplu, la art. 600 Cod Civil, potrivit căruia înălţimea îngrădirii se va hotărî după
regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc, şi în lipsă de regulamente şi de obicei,
înălţimea zidului).
Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul izvoarelor dreptului,
valorificând rolul şi importanţa sa aparte în reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta rezultă din
nominalizarea obiceiului în art. 41 (protecţia proprietăţii private) atunci când se arată că
dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.
Se poate conchide că obiceiul în dreptul nostru este admis ca izvor de drept, dar numai în
mod cu totul excepţional, şi anume numai atunci când legea o spune în mod expres
În ce priveşte hotărârile guvernului, în aprecierea lor ca izvoare de drept trebuie să se plece
de la poziţia guvernului în sistemul autorităţilor publice. Guvernul este organul suprem al
puterii executive care are menirea de a executa sau de a organiza executarea legilor adoptate de
parlament. Faţă de cerinţa ca relaţiile sociale importante să fie reglementate prin lege, nu se
poate admite că guvernul ar putea adopta acte normative care să fie izvoare ale dreptului
constituţional. O altă soluţie ar fi de natură să ducă la concluzia că, prin actele sale, guvernul ar
putea adăuga la lege, ceea ce, desigur, nu intră în activitatea de executare a legii. Ar însemna,
de asemenea, ca guvernul să-şi depăşească atribuţiile sale prevăzute expres prin Constituţie.
Cât priveşte regulamentul de funcţionare al Parlamentului sau al Camerelor acestuia,
trebuie să observăm că natura sa juridică a fost viu discutată în literatura de specialitate şi ea
a determinat plasarea sa diferită în sistemul actelor normative
Vom adăuga că frecvent apar ca izvoare de drept constituţional şi actele cu putere de lege
(legislaţia delegată) în statele în care asemenea acte se edictează. Pentru sistemul nostru
constituţional, asemenea acte sunt ordonanţele Guvernului, care, în măsura în care ar
reglementa relaţii constituţionale, evident, trebuie considerate izvoare ale dreptului
constituţional.
Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român:
Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului,
Regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele instituţionale.

a) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei

Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional, deoarece, aşa cum am mai
precizat, toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia
este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Acelaşi caracter îl au şi legile de modificare a
Constituţiei.
b)Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în
accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt
izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare
ale altor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul Civil este izvor de drept pentru dreptul
civil, Codul Muncii pentru dreptul muncii. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului
constituţional cu condiţia să reglementeze relaţii sociale funda- mentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre
altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale.

c) Regulamentele Parlamentului
Regulamentele Parlamentului constituie izvoare ale dreptului constituţional, pentru că
reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar există trei categorii de regulamente, şi anume:
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

d) Ordonanţele Guvernului
Aceste ordonanţe se emit în baza art. 114 din Constituţie. Ele pot fi izvoare ale dreptului
constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte cealaltă condiţie, ea se consideră
îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de Parlament.

e) Tratatul internaţional
Un alt izvor de drept constituţional este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat de drept
internaţional să fie izvor al dreptului constituţional, el trebuie să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţional §i să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului
constituţional. De asemenea, tratatul să fie licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept.
Constituţia actuală a României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită. Din
examinarea dispoziţiilor constituţionale urmează a fi reţinute patru reguli mari, şi anume:
 a)obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă;
b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
c)interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile publice în
d) concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte
tratate;
e) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea
şi reglementările interne. Desigur, este vorba de pactele şi tratatele internaţionale la care
România este parte.

Raportul de drept constituţional

Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine norme care au un caracter deosebit,
indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, pentru menţinerea şi exercitarea
puterii. În sistemul dreptului, ar exista deci două mari categorii de norme juridice, şi anume
norme (fundamentale), care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase,
şi toate celelalte norme, diferenţiate prin obiectul de reglementare.
Ar fi necesare, deci, două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept,
şi anume criteriul forţei juridice a normelor, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul
dreptului, şi criteriul obiectului de reglementare, care ar diviza în ramuri restul dreptului.
Deşi acest punct de vedere argumentează de ce toate normele din Constituţie sunt norme
de drept constituţional şi de ce dreptul constituţional ocupă un loc dominant în sistemul de
drept, el nu poate fi acceptat - în afara motivelor arătate deja - şi pentru faptul că este posibilă
demonstrarea acestor adevăruri prin metoda clasică, anume aceea a obiectului reglementării
juridice.
Împărtăşind acest punct de vedere, ajungem la concluzia că în obiectul dreptului
constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii, şi anume:
a) relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care, fiind reglementate
şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi timp şi de către Constituţie, devenind
implicit şi raporturi de drept constituţional;
b) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de
reglementare numai pentru normele de drept constituţional. Ceea ce este comun tuturor
acestor relaţii este faptul că se
nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se nasc în activitatea
de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării
puterii. Sunt, de asemenea, relaţii de drept constituţional cele care apar în activitatea de
exercitare a puterii.

Subiectele raportului de drept constituţional

Raporturile juridice se leagă între subiectele acestora, care, raportate la ramurile dreptului,
au anumite aspecte specifice.
În materia de care ne ocupăm, subiectele sunt persoanele, oamenii luaţi individual sau
constituiţi în colective. Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional, trebuie să
subliniem faptul că unul dintre subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un
organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport
juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

1. Poporul
În ce priveşte acest subiect, se exprimă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere.
Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate
fi subiect de drept numai în relaţiile internaţional eşi, în sfâr şit, alţii consideră că poporul poate
fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne.
Împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional,
vom observa că ea îşi găseşte funda-mentul în chiar dispoziţiile Constituţiei, potrivit cărora
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe
alese prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat.
Este deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi singur
are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru pe care îl face cu prisosinţă în procesul de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor
de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurilor de stat, cu
ocazia referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi
statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult,
cu cât poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor
sale conform voinţei poporului.

2. Statul
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apărea ca subiect
fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul ca întreg apare direct ca subiect al
raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.

3. Organele statului (autorităţile publice)

 Aceste organe pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea
condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar
întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic
la care participă să fie de drept constituţional. Celelalte autorităţi ale statului (executive,
judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un
raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul
se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale organelor
legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe
interne sunt comisiile parlamentare, care, deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii,
îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate birourile
parlamentare şi grupurile parlamentare.

4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii

Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi
organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. De altfel, Constituţia şi unele
legi (izvoare de drept constituţional) stabilesc expres posibilitatea acestora de a fi
participante la raporturile ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Astfel,
partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri.
Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se constituie birourile
electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

5. Cetăţenii
Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de drept constituţional. Ei pot
apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane învestite cu anume demnităţi sau funcţii într-un
organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale. În primul caz, ei
intră ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, pentru realizarea drepturilor lor
fundamentale, în al doilea, apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de
drept constituţional, iar în ultima situaţie apar ca subiect cu ocazia alegerilor de deputaţi,
senatori sau a alegerii şefului de stat.

6. Străinii şi apatrizii
În diferite situaţii ce ţin de acordarea cetăţeniei se consideră că străinii şi apatrizii pot
deveni subiecte ale raporturilor de drept constituţional etc.

Normele de drept constituţional

Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului lor şi al subiectelor

de drept, am determinat obiectul reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra
căruia îşi îndreaptă acţiunea normele de drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se
observă că sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita
oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative
care sunt izvoare de drept constituţional.
Vom mai observa că normele constituţionale pot fi clasificate în norme cu aplicaţie
mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită. În categoria normelor cu aplicaţie nemijlocită
urmează a fi cuprinse acele norme care dau reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse
în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de
drept.
 CAPITOLUL III

TEORIA CONSTITUŢIEI

Noţiunea de constituţie
Dacă termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind deseori folosit în accepţiunea de
lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat târziu. Etimologic, cuvântul constituţie provine de la
latinescul constitutio, care însemna „aşezarea cu temei", „starea de lucru". În sistemul de drept
roman, Constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară
celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului
Unele state feudale au înscris în documente anumite reguli fundamentale privind raporturile
între guvernanţi şi guvernaţi, care urmăreau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită
politică şi juridică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul monarhilor
ulterior semnării acestora. Ne referim în acest sens la Magna Charta engleză din 1215, la Bula
de Aur, emisă de regele maghiar Andrei al II-lea în 1222, Bill of Rights din 1629.
Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la
organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului", precum şi
drepturile omului (drepturile publice). În definiţiile mai recente se consideră că scopul
constituţiei este de a organiza „ exerciţiul puterii". Dezvoltându-se noţiunea de constituţie, se
arată că aceasta determină statutul guvernanţilor şi, paralel, precizează natura şi finalităţile
activităţii lor. Scopul constituţiei - se spune - este deci dublu: pe de o parte, ea desemnează
personalităţile sau colegiile care vor decide şi fixează competenţa şi modalităţile de exercitare;
pe de altă parte, ea indică ce doctrină de organizare socială şi politică reprezintă guvernanţii
ei şi prin aceasta ea identifică ideea de drept care va fi ideea instituţiei statale.
În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin constituţie se înţelege
ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului.

Conţinutul constituţiei este unul de natură complexă, el cuprinzând principiile

fundamentale pentru toate domeniile vieţii politice, economice, sociale, culturale, juridice.
Datorită acestui fapt, adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală, care stă
la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii.
Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea (puterile de stat),
adică fenomenul şi realitatea-cheie în orice organizare social-statală. Este şi motivul pentru care
puterea de stat apare ca un element indispensabil în orice definiţie a constituţiei. Conţinutul
reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că
relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale. Această subliniere
este, în opinia noastră, decisivă în definirea constituţiei şi ea permite identificarea
constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci chiar şi în dreptul constituţional, fiind ştiut că
dreptul constituţional cuprinde mai mult decât constituţia, deşi aceasta este principala sa
parte.
Ceea ce este specific şi definitoriu pentru constituţie este forţa sa juridică. În acest sens se
constată că ea are o forţă juridică supremă, ceea ce o situează în topul ierarhiei izvoarelor
dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu dispoziţiile din constituţie. Tot o
trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este forma scrisă a constituţiei.
Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII-lea, ea fiind preferată constituţiei
cutumiare din foarte multe motive. Totuşi, această trăsătură nu figurează în definiţii pentru
că astăzi există ţări care nu au o constituţie scrisă, precum Anglia, Noua Zeelandă şi Israel.
.
În acest sens, constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat,
alcătuită din norme juridice, învestite cu o forţă juridică supremă şi care reglementează acele
raporturi sociale fundamentale ce sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterilor în stat, pentru asigurarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor.

Noţiunea de regim constituţional

Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă de dezvoltare a sa.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau
obiectivarea ansamblului de reguli care regle-mentează organizarea şi conducerea unui stat
într-un document politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal
corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza constituţiilor scrise.
Constituţia este deci sursa sistemului politic, precum şi a cadrului sau sistemului
juridic naţional (a dreptului pozitiv). Celelalte norme de drept se schimbă cu mai multă
rapiditate decât constituţia, al cărei rol conservator (caracteristica acesteia de a adopta
principii şi norme constituţionale de o îndelungată aplicabilitate şi a căror revizuire se face
cu multă dificultate) apare evident faţă de dinamismul legilor organice sau ordinare, care pot fi
modificate sau abrogate prin proceduri legislative obişnuite.
Potrivit acestui considerent, constituţia este plasată în fruntea ierarhiei actelor politice şi
normative, cărora ea le conferă legitimitatea politică şi, respectiv, juridică, în măsură în care
acestea sunt normele şi principiile pe care ea le consacră.

Apariţia constituţiei
Crearea constituţiei trebuie privită ca un proces îndelungat, proces început cu mult înainte
de revoluţia burgheză şi în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea
constituţiei scrise. Dacă secolul al XVIII-lea este hotărâtor în definirea conceptului actual de
constituţie, nu credem că lui i se datorează şi inventarea constituţiei, ca ansamblu de norme
fundamentale de organizare a statului. Normele constituţionale -indiferent dacă au fost numite
aş a - au existat de la apariţia statelor suverane, căci în orice stat au existat anumite reguli
fundamentale de organizare şi funcţionare a guvernării. Meritul burgheziei venite la putere
constă în sistematizarea acestor reguli - desigur, completate şi adaptate ordinii şi intereselor
instaurate - într-o lege scrisă, adoptată cu forme şi proceduri solemne şi învestite cu cea mai
înaltă forţă juridică. Apariţia constituţiei este legată de necesitatea afirmării şi protejării printr-
un ansamblu de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii
instaurate. Practic, apariţia statului de drept depinde de apariţia constituţiei, prin intermediul ei
guvernanţii fiind puşi sub incidenţa regulilor juridice. Prima constituţie apărută în lume este
constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei constituţii, început o dată cu adoptarea în
1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor constituţii scrise.
Prima Constituţie scrisă este constituţia americană din anul 1787 (Constituţia de la
Philadelphia). Trebuie observat însă că, înaintea acesteia, unele state americane eliberate de
sub dominaţia engleză îşi adoptaseră deja constituţii scrise, rigide, ca, de exemplu, Virginia
(1776), New Jersey (1777) etc.
În ceea ce priveşte Europa, de regulă, se afirmă că prima constituţie scrisă este cea
adoptată în Franţa în anul 1791. Desigur, pot fi avute în vedere alte afirmaţii, precum cea potrivit
căreia Suedia posedă o constituţie scrisă încă de la mijlocul secolului XIV, iar prima
constituţie suedeză „propriu-zisă" a fost elaborată în 1634, sau cea potrivit căreia întâietate ar
avea Constituţia Poloniei din 1791. După victoria revoluţiei franceze, şi alte state europene şi-au
elaborat constituţii, precum: Suedia (8 iunie 1809), Norvegia (17 mai 1814), Olanda (24 august
1815) etc. Astfel, statele şi-au adoptat, treptat, constituţii, iar constituţia a devenit nu numai
legea fundamentală a unui stat, ci şi documentul politic şi juridic care marchează un moment
important în dezvoltarea economico-socială şi politico-juridică a statelor.
 Adoptarea constituţiei

Aşa cum am văzut în capitolele anterioare, constituţia se află în vârful ierarhiei normelor
juridice dintr-un stat. Tocmai datorită acestei situaţii, încă de la început s-a ridicat
problema unor modalităţi specifice de adoptare. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un
proces complex, cu profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar
cel puţin (constituantul sau puterea constituantă) modurile de adoptare.

Iniţiativa adoptării constituţiei

Iniţiativa adoptării constituţiei constituie prima etapă în adoptarea unei constituţii. Din
acest punct de vedere se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, socială sau
statală poate avea această iniţiativă. În principiu, se consideră că iniţiativa constituţională
trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al
unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia
societăţii date, perspectivele sale. De asemenea, un rol aparte poate avea iniţiativa populară.
Studiind constituţiile actuale, putem observa două situaţii. Unele constituţii prevăd cine poate
avea iniţiativa adoptării constituţiei. Alte constituţii nu prevăd un asemenea lucru, el rezultând
din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Uneori, ştiinţa şi practica constituţională
(trecute şi actuale) subordonează iniţiativa şi adoptarea constituţiei, regulilor privitoare la
puterea constituantă.

Moduri de adoptare a constituţiilor

Odată stabilită problema iniţiativei privind adoptarea constituţiei, mai rămâne de

lămurit problema adoptării propriu-zise. În această privinţă, teoria şi practica constituţională a
statelor cunosc multe nuanţări. La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o
constituţie, deseori s-a răspuns şi se răspunde prin teoria puterii constituante. Prin putere
constituantă se înţelege de fapt organul care, beneficiind de o autoritate politică specială, are
dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme, şi anume: puterea
constituantă originară, ce intervine atunci când nu există sau nu mai există constituţie în vigoare
(state noi, revoluţii), şi puterea constituantă instituită, prevăzută de constituţia în vigoare (sau
anterioară), atât în ce priveşte organizarea, cât şi funcţionarea ei.

Ea poate modifica sau adopta o constituţie. În literatura juridică se arată că puterea

constituantă originară ridică o serie de probleme, precum: a şti cui aparţine puterea
constituantă originară, a justifica legitimitatea operei sale constituţionale etc.
Privite lucrurile în realitatea lor social-politică, trebuie adăugat că cel care adoptă
constituţia (individ, grup de indivizi, organisme sociale, politice, statale) nu este purtătorul
unei idei abstracte, generale, de drept, ci al ideilor de drept şi justiţie ca valori sociale
fundamentale ale unor categorii (grupuri) sociale date. Este în ultimă instanţă exponentul
intereselor celor care, învingând în revoluţii, preiau puterea. Adoptarea constituţiei a cunoscut
şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de
adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvoltare
economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de
raporturile sociale.

Importantă este însă nu analiza clasificărilor, ci expunerea modurilor (procedeelor) de

adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduri explică în mare măsură şi evoluţia
constituţiilor în ce priveşte forma şi conţinutul lor.

a) Constituţia acordată
Constituţiile acordate (octroyées, denumite astfel în literatura juridică franceză),
cunoscute şi sub numele de charte concedate, sunt constituţiile adoptate de către monarh ca
stăpân absolut, care-şi exercită puterea. Această constituţie este considerată a fi cea mai
rudimentară. Exemple de constituţii acordate sunt: Constituţia dată în Franţa de Ludovic al
XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia
japoneză din 11 februarie 1889 etc.

b) Statutul
Statutul sau constituţia plebiscitară reprezintă de fapt o variantă a constituţiei acordate, este
drept una mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul), dar este
ratificat prin plebiscit. Trebuie să observăm că această ratificare prin plebiscit nu este de natură
a transforma constituţia într-o constituţie democratică, aşa cum s-ar crede. De altfel, apreciază
unii constituţionali şti, plebiscitul este o „alterare, în sensul cezarismului", a referen- dumului;
prin acest procedeu, „suveranitatea populară nu este activă, ci este pasivă", ea nu decide, ea
acceptă, în condiţiile în care este dificil de a face altfel.
Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal" de adoptare a constituţiilor
autoritare. Cu ocazia plebiscitului, corpul electoral poate spune da sau nu textului constituţional
în întregime, neputându-se propune amendamente. Dacă la plebiscit adăugăm gama largă a
presiunilor folosite de cei care au redactat constituţia, apare evident caracterul nedemocratic al
statului. În categoria statutelor sunt incluse: Statutul Albertin (4 martie 1848), care devine
Constituţia Italiei prin acceptare pe cale de plebiscit; Constituţia regală din România din
1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938.

c) Pactul sau constituţia pact

Pactul sau Constituţia pact reprezintă un contract între rege şi popor. Poporul este
reprezentat prin parlament. Pactul este considerat mai potrivit pentru apărarea intereselor
grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece monarhul trebuie să ţină seama de
pretenţiile acestora. El poate fi urmarea unei mişcări revendicative sau, de asemenea, putea fi
folosit şi a fost folosit ca mod de acces al unui principe străin pe tronul unui stat, ceea ce s-a
produs în Belgia şi în ţările din Balcani.
Exemple de constituţii pact: Constituţia română de la 1866 a fost un pact atât prin modul
său de adoptare, cât şi prin prevederile sale privitoare la modificare (art. 128 alin. 3), prevederi
care arătau că modificarea se face de către parlament, de acord cu regele.
De asemenea, Constituţia română adoptată la 1923 a fost un pact. Ea se aseamănă foarte
mult, sub acest aspect, cu Constituţia din 1866.
Constituţia engleză nu este altceva decât un şir de pacte intervenite în decursul
secolelor între monarh, pe de o parte, şi nobilime şi cler, pe de altă parte.

d) Constituţia convenţie
Este rezultatul activităţii unei adunări ce poartă numele de Convenţie. Această adunare era
special aleasă pentru a adopta constituţia; ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii
societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în
stat şi competenţa puterii constituante. Terminologia este de origine americană: constituţiile care
s-au dat în statele Uniunii începând cu 1776 şi Constituţia Statelor Unite au fost opera
Convenţiilor. Franţa a cunoscut acest procedeu pentru stabilirea constituţiilor din 1791,
1848 şi 1873, cu deosebirea că termenul de convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare
constituantă.
De remarcat este că acest tip de constituţie a fost considerat un mijloc potrivit pentru
manifestarea suveranităţii naţionale, aşa cum era ea înţeleasă în secolele XVIII şi XIX. Faţă de
situaţia că poporul singur poate decide şi că el este deasupra Parlamentului, procedura
convenţiei a fost apoi criticată pe motivul că Adunarea Constituantă poate hotărî după voinţa sa
şi poate fi deci în dezacord cu cel care a ales-o. Îndreptarea acestei situaţii s-a încercat prin
adoptarea sistemului referendumului, în sensul că, juridiceşte, constituţia a fost supusă ratificării
populare. Exemple de constituţii adoptate astfel: constituţiile franceze din 1793, a anului in
(1795) şi din 1946. Constituţia României adoptată în anul 1991 poate fi, fără rezerve,
considerată o constituţie referendară. Redactată de către o comisie, ea a fost adoptată de către
Adunarea Constituantă şi apoi aprobată prin referendum.

e) Constituţia parlamentară
Ulterior celui de-al doilea război mondial, adoptarea constituţiilor s-a realizat, de
regulă, de către parlamente (mai ales în ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea
procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea
proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al
membrilor parlamentului). În acest mod au fost adoptate constituţiile ţării noastre din anii 1948,
1952 şi 1965. Votarea constituţiei făcându-se de către un parlament nou ales, s-a creat aparenţa
aplicării regulilor puterii constituante. Extinderea referendumului, ca modalitate de participare
directă a cetăţenilor la guvernare, a determinat folosirea sa în adoptarea constituţiilor şi în orice
caz considerarea sa ca mijlocul cel mai democratic de adoptare a unei constituţii sau a unei legi.

Suspendarea, revizuirea şi abrogarea constituţiei

Dreptul, fiind, în general, un fenomen social dinamic, este supus schimbărilor care se
produc în societate. Normele şi principiile constituţionale nu fac nicio excepţie de la această
regulă. În favoarea ideii de revizuire a constituţiei pot fi invocaţi atât factori de natură politică,
cât şi factori de natură juridică. Din punct de vedere politic, este cunoscut că orice constituţie
exprimă realităţile politice interne existente în momentul adoptării sale (vezi exemplul
Constituţiei României adoptate în 1991, revizuită în 2003) sau chiar realităţi politice externe
(posibila modificare a Constituţiei datorită integrării în 2007 în UE). În cazul schimbării
profunde a acestor realităţi, este firesc să se modifice şi constituţia. Din punct de vedere juridic,
constituţia fiind în esenţa sa o lege, aceasta este supusă în mod firesc modificării. În art. 28
din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, ce figurează ca preambul al
Constituţiei din 1793, se arată, de altfel, „că un popor are întotdeauna dreptul de a reexamina,
corecta şi de a schimba propria constituţie. O generaţie nu poate subjuga cu legile sale
generaţiile viitoare".
Cu privire la clasificarea constituţiilor în rigide şi suple, trebuie să observăm că nu este
justificată afirmaţia că numai constituţiile scrise ar fi constituţii rigide. Pot fi constituţii rigide
şi constituţiile nescrise, căci şi aici putem întâlni reguli de modificare care să difere de regulile
folosite pentru modificarea legilor. De asemenea, putem observa că această clasificare se aplică
tuturor constituţiilor, ea punând în valoare supremaţia acestora în sistemele de drept. Înainte de
încheierea explicaţiilor privitoare la modificarea constituţiei, urmează să cercetăm cine
poate avea iniţiativa modificării.
În fine, Constituţia actuală a României stabileşte că pot iniţia revizuirea Preşedintele
României, la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi cel puţin 500. 000 de cetăţeni cu drept de vot.
Alte constituţii nu conţin prevederi în acest sens. Practic, urmează să conchidem că în
aceste sisteme constituţionale modificarea se ghidează după aceleaşi reguli privitoare la
iniţiativa adoptării constituţiei.
Fără a se renunţa la ideea necesităţii obiective a perfecţionării cadrului constituţional
corespunzător schimbărilor ce au avut loc în societate şi voinţei poporului, cerinţelor politice
conjuncturale în vederea revizuirii facile şi repetate a Legii fundamentale, între cele două
tendinţe şi alegerea corectă a momentului revizuirii, precum şi stabilirea clară a conţinutului
acesteia, în orice situaţie trebuie să primeze voinţa clară şi expres formulată a poporului sau a
repre-zentanţilor săi.
Revizuirea implicită şi falsa revizuire
Orice constituţie fixează, printre altele, coordonatele generale ale întregului sistem de
drept, principiile sale fundamentale. Astfel, normele dreptului civil, penal, administrativ,
financiar, al muncii, familiei ş.a. concretizează principiile şi normele constituţionale. Desigur,
sunt şi norme juridice de drept civil, penal ş.a. care nu asimilează reglementări ce alcătuiesc
ordinea constituţională. De pildă, art. 969 din Codul civil, potrivit căruia „convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământ mutual
sau din cauze autorizate de lege", nu are nicio legătură cu vreuna dintre dispoziţiile
constituţionale.
Revizuirea implicită a constituţiei poate să rezulte din adoptarea unei norme juridice
al cărei conţinut derogă de la prevederile constituţionale. În acest caz se cere ca adoptarea
unei asemenea norme să nu se fi făcut printr-o lege de modificare a constituţiei, ci printr-o
simplă lege ordinară sau chiar printr-o lege organică. O revizuire implicită a constituţiei poate
consta, de asemenea, în neaplicarea repetată a unei dispoziţii constituţionale care, potrivit legii
fundamentale, ar urma să se aplice cu o anumită periodicitate (neprezentarea de către
preşedintele ţării a unui mesaj pe durata mandatului privind problemele ţării).
Revizuirea sau modificarea implicită a constituţiei se poate produce şi în situaţia în care
Parlamentul ar adopta o lege ordinară care derogă în mod vădit de la litera constituţiei, forul
legislativ considerând însă că legea respectivă păstrează nealterat „spiritul constituantului".
În concluzie, se poate reţine că modificarea implicită a constituţiei constă în schimbarea
unor dispoziţii ale acesteia, fără a se recurge la procedura de revizuire prevăzută în însăşi
Legea fundamentală, ci la altă procedură. Practic, revizuirea implicită, indiferent care ar fi
motivele şi procedeul utilizat, are ca rezultat încălcarea constituţiei.
O formă mult mai gravă a revizuirii este falsa revizuire sau frauda constituţională. Ea
constă, de pildă, în schimbarea, printr-o modificare legală a constituţiei, a regimului politic
consacrat în textul iniţial al constituţiei, fără a se schimba în mod corespunzător şi cadrul
constituţional. Astfel, dacă printr-o revizuire a constituţiei care, iniţial, ar prevedea un regim
parlamentar clasic, s-ar introduce în sistemul constituţional respectiv elemente ale sistemului
politic prezidenţial (exemplu, schimbarea răspunderii Guvernului faţă de Parlament cu o
răspundere a acestuia faţă de preşedinte), preşedintele nemaifiind astfel subordonat
Parlamentului, Constituţia respectivă ar fi revizuită prin fraudă.
Revizuirea Constituţiei rezultată din adoptarea prin referendum a proiectului de lege
prezidenţial a fost apreciată în literatura de specialitate franceză ca o abatere de la spiritul şi
legea Constituţiei. Faptul că revizuirea a fost aprobată de electorat, care şi-a manifestat, astfel,
voinţa suverană, nu schimbă, în opinia unor autori, „esenţa neconstituţională" a reformei.
Obiectivul urmărit în speţă ar fi trebuit să fie realizat prin metode constituţionale.

Suspendarea constituţiei
În practicile constituţionale ale statelor au fost cazuri în care constituţiile au fost, total sau
parţial, pe anumite perioade de timp, suspendate, normele constituţionale fiind scoase din
vigoare.
Este adevărat însă că unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor. Spre
exemplu, Constituţia română din 1866, în art. 127, prevedea: „Constituţiunea de faţă nu
poate fi suspendată nici în tot nici în parte".
Alte constituţii nu prevăd dispoziţii cu privire la suspendare.
Cu toate acestea, în practica burgheză, constituţiile au fost suspendate în perioadele de
criză politică, când guvernanţii renunţau la forma democrat ca de conducere.
În general, în asemenea situaţii, constituţia se suspendă prin proclamarea stării de asediu,
prin guvernarea prin decrete-legi, prin lovituri de stat. Cu privire la suspendarea constituţiei,
doctrina juridică s-a exprimat în sensul că o asemenea măsură este ilegală; în practică, ea a fost
pusă în aplicare.
Fără îndoială, oricâte justificări s-ar aduce, suspendarea totală a constituţiei constituie o
abatere de la idea de constituţionalitate şi de legalitate, de fapt o înlăturare a acestora.

Abrogarea constituţiei
În ceea ce priveşte abrogarea constituţiei, chiar dacă ea nu este stipulată, sigur că atunci
când raportul de forţe politice se schimbă în esenţa sa, în mod necesar este adoptată o nouă
constituţie.
În acest sens, actuala Constituţie a României prevede la Dispoziţii finale şi
tranzitorii, în articolul 153, că prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin
referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime
abrogată.
 CAPITOLUL IV

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

Noţiune

O problemă mai delicată a dreptului constituţional, evitată a fi abordată în mod direct, o

reprezintă fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, deoarece ea ţine de locul
constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept şi, în
orice caz, de locul dreptului constituţional în sistemul de drept.

Efectele juridice

Constituţia ca lege fundamentală a statului de drept nu poate rămâne în afara sistemului

social, nu poate rămâne imună la transformările ce au loc în societate. Ea suferă în mod firesc
unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi ce trebuie să existe între drept şi dinamica
economică şi socială. În legătură cu modificarea constituţiei, situaţie prezentată pe larg
anterior, considerăm că prevederile constituţionale trebuie să se caracterizeze printr-o
stabilitate sporită, dar această stabilitate trebuie să fie în primul rând rodul realismului
constituţiei, şi nu al unor proceduri de modificare exagerate. Nu se poate pierde din vedere că
viaţa economică şi socială, căreia prevederile constituţionale se adresează, cunoaşte o
permanentă evoluţie. În mod firesc, şi constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica socială şi
economică. Altfel, prevederile constituţionale pot deveni o frână în dezvoltarea societăţii la al
cărei progres trebuie să concure.
În strânsă legătură cu adoptarea şi modificarea constituţiei se află suspendarea, precum
şi abrogarea constituţiei, care, de asemenea, trebuie să pună în valoare supremaţia constituţiei.
Strict juridic vorbind şi extrapolând conceptul de lege, constituţia este şi ea o lege.
Chiar şi aşa, poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi în ce priveşte legea, faţă de care
există trei mari deosebiri, şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri
pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi legea ca act juridic al parlamentului.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul
şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul sistem de drept,
reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii
economice, politice, sociale şi culturale.
 Toate celelalte ramuri ale dreptului îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai
înalte principii în şi numai în prevederile constituţiei. Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă
aceste dispoziţii de principiu, dar normele lor trebuie să fie în perfectă concordanţă cu litera şi
spiritul constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a
constituţiei, ea ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză, constatarea acestor abateri
făcându-se prin controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a supremaţiei
constituţiei se va observa lesne atunci când vom analiza condiţiile de fond şi de formă ale
valabilităţii actelor organelor statului.
Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în cazul în
care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi
normele din ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune pentru că în
permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificările
sunt obligatorii, ele nu se realizează automat, imediat, ci aceasta depinde de faptul dacă norma
constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare interes
practic.

Garanţii juridice

Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, nu reprezintă o simplă afirmaţie.

Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii.

Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite feluri. Vom reţine
însă cea mai importantă constatare ce se poate face, şi anume că supremaţia constituţiei
beneficiază de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi
să fie respectat), dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice. Astfel, văzute lucrurile,
credem că trei sunt aceste garanţii, şi anume: controlul general al aplicării constituţiei;
controlul constituţionalităţii legilor; îndatorirea funda-mentală de a respecta constituţia.
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate
de organizare statală este stabilită prin constituţie. Constituţia fixează cadrul realizării puterii
de stat, categoriile de organe ale statului. Totodată, constituţia stabileşte şi competenţa
organelor de stat. Acest lucru se face având în vedere că puterea poporului nu exclude, ci,
dimpotrivă, implică, presupune o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de stat.
Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele
stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să nu rămână o simplă cerinţă, orice constituţie
organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării constituţiei. Acest control
general este şi prima garanţie juridică a supremaţiei constituţiei, el realizându-se prin formele şi
căile de control statornicite.
 Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii
legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la
organele competente a face această verificare, procedura de urmat, precum şi măsurile ce
pot fi luate după realizarea acestei proceduri. În general, controlul constituţionalităţii legilor
este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur formulări
diferite, precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de
supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor constituţionale
(Marcel Prelot) etc.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor
supremaţiei constituţiei, reprezentând a treia garanţie. Ea presupune ca prevederile din
constituţie să fie aplicate şi respectate de către toţi cetăţenii. Izvorul acestei obligaţii
fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la
îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă tocmai realizarea măsurilor pe care statul le
ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.
 CAPITOLUL V

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

Reprezentând una dintre instituţiile cele mai importante, con- trolul constituţionalităţii
legilor are o deosebită semnificaţie nu numai pentru cunoaşterea vieţii constituţionale reale, ci
şi, în genere, a vieţii de stat, cu adânci implicaţii teoretice şi practice privitoare la supremaţia
constituţiei, atât în ţările în care un asemenea control este organizat şi funcţionează, cât şi în
ţările în care nu a fost şi nu este cunoscut. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu
trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui
sistem de garanţii, în măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul
normativ cu forţă juridică supremă. În acest sistem de garanţii trebuie să existe şi un sistem de
sancţiuni aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată.77
Controlul constituţionalităţii legilor, ca instituţie juridică, cuprinde ansamblul
dispoziţiilor normative prin care se organizează verificarea conformităţii cu constituţia atât a
fiecărei legi, în ansamblul ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege, având drept consecinţă
înlăturarea legii sau a dispoziţiei dintr-o lege a cărei neconformitate cu constituţia a fost
contestată. Existenţa sancţiunilor pentru încălcările constituţiei este de majoră importanţă, căci
acestea, alături de alte elemente, bineînţeles, dau dispoziţiilor constituţionale caracterul de
norme juridice.
În orice sistem constituţional, numai actele parlamentului ridică această problemă,
deoarece organele administraţiei de stat, fiind organe executive, emit acte normative numai în
executarea legilor. Actele administrative nu pot conţine reglementări primare (reglementări
cu caracter independent), iar controlul legalităţii lor (şi, implicit, al constituţionalităţii) se
realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului
administrativ.
 Se spune că, în principiu, controlul constituţionalităţii prive şte numai legea sau alte acte
normative cu forţă juridică egală cu cea a legii, deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte
normative, cu forţă juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Asemenea acte
normative, cu forţă juridică egală cu a legii, sunt acele acte care, deşi sunt emise de alte
organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează raporturi sociale de domeniul legii
şi, ca atare, pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Se poate cita, în acest sens, art. 53 din
Constituţia României din anul 1965, conform căruia erau supuse controlului
constituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Miniştri.
O a doua problemă se referă la verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi. În
această privinţă, unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi.
Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a
legilor cuprinde, implicit, şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii. Crearea unei
instituţii specializate pentru verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de
siguranţă; în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii, dar aceasta
nu poate duce la alte concluzii decât cele exprimate mai sus. Un asemenea control era
prevăzut şi în Constituţia României din 1923 şi era exercitat de Consiliul Legislativ, care,
între atribuţiile sale, avea şi pe aceea de verificare a constituţionalităţii proiectelor de legi, acest
control fiind dublat de unul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, e adevărat, numai pe cale
de excepţie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiuni Unite.
În final, a treia problemă se referă la cauzele care determină încălcarea prevederilor
constituţionale de către legi ordinare. Această situaţie pare imposibilă din moment ce legea şi
Constituţia sunt
adoptate de către aceeaşi instituţie, respectiv Parlamentul. Cu toate acestea, practica statelor a
învederat posibilitatea existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa instituţiei controlului
constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.
Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi cea fundamentală trebuie
căutate şi cercetate în raport cu interesele claselor sociale, cu raporturile dintre forţele sociale
ori ale unor grupuri puternice influente atât din momentul când s-a adoptat constituţia, cât şi
mai târziu. În afara acestora au existat şi pot exista puternice contradicţii între anumite
grupuri care formează guvernanţii, pot exista mai multe centre de putere.
Când la putere era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituţia, s-a
urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De
multe ori, aceste legi contravin intereselor - înscrise în textele constituţionale - ale grupului
care a fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituţiei.
În alte situaţii, unele neconcordanţe între constituţie şi legile ordinare se datoresc rigidităţii
exagerate a unor constituţii. Neputând fi modificate lungi perioade de timp, ele nu mai sunt în
acord cu unele interese care apar pe parcurs - interesele exprimate prin legile ce se adoptă.
O ultimă situaţie se poate datora, în principiu, şi neobservării regulilor de tehnică
legislativă. Controlul constituţionalităţii legilor se justifică, de asemenea, în statele federative,
prin exigenţa de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale ale federaţiei cu interesele
specifice, concrete ale statelor membre.
Supremaţia constituţiei implică şi garantarea separaţiei-echilibrului puterilor, precum şi
protecţia drepturilor omului. Mai mult, controlul constituţionalităţii legilor apare ca o condiţie
sine qua non pentru exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare. Dacă adoptarea sau
modificarea unei constituţii se poate realiza cu votul a cel puţin două treimi dintre parlamentari
şi deci este dificil de realizat fără opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi presupun un
cvorum mai mic. În această din urmă situaţie, opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul pe
care îl are de a cere unor autorităţi constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei
constituţionale evidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a găsit o rezolvare favorabilă.

Forme de control al constituţionalităţii legilor şi clasificarea acestor forme

Apariţia situaţiilor în care legile ordinare contraveneau constituţiei a pus problema,
atât pentru doctrină, cât şi pentru legiuitor, a găsirii soluţiei de remediere, în primul rând,
prin stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea legilor. Soluţiile, oarecum
diferite, folosite azi în lume sunt expresia acestor căutări şi îndeosebi expresia dilemei în faţa
cărora s-au aflat cei ce trebuia să decidă, şi anume dacă este bine ca acest control să revină tot
parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice. În funcţie de organul de stat chemat a
controla constituţionalitatea legilor, doctrina juridică, desigur, a clasificat acest control.
Într-o primă opinie, ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică,
controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este controlul
elementar, cuprinzând reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Această formă de control
şi-a găsit fundamentul în Constituţia franceză din 1793, care arăta că în caz de violare a
drepturilor poporului din partea guver-nanţilor „insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare
parte din popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii" 80 şi că revolta
individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă a ile-galităţii şi a fortiori a eventual el or acte
neconstituţionale. Această formă de control este considerată în doctrină drept primitivă,
deoarece se apelează la violenţă.
Într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor ar cunoaşte trei forme, şi anume:
controlul parlamentar, controlul politic şi controlul jurisdicţional.
În această opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal,
care funcţionează independent şi în afara parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează
sau prin instanţele ordinare sau prin jurisdicţiile speciale.
Într-o a treia opinie, în funcţie de organul competent, controlul constituţionalităţii legilor
cunoaşte două forme, şi anume controlul politic şi controlul judecătoresc.
Într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a constituţionalităţii
legilor, în raport cu organele care îl exercită, este aceea care face deosebire între controlul
exercitat de adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care -prin aceea că
pot lipsi de efecte votul acestor adunări - apar ca fiindu-le subordonate, iar în cadrul
organelor supraordonate adunărilor legiuitoare, distinge între organele politice, cele
judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale. 81
Desigur, mai sunt şi alte clasificări, prezentând nuanţe diferite. Putem astfel reţine:
Controlul realizat în raport cu organele competente a exercita controlul
constituţionalităţii legilor şi care se realizează în două forme, şi anume:
a) controlul realizat printr-un organ politic;
b) controlul organizat printr-un organ jurisdicţional.

Controlul realizat în raport cu timpul în care el se exercită,respectiv înainte de intrarea

în vigoare a legilor sau după intrarea lor în vigoare.
> Controlul realizat în raport cu cei îndreptăţiţi să pună în mişcare procedura
controlului constituţionalităţii legilor.

Controlul realizat în raport cu organele competente a exercita controlul

constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic

Aici vom cuprinde atât controlul exercitat de către organele legislative, cât şi cel exercitat
de organele de stat, altele decât cele legislative, care exercită acest control fie pe lângă
activitatea lor de bază, fie că sunt înfiinţate special în acest scop.
Dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor este un control autentic şi în
acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul, fiind acela care uneori adoptă şi constituţia, este
cel mai în măsură să aprecieze neconcordanţa dintre legea ordinară şi constituţia pe care le-a
adoptat.
În ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic, trebuie făcută
precizarea că la început a existat un singur organ politic însărcinat cu acest control, de tipul
Senatului conservator prevăzut prin Constituţia franceză din 1799 sau cel consacrat prin
Constituţia Franceză din 14 ianuarie 1832. Apoi s-a prevăzut şi dreptul organelor legiuitoare.
În ţara noastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statutul şi legile constituţionale sunt
puse sub ocrotirea Corpului ponderator. De asemenea, art. 43 pct. 15 al Constituţiei din anul
1965 stabilea că numai „ Marea Adunare Naţională hotărăşte asupra constituţionalităţil or
legilor".
În prezent, în lume, controlul constituţionalităţii legilor printr-un organ politic şi mai ales prin
parlamente se realizează mai rar.
În Franţa,controlul constituţionalităţii legilor este exercitat de către Consiliul Constituţional
instituit prin Constituţia din 1958, care a înlocuit Comitetul Constituţional, ce avea unele
trăsături asemănătoare. Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din conţinutul
politic al Legii fundamentale.
Astfel, controlul politic are drept scop conservarea structurilor şi mecanismelor de
exercitare a puterii politice.
În doctrina constituţională modernă se admite că reprezentativitatea organismului de
control poate să rezulte nu numai din desemnarea electorală a membrilor săi (Senat), dar şi
din numirea acestora de autorităţi care la rândul lor sunt reprezentative (Camerele legislative şi
Preşedintele Republicii).
Un asemenea organism ar urma să exercite jurisdicţia constituţională fie pe cale
preventivă, opunând veto-ul său legilor adoptate de Parlament, dar nepromulgate de şeful
statului, fie posterior, invalidând o lege aflată în vigoare.
Împotriva controlului politic se aduc câteva argumente principale:
a) principiul separaţiei puterilor nu ar admite, în afara celor trei autorităţi guvernante,
crearea unei a patra, situată deasupra Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul
de a le cenzura activitatea legislativă şi, respectiv, puterea regulamentară;
b) organismul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar, putând să
infirme voinţa suverană a reprezentanţilor poporului;
c) controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat
deasupra oricăror argumente politice.

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional

Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătore şti, care folosesc
însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele
judecătoreşti propriu-zise.
Dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii legilor este atât contestat, cât
şi admis de doctrina juridică. Pentru cei care admiteau posibilitatea controlului
judecătoresc al constituţionalităţii legilor, două probleme trebuia rezolvate, şi anume: a)
existenţa unei diferenţieri precise între legile fundamentale şi cele ordinare şi b) o constituţie
scrisă, de tip rigid.
Dreptul judecătorilor de verificare a conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat
plecându-se la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni
în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au
dreptul de a interpreta legile şi în raportul acestora cu constituţia şi de a aplica sancţiuni, căci
lipsa sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului
constituţional.

De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu constituţia s-a

justificat prin oria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită colaborare a puterilor în
vederea realizării aceloraşi scopuri. În această ordine de idei s-a considerat că cele trei puteri se
echilibrează şi se controlează reciproc, că ele nu se află într-o stare de totală independenţă una faţă
de cealaltă şi că numai această colaborare şi control reciproc asigură legala şi buna lor
funcţionare. Colaborarea acestor trei puteri are în vedere realizarea aceloraşi scopuri. Astfel,
puterea judecătorească poate şi trebuie să controleze puterea legiuitoare şi puterea executivă, iar,
la rândul ei, şi puterea executivă poate controla celelalte puteri. Ce este esenţial în această
susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi „ regulatorul
bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor".
Argumente contrare în ceea ce priveşte dreptul judecătorilor de a judeca
constituţionalitatea legilor nu au lipsit şi nu lipsesc din doctrina juridică.
Un prim argument se bazează tot pe teoria separaţiei puterilor, dar pe o interpretare
oarecum rigidă.

S-a mai apreciat că există interesul ca statul să fie singurul judecător al

constituţionalităţii legilor ordinare şi ar constitui un lucru delicat să se dea în atribuţia
unei autorităţi care nu are responsabilitatea guvernării, un astfel de control.

Apoi, se adaugă în această opinie, dreptul recunoscut judecătorului de a controla

activitatea legiuitorului face din acesta o autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât
existenţa autorităţilor oficioase.
Organele judecătoreşti care exercită controlul constitu ţionalităţii legilor sunt, într-un
sistem, toate instanţele judecătoreşti, modalitate denumită controlul judecătoresc difuz, iar
într-un alt sistem, controlul se exercită numai de către instanţa judecătorească supremă, această
modalitate fiind denumită control judecătoresc concentrat.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, atât cel difuz, cât şi cel concentrat,
este, de regulă, un control represiv, care intervine după promulgarea legilor, deci după intrarea
lor în vigoare, şi rezultatul este că legile sau dispoziţiile din legi declarate ca neconstituţionale
nu-şi produc efectele.
Controlul judecătoresc în ambele modalităţi diferă în raport cu căile prin care el se
realizează, principalele căi fiind:
>prima, acţiunea în justiţie pentru declararea ca neconstituţională a unei legi sau a
unei prevederi dintr-o lege;
>cea de a doua, excepţia de neconstituţionalitate ridicată ca mijloc de apărare în cadrul
unui proces.
Exercitarea controlului judecătoresc pe o cale sau pe alta duce la efecte diferite, controlul
judecătoresc al constituţionalităţii legilor pe cale de acţiune având ca efect anularea legii sau a
prevederilor dintr-o lege declarată ca neconstituţională şi lipsirea de efecte a legii erga omnes,
pe când controlul judecătoresc pe cale de excepţie nu duce la anularea legii sau a dispoziţiilor
dintr-o lege, ci numai la neaplicarea lor în soluţionarea procesului în curs, astfel că declararea de
neconstituţionalitate pe cale de excepţie are efecte numai inter partes.
În prezent, aşa cum am arătat, în baza art. 79 din Constituţie şi a prevederilor din Legea
nr. 73/1993, controlul constituţionalităţii proiectelor de lege, control prealabil finalizat printr-un
aviz, este prevăzut, implicit, ca una dintre atribuţiile Consiliului Legislativ.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are următoarele trăsături:
> este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi judecătorii, şi nu exclude
posibilitatea ca o singură instanţă (cea mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă;
> este un control concret, adică se exercită în situaţia în care neconstituţionalitatea unei
legi este susţinută cu ocazia unui proces aflat pe rolul unei instanţe;
> este un control posterior, ceea ce înseamnă că se exercită asupra unei legi aflate în
vigoare.
Controlul exercitat de către magistraţi de profesie, potrivit unei proceduri jurisdicţionale
experimentate în practica judecătorească, este considerat în literatura de specialitate mai
eficient decât controlul politic exercitat de un organism ai cărui membri pot fi lipsiţi de
experienţa dobândită în practica judecătorească.
Unei asemenea procedurii i se aduc însă şi unele critici, întemeiate la prima vedere; un
asemenea control ar presupune:
a) aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire la conţinutul unor legi;
b)ingerinţa puterii judecătoreşti în activitatea legislativă printr-un surplus de zel judecătoresc;
c) posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor de către puterea executivă;
d)situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative;
e) posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat.
 Având în vedere însă vechimea îndelungată a procedurii jurisdicţionale a
controlului constituţionalităţii legilor, formularea unor critici la adresa acesteia este
neîntemeiată.
Controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor prezintă următoarele trăsături:
a)este un control concentrat, întrucât este de competenţa exclusivă a unei singure
autorităţi (exemplu, Consiliul Constituţional în Franţa, Curtea Constituţională în Italia, Spania,
România);
b)este un control abstract, ceea ce înseamnă că se exercită pe cale de acţiune directă,
fără să existe un litigiu anterior dedus judecăţii unei instanţe;
c)poate fi atât interior, cât şi posterior.

Controlul realizat în raport cu timpul în care el se exercită

Dându-se un sens foarte strict controlului constituţionalităţii legilor, s-ar părea că o

clasificare în raport cu timpul când se exercită controlul nici nu ar putea fi concepută, întrucât
controlul asupra constituţionalităţii legilor poartă în mod necesar asupra legilor intrate în vigoare,
căci numai atunci se poate vorbi de legi care să poată fi verificate sub aspectul conformităţii lor
cu constituţia.
Cu toate acestea, de controlul constituţionalităţii legilor se vorbeşte şi atunci când
verificarea conformităţii lor cu Constituţia are loc înainte de intrarea legilor în vigoare,
deoarece prin exercitarea unui asemenea control se împiedică intrarea în vigoare a unor legi
contrare prevederilor constituţionale.
Acest control este denumit prealabil sau preventiv, denumiri folosite în raport cu momentul
exercitării lui sau în raport cu efectele controlului: prealabil, deoarece este exercitat înainte de
intrarea în vigoare a legilor, preventiv, deoarece are ca efect împiedicarea încălcării
constituţiei prin intrarea în vigoare a unei legi sau a unei dispoziţii dintr-o lege contrară
constituţiei. Evident, este vorba de unul şi acelaşi control, indiferent de denumirea folosită;
controlul prealabil este întotdeauna preventiv, iar acesta din urmă totdeauna prealabil.
Controlul care se exercită după intrarea în vigoare a legilor se numeşte ulterior, sau
represiv: ulterior, pentru că se exercită după intrarea în vigoare a legilor; represiv, întrucât are
ca efect anularea legii sau, cel puţin, lipsirea ei de efecte. Şi în acest caz este vorba de unul şi
acelaşi control, cel ulterior fiind represiv, iar cel represiv fiind totdeauna ulterior.
Controlul prealabil este şi el la rândul lui susceptibil de o subdivizare. Putem vorbi de un
control prealabil al proiectelor de legi ori a dispoziţiilor înainte de discutarea lor de către
adunările legiuitoare şi de un control al legilor adoptate de către adunările legiuitoare, dar încă
nepromulgate.
 Constituţia României reglementează exercitarea controlului constituţionalităţii legilor atât
ca un control prealabil sau preventiv, cât şi ca un control ulterior sau represiv. Astfel, potrivit
articolului 146 litera a, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor înainte de promulgarea lor. Se instituie, astfel, un control prealabil sau preventiv. În
continuare, acelaşi articol, la literele c şi d, prevede exercitarea controlului ulterior sau represiv.
Astfel, la litera c se prevede: Curtea Constituţională „se pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului", iar la litera d, că „ hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului."

Controlul realizat în raport cu cei îndreptăţiţi

să pună în mişcare procedura controlului
constituţionalităţii legilor

Potrivit clasificării menţionate, procedura controlului constituţionalităţii legilor se poate

declanşa de către un număr în general restrâns de organe ale statului, sau de către orice
cetăţean care justifică un interes actual ori numai eventual, această modalitate putând fi
exercitată şi alături de cea dintâi.

Controlul constituţionalităţii legilor în România. Curtea Constituţională

Noua Constituţie a României a preluat din practica constituţională modernă sistemul

controlului politico-jurisdicţional al conformităţii legilor cu Legea fundamentals intre
jurisdicţia constituţională instituită în sistemul de drept românesc şi cea a unor state occidentale
sunt atât asemănări, cât şi deosebiri. Astfel, de pildă, principala deosebire între procedura
contenciosului constituţional românesc şi cea franceză constă în faptul că în sistemul
nostru constituţional verificarea constituţionalităţii legilor organice şi a regulamentelor celor
două Camere legislative, înainte de a fi promulgate şi, respectiv, de a fi puse în aplicare, nu
este obligatorie, ci este declanşată ca urmare a unei sesizări din partea Preşedintelui Republicii,
a Preşedinţilor Camerelor, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului sau din partea unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, pe
când în Franţa legile organice sunt supuse obligatoriu controlului exercitat de Consiliul
Constituţional.
De asemenea, Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. O altă deosebire se referă la
sfera organismelor abilitate să sesizeze Curtea Constituţională în legătură cu
constituţionalitatea unei legi înainte de promulgarea acesteia. În sistemul de drept francez,
instanţa de vârf a ierarhiei judiciare nu este implicată în procedura de sesizare a Consiliului
Constituţional.

Rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România,
independentă faţă de orice altă autoritate publică. La nivelul Legii fundamentale, Curtea
Constituţională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art. 142-147, în
numerotarea dată după revizuirea Constituţiei), dispoziţiile acestora fiind dezvoltate prin Legea
nr. 47/199291 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. În realizarea
funcţiei sale de „garant al supremaţiei Constituţiei", Curtea îndeplineşte atribuţiile înscrise la
art. 146 din Legea fundamentală:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului,
a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la
cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Pre ş edinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
 i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constitu-ţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nicio autoritate publică, singură
Curtea fiind în drept să hotărască asupra acesteia.
Activitatea jurisdicţională
O primă categorie de atribuţii încredinţate Curţii Constituţionale în cadrul activităţii sale
jurisdicţionale asigură controlul constituţionalităţii legilor, a ordonanţelor Guvernului, a
tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi a regulamentelor Parlamentului. În
exercitarea controlului, Curtea se pronunţă exclusiv cu privire la constituţionalitatea actelor sau
dispoziţiilor în legătură cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile
legale examinate.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în „Monitorul Oficial al României". De la data
publicării, ele sunt general-obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Controlul de constituţionalitate

1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul abstract,

anterior) se exercită numai la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. a) din Constituţia
republicată [corespunzător art. 144 lit. a) înainte de revizuire: Preşedintele României,
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori. Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţia republicată, în cazul în care Curtea admite
sesizarea de neconstituţionalitate, legea se trimite Parlamentului, care este obligat să
reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii.
Aceste reglementări sunt însă rezultatul recentei revizuiri a Constituţiei. Până la acea dată,
textele constituţionale deschideau posibilitatea ca Parlamentul să înfrângă decizia Curţii cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
2. Controlul de constituţionalitate asupra tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la
sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. b) din Constituţia republicată: preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, constituie una dintre recentele prerogative încredinţate prin revizuirea Constituţiei.
Dacă, în urma controlului, se constată constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional,
acesta nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Constituţia republicată, tratatul sau acordul constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat. În cazul când un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei, potrivit
noilor dispoziţii ale art. 11 alin. (3) din Constituţie. Fiind vorba de atribuţii recent introduse,
Curtea nu a fost sesizată în materia controlului de constituţionalitate asupra unui tratat sau
acord internaţional.
3. Controlul de constituţionalitate asupra regulamentelor Parlamentului se exercită
la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art.146 lit. c) din Constituţia republicată [corespunzător
art. 144 lit. b) înainte de revizuire]. Atunci când Curtea constată neconstituţionalitatea
unor dispoziţii ale regulamentului, acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după
caz, Camera respectivă nu le pune de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. De la
înfiinţare, Curtea şi-a exercitat aceste atribuţii în 16 cazuri, prin 5 din deciziile
pronunţate constatând neconstituţionalitatea unor prevederi din regulamentele
parlamentare.
4. Controlul concret, posterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 146 lit. d) din
Constituţia republicată [corespunzător art. 144 lit. c) înainte de revizuire] reprezintă - din punct
de vedere cantitativ
- cea mai semnificativă componentă a activităţii jurisdicţionale (în medie, 85% din numărul
total de cauze soluţionate). În cadrul acestui tip de control, Curtea hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Deşi Curtea Constituţională nu poate fi sesizată
direct, ci numai prin încheierea instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, prin legea organică a
Curţii a fost reglementat un spaţiu extins de acţiune: excepţia de neconstituţionalitate
poate fi ridicată la cererea oricăreia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată.
Totodată, în practica jurisdicţională a Curţii s-a consacrat şi posibilitatea procurorului de a
ridica excepţia de neconstituţionalitate, în cauzele la care participă. Sfera largă a subiecţilor de
sezină explică ponderea substanţială a excepţiilor de neconstituţionalitate în totalul cauzelor
aflate pe rolul Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă doar
în măsura în care satisface cerinţele imperative stabilite prin legea organică a Curţii
Constituţionale:
- excepţia priveşte o lege sau o ordonanţă (a Guvernului) ori o dispoziţie dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă. Prin urmare, doar actele cu caracter legislativ fac obiectul controlului de
constituţionalitate, nu şi actele administrative (acestea din urmă putând fi supuse
controlului de legalitate exercitat de instanţele judecătoreşti);
- legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) este în vigoare, iar soluţionarea cauzei
depinde de aceasta;
- legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) nu a fost constatată ca fiind
neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale va cuprinde punctele de vedere ale părţilor,
opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a
fost ridicată din oficiu, încheierea instanţei trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare. Curtea Constituţională nu se poate autosesiza. Ea
poate fi învestită doar prin încheierea instanţei de judecată sau de arbitraj comercial. Judecarea
cauzei se suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia republicată, dispoziţiile din legile
şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45
de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu le pune de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Mediator al conflictelor de natură constituţională dintre autorităţile publice
Ca urmare a revizuirii Legii fundamentale, Curţii Constituţionale i-au fost atribuite
prerogativele de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţia republicată:
Preşedintele României, preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, primul-ministru sau
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Controlul constituţionalităţii partidelor politice
Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţia republicată [corespunzător art. 144 lit. i)
înainte de revizuire], Curtea hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid politic. Condiţiile în care Curtea poate fi sesizată în vederea exercitării acestei
atribuţii, prin contestaţie formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de
Guvern, sunt stabilite de Legea organică a Curţii. Partidele politice pot fi declarate
neconstituţionale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţia republicată.
Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti pentru radierea
partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.
 CAPITOLUL VI

CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI ŞI REGLEMENTĂRI

CU CARACTER FUNDAMENTAL DE LA APARIŢIA
STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT

Constituţia a apărut în România mult mai târziu decât constituţiile din ţările Europei de
Vest (Franţa, Italia etc.) cu toate că apariţia ei a fost determinată de aceleaşi cauze care au
determinat apariţia ei în restul lumii.
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică,
economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de ţări precum Olanda,
Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost
cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a Imperiului Otoman.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Întrucât întâmpina greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan

Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune
plebiscitului „Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub
denumirea de „Statutul lui Cuza", şi „legea electorală". Aceste două acte formează prima
Constituţie a României.
Statutul lui Cuza, aşa cum arăta chiar denumirea sub care a fost supus plebiscitului, era o
dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858; prin el se aduceau importante modificări acestei
Convenţii, care era un act impus din afară, de către puterile străine.
În concordanţă cu prevederile Statutului, puterile statului erau încredinţate domnitorului şi
reprezentanţei naţionale, care avea o structură bicamerală. Reprezentanţa naţională este
formată din Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă. Sistemul bicameral al Parlamentului
este o modificare faţă de Convenţia de la Paris.
Puterea legiuitoare este exercitată colectiv de către Cuza şi cele două adunări, iniţiativa
legilor aparţinând lui Cuza.
Prin Statutul lui Cuza se consacră independenţa legislativă obţinută de Principatele
Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Acest lucru
reiese din „Modificaţiuni îndeplinătoare statutului în preambulul statutului" atunci când se arată
că Principatele Unite „pot în viitor a modifica şi schimba legile care privesc administraţia lor
dinlăuntru, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite şi fără nicio intervenţiune; se
înţelege însă că această facultate nu se poate întinde la legăturile care unesc Principatele cu
Imperiul Otoman, nici la tratatele între Înalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi rămân
obligaţiuni pentru aceste principate".
Dispoziţiile cuprinse în art. 18 al Statutului dau domnitorului dreptul de a emite, până la
convocarea reprezentanţei naţionale, decrete cu putere de lege, la propunerea Consiliului de
Miniştri şi cu „ascultarea" Consiliului de Stat.
De asemenea, Statutul lui Cuza mai cuprinde: reguli privitoare la formarea, organizarea şi
funcţionarea Adunării Ponderatorii şi Adunării Elective; reguli privind elaborarea legilor,
unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta jurământul de
credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.
În ceea ce priveşte Legea electorală anexată Statutului, aceasta stabilea drepturile
electorale, condiţiile pentru a alege şi a fi ales, regulile privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor.
Din punct de vedere teoretic se pune problema de a şti dacă Statutul este sau nu
constituţie. Aşa cum am arătat chiar la început, Statutul împreună cu legea electorală sunt o
constituţie, deoarece cuprind reglementări ale unor relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. În acest sens au opinat şi C. Dissescu, P.
Negulescu, I. Muraru şi alţi autori de drept constituţional. Statutul lui Cuza stabileşte regulile
fundamentale de organizare a puterii, iar legea electorală cuprinde unele drepturi fundamentale,
şi anume drepturile politice.
Statutul lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de organizare a puterii în stat, iar Legea
electorală prevede unele drepturi fundamentale, respectiv drepturile politice. Pe baza Statutului
au fost adoptate celelalte legi în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, el constituind deci baza
constituţională a întregii legislaţii următoare. De altfel, chiar Statutul se defineşte a fi o
constituţie prin art. 17, care stabileşte obligaţia funcţionarilor publici „de a jura supunere
Constituţiei şi legilor ţării".

Constituţia României din 29 iunie 1866

Premisele istorice
Caracterizând Statutul ca o constituţie, am arătat că, în baza Statutului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a
realiza importante reforme în ţară. Vom menţiona, în primul rând, legea agrară din 14 august
1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din
evenimentele importante ale istoriei României, transformând proprietatea feudală asupra
pământului în proprietate de tip capitalist, burghez. Au urmat şi alte legi adoptate de Cuza, legi
care priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile
penal, civil şi comercial şi se organizează armata.
Toate aceste reforme, înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, au dus la
crearea unor instituţii statale moderne, la modernizarea statului român.
În condiţiile istorice concrete ale anil or 1865-1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat să
abdice la 10-11 februarie 1866 şi să instituie o locotenenţă domnească. Apoi, pe tronul ţării
este adus un principe străin.
În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea
mai liberală constituţie, Constituţia României.

Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus

Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii
sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri, şi anume: Despre teritoriul
României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III),
Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţiuni generale (titlul VI),
Despre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol: „Principatele Unite Române constituie un
singur stat indivizibil, sub denumirea de România". Consacrându-se caracterul unitar şi
indivizibil al statului român, se reglementează apoi drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, constituţia declarând că în stat nu există nicio deosebire de clasă şi că toţi sunt egali
în faţa legilor. Întrucât însă drepturile electorale se acordă în raport cu averea, egalitatea în
drepturi este evident contrazisă.
O grijă deosebită este acordată proprietăţii, declarată sacră şi neviolabilă (art. 19), iar ca o
puternică garanţie se stabileşte că „nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor"
(art. 17).
Reglementând puterile statului, Constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune.
Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două
camere, şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât prive şte Adunarea deputaţilor, ea era
aleasă pe baza sistemului colegiilor de avere. De menţionat că alegătorii din colegiul patru, care
era cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi cei care „plătesc o dare către stat oricât de mică",
alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi.
Senatul era ales de două colegii, împărţite tot după avere. Pentru a fi ales în Senat se
cereau, printre altele, două condiţii, şi anume: un venit „de orice natură de 800 galbeni"(o
adevărată avere pe vremea aceea) şi vârsta de 40 de ani.
 Puterea executivă aparţinea domnitorului, Constituţia stabilind regula monarhiei străine.
Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă şi dispoziţiile generale, îndeosebi art. 128,
care interzicea posibilitatea suspendării Constituţiei, cele privind revizuirea Constituţiei (art.
129), precum şi dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare care stabileau un anumit program
legislativ.
De asemenea, trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101 şi 102 care stabileau că o lege
va preciza responsabilitatea şi pedepsele aplicabile miniştrilor, pentru crime şi delicte. Prin
aceste dispoziţii -legea a fost adoptată abia după 13 ani - s-au dat atribuţii legislative organelor
judecătoreşti. Astfel, art. 102 stabilea că până la adoptarea legii cerute de art. 102 „Înalta curte
de casaţiune şi justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa".
Constituţia adoptată la 1866, deşi o constituţie rigidă, a suferit o serie de modificări,
precum în 1879 dispoziţiile referitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn,
presă, sistemul electoral şi la pământurile rurale; în 1917 dispoziţiile privitoare la garantarea
dreptului de proprietate şi cele privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii
statului naţional unitar român etc.
Constituţia din 1866 a organizat statul român, având la bază principiul separaţiei puterilor
în stat, a consacrat proprietatea privată ca pe un drept sacru şi inviolabil, a proclamat anumite
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi politice, reprezentând, prin aceste prevederi, un progres.
De asemenea, Constituţia din 1866 a instituit principiul monarhiei străine ereditare.

Constituţia României din 29 martie 1923

Premisele istorice
Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de
timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. A doua
jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia
românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare.
În această perioadă a sporit producţia industrială şi agrară, s-a desfiinţat sistemul breslelor
(1873), se înfiinţează sistemul monetar naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). Tot
în această perioadă s-a adoptat însă şi legea învoielilor agricole (1866), cu grave repercusiuni
asupra ţărănimii, întrucât permitea scoaterea ţăranilor cu forţa la lucru pe moşii. 96
Cucerirea independenţei de stat (1877) a dat un nou impuls puternic dezvoltării
agriculturii, sistemului bancar, comerţului intern şi extern, căilor de transport şi comunicaţii.
De asemenea, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în economia românească pătrundea capitalul
străin.
În 1921 se realizează reforma agrară, care a contribuit la dezvoltarea capitalistă în
agricultură. Cu toate acestea, România continua să rămână dependentă din punct de vedere
economic, în mare măsură, de marile puteri apusene.
În lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii transformările din
economie au fost însoţite de transformări în ce priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele,
rolul lor în viaţa politică. Apare proletariatul modern, legat de fabrică; acesta creşte numeric
şi, o dată cu el, şi mişcarea muncitorească socialistă; se înfiinţează Partidul Social Democrat
al Muncitorilor din România (1893).
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă din 1877, care
a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României.
Un mare eveniment istoric l-a constituit unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
România (1918), care a dus la desăvâr-şirea statului naţional român unitar.
În fine, trebuie menţionată reforma electorală (1918), care a introdus votul universal, egal,
direct, secret şi obligatoriu.

Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul Partidului liberal, votat de Camera
Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi
publicată la 29 martie 1923. Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată nelegală, deoarece
nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a Constituţiei stabilite prin art. 12 al
Constituţiei din 1866.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri, şi
anume: Titlul I - Despre teritoriul României; Titlul II - Despre drepturile românilor; Titlul in -
Despre puterile statului; Titlul IV - Despre finanţe; Titlul V - Despre puterea armată; Titlul
VI - Dispoziţii generale; Titlul VII - Despre revizuirea constituţiei; Titlul VIII - Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare.
Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Cât priveşte egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul, prin art. 6 alin. 2 se prevedea că legi speciale „vor determina
condiţiile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice".
Sunt de reţinut, de asemenea, dispoziţiile din art. 17, care garantează proprietatea privată,
şi din art. 15, care interzic înfiinţarea pedepsei confiscării averilor. Cât priveşte puterile
statului, şi Constituţia din 1923, pornind de la faptul că toate puterile emană de la naţiune,
stabileşte că puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa naţională;
aceasta este formată din două camere, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, alese de această dată
prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret.
Sistemul electoral introdus prin Constituţia din 1923 era un mare pas înainte faţă de
sistemul colegiilor de avere instituit prin Constituţia din 1866.
 Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator, se cerea vârsta de 40
de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui, care o exercita prin guvern. Constituţia din 1923
înfiinţează Consiliul legislativ, la care am făcut referire în capitolul anterior. În ce priveşte
puterea judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţarea de
tribunale extraordinare, precum şi cele ale art. 103, care dădeau controlul constituţionalităţii
legilor, Curţii de Casaţie în Secţiuni Unite.
Sunt de menţionat şi dispoziţiile art. 128, care interziceau suspendarea constituţiei,
precum şi ale art. 131, care includeau, ca parte integrantă a constituţiei, unele dispoziţii din
legile agrare adoptate până atunci.
Cu toate că se aseamănă foarte mult, nu numai în conţinut, ci şi prin formularea textelor, cu
Constituţia din 1866 (au fost înlocuite sau au fost modificate radical un număr de 20 de
articole, s-au adăugat şapte articole noi, a fost modificată redactarea ori au primit adaosuri un
număr de 25 articole, iar 76 de articole ale Constituţiei din 1866 au fost menţinute în întregime,
lucru pentru care adeseori era considerată o modificare a acesteia), Constituţia adoptată în 1923
este, evident, mai democratică. Ea acordă drepturi şi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul
electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic. De altfel, chiar după 23 august 1944, ea a
fost repusă în vigoare.
În fine, trebuie să remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o constituţie rigidă, deoarece
procedura de revizuire stabilită prin art. 129 şi 130 era o procedură greoaie, identică aproape
cu cea prevăzută de constituţia precedentă.

Constituţia României din 28 februarie 1938

Premisele istorice
Explicaţiile istorice ale apariţiei acestei Constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii
social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente.
Pe planul vieţii economice, perioada dintre cele două constituţii cunoaşte o evoluţie
specifică. Între 1922 şi 1928 exista o stabilitate parţială şi vremelnică a capitalismului, perioada
1929-1933 se caracterizează printr-o profundă criză industrială şi agrară, iar perioada 1934-
1938 printr-o sensibilă înviorare a întregii economii româneşti. În raport cu această evoluţie
economică a evoluat şi viaţa socială şi politică a ţării. Perioada de stabilizare economică a fost
însoţită atât de creşterea puterii politice a burgheziei, cât şi de regrupări ale forţelor politice,
precum şi de unele frământări sociale. Criza economică de supraproducţie a avut efecte asupra
tuturor categoriilor sociale, fiind însă mai puternic resimţită de masele largi de oameni, ceea ce a
determinat proteste din partea acestora, greve şi alte manifestări de acest gen.
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează, la 10
februarie 1938, dictatura personală.
Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua constituţie. Proiectul de
constituţie este supus la 24 februarie plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie
şi publicată la 28 februarie 1938.

Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1938 apără proprietatea, cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele
existente în constituţiile precedente.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din 1938
le concentrează în mâinile regelui, care este declarat „capul statului" (art. 30). Regele exercită
puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, el având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii
Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind o condiţie de
valabilitate a legii. Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu, în
timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolva adunările, putea
declara războiul şi încheia pacea.
Puterea executivă aparţinea ,de asemenea, regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru
actele emise revenind miniştrilor, obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
Trebuie să remarcăm că în locul votului universal se introduce sistemul colegiilor pe
profesiuni. În ce priveşte vârsta de la care cetăţenii aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi
pentru Adunarea Deputaţilor, ea este foarte ridicată, şi anume 30 de ani. Cât prive şte Senatul, el
este format din trei categorii de senatori, şi anume: senatori numiţi de rege, senatori de drept şi
senatori aleşi.

Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938

Începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor
internaţionale, la o ascuţire puternică a contradicţiilor dintre state şi la frecvente acte de
agresiune, în viaţa internă a României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează
parti dele politice, iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), România este obligată să
cedeze Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei. În septembrie 1940, regele este obligat să
abdice în favoarea fiului său, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate,
se reduc prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline preşedintele Consiliului de
Miniștri.
 Actele cu caracter constituţional din perioada 1944-1948

Premisele istorice
Perioada de după ieşirea din războiul purtat de România alături de puterile Axei şi până în
decembrie 1989 s-a caracterizat prin:
> guvernarea de către un singur partid, care şi-a arogat rolul de forţă politică conducătoare
în societate, acapararea puterii de către o minoritate privilegiată;
> centralism excesiv în conducerea tuturor sectoarelor şi domeniilor de activitate,
anihilarea iniţiativelor de la nivelele inferioare;
>caracterul formal al declaraţiilor privind drepturile cetăţeneşti, îngrădirea
personalităţii umane, încălcarea demnităţii omului, suprimarea libertăţii de gândire, de exprimare
şi de acţiune;
înlocuirea proprietăţii private asupra bunurilor materiale de bază cu proprietatea de stat
sau de grup;
>retributii nestimulatoare, nivelarea veniturilor, ceea ce a generat tendinţa de a obţine
venituri pe căi ilicite;
>descurajarea adevăratelor valori ştiinţifice şi culturale, înlocuirea competenţei cu alte
criterii de promovare discriminatorii;
impunerea prin constrângere a ideologiei minorităţii dominante, împiedicarea
cunoaşterii şi difuzării altor idei decât a celor convenabile statului;
> reprimarea oricărei încercări de exprimare liberă a opiniei, de schimbare a guvernării
totalitare şi de trecere la un regim democratic.
În condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă elaborarea unei noi constituţii,
s-a recurs la soluţia repunerii în vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923 şi a
elaborării în continuare a unor acte cu caracter constituţional. Actele elaborate în toată această
perioadă, şi a căror analiză o vom face aici, au fost acte cu caracter constituţional, deoarece ele
au cuprins reglementări fundamentale ale unor relaţii privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat principii constituţionale, principii ce se vor
regăsi înscrise mai târziu în constituţiile adoptate în anii 1948, 1952, 1965. De asemenea, aceste
acte au avut un caracter tranzitoriu.

Decretul nr. 1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituţiunii din
1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923 "

Primul act cu caracter constituţional elaborat după ieşirea României din alianţa cu
puterile Axei şi încetarea războiului cu Naţiunile Unite a fost Decretul 1626 din 31 august
1944. El a fost determinat de necesitatea de a se înlătura legislaţia adoptată de dictatura
militară începând cu anul 1940 şi de a se aşeza la baza întregii activităţi statale reguli
democratice de guvernare. Prin acest decret este repusă în vigoare Constituţia din 1923,
deoarece dintre toate constituţiile din România aceasta a fost cea mai democratică Trebuie să
menţionăm că nu au fost repuse în vigoare toate dispoziţiile acestei constituţii, lucru evident din
chiar redactarea decretului 1626/1944, precum şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Sunt repuse în vigoare, în totalitate, dispoziţiile constituţional privind drepturile şi

îndatoririle fundamentale. În acest sens, art. 1 al Decretului 1626 stabilea că „ Drepturile
Românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior i-au fost
aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923".
Puterile statului urmau a fi exercitate conform regulilor cuprinse în Constituţia din
1923, cu excepţia celor privitoare la puterea legislativă şi, parţial, la puterea judecătorească.
Astfel, puterea legiuitoare se exercita de către Rege la propunerea Consiliului de
Miniştri.
Decretul 1626/1944 stabileşte că un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va
organiza Reprezentanţa Naţională. Prin aceste dispoziţii (art. III) s-a exprimat intenţia nu de a
se convoca corpul electoral, ci de a se da guvernului dreptul de a reglementa din nou structura
acestui organ.
Interesante sunt şi dispoziţiile din art. in conform cărora, până la organizarea
Reprezentanţei Naţionale, „puterea legislativă se exercită de către rege la propunerea
Consiliului de Mini ştri". Deşi decretul menţine monarhia, prin aceste dispoziţii, el transformă
Consiliul de Miniştri într-un organ suprem de stat, care concentra în mâinile sale întreaga putere
de stat.
Referitor la puterea judecătorească, decretul menţine desfiinţarea juriului şi stabileşte
că o lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.
În fine, prin art. V al decretului sunt abrogate decretele regale din 1940 referitoare la
învestirea preşedintelui Consiliului de Miniştri cu depline puteri şi fixarea prerogativelor
regale.

Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou la finele art. IV din I. D. R nr. 1626
din 31 august 1944 "

Aşa cum o arată titlul său, acest decret a fost adoptat cu intenţia de a adăuga unele
dispoziţii la Decretul nr.1626 din 31 august 1944. Dispoziţiile sale statornicesc că „ Legi
speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în
orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul
purtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea
averilor lor".
Decretul nr.1849 trebuia să răspundă cerinţei de judecare şi pedepsire a celor consideraţi
vinovaţi de dezastrul ţării, pedepsire stipulată prin Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite.
Pentru aceasta trebuia înlăturate piedicile de ordin juridic (constituţional) datorate unor articole
din Constituţia din 1923 care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, instituirea
pedepsei confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât cele prevăzute
de codul penal militar în timp de război.
Adoptarea acestui act normativ a fost necesară, întrucât prin Convenţia de armistiţiu
încheiată de România cu Puterile aliate (Moscova, 12 septembrie 1944), ţara noastră se obliga să
judece şi să pedepsească pe cei consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării.
Totodată, în baza Decretului nr. 1849/1944 au fost emise ulterior legi speciale în baza
cărora au fost judecaţi cei vinovaţi.

Legea nr. 86, din februarie 1945, pentru Statutul Naţionalităţilor

Minoritare

În toamna anului 1944, în temeiul Convenţiei de armistiţiu, guvernul a propus mai multe
reglementări juridice prin care se abroga legislaţia de discriminare rasială şi naţională adoptată
anterior datei de 23 august 1944. Totuşi, situaţia minorităţilor naţionale nu era pe deplin
clarificată din punct de vedere juridic.
Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare a avut menirea de a proclama şi
asigura egalitatea cetăţenilor ţării, indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Chiar în
primul articol, Legea nr. 86/1945 statorniceşte că toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi
se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau
religie.Legea interzice cercetarea originii etnice în vederea stabilirii situaţiei juridice, acordă
drepturi egale, egală admitere în funcţiile publice, în exercitarea oricărei profesiuni, egalitate
de tratament juridic. Pentru realizarea deplinei egalităţi, Legea nr.86 admite folosirea liberă a
limbii materne, publicaţii în limba maternă, învăţământ în limba maternă. Prin prevederile sale
privitoare la culte, ea proclamă libertatea cultelor religioase, bineînţeles, a celor recunoscute
de stat.
Prin Legea nr.86/1945 au fost formulate deci două importante principii constituţionale:
egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă şi naţionalitate şi libertatea conştiinţei.
 Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei
agrare

Legea adoptată la 23 martie 1944 pentru înfăptuirea reformei agrare a definit reforma
agrară ca o necesitate naţională, economică şi socială. Legea a prevăzut exproprierea şi trecerea
asupra statului, „pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire", a bunurilor
agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor. În temeiul legii treceau în proprietatea
statului, imediat şi fără nicio despăgubire, bunurile agricole ale celor care au colaborat cu
germanii, criminalilor de război şi vinovaţilor de dezastrul ţării, celor fugiţi din ţară,
absenteiştilor etc., precum şi terenurile care depăşeau 50 ha. Legea stabilea, de asemenea,
excepţiile de la exproprieri, procedura exproprierii şi împroprietăririi, înfiinţarea comitetelor
locale de împroprietărire şi a comisiilor de plasă etc. Interesează în mod deosebit dispoziţiile
art. 20 din lege, care interziceau împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau
parţială a proprietăţilor create în baza acestei legi.
Legea nr. 187 din 23 martie 1945, prin dispoziţiile sale, formulează unul dintre cele
mai importante principii social-economice, prevăzând că pământul aparţine celor care îl
muncesc.

Decr etul nr.2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative

Un moment important în dezvoltarea constituţională a României îl constituie

adoptarea Decretului nr. 2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative. Venise
deja momentul ca să fie organizată Reprezentanţa Naţională şi deci să se pună în aplicare
dispoziţia art. III a Decretului nr.1626 /1944, în sensul că „Un decret dat în urma hotărârii
Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională". Prin Decretul nr. 2218/1946
se organizează Reprezentanţa Naţională într-un singur corp, denumit Adunarea Deputaţilor.
Modificându-se Constituţia din 1923, se stabileşte deci un prim principiu constituţional, şi
anume acela al unicameralităţii organului suprem legislativ, renunţându-se la sistemul
bicameral prin desfiinţarea Senatului.
Faptul că dispoziţiile din Decretul nr. 2218/1946 modifică dispoziţiile Constituţiei din
1923 reiese din chiar formularea lor expresă atunci când se vorbeşte de Constituţia din 29
martie 1923 „repusă în vigoare" prin Decretul nr.1626 şi „modificată prin dispoziţiile
prezentului decret".
În baza Decretului, puterea legiuitoare urma a fi exercitată colectiv de către rege şi
Reprezentanţa Naţională „ conform dispoziţiilor prevăzute în Constituţia din 29 martie 1923 cu
privire la puterile statului". Deci, raporturile dintre rege şi parlament urmau a fi guvernate de
Constituţia din 1923, atunci în vigoare. Trebuie menţionat aici şi art. 18 din Decretul
nr.2218/1946, conform căruia dispoziţiile privitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor din
Constituţia din 1923, „se vor considera că se referă la Adunarea Deputaţilor". Din modul cum
se reglementează exercitarea puterii legiuitoare, reiese că Decretul nr.2218/1946 menţine
principiul separaţiei puterilor în stat.
Dispoziţii, de asemenea, importante erau cuprinse în art. 2 alin. final în sensul că „Femeile
au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii". Aceste
dispoziţii, stabilind egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbaţii, constituie un pas
înainte în formularea principiului constituţional al egalităţii depline în drepturi a femeilor cu
bărbaţii.
Un alt treilea principiu constituţional formulat prin Decretul nr. 2218/1946 este principiul
votului universal, egal, direct şi secret.
Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Naţionale, el totuşi
delimitează şi competenţa acesteia, atunci când prin art. 17 stabileşte că Adunarea Deputaţilor
nu poate revizui Constituţia nici în total, nici în parte. Revizuirea Constituţiei se putea face
numai conform regulilor de revizuire stabilite de Constituţia din 1923 şi „numai de către o
Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop". Aceasta explică de ce în
februarie 1948 Adunarea Deputaţilor va trebui să se autodizolve, iar sarcina adoptării noii
constituţii va reveni unei adunări constituante special alese.
Decretul privind exercitarea puterii legislative a fost urmat în aceeaşi zi de Legea nr. 560,
privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, lege care a stabilit procedura alegerilor,
modul de repartiţie a mandatelor pe baza reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de
incapacitate, incompatibilitate sau nedemnitate de a fi alegător ori de a fi ales în Adunarea
Deputaţilor. Decretul nr. 2218 şi Legea nr. 560 din 1946 au constituit baza juridică a alegerilor
parlamentare din luna noiembrie 1946. Prin această reglementare juridică au dobândit drept de
vot şi militarii.

Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947,

pentru constituirea Statului Român
în Republica Popular ă Română

La 30 decembrie 1947, guvernul a dat o proclamaţie prin care se justifica şi argumenta

necesitatea desfiinţării formei monarhice. Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii
Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate legislativ prin Legea nr. 363.

Dispoziţiile cuprinse în cele 9 articole ale Legii pot fi grupate în patru categorii: dispoziţii
privind forma de stat; dispoziţii privind Constituţia; dispoziţii privind activitatea legislativă şi
executivă; alte dispoziţii. Aşa cum am precizat, o primă categorie de dispoziţii ale Legii nr.
363/1947 este formată din dispoziţiile privitoare la forma de stat, cuprinse în art. 1 şi 3.
Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituindu-se ca
formă de stat republica populară. Denumirea statului devine Republica Populară Română.
O a doua categorie de dispoziţii priveşte constituţia. Prin art. 2, „Constituţia din 1866 cu
modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 2 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă",
urmând ca Adunarea Constituantă să hotărască asupra noii constituţii (Art. 5).
O a treia categorie de dispoziţii se referă la puterea legislativă. Desfiinţându-se monarhia şi
abrogându-se şi Constituţia din 1923, Legea nr. 363/1947 stabile şte că puterea legiuitoare va fi
exercitată de Adunarea Deputaţilor „până la dizolvarea ei şi până la data ce se va fixa de
Adunarea Deputaţilor". Pentru exercitarea puterii executive, Legea nr. 363/1947 creează un
organ de stat, Prezidiul Republicii Populare Române, organ colegial, format din cinci
membri aleşi, cu majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii publice,
ştiinţifice şi culturale.
În fine, a patra categorie de dispoziţii cuprinde formulele de jurământ ale membrilor
Prezidiului, ale funcţionarilor publici, ale armatei, grănicerilor şi jandarmilor.
Cu privire la Legea nr. 363/1947, se ridică două probleme teoretice. O primă problemă
este aceea de a şti dacă această lege, folosind expresiile de „putere legislativă" şi de „putere
executivă", mai menţine principiul separaţiei puterilor. Vom observa că răspunsul la
această întrebare nu poate fi decât negativ, deoarece legea foloseşte expresiile de mai sus
atribuindu-le înţelesul de „împuternicire" (competenţă), şi nu acela de „organ", care i se dă în
cadrul expresiei de „separaţie a puterilor statului". A doua problemă priveşte redactarea art. 4
redat mai sus. Chiar la prima lectură, redactarea pare deficitară, deoarece stabileşte două
termene care nu coincid în timp şi care se exclud, „până la dizolvarea ei" şi „până la constituirea
unei adunări legislative constituante". Explicaţia dată în literatura de specialitate este că
aceasta a fost o inadvertenţă, limpezită prin Legea nr. 32/1948 care stabilea că, de la
dizolvarea adunării şi până la alegerea adunării constituante, puterea legislativă va fi exercitată
de guvern.
Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi Legea nr. 364, prin care a
numit membrii Prezidiului Republicii Populare Române. Pentru stabilirea atribuţiilor,
organizării şi funcţionării Prezidiului, s-a adoptat Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948 care
apare ca o completare a Legii nr. 363/1947. Atribuţiile Prezidiului sunt atribuţii specifice
funcţiei de şef al statului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate prin Consiliul de
Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. Trebuie, de asemenea, menţionate şi
dispoziţiile din Decretul nr. 3/1948, care stabilesc stema, steagul şi capitala.
Ţinând seama de acest specific, în literatura de specialitate, cele două acte (Legea nr. 363
şi Decretul nr. 3) au fost denumite „Actele de la 30 decembrie". Prin aceste acte au fost
formulate importante principii constituţionale:
>unicitatea puterii de stat, prin crearea unui singur organ suprem al puterii de stat;
> plenitudinea exercitării puterii de stat prin organul
reprezentativ suprem, care concentra toate prerogativele exercitării puterii de stat;
>suprematia organului reprezentativ la scară naţională, subordonarea faţă de acesta a
tuturor celorlalte organe ale statului;
> colegialitatea organului care îndeplineşte rolul de şef de stat..

Constituţia României din 13 aprilie 1948

Premise istorice
În temeiul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă, iar
la 28 martie 1948 au loc alegeri. Marea Adunare Naţională, în calitate de Adunare
Constituantă, s-a întrunit în sesiune la 6 aprilie 1948; ia în discuţie proiectul de constituţie
întocmit de Consiliul Frontului Democraţiei Populare şi adoptă, la 13 aprilie 1948, Constituţia.

Conţinutul Constituţiei
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în zece titluri, şi
anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II);
Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de
stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V);
Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şi parchetul (titlul VII);
Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX);
Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi
suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului
(art. 3). De asemenea, ea stabileşte că mijlocele de producţie aparţin sau statului ca bunuri ale
întregului popor, sau organizaţiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice.
Enumerând bunurile care pot forma numai proprietate de stat, ca bunuri comune ale poporului
(art. 6 enumera următoarele bunuri: bogăţii de orice natură ale subsolului, zăcăminte miniere,
pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferată, rutiere, pe apă şi pe
mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul), Constituţia stabileşte că aceasta constituie
temelia materială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale a ţării, apărarea şi
dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui cetăţean. În acelaşi timp, prin art. 6 alin.
final se statornicește că „prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului a
bunurilor enumerate", care la data adoptării Constituţiei „se aflau în mâini particulare".
Referitor la existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din 1948 o recunoaşte şi o
garantează, acordând o protecţie specială proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire.
Totodată, art. 11 din Constituţie creează cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări, stabilind
că, în condiţiile prevăzute de lege, „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile
şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice,
pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului".
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine cel or ce-l muncesc şi că
statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
Trebuie reţinute, de asemenea, dispoziţiile constituţionale prin care se statorniceşte
principiul planificării economiei naţionale, precum şi cele privitoare la muncă. În ceea ce
priveşte dreptul la muncă, ţinându-se seama de relaţiile social-economice din acel moment,
se arăta că statul asigură treptat acest drept, prin organizarea şi dezvoltarea planificată a
economiei naţionale.
Mergând pe linia reglementărilor anterioare, în titlul privind drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor este înscris principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără
deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Sunt proclamate drepturi şi
libertăţi, între care dreptul de a alege şi de a fi ales în toate organele statului, dreptul la odihnă,
la învăţătură, libertatea conştiinţei, a presei a cuvântului, a întrunirilor, dreptul la asociere,
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului sau a persoanei.
Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul de stat, este stabilită organizarea
administrativ-teritorială; stabilind că teritoriul ţării este împărţit în comune, plăşi, judeţe şi
regiuni,Constituţia a prevăzut sistemul organelor locale ale puterii de stat, denumite consilii
populare locale, precum şi organele administraţiei locale, denumite comitete executive,
subordonate consiliilor populare. O explicaţie deosebită trebuie dată cu privire la art. 105,
care stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cu
Constituţia şi statornicea că de la data intrării în vigoare a Constituţiei „se desfiinţează toate
dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor
Constituţiei". Faţă de imposibilitatea firească de a se realiza o revizuire a întregii legislaţii într-
un timp scurt, acest text a pus un accent deosebit pe activitatea de interpretare a dreptului.
 Sistemul judecătoresc cuprindea Curtea Supremă, curţile de apel, tribunalele şi
judecătoriile, iar parchetul, ca organ de supraveghere a respectării legii, era compus din
Procurorul General şi din procurori.
Constituţia din 1948 a reflectat realităţile politice, sociale, economice, din momentul
adoptării sale, stabilind totodată principalele direcţii ale dezvoltării viitoare a societăţii
româneşti, în sensul dorit de către guvernanţi.

Constituţia României din 24 septembrie 1952

Premisele istorice
Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada imediat următoare adoptării
Constituţiei din 1948, o evoluţie în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în
parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război
mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele
României şi contribuţia sa militară la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Ca urmare a adoptării noii Constituţii, în anul 1948 au fost naţionalizate principalele
mijloace de producţie, urmând apoi alte naţionalizări (ale unităţilor farmaceutice, ale unei părţi
din fondul de locuinţe). În 1950 s-a făcut o reorganizare administrativă a teritoriului, prin
înfiinţarea de noi unităţi administrativ-teritoriale: raionul şi regiunea, şi au fost înfiinţate, ca
organe ale puterii de stat, sfaturile populare.
În ceea ce privește sistemul organelor statului, în 1949 au fost înfiinţate Comisia de Stat a
Planificării şi Arbitrajul de Stat, cu sarcina de a soluţiona litigiile economice dintre
întreprinderile de stat.
În anul 1950 a fost adoptat Codul muncii În 1952 s-a efectuat reorganizarea
judecătorească şi a fost creată Procuratura, sistem de organe de stat distinct de justiţie.

Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole sistematizate în zece
capitole, precum urmează: Orânduirea socială (cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul
suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale
ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi
datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul
şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).
Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale momentului istoric în care a fost
adoptată, Constituţia din 1952 menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă în
Constituţia din 1948. Ea conţine reglementări specifice privind puterea de stat, economia
naţională, cu cele trei formaţiuni social-economice: socialistă, mica producţie de mărfuri şi
particular-capitalistă.
Capitolele privitoare la organele de stat consacră sistemul statal, la baza căruia stăteau
Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare, organe alese prin vot universal, egal, direct şi
secret. Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. În capitolul privitor la
drepturile fundamentale sunt proclamate drepturi şi libertăţi. În mod deosebit trebuie
menţionat art. 80, care reglementează dreptul de asociere, consacră desfiinţarea
pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare al unui singur
partid.

Constituţia României din 21 august 1965

Premisele istorice
După adoptarea Constituţiei din 1952, procesul de transformări din viaţa socială a
continuat şi s-a caracterizat prin extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea
proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi statale de către un singur
partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate.98
Şi în structura aparatului de stat s-au petrecut importante schimbări, cum a fost crearea
Consiliului de Stat, ca organ suprem al puterii de stat. Toate acestea impuneau adoptarea unei noi
constituţii, corespunzătoare situaţiei politice, economice şi sociale din acea perioadă.
În campania electorală din 1961, s-a lansat iniţiativa elaborării unei noi constituţii.
Însuşindu-şi această propunere, Marea Adunare Naţională a hotărât, în sesiunea sa din martie
1961, constituirea unei comisii care să procedeze la redactarea proiectului de constituţie.
Această comisie a pregătit un anteproiect de constituţie. Marea Adunare Naţională, în martie
1965, a ales o nouă comisie pentru redactarea proiectului de constituţie, comisie care a
definitivat munca începută.
La 29 iunie 1965, proiectul este publicat şi supus discuţiei publice. El a fost adoptat la 21
august 1965.

Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a avut 121 de articole sistematizate
în nouă titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administraţiei
de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti
(VI); Organele procuraturii (VII); Însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX).
 Dispoziţiile constituţionale au consacrat schimbarea denumirii ţării din Republica
Populară Română în Republica Socialistă România; forma republicană a statului;
suveranitatea şi indepen-denţa; indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului. Cât priveşte
titularul puterii, se arată că acesta este poporul. Constituţia menţine principiul partidului unic, ca
partid de guvernământ. În afara acestor dispoziţii, titlul I al Constituţiei cuprinde prevederi
referitoare la formele de proprietate, funcţiile statului, principiile politicii externe, cetăţenie,
organizarea administrativă a statului.
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate în
titlul II, iar titlurile III -VII consacră organizarea statală a puterii.
Titlul VIII, denumit „Î nsemnele Republicii Socialiste România", stabileşte stema,
sigiliul şi drapelul ţării.
Ultimul titlu, IX, denumit „Dispoziţii finale", conţine reguli privind intrarea în vigoare a
Constituţiei şi abrogarea dispoziţiilor vechi sau contrare. Constituţia a suferit, ulterior,
modificări privind sistemul organelor statului, organizarea administrativ-teritorială, organizarea şi
funcţionarea unor organe de stat. Astfel, în 1967, a fost instituită funcţia de Preşedinte al
Republicii, ca organ suprem al puterii de stat.
Ca şi constituţiile anterioare adoptate după 23 august 1944, Constituţia din 1965 a avut un
caracter înşelător democratic, menit să ascundă un regim de dictatură, lipsa de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, conducerea despotică, exercitată de o minoritate privilegiată.

Acte cu caracter constituţional adoptate după Revoluţia din Decembrie

1989

Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă din România. Vidul de
putere a fost rezolvat prin instaurarea unui guvernământ de fapt, reprezentat de Consiliul
Frontului Salvării Naţionale, cu rol de organ suprem al puterii de stat.
Noua conducere a statului a dizolvat structurile politice comuniste, ceea ce a însemnat
şi abrogarea dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţia din 1965. Astfel, au fost abrogate
prevederile constituţionale referitoare la Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat,
Preşedintele Republicii, consiliile populare, Consiliul de Miniştri, comitetele şi birourile
executive ale consiliilor populare, care şi-au încetat activitatea.
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora
Constituţia României. În această perspectivă s-a pus deseori întrebarea dacă în România mai
exista o constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie căutat printr-o analiză mai largă a
întregii evoluţii juridico-statale.
 Este ştiut că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental,
fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme
scrise şi cutumiare care în totalitatea lor formează constituţia statului.
În România, Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale
regimului dictatorial şi firesc şi dispoziţiile constituţionale corespondente. În acelaşi timp,
noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989, Constituţia României, respectiv cadrul juridic constituţional erau formate
din aceste acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965, care au
fost abrogate expres sau tacit.
În această viziune, Constituţia României din 1965 a continuat să fie în vigoare în ce priveşte
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii,
organi-zarea administrativă a teritoriului, desigur, cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din Decembrie 1989, unele dintre ele au
formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care au fost
preluate în Constituţia din anul 1991.
Cele mai importante principii sunt: forma republicană de guvernământ; separaţia puterilor;
statul de drept; pluralismul politic; structura bicamerală a Parlamentului; democraţia şi libertatea,
asigurarea demnităţii umane; inviolabilitatea şi inalienabilitatea drepturilor fundamentale ale
omului şi cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţii de guvernare, consultarea poporului prin
referendum în legătură cu legile şi măsurile de importanţă deosebită.
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după Revoluţia din
Decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.

Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi

funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale
Frontului Salvării Naţionale

Decretul-Lege nr. 2 din decembrie 1989 este primul act normativ emis de către guvernământul
de fapt instaurat în urma victoriei Revoluţiei din Decembrie, act prin care s-a dat o organizare
tranzitorie structurilor de putere din România. Acest Decret-Lege a fost emis în realizarea
Programului Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care a prevăzut, printre altele:
abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic
pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel
mult două mandate; restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi
eficienţei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică
centralizată, promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor
economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea distrugerii
satelor; reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste; promovarea unei
ideologii umaniste şi democratice, a adevăratelor valori ale umanităţii; eliminarea minciunii
şi imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate;
aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale; libertatea presei, radioului şi televiziunii,
trecerea acestora în mâna poporului; respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor
naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii; libertatea cultelor, garantarea
liberei manifestări a credinţelor religioase; organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la
cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României; salvarea
echilibrului ecologic şi promovarea unor tehnologii moderne nepoluante; realizarea unei
politici externe de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă comună a
popoarelor continentului.
Prin acest Decret-Lege, s-a constituit „Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ
suprem al puterii de stat". Decretul-Lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării,
forma de guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura organizatorică,
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ale biroului său executiv, atribuţiile
Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, privind consiliile locale ale Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, alte dispoziţii. Decretul - Lege stabileşte că numele ţării este
România, că forma de guvernământ este republica şi că drapelul ţării este tricolorul naţional
având culorile albastru, galben, roşu, aşezate vertical, cu albastru lângă lance.
Cele mai multe dispoziţii organizează conducerea statului, deoarece prin art. 9 se stabilea
că „Sunt şi rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial". Pentru a se
depăşi „vidul de putere" creat prin revoluţie, se organizează Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, ca organ suprem al puterii de stat şi, în mod corespunzător, consiliile teritoriale,
judeţene, municipale, oră ş eneşti şi comunale. Se organizează, de asemenea, Biroul Executiv
al Consiliului şi se stabilesc atribuţiile Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Atribuţiile Consiliului cuprindeau cele mai importante atribuţii pe care le poate avea un
parlament şi priveau: emiterea de decrete cu putere de lege şi decrete; numirea şi revocarea
primului-ministru, aprobarea componenţei guvernului; numirea şi revocarea pre şedintelui
Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului general; reglementarea sistemului electoral;
aprobarea bugetului de stat; instituirea şi conferirea de decoraţii; acordarea graţierii şi
comutarea pedepsei cu moartea; ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea
stării de război.
 Consiliul Frontului Salvării Naţionale era compus din 145 de membri, care îşi desfăşurau
activitatea în sesiuni şi prin comisii de specialitate. În subordinea sa funcţiona Consiliul Militar
Superior.
Biroul Executiv al Consiliului, care avea menirea de a exercita atribuţiile Consiliului între
sesiunile acestuia, era format dintr-un preşedinte (preşedintele Consiliului), un prim
vicepreşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi şase membri, toţi aleşi dintre membrii
Consiliului. Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale i s-au stabilit atribuţii
specifice funcţiei de şef de stat. Decretul-Lege a organizat şi consiliile teritoriale ale Frontului
Salvării Naţionale, organe locale ale puterii de stat, subordonate ierarhic până la Consiliul
Frontului Salvării Naţionale, care aveau rolul de a răspunde pe plan local de organizarea şi
desfăşurarea activităţilor economice, comerciale, de ocrotire a sănătăţii populaţiei, de învăţământ
şi cultură, edilitar-gospodăre şti, precum şi de apărare a avuţiei poporului, de ocrotire a
drepturilor cetăţene şti, de asigurare a legalităţii şi menţinere a ordinii publice în unităţile
administrativ-teritoriale. Consiliile teritoriale puteau adopta hotărâri, lucrau în sesiuni, îşi
alegeau birouri executive.
Administraţia locală îşi continua activitatea în structura pe care o avea.
Prin Decretul-lege nr. 2, denumirea de miliţie a fost schimbată în cea de poliţie, iar
organele poliţiei, ca şi cele de pompieri au trecut direct în subordinea Consiliului Frontului
Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale F. S. N.

Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989

privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice
şi a organizaţiilor obşteşti din România

Aşa cum am precizat anterior, prin Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 s-a
reafirmat principiul constituţional al pluralismului politic. În aplicarea acestui principiu
constituţional s-a emis Decretul-Lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice, cu
excluderea oricăror îngrădiri pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, grad de cultură, sex sau
convingeri politice.
S-a prevăzut că partidele politice se pot organiza pe baze teritoriale, la înregistrare
trebuind să prezinte statutele de organizare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare sediul
şi mijloacele financiare de care dispun şi să facă dovada că au cel puţin 251 de membri. Sunt
stabilite organele de stat competente a înregistra (tribunalul Municipiului Bucureşti),
regulile de procedură, contestaţiile.
Cât priveşte scopurile partidelor politice, Legea prevede că acestea trebuie să se
întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei în
vederea asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii naţiunii române.
Se interzice constituirea partidelor fasciste sau care propagă concepţii contrare ordinii de
stat şi de drept. De asemenea, se stabileşte că mijloacele de realizare a scopurilor partidelor
politice şi organizaţiilor obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de stat şi de drept.
În fine, legea nu permite să facă parte din partidele politice, cadrelor militare şi
personalului civil din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, judecătorilor,
procurorilor şi diplomaţilor, precum şi personalului operativ al Radioteleviziunii Române
Libere.

Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune
Naţională

În acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politică din România determinată de
apariţia partidelor politice şi de nevoia participării lor la guvernarea ţării. În acest sens, printr-un
comunicat s-a arătat că „Reprezentanţii partidelor politice întrunite în ziua de 1 februarie 1990 în
convorbiri cu reprezentanţii Consiliului Frontului Salvării Naţionale au convenit asupra
constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională, format prin restructurarea actualului
Consiliu F.S.N.. Reprezentanţii minorităţilor naţionale, absenţi la această reuniune, vor putea fi
cuprinş i în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, respectând principiul parităţii cu
reprezentanţii partidelor.

Frontul Salvării Naţionale se transformă în formaţie politică, cu structură şi platformă de

sine stătătoare, participând de pe poziţii egale cu celelalte forţe politice la alegeri.
Reprezentanţii partidelor şi forţelor politice participante fac apel, cu acest prilej, la evitarea, în
perioada următoare, a unor manifestări care să ducă la tensiuni şi confruntări violente. Dorim
să asigurăm un climat favorabil desfăşurării vieţii economice, sociale, politice şi culturale din
ţară, ca şi continuării dialogului constructiv dintre toate forţele politice".
Decretul-Lege nr. 81 din 1990, în cele patru articole ale sale, stabileşte modificarea
alcătuirii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, el urmând a fi organizat pe baze paritare
astfel: jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului Frontului, iar cealaltă
jumătate va fi formată din reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor
minorităţilor naţionale participante la înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau
formaţiune politică putea desemna câte cel mult 3 reprezentanţi. Noul organism este denumit
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. În mod similar s-au organizat şi consiliile
teritoriale, devenite comisiile provizorii de uniune naţională.
Acest act normativ a fost urmat de Decretul-Lege nr. 82 din 13 februarie 1990, prin care
s-au stabilit componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, a Biroului executiv al
acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale Consiliului.
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil parlament, adoptând
multe decrete-legi, de interes major pentru ţară.

Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a

Preşedintelui României

Acest decret-lege a fost unul dintre cele mai importante acte cu caracter constituţional,
care a organizat trecerea de la structurile provizorii de putere spre structuri clar definite prin
legi. Vom reţine cele mai importante dispoziţii. Astfel, Decretul-lege stabileşte că Parlamentul
României va avea o structură bicamerală şi va fi format din Adunarea Deputaţilor şi Senat.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este
introdus scrutinul de listă, fapt ce a implicat declararea judeţelor ca circumscripţii electorale.
Decretul-lege a stabilit că cele două Camere reunite vor forma Adunarea Constituantă, al
cărei rol de bază urma să fie elaborarea Constituţiei, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu
de 18 luni, când adunările se dizolvă, efectuându-se noi alegeri.
Paralel cu activitatea de elaborare a Constituţiei, Parlamentul va desfăşura şi o intensă
activitate legislativă ordinară.
Dispoziţiile care privesc şeful statului sunt deosebit de importante. Astfel, el este
denumit Preşedintele României, alegerea sa făcându-se prin vot universal, egal, direct şi liber
exprimat, în două tururi de scrutin. Sunt stabilite şi atribuţiile Preşedintelui României. Dat
fiind caracterul său tranzitoriu, Decretul-Lege nu a stabilit durata mandatului Parlamentului
şi al Preşedintelui României.
În mod firesc, Decretul-Lege a cuprins toate dispoziţiile privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, stabilirea, centralizarea şi validarea rezultatelor votării. În baza
acestuia s-au desfăşurat alegerile din 20 mai 1990.

Constituţia României din 8 decembrie 1991

Premisele istorice
Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al
evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul
din punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice. Guvernământul de
fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit
vechile structuri de putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat alegerea unei Adunări
Constituante care să facă acest lucru. Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare
din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a
proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său.
Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti desemnaţi prin
termenul experţi.
Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei
României a fost o comisie parlamentară specială, subordonată numai Adunării Constituante.
Această subordonare a fost numai organizatorică şi procedurală, pentru că Adunarea
Constituantă nu i-a stabilit niciun fel de coordonare, de fond, în legătură cu conţinutul
documentului ce urma a fi elaborat şi prezentat. Prin art. 9 al Regulamentului Adunării
Constituante s-a prevăzut că această comisie va elabora şi prezenta Adunării „într-o primă etapă,
principiile şi structura pe capitole ale viitorului proiect de constituţie. După aprobarea acestora,
comisia va redacta textul integral al fiecărui capitol, care va fi supus spre dezbatere şi aprobare
Adunării Constituante".
Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi,
desigur, motivarea soluţiilor constitu-ţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii
politice, religioase, culturale, juridice etc., atât din ţară, cât şi din străinătate. Pentru realizarea
misiunii sale din prima etapă, aşa cum a fost ea definită prin art. 9 al Regulamentului
Adunării Constituante, Comisia a lucrat sub fireasca regulă a discreţiei, până la predarea
către Comitetul Adunării Constituante a principiilor şi structurii proiectului de constituţie, în
luna decembrie 1990. Regula discreţiei în elaborarea unui proiect de constituţie este o regulă
clasică.
Principiile şi structura Constituţiei au fost di scutate, până la detalii, şi votate în Adunarea
Constituantă în perioada 13 februarie 1991- 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea Constituantă a
adus amendamente documentului prezentat. Cât priveşte votarea, ea s-a realizat prin vot
deschis. Totuşi, s-a folosit sistemul votului secret cu bile pentru un amendament la textul privind
alegerea şefului de stat. Acest amendament avea următorul conţinut: „Președintele României va
fi ales de către Parlament". Amendamentul a fost respins, el întrunind 125 voturi pentru şi 279
împotrivă.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor, Comisia a elaborat
proiectul de constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia au prezentat în scris
amendamentele lor. Comisia de redactare a proiectului de constituţie, primind amendamentele, a
întocmit un raport cu propuneri motivate, de admitere sau de respingere a amendamentelor,
raport ce a fost prezentat Adunării Constituante.
Raportul Comisiei cuprindea, în cele 196 de pagini ale sale, răspunsuri motivate la cele 1.
019 amendamente înregistrate oficial. Desigur, la proiectul de constituţie s-au propus şi foarte
multe amendamente de redactare (formulare) pe tot parcursul dezbaterilor.
Dezbaterea proiectului de constituţie în Adunarea Constituantă a început în ziua de 10
septembrie 1991, textul în întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din numărul
total de 510 membri ai Adunării Constituante, au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de
20 de deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă. Pentru
adoptarea Constituţiei au votat 414 parlamentari, iar contra adoptării sale au votat 95 de
parlamentari.
Deci, pentru Constituţie au votat mai mult de două treimi din numărul total al membrilor
Adunării Constituante. Constituţia a fost supusă Referendumului naţional organizat în ziua de 8
decembrie 1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul:
numărul participanţilor - 10.948.468; numărul voturilor valabile exprimate la răspunsul DA -
8.464.324 (77,3 %); numărul voturilor valabile exprimate la răspunsul NU -2.235.085
(20,4%); numărul voturilor nule - 248.759 (2,3%). La aceeaşi dată, arată art. 149,
Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.
Potrivit unei opinii, Constituţia din 1991 reprezintă „expresia voinţei suverane reale a
poporului român de a-şi stabili noile rânduieli economice sociale şi politice" şi rezultă, în
principal, din adoptarea ei pe calea referendumului. De asemenea, Constituţia reprezintă o
soluţie de continuitate, reaşezând pe baza unei noi concepţii, radical deosebită de cea
anterioară şi opusă ei, bazele statului şi ale societăţii. Potrivit aceluiaşi autor, o altă trăsătură
importantă a Constituţiei o constituie corelarea sistemului de norme juridice fundamentale cu
sistemul juridic internaţional.

Conţinutul Constituţiei
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a
statului, la forma sa republicană de guvernământ. Statul român este caracterizat ca un stat de
drept, democratic şi social, în care suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită
prin organele sale reprezentative sau prin referendum. În legătură cu teritoriul, acesta este
organizat administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Tot în acest titlu există dispoziţii prin care
se recunoaşte şi se garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
În acelaşi timp, este stabilită obligaţia statului român de a sprijini întărirea legăturilor cu
românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, desigur, cu respectarea legislaţiei statului
ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice
şi la sindicate, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române. Sub acest ultim aspect, trebuie
reţinută regula în sensul căreia cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere.
Unele dispoziţii privesc relaţiile internaţionale ale României -definite ca relaţii paşnice şi
de bună vecinătate - şi valoarea juridică a tratatelor internaţionale. În acest sens se stabilesc
două reguli de mare importanţă, şi anume: România se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tot în primul titlu sunt dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, ziua
naţională; imnul, stema şi sigiliul), la limba oficială în stat, care este limba română, şi la
capitală, care este municipiul Bucureşti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumirea Dispoziţii comune, sunt
stabilite principii constituţionate aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. În capitolul
2, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă,
dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare,
dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea
domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă,
dreptul la proprietate, dreptul la mo ştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la
căsătorie, dreptul la moştenire, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul
persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul la vot şi
dreptul de a fi ales), drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul
corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o
autoritate publică). În capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, şi anume:
îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; îndatorirea
de apărare a patriei, îndatorirea de a satisface serviciul militar, de a contribui la cheltuielile
publice; îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta
drepturile şi libertăţile celorlalţi. Capitolul IV reglementează Avocatul Poporului, ca un
garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III, denumit Autorităţile Publice, este structurat pe capitole, iar unele capitole
au şi secţiuni. Mai întâi, sunt reglementările privitoare la Parlament. Aceasta este organizat
ca un Parlament cu structură bicamerală (Camera Deputaţilor şi Senatul), ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi
reglementate: drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor; procesul de legiferare; domeniul
rezervat legii organice.
În capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementările privind Preşedintele României,
care este ales prin vot universal, egal, direct, secret, şi liber exprimat, pentru un mandat de 5
ani. Sunt stabilite atribuţiile, incompatibilităţile, imunitatea şi răspunderea şefului de stat.
Guvernul este reglementat în capitolul III, care conţine norme privitoare la compoziţia,
învestitura, incompatibilitatea, primul ministru, răspunderea membrilor la încetarea
mandatului, precum şi actele acestuia. Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor
Parlamentului cu Guvernul - obligaţia informării Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a
pune întrebări şi de a adresa interpelări, angajarea răspunderii Guvernului şi moţiunea de
cenzură, delegarea legislativă.
Capitolul V, Administraţia publică, reglementează administraţia publică centrală de
specialitate şi administraţia publică locală, organele de specialitate, forţele armate, iar capitolul
VI, Autoritatea judecătorească, înfăptuirea justiţiei, statutul judecătorilor, instanţele
judecătoreşti, Ministerul public şi statutul procurorilor şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct IV, denumit Economia şi Finanţele, cuprinde norme referitoare la
economia de piaţă, la ocrotirea proprietăţii, sistemul financiar, bugetul public naţional,
impozite şi taxe, Curtea de Conturi şi Consiliul Economic şi Social.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează structura, competenţa acesteia, numirea
judecătorilor şi durata mandatului, incompatibilităţile, independent §i inamovibilitatea,
atribuţiile şi deciziile Curţii, controlul constituţionalităţii.
Titlul VI, Integrarea Euroatlantică, reglementează modul de aderare a României la
Tratatele Constitutive ale Uniunii Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord.
Titlul VII, Revizuirea Constituţiei, reglementează iniţiativa revizuirii acesteia, procedura
şi limitele sale.
În fine, titlul VIII, purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile
referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente
şi cele viitoare.
Trebuie precizat că, pentru a ajunge la forma actuală, Constituţia din 1991 a fost
revizuită prin Referendumul din noiembrie 2003.
 CAPITOLUL VI

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR ROMÂNI

Noţiunea de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor români

Noţiunea de drepturi fundamentale

Dreptul constituie posibilitatea, recunoscută de societate, sau comportamentul impus de

aceasta, de a satisface necesităţile sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a
face sau a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate prin forţa de constrângere a
statului. Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane,
unui grup, unei societăţi.
Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate, prin intermediul statului, unui
subiect, faţă de alt subiect, prin care primul este ţinut ca, în spiritul binelui şi echităţii, să facă, să
nu facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de-al doilea, sub sancţiunea
constrângerii statale.
Prin drept, societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi
alte valori ale individului, colec-tivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor
necesare înfăptuirii acestora.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci
şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles, a celei progresiste şi democratice. De
aceea, este profundă constatarea, des întâlnită, în sensul că drepturile omului nu sunt nicio nouă
morală, nicio religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile
şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice, dar mai ales practice,
reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat, precum şi în cele ale
comunităţii umane internaţionale.
Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu
totdeauna s-a acordat atenţie suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale.
Uneori, s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fără a se evidenţia
ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b)sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
 c) datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi,
legi fundamentale (constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale
subiectelor raporturilor juridice de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau
celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului
în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai
importantă trăsătură a lor. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturile subiective, ceea ce le
deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor
subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în
constituţie.
O definiţie este dată şi de profesorul Paul Negulescu, care denumea drepturile
fundamentale „drepturi publice" sau „libertăţi publice" ori „drepturi ale omului şi cetăţeanului".
Aceste „drepturi publice", aşa cum le denumea Paul Negulescu, „sunt facultăţi, posibilităţi
recunoscute de legiuitorul constituent tuturor membrilor societăţii, afară de restricţiuni
speciale în scop de a ajuta perfecţionarea şi conservarea individului însuşi. Aceste posibilităţi,
aceste facultăţi recunoscute individului om, sunt garantate fiecăruia şi faţă de ceilalţi indivizi şi
faţă de colectivitatea însăşi".
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată,
dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul
aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept
fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit condiţiilor concrete economice, sociale, politice
şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce
stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Drepturile fundamentale pot fi explicate numai în interdependenţa lor cu celelalte
fenomene şi îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.
În alte opinii, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează acele
drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a
acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt
garantate de însăşi constituţia ţării, atât prin măsuri de ordin juridic, cât şi prin stabilirea
condiţiilor materiale necesare pentru exercitarea lor.
Înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc
garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.
 La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective ce aparţin cetăţenilor României, prevăzute şi garantate de constituţie, esenţiale
pentru statutul juridic al acestora şi care asigură deplina afirmare în societate şi participare la viaţa
politică, economică socială şi culturală.

Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii
unei colectivităţi umane să nu aibă, alături de drepturi, şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii
faţă de societatea în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilizează oamenii la realizarea
scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile
fundamentale se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar pactele
internaţionale privitoare la drepturile omului, care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de
semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să
respecte drepturile recunoscute în pacte.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie, şi nu o îndrituire,
aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor
cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le
atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.
În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la
nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice. Putem
spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor României, înscrise
în Constituţie, care sunt socotite esenţiale pentru desfăşurarea vieţii în societate şi asigurate în
realizarea lor prin convingere ori, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Natura juridică a drepturilor fundamentale

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor care nu se deosebesc
de alte drepturi subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul lor. Aceste drepturi alcătuiesc,
însă, o categorie distinctă de drepturi, datorită importanţei lor economice, sociale şi politice pe
care o au; ele sunt esenţiale pentru statutul juridic al cetăţenilor şi reprezintă baza tuturor
celorlalte drepturi cetăţeneşti.
În legătură cu natura juridică şi cu conceptul drepturilor fun damentale, în literatura de
specialitate s-au formulat mai multe teorii.
Cea mai răspândită teorie asupra drepturilor fundamentale, a naturii juridice a acestora,
este teoria drepturilor naturale (Locke, Wolf, Blackstone, Rousseau). Potrivit acestei teorii,
drepturile omului sunt anterioare statului, omul având aceste drepturi de la natură, iar
drepturile sau libertăţile publice, cum mai sunt denumite, au o natură deosebită de celelalte
drepturi ale omului; întrucât cetăţeanul le deosebeşte în calitatea sa de om, ele sunt opozabile
statului şi nu sunt deci stabilite prin legi, contracte etc.

Apariţia şi dezvoltarea instituţiei drepturilor şi îndatoririlor fundamentale în

România

În Ţările Române, dezvoltarea tehnică şi economică, socială şi culturală, specifică epocii

moderne, când se pune problema drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a fost multă vreme
frânată de dominaţia otomană. Abia în secolul al XVIII-lea, atât în Transilvania, cât şi în
Moldova şi Muntenia se dezvoltă manufacturile care utilizează munca salariată, se dezvoltă
mineritul, se construiesc drumuri şi poduri şi totodată apar frământări sociale influenţate de
ideile Revoluţiei franceze.
Un moment important în dezvoltarea instituţiei drepturilor fundamentale îl constituie
memoriul intelectualilor români din Transilvania, sub denumirea de Supplex Libellus
Valachorum (1791), prin care se cerea ca naţiunea română să fie reaşezată în toate drepturile sale
civile şi politice.
Mişcările revendicative al căror program cuprindea revendicări de drepturi cetăţeneşti se
desfășurau cu mare putere ş i în Ţările Române. Sub acest aspect sunt de reţinut Revoluţia lui
Tudor Vladimirescu şi, în special, Proclamaţia de la Pade ş (ianuarie 1821), în care se cerea
redobândirea drepturilor pierdute, dreptate şi libertate pentru toţi, apoi Proiectul de
constituţie al cărvunarilor (1822), în care erau formulate unele revendicări în numele
drepturilor omului.
Revoluţia din 1848 constituie momentul cel mai important pentru recunoaşterea
drepturilor fundamentale. Proclamaţia adresată domnitorului de către revoluţionarii moldoveni
a avut un caracter limitat, la fel ca însăşi revoluţia; în Ţara Românească, revoluţia a fost mai bine
organizată, iar măsurile prevăzute, mai democratice.
„ Proclamaţia Revoluţiunii din Ţara Românească" *, cea căreia i-a dat citire Eliade,
cunoscută în istorie sub numele de Proclamaţia de la Islaz, acceptată şi semnată de domnitor,
cuprinzând cele mai importante drepturi, a fost o veritabilă declaraţie de drepturi şi libertăţi
fundamentale. Ea proclama egalitatea în ce priveşte drepturile politice şi civile, votul
universal, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, desfiinţarea iobăgiei şi a clăcii, dreptul
la învăţătură, împroprietărirea.

*
Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice,Editura Proema, Baia
Mare, 1996, p. 160
 Problema drepturilor fundamentale este prezentă şi în Moţiunea de la Blaj, care a
constituit programul revoluţiei din Transilvania.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus o serie de reforme în Principatele Unite, inclusiv
proclamări de drepturi fundamentale.
Astfel, Legea din 14 august 1866 privind reforma agrară recunoaşte libertatea individuală
şi libertatea muncii.
Prima Constituţie Română, de la 1866, a proclamat drepturi şi libertăţi, toate având ca
idee centrală garantarea dreptului de proprietate, a proprietăţii private.
În noile condiţii istorice, după primul război mondial şi Marea Unire, s-a adoptat
Constituţia din 1923, care proclama în mod solemn largi drepturi tuturor cetăţenilor.
Anul 1938 marchează, însă, în dezvoltarea drepturilor fundamentale, începutul unei
perioade de dictatură, de înlăturare a unor drepturi, perioadă ce a continuat până la Revoluţia
din Decembrie 1989, cu toate că s-au adoptat, după cel de-al doilea război mondial, trei
constituţii, în care s-au proclamat drepturi şi libertăţi, dar care nu erau garantate şi, evident, nu
erau respectate.

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

De regulă, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost proclamate, enumerate prin

declaraţii de drepturi, şi mai ales prin constituţii, fără a se face însă o clasificare a lor. În
literatura de specialitate au existat însă asemenea preocupări.
Astfel, cea mai cunoscută clasificare la vremea sa era considerată a fi cea făcută de
Pellegrino Rossi, care distingea trei categorii de drepturi: private, publice şi politice112.
O altă clasificare des întâlnită împarte drepturile fundamentale în două mari categorii:
egalitatea civilă şi libertăţile individuale (libertăţi de ordin moral şi libertăţi de ordin material).
P. Negulescu împărţea libertăţile politice în două mari categorii: libertăţi primordiale şi
libertăţi secundare.
O altă clasificare împarte drepturile fundamentale în drepturi individuale şi drepturi
colective. În prima categorie sunt incluse dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea
conştiinţei, iar în a doua categorie, dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul de asociere,
egalitatea naţională, egalitatea între sexe. Această clasificare nu se bazează atât pe
conţinutul drepturilor, cât pe posibilitatea de realizare a lor. Unele chestiuni se pot realiza în
cadru organizat, iar altele se pot realiza individual.
În opinia noastră, pentru a clasifica drepturile fundamentale ale cetăţenilor, trebuie folosit
drept criteriu conţinutul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În raport de acest fapt, putem clasifica drepturile în următoarele categorii:
 1.Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, la libertatea
individuală, dreptul la apărare, la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime,
familiale şi private,precum şi inviolabilitatea domiciliului.
2.Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale:
drepturi referitoare la viaţa socială şi materială a persoanelor, în strânsă legătură cu
drepturile privind educaţia, şi anume: dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la
muncă şi protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, la moştenire, la
asigurarea unui nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la
protecţie şi asistenţă, precum şi dreptul la protecţie specială al persoanelor cu handicap.
3.Drepturi exclusive politice: dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.
4. Drepturi şi libertăţi social-politice: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,
dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenţei.
5. Drepturi garanţii: dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică.

Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

ale cetăţenilor români

1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi
indivizibile. De aceea, şi Constituţia arată: „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" (art. 15 alin.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât
şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul
realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al
doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste
drepturi şi libertăţi.
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile necesare pentru ca cetăţeanul
să le poată valorifica. Constituţia răspunde, practic, exigenţelor formulate în preambulurile
celor două Pacte internaţionale privitoare la drepturile omului. În aceste pacte, plecându-se de la
constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a
drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în
lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune
statelor obligaţia de a promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor
omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este, de altfel, în
firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de
societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două Pacte internaţionale privitoare
la drepturile omului, care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea
căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor
recunoscute în pacte".
Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri,
intercondiţionarea lor. Într-o viziune largă şi, desigur, corectă, îndatoririle devin garanţii ale
drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui, deci să faci
eforturi.
Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 din Constituţie, priveşte drepturile,
libertăţile şi îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei
sau prin alte legi.

2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră, în alin. 2 al art. 15, un principiu de drept de incontestabilă tradiţie,
actualitate şi justiţie, şi anume neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut că o
lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta
pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi,
bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui om, în general
unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită pe care a avut-o anterior intrării în
vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să
prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se
desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul Civil art. 1, în sensul că
„ legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă", şi în Codul Penal, în art. 11, în
sensul că „ legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau
prevăzute ca infracţiuni".
Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor
constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului
sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o suprimare sau o limitare a
drepturilor şi libertăţilor umane.

3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii
români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile
prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică,
socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către
autorităţile publice, cât şi de ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi
2), precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Dacă examinăm conţinutul acestui principiu, putem identifica trei aspecte, şi anume:
egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială; egalitatea
în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. Egalitatea în
drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii români, fără deosebire de
faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte acte normative. Totodată,
egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Trebuie reţinută, de
asemenea, regula rezultând din reglementările internaţionale, potrivit căreia nicio măsură
luată în caz de pericol public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la discriminări
întemeiate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială. Legea garantează ocrotirea
egală a tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă
jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi
munca lor. De aceea, femeile se bucură în mod egal cu bărbaţii de toate drepturile. Ele pot
ocupa, în condiţii egale cu bărbaţii, orice funcţii, iar la muncă egală primesc un salariu egal cu al
bărbaţilor. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii este garantată şi prin ocrotirea deosebită
ce se acordă femeii mame, prin ocrotirea şi asistenţa acordate familiei.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine etnică,
limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal,
realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au
muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale),
precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. În unitate cu românii, aceşti
cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi
apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Toţi aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu românii de toate drepturile şi libertăţile şi îşi
asumă, tot în mod egal, îndatoririle fundamentale. Cetăţenilor români de altă naţionalitate li se
asigură folosirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste, teatre, în limba maternă, acces egal cu
românii la toate categoriile de munci şi funcţii. Potrivit art. 6 (1) din Constituţie, statul
recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici
urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul
discriminării în drepturi.

Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia

română şi domiciliul în ţară.
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară.
Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi
publice. Explicaţiile se găsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de
aplicabilitate a principiului. La o analiză atentă se poate lesne observa că misiunea
(însărcinarea) de deputat, senator, şef de stat, ministru este totuşi altceva decât o funcţie
publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles, ca mod de
încetare. Pentru dreptul constituţional, o asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea
este de fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici în sensul strict al dreptului
administrativ.
Cât priveşte funcţiile publice, este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea
care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi, mai ales (o condiţie, care ni se
pare, importantă), la acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului, potrivit art.
50 din Constituţie, este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către
persoanele care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care
Constituţia adaugă două condiţii de maximă importanţă şi generalitate, şi anume: numai
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu
dispoziţiile legii române, care îngăduie dubla cetăţenie. Dubla cetăţenie este permisă de către
lege; sunt însă domenii ale dreptului public unde interesul societăţii este de a permite
accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci, o cetăţenie unică).
Faţă de aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei funcţii şi demnităţi publice de
către persoane care ar avea dublă cetăţenie apare ca o imposibilitate juridică, cumulul de
fidelitate fiind, prin natura sa, o simplă ipocrizie, contrară imperativului moral ce constituie
esenţa de totdeauna a regulilor dreptului constituţional. O persoană, oricât de obiectivă şi
imparţială ar fi, ocupând o funcţie sau o demnitate publică, nu poate aparţine decât unui singur
stat. În această calitate, ea participă la luarea unor decizii în favoarea exclusivă a unui stat şi a
comunităţii sale naţionale, unele măsuri sau decizii având, prin excelenţă, caracter secret (în
domeniul militar). Mai mult chiar, aceeaşi persoană participă la luarea unor măsuri (hotărâri,
decizii) în care interesele unui stat nu sunt convergente cu interesele celuilalt stat, al cărui
cetăţean ar fi, pe baza dublei cetăţenii.
În fine, condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este şi ea o condiţie firească. Ea se
practică în mai toate sistemele consti-tuţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o
garanţie a ataşa-mentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau
ca funcţionar public. Totodată, trebuie subliniat că prevederile constituţionale se referă numai la
funcţiile şi demnităţile civile sau militare publice, de unde rezultă că ocuparea unor funcţii pri-
vate nu este condiţionată de asemenea circumstanţieri, ceea ce, desigur, nu exclude alte reguli
de protecţie, în măsura în care sunt necesare.

Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia
română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale,
determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara
frontierelor. În temeiul acesteia, cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze
la protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia
necesară. De altfel, între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această
colaborare juridică.Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt, desigur, dependente de
sistemul juridic, în care regulile cuprinse în principiile şi celelalte norme general-admise ale
dreptului internaţional au importanţa lor. Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul
român care se află în afara frontierelor trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit
Constituţiei şi legilor României.
Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor României, nu-l scuteşte de
îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul când acestea sunt incompatibile
cu absenţa sa din ţară (ca, de exemplu, obligaţia de a participa la anumite lucrări impuse de
necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc, nu poate reveni unei persoane
pe timpul absenţei sale din ţară). Important este însă faptul că simpla absenţă din ţară nu-l
exonerează pe cetăţeanul român, de exemplu, de obligaţia de a satisface serviciul militar
(afară de cazul în care s-ar încadra în excepţiile la care face trimitere art. 52 (2) din Constituţie)
sau de cea de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de
creştere, întreţinere şi educare a copilului său minor.
Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică.
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii pe
teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată:
1.Cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de constituţie şi de alte legi.
 2.Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în
vedere:
a)străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale,
inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă);
b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai
cetăţenilor români, care, prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor statului român. Există, în toate
sistemele constituţionale, regula potrivit căreia numai cetăţenii au drepturi politice (de a alege
sau de a fi ales), pentru că numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului
propriu. De asemenea, pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau
legile cer, ca o condiţie indispensabilă, şi calitatea de cetăţean român. Este suficient să
amintim că această calitate este expres cerută pentru a putea fi proprietar de terenuri în
România (a se vedea precizările de la p. 249) sau pentru ocuparea unei funcţii de
magistrat. Mai mult, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat străin;
c)în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de
om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează
de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în România. Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite
drepturi şi libertăţi şi, bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
Formula constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practic, şi străinii şi apatrizii
din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care
Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.
În mod firesc, articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind
faptul că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor.Dreptul de azil
cuprinde, de fapt, găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane, deoarece în
statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (se
mai numeşte şi azil politic), şi nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă
azil de către România se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor
care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români. În acelaşi timp, aceste persoane nu pot fi
extrădate.
Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu
poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat.
 De asemenea, principalele documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor
în acest domeniu consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o
altă ţară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele în legătură cu care există raţiuni
serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă
contra umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la
asemenea crime. În fine, aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului care-l acordă, în
exerciţiul suveranităţii sale.

6. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România.

Constituţia, prin art. 19, stabileşte că:
1)cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România;
2)cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate;
3) prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe
bază de reciprocitate;

4) expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi

expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi
dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu
sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate
prin lege. Constituţia valorifică o regulă de tradiţie, care rezultă şi din constituţiile străine,
precum şi din documentele juridice internaţionale, şi anume că cetăţenii proprii nu pot fi nici
extrădaţi, nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară
legăturii de cetăţenie, care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure
tuturor cetăţenil or săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în care această regulă,
universală azi, nu este aplicabilă, şi anume între Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care
extrădarea propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasisingular, este desigur explicabil prin
istoria şi legăturile sociale şi politice deosebite dintre cele două state;
5) pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizi.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia
s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales
ai unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-
se pe teritoriul altor state. Într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este un act de
asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit
sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este admisibilă sau nu,
un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient. Urmează ca autorităţile
care vor avea de rezolvat asemenea probleme să procedeze la o interpretare şi aplicare a
instrumentelor juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial acest domeniu şi,
desigur, a legislaţiei româneşti.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor dintr-un stat să oblige altă persoană
(cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei
persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul
măsurilor de siguranţă, adică al acelor măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele ce
au comis fapte prevăzute de legea penală. Aşa cum se arată, de altfel, în literatura juridică,
măsura expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de
consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context tulburări ale
ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului, ofense aduse
statului de reşedinţă sau unui stat străin.
În dreptul internaţional s-au stabilit totuşi unele reguli privind expulzarea, în sensul ca
executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului
să i se lase dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică
expulzarea să se facă respectându-se drepturile inerente persoanei. În mod firesc, aceste
reguli, în măsura în care sunt consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care România
este parte, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzării.
Constituţia stabileşte, prin art. 19, şi regula potrivit căreia extrădarea se poate decide
numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două
condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De
altfel, Codul penal român, în art. 9, stabileşte şi că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată
pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul
legii. Desigur, norma penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
Unele explicaţii sunt necesare în legătură cu ultimul alineat al art. 19 din Constituţie, care
stabileşte că numai justiţia poate hotărî extrădarea sau expulzarea. Vom observa că, în istoria
acestor două instituţii, decizia a revenit autorităţilor administrative, limitarea controlului
judiciar fiind explicată, mai ales în ce priveşte expulzarea, prin aceea că ea răspunde în
general unor motive de oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii judecătorului.
Iar potrivit art. 18 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se
bucură de protecţia generală a persoanelor, garantată de constituţie şi de alte legi. Credem că nu
este lipsită de interes menţionarea art. 7 din Declaraţia privind drepturile omului aparţinând
persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţări i în care locuiesc, care stabileşte că un străin care
se găseşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate
conform legii, afară dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun; el trebuie să aibă
posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de a cere examinarea cazului
său de către autoritatea competentă sau de una sau mai multe persoane special desemnate de o
anumită autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală sau colectivă a
străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru motive de rasă, culoare, religie, cultură, de
origine naţională sau etnică este interzisă.

7. Prioritatea reglementărilor internaţionale

Constituţia României, prin art. 20, stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi
care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei este în sensul interpretării şi aplicării
dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor
internaţionale la care România este parte. Acest principiu reflectă actuala poziţie a României în
relaţiile juridice internaţionale, în primul rând în relaţiile de drept constituţional. În Constituţie
este nominalizată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie
1948, iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale, se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi,
într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Explicaţia acestui limbaj al art. 20 din
Constituţie constă în ataşamentul pe care România îl proclamă explicit, mai întâi faţă de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, acest document de început şi de referinţă în
domeniu, care a marcat începutul unei noi ere în proclamarea şi protecţia drepturilor omului. În
ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de cele două pacte, şi anume Pactul
Internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale ş i Pactul relativ la drepturile
civile şi politice (adoptate ş i deschise semnării, ratificării şi adeziunii la 1 decembrie 1966,
ratificate de către România în 1974 şi intrate în vigoare la 3 ianuarie 1976 şi, respectiv, 23
martie 1976), în textul articolului 20 s-a menţionat şi cuvântul pactele.
Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur, celor
cuprinse în tratatele ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri,
conflicte, neconcordanţe între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această
prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este
aplicabilă altor domenii.
Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai ataşamentul faţă de
reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica lor posibilă şi
previzibilă. În domeniul drepturilor omului sunt încă multe lucruri de înfăptuit care presupun
colaborarea între state şi care se vor realiza prin tratatele internaţionale.
 Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel
constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în
constituţiile Franţei, Spaniei, care permit atribuirea de competenţe constituţionale unor
organizaţii sau instituţii internaţionale, în cazul Germaniei, desigur, în formulări specifice şi
nuanţate.
Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă
consecinţă priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă
proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la
care România este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente a
negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită
în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul românesc, iar în
situaţii mai dificil de depăşit, să se folosească procedeul rezervelor sau declaraţiilor.
Regula supremaţiei documentelor internaţionale are însă şi o limită, iar această limită se
referă la cât de favorabile sunt dispoziţiile constituţionale în comparaţie cu cele ale tratatelor.

8. Accesul liber la justiţie

Art. 21 din Constituţie prevede în primul alineat: „ Orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime".
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării efective a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
 Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor
statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuie şte, în numele legii, de către judecători, care
sunt independent §i se supun numai legii. Raportarea activităţii judecătoreşti numai la lege
asigură aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt de a
interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a face
dreptate. Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a
activităţii de judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi
contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării
căilor de atac.
Potrivit acestui principiu, oricine are acces la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin
sau apatrid. Principiul menţionat permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept
sau oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din
Constituţie sau din alte legi (art. 21, alin. 1).
S-ar putea pune întrebarea: De ce în Constituţie se foloseşte expresia interese
legitime? Nu ar fi aceasta o restrângere a posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci nu ar
fi fost suficient doar termenul interese? Explicaţia e simplă. Constituţia şi legile nu apără şi
nu garantează orice interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în
general pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind
contrare legalităţii şi statului de drept. Articolul 21 din Constituţie implică o corectă
delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie
permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor
judecătoreşti.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie pe orice altă cale procedurală,
inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 144 lit. c din
Constituţie. Trebuie să adăugăm că, accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin
Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din Constituţie în sensul că nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept este firească.

Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale privitoare

la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale admit existenţa unor limitări,
restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de
reguli constă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (Franţa, 1789), arăta prin art. 4 că „Libertatea constă în a face tot ce nu dăunează
altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care
asigură celorlalţi membri ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decât de lege". Această limitare, din punctul de vedere al dreptului, are chiar
origini mai vechi. Astfel, în dreptul roman se spunea alterum non laedere, ceea ce înseamnă
că oricine, trăind onest şi dând fiecăruia ce i se cuvine, îşi putea exercita drepturile până la
limita la care ar fi dăunat altuia.
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un
procedeu simplu şi eficient, şi anume exprimarea tuturor acestora într-un unic articol.
Astfel, art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar
numai ca excepţie şi, desigur, numai condiţionat. Potrivit textului menţionat, restrângerea
se poate înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune,
după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei
publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea unei
calamităţi naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.

Inviolabilităţile

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol, şi anume art. 22.
Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile
din punct de vedere juridic. Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale
fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, declaraţie preluată în
constituţiile celor mai multe state (art. 22 în Constituţia României).
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El şi-a făcut loc de timpuriu, în
sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi, desigur, prin
constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe acest domeniu. În acest sens, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că „ Orice om are dreptul la viaţă libertate
şi la inviolabilitatea persoanei". Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „Dreptul oricărei persoane la viaţă este
protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de
lege cu această pedeapsă", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte, în art. 6
pct. 1, că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
 În această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin sistemul constituţional. Art.
22 din Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind
mai eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică,
în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice
pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin
Constituţie a pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă azi în lume, prezentă în
documentele juridice, politice şi sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu
moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o
cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte
ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi
că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuie astfel pedepsit.
Prin aceste dispoziţii, Constituţia realizează o corelare indiscutabilă cu Protocolul
facultativ la Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei
cu moartea, protocol ratificat de către România fără rezerve.
Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nicio excepţie nefiind posibilă.
Într-o manieră asemănătoare cu dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică este clar
definit prin chiar formularea constituţională. Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost
inspirat, de asemenea, de Declaraţia Universală, care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi
supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante". În acelaşi sens a
fost formulat art. 7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al
Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală, mai puţin termenul
„tratamente crude", arătând că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente
inumane sau degradante". El nu a preluat însă alineatul 2 de la art. 7 al Pactului, în care se arată:
„Î n special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experi enţe
medicale sau ştiinţifice".
Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol 22.
Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia
autorităţilor publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui
sancţionată de către lege, iar dacă ea se impune, totuşi, din considerente de ordin social, se
poate face numai prin lege, în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul
fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care psihicul şi fizicul nu
pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi integrităţii psihice explică în mod firesc interzicerea torturii,
a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2).
Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii
omului, conţinând obiceiuri primitive, care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.

Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori
degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau
mentală, intenţionat, unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană
informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se
presupune a-l fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face
presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de
discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea durere sau o asemenea suferinţă sunt
produse de un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană având o împuternicire
oficială sau la instigarea sa ori cu consimţământul său expres sau tacit.
Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă de toate subiectele de drept,
deci atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de cetăţeni.
Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă niciun dubiu în ce priveşte obligaţia
generală, a tuturor subiectelor de drept, de a respecta viaţa, integritatea fizică şi psihică a
persoanei. Este adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu
trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.

Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un
conţinut complex. Astfel, se precizează: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea
preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi
penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu
câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile. În faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să
dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat
arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive
sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la
cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea în libertate a celui
reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte
situaţii prevăzute de lege.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cauţiune. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau
aplicată decât în condiţiile ş i în temeiul legii. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât
de natură penală".
Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale, permanentele conflicte ce
intervin între lege şi teorie, pe de o parte, ş i p r a c t i c a a u t o r i t ă ţ i l o r p u b l i c e , p e d e a l t ă
p a r t e , c a r e nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-se uneori (din păcate prea
des) că autorităţile trebuie să fie în slujba cetăţeanului, şi nu invers, au impus formularea unor
reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări şi speculaţii.
Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări, şi anume cea de libertate individuală şi
cea de siguranţă a persoanei. Aceste două noţiuni sunt unul şi acelaşi lucru, nu formează o
categorie juridică unică, deşi sunt şi trebuie să fie folosite şi explicate împreună. Exprimarea
constituţională este rezultatul faptului că libertăţile aparţinând persoanei trebuie reglementate nu
numai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru individ şi indivizibile, ci şi fiecare în parte.
Apoi, uneori, este dificil de nominalizat o libertate astfel meat prin simpla nominalizare s-o
identifici fără reţineri, deşi practicile constituţionale în acest domeniu al drepturilor din prima
generaţie sunt îndelungate şi edificatoare.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut în sclavie sau în
orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele
expres prevăzute de constituţie şi legi. Libertatea individuală este expresia constituţională a
stării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi proteja
libertatea omului.
Pentru înţelegerea conceptului juridic (constituţional) de libertate individuală, trebuie
să plecăm de la o constatare de notorietate, şi anume că libertatea individuală, ca de altfel
toate libertăţile umane, nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că ea
urmează a se realiza în coordonatele impuse de către ordinea constituţională sau, mai pe larg, de
către ordinea de drept. Încălcarea ordinii de drept de către un individ îndreptăţeşte autorităţile
publice la intervenţie, la represiune. Aceasta implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea
încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei, precum percheziţii, reţineri,
arestări.
 Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune (atunci când
este cazul) sunt şi trebuie să fie, la rândul lor, condiţionate şi clar delimitate, astfel meat
libertatea individuală să fie respectată şi nicio persoană inocentă să nu fie victima unor acţiuni
abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur politice. Intervine astfel noţiunea de siguranţă
a persoanei, care exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează persoana în situaţiile în care
autorităţile publice, în aplicarea constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc
libertatea individuală, garanţii ce asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de
garanţii (de regulă) permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale,
infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară.
Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât
cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii
individuale, ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza reţineri şi arestări, şi
anume că acestea pot fi dispuse numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin
cazurile prevăzute de lege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în care autorităţile
publice competente pot proceda la percheziţii, reţineri, arestări. Prin etapele prevăzute de lege
urmează să înţelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Textul
constituţional obligă totodată legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi
procedurile. În orice caz, legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi procedurilor, va trebui să aibă în
vedere că, potrivit art. 1(3) din Constituţie, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori suplimentare şi
sunt garantate.
Percheziţia este o măsură reglementată în Codul de procedură penală în capitolul denumit
Mijloace de probă. Potrivit art. 100 din acest Cod, „Când persoana căreia i s-a cerut să predea
vreun obiect sau vreun înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de
câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi
domiciliară sau corporală".
Prin ea însăşi, percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi, mai ales, siguranţa
persoanei în accepţiunea pe care am formulat-o mai înainte. De aceea, percheziţia se poate
efectua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Trebuie să adăugăm că revine
procedurii penale stabilirea de reguli, până la detalii, privind încuviinţarea, timpul, procedura
de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de care
există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege este privată de
libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care
priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin
legislaţia penală. Cât priveşte regulile ce rezultă din chiar textul Constituţiei, ele se referă la
faptul că reţinerea: este permisă numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege; nu poate
depăşi 24 de ore; implică obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţă, în
limba pe care o înţelege, motivele reţinerii; implică eliberarea obligatorie a persoanei în
momentul în care motivele care au determinat luarea măsurii au încetat. În legătură cu durata
maximă a reţinerii, care nu poate depăşi 24 de ore, ea trebuie interpretată ca o durată ce nu poate
fi depăşită, şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea
poate dura şi mai puţin, şi o oră, şi cinci ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea
în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Nimic nu împiedică juridic
răspunderea autorităţii pentru o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că această
reţinere a fost abuzivă şi că deci ea nu era necesară. Desigur, este rolul legislaţiei
procedural-penale să detalieze procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important
trebuind să-l ocupe evidenţele strict necesare. Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea
individuală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale
intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura
putând produce efecte ireparabile. De aceea, arestarea este supusă unor reguli constitu-ţionale
clare şi ferme, luarea sa revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii,
independent şi imparţial, şi anume magistraţilor.
Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute explicit în art. 23, şi anume că arestarea se
face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o poate dispune numai
magistratul. Coroborând alin. (4) cu alin. (2) rezultă că arestarea se poate face numai în
cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Apărarea intereselor legitime care au fost
încălcate grav prin infracţiune implică intentarea unui proces penal făptuitorului, proces ce
poate dura şi durează mai ales în cauzele mai complicate.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării
persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea
unei asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori
practicată. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa
că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât
cerinţele (măcar de început) ale procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii
individuale. Ca atare, alineatul (4) admite emiterea mandatul de arestare pentru o durată de cel
mult 30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă.
 Desigur, procesul penal poate impune activităţi complexe, probatorii, care pot dura în
timp, fiind necesară şi prelungirea stării de arest a celor implicaţi (sau a unora). De aceea,
Constituţia permite prelungirea arestării, dar numai cu aprobarea instanţei de judecată. Această
dispoziţie este deosebit de importantă pentru siguranţa persoanei, pentru că asupra stării sale de
libertate decide o autoritate judecătorească, după o procedură jurisdicţională căreia îi sunt
aplicate toate regulile clasice ale justiţiei, în care motivarea hotărârii nu poate lipsi.
Prin Constituţie mai sunt stabilite şi alte reguli, unele comune reţinerii şi arestării, iar
altele numai în legătură cu arestarea. Deoarece atât reţinerea, cât şi arestarea privesc libertatea
individuală, ele se pot ordona numai când există motive legale, iar ideea de respect al
libertăţii şi siguranţei persoanei impune ca şi aceasta să aibă dreptul să cunoască aceste motive
care impun măsuri atât de grave şi care, desigur, o privesc. De aceea, Constituţia prevede două
reguli în legătură cu aceste motive: prima privind timpul de comunicare şi a doua privind
limba în care se face această comunicare. Astfel, autoritatea care efectuează reţinerea sau
arestarea are obligaţia constituţională de a comunica de îndată persoanei reţinute sau arestate
motivele măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru
transparenţ acţiunii autorităţilor publice, ci şi pentru evitarea unor erori, a unor discuţii, deseori
obositoare şi iritante. Cât priveşte limba în care se face comunicarea, aceasta este limba pe care
o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este o garanţie a siguranţei persoanei.
Atunci când se conturează culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel mai
scurt termen, dar - şi acest lucru este esenţial - numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit
din oficiu. Învinuirea este deja un pas foarte mare spre formularea culpabilităţii şi răspunderii
persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcţioneze. Avocatul devine, practic, un
garant al siguranţei persoanei, el poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care
clientul său este confruntat.
Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este obligatorie; de aceea,
autoritatea publică trebuie să ia măsurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu,
atunci când nu se realizează prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este atât de clară
şi desigur imperativa, meat nu admite niciun subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o încălcare
gravă a Constituţiei.
Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prin existenţa unor motive,
desigur legale. Dacă aceste motive au dispărut, prevede Constituţia, cel reţinut sau arestat
trebuie în mod obligatoriu eliberat. Deşi textul nu stabileşte un termen în care eliberarea să se
producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor.
Libertatea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza sub două condiţii: controlul
judiciar sau cauţiunea.
 Controlul judiciar sau cauţiunea sunt două instituţii procesual penale care garantează că
persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare,
solicitări legate desigur de procesul penal în care este implicată.
Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se realizează potrivit unor reguli
detaliate, reguli ce sunt de domeniul procedurii penale.
În fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale de mare tradiţie
în sistemele juridice şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar, şi anume cea privind
prezumţia de nevinovăţie şi cea privind legalitatea pedepsei.

Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc cu o îndelungată istorie în cadrul
instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Constituţia îl reglementează distinct, pentru că,
deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el
prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru
procesele penale, cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect conţinutul dreptului la apărare,
sub cele două accepţiuni ale sale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi
acuzaţiilor ce i se aduc, a tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi
valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor adversarului.
Dreptul la asistenţă juridică este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică
înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile, recomandările unui avocat, ori de
a fi reprezentată în mod calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale,
în tot cursul procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie garantarea realizării şi respectării
drepturilor şi libertăţilor omului.
În procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare
ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica
pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această accepţie largă se
include şi posibilitatea folosirii avocatului.
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui
avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o mare utilitate, iar alineatul (2) insistă asupra acestui
aspect.
Prima regulă constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă din
partea unui avocat. Suntem deci în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-l poate
exercita sau nu, pe riscul său. De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în
proces îşi alege ea apărătorul calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din partea
unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să desemneze un
avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care
învinuiţii sau inculpaţii sunt minori arestaţi sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile vor
trebui deci să prevadă expres asemenea situaţii în care autorităţile competente au obligaţia să
numească din oficiu un avocat pentru apărarea persoanelor în cauză dacă acestea, din diferite
motive, nu-şi aleg un avocat. De altfel, aşa cum am explicat deja, o asemenea prevedere
există chiar în Constituţie -art. 23(5) - în legătură cu asistenţa obligatorie din partea unui
avocat în momentul comunicării învinuirii.

Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului.
Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la circulaţie, şi
anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. În
acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive.
Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit
unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste
condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori
economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a
relaţiilor cu alte state. De altfel, chiar Pactul Internaţionalprivitor la drepturile civile şi politice
stabileşte prin art. 12 că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii, dacă acestea sunt
prevăzute de lege, necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau
moralităţii publice, compatibile cu celelalte drepturi recunoscute. Exercitarea acestui drept
poate fi, astfel, condiţionat prin lege dacă această condiţionare se impune pentru evitarea unui
pericol grav ce ar ameninţa ordinea constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii
unei epidemii, a consecinţelor unei calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin
protecţia minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru
executarea unor hotărâri judecătoreşti.
În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 din Constituţie se
asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi
de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost
necesară pentru a evita riscul unor interpretări speculative sau abuzive care ar putea ridica
multe probleme concrete de soluţionat. Această subliniere a textului dă o claritate deosebită
regulii constituţionale, localităţi fiind cele desemnate ca atare prin legile române şti,
înlăturându-se astfel interpretarea (absurdă, dar posibilă) că textul permite stabilirea
domiciliului pe un pisc de munte singuratic sau într-un punct geografic pe care persoana şi l-ar
imagina şi alege în mod discreţionar. Nu este inutil a adăuga că libera circulaţie în sensul pe
care-l discutăm aici nu exclude respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este, de asemenea,
garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă
din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul că orice persoană este liberă să
părăsească orice ţară, inclusiv propria ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe
teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele
juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra
în propria ţară şi că străinul aflat legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în
executarea unei decizii, luată în conformitate cu legea, şi, dacă raţiuni imperioase de securitate
naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează
împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă
ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind
reprezentat în acest scop.

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Convenţiile internaţional §i Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de
a ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, obligaţia de a respecta
dreptul la viaţa intimă, familială şi privată.
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un
aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare
supremă.
Conform articolului 26, „ Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială
şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri".
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om au dreptul la
propria viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţă intimă, viaţă
familială, viaţă privată - pe care în mod firesc nu le defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi private şi la
ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate,
grup).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără
consimţământul acesteia, consimţământ care, desigur, trebuie să fie explicit (să reiasă că a fost
explicit) şi exprimat liber.
 Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti
viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.
Intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private dreptul exclusiv al
persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt
inseparabile. Este, de asemenea, interzisă şi, desigur, sancţionată aducerea la cunoştinţa publică
a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.
Spuneam că stabilirea unor dimensiuni stricte ale acestui drept nu este un lucru simplu.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este de fapt un aspect al vieţii private şi
intime, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului.
Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest drept era încorporat de multă
vreme în drepturile umane, chiar dacă nu explicit.
Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite (4 iulie 1776) arăta că toţi oamenii se
nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa,
libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea, care presupun mai mult căutări şi
speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire
este cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a dispune de tine însuţi.
Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de
corpul său sau de cea de libertate corporală.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea
acestui drept, persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică şi bunele
moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. În temeiul lui,
omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigaţiii, cercetări sociologice,
psihologice, medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe şi
ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile de inginerie genetică. Prin consacrarea
acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care
vor fi elaborate în acest domeniu.
Acest drept al persoanei de a dispune de ea însăși îşi găseşte temeiul juridic şi în art. 7
din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate
fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante şi care interzice în
special ca „o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experi enţe medicale sau
ştiinţifice".
Este normal ca acest drept al persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite
determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social. În această categorie de măsuri putem
menţiona: examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru căsătorie, examenele
medicale instituite în mediile şcolare şi studenţe şti pentru depistarea unor maladii contagioase,
măsurile radicale pentru combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinările obligatorii.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private consacrate prin art. 26 din
Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţionalprivitor la drepturile
civile şi politice, care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în
viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau corespondenţa sa, sau al atingerilor ilegale în
onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, prevede art. 17, are dreptul la protecţia legii
împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
În acelaşi domeniu putem cita şi constituţiile unor alte state. Astfel, Constituţia Spaniei
garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la intimitate personală şi familială şi la propria sa
imagine", Constituţia Olandei arată că orice persoană are dreptul la „respectarea vieţii sale
private, în afara restricţiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei legi. Legea va stabili reguli
în vederea protecţiei vieţii private cu privire la înregistrarea şi comunicarea de date cu caracter
personal. Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a lua cunoştinţă de datele
înregistrate în legătură cu ele şi de utilizarea lor şi, de asemenea, de a rectifica aceste date".

Inviolabilitatea domiciliului
În sensul actualei Constituţii, inviolabilitatea domiciliului reprezintă dreptul cetăţeanului
de a nu i se pătrunde în locuinţă fără încuviinţarea sa, decât în cazurile şi în condiţiile expres
prevăzute de lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută în art. 27 al Constituţiei care stabileşte că
„ Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul
ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la prevederile alineatului (1) se poate
deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c)apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele
prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante".
Se constată că noţiunea de domiciliu întrebuinţată de Constituţie, atunci când
reglementează inviolabilitatea domiciliului, are o accepţiune diferită faţă de cea din dreptul
civil: potrivit art. 13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea
îşi are locuinţa sa statornică sau principală.

Din prevederile constituţionale rezultă că inviolabilitatea domiciliului se referă nu numai la

domiciliu în sensul dreptului civil, ci şi la reşedinţa persoanei.Cu alte cuvinte, inviolabilitatea
domiciliului trebuie înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă, ea incluzând ocrotirea locuinţei
cetăţeanului indiferent de forma juridică pe care o îmbracă deţinerea ei.
Trebuie precizat că textul constituţional prevede că domiciliul este inviolabil în faţa
oricărei persoane fizice sau juridice sau în faţa agenţilor statului. De asemenea, textul
constituţional se referă la situaţiile în care domiciliul îşi poate pierde inviolabilitatea. Astfel,
trebuie să distingem între situaţiile în care Constituţia ordonă pătrunderea în domiciliu
împotriva voinţei persoanei care locuieşte acolo şi situaţia în care Constituţia nu sancţionează
pătrunderea în locuinţa unei persoane împotriva voinţei acesteia.

Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

Dreptul la învăţătură
Pentru o cât mai temeinică dezvoltare intelectuală, cetăţenii trebuie să beneficieze de
dreptul la învăţătură. Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om
are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De
aceea, el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la
învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi
prin numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa.
Conform articolului 32, Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general
obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi
prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie
internaţională. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor
maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de
exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit
legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate
şi cel or instituţionalizaţi, în condiţiile legii. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară
în unităţi de stat, parti culare şi confesionale, în condiţiile legii. Autonomia universitară
este garantată. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice
fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
În ce priveşte conţinutul, pot fi remarcate nu numai multitudinea elementelor
componente, ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că
dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor
forme de învăţământ (primar, general). Acest conţinut mixt determină şi specificul
reglementărilor constituţionale şi, bineînţeles, legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept
fundamental, trebuie astfel organizat meat să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce
implică folosirea cu prioritate a criteriului competenţă profesională şi interzicerea
discriminărilor sau privilegiilor.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (omul,
cetăţeanul), pentru a deveni, profesional şi civic, capabilă să aibă un rol util în societate. Prin
dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a
simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea
înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,
promovarea ideii de pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se sprijină reglementările
constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în
domeniu.
În mod firesc, Constituţia, prin art. 32, stabileşte formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură, şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal,
învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur, Constituţia nu enumeră toate formele
de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale, de altfel. Dar, prin formularea
„ alte forme de instrucţie şi perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin care
dreptul la învăţătură se va putea realiza.
Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de învăţământ. Din analiza acestor
dispoziţii rezultă că există două categorii de instituţii de învăţământ, de stat şi particulare.
Trebuie observat că introducerea instituţiilor particulare de învăţământ este, s-ar putea spune, o
noutate pentru sistemul constituţional românesc. Toate instituţiile de învăţământ -
stabileşte Constituţia - se înfiinţează şi îşi desfășoară activitatea în condiţiile legii, regulă
constituţională clară şi care nu putea, desigur, lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii, în ce priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează
autonomia universitară. Din acest principiu constituţional rezultă obligaţii pentru legiuitor în
reglementarea, mai ales, a funcţionării instituţiilor de învăţământ. Autonomia universitară
permite învăţământului superior să-şi exprime marea sa forţă profesională, formativă,
educativă şi ştiinţifică.
Dreptul la învăţătură implică, printre altele, obligaţii şi prestaţii materiale din partea
statului. În afara obligaţiilor ce rezultă din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la
învăţătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii.
Trebuie precizat că o componentă a dreptului la educaţie şi învăţământ este învăţământul
religios. În acest domeniu, Constituţia stabileşte două reguli: una privind învăţământul religios,
organizat de culte şi a doua privind învăţământul religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui
cult. Este o regulă ce transpune în domeniul învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii
conştiinţei.
În ce priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul prevede că este organizat şi
garantat prin lege. Deosebirea de regim juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va
garanta, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29 din Constituţie.
Într-o asemenea viziune, legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios în şcolile
de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină libertăţii de
conştiinţă şi, mai ales, dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a
statului. Potrivit art. 13, în România, limba oficială este limba română. Pentru a transpune
acest principiu şi în domeniul învăţământului, dar pentru a valorifica şi alte reguli în acest
domeniu, dispoziţiile constituţionale stabilesc câteva reguli.
Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la învăţământ, în sensul că
limba română este cea în care se desfăşoară învăţământul de toate gradele. Este o regulă
constituţională firească. Constituţia ia în considerare şi realitatea că în România există şi
cetăţeni români de altă naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, germani, lipoveni, armeni
etc. Aceşti cetăţeni români au, potrivit art. 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Corelându-se cu aceste realităţi şi reglementări, Constituţia garantează dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite
în această limbă.
Textul constituţional are însă în vedere şi o altă realitate, mai exact o perspectivă strâns
legată de libera circulaţie nu numai a oamenilor, ci şi a ideilor, a informaţiilor. Aceasta
presupune şi o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca învăţământul să
se poată desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională, desigur, în condiţiile legii.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în
Constituţia României, îndeosebi, din Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale, culturale. Acest Pact, în art. 9, nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială,
aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de
cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Preluând marile idei din Pact, art. 33 din Constituţie
formulează într-un conţinut complex şi cuprinzător acest drept sub denumirea de drept la
ocrotirea sănătăţii.
În articolul 34 se prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat
să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a
sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul
exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor para-medicale, precum şi alte măsuri de
protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".
Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice în domeniul ocrotirii
sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative clare
şi ferme în sarcina statului, şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi
sănătăţii publice; este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a
reglementa princi-palele domenii şi aspecte, precum: asistenţa medicală, asigurările sociale,
alte măsuri de protecţie al sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale.

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic de tradiţie.
Reglementat prin Constituţie în art. 41, dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic
complex. Se ridică problema de a şti dacă denumirea cea mai corectă ar fi de drept sau de
libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, am spus-o
deja, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul şi libertatea nu se diferenţiază.
Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai semnificativă în privinţa
conţinutului acestui drept, conţinut complex, pentru că evocă ideea existenţei şi a unor
obligaţii corelative libertăţii persoanei.
De altfel, chiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale
foloseşte expresia de drept de muncă şi acest lucru nu este întâmplător, pentru că acest Pact
stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare. Mai mult, numeroase constituţii consacră
dreptul şi obligaţia de a munci.
Prin expresia dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională pune
în valoare conceptul ştiinţific de drept de muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru
om, cât şi pentru societate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o
viziune ştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi
procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. Într-o asemenea viziune, dreptul la
muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă include:
> libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă; cu alte cuvinte, cetăţeanul să
poată desfăşura, potrivit pregătirii şi aptitudinilor sale, o muncă liber aleasă în diferite
domenii şi sectoare de activitate;
> retribuirea corespunzătoare a muncii prestate, fără discriminare pe criterii rasiale,
naţionale, de sex: la muncă egală retribuţie egală;
> asigurarea igienei şi securităţii muncii;
> măsuri specifice de ocrotire a muncii femeilor şi tinerilor.
Protecţia socială a muncii este, de asemenea, un domeniu complex şi de majoră
importanţă.
Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii.
Dreptul la protecţia socială pe care-l au salariaţii include aspecte clar formulate în textul
constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.
Componentele dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi igiena muncii, regimul de
muncă al femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul
de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele.
Textul constituţional adaugă „precum şi alte situaţii specifice", prin aceasta exprimându-se
caracterul său receptiv, deschis spre soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia
socială a muncii.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare sub trei exprimări ce presupun unele
explicaţii, şi anume: durata normală, în medie, cel mult 8 ore. În mod firesc, prin Constituţie
trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are
îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă.
În stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe aspecte. Mai întâi, că,
tradiţional, legislaţiile mai multor state au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore.
Această durată este în firescul vieţii umane, este normală, pentru că permite ca celelalte 16 ore
din 24 posibile să fie folosite pentru odihnă, recreere, alte ocupaţii-casnice, culturale, ştiinţifice,
potrivit dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia. O asemenea repartizare a orelor unei zile răspunde
cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei muncii. Limita de 8 ore este limita peste care un
salariat nu poate fi obligat să muncească.
Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă este legal posibilă şi ea s-a şi
realizat. Aceasta explică formularea cel mult 8 ore. Constituţia stabileşte doar limita maximă.
Desfăşurarea, tot normală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale programului de
lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi, sănătate, alte asemenea activităţi). Ar fi absurd ca
un salariat să oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă şi acest lucru explică
formularea constituţională în medie de 8 ore. Aceasta implică obligaţia pentru cel care
angajează şi pentru salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de natura muncii, care
să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru, fie la nivelul altei perioade
convenite. Dispoziţiile constituţionale privitoare la durata normală a zilei de muncă receptează
practic obligaţiile ce rezultă din art.7 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale, şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile, printre care
repausul, timpul liber, limitarea rezonabilă a duratei muncii, concedii periodice plătite,
remuneraţia zilelor de sărbătoare.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală exprimă, în domeniul
muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din
Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi, desigur, respectată
fără abateri în elaborarea normelor juridice privind munca, precum şi în încheierea oricăror
convenţii de muncă.
Aşa cum precizam anterior, dreptul la muncă implică libertatea alegerii profesiei, precum şi
libertatea alegerii locului de muncă şi că, din punct de vedere juridic, el nu este o obligaţie. Mai
mult, dreptul la muncă este, sub anumit aspect, o expresie a libertăţii şi personalităţii umane, în
complexitatea dimensiunilor lor juridice. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are
dreptul la muncă, dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o sau să
muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau acceptat liber.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca
forţată, stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă
forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care,
potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase. Aceste
prevederi constituţional privesc libertatea de conştiinţă.
De asemenea, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi
ori de alte pericole, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Privitor la situaţiile create de calamităţi ori alt pericol, vom observa că este vorba de situaţii
care pun în pericol viaţa, securitatea sau sănătatea întregii populaţii sau a unei părţi din aceasta.
Numai o asemenea interpretare este în concordanţă cu prevederile art. 8 din Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale.

Dreptul la grevă
Cu toate că nu este prevăzut în unele constituţii, dreptul la grevă este un drept
fundamental al cetăţeanului. Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic,
cât şi un drept social-politic, deseori încadrarea sa într-una din categoriile de drepturi ridicând
pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Dreptul la grevă are o istorie a sa aparte. Dat fiind faptul că este un important mijloc de
obţinere de către salariaţi a unor drepturi sau ameliorarea condiţiilor de muncă, de salarizare şi
de viaţă, dreptul la grevă fie a fost reglementat prin constituţii, fie a fost pur şi simplu uitat,
aceasta echivalând cu nerecunoaşterea sau chiar cu interzicerea sa. Constituţia României
reglementează în art. 43 dreptul la grevă. Astfel „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării
acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate".
Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către
salariaţii unei întreprinderi, unui compartiment, sector de muncă, încetare prin care se
urmăreşte obţinerea prin constrângere a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă. Dreptul la
grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor,
libertatea negocierilor colective, dreptul la asociere şi, mai ales, cu asocierea în sindicate.De
altfel, este uşor de observat că potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea
drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea
dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă
au eşuat, fiind astfel soluţia extremă prin care patronatul trebuie convins să satisfacă
revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie, putem formula câteva explicaţii. Mai întâi, că dreptul
la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 44 şi nu
beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care
nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. În ce
priveşte scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa stând
lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese. În general, sunt
considerate ilicite grevele cu caracter politic sau grevele politice, cum li se spune. Din
Constituţie nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese politice. Textul constituţional
permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea
au scopul de a evita greva abuzivă sau, altfel spus, exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
Aceste condiţii şi limite privesc, în general, concilierea conflictelor de muncă, declararea,
desfăşurarea şi încetarea grevei, responsabilităţile.
Greva poate fi parţială, atunci când este declarată în anumite secţii ale unei întreprinderi
ori în cadrul unor întreprinderi dintr-o ramură sau în anumite ramuri de activitate.Greva este
generală atunci când este extinsă în toate domeniile şi sectoarele de activitate din societate.
Există şi greve de solidaritate, atunci când salariaţii din anumite întreprinderi declară grevă spre
a veni în sprijinul salariaţilor din alte întreprinderi sau instituţii pentru satisfacerea revendicărilor
acestora din urmă.
Există şi o altă formă de grevă, care nu este unanim recunoscută, şi anume greva cu
caracter politic. În opinia majorităţii doctrinarilor, politologilor, acest gen de grevă nu este
acceptat, pe motiv că greva trebuie să aibă ca obiect de activitate exclusiv revendicări cu
caracter economic, pentru revendicările cu caracter politic existând alte forme de acţiune.
Este interesant aici de observat şi reglementările internaţional sau cele din alte state.
Astfel, Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 8,
reglementând libertatea sindicală şi dreptul la grevă, stabileşte că acest articol „nu împiedică de a
supune restricţiilor legale exerciţiul acestor drepturi de către membrii forţelor armate, poliţiei
sau funcţiei publice". Constituţia Spaniei, prin art. 28 alineatul 2, recunoaşte lucrătorilor dreptul
la grevă pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea „reglementând exerciţiul acestui drept
va stabili garanţiile necesare pentru a asigura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii".
În ce priveşte Constituţia României, ea prevede obligaţia legii de a stabili garanţiile
necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Sunt, deci, în competenţa legiuitorului
identificarea şi nominalizarea serviciilor esenţiale, care trebuie să funcţioneze în orice
condiţii, şi de a stabili măsurile ce se impun în acest sens.

Dreptul de proprietate
Dreptul la proprietate este un drept fundamental, de veche tradiţie în catalogul drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul
acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de
a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia 126.
Constituţia poate stabili unele limitări în ce priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres
definite şi determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în
exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a
garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite. Constituţia României, în art. 44, garantează
dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea
privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul că nu există drepturi absolute,
Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin
art. 41. Astfel, „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată
şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte
măsuri de trecere silita în proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de
a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
 Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii".
Garantând dreptul de proprietate, Constituţia conţine reglementări privitoare la
exproprierea şi la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor. Constituţia
stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o expropriere să fie efectuată, şi anume:
existenţa unei cauze de utilitate publică, ea însăşi definită prin lege, şi plata unei prealabile şi
drepte despăgubiri. În ce priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către
autorităţile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru
acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
În ce priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere, cât şi pentru daunele produse în
situaţiile art. 41 (4), ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă,
prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 41 (7,8), care interzice
confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine şi o regulă de procedură de
mare eficienţă, în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina
probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. Desigur, în
situaţia unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot
fi confiscate în condiţiile legii.
În fine, trebuie să observăm că prevederile constituţionale dau dreptului de proprietate un
conţinut complex, de drept şi obligaţie. Aşa trebuie explicate prevederile art. 41(6), în sensul
cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.

Dreptul de moştenire
În mod firesc, dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul
căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest
drept este reglementat prin art. 46 din Constituţie, care stabileşte că „Dreptul la moştenire este
garantat". Dreptul de moştenire constituie o întărire a întregului drept de proprietate, prin
posibilitatea pe care o are orice persoană de a dispune în mod liber şi deplin de bunurile
asupra cărora are drept de proprietate, nu numai prin acte între vii, ci şi prin testament.

Dreptul la un nivel de trai decent

 Art. 43 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în
catalogul drepturilor şi libertăţilor umane: dreptul la un nivel de trai decent. El este, în mare
măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetăţeneşti nu numai prin
eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin eforturile colective ale comunităţii
internaţionale. Astfel, „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au dreptul la pensie,
la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de
şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au
dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii".
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la
condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei sale, un trai civilizat, decent. Ca şi
în cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex, care cuprinde
îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă, dreptul la
hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare127. Desigur, traiul decent se realizează prioritar
prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea
condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.

Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este acela de a se căsători şi de a-şi întemeia o
familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale (art. 10), familia este elementul natural şi fundamental al societăţii. Art.
48 al Constituţiei exprimă această realitate garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii
liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă.
Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Astfel, Constituţia
prevede: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora
şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura cre şterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie".
Așa cum am precizat deja, familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. În
al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitatea femeii şi a bărbatului. Egalitatea
soţilor este de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu constituţional
privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.
În fine, se consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei
rezultaţi din căsătorie, cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei. Această interpretare este firească
faţă şi de dispoziţia constituţională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa
legii cu cei din căsătorie.
Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind încheierea, desfacerea şi
declararea nulităţii, reguli ce au însă caracter legal şi de aceea se face trimitere la lege.
Constituţia stabileşte o singură regulă, şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei
civile şi a căsătoriei religioase.
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci când se desfăşoară, ca
un lucru firesc în exercitarea libertăţii religioase, ea trebuie să fie precedată de celebrarea
căsătoriei civile. De aici rezultă o regulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase să
constate dacă cei care solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă, potrivit
legii.

Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său, conturează un drept fundamental cetăţenesc,
care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este
importantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe
drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate.
În această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la
căsătorie şi la întemeierea unei familii. Deci, multe articole care consacră drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti nominalizează copiii şi tinerii. Art. 49 însă dă contur unui drept-sinteză, care valorifică
realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi, dar mai ales
de mâine al societăţii, că ei reprezintă continuitatea şi viitorul, perspectiva umană. Copiii şi
tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenta în realizarea drepturilor lor.
Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap.
Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. Exploatarea
minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi
angajaţi ca salariaţi. Autorităţile publice au obligaţia să con- tribuie la asigurarea condiţiilor
pentru parti ciparea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a
ţării.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte.

Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile

necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale Examinarea prevederilor
constituţionale permite formularea mai multor constatări:
a)art. 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind
criteriul natural şi cert;
b)pentru aceste categorii de persoane, Constituţia garantează un regim special de
protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă conţinutul chiar al unor dispoziţii
constituţionale. Am arătat deja că, potrivit art. 38, tinerii au dreptul la măsuri speciale de
protecţie socială a muncii. Mai mult chiar, alineatul (4) din art. 49 din Constituţie
stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani. Această interdicţie
valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională în sensul căreia vârsta minimă
deangajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până
la care şcolarizarea este obligatorie şi nici într-un caz sub 15 ani;
c) complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul
special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. În primul
rând, sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe şi în legătură cu care obligaţiile
statului sunt clar concretizate.
În acest sens, se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii de stat pentru copii şi
ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Caracterul deschis al prevederilor
constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi al posibilităţilor mai ales
materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte forme de
protecţie socială.
În al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept. În
acest sens, se interzice exploatarea minorilor. Se valorifică practic prevederile art. 10 alineatul
3 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, potrivit cărora
copiii şi tinerii trebuie protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale.
De asemenea, prevederile constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilor în
activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar putea pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală.

Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din Constituţie. Statul are obligaţia
să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de
învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi
îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

Acest drept priveşte o categorie de oameni care, fiind defavorizaţi de soartă, trebuie
sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea, Constituţia obligă statul la o politică
naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.

Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect
participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea, mai sunt şi
alte drepturi ale cetăţenilor români, care asigură participarea acestora la conducerea de stat,
dar acele drepturi, prin conţinutul lor, pot fi folosite, la alegere, sau în acest scop sau în
scopuri culturale, artistice, ştiinţifice etc. În această categorie, a drepturilor exclusiv politice se
încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile electorale se menţionează, tot
ca drept politic propriu-zis, şi dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că
dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea rezolvării unor
probleme materiale sau culturale ale cetăţenilor.
Drepturile electorale sunt: dreptul la vot, prevăzut de art. 34 din Constituţie, şi dreptul de a
fi ales, prevăzut de art. 35 din Constituţie. Analiza conţinutului acestor drepturi fundamentale
se face la sistemul electoral.

Drepturile şi libertăţile social-politice

Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Într-o accepţiune
largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o
concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este reglementată prin art. 29
din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi
denumirea sa, precum şi locul pe care îl ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise în catalogul drepturilor
umane, pentru că mai ales libertatea religioasă -ca parte a acestei libertăţi - a avut o istorie a sa
aparte, o istorie îndelungată, presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi,
cu multe suferinţe şi dureri.

În această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi firesc, şi teorii şi exprimări
juridice, rolul dreptului de factor civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. În
formularea conceptului juridic de libertate a conştiinţei şi mai ales în înţelegerea exprimărilor
din art. 29 nu este lipsită de interes menţionarea celor trei puncte de vedere care s-au susţinut şi
se mai pot susţine încă. Astfel, dacă într-o concepţie se consideră că libertatea religioasă include
şi libertatea conştiinţei, într-o altă concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea
religioasă sunt două libertăţi distincte. În fine, teoria mai larg acceptată astăzi este cea în
sensul căreia libertatea conştiinţei are o sferă largă, cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai
mult, se consideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă.
Din examinarea art. 29 din Constituţie, rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea
persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie
despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu
unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex, ea
încorporează mai multe aspecte, mai multe libertăţi. Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate
numai împreună, pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele
configurează, din punct de vedere juridic, un singur drept, o singură libertate.
Sunt semnificative în acest sens şi formulările din Pactul internaţional relativ la
drepturile civile şi politice, care în art. 18 consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie şi pe care-l defineşte ca implicând libertatea persoanei de a avea sau de a
adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia
sau convingerea, individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri, practici şi
învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul altor
libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în
fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor.

Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea o concepţie a sa despre lumea
înconjurătoare. În general, concepţiile despre lume sunt religioase sau laice. Conştiinţa omului
nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul
libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi exterioriza gândurile. Orice constrângere este o încălcare a
acestui drept natural şi imprescriptibil, este o schilodire a spiritului uman. De aceea, Constituţia
stabileşte că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contra convingerilor sale.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de continuitate spirituală în cadrul
familiei, părinţii având dreptul natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi
educarea copiilor lor. În mod firesc, creşterea şi educaţia copiilor în familie se fac în
concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi şi o relaţie spirituală,
părinţii purtând răspunderea morală, socială şi, deseori, juridică pentru faptele şi actele, pentru
atitudinile copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi
educarea copiilor minori revin altor persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste corelaţii,
libertăţi şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte că părinţii
sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a
căror răspundere le revine.
Mai multe prevederi din Constituţie se referă la cultele religioase. În ce priveşte cultele
religioase, trebuie să observăm că termenul de cult are două accepţii. Într-o accepţie, prin cult
se înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea dea doua, ritualul practicat. În
ambele accepţii însă, cultul religios înseamnă exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin
unirea celor de aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult), cât şi prin
ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile, adunările religioase. Organizarea
cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin statutele proprii.
Textul constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilor dintre stat şi culte. În legătură
cu aceste raporturi, trebuie doar să menţionăm că istoria şi dreptul comparat au practicat şi
practică trei mari formule:
a) statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă;
b) statul se poate alia cu autoritatea religioasă;
c) statul adoptă o poziţie de indiferenţă cu privire la religii şi, evitând a le favoriza sau a
le contracara, veghează ca exerciţiul cultelor să nu tulbure ordinea publică.
Constituţia României, consacrând separarea statului de biserică, garantează
autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea
asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
O altă realitate căreia prevederile constituţionale îi dau expresie juridică priveşte raporturile
dintre religii (culte). Problemă de mare importanţă, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată şi
deseori arzătoare, problema relaţiilor dintre religii îşi găseşte rezolvare juridică în
concordanţă cu prevederile marilor instrumente internaţionale în materie. De aceea,
garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea între credincioşi şi
necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi de respect reciproc între
credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase, ca şi între credincioşi şi necredincioşi.
Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre
culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

Libertatea de exprimare
 Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel pot fi cunoscute numai dacă
sunt exprimate. Atât timp cât nu sunt exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am arătat la
libertatea conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de exprimare se exercită în
public sau într-un cadru privat. Exprimarea în cadru privat este practic nelimitată, cu excepţia
unor cazuri care, este adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege.132
Aceasta, pentru simplul motiv că, atâta timp cât rămân în universul spiritual al omului,
ele nu pot fi cunoscute de alţii, de către ceilalţi, gândirea umană rămânând încă un domeniu
protejat natural de indiscreţia semenilor. Maşina de citit gândurile este încă o ipoteză de lucru,
dar inventarea sa va trebui apreciată, fără îndoială, mai mult ca inamicul cel mai crud al
libertăţii de gândire decât ca o mare realizare ştiinţifică.
Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie în
art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin imagini, prin scris, prin sunete
sau alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile
spirituale de orice fel.
Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi mijloace se poate
realiza un asemenea lucru. În legătură cu primul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber
gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât
domeniul reglementat, cât şi imposibilitatea nomi-nalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor
spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza, fantezia umană fiind
nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de orice fel textul constituţional
reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător.
În ce priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de-al doilea aspect), formularea
constituţională este, de asemenea, cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile,
sunetele, alte mijloace de comunicare în public.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească, trebuie realizată în public.
Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul
public fiind, desigur, cel definit prin legi.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material, fapt ce explică prezenţa unor
asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are, aşa cum am mai
arătat, un conţinut complex, care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual şi, pe de altă parte,
un aspect material. Aspectul material, care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie, are o
importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara
existenţei unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare.

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel, oricui, în general) de a participa la

viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public opiniile, credinţele, gândurile. Dar
această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate absolută se transformă în
contrariul său) şi ca atare este supusă unor coordonate juridice.
Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale interzic acele exprimări care
urmăresc: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului său la
propria imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Din aceasta rezultă ideea
de protecţie constituţională a unor importante valori umane, statale, publice.
Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea de
exprimare implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus, pentru
abuzul în exercitarea acestei libertăţi atât de importante.
De aceea, art. 30 stabileşte formele răspunderii şi subiectele răspunderii. Astfel, prin alin.
8, ca forme ale răspunderii sunt stabilite explicit două, şi anume răspunderea civilă şi
răspunderea penală. Cât priveşte răspunderea civilă, textul constituţional stabileşte că ea revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune în condiţiile legii. Prin
expresia în condiţiile legii se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condiţiile stabilirii
răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile pe cei răspunzători.
În ce priveşte ordinea în care se răspunde, ea este cea stabilită expres prin textul
constituţional, acesta urmărind de fapt să asigure responsabilitatea necesară într-un domeniu atât
de important. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă, ea va fi cea stabilită prin lege.
Constituţia nu a stabilit şi nici nu putea stabili şi alte detalii, răspunderea pentru săvârşirea unui
delict având un caracter eminamente personal.

Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile
instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental,
deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin
Constituţie, mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi
creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind
viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie este
complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.

De aceea, textul constituţional, prin art. 31, reușește să exprime juridic un conţinut
complex şi dinamic, garantând accesul persoanei la orice informaţie de interes public: „Dreptul
persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea
corectă a opiniei publice. Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la
antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se
reglementează prin lege organică".
Dacă privim în general conţinutul dreptului la informaţie, el cuprinde: dreptul persoanei de
a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales luate de
autorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială,
culturală, sportivă, posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de
radio şi televiziune; obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi
juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură. Dreptul la informaţie
presupune şi colaborare internaţională. Art. 31 din Constituţie, reglementând dreptul la
informaţie, cuprinde dispoziţii privind: informaţiile în general, atunci când în alineatul (2)
foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public; informaţiile despre evenimente sau
acţiuni hotărâte de către autorităţile publice -alineatul (2); informaţii cu caracter personal -
alineatul (2).
Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina
autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar
şi de ordin personal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă; de a asigura protecţia
tinerilor şi siguranţa naţională. Trebuie să subliniem că dreptul la informaţie - această
subliniere marcând exact dimensiunile acestui drept - priveşte numai informaţiile de interes
public. De aici rezultă că acest drept nu implică nici accesul la informaţii cu caracter secret,
nici obligaţia autorităţilor publice de a da asemenea informaţii. Anumite informaţii nu trebuie şi
nu pot fi date, cum ar fi, de exemplu, unele informaţii cu caracter judiciar sau privind anchetele
parlamentare, informaţii privind apărarea naţională sau siguranţa naţională.
În al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a asigura
informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile imperative care
trebuie respectate în materie de informaţie, şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi,
desigur, corectitudinea. Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare
şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice,
anumite limite.

Este şi motivul pentru care prin alineatul (3) se stabileşte că prin exercitarea acestui
drept nu se poate şi nu trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa
naţională. Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia impune adoptarea
unei legi organice relative la organizarea lor şi controlul parlamentar al activităţii lor.

Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor, a demonstraţiilor şi a mitingurilor exprimă dreptul cetăţenilor de
a-şi exterioriza public concepţiile şi opiniile, adunându-se în locuri publice sau manifestând pe
drumurile publice, în limitele prevăzute de lege.
Prin conţinutul său, această libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea
conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare. Este şi motivul pentru care în mod
tradiţional şi constant, aceste libertăţi sunt clasificate în aceeaşi categorie de drepturi (social-
politice sau libertăţi de opinie etc.).
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace. Dintre acestea,
Constituţia enumeră mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile. Diversitatea formelor şi
mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi caracterul deschis, receptiv al
dispoziţiilor constituţionale au determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge
şi exprimarea orice alte întruniri.
Astfel, articolul 39 nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirii
numai la cele trei forme nominalizate. Cât priveşte înţelesul celor trei termeni -mitinguri,
demonstraţii, procesiuni -, el este cel din vocabularul curent, obi ş nuit, fiind şi în drept
deseori greu de realizat o diferenţiere prea strictă între ei. Există anumite trăsături comune
tuturor întrunirilor, fără deosebire de formele în care se realizează.
Astfel, orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter
temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire, în sensul legii,
presupune o legătură între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un minimum de
organizare. Aceste trăsături au un mare rol din punct de vedere juridic atunci când se pun
probleme de autorizare prealabilă, de desfăşurare, sau de răspundere. Aceste trăsături deosebesc
întrunirile de grupările sau aglomerările întâmplătoare de persoane.
În general, în literatura juridică se discută şi deosebirile dintre libertatea întrunirilor şi
dreptul de asociere. Aceste deosebiri se realizează prin observarea diferenţierilor dintre întruniri
şi asociaţii. Astfel, întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru permanent
sau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociaţia presupune un grup de
persoane, unite prin calitatea de membru, între care există legături permanente.

Apoi, întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop permanent, ci a unuia concret

(politic, social, cultural), declarat în momentul desfăşurării lor (eventual, al aprobării
prealabile, atunci când legea prevede un asemenea lucru). Asociaţia însă presupune existenţa
unui scop permanent, precis, determinat în momentul înfiinţării ei, declarat prin actul de
înfiinţare sau de organizare (statut, regulament). Întrunirile se desfă şoară pe baza unor reguli
stabilite momentan, în timp ce asociaţia funcţionează pe baza regulilor statutare, stabilite clar în
momentul înfiinţării sale. În fine, întrunirile se desfăşoară de regulă pe căile şi pieţele publice
sau în localuri publice, în timp ce asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor. La reuniunile
asociaţiilor participă, de regulă, numai membrii acestora. Desigur că aceste deosebiri nu
trebuie interpretate rigid, pentru că diversitatea mijloacelor prin care se realizează atât
întrunirile, cât şi activitatea asociaţiilor este atât de mare meat deseori se produce un amestec al
trăsăturilor întrunirilor şi asociaţiilor. De asemenea, trebuie avut în vedere specificul reuniunilor
cu caracter privat.

Întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional, nu rezultă o
asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată în sensul că regulile sale sunt
aplicabile oricărui fel de întrunire.
Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi
anume:
a) libertatea întrunirilor;
b)caracterul paşnic al întrunirilor;
c) interzicerea la întruniri, a oricărui fel de arme.
Aceste reguli au caracter constituţional. Desigur, deşi textul nu o spune expres, alte reguli,
dar nu cu un asemenea caracter, pot fi stabilite prin lege.
Existenţa unei legislaţii care să detalieze dispoziţiile constituţionale se impune mai ales
în legătură cu întrunirile pe căile publice, ştiut fiind că aceste căi aparţin tuturor şi sunt dominate
de principiul liberei circulaţii.
O problemă teoretică privind acest drept este aceea de a se face distincţia faţă de dreptul de
asociere. Este de observat că întrunirile, mitingurile, demonstraţiile nu presupun participanţi
care să aibă calitatea de membri permanenţi, înscrişi sau acceptaţi conform unei proceduri, şi
niciun anumit fel de legătură permanentă, în timp ce asociaţia presupune un grup de persoane
unite prin calitatea de membri, între care există legături permanente.
În al doilea rând, întrunirile, demonstraţiile nu urmăresc realizarea unui scop permanent,
înscris sau acceptat conform unei proceduri, ci un scop concret, cultural, politic, social declarat
în momentul desfăşurării acestor acţiuni.

Asociaţia presupune, însă, existenţa unui scop permanent, precis determinat în momentul
înfiinţării ei.
Mitingurile nu se desfăşoară pe baza unor reguli dinainte stabilite, ci doar pe baza unor
reguli stabilite cel mult în mod spontan. Asociaţia funcţionează însă pe baza unui statut, a
unui regulament dinainte stabilit.
Întrunirile - cum am arătat - au loc în pieţele publice, pe când asociaţiile îşi ţin reuniunile la
sediile lor.

Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în
categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc., cu
care şi prin care este explicat conţinutul său.
Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în
partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi
uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza
o serie de interese legitime comune.
Înţelegerea sferei de aplicaţie a dispoziţiilor constituţionale din acest articol presupune o
corectă şi clară delimitare a asociaţiilor care sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor
asociaţii şi societăţi care sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus, articolul 37 din
Constituţie se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăţi fundamentale, o
asociaţie deci de drept constituţional. Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind
libertatea de asociere, şi nu contractul, care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat.
Asociaţiile prevăzute în art. 37 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea sau
împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale., scopuri
care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.
Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 37 din Constituţie nu poate fi socotit
temeiul juridic al creării unor societăţi comerciale sau a unor alte asociaţii cu caracter lucrativ
sau, eventual, a persoanelor juridice. Asemenea aspecte sunt de domeniul legii, ele ţinând de
sfera dreptului privat. Dintr-o asemenea viziune juridică rezultă consecinţe diferite privind
crearea şi înregistrarea acestor tipuri diferite de asociaţii.
Garantând dreptul la liberă asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de
asociere. Ca şi în alte situaţii, dificultatea stabilirii unui inventar complet a determinat
folosirea a două procedee, şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea
celorlalte forme organizatorice prin formularea altor forme de asociere.

Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor era de altfel obligatorie având în vedere

corelaţia dintre articolul 37 şi articolele 8 (2) şi 9 din Constituţie, articole care privesc direct
scopurile acestor forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi însă un drept absolut. De
aceea, în mod firesc, se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari
aspecte:
a) scopurile şi activitatea;
b)membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de comunicare.
În ce priveşte scopurile şi activitatea, prin alin (2) sunt considerate neconstituţionale
partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului
de drept ori a suveranităţii ţării. Din simpla lectură a textului rezultă că el urmăreşte protejarea
unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al Constituţiei. Aceste
valori, întrând practic în ordinea constituţională, nu pot fi afectate nici prin exercitarea
abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc, asociaţiile care atentează la aceste
valori sunt neconstituţionale. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii revin
Curţii Constituţionale.
Limitele privind membrii asociaţiilor privesc de fapt numai partidele politice, având în
vedere rolul lor în viaţa politică şi statală. În acest sens, potrivit alineatului (3), nu pot face parte
din partidele politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege
organică. Se poate observa că este vorba, practic, numai de funcţionarii publici. Unii sunt
nominalizaţi chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin constituţional. Dar pentru că alţi
funcţionari publici nu pot să se asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna
exercitare a funcţiilor lor, Constituţia permite legii organice să stabilească ea aceste categorii.
Nu mai suntem deci în prezenţa unei nominalizări constituţionale, ci doar a unui temei
constituţional în baza căruia legea organică poate face asemenea nominalizări.
Explicaţia unei asemenea interdicţii privind unele categorii de funcţionari trebuie căutată în
aceea că serviciile publice nu au voie să facă nicio diferenţiere între cei cărora le furnizează
prestaţii pe motive politice şi, în general, pe alte motive spirituale.
În sistemele constituţionale democratice se practică teoria neutralităţii serviciilor
publice, care implică o detaşare a funcţionarilor publici (sau unor categorii) de probleme
politice. Asemenea prevederi constituţionale se explică şi prin egalitatea cetăţenilor în faţa legii
şi a autorităţilor publice, fără discriminări şi fără privilegii.

Din acest principiu constituţional rezultă foarte clar că funcţia publică este accesibilă, în
mod egal, tuturor celor care dovedesc capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru
ocuparea unei funcţii publice. De aceea, o lege care ar condiţiona ocuparea unei funcţii
publice de opţiunile publice ar fi, categoric, neconstituţională.
În legătură cu caracterul asociaţiei, vom observa că, potrivit Constituţiei, sunt interzise
asociaţiile cu caracter secret. Această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea
valorilor democraţiei constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze la ele.

Secretul corespondenţei
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, ca drept fundamental, şi-a precizat
conţinutul mult mai târziu decât celelalte drepturi şi libertăţi, aceasta explicându-se prin faptul
că telefonul şi corespondenţa s-au dezvoltat mai târziu. Din această cauză, secretul
corespondenţei şi al convorbirilor telefonice nici nu a format decât rareori obiect de cercetare în
literatura de specialitate, care a plasat şi plasează acest drept, alături de inviolabilitatea
135
domiciliului şi a persoanei, în grupa libertăţilor fizice. Acest principiu este rezultatul unei
îndelungate istorii, din care nu au lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate. Formulat
simplu, secretul corespondenţei, ca drept fundamental cetăţenesc, are totuşi un conţinut
complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, în sensul articolului 28 din
Constituţia României, este dreptul cetăţeanului de a-şi comunica şi prin telefon ideile şi
gândurile altei persoane, fără a-i fi cenzurate sau făcute publice, decât în cazurile şi în condiţiile
expres prevăzute de lege. Astfel, „Secretul scrisorilor, al telegra-melor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil".
Prin corespondenţă, textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale de
orice fel, altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice, şi alte mijloace legale
de comunicare. Dacă inviolabilitatea corespondenţei este principiul fundamental, urmează să
observăm ce reguli rezultă.
Mai întâi, trebuie reţinută sfera celor faţă de care este ocrotită corespondenţa. Faţă de
reglementarea constituţională, concluzia unică este că sunt obligate a respecta secretul
corespondenţei atât persoanele fizice, cât şi autorităţile publice. Practic, nimeni nu are dreptul să
atenteze la corespondenţa cuiva. În al doilea rând, rezultă că nimeni nu poate reţine, deschide,
citi, distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De asemenea, nimeni nu are
dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau a divulga conţinutul unei convorbiri
telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător.
Din totdeauna s-a pus şi se pune problema dacă principiul inviolabilităţii poate cunoaşte
vreo restrângere. Sub acest aspect, atât legislaţia, cât şi practica juridică au evidenţiat că
exerciţiul acestei libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai exact în
interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Acest drept al magistraţilor de a obţine,
reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa care vine sau pleacă de la persoane învinuite de
săvârşirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut de lege, realizat după o procedură
strictă şi numai pe bază de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei,
mai ales a dreptului la viaţa familială, intimă şi privată.

Drepturile garanţii

Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat, în clasificările de drepturi,
în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte
drepturi şi libertăţi. Astfel, „Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să
adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de
petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în
termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii".
În condiţiile articolului 51 din Constituţie, dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie
individual, de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal
constituite. Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic
stabilit prin art. 51 din Constituţie se fac numai în numele petiţionarilor sau, în situaţia de la
alineatul (2), în numele colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici
rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi, deci, trebuie să conţină datele de identificare a
petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte şi, deci, nici nu
protejează juridic petiţiile anonime.
Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate, fiind o garanţie juridică generală pentru celelalte
drepturi şi libertăţi. Petiţia este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a
libertăţii, sau a unui interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se confundă cu denunţul, care
este o informare a autorităţii cu privire la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost
vătămat. Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie de către un grup de
cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite, evident referitor numai la drepturile, libertăţile
şi interesele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie pentru o altă persoană numai în
cazurile prevăzute de lege, cum ar fi: părintele pentru minor, tutorele pentru minor, avocatul
pentru client etc. Aceasta dă dispoziţiei constituţionale şi un evident caracter moral.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul menţionat prevede obligaţia
autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de
lege. Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin care să se
prevadă aceste condiţii şi termene. Din modul cum este formulat articolul 51 din Constituţie,
rezultă că legea nu va putea diminua dreptul în sine, ci va trebui să prevadă numai procedura
şi, desigur, responsabilităţile ce vor reveni pentru încălcarea Constituţiei şi a legii.
Constituţia nu a stabilit explicit aceste termene şi condiţii.
Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regulă constituţională,
care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline.

Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică

Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa, potrivit legii, diferitelor instanţe,
după caz. Astfel, cel vătămat într-un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor
judiciare, care, în conformitate cu procedura penală, iau măsuri de reparare, despă-gubire,
pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea, celui vătămat într-un drept al său, printr-un act sau
fapt juridic civil, i se face dreptate, pe calea prevăzută de procedura civilă, de către o instanţă
civilă.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat
de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare, cu care, de
altfel, se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al
răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau
nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. Astfel, „Persoana vătămată într-un drept al sau ori
într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea
în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării
acestui drept se stabilesc prin lege organică.

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au
exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".
Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au suportul juridic în art. 52 din
Constituţie, cu care trebuie corelate. Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 52,
intervine în situaţii clar definite, şi anume: când emit un act administrativ prin care vatămă o
persoană; când nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane, când prin erori
judiciare săvârşite în procese penale se produc prejudicii. În a doua situaţie se pot surprinde
două aspecte practice. Primul se poate datora rezolvării cererii în afara termenelor legale, deci
cu depăşirea lor. Dacă acţiunea este deja primită, ea urmează să fie soluţionată prin luarea în
considerare şi a justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-a pus în mi şcare, urmează ca
primirea şi soluţionarea sa să fie apreciate în funcţie de faptul dacă s-a produs sau nu o
vătămare. Al doilea aspect priveşte tăcerea autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o
cerere. În acest caz, textul constituţional dă tăcerii efectele juridice ale unui act administrativ.
Reglementarea constituţională prezintă avantajul că nu permite autorităţilor publice ca pur şi
simplu să ignore o cerere a unui cetăţean.
Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 48 din Constituţie, ea rezultă clar din
text, fiind vorba de actele administrative. Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la
actele administrative emise numai de către autorităţile executive, ci la toate actele
administrative emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică.
Fiind vorba de acte cu caracter administrativ, în această categorie nu intră, desigur, de
exemplu, legea ca act juridic al Parlamentului, sau hotărârea unei judecătorii date într-o speţă
soluţionată. Dar structurile interne ale Parlamentului, precum şi conducătorii instanţelor
judecătoreşti pot emite şi acte administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de
aplicaţie a art. 48 din Constituţie. Desigur, stabilirea naturii juridice administrative a unui act
se va face, în context, de către autoritatea com-petentă a soluţiona cauza, cu ajutorul Legii
Contenciosului Administrativ.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,
acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei. Este,
precum se observă, o ordine firească. Nu se poate obţine repararea pagubei fără a se recunoaşte
dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor
pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a
autorităţii publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea publică
i-a produs o vătămare. Ca atare, cetăţeanul are în sarcina sa doar învederarea legăturii cauzale
între actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea) produsă persoanei.
În acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alin (3), care stabilesc răspunderea
patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele
penale.
Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii rezultate, de la
funcţionarii proprii, ele vor putea face un asemenea lucru prin procedurile legale privind
raporturile de muncă.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este
autoritatea publică în măsură să rezolve cererile.
Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestor pretenţii revine
organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuie coroborat cu art. 21 din
Constituţie. A ş a stând lucrurile, urmează să observăm că în cazul în care legile nu dau
soluţii sau proceduri sau aceste proceduri sunt considerate nesatisfăcătoare, urmează a se
aplica dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie.
Faţă de conţinutul complex al acestui drept, complexitatea semnificaţiilor şi implicaţiilor
juridice, art. 52 din Constituţie trimite la lege pentru stabilirea condiţiilor şi limitelor
exercitării sale, respectiv Legea Contenciosului Administrativ.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este respectarea legilor şi a
Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte fundamentul în faptul că legile sunt expresia voinţei
poporului, prin ele urmărindu-se realizarea atât a intereselor generale, cât şi a celor individuale.
Prin legile ce se adoptă se iau cele mai importante măsuri în toate domeniile de activitate.
De aceea, numai prin aplicarea şi respectarea strictă a legilor se pot înfăptui măsurile
preconizate. Respectarea legilor apare deci ca o condiţie indispensabilă în realizarea
programelor propuse. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile revine în egală măsură
tuturor cetăţenilor. Nu se face distincţie între cetăţeni sub aspectul obligaţiei de respectare a
legilor, toţi fiind datori a le respecta, indiferent de poziţia pe care o ocupă în societate şi stat.
Art. 1 alin. 5 din Constituţie, care stabileşte această îndatorire fundamentală, obligă, de
asemenea, la respectarea supremaţiei Constituţiei. Ca atare, supremaţia Constituţiei este afirmată
prin chiar legea fundamentală.

Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a
cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum
şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.
„ Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea
cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege".

Îndatorirea de apărare a patriei

Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin art. 57 din Constituţie, impune cetăţenilor
să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi
în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de
origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.
Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei cere acestuia o conduită ireproşabilă şi
fidelitate faţă de poporul român. Încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea,
potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului,
aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului constituie crime grave şi sunt pedepsite.

Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin impozite
şi taxe, la cheltuielile publice. „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe,
la cheltuielile publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale". Este o îndatorire firească. Pentru a stabili acestei îndatoriri coordonate clare,
Constituţia impune legilor obligaţia de a aşeza just sarcinile fiscale. De asemenea, legile
pot stabili şi alte prestaţii, dar numai expres şi în situaţii excepţionale.

Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a

drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,
cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna-credinţă, principiu tradiţional de drept
civil, este considerată o regulă constituţională. „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi".
Această prevedere de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea
problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În conţinutul îndatoririi fundamentale cuprinse în art.57 intră şi obligaţia de a nu încălca
drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţie firească, ce ţine chiar de conceptele de drept şi de
libertate.

Cetăţenia română
 Conceptul de cetăţenie poate fi utilizat atât într-un sens juridic, cât şi într-un sens politic. În
acest ultim caz, cetăţenia este privită ca apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană
(naţiune, popor), organizată în stat.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni. În primul rând,
noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme
juridice.
În a doua accepţiune, noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia
juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. Astfel, cetăţenia se axează în
jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea
şi pierderea cetăţeniei. Această ultimă accepţie constituie obiectul unor controverse din literatura
juridică.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie „ca o legătură între individ
şi stat", fie ca „o legătură politică şi juridică", ca o „apartenenţă juridică" sau „ca o calitate a
persoanei".
Pentru a defini cetăţenia română, trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un
conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţile economice, sociale şi culturale concrete
dintr-o societate dată.
Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi titularii unor
îndatoriri. Titlul de cetăţean român, impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea
intereselor poporului, precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor înscrise în
Constituţie şi legile ţării.
Natura juridică a cetăţeniei
Una din cele mai controversate probleme referitoare la cetăţenie este natura juridică a
acesteia, exprimându-se mai multe opinii, dintre care menţionăm:
1. Teoria contractuală
Potrivit acestei teorii, fundamentul juridic al cetăţeniei s-ar afla în contractul intervenit
între stat şi persoana fizică, prin care se manifestă voinţa persoanei de a deveni cetăţean şi a
statului de a fi de acord cu aceasta.
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei, trebuie să se plece de la categoria subiectelor
raporturilor juridice. Deşi plecăm de la această idee, nu putem împărtăşi părerea că cetăţenia
este o situaţie juridică, mai ales pentru că noţiunea situaţie juridică nu ni se pare suficient
determinată.

Teoria contractuală nu poate fi acceptată, deoarece contractul este un acord de voinţă; or,
în cazul dobândirii cetăţeniei prin naştere, voinţa celui născut nu se poate exprima în niciun
fel. În acest caz, cetăţenia se dobândeşte ca efect al naşterii, ca urmare a prevederii legii, şi
nu ca urmare a încheierii unui contract, deci a manifestării de voinţă, a unui acord între stat şi o
persoană fizică.
2. Teoria voinţei unilaterale a statului
Această teorie este opusă teoriei contractuale, întrucât se apreciază că statul este acela
139
care acordă cetăţenia, fiind vorba astfel de un act unilateral de voinţă a statului. Nici această
teorie nu poate fi acceptată, deoarece ea este inaplicabilă în cazul dobândirii cetăţeniei la
cerere, situaţie în care statul nu-şi poate impune în mod unilateral voinţa cu privire la
dobândirea cetăţeniei de către o persoană fizică. Numai în cazul în care aceasta îşi manifestă
dorinţa şi, deci, voinţa de a deveni cetăţean al unui stat, ea poate deveni cetăţean al statului
respectiv, cu condiţia însă ca şi statul să fie de acord cu cererea persoanei fizice.

3. Teoria raportului juridic

Potrivit acestei teorii, cetăţenia este un raport juridic intervenit între stat şi o persoană fizică,
un raport juridic de drept constituţional, al cărui conţinut cuprinde drepturile şi obligaţiile
reciproce dintre stat şi persoana fizică.
S-a apreciat, pe aceeaşi linie de gândire, că cetăţenia ar fi un raport de supuşenie a
cetăţeanului faţă de stat.
Raportul de cetăţenie este o consecinţă a cetăţeniei, a calităţii de cetăţean, conţinutul
acestui raport fiind format din drepturile şi obligaţiile reciproce dintre stat şi cetăţean, dintre stat
şi o persoană fizică. Cu atât mai mult, deci, cetăţenia nu poate fi un raport de supuşenie.
Teoria raportului juridic are în vedere numai îndatoririle cetăţeanului, ignorând drepturile
acestuia.

4. Teoria capacităţii juridice

Potrivit acestei teorii, cetăţenia este o parte a capacităţii juridice a unei persoane fizice, prin
care aceasta dobândeşte posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de
constituţie şi de legi.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a
avea anumite drepturi şi obligaţii. Determinată de lege, capacitatea juridică poate să se
deosebească de la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea juridică a
persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. În cazul
dreptului constituţional, nu putem vorbi de o asemenea diviziune a capacităţii.
În dreptul constituţional se face, însă, distincţie între capacitatea juridică deplină şi
capacitatea juridică restrânsă.
Capacitate juridică deplină au numai cetăţenii, deoarece numai ei sunt titularii tuturor
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de legislaţia unei ţări.
 Capacitate juridică restrânsă au străinii şi apatrizii, care nu pot avea decât o parte din
drepturile şi îndatoririle prevăzute de constituţie şi de celelalte legi ale statului respectiv.
În această ordine de idei, plecând, după cum am stabilit de altfel mai sus, de la categoria
juridică subiect de drept, considerăm că cetăţenia este un element, o parte componentă a
capacităţii juridice. Cei care consideră capacitatea juridică drept o prerogativă abstractă iau ca
punct de plecare capacitatea de folosinţă din dreptul civil - şi, fie spus, nici aici nu poate fi vorba
de un asemenea lucru -fără a privi şi analiza capacitatea juridică aşa cum se prezintă ea în
celelalte ramuri de drept.
În general, în literatura juridică, noţiunile de subiect de drept şi de capacitate au fost expuse
ţinându-se seama în primul rând de raporturile de drept civil, şi nu de variatele domenii ale
raporturilor juridice.
În acest caz, vom folosi doar rezultatele acelor cercetări ştiinţifice care au cuprins în
aria lor întreaga complexitate a acestor probleme. De la început trebuie să stabilim că prin
subiecte ale raporturilor juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la
raporturile juridice, care au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce
formează conţinutul raportului juridic. Subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice şi
colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice ca şi
cetăţeni, ca străini sau ca apatrizi. Se remarcă însă, pe bună dreptate, că, în anumite raporturi
juridice, străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte.
Putem considera capacitatea juridică ca nefiind altceva decât posibilitatea de a fi subiect
de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii. Stabilită de lege, capacitatea juridică, după
cum este bine cunoscut, poate să difere de la o ramură de drept la alta. Sunt ramuri de drept în
care capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu. În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii,
deoarece, dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu are o mare
importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale
dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte o dată cu capacitatea de folosinţă
şi în aceleaşi condiţii cu ea.
Deci, capacitatea juridică se poate divide în capacitate de exerciţiu şi capacitate de
folosinţă numai în acele ramuri de drept unde drepturile pot aparţine unui titular fără să
necesite în acelaşi timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular.

În cazul acelor drepturi care presupun neapărat şi exercitarea lor de către titular, ca, de
exemplu, în cazul drepturilor politice, împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu nu mai este posibilă.
Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru ca o persoană să poată
deveni subiect al raportului juridic şi să-şi asume, în cadrul raportului juridic, drepturile
subiective şi obligaţiile corespunzătoare.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte schimbări
de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de transformările mai importante
survenite.

Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele care o compun, determină sfera
subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea
le recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de
raporturi juridice.
Deci, guvernanţii - căci, ce este legea decât exprimarea voinţei acestora - hotărăsc, în
funcţie de mutaţiile social-politice, de interesele lor, elementele care formează capacitatea
juridică, stabilind, astfel, dacă un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu, să fie subiecte ale
unor raporturi juridice al căror conţinut îl formează anumite drepturi şi obligaţii.
În sclavagism, sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice, ci erau subiecte ale acestora
(bunuri). Sclavii nu aveau capacitatea de a fi subiecte ale raporturilor juridice, deoarece nu le era
recunoscută calitatea de persoană (de om), care este unul din elementele capacităţii juridice.
Deci, un prim element al capacităţii juridice este calitatea de persoană fizică (sau juridică,
dacă ne referim la colective), fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia că şi bunurile ar
putea fi subiecte ale raporturilor juridice.
Legile au restrâns însă capacitatea juridică, în ce priveşte anumite categorii de raporturi
juridice, şi pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor.
Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juridice, şi anume cetăţenia.
Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică al acelor
raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale şi în
special drepturile politice.
Fiecare cetăţean este, în drept, un subiect unitar, dar posibilitatea sa de a fi subiect de
drept poate îmbrăca aspecte diferite în funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate
figura ca parte.

Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu

înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu
al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care trebuie
întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-
un anumit domeniu al raporturilor juridice.
De aceea, când am definit cetăţenia română ca o calitate a persoanei, am plecat de la
premisa că ea este o calitate a persoanei numai în măsura în care considerăm această calitate ca
un element constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de persoană fizică.
În această ordine de idei, considerăm deci că cetăţenia este un element al capacităţii
juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.

Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele

juridice privitoare la cetăţenie
Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia interesează, cum este şi firesc, dreptul
constituţional. Aspectul sub care-şi găseşte reflectarea aceasta este cetăţenia. Plecând de aici,
vom remarca faptul că normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului
constituţional, ele formând o instituţie a acestei ramuri de drept.

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei permite formularea
unor principii ce stau la baza cetăţeniei române.

1. Doar cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi

legi. Trebuie să precizăm că această regulă nu este considerată un principiu în lucrările de
specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este
totuşi analizată, deşi distinct de principiile cetăţeniei. Cu toate acestea, regula se impune ca o
regulă de bază a cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu.
Referitor la exprimarea acestui principiu, o considerăm a fi potrivită, deoarece sugerează
că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii -
decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia României şi legile ţării
noastre.
Astfel, trebuie să precizăm că dintre drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării unele
pot fi exercitate numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o
diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera drepturilor pe
care le pot exercita persoanele ce nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului
nostru.

Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau apatrizi, sunt atât drepturi
fundamentale, cât şi drepturi subiective obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse:
 a) dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organelle reprezentative.
Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;
b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestânjenit
pe acest teritoriu;
c) dreptul de a fi ales în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile
ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să aibă
calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător;
d) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România.
e) cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi
sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu
poate fi expulzat din România. Ca o derogare, în articolul 19 alineatul 2 din Constituţie se
prevede că „Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în
baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate";
f) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetăţenia
română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia,
aflându-se în afara graniţelor, vremelnic sau domiciliind, au nevoie de un asemenea ajutor
împotriva încălcării drepturilor lor.

Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile
ţării.
În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi le aparţin
în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor.
Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin
numai cetăţenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a
României, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale.
Aceste obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b)apărarea ţării;
c) contribuţia financiară.
Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenența politică, avere sau
origine socială şi indifferent de modul în care au dobândit cetăţenia.

Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde

cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale, conform cărora stabilirea
drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a
cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.

Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Acest principiu se
desprinde din dispoziţiile exprese ale Legii cetăţeniei române, conform cărora încheierea
căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce niciun efect asupra cetăţeniei soţului
care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei.

Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire, cât şi cele de pierdere a
cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile, cât şi procedura după care ele se
realizează.
Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme, şi anume: sistemul care are la
bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi sistemul care are la bază principiul jus soli
sau loci (dreptul locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană). Aceste două moduri
de dobândire a cetăţeniei, denumite şi originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către
state, sau combinat, sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuia dintre aceste două sisteme
găsindu-se în tradiţiile şi interesele concrete pe care le au naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din
părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia statului respectiv. Conform sistemului jus
soli, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. În ce
priveşte acest sistem, se consideră că ar avea serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu
au cetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească într-
adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat de familia sa unui alt stat.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind din toate
punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a
continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru împlinirea
idealurilor de libertate socială şi naţională.
Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi
dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care să
înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în
societatea românească, dacă ele cer acest lucru şi dacă li se autorizează.
Prin modificarea realizată în anul 1999, în art. 4 al Legii cetăţeniei române sunt
nominalizate doar trei moduri. Cât priveşte repatrierea, ea este nominalizată în art. 11 (Legea nr.
192 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române, nr. 21/1991 publicată în
„ Monitorul Oficial al Români ei", Partea I, nr. 116 din 14 decembrie 1999).
 1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, Legea cetăţeniei române stabileşte că este
cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean
român copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În
toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi nu
influenţează în niciun fel cetăţenia copilului.

2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere

Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin
repatriere. Înscrierea în lege a acestui mod de dobândire a cetăţeniei române a răspuns
necesităţii de a se da o reglementare corespunzătoare situaţiilor în care persoanele care au fost
cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, doresc
să se integreze în societatea românească.
În cazul repatrierii, este vorba de persoane care sunt legate de poporul român şi care, din
diferite motive, au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea
românească. Aşa se explică de ce Legea consideră repatrierea ca un mod de dobândire a
cetăţeniei române.
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a pierdut cetăţenia română
o redobândeşte ca efect al repatrierii. Întrucât repatrierea unei persoane ridică, în mod firesc, o
serie de probleme privind familia acesteia, legea reglementează şi situaţiile posibile.
Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu are
nicio consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, legea stabileşte că soţul cetăţean al altui stat
poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii.
Cât priveşte copilul repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor
minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime
separat consimţământul.
Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând
cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea
acestor cereri revine Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.

3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia. Aşa cum stabileşte legea,
cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie,
dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană,
dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În
cazul în care, dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi
hotărâtă, de comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în
funcţie de interesul adoptatului.
Competenţa privind încuviinţarea adoptării unui copil străin de către cetăţeni români o
are tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază adoptatorii. Minorul adoptat dobândeşte
aceeaşi situaţie juridică cu cea a minorului născut din părinţi având cetăţenia română.
Soluţia Legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia, făcându-se
întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua sa
familie.
Desigur, şi copilul străin adoptat de cetăţeni români trebuie să se integreze în noua sa
familie. În cazul în care nu ar dobândi şi cetăţenia română o dată cu adopţia, întotdeauna el ar
trăi sentimentul că este încă tratat ca un străin, ceea ce i-ar crea unele complexe de inferioritate
sau de instabilitate în noua sa familie.
Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.
În situaţia în care s-a dispus anularea adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani
este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate, sau dacă
părăseşte ţara pentru a-şi stabili domiciliul în străinătate. Dacă minorul rămâne mai departe pe
teritoriul statului român, el îşi păstrează cetăţenia română dobândită prin adopţie.

4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere

Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest
mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care
îşi manifestă dorinţa de se integra în societatea românească.
Faţă de situaţia că, în acest mod, se urmăreşte integrarea în societatea românească a unor
cetăţeni străini sau a unor persoane fără cetăţenie, legea reglementează pe larg, cum este şi
firesc, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetăţenia română, procedura
de urmat, organul competent a adopta cererea, precum şi natura actului prin care se acordă
cetăţenia română.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut pe
acest teritoriu, locuieşte în mod legal,continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel
puţin 7 ani sau de cel puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român.

Aceste termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o personalitate recunoscută pe

plan internaţional. Vom remarca imediat că legea distinge, aşa cum se vede, între persoanele
care s-au născut pe teritoriul României şi celelalte. În primul caz, legea nu mai pune condiţia de a
fi domiciliat în timpul cererii, considerându-se că legăturile acestei persoane cu societatea
românească sunt mult mai strânse decât în situaţia unei persoane născute în străinătate;
a) dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa, loialitate faţă de statul şi poporul român;
b)a împlinit vârsta de 18 ani;
c) are asigurate mijloace legale de existenţă;
d)este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
e)cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie
românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
f) cunoaşte prevederile Constituţiei României.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei la
cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţenie şi
care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. În al doilea rând, se
reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această
cetăţenie, dar o cere. Existenţa acestor două categorii de persoane care cer (redobândirea şi
dobândirea) cetăţenia română nu rămâne fără efecte juridice în ce priveşte condiţiile ce
trebuie îndeplinite. Astfel, se poate dobândi cetăţenia română continuând să domicilieze în
străinătate numai persoana care a mai avut această cetăţenie, dar a pierdut-o într-un mod sau
altul. De asemenea, această persoană depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii
diplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. În situaţia persoanelor care
cer adoptarea cetăţeniei române şi care nu au mai avut această calitate, legea impune
domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii jurământului în ţară. Data la care se dobândeşte
cetăţenia română este cea la care s-a depus jurământul de credinţă.
Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare a cetăţeniei
române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau
fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi.
Dacă însă numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor
hotărî părinţii de comun acord, iar în caz de dezacord, tribunalul de la domiciliul minorului,
ţinând cont de interesele acestuia.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia se
dobândeşte la aceeaşi dată cu părintele său.

Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură
specială şi autentică şi se adresează Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a
cetăţeniei de pe lângă Ministerul Justiţiei.
 Componenţa, împuternicirile şi procedura de lucru ale Comisiei sunt detaliat
prevăzute prin lege. Comisia, în urma examinării documentelor, va întocmi un raport pe care-
l va înainta ministrului justiţiei. Dacă în raport se arată că nu sunt întrunite condiţiile legale
pentru acordarea cetăţeniei, ministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului. Dacă sunt
îndeplinite condiţiile, ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru
acordarea cetăţeniei.
Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului,
care apreciază în acest sens propunerile ministrului justiţiei şi care se publică în „Monitorul
Oficial".
5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
O situaţie care poate fi întâlnită în practică şi care şi-a găsit o reglementare corespunzătoare în lege
este cea a copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc, copilului găsit pe teritoriul ţării
noastre şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi trebuie să i se stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un
nume şi un prenume, să i se elibereze un certificat de naştere etc. În acelaşi timp, trebuie să i se stabilească
şi apartenenţa la un stat sau altul, căci cetăţenia îi dă posibilitatea să se bucure de deplinătatea drepturilor
şi obligaţiilor.
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român dacă niciunul din
părinţi nu este cunoscut. Această soluţie se întemeiază pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel
puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. În cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul
României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar
aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care
filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas
necunoscut.

6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice

Din examinarea Legii cetăţeniei române putem observa că, în cazul dobândirii cetăţeniei române la
cerere sau prin repatriere, se cere depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România. Prin conţinutul
său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fi devotată
patriei şi poporului român, de a apăra drepturile şi interesele naţionale, de a respecta Constituţia şi legile
ţării.
Obligaţia depunerii jurământului incumbă şi persoanei care dobândeşte cetăţenia română ca efect
al repatrierii, precum şi persoanei căreia i se acordă cetăţenia română la cerere.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de şase luni de la data comunicării hotărârii prin
care s-a acordat cetăţenia română.
Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat delegat
anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul justiţiei ori, după caz, şeful
misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia
certificatul constatator.
Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia română se dobândeşte la data
depunerii sale.
El este deci o fază obligatorie în procedura după care cetăţenia română se dobândeşte la
cerere sau prin repatriere, fază cu care, de altfel, această procedură se încheie.

Modurile de pierdere a cetăţeniei române

Cetăţenia română se poate pierde în următoarele situaţii:

1. Retragerea cetăţeniei române

Trebuie precizat încă de la început că retragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune.
De asemenea, potrivit art. 5 (2) din Constituţia României, cetăţenia română nu poate fi retrasă
aceluia care a dobândit-o prin naştere. Ca atare, dispoziţiile legii cetăţeniei nu privesc această
categorie.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave, prin care vatămă
nteresele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Analiza dispoziţiilor din Legea cetăţeniei române permite formularea unor concluzii cu
privire la cazurile în care se poate retrage cetăţenia română. În primul rând, se constată că nu se
poate retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara graniţelor ţării.
Cetăţeanului român care domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetăţenia
română decât atunci când a obţinut-o în mod fraudulos.
În al doilea rând, fiind vorba de o sancţiune, retragerea cetăţeniei române se pronunţă
numai împotriva persoanei vinovate, aflate într-una din situaţiile prevăzute de lege şi
menţionate mai înainte şi nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţului sau copiilor.
Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea
ministrului justiţiei. Cetăţenia română în aceste cazuri se pierde pe data publicării în
„ Monitorul Oficial" a hotărârii de retragere.

2. Renunţarea la cetăţenia română

Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte, evident, de retragerea cetăţeniei române, ea
fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei, deoarece se pot
ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în străinătate şi să
obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.
Legea reglementează în amănunt condiţiile în care se poate renunţa la cetăţenia română,
organul competent a aproba renunţarea. În această ordine de idei, Legea stabileşte că se poate
aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18
ani şi numai pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de personae juridice ori fizice din ţară
sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.

Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să fie

individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei. Depunerea şi rezolvarea
cererii sunt supuse aceloraşi reguli ca şi cele stabilite pentru cererile de dobândire a cetăţeniei
române.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în „Monitorul Oficial" a hotărârii de
aprobare a renunţării la cetăţenia română.
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte
decât faţă de cel ce o face, şi nu faţă de soţ sau copii, aşa cum, de altfel, am precizat ş i în
legătură cu principiile cetăţeniei române.
Cu toate acestea, dovedind grijă pentru integritatea familiei, legea română prevede că, în
cazul când ambii părinţi (sau unul, dacă numai acesta e cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea
renunţării la cetăţenia română, o dată cu părinţii va pierde cetăţenia şi copilul minor sau, dacă
aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, copilul va pierde cetăţenia la ultima dintre
aceste date.
De asemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după
ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din
ţară. Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.

3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române

În afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate mai înainte, legea română
mai prevede unele situaţii în care cetăţenia se pierde, situaţii care privesc însă numai copiii
minori, copii care, de regulă, urmează condiţia juridică a părinţilor. Din analiza
dispoziţiilor Legii cetăţeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei
române.
 • Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din moment ce
legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie de cetăţenie, ea fiind un
mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare şi în cazul
pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea prevede că, în cazul în care un copil minor cetăţean
român este adoptat de un cetăţean străin, el pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită
aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit
cetăţenia străină. Observăm că legea pretinde ca adoptatorul să solicite în mod expres
pierderea cetăţeniei române de către cel adoptat. În grija sa pentru copilul minor, legea merge
mai departe şi mai impune o condiţie, şi anume ca, potrivit legii străine (a adoptatorilor), copilul
să fie considerat că a dobândit cetăţenia străină.
Această condiţie este deosebit de importantă, deoarece se evită situaţia neplăcută în care
minorul adoptat ar putea rămâne fără nicio cetăţenie. De aceea, legea precizează că data pierderii
cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului.
• Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce,de asemenea, la pierderea
cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni
români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost
anulată sau declarată nulă, este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care o
dobândise ca efect al adopţiei sale. Legea prevede în acest sens că anularea sau declararea
nulităţii adopţiei, în cazul în care copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani şi domiciliază în
străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în trăinătate, duc la consecinţa că minorul e
considerat că nu a fost niciodată român. Situaţia se prezintă în acelaşi mod şi în cazul desfacerii
adopţiei, singura deosebire fiind că de această dată copilul pierde cetăţenia română pe data
când adopţia a fost desfăcută.

CAPITOLUL VIII

REGIMUL CONSTITUŢIONAL AL STATULUI ROMÂN

 Caracterele statului român

Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constitu-ţionale în vigoare. Astfel, în

articolul 1 al Constituţiei României, sta-tul român este caracterizat ca fiind un stat naţional,
suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social orga-nizat potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legisla-tivă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale.

România, stat suveran şi independent

Redactarea articolului 1 din Constituţie poate ridica unele semne de întrebare dacă se
are în vedere faptul că, după cum am arătat, suveranitatea prezintă două aspecte bine cunoscute
în dreptul public clasic: independent §i supremaţia. Supremaţia constă în aceea că statul
suveran este, în drept, cea mai puternică dintre toate colectivităţile publice pe care le include şi
dintre toate subiectele de drept existente în interiorul său. Supremaţia desemnează deci
aspectul pozitiv al suveranităţii, faptul că ea este apreciată prin comparaţie cu tot ceea ce este
interior şi inferior sferei statale. Independenţa compară suveranitatea cu elemente superioare
statului şi reprezintă aspectul definit în mod negativ prin faptul că statul nu depinde de nicio
autoritate superioară care l-ar putea limita sau priva de puterea sa specifică. Repetarea
implicită, în cadrul aceleiaşi redactări juridice, a caracterului independent al statului român ar
putea fi considerată drept un pleonasm. Numai că această formulare îşi are explicaţiile în
realitatea istorică şi în voinţa tuturor constituanţilor din istoria modernă a statului român. 145
În zbuciumata sa istorie, poporul român nu a avut dreptul de a decide liber de destinele
ţării, căci dominaţia străină s-a manifestat secole în şir, iar cucerirea independenţei de stat în
urma războiului româno-ruso-turc din 1877, deşi a permis afirmarea tot mai viguroasă a
poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, a însemnat numai un pas spre cucerirea
suveranităţii. România a continuat să fie aservită economic şi politic puterilor străine.
Evenimentele istorice, printre care cele două războaie mondiale nu pot să nu fie menţionate,
au afectat, prin desfăşurarea şi urmările lor, suveranitatea României.

O altă problemă ce trebuie discutată în legătură cu caracterizarea statului român ca

suveran şi independent este şi cea legată de fundamentarea suveranităţii de stat a României pe
unul din cele două concepte deja amintite: suveranitatea naţională sau suveranitatea
populară. Aceasta, pentru că sensul în care este utilizat conceptul de suveranitate în articolul 1
din Constituţia României, de calitate care nu poate fi atribuită unei alte entităţi decât statului
suveran şi care nu poate aparţine altui titular decât poporului, trimite în mod evident la trăsătura
puterii de stat de a fi suverană. Or, articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum.

România, stat de drept, democratic şi social

Dacă examinăm articolul 1 din Constituţia României, vom observa că se stabilesc
următoarele caracteristici ale statului: naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat
de drept, democratic, social. Urmează să analizăm, succint desigur, unele din aceste trăsături.
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate, s-a impus mult mai
târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice,
guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut
ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, s-a
formulat şi teoretizat ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura
realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept.
România este un stat democratic. Democraţia poate fi examinată din multe unghiuri, şi
de aici multitudinea de definiţii, explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să le
înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se
întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică
proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată, democraţia implică: un sistem
pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea
imparţială a justiţiei de către judecători independent §i inamovibili. Democraţia are ca
fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi
statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde
echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru că, în fond,
democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.

România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura statului, cât şi mai ales
din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice,
politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane, care să creeze
terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a
şanselor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu
observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia
măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat
de destin şi şansă, trebuie să sprijine sectoarele economice aflate în criză, dar care sunt
indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii
publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului social al statului ne
permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi constituţionale, precum cele
privind garantarea dreptului la învăţătură, obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea
igienei şi sănătăţii publice, protecţia socială a muncii, obligaţia statului de a lua măsurile
necesare asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor, protecţia copiilor şi tinerilor, protecţia
persoanelor handicapate.

România, stat naţional, unitar şi indivizibil

Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. În cadrul statului
nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este
organizată o singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, existenţa unui singur rând de
autorităţi publice centrale. Astfel, în ţara noastră există un singur parlament. De asemenea,
există un singur guvern şi un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi
administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt
subordonate uniform faţă de cele centrale.
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Caracterul naţional al statului
unitar român exprimă unul din elemente constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea
largă, statul este constituit din 3 elemente, şi anume: teritoriu, populaţie (naţiunea) şi
suveranitate (puterea organizată statal). Se preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor
statului, termenul naţional, pentru că din punct de vedere riguros ştiinţific naţiunea este
elementul constitutiv al statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine.
Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. În
populaţie, de regulă, distingem trei categorii, şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii, ori aceste
două categorii de la urmă nu sunt încorporate în categoria naţiune.
Un moment important în formarea statului naţional unitar român l-a constituit unirea
Moldovei cu Ţara Românească în 1859. Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat
în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Formarea statului
naţional unitar român a fost opera întregului popor, a întregii naţiuni. Forma unitară corespunde
conţinutului statului, precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. În decursul istoriei,
anterior formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării, alături de ro-mâni, s-au aşezat
maghiari, evrei, romi şi germani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi.
Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi
de drepturi egale cu românii.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de
Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului,
precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul din cele trei elemente -teritoriu, populaţie şi
suveranitate - nu poate fi împărţit, în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

Forma de guvernământ

În Dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în

care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu, la
trăsăturile defi-nitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine că cele mai utilizate au fost şi
sunt monarhia şi republica.

Monarhia
Ca formă de guvernământ, monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este un
monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după
proceduri specifice, în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de
guvernământ. În evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată,
monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea
discreţionară în stat a monarhului. Această formă, specifică până la Revoluţia Franceză, a
existat până aproape de timpurile noastre, fiind de menţionat că la începutul secolului al XX-
lea existau încă două imperii absolute, şi anume Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează
prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituţia). Cu toate
aceste limitări, monarhul are un mare rol, atribuţiile parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale, în care
monarhul şi parlamentul său stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Marea Britanie, Belgia,
Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un
caracter simbolic. Monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva
parlamentul, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi.

Republica
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri,
desemnându-şi preşedintele sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte.
 În republică, guvernarea se înfăptuie şte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale.
Aici, şeful de stat, preşedintele de republică sunt aleşi fie prin vot universal, fie de către
Parlament, desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de guvernământ.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
parlament, singur sau completat cu delegaţi, în faţa căruia acesta de altfel răspunde, nuanţat
desigur. Datorită acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parlamentului
(Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin
intermediul colegiilor electorale (electori, în S.U.A., de exemplu). Acest mod de
desemnare a preşedintelui de republică îl situează, din punct de vedere legal, pe o poziţie
egală cu parlamentul. În republica prezidenţială, prerogativele şefului de stat sunt puternice. În
unele republici prezidenţiale, preşedintele de republică este şi şeful guvernului, în altele
există şi un şef al guvernului (Franţa, de exemplu). În forma de guvernământ republicană,
funcţia de şef de stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de către un organ
colegial (situaţie des întâlnită în statele din Europa de Est în 1945-1990).

Forma de guvernământ a României

Evoluţia formei de guvernământ în România a reflectat întreaga evoluţie istorică, de la
formarea statului unitar român (1859) până în prezent. În acest sens vom aminti că, potrivit
Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau încredinţate „ Domnului, unei Adunări
ponderatice şi Adunării elective", domnia caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constituţia
din anul 1866, sub-secţiunea I „ Despre Domn", reglementează monarhia ca formă de
guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea
copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Este
interesant de reţinut că şi Constituţia din anul 1866 denumeşte şeful de stat tot domn, capitolul II
fiind intitulat „Despre Domn şi Miniştri". După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia
pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României". Monarhia este menţinută şi de
constituţiile din 1923 şi 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363
din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 2 s-a reafirmat forma de
guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României.
Constituţia actuală a României, prin articolul 1, stabilește că forma de guvernământ a
statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este
subordonat Parlamentului.
 Structura de stat

Noţiunea şi formele structurii de stat

Prin structura de stat, ca noţiune, se înţelege organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul, în sensul dacă statul este constituit din unul sau mai multe state membre. Teritoriul
este una dintre bazele organizării puterii de stat ce interesează dreptul constituţional, în
primul rând, sub aspectul structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât
organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este
constituit din unul sau mai multe state membre. Structura de stat formează obiect de cercetare,
în egală măsură, atât pentru dreptul internaţional public, cât şi pentru dreptul constituţional.
Forma de stat, sub aspectul organizării statelor unitare şi federale, sau simple şi
compuse, sau în asociaţii de state, a format şi formează obiect de cercetare al unei vaste
literaturi de specialitate, lucru firesc, datorat implicaţiilor profunde ale acestor aspecte.

În explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu teritoriul se ivesc multe

dificultăţi de ordin teoretic şi practic, datorate complexităţii implicaţiilor juridice şi politice.
Dificultăţile în studierea şi sistematizarea formelor statului se datoresc chiar evoluţiei
formelor de stat, determinată de evoluţia tipurilor de stat, se datoresc tendinţelor de dezvoltare a
proceselor interne. Mai mult decât atât, aşa cum deseori se subliniază în lucrările de
specialitate, indicaţiile vocabularului curent şi, de asemenea, oficial trebuie reţinute cu mare
prudenţă, căci deseori o denumire ce nu este prea justificată ştiinţific este totuşi menţinută
pentru raţiuni politice. Astfel, de exemplu, Elveţia contemporană, deşi este o federaţie,
continuă să fie numită confederaţie.

Formele structurii de stat

În formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul federativ. Statul unitar este
denumit, în literatura de specialitate, şi statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub
denumirea de stat compus sau complex, alături de asociaţiile de state.
a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat, statul unitar se caracterizează prin
existenţa unor formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui singur rând de organe centrale de
stat (un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem).
Cetăţenii statului unitar au o singură cetăţenie, iar organizarea administrativă a
teritoriului este astfel facuta, meat, de principiu, organele de stat din unităţile administrativ-
teritoriale se subordonează uniform faţă de organele de stat centrale. O consecinţă importantă a
acestor trăsături o reprezintă şi faptul că, în principiu, dreptul este aplicat uniform pe întreg
teritoriul statului unitar. Sunt state unitare România, Bulgaria, Suedia, Italia.
Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificând două categorii de
state unitare, şi anume statul unitar simplu şi statul unitar complex sau regional. De asemenea,
în raport de modalitatea concretă în care se exercită puterea de stat în cadrul statelor unitare, se
poate vorbi despre state unitare centralizate sau descentralizate. În statele centralizate,
exercitarea puterii de statale se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale
neavând decât rolul de a pune în aplicare deciziile astfel adoptate. În statele descentralizate,
autorităţile locale pot avea unele componente decizionale proprii, distincte de cele ale
autorităţilor centrale.
b) Statul federativ, compus sau regional. Spre deosebire de statul unitar, statul federativ
este format din două sau mai multe state membre, prin unirea cărora apare un nou stat, federaţia
- ca subiect
unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat, şi
anume organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele
statelor membre, în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un guvern şi un or gan
judecătoresc suprem proprii. Rezultând din unirea statelor membre, care-şi menţin totuşi o
anumită independenţă, federaţia se caracterizează şi printr-o structură aparte a organelor de
stat federative. Astfel, parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunându-se cu
necesitate existenţa unei a doua Camere, care să reprezinte statele membre (Consiliul statelor în
Elveţia, Senatul în S.U.A.). Desigur, sunt şi state unitare în care parlamentul are o structură
bicamerală, dar aici bicameralismul este justificat de „oportunitatea politică şi ingeniozitatea
constituţională" sau de nevoia realizării unui democratism şi a unui echilibru în legiferare.
Pentru statele federale însă, bicameralismul este o necesitate.
Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern, federaţia
formând o uniune de drept constituţional, spre deosebire de asociaţiile de state, care formează
uniuni de drept internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept
internaţional. De aceea, dacă aceste raporturi sunt reglementate în primul caz prin constituţia
federaţiei, ele sunt reglementate în al doilea caz prin tratatele internaţionale.
Trebuie menţionată, de asemenea, şi o altă caracteristică a statului federal, şi anume
existenţa a două cetăţenii, care însă se implică reciproc. Cetăţenii au cetăţenia statului membru,
precum şi cetăţenia statului federal, afară de cazul în care statele membre ale federaţiei decid
altfel. Această situaţie firească trebuie deosebită de situaţia dublei cetăţenii, care se poate ivi
datorită conflictelor între legile privitoare la cetăţenie, sau îngăduirii sale prin legislaţie.
 Astăzi, forma de stat federală este regăsită în multe state. Pe continentul american au
structură federală Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela. În Europa,
sunt state federative Elveţia, Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.
Observând statele cu structură federală existente astăzi în lume, vom constata o diversitate
de state, determinată de diversitatea de soluţii care s-au impus în timp. Cercetând statul
federativ, ca formă a structurii de stat, se impune identificarea subiectelor de federaţie şi a
formelor de autonomie. Subiecte de federaţie sunt numai statele membre ale federaţiei, numai
statele prin unirea cărora a luat naştere federaţia. Numai subiectele de federaţie păstrează o
anumită independenţă sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de a se desprinde din
federaţie.
În afara subiectelor de federaţie, mai pot fi identificate şi unele forme de autonomie,
determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale locale. Astfel, se pot întâlni, ca
forme de autonomie în federaţie, republicile autonome, regiunile autonome, districtele
naţionale, provinciile autonome.

Asociaţiile de state
În cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate în mod obişnuit uniunea personală, uniunea
reală şi confederaţia. Unii autori adaugă la acestea comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi
uniunea franceză, în timp ce alţii, studiind uniunile şi confederaţia sub noţiunea mai largă de
state compuse, în care se cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de state numai comunitatea de
naţiuni şi uniunea franceză. Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele
nedând naştere la state noi şi deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieţii
internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale, statele membre
păstrându-şi independenţa (este adevărat, formală uneori) şi intrând între ele nu în raporturi de
drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional.
a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state independente, care au
comun doar şeful statului. Ea nu poate fi formă a structurii de stat, deoarece nu este un stat
nou. Uniunea personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron sau a alegerii unui şef de
stat comun. Uniuni personale cunoscute în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714
(anul înscăunării pe tronul Angliei a regelui George I din ramura familiei domnitoare de
Hanovra) şi 1837 (anul urcării pe tronul Angliei a Reginei Victoria); Olanda şi marele ducat de
Luxemburg între anii 1890-1915; Belgia şi Congo între anii 1885-1908; cele trei republici de pe
continentul american unite sub preşedinţia lui Simon Bolivar, şi anume Peru (1813), Columbia
(1814) şi Venezuela (1816).

b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care, pe lângă şeful statului, există şi alte
organe de stat comune. De obicei, aceste organe de stat comune sunt în domeniile afacerilor
externe, armatei, finanţelor. Aşa cum se precizează în literatura de specialitate, în cazul
uniunilor reale s-a putut vorbi într-adevăr de o formă a structurii de stat, nu numai pentru că
în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un singur stat, dar şi
ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte organe comune decât şeful statului. Am adăuga la
acesata şi faptul că, în unele cazuri, uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar,
ceea ce pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre ale uniunii
reale (de exemplu, Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele
Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862; Austria şi Ungaria între anii 1867-1918;
Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905; Danemarca şi Islanda între anii 1918-1944.
c) Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de
considerente economice şi politice atât de ordin intern, cât şi de ordin extern, care nu dă
naştere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. Statele care formează confederaţia
urmăresc realizarea unor scopuri comune economice, financiare, politice, de apărare. În vederea
discutării şi hotărârii în probleme comune, statele confederate îşi aleg un organism comun,
denumit dietă sau congres, ale cărui hotărâri sunt aprobate ulterior de către state. La baza
confederaţiei stă tratatul internaţional. Exemple de confederaţii de state: Confederaţiile statelor
americane între anii 1778-1787; Confederaţia germanică între 1815-1871; Confederaţia
elveţiană între anii 1815-1848.

Organizarea administrativ-statală

Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului

Pentru dreptul constituţional, teritoriul prezintă o deosebită însemnătate, deoarece el
constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru existenţa unui stat. Teritoriul interesează
dreptul constituţional sub două aspecte, şi anume structura de stat şi organizarea
administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un factor comun - teritoriul -, apare evidentă
legătura ce există între noţiunea de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură
de stat, precum evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între aceste două noţiuni.
Pentru definirea noţiunii de organizare administrativă a teritoriului, trebuie în prealabil
efectuat un scurt examen teoretic al definiţiilor date în literatura juridică şi făcută precizarea că o
definiţie ştiinţifică poate fi realizată dacă se porneşte de la justa identificare şi precizare a
corelaţiilor ce pot exista între puterea organizată în stat şi teritoriu. Vom identifica în literatura de
specialitate două opinii care diferă între ele prin aceea că în timp ce unii autori consideră
organizarea administrativ-teritorială o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi
administrative, alţii o consideră ca delimitarea teritoriului în unităţi administrative. Astfel,
conform unei opinii (Nistor Prisca), organizarea administrativ-teritorială este „delimitarea
teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative; în vederea înfăptuirii conducerii de stat în
mod unitar pe întreaga ţară, potrivit cu sarcinile şi funcţiile statului". Se justifică acest punct de
vedere prin aceea că Legea 2/1968, vorbind de organizarea teritoriului, evocă ideea că „este
de la sine înţeles că această organizare cuprinde şi populaţia împreună cu mijloacele de
producere a bunurilor necesare traiului".
Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării noastre este inalienabil şi
indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date
organizării administrative a teritoriului în sensul de „î mpărţirea teritoriului în unităţi
administrativ-teritoriale". În acest sens se arată că utilizarea termenului „împărţire a teritoriului"
nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea
statului. În legătură cu această observaţie, trebuie să menţionăm că ea ţine de acurateţea
ştiinţifică a exprimărilor şi nu trebuie înţeles că cei care au definit astfel organizarea
administrativă a teritoriului au evocat ideea împărţirii acestuia, şi nu a delimitării. Aceasta cu
atât mai mult, cu cât caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat
expres chiar de Constituţia română de la 1866.

Organizarea administrativă actualĂ a teritoriului României

Prima organizare administrativă a teritoriului ţării noastre a fost elaborată de

domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar conform acesteia teritoriul era organizat în
judeţe, plăşi şi comune, comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive,
legea dată de Cuza a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege s-a adoptat în
1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative a teritoriului.
În 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât judeţul, şi anume ţinutul,
care însă s-a desfiinţat în 1940. O altă organizare administrativ-teritorială s-a realizat prin
Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului ţării.
Astfel, se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele, ora şele, comunele.
Această organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare, cu unele modificări, până în
anul 1968, când s-a adoptat Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului.
Teritoriul ţării a fost organizat, în baza Constituţiei şi a noii legi, în judeţe, oraşe şi comune.

Unităţile administrativ-teritoriale
Constituţia actuală stabileşte, prin art. 3(3), că teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. De asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii
unele oraşe sunt declarate municipii.
Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială care joacă rolul de verigă
intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie,
judeţul are trăsături şi funcţionalităţi proprii, specifice. Judeţul este o unitate administrativ-
teritorială complexă din punct de vedere economic şi socio-cultural, o unitate de coordonare şi
control din punct de vedere politico-administrativ. Organele de stat din judeţe au legături
nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune. În stabilirea
numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi
potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul
ţării. Există, astfel, în ţara noastră, un număr de 41 de judeţe. Populaţia unui judeţ este în
medie de peste 450.000 de locuitori. În funcţie de condiţiile naturale, starea căilor de
comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă constituite şi judeţe cu o
populaţie diferită de proporţiile medii. Judeţele sunt astfel delimitate meat să cuprindă zone
pedoclimatice diverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au fost luate în
consideraţie căile de comunicaţie, astfel meat să se asigure legături directe, uşoare şi
rapide între localităţile din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara
comunelor şi un număr de oraşe.
Oraşele în care-şi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe reşedinţă. Oraşul
reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa economică, socială şi politică şi, eventual, de
perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţă s-a urmărit ca
acesta să ocupe o poziţie geografică cât mai centrală, pentru a asigura legături rapide cu toate
localităţile din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe care, geografic, nu
se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţe fiind impusă de importanţa lor
economică, socială şi culturală.
Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării
administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere
economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona
înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă civilizatoare. Unele oraşe sunt
declarate municipii. Municipiile au fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de
locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării,
o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul
Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este
capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe şase
sectoare, numerotate. Trebuie precizat că, potrivit art. 126 din Legea administraţiei publice
locale, astfel cum a fost modificată în anul 1996 ( „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.
76 din 13 aprilie 1996), Sectorul Agricol Ilfov se va numi Judeţul Ilfov. Fiecare sector are
organe proprii care se subordonează organelor de stat ale Municipiului, iar acestea se
subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti are un
regim juridic şi politic asemănător cu cel al judeţului.
Comuna. Comuna, în sensul Legii nr. 2/1968, este unitatea administrativ-teritorială de
bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din
unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi
demografice. Satele în care-şi au sediile autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că staţiunile
balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte de cele menţionate
până acum. Conform Legii 2/1968, oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor climaterice,
hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei
cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor localităţi staţiuni
balneo-climaterice prezintă importanţă în ce priveşte regimul de înzestrare a acestora cu tot ce
este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei oamenilor.
Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale stabileşte posibilitatea formării
comunelor din unul sau mai multe sate şi cătune.

CAPITOLUL IX

ORGANIZAREA PUTERILOR ÎN STAT

 Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este
categoria de putere. Ea apare în exprimări nuanţate, precum: puterea politică, putere de stat,
puteri politice sau pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria-cheie în organizarea
statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul
fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale.
Constituţia actuală a României, prin art. 2, stabileşte că „Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum".
Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este
instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat, vorbim
despre unul şi acelaşi lucru. De aici identitatea între expresiile autorităţi statale şi autorităţi ale
puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii.
În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat, se impun, de asemenea, unele
precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află
într-o strânsă legătură, însă neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) de
putere. Astfel, dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, expresia putere
politic ă desemnează puterea poporului, a naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul
puterii unor formaţiuni, asociaţii, al puterii partidelor. Puterile statale au şi ele trăsături
politice, iar termenul politic la rândul său este nuanţat explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe
care-l construim să fie clar, vom folosi termenul putere politic ă pentru a desemna puterea
poporului, care are un conţinut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea
(puterile) de stat. Puterea (puterile) de stat este partea instituţională a puterii politice, dar nu-i
epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la parte. Într-o asemenea viziune
ştiinţifică, trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se
regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice.
Aşa văzute lucrurile, puterea statală, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare
statală a puterii poporului. Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe
(categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite
şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi
colaborare, suntem în prezenţa separaţiei, echilibrului puterilor. Această stare este specifică
sistemelor de guvernământ democrat ce.
Funcţia fundamentală a statului este de a exprima şi realiza, ca voinţă general obligatorie
(voinţa de stat), voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare în teoretizarea organizării
statale a puterii poporului. De aici trebuie să pornim pentru a identifica funcţiile puterii,
instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării acestor funcţii, raporturile dintre
autorităţile statale şi popor, raporturile dintre autorităţile statale.
 Trăsăturile generale ale puterii organizate statal. Deosebirile de alte puteri

Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale şi comune
tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care
diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate următoarele
trăsături generale ale puterii de stat: caracterul de putere; putere de constrângere; putere socială;
puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea.

1. Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul proxim în definirea puterii de
stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţă
obligatorie pentru întreaga societate.

2. Puterea de stat este o putere de constrângere.

Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul
că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg
arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva cel or care nu se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de stat, deoarece în
momentul în care di spare constrângerea di spare chiar statul. El deosebeşte puterea de stat de
puterea socială existentă în comuna primitivă, care era o putere obştească şi se baza pe
convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor luate. De asemenea, el deosebeşte
puterea de stat de alte puteri sau autorităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale
(partidele politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de
stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat „fiind trăsătura esenţială oricărei puteri
de stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de stat
exprimată prin lege nu este respectată de bunăvoie.

3. Puterea de stat are, evident, un caracter social.

Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea
organizată statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la
consacrarea şi protejarea intereselor acestora.

Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept şi

democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii.

4. Puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat

Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii organizate statal. Trebuie

subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii exprimată prin lege nu este
suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale. În lege se exprimă
interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege-voinţă este în directă
legătură cu caracterul democratic al statului. Sub acest aspect, îşi păstrează actualitatea
cuvintele lui Jean Jacques Rousseau, din Contractul social, în sensul că „adesea se întâmplă să
fie o mare deosebire între voinţa tuturor şi voinţa generală; una nu priveşte decât interesul
comun; cealaltă priveşte interesul privat şi nu e decât o sumă de voinţe particulare; dar dacă
scoatem din aceste voinţe cele care se anulează între ele cel mai mult şi cel mai puţin, ca sumă a
diferenţelor rămâne voinţa generală".

5. Caracterul organizat
Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat,
mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea
puterii statale pe principiul echilibrului şi al conlucrării prezintă incontestabile avantaje în
exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate.

6. Suveranitatea
Suveranitatea este o altă trăsătură a puterii organizate statal, ea fiind supremaţia şi
independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor, ca voinţă de stat.
Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi deosebită
de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată.
Sub numele de teorie a separaţiei puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii
referitoare la puterea de stat, care analizează diverse modalităţi de exercitare a acesteia.
Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor constituţionale contemporane,
deşi a pierdut mult din semnificaţia şi din importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea
actuală a puterii (Pierre Pactet). Apărută în Secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de
tulburătoare şi penetrante, ea a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a
închistării medievale, împotriva abuzului de putere.

Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de

drept divin, forma de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă,
considerându-se ca o personificare a statului, de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al
XIV-lea „statul sunt eu" (L'État c'est moi).
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului
reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii
(poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea
statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o
teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (1789), Franţa, stând mărturie în acest sens. Astfel, potrivit Declaraţiei
menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, şi nici separaţia
puterilor nu este determinată, nu are o constituţie.
„ Rezultă - arăta Montesquieu - că experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care
deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de
graniţe. Însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci, puterea trebuie divizată pentru a nu
degenera în arbitrar". Obiectul separării puterilor este simplu definit de Montesquieu: „Pentru ca
să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită,
puterea să fie înfrânată de putere". În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă,
puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, şi puterea executivă
privitoare la cele care ţin de dreptul civil 154. În virtutea celei dintâi - spunea Montesquieu
-principele sau autoritatea face legi, le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente; în virtutea celei
de a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate,
preîntâmpină năvălirile; în virtutea celei de a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile
dintre particulari. „Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi
simplu putere executivă a statului". Această demarcare implică, în mod evident, o anumită
ierarhizare între cele trei funcţii, cea legislativă deţinând primordialitatea, întrucât ea
cuprinde procesul decizional. Funcţia executivă este în mod evident subordonată creării
dreptului, realizată de funcţia legislativă. În ceea ce priveşte cea de a treia funcţie, cea
judecătorească, ea nu este nici măcar considerată drept o funcţie distinctă, ci mai degrabă drept
o formă diferită de realizare a funcţiei executive într-un domeniu foarte precis delimitat însă,
cel al pedepsirii crimelor şi al apărării particularilor.

Părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor a stabilit şi anumite reguli privind relaţiile
dintre puteri. Astfel, în ce priveşte puterea executivă, deoarece cere totdeauna acţiuni prompte,
ea este mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi.

Dacă ea ar fi încredinţată unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nu ar mai
exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşi persoane participând mereu
şi la una, şi la cealaltă.
Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legiuitor şi durata
sesiunilor sale. Puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea
executivă, căci activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil a o îngrădi, apoi
ea se referă mereu la chestiuni care cer o rezolvare promptă. Puterea legislativă poate ancheta şi
pedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru în ce-l priveşte pe monarh. Apoi, spune
Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece.

Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat

Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, vom putea reţine mai multe idei. În orice
societate organizată în stat există trei funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia
legislativă; de executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor sau
funcţia jurisdicţională. Fiecare funcţie este conferită unor organe distincte: puterea legislativă,
adunărilor reprezentative; puterea executivă, şefului statului, eventual şefului de guvern şi
miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare.
La început, teoria separaţiei Facultatea de Stiinte Juridice, Economice şi Administrative Craiova
 puterilor în stat interzicea doar ca cele trei funcţii să fie exercitate de acelaşi organ. Pentru a
înlătura pericolul despotismului, trebuia ca cele trei funcţii statale să fie divizate şi distribuite
între mai multe autorităţi, indiferent cum ar fi fost realizată această separaţie. Aceeaşi funcţie
putea fi exercitată de mai multe organe, important era însă ca acelaşi organ să nu poată exercita
mai multe funcţii. Astfel, se poate explica, de exemplu, de ce în exprimarea Constituţiei României
din 1923 funcţia legislativă era exercitată de cele trei autorităţi: regele, Camera Deputaţilor şi
Senatul.
Specializarea câte unui organ pentru exercitarea doar a uneia din funcţiile statale nu a
intervenit decât mai târziu şi reprezintă doar una din posibilităţile de exercitare a puterii de stat.
În conformitate cu teoria separaţiei puterilor în stat, independenţa funcţiilor nu
trebuie neapărat conjugată cu specializarea organelor. Totuşi, aceasta din urmă, creând o
relaţie de corespondenţă între un anumit organ şi o anumită funcţie, ilustrează mai pregnant
spiritul separaţiei puterilor în stat.

Toate organizările statale cunosc o diviziune între multele organe prin care îşi realizează
scopurile, fiecare fiind mai mult sau mai puţin specializat într-o funcţie. Specializarea
presupune exercitarea de către un organ al statului a unei singure funcţii, şi numai a aceleia,
în întregime, fără a lăsa atribuţii proprii acelei funcţii în competenţa altor organe de stat. În
acest context, independent in exercitarea funcţiilor, adică exercitarea lor complet separat,
fără nicio influenţă din exterior, ar conduce la imposibilitatea funcţionării statului. De
altfel, aici se regăseşte şi una din principalele limite practice ale conceptului teoretic şi abstract
al separaţiei puterilor în stat, întrucât, în această viziune, nu ar fi posibile nici răspunderea
Guvernului în faţa parlamentului, nici dizolvarea uneia din Camere de către puterea executivă
şi nici numirea vreunuia din membrii unui organ de către autorităţi sau organe ale statului
exercitând alte funcţii. Or, toate aceste lucruri se întâmplă azi în mod frecvent în state în care
aplicarea teoriei separaţiei puterilor în stat nu poate fi pusă la îndoială.
Bibliografie:
1. Ghe. Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol II, Editura România de Mâine,
București, 2007.

2. Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H.Beck,

București, 2007.

3. Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată, Editura Universitatea juridică,

București, 2009.

4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional și instituții politice, Editura C.H.Beck,

București, 2011.

5. Ionescu Cristian, Instituții politice și drept constituțional, Editura Universitatea, București,

2007.

6. I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București, 2006.

7. Mircea Criste, Instituții constituționale contemporane, Editura de Vest,București, 2011.

8. Ștefan Deaconu, Instituții politice, Editura C..Beck, 2012

9. Tomescu C. Rodica, Raporturile dintre Guvern și Parlament, Editura C.H.Beck, București,

2012

10. Drept constitutional si institutii politice, Selejan Gutan Bianca si Gutan Manuel, Editura
Hamangiu, 2015

11. Drept constitutional si institutii politice, Gheorghe Iancu, Editura Universul Juridic, 2015