Dumitru Daniel Rareș

Anul III – Filosofie

Decupaje ale limbajului – critici, perspective, păreri

Reprezentaționalism: paradigma filosofică în care limbajul ,,oglindește realitatea”

(Rorty). Concepția aceasta spune că limbajul se interpune între noi și realitate. Pentru
Deleuze, fiecare concept conține o multiplicitate. Fiecare concept e format din bucăți ale unor
concepte din același plan, (concomitente cu conceptul pe care-l analizăm) sau bucăți din
concepte anterioare (aflate în istoria conceptului pe care-l analizăm). Este o explozie a
fiecărui concept, care nu mai este o unitate. În spatele falsei identități al unui concept se
ascunde de fapt o multiplicitate (,,un tot fragmentar” 1). În acest caz, care mai e relația dintre
limbaj și realitate? Aici se deschid două perspective filosofice:
In Grecia antică ideea aceasta cum că lucrurile au o esență care poate fi surprinsă ca
atare și gândită și de aceea poate fi și exprimată printr-un cuvânt era practic cea mai puternică
dintre teoriile posibile asupra limbajului, dar ea presupunea de fapt această corespondență
perfectă între cuvânt și lucru. Și presupunea totodată faptul că lucrul chiar are o esență,
indiferent dacă acea esența e transcendentă sau imanentă. Această perspectivă pur esențialistă
conform căreia cuvintele descriu în mod adecvat realitatea pentru că ele surprind esențele
lucrurilor ca și cum chiar în interiorul lucrurilor cuvântul ar fi ceva care descrie esența
lucrului. Este ca și cum în cuvântul pasăre ar fi o rădăcină a cuvântului care surprinde esența
lucrurilor multiple pe care le desemnăm drept păsări.
Altă perspectivă spune că e doar un consens, o convenție (aici se deschide calea
coerentismului). Întrebarea este dacă acea convenție e una în care cuvântul descrie adecvat
lucrul sau e convenție până la capăt? Nu mai avem o relație de adecvare totală între cuvânt și
esența lucrului, ci avem un simplu raport. Doar că el poate să fie bazat pe ceva real, sau
dimpotrivă, poate să fie un consens lingvistic poate fi doar o opinie a noastră.
Când aceste posibilități au dat naștere unor teorii în evul mediu (mai toate mergând spre o
presupoziție a adecvării și a realismului ontologic) s-a impus ideea că limbajul se interpune,
de fapt, între noi și realitate. Și, in acest caz sunt două mari posibilități: 1) limbajul este
transparent (Rorty) - o foiță transparentă prin care noi vedem realitatea iar filosofii văd chiar
esența realității. 2) Dimptrivă, această foiță e opacă și noi avem nevoie să o facem din nou
transparentă pt a vedea realitatea, e opacă - întrezărim realitatea prin ea, dar fie din cauza
erorilor umane, fie din cauza caracterului opac al limbajului nostru trebuie să facem ceva încât
să vedem clar, ajungând și la ipoteza că limbajul mai mult ne încurcă în relația noastră cu
realitatea.
Aceste teorii tradiționale ale limbajului au fost discutate în mai multe feluri: fie
punând accent pe coerentism, fie pe coerentism și pragmatism (Rorty), fie pe jocuri de limbaj
(Wittgenstein). Pe de o parte, îi avem pe Nietzsche și pe Deleuze care pun altfel această teorie
clasică asupra limbajului, punând accent pe pluralitatea din spatele fiecărui cuvânt, a faptului
că cuvântul nu conține de fapt o identitate, ci o pluralitate („nu există stări de fapt, ci doar
interpretări” – Nietzsche)2 Noi simplificam, schematizăm pluralitatea inițială a impresiilor pe
care le avem despre realitate și creăm artificial cuvinte, dar ele sunt de fapt false unități.

1
Gilles Deleuze, Felix Guattari, Ce este filosofia?, Editura Pandora, Târgoviște, 1998, p.17
2
Această spusă a lui Nietzsche vrea să spună că orice pare a fi un lucru întreg, nu-i altceva decat o interpretare,
adică un raport interpretativ și evaluativ a ceea ce este în interiorul acelui lucru, adică pluralitatea de forțe care
formează acel lucru. Deleuze demontează și el conceptele filosofice, descoperind bucățile plurale din interiorul
fiecăreia.
 Pe de altă parte, Wittgenstein arată că descrierea este una dintre numeroasele activități
pe care noi le avem în legătură cu limbajul. Există numeroase altele, iar descrierea ocupă o
foarte mică pondere din ceea ce presupune limbajul. Pe lângă rolul de a descrie, consider că
limbajul constă și în explicarea ideilor sau în punerea întrebărilor. Nu cred că are sens să ne
întrebăm despre esența limbajului independent de activitățile pe care le facem cu el. Fiindcă
aceste activități nu sunt exterioare limbajului, nu învățăm niște activități din afară pt a-i aplica
limbajului aceste activități, ci ele sunt de la bun început amestecate cu limbajul. Limbajul are
sens în interiorul unor activități, iar ele nu sunt pur lingvistice, ele nu sunt doar niște acte de
limbaj, ci sunt și niște acțiuni propriu-zise. De aceea, jocurile de limbaj sunt, de fapt. și niște
forme de viață.
Părerea mea este că limbajul are rolul de a da un sens acestor activități. Se poate da
sens unei activități pe care o realizezi în momentul în care adresezi întrebarea corectă. De
exemplu, un student care urmează studiile de filosofie poate face trei lucruri sau are trei
variante:
1. Nu fac filosofie pentru că nu mă va ajuta să am câștiguri materiale sau să-mi
construiesc un viitor.
2. Fac filosofie pentru un anumit scop. (spre exemplu, ca să manipulez persoane)
3. Fac filosofie pentru a citi și pentru a încerca să mă formez/ pentru buna înțelegere
a muncii pe care o am.

Din primul enunț denotă că nu are niciun sens să faci filosofie, deci nu-i putem atribui
vreun sens. Și al doilea enunț ilustrează o problemă prost pusă, deoarece înțelege studiul de
filosofie ca fiind ceva și sensul său/ scopul său ca fiind altceva, ceva în afara lui. Consider că
cea de-a treia propoziție oferă un sens, deoarce în muncă se regăsește propria justificare a
muncii, nu dincolo de ea. Sensul nu trebuie căutat sau presupus. Sensul nu este ceva care se
găsește în natură. Viața trebuie să capete sens din ea însăși. Sensul pe care îl fac trebuie să fie
simpla desfășurare a lucrului pe care îl fac.

Deleuze critică și el esențialismul și reprezentaționalismul, urmând drumul lui

Nietzsche. Cea mai importantă aici este premisa nietzscheană a pluralității, a diferenței, a
faptului că identitățile sunt simple invenții ale noastre atât în privința lucrurilor, cât și în
privința limbajului. Identitățile în privința limbajului noi le numim, de obicei, concepte.
Deleuze trasează un fel de hartă a conceptelor în sensul de a identifica bucățile de concepte
care sunt ascunse într-un concept pe care noi vrem să-l analizăm. Nu cred că există niciun fel
de corespondență între limbajul filosofic sau vreo realitate, oricare ar fi ea (sensibilă,
suprasensibilă, ori în esențele lucrurilor) sau orice ar fi lucrul acela de care se ocupă filosofia
(adevărul, divinul, ființă, existența). De aceea este vorba de construcția unor concepte, iar
conceptele nu vin gata făcute în filosofie, nu vin de sus. Ceea ce mi-a mai atras atenția la
analiza conceptuală a lui Deleuze este cum anume conceptul de eu se depliază și noi vedem
astfel bucăți de alte concepte cu care eul stă în același plan, vedem punțile de legătură între
aceste bucăți și vedem implicit un plan în care ele stau împreună. În afara acestei deplieri noi
trebuie să intrăm puțin și în istoria conceptului. Se pare că în istoria de Eu al lui Descartes se
ascunde de fapt o istorie a conceptelor care desemnau Eul în trecut.
Consider că orice filosofie, în calitatea ei de creație a conceptelor trebuie să umple
niște punți, niște goluri, iar conceptele uneori nu sunt suficiente. Filosofia trebuie să aibă și un
aspect critic, ea trebuie să fie o critică a tentațiilor totalitare ale filosofilor. În ele însele, ideile
filosofice nu sunt bune sau rele. Însă folosirea lor, sau punerea lor într-un angrenaj care să
ducă la un rezultat/ la o schimbare/ la o destinație poate trimite la ideologii politice
periculoase (de ex. marxismul sau nazismul, care au fost construite pe idei filosofice). Pe de
altă parte, ideile filosofice pot duce la soluții utile, cum ar fi tratative de pace, rezolvarea
eficientă a unor probleme etice, etc.

Bibliografie selectivă:
 DELEUZE, GILLES & GUATTARI, FELIX - Ce este filosofia?, Editura
Pandora, Târgoviște, 1998
 RORTY, RICHARD – Contingență, ironie, solidaritate, Editura All, București,
1998
 https://en.m.wikipedia.org/wiki/Language_game_(philosophy)
 https://plato.stanford.edu/entries/truth-coherence/
 https://plato.stanford.edu/entries/pragmatism/