1

Consiliere

Bocsa Eva

CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Note de curs

Cuprins
1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social
2. Probleme generale privind consilierea
3. Jocul de rol ca tehnică de consiliere
4. Terapia centrată pe client
5. Analiza tranzacţională
6. Terapia centrată pe obiective şi soluţii
7. Consiliere în situaţii de criză
8. Modelul psihoeducaţional în consiliere
9. Caracteristici ale consilierii eficiente si ineficiente
Bibliografie
 2

Consiliere

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

a. Definiţia asistenţei sociale; nivelele şi dimensiunile sale

b. Strategii metodologice ale asistenţei sociale

a. Definiţia asistenţei sociale; nivelele şi dimensiunile sale

Asistenţa socială poate fi definită ca procesul prin care cetăţenii

beneficiază de măsuri de protecţie socială şi de ajutor profesionist în
vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate.
Procesul de asistenţă socială constă în ansamblul activităţilor profesionale
prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea
rezolvării sau ameliorării situaţiei lor.
În asistenţa socială problemele pot fi abordate la 4 nivele:
- nivelul individual, al unor persoane care au dificultăţi de adaptare la
cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecţie socială;
- nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor nu ca indivizi, ci
ca membri ai unei familii (restructurarea comunicării dintre membrii
familiei, formarea unor deprinderi de rezolvare nonviolentă a conflictelor
etc.).
- nivelul de grup se referă la munca cu grupuri de persoane care au
caracteristici comune (abuz de substanţe, şomeri etc.).
- nivelul comunitar abordează probleme sociale (lipsa locurilor de muncă,
conflicte etnice etc.) prin mobilizarea cât mai multor membri ai unei
comunităţi în vederea rezolvării acestor probleme.
La toate cele 4 nivele activitatea asistenţială are două dimensiuni
principale:
- dimensiunea economică vizează alocarea unor ajutoare financiare şi
materiale persoanelor care nu reuşesc să se autosusţină la un moment dat
în viaţă (într-o situaţie de criză), sau în mod cronic;
 3

Consiliere

- dimensiunea psihosocială se referă la munca desfăşurată cu persoane,

familii, grupuri, comunităţi pentru a determina schimbări în
comportamentul lor adaptativ şi în integrarea lor în comunitate. În acest
sens asistentul social desfăşoară activităţi cu caracter educativ sau
terapeutic. În munca directă cu clienţii asistentul social încearcă să
determine schimbări în atitudinile clientului / grupului faţă de propriile
lor probleme şi să dezvolte capacitatea lor de rezolvare de probleme
(Roth – Szamosközy, 2003).
Indiferent de caracterul problemei abordate (economic sau
psihosocial) şi de nivelul la care lucrează (individual, familial, de grup sau
comunitar), asistentul social poate avea şi rolul de consilier. Unii asistenţi
sociali, psihologi şi alţi specialişti consideră că activitatea de consiliere se
integrează în strategia generală a muncii asistenţiale. Alţii privesc
consilierea ca pe o metodă autonomă, care este realizată de consilieri special
formaţi pentru acest tip de activitate. În acest capitol vom discuta despre cele
două mari strategii metodologice ale asistenţei sociale şi locul pe care îl
ocupă consilierea în cadrul acestor strategii. În următoarele capitole vom
vorbi despre activitatea de consiliere ca activitate independentă.

b. Strategii metodologice ale asistenţei sociale (modelul medical şi

modelul intervenţiei)

În asistenţa socială pot fi delimitate două mari strategii metodologice:

modelul medical (casework) şi modelul intervenţiei. În prezent, în practica
asistenţială sunt utilizate ambele modele.

Modelul medical, după cum arată şi denumirea, provine din

medicină. La sfârşitul secolului al XIX-lea era o strânsă legătură între
asistenţa medicală şi cea socială. Primele asistente sociale erau de fapt
asistente medicale care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial
şi profesional, după încetarea tratamentului medical. În acest fel asistenţa
socială a preluat strategiile de intervenţie, teoriile şi limbajul medical.
În modelul medical problemele psihosociale cu care se confruntă
indivizii şi familiile sunt privite ca nişte “boli” pe care asistenţii sociali le
pot diagnostica şi trata. Asistentul social este considerat a fi factorul
principal al rezolvării problemelor sociale. Clientul este relativ pasiv, el nu
trebuie să facă altceva decât să primească tratamentul cu încredere şi să
aştepte vindecarea.
 4

Consiliere

În acest model se consideră că există două forme de tratament social:

- tratamentul direct (psihoterapie) care se adresează în mod direct
clientului individual; acestuia i se acordă sprijin psihologic, i se dezvoltă
capacitatea de conştientizare, autoînţelegere, ca o premisă a refacerii
capacităţii de funcţionare socială normală.
- tratamentul indirect (socioterapie) este orientat spre mediul clientului;
acţionând asupra mediului familial sau profesional, asupra grupului de
prieteni sau vecini asistentul social urmăreşte determinarea unor
schimbări la nivelul clientului.
În modelul medical procesul de ajutorare are 5 faze (A. Menthonnex,
după Bocancea, 2005, p. 39):
1. Faza de întâlnire care are loc fie ca urmare a unei solicitări din partea
persoanei în cauză, fie ca urmare a identificării unei persoane aflate într-o
situaţie problematică de către asistentul social. Este etapa în care se
stabileşte relaţia dintre client şi asistent, etapă marcată de numeroase
elemente emoţionale.
2. Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelor elemente din viaţa
clientului care îi sunt necesare asistentului social pentru a-l ajuta: situaţia
familială, materială şi de habitat; pregătirea şcolară şi activitatea
profesională; sănătate; elemente semnificative ale istoriei personale;
resursele şi limitele clientului; identificarea problemei actuale şi
evaluarea preliminară a cauzelor ei.
3. Faza de diagnostic psihosocial se referă la evaluarea problemei cu care
se confruntă clientul (atât din punctul de vedere al clientului, cât şi al
mediului social) şi proiectarea realistă a mijloacelor de a o rezolva.
4. Elaborarea planului de intervenţie, adică stabilirea obiectivelor, a
mijloacelor de realizare şi a etapelor care vor fi parcurse.
5. Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă.

În fiecare din cele 5 faze sunt utilizate două categorii de tehnici

(Menthonnex, după Bocancea şi Neamţu, 1999):
a. tehnici de comunicare (interviu);
b. tehnici de sprijin, care la rândul lor pot fi:
- tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului;
- tehnici de ghidare şi orientare;
- tehnici de clarificare.
 5

Consiliere

b1.Tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului; acestea sunt

modalităţi specifice de aplicare a interviului în asistenţa socială. În această
categorie sunt incluse următoarele tehnici:
- ventilarea sentimentelor: constă în aducerea la suprafaţă, exprimarea,
discutarea emoţiilor, sentimentelor care tensionează clientul. În acest fel
el este ajutat să se descarce de aceste sentimente care îl împiedică să
progreseze în rezolvarea problemelor sale.
- Reformularea: asistentul social expune clientului propria sa povestire,
reconstruită logic; scopul reformulării este dublu: asistentul social îşi dă
astfel seama dacă a înţeles bine problema clientului; clientul este ajutat să
se cunoască, să se înţeleagă mai bine.
- Asigurarea: asistentul social îşi asigură clientul de faptul că îi cunoaşte
calităţile, capacităţile, dar şi limitele, necesităţile; în acest fel îi întăreşte
încrederea în propriile forţe, în posibilităţile sale de a-şi rezolva
problemele, beneficiind şi de ajutorul asistentului.
- Construcţia binomului asistent – client: prin această tehnică clientului i
se sugerează că nu este singur, asistentul social îl sprijină până la
rezolvarea problemelor sale. În acest scop asistentul social foloseşte
diferite expresii la persoana I plural: ce vom urmări? Cum vom proceda?
- Tehnica informativă: asistentul social oferă clientului informaţiile
necesare privind legislaţia, tipurile de instituţii asistenţiale, procurarea
resurselor de tot felul etc.
- Discuţia logică dezvoltă capacitatea clientului de a raţiona logic, în
sensul de a înţelege mai bine realitatea, de a descoperi relaţiile de cauză –
efect, de a înţelege priorităţile, de a descoperi alternativele de acţiune, de
a lua decizii etc. Discuţia trebuie să ţină seama de posibilităţile
intelectuale ale clientului. Această metodă nu se poate utiliza la începutul
relaţiei de ajutor, când accentul trebuie pus pe ascultarea sentimentelor
clientului şi oferirea sprijinului necesar (primele 4 tehnici prezentate).
- Confruntarea înseamnă analiza succeselor şi eşecurilor clientului,
punându-se în evidenţă propriile sale responsabilităţi. Clientul este
confruntat cu propria sa situaţie, cu tiparele sale de trăiri şi
comportamente neadaptative sau chiar distructive. Clientul trebuie să
înţeleagă că trebuie să-şi asume responsabilitatea atât pentru succesele,
cât şi pentru eşecurile sale. Nici confruntarea nu poate fi utilizată în
prima parte a activităţii cu clientul. Dacă această metodă nu este folosită
la momentul oportun şi într-un mod adecvat, poate avea efecte negative.
Astfel de efecte se produc dacă confruntarea este însoţită de moralizare şi
este pusă în evidenţă incapacitatea clientului de a acţiona corect. Pentru a
 6

Consiliere

fi eficientă, confruntarea trebuie se refere la comportamente specifice şi

să nu se ajungă la generalizări privind întreaga personalitate a clientului.
De asemenea, ea trebuie să fie urmată de elaborarea unor planuri concrete
de schimbare a comportamentelor necorespunzătoare.
- Tehnica rememorării: clientului i se cere să îşi amintească reacţiile,
mijloacele de acţiune şi rezultatele obţinute în situaţii problematice
asemănătoare cu cele pe care le trăieşte în prezent. O metodă care a fost
eficientă în trecut poate fi reluată în prezent.

b2.Tehnici de ghidare şi orientare:

- Intervenţia directă: constă în furnizarea unui ajutor imediat clientului (a-i
găsi o locuinţă, un loc de muncă, un sprijin material) pentru a depăşi o
situaţie de criză şi pentru a crea premisele unor modificări viitoare, în
sensul unei mai bune posibilităţi de adaptare socială.
- Demonstraţia prin exemplu ajută clientul să descopere tipuri de
comportament şi strategii de acţiune pe care nu le-a practicat până în
prezent, dar care i-ar permite să se adapteze mai bine la mediul social.
Este vorba despre comportamente hotărâte şi curajoase, adică
“exemplare”.
- Tehnica exemplului tipurilor obişnuite de comportament se referă la
acţiuni cotidiene utilizate de majoritatea oamenilor, neutilizarea lor având
efecte negative asupra relaţiilor sociale (respectarea regulilor de igienă,
acordarea interesului aspectului exterior, a pune ordine în lucruri şi
activităţi, a utiliza formule de politeţe etc.).
- Consilierea sau sfătuirea constă în oferirea unor sfaturi sau sugestii
directe clientului. Sfaturile se vor baza pe analiza obiectivă a problemei
asistatului şi pe evaluarea capacităţii acestuia de a accepta sfatul oferit.
Succesul sau eşecul consilierii depinde de capacitatea asistatului de a se
folosi de sfat, respectiv de capacitatea asistentului de a evalua această
capacitate (Oancea, după Roth-Szamosközy, 2003, p. 229). Clienţii
acceptă mai uşor sfaturile în următoarele situaţii:
- în situaţii de criză, când propria lor abilitate de a rezolva
problemele este scăzută;
- dacă asistatul respectă asistentul social în mare măsură;
- dacă clientul este obişnuit să depindă de alte persoane;
- dacă sfatul respectă integritatea şi dreptul la autodeterminare al
clientului;
- dacă clientul nu are alternative proprii.
 7

Consiliere

După cum arată Hepworth şi Larsen (după Roth-Szamosközy, 2003,

p. 230), consilierea nu este recomandată în prima etapă a procesului de
ajutor deoarece sfaturile primite de la un profesionist văzut ca foarte
competent pot reduce dorinţa clienţilor de a găsi propriile soluţii şi le
scad autonomia.
- Definirea limitelor rezonabile: asistentul social indică clientului limitele
rezonabile de comportament, adică ce este socialmente permis şi ce este
eficient, pentru ca acesta să-şi dezvolte capacitatea de autocontrol.

b3.Tehnicile de clarificare urmăresc modificarea comportamentelor

care îl împiedică pe client să se adapteze corespunzător la mediu. Aceste
tehnici devin eficiente doar dacă clientul îşi conştientizează problemele şi
doreşte să se schimbe. Prin clarificare se urmăreşte punerea în evidenţă a
acelor comportamente repetitive ale clientului care dăunează funcţionării
sociale normale. Frecvent aceste comportamente se datorează utilizării
necorespuzătoare a unor mecanisme de apărare ale Eului. Asistentul social
ajută clientul să conştientizeze modul defectuos în care utilizează aceste
mecanisme de apărare. Prin tehnicile de clarificare se obţine ameliorarea
unui comportament prin modificarea, eliminarea sau diminuarea frecvenţei
utilizării unui mecanism de apărare inadecvat.

Modelul intervenţiei ia în considerare într-o mai mare măsură decât

modelul medical complexitatea proceselor de schimbare socială. Asistentul
social nu este considerat cel mai important factor care produce această
schimbare, ci doar un agent al schimbării. Alţi doi factori sunt instituţia la
care lucrează asistentul şi clientul însuşi (clientul fiind un individ, o familie,
un grup sau o comunitate). Rezultatele procesului de ajutorare depind şi de
voinţa şi capacitatea clientului de a accepta ajutorul, de a se schimba. Acest
model insistă deci pe motivaţia şi responsabilitatea clientului.

În acest model etapele acţiunii asistenţiale sunt următoarele:

1. Reperarea problemei sociale sau a cererii. În această etapă trebuie să se
răspundă la următoarele întrebări: cine şi ce solicită? Pentru cine este
formulată cererea? cine are competenţa rezolvării problemei?
2. Analiza situaţiei constă în adunarea informaţiilor utile despre client şi
despre mediul în care trăieşte. Datele empirice vor fi adunate cu ajutorul
unor metode ca observaţia, documentarea, interviul sau povestirea
autobiografică.
 8

Consiliere

3. Etapa evaluării preliminare şi operaţionale constă în construirea unui

model explicativ al realităţii în care se va desfăşura intervenţia. Acest
model presupune definirea şi operaţionalizarea conceptelor cheie,
formularea şi corelarea ipotezelor, surprinderea dinamicii problemei
studiate. În această etapă se folosesc metode ca descrierea, clasificarea,
analiza comparată şi teoretizarea.
4. Elaborarea proiectului de intervenţie presupune parcurgerea a trei etape:
- definirea clientului şi a nivelului la care se intervine (individ,
familie, grup, comunitate);
- determinarea obiectivelor intervenţiei;
- alegerea strategiilor, metodelor şi tehnicilor de lucru cu clientul.
Proiectul de intervenţie este rezultatul negocierii între asistent, client
şi instituţia asistenţială.
5. Punerea în aplicare a proiectului este etapa de realizare propriu-zisă a
schimbării dorite. În această etapă se folosesc metode şi tehnici diverse,
cum sunt cele care au fost descrise la modelul medical. Una dintre aceste
metode este consilierea.
6. Evaluarea rezultatelor constă în măsurarea efectelor produse de punerea
în aplicare a planului de intervenţie. Evaluarea se realizează din trei
puncte de vedere: al asistentului, al clientului, al instituţiei asistenţiale.
Ca urmare a evaluării se poate decide fie continuarea intervenţiei, fie
renunţarea la intervenţie ca urmare a reuşitei intervenţiei realizate, sau ca
urmare a eşecului total.
7. Încheierea intervenţiei este momentul în care actorii implicaţi (unul
dintre ei sau toţi) consideră că obiectivele au fost atinse sau că acţiunea
asistenţială a eşuat. Modul în care se încheie procesul are efecte asupra
fiecărui participant (clientul mulţumit de rezultat se va implica
corespunzător în viaţa socială; cel nemulţumit va căuta ajutor în altă
parte; asistentul şi instituţia asistenţială abordează alte probleme în
funcţie de experienţa dobândită) (Bocancea, 2005, p. 40).

Sintetizând putem spune că activitatea asistentului social are 4 etape

principale: evaluarea nevoilor clientului, planificarea intervenţiei,
desfăşurarea intervenţiei şi evaluarea rezultatelor. Consilierea este utilizată
de regulă în a treia etapă a procesului asistenţial (desfăşurarea intervenţiei).
În această etapă se folosesc şi multe alte metode care au ca scop producerea
unor schimbări şi ajutarea clientului să îşi rezolve problemele. Unele dintre
aceste metode au fost prezentate atunci când am vorbit despre Modelul
medical.
 9

Consiliere

2. Probleme generale privind consilierea

a. Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere

b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activităţii de
consiliere
c. Consiliere individuală şi de grup

a. Conceptul de consiliere; relaţia dintre psihoterapie şi consiliere

În cursul vieţii fiecare om se confruntă de nenumărate ori cu probleme

pe care nu reuşeşte să le rezolve singur. Cele mai multe din aceste probleme
sunt relativ simple şi, pentru a găsi soluţia, omul apelează la acele persoane
din anturajul său în care are încredere şi pe care le consideră “experte” în
domeniul respectiv (membri ai familiei, prieteni, cunoştinţe). Aceste
persoane ne oferă nişte sfaturi pe baza experienţei lor de viaţă, adică ne
consiliază. Dar în aceste cazuri nu se poate vorbi despre o consiliere cu
caracter profesional.
Dacă problemele cu care ne confruntăm sunt mai dificile, vom apela
la persoane care dispun de o pregătire profesională adecvată, şi care pe baza
acestei pregătiri ne oferă nişte sfaturi. Problemele se pot referi la domenii
extrem de diverse (cum să obţinem un credit, cum să ne investim banii,
probleme de sănătate etc.), şi specialiştii la care apelăm sunt special pregătiţi
pentru a oferi răspunsuri la aceste întrebări.
Unii oameni, din motive de natură subiectivă sau obiectivă, pot ajunge
în situaţii dificile în care nu reuşesc să îşi rezolve singuri problemele, nu au
acces la resursele materiale necesare pentru a-şi satisface nevoile
fundamentale etc. În situaţiile de acest fel oamenii au nevoie de ajutor
 10

Consiliere

profesionist (asistenţi sociali, psihologi, preoţi, cadre didactice etc.). Aceşti

profesionişti sunt / ar trebui să fie pregătiţi să intervină nu numai atunci când
sunt solicitaţi, adică după ce a apărut o problemă (retroactiv), ci să acţioneze
şi proactiv, să acţioneze în direcţia formării unor deprinderi
comportamentale, a unui sistem de valori, a unui mod de viaţă care ajută
individul să se adapteze flexibil la cele mai variate condiţii de viaţă. În acest
curs ne vom referi la câteva aspecte privind consilierea oferită de asistentul
social.
Asociaţia Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, defineşte
consilierea astfel: Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a
relaţiei interpersonale, pentru a facilita autocunoaşterea, acceptarea
emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul
general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai
satisfăcătoare şi pline de resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de
cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi
rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de
criză, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe
îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi (Asociaţia Britanică pentru Consiliere,
după Dafinoiu, 2000, p. 19).
Într-o formulare mai concisă, consilierea poate fi definită ca un proces
în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o persoană
care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat să se cunoască
mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă problemele, sentimentele,
motivaţiile), să ia decizii importante, să îşi rezolve problemele.

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai

importantă asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de
influenţare interpersonală reciprocă (Ivey şi Simek Downing, după
Holdevici, 1996, p. 204).
Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului
poate prezenta probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate
în două mari categorii (Holdevici, 1996, p. 162):
- stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de
inferioritate, anxietate, timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate,
nehotărâre, incapacitatea de a lua unele decizii etc.;
- probleme comportamentale: comportament exagerat de retras,
incapacitatea de a se impune, de a se pune în valoare, comportament
impulsiv, agresiv etc.
 11

Consiliere

Stările subiective neplăcute şi comportamentele neadecvate

determină numeroase probleme de integrare socială: probleme familiale
(conflicte în familie, violenţă domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme
şcolare (conflicte cu colegii şi cadrele didactice, abandon şcolar), greutăţi în
găsirea sau păstrarea locului de muncă etc.
Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să
devină mai puţin tensionat, să se înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de
confort psihic, să devină mai competent în viaţa socială.

Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există

şi diferenţe.
Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea
unor simptome sau comportamente disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general
lucrează cu pacienţi care au tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate
cu un diagnostic psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de
vedere predominant medical şi urmăresc realizarea unor modificări mai
profunde la nivelul personalităţii şi a comportamentului.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor
persoane normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui
suport imediat persoanelor care se află într-o situaţie de criză sau într-un
moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care
persoana nu este familiarizată (după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M.,
2002, p. 195).

b. Tipuri de consiliere; strategii şi tehnici terapeutice; norme

deontologice ale activităţii de consiliere

Mulţi specialişti din domeniul sociouman pot oferi servicii de

consiliere. Dintre aceşti specialişti amintim psihologii, asistenţii sociali,
preoţii, cadrele didactice, medicii, asistentele medicale (consiliere în
probleme medicale, cât şi pentru prevenirea acestor probleme), avocaţii
(consiliere juridică) etc. Există numeroase tipuri de consiliere (Băban,
2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):
- consilierea informaţională: oferirea de informaţii pe domenii / teme
specifice;
- consilierea pastorală, realizată de preoţi şi care oferă sprijin, consiliere
din perspectivă religioasă;
 12

Consiliere

- consilierea psihologică este realizată de psiholog, în scopul optimizării

personale, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi / sau în scopul
prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de
comportament. Consilierea psihologică are ca scop ajutarea clientului să
funcţioneze mai eficient în viaţa cotidiană şi să aibă relaţii pozitive cu cei
din jur;
- consilierea educaţională, realizată de cadre didactice în orele de
consiliere şi orientare, are ca obiective dezvoltarea personală,
promovarea sănătăţii şi a stării de bine, prevenţia unor comportamente
care pot afecta sănătatea (consum de alcool, tutun, droguri, prevenire
HIV / SIDA etc.);
- consilierea vocaţională (realizată de cadre didactice, psihologi) constă în
dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
- consilierea privind dezvoltarea personală urmăreşte formarea de abilităţi
şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi
eficientă, cu scopul atingerii stării de bine.
- consilierea suportivă reprezintă oferirea unui suport emoţional, în
perioadele în care persoana se confruntă cu probleme de natură
emoţională de intensitate relativ redusă (stări de depresie sau anxietate
uşoare, neîncredere în sine etc.);
- consilierea de criză (realizată de psiholog, medic psihiatru, eventual
asistent social) constă în asistarea psihologică a persoanelor care se află
în situaţii de criză (au suferit psihotraume grave, au avut tentative de
suicid etc.);
Aceste tipuri de consiliere nu se delimitează rigid, între ele există
numeroase suprapuneri. De exemplu, consilierea educaţională realizată în
şcoală se îmbină cu consilierea informaţională, vocaţională, suportivă, de
dezvoltare personală.
Asistentul social, în diferite etape ale muncii sale, trebuie să îşi asume
şi rolul de consilier al persoanei asistate. El poate realiza, în funcţie de
problemele specifice ale clientului, consiliere informaţională, suportivă, de
dezvoltare personală etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie să îşi
însuşească atât cunoştinţe teoretice despre consiliere, cât şi deprinderile
practice necesare.
 13

Consiliere

La baza activităţii desfăşurate de consilier / psihoterapeut se află

marile teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitică (cu
numeroasele sale variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behavioristă
(comportamentalistă), umanistă (fenomenologică), cognitivistă, analiza
tranzacţională etc. Consilierul / psihoterapeutul, în funcţie de orientarea sa
teoretică, poate aborda diferite strategii în munca cu clientul: analitică
(psihanaliza), comportamentală, non-directivă, cognitivistă etc. Această
strategie determină direcţia principală de acţiune, modul în care stabileşte
relaţia cu clientul, gradul de independenţă pe care o acordă clientului,
tehnicile pe care le utilizează. Mulţi terapeuţi, atunci când lucrează cu
clientul, îmbină mai multe dintre aceste concepţii în funcţie de
caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei în care a ajuns
activitatea, adică au o abordare eclectică.
Tehnica terapeutică este ceea ce face terapeutul în mod concret.
Dintre tehnici amintim: interviul, interpretarea, sfătuirea, tehnica reflecţiei, a
confruntării, relaxarea, hipnoza, tehnica elaborării unor produse artistice,
tehnica jocului dramatic etc.
Anul trecut am prezentat pe scurt câteva idei despre psihoterapia
dinamică (psihanaliza), psihoterapia comportamentală şi psihoterapia
cognitivă. În acest curs vom vorbi despre alte strategii folosite de consilieri
şi psihoterapeuţi (Consilierea centrată pe client, Analiza tranzacţională,
Consilierea centrată pe obiective şi soluţii), cât şi despre unele dintre
tehnicile terapeutice.

Consilierul, în munca sa cu clientul, trebuie să respecte normele

deontologice ale activităţii de consiliere. Cele mai importante dintre aceste
norme sunt (după Holdevici, 1996, p. 205):
1. Clientul trebuie să fie tratat aşa cum consilierul ar dori să fie tratat el
însuşi, cu respect, blândeţe, onestitate şi atitudine de acceptare.
2. Consilierul trebuie să evite solicitarea excesivă a unor date irelevante.
Consilierii neexperimentaţi au tendinţa de a acorda prea multă importanţă
unor amănunte nesemnificative dar impresionante, cer detalii inutile
privind unele aspecte intime ale vieţii clientului, şi pierd din vedere
aspectele esenţiale. Consilierea are ca obiectiv binele clientului, şi nu
satisfacerea curiozităţii consilierului.
3. Păstrarea caracterului confidenţial al datelor obţinute de la clienţi – este
poate cea mai importantă normă deontologică. Dacă dintr-un motiv
oarecare datele trebuie să fie comunicate altor persoane, consilierul
trebuie să obţină acordul clientului în acest sens. Această regulă poate fi
 14

Consiliere

nerespectată numai în situaţia în care informaţiile pe care le-a obţinut

consilierul indică posibilitatea unui pericol pentru client sau pentru alte
persoane.
4. Consilierul trebuie să fie conştient de propriile limite. Unii consilieri
începători se supraapreciază, consideră că ei au întotdeauna dreptate, ştiu
totul mai bine decât clientul. Ei impun clientului soluţii inacceptabile
pentru aceştia, învinovăţesc clientul pentru nereuşita consilierii, nu
reuşesc să-şi conştientizeze propriile greşeli.

c. Consiliere individuală şi de grup

În funcţie de numărul participanţilor la activitatea de consiliere,

consilierea poate fi individuală sau de grup (Plosca, Mois, 2001, p. 10;
Rotaru, 2002, p. 49).
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi
client, în cadrul căreia consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor
sale mentale, emoţionale sau sociale.
În general consilierea este solicitată de clientul care simte nevoia de a
fi ajutat. Dar sunt şi cazuri în care clientul este trimis / adus de o altă
persoană (un membru al familiei, prieten, profesor, coleg de muncă). În
situaţiile de acest fel se poate întâmpla ca clientul să refuze colaborarea cu
consilierul. Uneori consilierul este cel care îşi dă seama de faptul că cineva
are nevoie de ajutor şi ia legătura cu clientul (de ex., după o catastrofă
naturală asistenţii sociali pot oferi victimelor consiliere în situaţie de criză;
copiii care părăsesc un centru de plasament sunt ajutaţi de asistenţi sociali să
îşi însuşească deprinderile necesare pentru a trăi independent).
Şedinţele de consiliere se desfăşoară în cabinetul de consiliere sau în
lipsa acestuia într-o încăpere plăcută, liniştită, în care şedinţa să nu fie
deranjată de nimeni. Consilierul şi clientul trebuie să fie aşezaţi în aşa fel
încât să fie posibil contactul vizual direct. Ei pot fi aşezaţi în două fotolii faţă
în faţă sau la colţul unei mese (nu faţă în faţă, deoarece masa dintre cei doi
poate fi resimţită ca o barieră care îngreunează colaborarea).
Durata unei şedinţe de consiliere este de 45 – 60 minute.
Punctualitatea este foarte importantă atât din partea consilierului, cât şi a
clientului.

În general consilierea se realizează în mai multe şedinţe.

 15

Consiliere

Prima şedinţă începe cu o scurtă conversaţie introductivă (spargerea

gheţii) după care clientului i se pun întrebări pentru a se afla care sunt
problemele pentru care a apelat la consilier. Prima şedinţă are două
obiective principale:
- stabilirea relaţiei de consiliere şi câştigarea încrederii clientului;
realizarea acestui obiectiv depinde în mare măsură de abilităţile
consilierului, de modul în care ştie să comunice cu clientul şi să utilizeze
mijloacele comunicării nonverbale (gesturile, mimica, zâmbetul). De la
început consilierul trebuie să asigure clientul de confidenţialitatea
întâlnirilor.
- Identificarea problemei. Pentru obţinerea unor informaţii relevante şi
direcţionarea discuţiei se recomandă utilizarea întrebărilor închise (Cine?
Unde? Când? Cum?). Este bine ca informaţiile obţinute să fie notate sau
înregistrate cu acordul persoanei consiliate.
Informaţiile obţinute de la client vor fi completate cu observaţiile privind
comportamentul clientului, impresia pe care a făcut-o consilierului.
Consilierul va ţine seama de faptul că orice problemă are în acelaşi timp
un conţinut cognitiv (se referă la persoane, evenimente), şi un conţinut
afectiv (evenimentele determină diferite stări afective: bucurie, mândrie,
teamă, depresie, frustrare, mânie etc.). Cele mai multe probleme sunt
generate de reacţiile afective, şi nu de evenimentele în sine.
La sfârşitul şedinţei consilierul rezumă cele discutate (“Din cele
discutate am înţeles că problema Dumneavoastră este …”) şi îl asigură pe
client de disponibilitatea sa de a-l ajuta să rezolve problema. Consilierul va
sublinia faptul că este vorba despre o colaborare, şi nu de rezolvarea
problemelor în locul clientului. În final se stabileşte data şi ora următoarei
întâlniri.
Fiecare şedinţă începe cu discutarea principalelor evenimente care au
avut loc în intervalul dintre şedinţe. Dacă clientul a avut de realizat anumite
sarcini / teme indicate de terapeut, va explica cum a reuşit să le
îndeplinească. Se precizează obiectivul şedinţei şi sunt discutate problemele
respective. Modul concret în care procedează consilierul depinde de
orientarea sa teoretică.

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relaţii între consilier şi

un grup ai căror membrii au o problemă comună. Din punctul de vedere al
psihologiei sociale consilierea de grup se realizează în cadrul unui aşa numit
“grup restrâns”. Grupul restrâns are următoarele caracteristici (De Visscher,
1996, p. 323, 326):
 16

Consiliere

- Este alcătuit din cel puţin 5 persoane;

- membrii grupului se adună efectiv în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
- membrii au motive pentru a fi şi a rămâne împreună (ceea ce nu
înseamnă că toţi au acelaşi motiv de a fi în grup);
- participanţii împărtăşesc evenimente, experienţe comune;
- membrii au posibilitatea să se perceapă, să comunice, să interacţioneze,
să se influenţeze reciproc.
În asistenţa socială se formează numeroase tipuri de grupuri, în
funcţie de scopul urmărit: grupuri de suport şi de autoajutorare (de ex.
Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, Asociaţia Anti-SIDA), grupuri terapeutice,
de socializare, recreative, educaţionale, pentru rezolvarea de probleme etc.
Activitatea de grup are numeroase funcţii: în cadrul grupului participanţii
învaţă să-şi exprime verbal şi nonverbal problemele, conştientizează că şi
alţii au greutăţi asemănătoare cu ale lor, îşi formează deprinderi de a
comunica cu cei din jur, deprinderi de a acorda sprijin, ajutor altora etc.
Participanţii la şedinţele de grup vor fi selectaţi de consilier în funcţie
de diferite criterii. Cel mai important criteriu este tocmai problema comună
a participanţilor (căutarea unui loc de muncă, violenţa domestică, abandonul
şcolar etc.), dar pot fi luate în considerare şi alte criterii: sexul, vârsta etc.
Grupurile pot fi închise, deschise sau semi-deschise. Un grup este închis
dacă la toate şedinţele participă aceleaşi persoane. Grupul este deschis dacă
în timp unii participanţi părăsesc grupul şi vin noi participanţi, în aşa fel
încât la încheierea activităţii nici unul dintre cei care au participat la primele
şedinţe nu mai face parte din grup. În practică cel mai frecvent se formează
grupuri semi-deschise în care există participanţi constanţi, care iau parte la
aproape toate şedinţele, şi pe lângă ei există şi persoane care vin doar la
câteva şedinţe.
Numărul participanţilor la şedinţele de grup nu trebuie să fie nici prea
mic (în acest caz se discută puţin, temele discutate se repetă, în grup apar
puţine idei importante pentru problema discutată), dar nici prea mare (grupul
va avea tendinţa de a se diviza în grupuri mai mici). Se consideră că numărul
optim de participanţi este de 6 – 8, fără a lua în considerare terapeutul,
eventualii coterapeuţi şi observatori.
Şedinţele pot fi organizate săptămânal. Dacă problemele clienţilor
sunt grave, urgente, şi ei au posibilitatea de a se întâlni mai frecvent, pot fi
organizate şi 2 – 4 şedinţe pe săptămână. Şedinţele au o durată de 50 – 60
minute. Dacă grupul se întruneşte mai rar, durata poate să crească până la
90 de minute. Durata şedinţei trebuie să fie precizată de la început şi această
durată trebuie să fie respectată. Se recomandă ca această durată să nu fie
 17

Consiliere

depăşită pentru ca participanţii să se simtă puţin “presaţi de timp” şi să se

concentreze asupra problemelor importante.
La prima şedinţă, după ce se fac prezentările, consilierul dă câteva
explicaţii privind activitatea care se va desfăşura. Vom da un exemplu de
text introductiv (Guggenbühl-Craig, după Ionescu, 1973): “Grupa noastră se
va întâlni în fiecare săptămână. Vom încerca să ne cunoaştem reciproc, dar
mai ales să ne ajutăm reciproc, să ne rezolvăm în comun problemele. Cei
mai mulţi dintre cei adunaţi aici aveţi dificultăţi, care pot fi discutate în grup,
şi cu grupul. Fiecare dintre dv. să se simtă liber în a discuta ceea ce-l
preocupă…. Cu cât veţi fi mai deschişi şi mai sinceri, cu atât grupa vă va
putea ajuta mai serios. Dar nici unul din dv. să nu se simtă obligat să spună
ceva. De multe ori se pot învăţa lucruri importante şi prin tăcere şi ascultarea
a ceea ce vorbesc alţii”.
Prima parte a unei şedinţe este consacrată “încălzirii”, adică unei
discuţii cu caracter introductiv. În continuare se precizează tema şedinţei,
obiectivele urmărite, şi se desfăşoară şedinţa propriu-zisă. Modul în care se
desfăşoară activitatea în grup, intervenţiile consilierului, tehnicile utilizate
depind de concepţiile teoretice ale consilierului.

Unii terapeuţi abordează problemele din punctul de vedere al psihanalizei. În aceste cazuri regula
de bază a activităţii este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul va interpreta din punct de
vedere psihanalitic evenimentele din cadrul grupului. Astfel el va analiza relaţiile afective care se
stabilesc între membrii grupului ca fiind expresii ale unor identificări şi ale transferului (Vianu,
1975, p. 125). Identificarea se produce atunci când unui participant i se pare că un alt membru al
grupului îi aminteşte de o persoană pe care el a cunoscut-o bine. Transferul se realizează atunci
când faţă de acest membru al grupului are sentimente asemănătoare cu cele pe care le-a avut faţă
de această persoană cunoscută. De exemplu, un tânăr poate deveni agresiv faţă de un membru mai
în vârstă al grupului deoarece îl identifică cu propriul tată cu care a avut multe conflicte.
Activitatea de grup este cu atât mai eficientă, cu cât se produc mai multe identificări şi transferuri.
În acest caz membrii grupului se exprimă mai spontan, îşi exteriorizează mai intens stările afective
şi se produce catharzisul afectiv.

În timpul şedinţei consilierul are rol de moderator. El încurajează

participanţii să îşi exprime părerile, dar nu îşi susţine decât în cazuri
excepţionale propria părere. Rolul său este de a orienta în mod discret
discuţiile în aşa fel încât participanţii singuri să găsească răspunsuri la
problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului să găsească
aceste răspunsuri prin modul în care formulează întrebările, prin sublinierea
anumitor răspunsuri prin mijloace verbale şi mai ales nonverbale, prin modul
în care sintetizează părerile exprimate de membrii grupului.
Consilierul va interveni şi îşi va folosi (cu diplomaţie) autoritatea dacă
unii membri ai grupului transformă dezbaterea într-un monolog, vor să îşi
impună punctul de vedere, sunt ironici sau agresivi cu alţi participanţi etc.
 18

Consiliere

3. Jocul de rol ca tehnică de consiliere

Jocul de rol1 este o tehnică terapeutică folosită de consilieri şi

psihoterapeuţi. Aceeaşi tehnică este utilizată şi de către cadrele didactice ca
metodă de învăţământ sau de către medici, cu scopul de a-i ajuta să înţeleagă
sentimentele pacienţilor şi de a îmbunătăţi relaţiile dintre pacienţi şi cadrele
medicale (psihodrama Balint, iniţiată de psihanalista franceză Anne Caïn).
Jocul de rol îşi are rădăcina în psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a născut în 1889 la Bucureşti, dar a trăit şi a lucrat în Austria şi

SUA. Grupul psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de o tânără actriţă,
căsătorită cu puţin timp în urmă. Ea a vorbit despre nişte neînţelegeri familiale
datorate unor deosebiri caracteriale între ea şi soţul ei. Moreno a avut ideea să o
pună să îşi joace rolul, iar un alt participant la psihoterapie a jucat rolul soţului.
Rezultatul a fost surprinzător: tânăra şi-a schimbat comportamentul şi viaţa sa
familială s-a îmbunătăţit. În acest fel a ajuns Moreno la inventarea psihodramei
(după Vianu, 1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic) este folosit de psihoterapeuţi şi consilieri

ca o tehnică terapeutică în combinaţie cu celelalte tehnici (interviul,
interpretarea de natură psihanalitică, reformularea, reflectarea rogersiană
etc.). Această tehnică se poate integra în diferite strategii terapeutice

1
Vom prezenta această tehnică înainte de a vorbi despre strategiile menţionate anterior
deoarece dorim să folosim această tehnică în cadrul activităţilor de seminar.
 19

Consiliere

(analitice, non-directive, comportamentale etc.) şi se poate folosi atât în

terapia individuală, cât şi în cea de grup.

Jocul de rol se organizează într-o încăpere plăcută, unde şedinţa se

poate desfăşura în linişte, fără riscul de a fi întreruptă. Dacă se realizează o
şedinţă de grup, participanţii vor fi aşezaţi pe scaune în cerc sau semicerc,
apropiaţi unii de alţii. Uneori şedinţa este înregistrată şi apoi înregistrarea
este vizionată de către client şi terapeut. În acest fel clientul îşi poate analiza
mai obiectiv comportamentul şi poate înţelege mai uşor şi mai repede
cauzele problemelor sale.
Terapeutul este cel care decide dacă problema unui anumit client
poate fi jucată. După ce a luat decizia de a dramatiza o problemă, el trebuie
să ia alte hotărâri importante: să definească (să formuleze) cât mai clar
problema, să stabilească cine va interpreta rolurile, cum va fi structurată
situaţia problematică (care aspecte vor fi puse în evidenţă, care vor fi lăsate
în umbră). Terapeutul indică clienţilor ce rol vor juca, dar nu le dă indicaţii
privind ce să spună sau ce să facă, pentru că scopul psihodramei este tocmai
acela ca fiecare să fie cât mai spontan şi să interpreteze rolul în funcţie de
personalitatea sa. Terapeutul trebuie să aibă în vedere însuşirile de
personalitate ale clienţilor (gradul lor de anxietate, inhibiţie) şi să decidă
dacă este bine sau nu să îi supună stresului reprezentat de interpretarea unui
rol în faţa celorlalţi clienţi.
Terapeutul trebuie să aibă calităţi de lider: să ştie să conducă
activitatea, dar în acelaşi timp să dea dovadă de tact. Trebuie să permită
clienţilor să-şi manifeste creativitatea, dar să aibă grijă să nu scape din mână
situaţia şi activitatea să nu devină haotică.
În timpul desfăşurării jocului de rol terapeutul trebuie să observe cu
atenţie modul în care se comportă “actorii”, cu scopul de a-i cunoaşte şi a-i
înţelegere cât mai bine. El nu trebuie să piardă din vedere cel mai important
scop al jocului de rol: ajutarea clienţilor.
Din cele prezentate rezultă că utilizarea jocului de rol este foarte
solicitantă pentru terapeut, dar în acelaşi timp reprezintă şi o provocare. Cel
care organizează astfel de activităţi trebuie să dea dovadă de creativitate,
empatie, capacitatea de a acţiona repede şi cu discernământ.

În cadrul jocului dramatic există două tipuri de roluri: eroul

(protagonistul) şi ego-ul auxiliar.
Eroul este persoana asupra căreia se îndreaptă atenţia în timpul acestei
activităţi. El este cel care prezintă o problemă care poate fi interpretată în
 20

Consiliere

cadrul şedinţei. Terapeutul, pe baza experienţei sale consideră că prin

“jucarea” acestei probleme clientul, şi poate şi alţi clienţi cu probleme
oarecum asemănătoare, pot fi ajutaţi. În cele mai multe cazuri eroul
interpretează propriul său rol. O problemă frecvent întâlnită este rezistenţa
pacientului. El poate să refuze să joace, sau poate juca atât de neadecvat,
încât scopul să nu fie atins. Rezistenţa se poate datora inhibiţiilor de origine
socială: clientul nu doreşte să îşi prezinte deschis problemele în faţa unui
public, chiar dacă acest public este format din alţi clienţi cu probleme relativ
asemănătoare cu ale sale. Există şi rezistenţe inconştiente care ţin de
mecanismele de apărare ale Eului. Terapeutul trebuie să analizeze aceste
rezistenţe şi să încerce să le înlăture.
Ego-ul auxiliar este unul sau mai mulţi coterapeuţi (asistenţi ai
terapeutului) sau alţi clienţi care participă la şedinţă. Ei interpretează rolul
unor persoane reale care interacţionează cu eroul (soţul / soţia eroului, copiii
lui, şeful său etc.) sau roluri care se referă la gândurile, sentimentele eroului
(un personaj dintr-un vis al eroului, vocea conştiinţei sale etc.). Bineînţeles
va exista o diferenţă între modul în care îşi interpretează rolul acest ego
auxiliar şi realitatea, aşa cum este ea percepută de erou. După terminarea
jocului eroul va vorbi despre aceste diferenţe, şi aceste discuţii contribuie la
mai buna înţelegere / autoînţelegere a clientului – erou (Vianu, 1975, p.
138).
Ne putem pune întrebarea dacă un client câştigă ceva sau nu din
interpretarea unui rol care nu este al lui însuşi. Clientul care joacă un ego
auxiliar este obligat să îşi părăsească pentru moment propriile probleme şi să
se implice în problemele unei alte persoane; el este de asemenea “obligat” să
ofere acestuia ajutorul său, ca şi cum ar fi şi el însuşi un terapeut. A oferi
ajutor altora are întotdeauna efecte favorabile: creşte încrederea în sine, se
formează o imagine de sine pozitivă. Interpretând rolul unei alte persoane se
îmbunătăţesc abilităţile sociale, se dezvoltă capacitatea empatică, clientul îşi
dă seama că şi alţii au probleme, nu numai el, şi uneori constată că
problemele altora seamănă cu problemele sale.

Există mai multe variante ale jocului de rol:

1. Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisă): persoana se joacă pe sine
însăşi (îşi joacă propriul rol). Există mai multe posibilităţi:
- A (A) * B (B): A şi B se joacă pe ei înşişi, ca în cazul unui cuplu
marital care prezintă o scenă din viaţa lor;
- A (A) * C (B): C joacă rolul lui B;
 21

Consiliere

- Uneori sunt mai mulţi participanţi: A (A) * B (B) * F (C) * G (D) * H

(E) – A şi B se joacă pe ei înşişi, copiii simbolizaţi prin C, D şi E sunt
jucaţi de F, G şi H.
2. Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel care i se
opune B este interpretat de D. A se vede pe sine însuşi şi îşi dă seama
care sunt comportamentele neadecvate care îi îngreunează adaptarea
socială.
3. Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) - A, eroul, îl joacă pe B, cel care i se
opune în viaţa reală, iar C îl joacă pe A În acest fel A este pus în situaţia
adversarului său şi în acelaşi timp se observă pe sine, jucat de C. Acest
mod de interpretare îl ajută pe A să se vadă pe sine însuşi cu ochii altora
şi învaţă să se pună în situaţia altuia.
De exemplu, un tânăr delicvent pus să joace rolul mamei unui delicvent, începe să
înţeleagă sentimentele mamelor în general, şi ale mamei sale în mod special.

4. Tehnica alter ego-ului este o tehnică dificilă ce presupune prezenţa unui

asistent cu experienţă. Se porneşte de la modelul A (A) * C (B), după
care intră în scenă D care devine B’, alter ego-ul lui B. D spune ceea ce
crede că reprezintă gândurile ascunse ale lui B. În acest fel A îl înţelege
mai bine pe B.

După cum am arătat, psihodrama se poate integra în şedinţe de

consiliere individuale sau de grup. În cadrul şedinţelor individuale, în timp
ce consilierul discută cu clientul, poate identifica probleme care pot fi mai
bine analizate dacă sunt jucate. În aceste cazuri clientul îşi joacă propriul rol,
iar consilierul interpretează ego-ul auxiliar. Uneori se pot realiza şi inversări
de rol: consilierul devine eroul, iar clientul este ego-ul auxiliar.
Şedinţele de grup în general încep printr-o perioadă de încălzire, în
care participanţii discută liber. Când terapeutul consideră că discuţia a atins
un punct interesant, el propune ca această problemă să fie jucată. În alte
cazuri consilierul propune o temă care i se pare a fi importantă pentru
membrii grupului şi aceasta este interpretată.
Indiferent de modul în care este organizată activitatea, după
desfăşurarea jocului de rol urmează comentarea şi interpretarea activităţii.
Participanţii îşi spun părerile despre ei înşişi, despre cum s-au simţit
interpretând rolul, cum cred că ar fi trebuit să se poarte în situaţiile reale de
acelaşi tip. Se discută despre personaje, despre modul în care interacţionează
aceştia, problemele lor de relaţionare, se dau sugestii pentru a se îmbunătăţi
abilităţile relaţionale.
 22

Consiliere

Jocul de rol nu este un simplu joc, ci este o tehnică ce poate

determina modificări importante de personalitate şi de comportament.
Aceste modificări se datorează insight1-ului care se produce în timpul
interpretării unui rol, cât şi datorită relaţiilor complexe dintre concepţia
despre sine şi comportament.
Jocul de rol acţionează la cele trei nivele psihologice importante: la
nivel cognitiv (intelectual), afectiv şi comportamental. În timp ce joacă,
subiectul gândeşte, simte şi acţionează în interacţiune cu stimulii
psihosociali care acţionează asupra sa. În timp ce interpretează un rol (sau
observându-i pe alţii care îi interpretează rolul), la client se poate produce un
insight referitor la problema sa: el înţelege brusc de ce se comportă
neadecvat în anumite situaţii (de ex. cel care nu are curajul să îşi spună
părerea în prezenţa anumitor persoane poate realiza că se simte şi se
comportă în mod analog cu modul în care se comporta în prezenţa părinţilor
săi care erau exagerat de autoritari. Mama care îşi neglijează copilul poate că
îşi dă seama că procedează în acest fel pentru că şi ea a fost neglijată în
copilărie).
Interpretând un nou rol, clientul îşi însuşeşte un nou model
comportamental, ceea ce de multe ori este premisa unor modificări mai
ample de personalitate. Cum se produc aceste modificări?
Specialiştii în psihodramă consideră că personalitatea poate fi privită
ca un set de expectaţii (aşteptări) relativ stabile în legătură cu propria
persoană şi cu ceilalţi. Între concepţia despre sine a subiectului şi
comportamentul său există o relaţie strânsă (dacă cineva se consideră timid,
în relaţiile interpersonale va da dovadă de anxietate, neîncredere în sine).
Dacă concepţia despre sine se modifică, se modifică şi comportamentul.
Dar ce se întâmplă cu concepţia de sine dacă prima dată se modifică
comportamentul? Dacă cineva are un comportament care nu corespunde cu
concepţia sa despre sine, va trăi o stare de disconfort, numit disonanţă
cognitivă (concept utilizat de Festinger). Pentru a înlătura această stare de
disconfort, el va căuta explicaţii pentru comportamentul său neobişnuit;
explicaţiile vor deveni un nou element al concepţiei de sine, şi acest nou
element va influenţa comportamentul. Astfel schimbările pe plan
comportamental sunt urmate de schimbări emoţionale şi intelectuale.

Festinger, împreună cu mai mulţi psihologi sociali, a scris o carte (Când o profeţie
nu se realizează) pe baza observaţiilor efectuate într-un grup care aştepta sosirea
sfârşitului lumii. Ei doreau să afle cum vor reacţiona membrii grupului în
momentul în care îşi vor da seama că profeţia nu se realizează. Unii, mai ales cei
1
insight = intuiţie, descoperire bruscă, neaşteptată a unui adevăr, a unei soluţii.
 23

Consiliere

care fiind singuri erau lipsiţi de suportul grupului, au renunţat la credinţele

anterioare. La alţii dimpotrivă, credinţa în realitatea ameninţării a crescut şi au
căutat noi argumente care să fie în concordanţă cu această credinţă (Doise,
Deschamp, Mugny, Psihologie socială experimentală, p. 205). Cercetătorii au
observat deci, că uneori o credinţă contrazisă de alte informaţii devine mai
puternică.
Noi avem tendinţa de a valoriza consistenţa. Dacă percepţiile, informaţiile, ideile,
atitudinile se află în conflict, ne simţim neplăcut şi ne simţim motivaţi să reducem
anxietatea produsă de această discordanţă.
Disonanţă cognitivă reprezintă starea de tensiune pe care o simţim atunci când
avem două cogniţii (gânduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. gândul “Eu
sunt fumător” este în contradicţie cu informaţia: “fumatul produce cancer”).
Disonanţa cognitivă poate fi redusă sau eliminată în mai multe moduri: una sau
ambele cogniţii pot fi modificate pentru a deveni mai consonante, pot fi adăugate
noi cogniţii între ele, pentru a micşora distanţa dintre ele, poate fi redusă
importanţa cogniţiei, poate fi negată legătura dintre cele două cogniţii.
Disonanţa cognitivă se poate afla la baza schimbării unor atitudini,
comportamente.

În psihoterapie şi consiliere tehnica jocului dramatic are mai multe

funcţii:
- psihodiagnoză: observând modul în care o persoană interpretează un rol
într-o situaţie care seamănă cu o situaţie reală, terapeutul reuşeşte să îi
înţeleagă mai bine părerile, sentimentele, motivaţiile, comportamentele;
- îmbunătăţirea autocunoaşterii: cel care interpretează un rol, dar şi
“spectatorii” îşi conştientizează sentimentele, motivaţiile, înţeleg cauzele
care duc la dificultăţi în stabilirea relaţiilor interpersonale;
- însuşirea unor comportamente adaptative: cel care interpretează un rol
învaţă să-şi exprime în mod adecvat dorinţele, sentimentele, învaţă să se
controleze mai eficient; terapeutul sau anumiţi participanţi prezintă în
faţa grupului unele modele comportamentale; ei demonstrează
comportamentele dezirabile în anumite situaţii, contribuind la dezvoltarea
unor deprinderi de viaţă (life skills) (se poate demonstra modul în care
trebuie să se comporte cel care se prezintă la un interviu de angajare,
modul în care se poate / nu este indicat să se discute cu un şef sau cu
colegii de muncă etc.).
 24

Consiliere

4. Terapia centrată pe client

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoană. Etapele
procesului terapeutic
c. Competenţe interpersonale ale terapeutului centrat pe
persoană
d. Terapia centrată pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel şi învăţământul modern, se

bazează în mare măsură pe concepţiile psihologiei umaniste. Psihologia
umanistă este un curent al psihologiei care s-a format în S. U. A. ca o reacţie
la tendinţele reducţioniste (de exemplu, de a explica toate caracteristicile
psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii umanişti şi-au propus să
studieze caracteristicile complexe şi reale ale naturii umane, omul concret,
real şi mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat cercetări privind motivaţiile,
aspiraţiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Şchiopu, 1997, p. 554). Doi
dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent au fost C. Rogers şi
A. H. Maslow.

Concepţia lui C. Rogers privind psihoterapia şi consilierea este strâns

legată de teoria sa despre personalitate, teorie pe care a elaborat-o pe baza
experienţei dobândite ca psihoterapeut.
Pentru Rogers, două noţiuni fundamentale pentru înţelegerea
 25

Consiliere

personalităţii sunt „sinele” şi „sinele ideal” (după Hayes, Orrell, 1997, p.

210).
Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, părerile pe care o persoană
le are despre propria persoană (este imaginea pe care o are cineva despre
sine). Această imagine ne influenţează atât comportamentul, cât şi modul în
care interpretăm lumea (dacă o persoană se consideră foarte inteligentă, se
comportă altfel, decât dacă se consideră mai puţin inteligentă). Sinele nu
reflectă în mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai puţin
inteligent şi poate avea eşecuri din cauza aceasta, deşi în realitate poate că
este foarte inteligent, dar abordează problemele fără încredere în sine.
Sinele ideal este imaginea despre ceea ce dorim să părem / să
devenim. Dacă sinele ideal se deosebeşte foarte mult de sinele real, persoana
devine nemulţumită de sine, anxioasă, nefericită.

În centrul teoriei despre personalitate elaborată de Rogers se află ideea

că fiecare om are două trebuinţe fundamentale:
- necesitatea de a fi preţuită de alte persoane. Preţuirea se poate manifesta
prin dragoste, afecţiune, apreciere, respect. În general un om este preţuit
de cei din jur dacă are anumite calităţi şi comportamente (îi ajută, îi
înţelege pe cei din jur etc.), deci preţuirea este legată de anumite condiţii.
Dar, pentru ca cineva să se dezvolte şi să-şi valorifice la maxim
potenţialităţile, această preţuire condiţionată nu este suficientă. El are
nevoie de preţuirea necondiţionată a câtorva persoane care ţin la el
indiferent de reuşitele sau eşecurile sale, indiferent de comportamentul
său. Fiecare om trebuie să ştie că există câteva persoane (părinţii, fraţii,
soţul / soţia, copiii) care ţin la el, îl înţeleg, îl apără, îl ajută în orice
situaţie. Aceste persoane oferă un sprijin pe care se poate baza oricând,
chiar şi în situaţia în care face greşeli. Această convingere îi dă siguranţa
de care are nevoie pentru a face încercări şi pentru a progresa.
Unii părinţi fac greşeala de a condiţiona tot timpul afecţiunea, dragostea
lor de comportamentul copilului. (“dacă nu eşti cuminte, nu te mai
iubesc”). Aceşti copii devin foarte preocupaţi de efectele
comportamentelor lor asupra părinţilor. Ei nu au curajul să facă încercări,
pentru că le este teamă că în caz de eşec ar putea să piardă afecţiunea
părinţilor. Din această cauză ei nu vor reuşi să progreseze.
- trebuinţa înnăscută de autorealizare, de autoactualizare, adică de a-şi
valorifica potenţialităţile şi de a se dezvolta. Fiecare individ are tendinţa
înnăscută de a-şi dezvolta capacităţile la nivel optim, dacă este plasat în
condiţii optime. Toate experienţele de viaţă sunt evaluate prin prisma
 26

Consiliere

nevoii de autoactualizare. Experienţele de viaţă care ajută dezvoltarea

sunt percepute ca pozitive sau utile, cele care îngreunează sau împiedică
autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplăcute.
Uneori nevoia de preţuire interferează cu trebuinţa de autoactualizare.
Fiecare persoană ştie care sunt comportamentele prin care poate să obţină
preţuirea celorlalţi. Acestea sunt numite condiţii de valorare. Acestea sunt
foarte importante în ghidarea comportamentului individului, deoarece
conduc individul spre tipurile de comportament acceptate de societate.
Uneori aceste condiţii de valorare impun individului să acţioneze în mod
opus comportamentului prin care s-ar putea realiza autoactualizarea. În
această situaţie persoana simte ameninţată posibilitatea sa de autoactualizare.
Omul simte că nu există o concordanţă între acţiunile şi valorile sale, ceea ce
duce la anxietate.
Dacă o persoană se simte frecvent ignorată, nerespectată, dacă simte
că cei din jur nu îi înţeleg şi nu îi acceptă sentimentele, opiniile (adică dacă
nu se simte preţuită), la ea se va dezvolta o scăzută stimă de sine, o imagine
negativă de sine. Pentru a obţine aprobarea, preţuirea celor din jur, ea va
încerca să îşi reprime unele sentimente, opinii, să adopte unele
comportamente care nu i se potrivesc, adică această persoană, pentru a face
pe placul altora, renunţă să fie autentică (devine incongruentă). Această
persoană va avea probleme de adaptare la mediu, tulburări emoţionale
(sentimente de frustrare, depresie, anxietate), nu va reuşi să îşi pună în
valoare calităţile, trebuinţa sa de autoactualizare nu va putea fi satisfăcută.
Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de “mască” pe care o
folosim în relaţiile cu alte persoane. Este important ca această mască să fie
similară cu sinele real, adică omul să fie autentic.
Din acestea rezultă concepţia de bază a lui Rogers privind consilierea
şi psihoterapia: terapeutul nu trebuie să încerce să-l modifice pe client, ci să
îi ofere un mediu plin de căldură în care clientul se simte înţeles şi acceptat.
În acest mediu clientul reuşeşte să se accepte pe sine şi să se manifeste într-
un mod autentic. Dacă clientul se acceptă pe sine şi îşi formează o imagine
de sine pozitivă, el va reuşi să îşi actualizeze posibilităţile.

b. Caracteristicile terapiei centrate pe persoană. Etapele

procesului terapeutic

Carl Rogers şi-a dezvoltat metoda psihoterapeutică începând cu anul

1940, ca o reacţie faţă de psihanaliză. Terapia elaborată de Rogers (care stă,
 27

Consiliere

după cum am arătat, şi la baza activităţii de consiliere) iniţial a fost numită

terapie nondirectivă, deoarece rolul terapeutului era cel de a încuraja şi a
asculta clientul. Într-o etapă ulterioară s-a folosit sintagma terapie centrată
pe client, deoarece Rogers atribuia clientului responsabilitatea pentru propria
sa dezvoltare şi maturizare. În ultima etapă a dezvoltării teoriei sale Rogers
foloseşte expresia terapie centrată pe persoană şi recomandă o mai mare
implicare terapeutului.
Consilierea / psihoterapia centrată pe persoană se deosebeşte de alte
metode de consiliere / psihoterapie prin următoarele:
- are un scop diferit de al celorlalte terapii: este centrată asupra individului
şi nu asupra problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema
clientului, ci de a-l ajuta să se maturizeze, să se dezvolte şi să se adapteze
mai bine la mediul în care trăieşte.
- Accentul cade pe aspectul afectiv (emoţional) al situaţiei, nu pe aspectul
intelectual deoarece, după cum arată Rogers, cele mai multe probleme nu
se datorează faptului că omului îi lipsesc informaţiile, ci modului în care
reacţionează afectiv când apar probleme.
- Accentul se pune pe situaţia actuală şi nu pe trecutul individului.
Cunoaşterea trecutului ne poate ajuta să înţelegem cauzele problemei, dar
cunoaşterea cauzelor nu este necesară pentru atingerea obiectivelor
terapiei.

Principalele obiective ale consilierii centrate pe client sunt

actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltării şi maturizării sale.
Rogers consideră că, pentru a atinge aceste obiective, relaţia dintre consilier
şi client trebuie să aibă trei caracteristici principale: congruenţa, atenţia
pozitivă necondiţionată şi empatia.
La începutul relaţiei clientul este într-o stare de incongruenţă, el nu
este autentic. El nu se acceptă pe sine, îşi neagă propriile sentimente,
gânduri (neagă de exemplu ostilitatea sau furia faţă de anumite persoane,
pentru a nu risca să piardă preţuirea lor condiţionată). Există o diferenţă între
Sinele real şi cel ideal, pe care încearcă să îl prezinte celor din jur.
Terapeutul asigură clientului o relaţie congruentă. Congruenţa
consilierului se manifestă prin aceea că el îşi exprimă deschis sentimentele
pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale cu clientul. El
conştientizează sentimentele sale şi le comunică într-o manieră adecvată,
adică fără să jignească, să rănească sau să acuze clientul. Consilierul cere
clientului să se comporte autentic, să fie sincer, dar şi el trebuie să procedeze
la fel.
 28

Consiliere

Terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi

acceptă toate experienţele acestuia. Atenţia pozitivă necondiţionată se
manifestă prin exprimarea continuă a unei atitudini pozitive faţă de client.
Clientul este acceptat, valorizat în mod necondiţionat. Terapeutul nu acceptă
numai anumite sentimente ale clientului şi le respinge pe celelalte, ci acceptă
clientul aşa cum este el. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face
evaluări, nu formulează judecăţi de valoare la adresa clientului.
Terapeutul retrăieşte experienţele clientului într-o manieră empatică şi
returnează acestuia experienţele astfel receptate. Înţelegerea empatică
înseamnă a înţelege sentimentele, gândurile unei alte persoane ”ca şi cum ai
fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de ca şi cum” (Rogers, după
Dafinoiu, 2005, p. 89). Un consilier empatic reuşeşte să intre în universul
interior al clientului şi să perceapă realitatea din punctul lui de vedere.
Returnarea experienţelor se realizează prin reformularea cuvintelor clientului
şi reflectarea sentimentelor sale.
Congruenţa, atenţia pozitivă necondiţionată şi empatia ajută clientul
să îşi înţeleagă mai bine comportamentul, sentimentele, să se autoaccepte şi
să se dezvolte, să se maturizeze, să se autoactualizeze.

Rogers (după Dafinoiu, 2005, p. 91) consideră că procesul terapeutic

are mai multe etape:
1. Clientul vine şi cere ajutor. Clientul ia în mod independent decizia de a
apela la consilier, el este deci responsabil de această decizie şi, în acelaşi
timp, el îşi asumă şi responsabilitatea de a se ocupa de problemele sale.
2. Situaţia de ajutor este definită. De la început clientul este avertizat asupra
faptului că nu terapeutul este cel care găseşte soluţii. Clientul este cel
care se cunoaşte cel mai bine, el este “expertul” care îşi cunoaşte cel mai
bine propriile probleme. Terapeutul încurajează clientul să se manifeste
liber şi autentic în timpul şedinţei, adică să exprime tot ceea ce simte şi
gândeşte. El îl va ajuta să descopere propriile răspunsuri la întrebările
sale şi să găsească cele mai bune soluţii.
De la început sunt definite limitele relaţiei de consiliere:
- limitarea timpului: consilierea are o anumită durată definită de la
început; clientul nu poate cere mai mult timp, invocând de exemplu
faptul că a întârziat la şedinţă;
- limitarea agresivităţii: clienţii au voie să îşi exprime verbal
sentimentele agresive, dar nu au voie să se comporte agresiv faţă de
terapeut, sau să distrugă obiecte din încăpere;
 29

Consiliere

- limitarea afecţiunii. Unii clienţi (mai ales copii) solicită manifestări de

afecţiune cum ar fi cadouri, continuarea relaţiei sociale cu consilierul
şi în afara şedinţelor etc. Satisfacerea acestor cerinţe va fi evitată.
3. Clientul este încurajat să îşi exprime liber sentimentele privind problema
sa. În timp ce îşi prezintă problemele clientul este încurajat să fie
congruent, autentic, adică să îşi exprime sentimentele reale: îngrijorarea,
anxietatea, culpabilitatea, ostilitatea, agresivitatea, ambivalenţa, indecizia
etc. Terapeutul recunoaşte, clarifică şi acceptă sentimentele negative ale
clientului. Consilierul nu interpretează cauza sentimentelor negative, nu
le discută utilitatea, nu formulează judecăţi de valoare la adresa
clientului, nu îl evaluează. El recunoaşte existenţa acestor sentimente, le
clarifică verbal şi le acceptă.
De ce se procedează astfel? Dacă clientul este contrazis, el caută
argumente pentru propriile sale sentimente, credinţe, comportamente. În
acest fel acestea se intensifică şi scade posibilitatea modificării lor.
Acceptând sentimentele negative ale cuiva despre el însuşi accentuăm
dezechilibrul său psihologic, ceea ce determină creşterea probabilităţii
manifestării unor tendinţe contrare, datorită nevoii de echilibru. Clientul
va simţi nevoia de a se schimba.
4. După ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea încearcă
timid exprimarea tendinţelor pozitive care favorizează maturizarea sa.
Apar manifestări de amor propriu, încredere în sine etc. Consilierul
recunoaşte şi acceptă sentimentele pozitive exprimate, în acelaşi mod în
care a acceptat şi sentimentele negative.
5. Simţindu-se înţeles şi acceptat de către consilier, clientul începe să îşi
schimbe imaginea de sine. El se percepe, se înţelege, se acceptă altfel
decât înaintea stabilirii relaţiei de consiliere. Acesta este cel mai
important moment al consilierii, deoarece dacă clientul are o imagine de
sine pozitivă, dacă are încredere în sine, va reuşi să îşi pună în valoare
resursele, să se dezvolte, să se maturizeze. Odată cu creşterea
autoînţelegerii şi autoacceptării, clientul îşi dezvoltă capacitatea de a lua
decizii privind modul în care trebuie să acţioneze în viitor, pentru a-şi
rezolva problemele.
6. În următoarea etapă clientul începe să aibă curajul de a iniţia acţiuni
pozitive, adaptative minore. Chiar dacă la început acţiunile cu caracter
pozitiv sunt de mai mică importanţă, ele ajută clientul să se cunoască şi
să se înţeleagă mai bine.
 30

Consiliere

7. Clientul are curajul să facă acţiuni pozitive din ce în ce mai importante.

Chiar dacă mai are probleme, el le priveşte altfel: ele nu îi mai ameninţă
respectul de sine.
8. Nevoia de ajutor scade şi clientul îşi dă seama că relaţia de consiliere
trebuie să înceteze.

c. Competenţe interpersonale ale terapeutului centrat pe

persoană

Reuşita consilierii depinde în foarte mare măsură de abilitatea

consilierului de a crea o relaţie interpersonală armonioasă, empatică cu
clientul. Comunicarea consilier – client se realizează atât verbal, cât şi
nonverbal (prin paralimbaj şi metacomunicare). Cercetările au arătat că în
timpul unui discurs ţinut în faţa unui grup, 55% din impactul acestuia se
datorează limbajului corporal (postură, gesturi, contact vizual), 38% tonului
vocii şi doar 7% conţinutului verbal al mesajului transmis (Mehrabian,
Ferris, după Dafinoiu, 2005, p. 94). Adică, de cele mai multe ori felul în care
vorbim este mai important decât ceea ce spunem. Cele mai importante
competenţe interpersonale ale consilierului, care asigură crearea unei
relaţii, armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ,
reformularea şi reflectarea sentimentelor.

Comportamentul participativ
Comportamentul participativ al consilierului indică implicarea
efectivă a consilierului în relaţia cu clientul, interesul său profund faţă de
problemele clientului şi se exteriorizează prin participare şi ascultare.
Comportamentul participativ are o importanţă decisivă asupra eficienţei
consilierii. Participarea se exprimă prin orientarea fizică a consilierului către
client, iar ascultarea înseamnă capacitatea de a capta şi a înţelege mesajele
pe care clienţii le comunică verbal sau nonverbal, clar sau vag (Egan, după
Dafinoiu, 2005, p. 94).
Orientarea fizică spre interlocutor se realizează prin distanţa spaţială,
poziţia spaţială, contactul corporal, postura, gesturile, faţa şi mimica,
privirea (contactul vizual).
 31

Consiliere

Distanţa spaţială dintre două persoane care comunică exprimă destul

de bine distanţa psihologică dintre ele, dar trebuie să se ţină seama şi de
deosebirile de natură culturală, cât şi de personalitatea celor implicaţi în
comunicare. Persoanele timide preferă să îşi ţină interlocutorul la o distanţă
mai mare.
Poziţia spaţială poate influenţa comunicarea. Poziţia faţă în faţă poate
sugera unora o relaţie de opoziţie; unii consideră că în timpul unei şedinţe de
consiliere este preferabilă aşezarea într-un unghi de 45 – 90 de grade.
Această aşezare oferă mai mult confort, deoarece contactul vizual se poate
realiza opţional.
Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive,
clientul fiind astfel încurajat sau asigurat de faptul că este înţeles. Dar
atingerea poate avea şi efecte negative, pentru că clientul poate avea
impresia că nu a fost respectat spaţiul său intim. De aceea atingerea clienţilor
trebuie făcută cu prudenţă.
Postura (poziţia corpului) este un foarte bun indicator al stării afective
în care ne aflăm. Consilierul trebuie să adopte o poziţie care sugerează o
atitudine deschisă, care să stimuleze contactul psihologic cu clienţii săi. O
astfel de poziţie este cea cu corpul aplecat puţin în faţă, capul uşor aplecat
într-o parte, postura relaxată.
Gesturile însoţesc şi completează cuvintele; între cuvinte şi gesturi în
general există o concordanţă. Discordanţa dintre ele are efecte negative
asupra comunicării. Utilizarea adecvată a gesturilor, şi mai ales a mişcărilor
capului de către consilier, îl fac pe client să se simtă ascultat şi urmărit cu
atenţie.
Expresia facială comunică numeroase mesaje privind starea afectivă,
dorinţele, părerile noastre. Zâmbetul are o semnificaţie foarte puternică:
zâmbind părem prietenoşi şi îi încurajăm pe ceilalţi să comunice cu noi. Dar
consilierul trebuie să utilizeze zâmbetul cu atenţie: dacă zâmbim prea mult
în timp ce clienţii vorbesc despre lucruri serioase, care îi afectează, părem
superficiali, lipsiţi de empatie.
Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal.
Multe dintre aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează
pe durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Contactul
vizual are 4 funcţii importante în comunicare (Argyle, după Hayes şi Orrell,
1997, p. 284):
- reglarea fluxului conversaţiei. Dacă dorim să iniţiem o conversaţie cu
cineva, ne uităm la persoana respectivă, pentru “a-i prinde privirea”.
Dacă vrem să spunem ceva, aşteptăm până când apare o pauză şi
 32

Consiliere

persoana care vorbeşte se uită la noi. Atunci când dorim să încheiem, ne

uităm la interlocutorul nostru, sugerând că acum este rândul lui să spună
ceva.
În general cel care ascultă îşi priveşte mai mult interlocutorul decât cel
care vorbeşte.
- furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel care
a spus ceva doreşte să fie aprobat, şi această nevoie de aprobare se
exprimă prin căutarea contactului vizual. S-a observat că persoanele care
au o dorinţă puternică de aprobare stabilesc un contact vizual mai
prelungit decât altele.
- exprimarea emoţiilor. Poziţia sprâncenelor, frecvenţa cu care clipim,
gradul de încordare / relaxare a muşchilor din jurul ochilor, dar mai ales
gradul de dilatare a pupilei exprimă sentimentele noastre. Pupila se dilată
dacă privim ceva sau pe cineva care ne place.
- Informarea participanţilor despre natura relaţiei lor. Un contact vizual de
scurtă durată poate semnala un interes scăzut pentru mesajul transmis de
interlocutor sau o atitudine negativă (de antipatie, nemulţumire, supărare)
faţă de celălalt. O persoană care vorbeşte despre probleme personale
importante, are tendinţa de a privi rar spre interlocutor. Un contact vizual
prelungit poate deveni neplăcut, dacă cei care discută nu sunt în relaţii
foarte strânse. Privirea insistentă poate induce sentimente de disconfort,
ideea că celălalt doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l domine.

Atunci când două persoane sunt într-o relaţie empatică, ele adoptă
poziţii corporale asemănătoare, fac gesturi asemănătoare, ritmul vorbirii şi
intensitatea vocii devin asemănătoare. Comportamentul nonverbal bine
sincronizat contribuie la crearea unei relaţii armonioase, de încredere
reciprocă.
Consilierul trebuie să ştie să descifreze semnalele nonverbale ale
clienţilor, pentru a-i înţelege cât mai bine. De asemenea el trebuie să
controleze modul în care utilizează aceste semnale, inclusiv contactul vizual,
pentru a-i încuraja pe clienţi. De exemplu, dacă clientul este tensionat, stă
crispat pe marginea scaunului, cu braţele încrucişate, picioarele strânse sau
aşezate unul peste celălalt, putem încerca să adoptăm la început şi noi o
poziţie asemănătoare. După ce am stabilit o relaţie psihologică mai bună,
putem să ne schimbăm poziţia corpului, să luăm o poziţie mai relaxată, şi
probabil clientul ne va urma în mod inconştient, se va relaxa şi el.

Reformularea
 33

Consiliere

A reformula înseamnă a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus clientul.

Consilierul poate considera corectă reformularea doar dacă aceasta este
acceptată de client deoarece, după cum arată Rogers, fiecare om este expert
în propria sa problemă. El ştie cel mai bine despre ce este vorba.

Aceasta este una dintre cele mai importante deosebiri între terapia centrată pe
client şi terapia de natură psihanalitică. Psihanalistul consideră că el înţelege mai
bine / mai profund problema pacientului decât pacientul însuşi, pentru că
problemele au cauze care provin din inconştient. Din această cauză psihanalistul,
pornind de la informaţiile obţinute de la pacient, propune interpretări privind
cauzele inconştiente ale problemelor, iar pacientul ar trebui să accepte aceste
interpretări.

R. Mucchielli (după Dafinoiu, 2005, p. 102), analizând reformularea

aşa cum este ea privită de Rogers, pune în evidenţă trei procedee
principale ale acesteia: reformularea – reflectare, reformularea ca inversare
a raportului figură – fond şi reformularea – clarificare.

1. Reformularea - reflectare reia o secvenţă importantă a discursului sau

ultimele cuvinte care sunt urmate de o pauză mai lungă. În acest fel sunt
puse în evidenţă ideile importante şi se face o invitaţie la continuarea
discursului. Reformularea – reflectare se poate realiza în mai multe
moduri:
- răspunsul – ecou, când sunt repetate cuvintele spuse de client. Utilizarea
prea frecventă a acestei reformulări poate crea clientului impresia că
terapeutul nu depune efortul necesar pentru a-l înţelege.
- reformularea prin utilizarea unor alţi termeni care sunt echivalenţi cu
termenii utilizaţi de client. Consilierul foloseşte expresii de genul: vreţi
să spuneţi că…, cu alte cuvinte…, după părerea dumneavoastră…. etc.
Este un procedeu mai eficient decât răspunsul – ecou pentru că terapeutul
dovedeşte faptul că a fost atent şi a încercat să înţeleagă clientul.
- Reformularea rezumat pune în evidenţă aspectele esenţiale ale mesajului
clientului. Este important ca terapeutul să evite interpretările sau
evaluările cu caracter moral.

2. Reformularea ca inversare a raportului figură – fond ajută clientul să-şi

privească problema dintr-un alt punct de vedere. Aplicarea acestui
procedeu poate ajuta clientul să conştientizeze anumite aspecte ale
problemei sale pe care până atunci nu le-a înţeles prea bine. Acest
procedeu poate determina apariţia unor stări afective intense; din această
cauză metoda trebuie utilizată cu prudenţă.
 34

Consiliere

3. Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reuşeşte să se exprime

prea clar, el îşi prezintă problemele într-un mod imprecis, confuz,
neorganizat. Consilierul reformulează mesajul şi îi spune clientului cum a
înţeles el problema despre care se discută. Este important ca terapeutul să
sesizeze sentimentele clientului, să înţeleagă semnificaţia problemei
pentru client şi să accepte aceste sentimente şi semnificaţii.

Reformularea este o metodă utilă din următoarele motive:

- Clientul poate accepta sau nu reformularea consilierului, Dacă clientul
este de acord cu reformularea, consilierul îşi dă seama că l-a înţeles bine.
Clientul oferă astfel un feedback privind corectitudinea modului în care a
înţeles consilierul problema.
- consilierul care reformulează corect cele spuse de client dă dovadă de o
ascultare activă. El arată că este implicat activ în relaţia terapeutică, îl
ascultă şi îl înţelege pe client.
- Dacă clientul se recunoaşte în reformularea terapeutului, el are
sentimentul că este ascultat şi înţeles; aceasta îl va stimula să se angajeze
şi mai activ în relaţia terapeutică.
- Reformularea ajută clientul să conştientizeze anumite informaţii despre
sine, să se cunoască mai bine.
După cum am arătat, reformularea respectă sentimentele, opiniile,
ideile clientului. Atunci când reformulează cele spuse de client, consilierul
nu interpretează cele spuse de client, nu caută cauzele ascunse ale
comportamentului său, nu îl critică, nu îl evaluează moral. El acceptă
clientul aşa cum este el, dovedind prin aceasta acceptarea sa necondiţionată.
În acest fel consilierul pune în evidenţă încrederea sa în client, în capacitatea
sa de a se autocunoaşte, de a se înţelege, de a găsi răspunsuri la propriile sale
probleme.

Reflectarea sentimentelor
Reflectarea sentimentelor se realizează printr-o repetare sau o
reformulare a afirmaţiilor clientului care pune accentul pe sentimentele
acestuia. În timp ce reformularea oferă clientului un feedback privind
semnificaţia mesajului, reflectarea sentimentelor oferă un feedback privind
conţinutul afectiv explicit sau implicit al acestuia.
Ne putem întreba de unde ştie terapeutul ce sentimente trăieşte
clientul? Hill şi O’Brien (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107) menţionează
patru surse importante ale identificării sentimentelor care vor fi reflectate:
 35

Consiliere

1. Exprimarea directă a sentimentelor de către client. Deseori clienţii sunt

conştienţi de sentimentele lor şi le exprimă verbal. De exemplu, un
adolescent poate spune: am fost foarte supărat pe tatăl meu pentru că….
Consilierul poate reflecta aceste sentimente utilizând un alt cuvânt, care i
se pare potrivit în funcţie de context (dacă înţeleg bine, ai fost
nemulţumit pentru că tatăl tău….). Sinonimele nu sunt perfecte. Prin
această reflectare consilierul îşi încurajează clientul să se gândească la
sentimentele sale şi să precizeze / să conştientizeze mai bine sentimentele
sale.
2. Prezentarea verbală a unor evenimente de viaţă, fără referire la
sentimentele pe care le-a determinat acest eveniment. Clientul povesteşte
ce i s-a întâmplat, dar nu vorbeşte despre sentimentele sale. Consilierul,
pe baza cunoştinţelor sale şi a experienţei sale de viaţă, îşi poate da
seama ce stări afective a trăit clientul în timp ce a trăit acele evenimente.
Consilierul va verbaliza aceste stări afective, dar sub formă ipotetică
(cred că te-ai simţit…în această situaţie), deoarece nu poate fi sigur de
faptul că clientul a reacţionat afectiv aşa cum presupune el. Clientul poate
accepta sau nega această presupunere.
3. Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile
clientului ne pot informa despre starea afectivă a acestuia. Şi în acest caz
reflectarea se realizează sub formă ipotetică.
4. Proiectarea sentimentelor consilierului. Bazându-se pe capacitatea sa
empatică, terapeutul se identifică cu clientul pe plan mental, se
proiectează în situaţia acestuia şi îşi dă seama de stările afective trăite de
acesta. Consilierul trebuie să fie prudent când apelează la această metodă,
deoarece ar fi posibil ca el să resimtă situaţia altfel decât clientul său.
Reflectarea sentimentelor are mai multe funcţii:
- Asigură participarea activă a consilierului la actul terapeutic. Pentru a
realiza reflectarea sentimentelor, consilierul trebuie să rămână tot timpul
activ şi să depună un efort pentru a-şi înţelege clientul.
- o mai bună înţelegere a clientului. Prin cunoaşterea sentimentelor
clientului consilierul reuşeşte să îi înţeleagă mai bine comportamentele,
problemele, îi cunoaşte mai bine universul intern.
- Modelarea exprimării sentimentelor. Exprimând sentimentele clientului,
consilierul îi oferă un model privind exteriorizarea, verbalizarea stărilor
afective.
- Conştientizarea şi “normalizarea” sentimentelor clientului. Mulţi oameni
nu reuşesc să conştientizeze sentimentele pe care le trăiesc. Pentru ei
 36

Consiliere

sentimentele sunt confuze, greu de definit, contradictorii, ambivalente.

Prin exprimarea lor de către consilier, clientul le înţelege mai bine, le
conştientizează, le acceptă, şi aceasta reprezintă un pas important spre
dezvoltarea capacităţii de a le controla. În acelaşi timp clientul îşi dă
seama de faptul că a trăi un sentiment într-o anumită situaţie este ceva
normal, nu trebuie să îşi facă griji sau să se simtă vinovat pentru că are
acele sentimente.
- Stimularea autocunoaşterii afective. Receptând reflectarea sentimentelor
de către consilier, clientul se simte stimulat să se gândească mai mult la
propriile stări emoţionale şi să progreseze pe calea autocunoaşterii.
- Crearea unui climat securizant. Vorbind despre sentimente, consilierul
arată că el cunoaşte bine aceste sentimente, şi sugerează faptul că el îl
respectă pe client chiar dacă are asemenea sentimente. Clientul îşi dă
seama de faptul că sentimentele (chiar şi cele pe care el le consideră a fi
“ruşinoase”, “neacceptabile”) pot fi exprimate în prezenţa consilierului.
El se simte deci în securitate în prezenţa consilierului şi se simte acceptat
în mod necondiţionat.

Reformularea şi reflectarea sentimentelor sunt două procedee centrale

ale consilierii centrate pe client. Utilizând aceste procedee într-un climat de
acceptare necondiţionată a clientului, consilierul exercită o influenţă numită
facilitare. Clientul se înţelege tot mai bine, se autoacceptă (pentru că este
acceptat şi de consilier) şi toate acestea facilitează (uşurează, ajută) evoluţia
sa. Evoluând, maturizându-se, clientul va reuşi să îşi rezolve problemele în
mod independent.

Fiecare metodă de psihoterapie sau consiliere are anumite indicaţii şi

contraindicaţii (după Holdevici, 1996, p. 75). Consilierea nondirectivă
poate fi utilizată cu succes în cazul persoanelor care au probleme de
adaptare la mediu, dar nu suferă de probleme psihice grave (eventual de
tulburări nevrotice uşoare). Prin această metodă pot fi abordate mai ales
problemele care îşi au originea mai mult în interiorul personalităţii şi mai
puţin în surse de natură externă.
Consilierea centrată pe persoană este mai puţin eficientă în cazul
persoanelor cu nivel intelectual redus, al celor trecuţi de cincizeci de ani, al
celor care au dificultăţi de verbalizare, al personalităţilor dependente şi în
cazul psihoticilor.
Mulţi terapeuţi consideră că această metodă poate fi combinată cu alte
metode de consiliere, în cadrul unui demers eclectic.
 37

Consiliere

d. Terapia centrată pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuală, ci şi de cea de

grup. El a organizat aşa numitele “grupuri de întâlnire” (encounter group).
Terapia centrată pe grup se bazează pe aceeaşi concepţie teoretică
privind personalitatea ca şi terapia individuală, şi are aceleaşi obiective:
facilitarea maturizării clientului, autoactualizarea resurselor sale.
Grupul este alcătuit din 6 - 8 membri şi terapeutul. Şedinţele au loc
într-o încăpere liniştită, iar membrii grupului sunt aşezaţi în jurul unei mese.
Şedinţele de grup au loc de două ori pe săptămână, durata unei şedinţe este
de o oră. În total se organizează aproximativ 20 de şedinţe.
Terapeutul are un rol asemănător cu cel jucat în cursul şedinţelor
individuale. El nu propune temele de discuţie şi nu îşi impune propriul punct
de vedere, ci clarifică şi reflectă sentimentele, reformulează conţinuturile
exprimate de membrii grupului. Rolul său este de a exprima acceptarea
fiecărui membru al grupului în parte, de a manifesta încredere în
posibilitatea fiecăruia de a deveni responsabil pentru soluţionarea
problemelor sale.
La prima şedinţă uneori există dificultăţi, membrii grupului nu au
curajul să înceapă discuţiile. Un mod tipic de a începe este cel în care fiecare
povesteşte ceva despre el şi despre problemele sale. Acest lucru se realizează
informal, fără presiune din partea terapeutului.
În cadrul şedinţelor sunt abordate de regulă mai multe teme, subiecte
asupra cărora se centrează discuţia. Pentru fiecare temă există un participant
cu rol principal care se află în centrul atenţiei şi mai mulţi participanţi cu rol
secundar. Unele teme sunt discutate un timp mai scurt, altele sunt discutate
pe parcursul mai multor (sau chiar a tuturor) şedinţe, ele fiind aprofundate
prin participarea majorităţii membrilor grupului.
De regulă primele şedinţe sunt dominate de sentimente negative, şi de
descurajare. La şedinţele ulterioare participanţii încep să manifeste o mai
bună autoacceptare şi încep să apară sentimentele de speranţă, căutarea
relaţiilor interpersonale, făurirea unor planuri de viitor.
Grupul este cu atât mai eficient, cu cât coeziunea grupului este mai
mare şi participanţii au mai mare încredere unii în alţii. În cadrul terapiei de
grup membrii grupului îşi înţeleg mai bine propria situaţie, fiind susţinuţi de
ceilalţi membrii ai grupului. Ei profită de pe urma terapiei doar dacă se simt
acceptaţi de ceilalţi membri ai grupului şi de către terapeut.
 38

Consiliere

În situaţia de grup participanţii descoperă posibilitatea de a stabili

relaţii interpersonale mai satisfăcătoare, decât cele pe care le stabileau
anterior. Ei învaţă ce înseamnă să acorzi şi să primeşti înţelegere şi sprijin
emoţional. Fiecare participant are posibilitatea de a oferi ajutor, şi faptul de a
acorda sprijin are o valoare terapeutică importantă (Holdevici, 1996, p. 76).

5. Analiza tranzacţională

a. Concepţia lui Berne privind personalitatea

b. Concepţiile lui Berne privind relaţiile sociale
c. Analiza tranzacţională
d. Jocuri pentru adulţi

Analiza tranzacţională îşi are originea în lucrările lui Eric Berne şi

poate fi considerată atât ca o teorie explicativă a personalităţii, cât şi o
tehnică psihoterapeutică / de consiliere.

a. Concepţia lui Berne privind personalitatea

Observând participanţii din grupurile de psihoterapie Berne a

constatat că uneori oamenii îşi modifică vizibil postura, punctul de vedere,
vocea, vocabularul şi alte aspecte ale comportamentului. Aceste modificări
de comportament sunt însoţite de modificări ale sentimentelor. Aceste
observaţii l-au condus pe Berne la descoperirea stărilor de ego care există în
fiecare om.
O stare de ego reprezintă un sistem coerent de sentimente, însoţit de
un set coerent de tipare comportamentale. Aceste stări de ego pot fi împărţite
în trei categorii:
1. Stări de ego care s-au consolidat în copilărie şi au rămas active şi la
vârsta adultă. Altfel spus, fiecare om adult poartă în sine Copilul. Acest
copil poate fi:
- copil adaptat, caracterizat prin conformism, adaptabilitate,
complezenţă;
- copil liber, neconformist, cu comportamente emoţionale, intuitive,
creative.
 39

Consiliere

2. Stare de ego care realizează în mod autonom evaluări obiective ale

realităţii. Această stare de ego reprezintă Adultul care are un
comportament realist, logic, raţional, neafectiv.
3. Stări de ego care s-au format prin introiectarea valorilor preluate de la
propriii părinţi (norme şi reguli morale, sisteme de atitudini şi credinţe).
Fiecare om are deci şi o stare de Părinte. Acest părinte poate fi:
- părinte critic, conformist, care impune rigid atât lui însuşi, cât şi altora
respectarea normelor;
- părinte grijuliu, empatic, care manifestă comportamente de ocrotire
faţă de ceilalţi.

Fiecare stare de ego are o anumită cantitate de energie care determină

sentimentele, comportamentele individului.

Vom da câteva exemple (după Holdevici, 1997, p. 157):

La o persoană depresivă stările de părinte critic, copil adaptat şi adult au o
cantitate ridicată de energie. O astfel de persoană este rigidă, hipercritică,
conformistă, se supune regulilor impuse de alţii, nu este capabilă de
activităţi spontane, care să-i facă plăcere, este egocentrică şi foarte puţin
preocupată de problemele altora.
La personalităţile paranoide ego-ul de părinte este în funcţiune, iar ego-ul
de adult sau copil nu “funcţionează”.
Dacă starea de adult are puţină energie, individul va avea dificultăţi de
concentrare a atenţiei şi în rezolvarea de probleme.
Dacă starea de copil liber are energie redusă, capacităţile creative vor fi
slab exprimate.
Dacă starea de părinte grijuliu este slab reprezentată, subiectul este
snguratic, depresiv, incapabil să acorde afecţiune altora.
Persoanele cu starea de părinte critic redusă se caracterizează prin
capacitate de adaptare socială.
Persoanele cu starea de copil adaptat redusă vor avea greutăţi în situaţiile
în care trebuie să facă compromisuri.

Raporturile energetice dintre stările de ego au tendinţa să se menţină

perioade lungi de viaţă. Modificări se pot realiza în urma psihoterapiei. Dacă
în cursul terapiei se întăreşte o stare a ego-ului, o altă stare a ego-ului pierde
din energie. Tehnicile utilizate de psihoterapeut se adaptează în funcţie de
structura personalităţii clientului. Dacă, de exemplu, ego-ul de părinte
autoritar este insuficient dezvoltat, se vor folosi tehnici pentru însuşirea unor
comportamente auto-asertive. Dacă ego-ul de adult este prea puternic, sunt
indicate exerciţiile de exprimare liberă a afectelor.
 40

Consiliere

b. Concepţiile lui Berne privind relaţiile sociale

Spitz a studiat copiii mici din orfelinate şi a constatat că privarea lor

emoţională îndelungată are ca şi consecinţă starea numită hospitalism (stare
caracterizată de indiferenţă faţă de mediu, apatie, scăderea imunităţii şi
îmbolnăviri frecvente care pot fi chiar fatale). Cercetări realizate asupra
adulţilor au demonstrat că privarea senzorială îndelungată duce la tulburări
psihice temporare. Cercetările de acest fel arată că privarea senzorială şi
emoţională duc la modificări organice. Dacă sistemul reticular activator al
trunchiului cerebral nu este stimulat suficient, în celulele nervoase pot
apărea schimbări degenerative. Adică, pentru a funcţiona bine fizic şi psihic,
individul are nevoie de stimulare senzorială şi emoţională. Berne (2002, p.
9) numeşte această necesitate umană de a fi stimulat foame de stimuli.
Această foame este atât de puternică, încât orice stimul (chiar unul cu
semnificaţie negativă) este preferabil lipsei de stimuli.

Copiii neglijaţi de părinţi au tendinţa de a face diferite lucruri pentru a atrage

atenţia asupra lor. Pentru ei este mai bună chiar şi pedeapsa decât ignorarea.

Foamea de stimuli este satisfăcută în cea mai mare măsură în copilăria

mică, prin contactul corporal strâns dintre mamă şi copil. Şi la vârstele mai
mari, această trebuinţă poate fi satisfăcută în cel mai înalt grad prin
intimitatea fizică. Dar acelaşi scop poate fi atins şi de forme mai subtile de
acordare a atenţiei, grijii, recunoaşterii. Astfel foamea infantilă de stimuli se
transformă în foame de recunoaştere.
Foamea de stimuli poate fi satisfăcută prin mângâiere. Dar acelaşi
termen poate fi utilizat şi într-un sens generalizat. Astfel orice formă de
recunoaştere, apreciere la adresa unei persoane poate fi considerată o
mângâiere. Mângâierea poate fi privită ca o unitate fundamentală a vieţii
sociale. Un schimb de mângâieri constituie o tranzacţie, care este unitatea
minimală a relaţiei sociale.

După părerea lui Berne o a treia trebuinţă foarte importantă (pe lângă
foamea de stimuli şi de recunoaştere) este foamea de structură, adică dorinţa
de structurare (de ocupare) a timpului. Aceasta se poate realiza sub trei
forme:
 41

Consiliere

- realizarea unei activităţi complexe (muncă);

- desfăşurarea unor comportamente mai mult sau mai puţin stereotipe, ce
respectă normele sociale acceptate (norme privind salutul, cumpărăturile,
mâncatul, conversaţiile obişnuite de genul “ce mai faceţi?”, cele despre
vreme etc.) numite tranzacţii rituale sau semi-rituale.
- Realizarea unor comportamente (aparent) spontane care se produc în
situaţiile în care oamenii se cunosc mai bine. Aceste comportamente sunt
doar aparent spontane şi întâmplătoare, în realitate ele urmează nişte
tipare clare, iar desfăşurarea evenimentelor se supune unor reguli şi legi
nescrise. Aceste situaţii sunt numite de Berne jocuri.

c. Analiza tranzacţională

Unitatea minimală a relaţiei sociale se numeşte tranzacţie. Dacă se

întâlnesc două persoane, una dintre ele va vorbi sau va da un semn că este
conştientă de prezenţa celeilalte. Acesta se numeşte stimul tranzacţional.
Cealaltă persoană va răspunde acestui stimul, adică va da un răspuns
tranzacţional. Tranzacţiile se produc în lanţ. Fiecare răspuns este la rândul
său un stimul. Analiza tranzacţională îşi propune să identifice starea de ego
care a emis stimulul tranzacţional şi cea care a dat răspunsul tranzacţional.
Sunt studiate tipurile de tranzacţii şi modul în care se desfăşoară seriile de
tranzacţii. În acest fel pot fi studiate relaţiile interpersonale şi pot fi analizate
cauzele unor probleme de comunicare.
Tranzacţiile pot fi împărţite în două categorii: tranzacţii
complementare şi încrucişate.
Tranzacţiile complementare (fig. nr. 1) sunt cele în care răspunsul este
adecvat, aşteptat şi respectă ordinea firească a relaţiilor umane sănătoase.
Astfel de tranzacţii sunt cele de Adult – Adult (discuţiile obiective purtate
pentru rezolvarea unei probleme), Copil – Copil (în timpul unui joc) sau
Părinte – Părinte (discuţii cu caracter critic la adresa unor persoane absente).
Tot tranzacţii complementare sunt cele de tip Copil – Părinte, Părinte –
Copil (copilul cere mâncare, părintele grijuliu îi dă), Părinte – Adult, Adult –
Părinte, Copil – Adult, Adult – Copil (copilul cere ajutor la efectuarea
temelor, adultul îl ajută). Cât timp tranzacţiile sunt complementare,
comunicarea se desfăşoară fără probleme.
 42

Consiliere

Părinte Părinte
1 1
2 2
3 3

Adult Adult
4 4
5 5
6 6

Copil Copil
7 7
8 8
9 9

Fig. nr. 1. Tranzacţii complementare (după Berne, 2002, p. 25)

Tranzacţiile încrucişate îngreunează sau întrerup comunicarea. În

aceste cazuri vectorii care reprezintă tranzacţiile în figură se încrucişează.

Vom da câteva exemple (după Berne, 2002, p. 23):

Ex. 1. Stimulul: “Poate aflăm de ce ai băut mai mult în ultima vreme.” – este o
tranzacţie de tip Adult – Adult.
Răspunsul: Întotdeauna trebuie să mă critici, aşa cum a făcut tata” – este de tip
Copil – Părinte (fig. nr. 2 a).
Un răspuns Adult – Adult ar fi fost: Poate că aflăm, tare aş vrea să ştiu şi eu.”
Ex. 2. Stimulul: “Ştii cumva unde îmi sunt butonii de la cămaşă?” (Adult –
Adult).
Răspunsul 1: “Întotdeauna dai vina pe mine (Copil – Adult).
Răspunsul 2: “De ce nu eşti atent unde îţi laşi lucrurile? Nu mai eşti copil.”
(Părinte Copil) (fig. nr. 2 b).
Răspunsul 3: “Pe birou” (Adult – Adult).
 43

Consiliere

Părinte Părinte Părinte Părinte

Adult Adult Adult Adult

Copil Copil Copil Copil

a. b.

Fig. nr. 2 Tranzacţii încrucişate

Tranzacţiile pot fi simple sau ulterioare.

Tranzacţiile simple implică o stare de ego din partea stimulului şi una
din partea răspunsului.
Tranzacţiile ascunse (ulterioare) presupun activarea a mai mult de trei
stări de ego (Berne, 1984, p. 43) şi acestea stau la baza jocurilor. Aceste
tranzacţii pot fi unghiulare şi în duplex.

Exemplu de tranzacţie unghiulară (după Berne, 2002, p. 25):

Comerciantul: “Acesta este mai bun, dar nu vi-l puteţi permite.”
Gospodina: “Pe acesta îl cumpăr.”
La nivel social comerciantul se adresează Adultului din personalitatea gospodinei
şi îi spune două lucruri: “Acesta este mai bun.” Şi “Nu vi-l puteţi permite.” Dacă
ar răspunde Adultul, ar spune: “Ai dreptate în ambele privinţe”. Dar la nivel
psihologic comerciantul se adresează Copilului din personalitatea gospodinei, şi
acesta îi şi răspunde. Răspunsul gospodinei înseamnă: “Indiferent de urmările
financiare, îi arăt eu arogantului ăstuia că sunt o clientă la fel de bună ca oricare
alta.” (fig. nr. 3a).

Exemplu de tranzacţie în duplex, care implică patru stări de ego:

Cowboy: “Vino să vezi grajdul.”
 44

Consiliere

Musafira: “Mi-au plăcut grajdurile de când eram doar o copilă.”

La nivel social este o conversaţie Adult – Adult pe tema grajdurilor. La nivel
psihologic este o conversaţie Copil – Copil despre jocul sexual (fig. nr. 3b).

Părinte Părinte Părinte Părinte

Adult Adult Adult Adult

Copil Copil Copil Copil

Nivel social Nivel psihologic

a. b.
Fig. nr. 3. Tranzacţii ascunse (ulterioare)

d. Jocuri pentru adulţi

Berne defineşte jocul ca fiind o serie continuă de tranzacţii

complementare ascunse care înaintează spre un deznodământ previzibil.
Aceste jocuri întotdeauna implică nişte intenţii ascunse de care participanţii
nu sunt pe deplin conştienţi. Deşi Berne foloseşte termenul “joc”, aceste
activităţi nu presupun neapărat amuzament sau plăcere. De cele mai multe
ori ele au un caracter serios sau chiar dramatic. Cu toate acestea jocurile sunt
mereu reluate şi jucate în forme asemănătoare deoarece ele oferă
participanţilor nişte recompense de natură psihosocială. O astfel de
recompense pot fi evitarea unor situaţii generatoare de anxietate sau
menţinerea echilibrului psihic.

Pentru a înţelege mai bine, prezentăm jocul “Dacă n-ai fi fost tu”, cel mai
răspândit joc jucat între soţi (după Berne, 2002, p. 40).
D-na White se plângea că soţul I-a impus restricţii severe în activităţile ei sociale,
aşa că ea nu a învăţat niciodată să danseze. Datorită unor schimbări în atitudinea ei
 45

Consiliere

determinate de un tratament psihiatric, soţul ei a devenit mai puţin sigur pe el şi mai

indulgent. Astfel, d-na White a fost liberă să-şi lărgească aria activităţilor ei. A început să
ia lecţii de dans, dar a descoperit – spre disperarea ei – că îi era o teamă morbidă de
ringurile de dans, astfel că a trebuit să renunţe la acest proiect.
Această întâmplare nefericită, alături de altele de acelaşi fel, a scos la iveală
câteva aspecte importante ale structurii căsniciei ei. Dintre numeroşii indivizi care îi
făcuseră curte, ea şi-a ales de soţ un tip care o domina. Şi atunci s-a aflat în situaţia de a
se plânge că ar fi putut face o mulţime de lucruri “dacă nu erai tu”. Multe dintre
prietenele ei aveau astfel de soţi – care le dominau – şi când se întâlneau dimineaţa ca să-
şi bea cafeaua, îşi petreceau mult timp jucând “dacă nu era el”.
Dar, după cum a ieşit la iveală, în ciuda plângerilor ei, soţul ei îi făcea un mare
serviciu interzicându-i să facă ceva de care se temea foarte tare, împiedicând-o astfel să
devină conştientă de temerile ei. Acesta era şi motivul pentru care latura de Copil din
personalitatea ei îşi alesese cu viclenie un astfel de soţ…..

Eric Berne în cartea sa “Jocuri pentru adulţi”, prezintă numeroase

jocuri grupate Astfel: Jocuri de viaţă (“Alcoolicul”, “Datornicul” etc.),
Jocuri de căsnicie, Jocuri de petrecere, Jocuri sexuale, Jocuri din lumea
interlopă, Jocuri din cabinetul de consultaţii (“Nu încerc decât să te ajut” şi
“Nevoiaşul” fiind jocuri în care se pot implica şi asistenţii sociali), Jocuri
bune.

Asistentul social, cunoscând teoria lui Berne privind stările de ego,

modul în care se desfăşoară tranzacţiile şi jocurile va reuşi să înţeleagă mai
bine situaţiile complexe de viaţă pe care le întâlneşte şi să desfăşoare cu mai
mare eficienţă activitatea de consiliere. Consilierii şi psihoterapeuţii special
pregătiţi îşi propun ca scop evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice
care au efecte negative asupra individului sau a grupului (familiei) din care
face parte. Clientul este ajutat să se comporte matur şi autonom. Pentru
întreruperea jocurilor psihologice se utilizează frecvent tehnici de jucare de
rol (Holdevici, 1996, p. 160).
 46

Consiliere

6. Terapia centrată pe obiective şi soluţii

Terapia centrată pe obiective şi soluţii îşi are originile în lucrările lui

Milton Erickson (echipa terapeutică a Institutului de Cercetări Mintale de la
Palo Alto) şi Steve de Shazer (echipa Centrului de Terapie Familială Scurtă).
Această terapie se deosebeşte mult de psihoterapia psihanalitică,
comportamentalistă etc. În mod tradiţional terapia (mai ales cea
psihanalitică) se orientează asupra trecutului şi caută în copilăria clientului
originea problemelor actuale. După 1960 (odată cu dezvoltarea terapiei
comportamentale), atenţia terapeuţilor a început să se orienteze mai mult
spre problemele prezente ale clientului. Terapia centrată pe obiective şi
soluţii se focalizează mai ales pe viitor. Aceşti terapeuţi nu se interesează de
modul în care au apărut problemele sau de factorii care întreţin problemele,
ci se centrează asupra rezolvării acestora, pe obiective şi soluţii.

Fig. nr. 1. Interviul terapeutic în Terapia centrată pe obiective şi soluţii

(după Holdevici, 1996, p. 151 şi Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 138)

1. Stabilirea scopului terapeutic

(Care este motivul ce te-a determinat să vii la terapie?)

Dorinţe, simptome, plângeri

(ce ai dori să schimbi în legătură cu aceasta?)

2. Excepţii de la comportamentul
problematic
(Când / cum se manifestă această 3. Soluţii ipotetice
excepţie?) (Atunci când problema va fi rezolvată,
(Când te comporţi aşa cum doreşti?) ce anume vei face altfel decât acum?)
Excepţii deliberate. Prescripţie: (“întrebare-miracol” sau “bila de
Fă în aşa fel ca acest cristal”)
comportament să se manifeste
mai frecvent.
Excepţii spontane. Prescripţie:
Încearcă să afli de ce întâmplă
aşa şi cum anume se întâmplă.
 47

Consiliere

Prescripţie: pune în practică o parte a

comportamentului dorit.

Terapia centrată pe obiective şi soluţii se desfăşoară în patru etape

(Dafinoiu şi Vargha, 2005, p.115):
1. Definirea scopului, adică a ceea vrea clientul.
2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor
orientate în această direcţie.
3. Căutarea unor noi soluţii, dacă ceea ce face clientul nu duce la rezultatul
dorit.
4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice.
Acestea pot fi redate sub forma unei scheme (fig. nr. 1).

1. Definirea scopului, adică a ceea ce vrea clientul (şi nu a ceea ce nu

vrea) nu este o sarcină foarte simplă pentru că cei mai mulţi clienţi care se
adresează terapeutului înşiră problemele pe care le au, spun ce nu vor să li se
întâmple. Dar prin punerea accentului pe problemă există mari şanse de a se
menţine problema. Atunci când clientul vorbeşte despre simptomele,
problemele, eşecurile sale el îşi întăreşte imaginea negativă despre sine, îşi
diminuează respectul de sine. Relaţia terapeutică devine asimetrică: clientul
se plasează într-o poziţie de inferioritate în faţa consilierului care este (se
consideră) expert în problemele celorlalţi.
Terapia centrată pe obiective şi soluţii consideră că clientul este expert
în propriile sale probleme, el trebuie să-şi formuleze scopurile (obiectivele).
Consilierul trebuie să ajute clientul să-şi transforme acuzele, problemele în
scopuri care să fie realizabile şi care să orienteze acţiunile ulterioare. Pentru
ca să îndeplinească acest rol, scopurile trebuie să fie formulate respectându-
se nişte criterii:
a. Scopul trebuie să fie formulat afirmativ din punct de vedere gramatical.
Formulările care arată ce nu vrea clientul (nu vreau să fiu anxios, nu
vreau să mă cert cu soţia, vreau ca băiatul meu să nu mai plece de acasă,
nu vreau să beau atât de mult etc.) subliniază problema, precizează ce
trebuie evitat, dar nu arată care este direcţia în care trebuie să se
acţioneze, ce doreşte clientul să obţină la sfârşitul terapiei.
Inconştientul nostru operează doar cu afirmaţii, nu cu negaţii. Dacă
cineva spune: “nu vreau să mă tem de X”, atunci el, fără să vrea, se va
gândi la lucrul de care se teme (dacă vi se spune: nu vă gândiţi la
prăjitură, în mod cert veţi vedea în faţa Dv. o prăjitură, şi veţi depune un
efort pentru a înlătura această imagine. Cu cât acest efort va fi mai mare,
imaginea va reveni mai des şi va apărea tentaţia de a mânca prăjituri).
 48

Consiliere

Consilierul trebuie să ajute clientul să formuleze scopuri cu caracter

afirmativ (vreau să fiu curajos, să mă înţeleg bine cu soţia, băiatul meu să
petreacă mai mult timp cu familia).
b. Scopurile trebuie să fie formulate mai degrabă în termenii acţiunii, decât
în termenii unor stări interne. Unii clienţi afirmă că ei vor să fie fericiţi,
curajoşi, mulţumiţi etc., adică descriu stările interne, afective pe care ar
dori să le aibă. Dar este mai important ca clientul să conştientizeze ce
trebuie să facă pentru a-şi atinge scopul. Pentru aceasta, el poate fi
întrebat: “Cum te vei comporta când vei fi curajos?”, “Ce altceva vei
face, în loc să mergi cu prietenii să bei?”.
c. Scopurile trebuie să fie formulate cât mai concret posibil (adică nu într-o
formă generală). Celor mai mulţi clienţi le este greu să-şi descrie concret
scopurile. Pentru a fi ajutaţi li se pot pune întrebări cum ar fi: “Cine va
observa primul că te-ai schimbat (ai devenit mai curajos, ai mai multă
încredere în tine)?”, “Ce anume va observa el?”.
Răspunsurile la aceste întrebări vor descrie comportamentele care vor
semnaliza dispariţia problemei. Descriind aceste comportamente clienţii
elaborează imagini pozitive despre viitorul lor, îşi planifică acţiunile pe
care le vor face.
d. Scopurile să fie formulate astfel încât să declanşeze imediat acţiunile
rezolutive. Dacă cineva amână luarea deciziei şi începerea unor acţiuni în
direcţia rezolvării problemei, există şanse mari ca acestea să nu fie
realizate niciodată.

Dacă clientul spune: “începând de luna viitoare nu mai beau”, există şanse mai
mici de a se rezolva problema, decât dacă el ia decizia ca din ziua în care discută
cu consilierul să renunţe la băutură, şi în loc de a merge cu prietenii la băut să facă
o altă acţiune (se va discuta detaliat despre această acţiune).

e. Scopul trebuie să fie formulat în domeniul controlat de client. Acest

criteriu are o mare importanţă deoarece mulţi clienţi se adresează
consilierului cu solicitări care se referă la realizarea unor schimbări în
comportamentul altor persoane.

Un soţ se poate plânge de comportamentul soţiei, şi poate cere consilierului

sfaturi pentru ca soţia să-şi modifice părerile, modul de a fi. Mulţi părinţi vin la
consilier pentru că sunt nemulţumiţi de copil şi ar dori ca terapeutul să schimbe
comportamentul copilului.

Nimeni nu poate fi schimbat, dacă nu doreşte şi el acest lucru şi nu se

prezintă din proprie iniţiativă la consilier. Dar comportamentul unui
 49

Consiliere

individ este, de obicei, un răspuns la comportamentul unei alte persoane.

Dacă într-o relaţie o persoană îşi schimbă comportamentul, această
schimbare, în timp, va determina producerea unor schimbări în
comportamentul celeilalte persoane. Consilierul poate să-l ajute pe client
să identifice acele comportamente pe care le poate schimba în aşa fel
încât să se producă nişte modificări în relaţiile sale cu soţia / copilul.
Dacă clientul îşi schimbă în mod semnificativ comportamentul, se vor
modifica relaţiile din cadrul familiei, adică în mod indirect se va acţiona
asupra comportamentului soţiei sau copilului.
f. Atunci când clientul şi consilierul formulează scopul este important să fie
utilizate cuvintele clientului. Mulţi terapeuţi, bazându-se pe cunoştinţele
lor teoretice şi experienţa practică, consideră că ştiu mai bine decât
clientul care este problema şi cum poate fi rezolvată. Consilierul trebuie
să fie sigur că în cursul terapiei urmăreşte rezolvarea problemelor pe care
le are în mod real clientul, şi nu problemele presupuse de el. Pentru
aceasta este important ca formularea scopului să se facă utilizându-se
limbajul clientului (chiar dacă acesta nu este corect din punct de vedere
ştiinţific) şi soluţiile să fie identificate pornind de la experienţa de viaţă a
clientului.

2. Identificarea a ceea ce merge bine şi dezvoltarea comportamentelor

orientate în această direcţie.
În timpul interviului terapeutic consilierul urmăreşte schimbarea
imaginii persoanei despre situaţia sa şi a comportamentului său. Dacă prin
mesaje verbale şi nonverbale consilierul sugerează gravitatea situaţiei
clientului, acesta va deveni şi mai neliniştit şi depresiv. Dar el poate încerca
să “depatologizeze” situaţia, să “normalizeze” problemele clientului. Dacă
terapeutul arată că problema nu este atât de gravă (şi alţii au probleme
asemănătoare, problemele de acest fel pot fi rezolvate etc.), atunci clientul
va avea reacţii afective pozitive (speranţă, încredere în sine şi în consilier).
În mod tradiţional, terapeutul îşi propune să descopere punctele slabe
ale clientului şi el ignoră ceea ce merge bine. Terapia centrată pe soluţii
pune în evidenţă punctele tari, aptitudinile şi resursele clientului. Se discută
despre succesele lui, despre ceea ce merge bine în activitatea / viaţa sa.
Povestindu-şi succesele, clientul are o stare afectivă plăcută, îşi dezvoltă o
imagine de sine pozitivă şi comportamentul său va fi influenţat în bine de
aceste sentimente.
 50

Consiliere

În multe familii există probleme grave în relaţiile dintre părinţi şi copii. Părinţii
merg la consilier deoarece copilul este obraznic, încăpăţânat, minte etc. Aceşti
părinţi sunt centraţi pe aceste probleme, şi au tendinţa de a nu acorda atenţie
calităţilor copilului şi acelor perioade în care se înţeleg bine cu copiii lor.
Consilierul poate să orienteze atenţia lor spre aceste calităţi cerând părinţilor să
vorbească despre succesele copilului, despre pasiunile lui, să facă o listă cu
însuşirile pozitive ale copilului.
De asemenea el poate focaliza atenţia părinţilor asupra momentelor în care nu
sunt probleme, cerându-le să facă un jurnal al evenimentelor plăcute petrecute cu
copilul. Pornind de la acestea se vor căuta soluţiile.

Fiecare client a utilizat şi până în prezent comportamente care au avut

efecte pozitive. Consilierul caută împreună cu clientul excepţiile, situaţiile în
care problema nu se manifestă. Clientului i se pun întrebări care sugerează
faptul că se produc astfel de excepţii: “Ce este diferit atunci când problema
nu se manifestă, faţă de situaţiile în care se manifestă?”.

Nu se recomandă să întrebăm: “Sunt situaţii în care vă înţelegeţi bine în familie,

nu vă certaţi?” (Această întrebare arată că presupunem că ar fi posibil ca astfel de
momente să nu existe), ci întrebăm: “Prin ce se deosebesc situaţiile în care vă
înţelegeţi bine faţă de cele în care vă certaţi? Descrieţi detaliat o zi în care v-aţi
înţeles bine”.

Dacă clientul susţine că problema se manifestă mereu şi nu găseşte

excepţii, îl rugăm să vorbească despre situaţiile în care problema are o
intensitate redusă.

Excepţiile identificate de client pot fi excepţii deliberate sau spontane

Excepţiile deliberate se manifestă atunci când cineva face în mod intenţionat
ceva în aşa fel încât problema să dispară sau să se atenueze. Clientul este
rugat să explice detaliat ce a făcut pentru ca excepţia să se producă.
Răspunzând la întrebare el conştientizează cum utilizează comportamente
eficiente. De asemenea el este ajutat să-şi asume responsabilitatea pentru
schimbările pozitive din viaţa sa. Clientul îşi dă seama că poate controla
situaţia: reproducând comportamentul (ţinând bineînţeles seama de
caracteristicile situaţiei) problema poate fi înlăturată sau atenuată. După cum
arată Peller şi Walter (după Dafinoiu şi Vargha, 2005, p. 119), mulţi clienţi
se află în posesia soluţiei, dar vin la terapeut pentru a cere “permisiunea” de
a o folosi.
Excepţiile spontane sunt acele ocazii în care problema nu se manifestă
sau are o intensitate redusă, dar clientul nu conştientizează cum a contribuit
la producerea acestei excepţii. Totuşi, analizând detaliat aceste excepţii
 51

Consiliere

clientul poate fi ajutat să-şi conştientizeze contribuţia, ceea ce îl ajută să

utilizeze pe viitor în mod intenţionat comportamente eficiente, prin care
poate evita problema.

Exemplu. Mulţi părinţi se plâng de comportamentul opoziţionist al copilului. Dar

copilul nu este întotdeauna opoziţionist. Discutând cu părinţii, se poate observa că
el are comportamente adecvate atunci când părinţii sunt mai calmi, mai relaxaţi,
dispuşi să discute cu copilul şi să îl laude, să-l recompenseze pentru
comportamentele sale bune. Consilierul va încuraja părinţii să crească frecvenţa în
timp a perioadelor în care acordă mai multă atenţie copilului, şi implicit frecvenţa
comportamentelor opoziţioniste va scădea.

În concluzie, excepţiile de la problemă sugerează soluţiile. Prin

identificarea excepţiilor pot fi găsite resursele conştiente şi inconştiente ale
clientului. Prin încurajarea manifestării comportamentelor care duc la aceste
excepţii sunt activate resursele clientului şi clientul începe să simtă că poate
controla situaţia.

3. Dacă ceea ce face clientul nu conduce la soluţie, atunci se va face

altceva. Uneori oamenii nu reuşesc să îşi rezolve problemele deoarece
consideră că există o singură soluţie corectă. Consilierul va ajuta clientul să
elaboreze formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu
soluţia. Aceste alternative îl vor ajuta să utilizeze mai eficient resursele de
care dispune.

Dacă un copil este etichetat ca fiind încăpăţânat, părinţii vor considera că soluţia
nu poate fi alta decât pedeapsa. Dar problema poate fi definită şi altfel.
Comportamentul copilului poate fi explicat din perspectiva etapei de vârstă în
care se află (este la vârsta adolescenţei). Sunt părinţi care consideră că
încăpăţânarea este o însuşire pozitivă, pentru că indică o personalitate puternică;
pe viitor, această însuşire îl va ajuta pe copil să persevereze, să îşi realizeze
scopurile, să se impună etc. Formulând altfel problema, părinţii vor căuta şi vor
găsi alte soluţii. Deci atât pentru problemă, cât şi pentru soluţie există numeroase
variante, numeroase alternative.
 52

Consiliere

Dacă clientul rămâne centrat pe problemă şi nu reuşeşte să găsească

excepţii, consilierul îl ajută să formuleze soluţii ipotetice. Pentru găsirea
acestora, se pun întrebări orientate spre viitor, cu scopul de a-l provoca pe
client să descrie cât mai amănunţit ce şi cum va fi diferit în viaţa lui după
dispariţia problemei: “Cum te vei comporta când problema ta va dispărea?”.
În acest scop se poate folosi “întrebarea-miracol” formulată prima
dată de De Shazer (după Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 145): “Imaginează-ţi că
într-o noapte, în timp ce dormi, se întâmplă un miracol şi problema despre
care mi-ai vorbit dispare. Deoarece erai adormit, nu ai cum să ştii că
miracolul a avut loc. Când te vei trezi, care vor fi pentru tine primele semne
că miracolul s-a întâmplat? Ce anume va fi diferit?”.
O tehnică asemănătoare este cea a “bilei de cristal” folosită de M.
Erickson. El invita clienţii să privească în viitor, când problema va fi deja
rezolvată, şi apoi să explice cum anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

4. Elaborarea prescripţiilor terapeutice. După identificarea excepţiilor

sau a soluţiilor ipotetice, urmează elaborarea prescripţiilor terapeutice, prin a
căror realizare clientul îşi atinge scopurile pentru care s-a prezentat la
terapie. Cele mai importante prescripţii terapeutice sunt:
a. Observă momentele pozitive!. Clientului i se cere ca până la următoarea
şedinţă de consiliere să facă un Jurnal al evenimentelor pozitive sau să
observe şi să noteze situaţiile în care problema pentru care s-a prezentat
nu se manifestă / se manifestă cu o intensitate redusă. Prin această
autoobservare şi centrare pe aspectele pozitive el îşi poate îmbunătăţi
imaginea despre sine şi despre situaţia în care se află.
b. Fă mai mult din comportamentele pozitive sau excepţii! Dacă clientul a
identificat excepţii de la problemă produse intenţionat, i se cere să
continue să producă aceste excepţii şi să observe ce se întâmplă.
c. Descoperă cum apar excepţiile spontane!. Clientul este stimulat să
observe momentele în care problema nu se manifestă şi să caute
explicaţii.
d. Fă puţin din elementele soluţiei ipotetice!. Clientul a enumerat mai multe
comportamente a căror manifestare semnalează dispariţia problemei.
Consilierul, împreună cu clientul, caută acele comportamente care pot fi
realizate / exersate până la şedinţa următoare. Realizând aceste
comportamente, clientul se apropie de rezolvarea problemei.
 53

Consiliere

7. Consiliere în situaţii de criză

Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană, în timp ce

urmăreşte atingerea unui scop important al vieţii sale, se confruntă cu un
obstacol care, pentru moment, nu poate fi depăşit prin utilizarea metodelor
obişnuite de rezolvare a problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de
dezorganizare pe durata căreia sunt încercate mai multe soluţii (după Caplan,
în Dafinoiu, 2000, p. 21).

În funcţie de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:

- consiliere precriză, care are loc înaintea declanşării unei crize previzibile;
- consilierea în situaţii de criză;
- consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării
la o nouă situaţie de viaţă.

Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată.

Ea îşi propune nu numai alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor
negative psihologice, medicale şi sociale ale situaţiei care a declanşat criza.
Consilierea în situaţii de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de
Hill) şi pe teoria intervenţiei în criză (Golan).
Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model,
orice situaţie de criză are trei componente principale (după Popescu M.,
2002):
- antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:
- predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele
de dezvoltare – naşterea unui copil, pubertatea, adolescenţa, criza de
 54

Consiliere

la mijlocul vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea, moartea

naturală a unei persoane apropiate etc.
- impredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor crize
circumstanţiale: naşterea unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă,
accidente, calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată a
unei rude etc.
- resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);
- modul în care defineşte (interpretează) sistemul client evenimentul
antecedent.
Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care
interacţionează aceste trei componente: evenimentul declanşator, resursele
clientului şi modul în care interpretează clientul evenimentul. Instalarea
crizei, intensitatea şi caracterul manifestărilor, capacitatea de adaptare la
situaţia creată nu depind numai de evenimentul declanşator, ci şi de
particularităţile clientului (sistemul său de valori, normele socioculturale
specifice societăţii din care face parte etc.).

N. Golan (după Popescu M., 2002) consideră că intervenţia în

situaţiile de criză trebuie să ţină seama de următoarele:
- Orice individ, familie, grup sau organizaţie parcurge anumite crize în
cursul vieţii sale, declanşate de evenimente anticipate sau neanticipate.
- Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicaţi o
stare acută de stres emoţional, care nu reprezintă o experienţă normală de
viaţă şi care perturbă grav echilibrul emoţional.
- Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoţional se
străduiesc să recâştige echilibrul pierdut. Dar în această perioadă
individul este foarte vulnerabil din punct de vedere psihoemoţional.
Mecanismele de apărare pe care le utilizează în general nu mai
funcţionează. Din aceste cauze individul este mult mai dispus ca de
obicei să solicite ajutor.
- Răspunsul emoţional din starea de criză poate avea intensităţi diferite, în
funcţie de natura crizei şi resursele interne ale individului. Cu toate
acestea există anumite etape care pot fi identificate în marea majoritate a
situaţiilor de criză.
- Fiecare criză depăşită cu succes determină formarea unor abilităţi
personale care vor fi folosite în depăşirea unor crize ulterioare. Astfel, în
anumite situaţii, criza reprezintă o posibilitate de creştere şi dezvoltare.
Dar dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiţii “normale”, criza
poate determina tulburări psihice de lungă durată.
 55

Consiliere

Etapele parcurse în situaţiile de criză sunt următoarele:

1. Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de
apărare şi provoacă o stare acută de şoc.
2. Negarea. Prima încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea
evenimentului declanşator (“nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa
ceva”).
3. Mania reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin
povestirea repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin ţipete, plâns etc.).
Intensitatea şi modul de exprimare a tensiunii interne depinde de
resursele interne ale clientului (echilibrul emoţional, încrederea în sine şi
în cei din jur, nivelul intelectual, sistem de valori etc.) şi de modul în care
interpretează evenimentul care a declanşat criza.
4. Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor
beneficii care ar putea rezulta (“în orice rău este şi un bine”). Şi
“negocierea” este influenţată de resursele clientului, cât şi de modul în
care defineşte evenimentul declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin
resemnare, ceea ce înseamnă că schimbarea produsă nu a fost acceptată,
ci asumată.
5. Adaptarea reprezintă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare
sunt acceptate şi individul dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi
în situaţiile de criză care vor urma. Abilităţile astfel dobândite se adaugă
la resursele interne la care va apela individul în viitor.
Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obişnuit între 6 –
8 săptămâni.

Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea

clientului. Consilierul va urmări stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu
clientul. Intervenţia trebuie să evite pericolul acţiunilor şi deciziilor
ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi comportamente neadecvate.
Consilierea se desfăşoară la două niveluri (Rapaport, după Popescu, 2002):
– nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze)
emoţiile acut resimţite şi să dobândească o oarecare înţelegere
emoţională (nu cognitivă) a crizei. Se caută identificarea unor sisteme de
suport (rude, prieteni, medici, psihologi, asistente medicale etc.) pentru
client.
– nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături
dintre criza actuală şi unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să
înţeleagă modul în care criza îi afectează situaţia. Sunt identificate
 56

Consiliere

posibilităţile de adaptare ale clientului la noua situaţie şi se încearcă

dezvoltarea unor noi abilităţi de adaptare.

8. Modelul psihoeducaţional în consiliere

În consiliere modelul psihoeducaţional este folosit atât de către

psihologi, cât şi de către asistenţii sociali. Acest model poate fi ilustrat foarte
sugestiv de un vechi proverb chinezesc: “Dacă dai unui om un peşte, îi
asiguri o masă; dacă îl înveţi să pescuiască, el va putea să îşi procure hrană
pentru tot restul vieţii”.
În capitolul 2 am arătat că la început asistenţa socială a fost puternic
influenţată de activitatea medicală. În “modelul medical” problemele sociale
sunt privite ca nişte boli, care trebuie să fie diagnosticate şi tratate. Etapele
acţiunii asistenţiale sunt:
boala (problema socială) diagnoza prescrierea tratamentului terapia
vindecarea.

Cu timpul s-au produs numeroase schimbări în modul de a vedea rolul

clientului şi de a concepe activitatea asistentului social. Astăzi clientul nu
mai este văzut ca un individ pasiv, care aşteaptă ca asistentul social să îl
ajute, ci este privit ca o persoană activă, care trebuie să fie ajutată să se ajute
singură. Se pune un mare accent pe profilaxie, adică pe prevenirea
problemelor sociale. În această nouă concepţie asistentul social trebuie să îşi
asume şi rolul de educator, pe lângă multe alte roluri. El, ca educator, în
urma evidenţierii unor probleme sau a unor nemulţumiri ale clientului, îl
ajută pe client să îşi însuşească diferite deprinderi care îl vor ajuta să facă
faţă cerinţelor vieţii. În modelul psihoeducaţional etapele acţiunii sunt
(Authier, după Holdevici, 1996, p. 221):
 57

Consiliere

problemele, nemulţumirile clientului stabilirea unor scopuri însuşirea

unor deprinderi de viaţă atingerea scopului.

În modelul psihoeducaţional consilierul ajută clientul să îşi însuşească

o serie de deprinderi cu ajutorul cărora poate să facă faţă problemelor vieţii.
Deprinderile pot fi definite ca acţiuni automatizate care au fost
elaborate conştient, s-au consolidat prin exerciţiu, şi se desfăşoară fără
control conştient permanent. În timpul vieţii se formează numeroase
deprinderi: deprinderea de a merge, a scrie, a citi, a utiliza diferite
instrumente, a merge cu bicicleta, a conduce maşina, a face cumpărături, a
saluta, a conversa cu o persoană cunoscută, a asculta activ, a gospodări
banii, a planifica activitatea, a găsi un loc de muncă, a soluţiona conflicte, a
se autoafirma etc.
Deprinderile se formează printr-un proces de învăţare mai mult sau
mai puţin îndelungat: la început celui care învaţă i se prezintă un model al
acţiunii (i se demonstrează cum trebuie să acţioneze pentru a obţine
rezultatul dorit). În continuare discipolul exersează acţiunea. În această etapă
acţiunea se desfăşoară greoi şi se fac multe greşeli. După o perioadă de
exersare acţiunea se desfăşoară tot mai uşor, se fac tot mai puţine greşeli,
rezultatele sunt tot mai bune. În acest fel acţiunea se automatizează, adică ea
se desfăşoară cu uşurinţă, fără să ne concentrăm atenţia asupra sa. După ce s-
a realizat automatizarea, ne concentrăm asupra aspectelor de ansamblu ale
acţiunii, şi nu asupra acestor componente.
În familiile obişnuite copiii îşi însuşesc o mare parte din deprinderile
de care au nevoie în timpul vieţii de la părinţi şi de la cadrele didactice. Unii
copii trăiesc în condiţii nefavorabile (centre de plasament; şcoli speciale; au
părinţi care îi maltratează sau au comportamente antisociale etc.) şi nu au
ocazia de a-şi însuşi deprinderile fundamentale de care au nevoie în viaţă.
Alţii, deşi au beneficiat de o educaţie corespunzătoare, în timpul vieţii
întâlnesc nişte situaţii pentru care nu au fost pregătiţi (şomaj, imigrare etc.).
Aceşti oameni ajung în situaţia de a avea nevoie de asistenţă socială pentru
că nu dispun de nişte competenţe pe care dacă şi le însuşesc vor reuşi “să
meargă mai departe”. În aceste cazuri rolul asistenţilor sociali este de a
deveni educatori şi de a-i ajuta pe aceşti oameni să îşi formeze deprinderile
deficitare.

Un reprezentant al orientării psihoeducaţionale în consiliere este G.

M. Gazda. El a pornit de la faptul că dezvoltarea umană se desfăşoară într-un
mod logic, ordonat, previzibil. Marea majoritate a celor care se află într-o
 58

Consiliere

anumită etapă de dezvoltare dispun de însuşiri psiho-comportamentale

relativ asemănătoare. Lui Gazda i-a venit ideea să “inventarieze”
deprinderile de viaţă (life skills)corespunzătoare etapelor de dezvoltare ale
unui individ obişnuit. Cei care şi-au însuşit deprinderile de viaţă
caracteristice vârstei şi sexului lor se adaptează mai uşor cerinţelor societăţii.
Eşecul în asimilarea unor deprinderi de viaţă poate să ducă la
comportamente dezadaptative. Pentru a preveni aceste comportamente (sau
pentru a remedia situaţia dacă ele s-au manifestat deja) este necesară
evidenţierea deprinderilor deficitare şi apoi parcurgerea unor programe care
au ca scop însuşirea acestor deprinderi.
La început Gazda a organizat programe de dezvoltare a deprinderilor
de comunicare. Cu timpul el a observat că cei care au dificultăţi de adaptare
în general au lacune multiple şi dezvoltarea lor trebuie să se realizeze în
acelaşi timp în mai multe direcţii. În acest fel a ajuns la dezvoltarea
modelului numit “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple”.
În prima etapă a activităţii clientul este încurajat să vorbească despre
problemele sale şi este ajutat să identifice, sub îndrumarea consilierului,
deprinderile de viaţă deficitare. În funcţie de deprinderile identificate, el este
încadrat în câteva grupuri în care urmează nişte programe pentru însuşirea
acestor deprinderi.
În cadrul modelului “Antrenament de dezvoltare a deprinderilor
multiple” există 6 grupe tematice (după Holdevici, 1996, p. 224):
1. Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală.
2. Forma fizică. Menţinerea unei bune stări de sănătate.
3. Deprinderi de stabilire a unor scopuri de viaţă.
4. Deprinderi de a rezolva problemele de viaţă.
5. Grup de sfat vocaţional.
6. Grup pentru formarea unor deprinderi de loisir.
În cadrul fiecărui grup tematic sunt mai multe programe. De exemplu
în cadrul temei “Deprinderi de a rezolva problemele de viaţă” există
programe de dezvoltare a deprinderii de alegere a partenerului sau de
stabilire a unor relaţii corespunzătoare în familie. Tema “Dezvoltarea
deprinderilor de comunicare interpersonală” are ca o subcomponentă
antrenamentul autoasertiv.

Etapele învăţării unei deprinderi sunt:

1. Terapeutul prezintă motivele care stau la baza comportamentului corect.
El descrie comportamentul corect.
 59

Consiliere

2. Terapeutul şi coterapeutul demonstrează comportamentul. Ei arată în

mod concret cum se procedează.
3. Cursanţii exersează deprinderea respectivă sub forma unor jocuri de rol.
4. Se dau teme pentru acasă şi acestea constau în aplicarea deprinderii de
viaţă în diferite situaţii.
5. Autoevaluarea şi evaluarea de către membrii grupului a deprinderii nou
formate.

Programele durează 2 – 3 săptămâni, 4 – 5 zile pe săptămână. O

activitate are o durată de două ore. Activităţile se realizează în grupe mici de
lucru formate din 6 – 12 cursanţi.

9. Caracteristici ale consilierii eficiente şi ineficiente

Consilierul poate fi mai mult sau mai puţin eficient în munca sa. Vom
realiza o analiză comparativă a caracteristicilor consilierului eficient şi
ineficient, în funcţie de etapele principale ale activităţii de consiliere şi de
modalităţile de abordare a problemelor (după Holdevici, 1996, p. 206 –
217) (tabelul nr. 1).
Consilier eficient Consilier ineficient
Etapele 1 Definirea Elaborează definiţii Acceptă definiţia dată de client.
consilierii problemei alternative.
Defineşte problema ţinând Consideră că problema este doar
seama atât de factorii de individuală.
personalitate, cât şi de cei
conjuncturali.
Ţine seama de prejudecăţile Nu ţine seama de conjunctura
sociale. socio-economică.
Selectează o definiţie de lucru. Este incapabil să definească
problema.
2 Focalizarea Alege o definiţie a problemei Este incapabil să aleagă o definire a
activităţii de şi începe să lucreze asupra problemei şi trece fără nicio
consiliere acesteia împreună cu clientul. direcţionare de la un subiect la altul.
3 Elaborarea Elaborează multiple soluţii Elaborează o singură soluţie sau
unor soluţii dintre care clientul are nicio soluţie.
alternative posibilitatea să aleagă.
4 Procesul Direcţionează clientul să Discută mult cu clientul, fără a se
decizional adopte soluţii creative. centra pe adoptarea unei decizii.
5 Rezolvarea Elaborează problema înainte Se repede la soluţii imediate, fără a
problemei de a furniza soluţia. analiza cum trebuie problema.
Elaborează un plan concret de Îl lasă pe client să se descurce
 60

Consiliere

acţiuni. singur în ceea ce priveşte

Modalitatea de lucru
Îi răspunde în mod flexibil
clientului.
Modifică sistemul teoretic pe
care se bazează în funcţie de
situaţie.
Utilizează un set adecvat de
tehnici de lucru.
Generează noi perspective
asupra problemei.
implementarea soluţiei.
Posedă un model standard de a
răspunde clienţilor.
Se bazează pe o concepţie teoretică
unică.
Utilizează un set standardizat de
tehnici.
Ia în considerare doar ceea ce spune
clientul cu privire la problema sa.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale consilierului eficient / ineficient (după Holdevici, 1996, p. 216).

Principalele etape ale activităţii de consiliere sunt (ne referim în

special la Consilierea bazată pe teoria deciziei, elaborată de Ivey şi Simek-
Downing):
1. Definirea clară a problemei clientului. Clientul care se prezintă la
consilier vorbeşte despre diferite experienţe de viaţă, înşiră mai multe
probleme, dar în general acestea sunt prezentate într-un mod neorganizat,
nesistematic. Pe baza informaţiilor furnizate de client, consilierul trebuie
să găsească problemele centrale care îngreunează adaptarea socială a
clientului şi cauzele acestor probleme. Consilierul, împreună cu clientul,
elaborează câteva definiţii alternative ale problemei. Atunci când caută
cauzele, consilierul ia în considerare atât factorii care ţin de individ (tipul
de personalitate, nivelul intelectual, particularităţi afectiv-motivaţionale
etc.), cât şi factorii care ţin de mediul social în care trăieşte clientul,
prejudecăţile sociale. Dintre definiţiile elaborate, consilierul şi clientul
selectează o definiţie de lucru. Consilierii eficienţi definesc foarte repede
problema.
Unii consilieri ineficienţi acceptă definiţia dată de client, nu caută
definiţii alternative. Ei au tendinţa de a explica problema clientului fie
numai prin una – două din însuşirile sale de personalitate, fie prin factorii
de mediu, şi nu reuşesc să vadă problema în toată complexitatea sa. Alţii
discută mult cu clientul, trec de la o temă la alta, dar nu reuşesc să
definească în termeni precişi ce problemă are clientul.
2. Stabilirea obiectivelor. După definirea problemei consilierul formulează
obiectivele activităţii de consiliere şi focalizează activitatea sa şi a
clientului asupra acestor obiective. Un consilier ineficient lucrează fără o
asemenea focalizare, el trece fără nicio direcţionare de la o activitate la
alta.
3. Elaborarea unor alternative posibile de soluţii . Consilierul ajută clientul
să îşi conştientizeze sistemul de valori, adică să ştie precis ce doreşte, ce
 61

Consiliere

are mai multă importanţă pentru el, în ce ordine doreşte să îşi atingă
obiectivele. Pe baza tuturor informaţiilor disponibile consilierul caută
împreună cu clientul nişte soluţii. Consilierul eficient reuşeşte să
stimuleze creativitatea clientului astfel ca acesta să găsească un număr cât
mai mare de soluţii, şi acestea să fie cât mai variate. Pentru fiecare soluţie
sunt examinate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă.
Unii consilieri ineficienţi nu găsesc nicio soluţie, sau se mulţumesc cu o
singură soluţie.
4. Alegerea soluţiei optime şi implementarea ei în practică . După ce clientul
şi consilierul au definit problema, au fixat obiectivele, au identificat mai
multe soluţii şi le-au analizat, se trece la alegerea soluţiei care pare a fi
cea mai bună. În continuare se formulează planul de acţiune. Consilierul
şi clientul descompun acest plan în paşi concreţi. Clientul va exersa
acţiunile considerate a fi eficiente în cursul şedinţelor terapeutice
(eventual sub forma unor jocuri de rol) şi apoi le va aplica în diferite
situaţii de viaţă, prin intermediul “temelor pentru acasă”. În funcţie de
rezultatele obţinute se evaluează eficienţa activităţilor realizate. Dacă
soluţia este eficientă, se poate încheia consilierea. Dacă rezultatul nu este
bun, se poate relua întregul proces.
Consilierul ineficient acceptă soluţiile propuse de client fără a analiza
corespunzător problema sau lasă clientul să se descurce singur atunci
când aplică soluţia.

În ceea ce priveşte modalitatea de lucru, consilierul eficient dă

dovadă de creativitate în munca sa cu clientul şi, în acelaşi timp, ştie şi să
stimuleze creativitatea clientului. Are cunoştinţe teoretice solide şi aplică
aceste cunoştinţe în funcţie de caracteristicile situaţiei. Consilierul
ineficient este rigid, se bazează pe o singură concepţie teoretică, aplică
aceleaşi tehnici, indiferent de problemele clienţilor.
Unii consilieri ineficienţi pot nega problemele reale ale clienţilor şi
pot refuza să se ocupe în mod serios de aceste probleme (“de ce vă
plângeţi, şi alţii au probleme de acest fel”). Alţii văd o singură modalitate
în care pot fi abordate problemele (o singură concepţie teoretică, un
singur mod de a defini problema şi de a o soluţiona). Ei aplică aceste
modalităţi, chiar dacă rezultatele nu sunt bune. Sunt consilieri care
schimbă repede şi fără motiv concepţiile pe care le aplică, definiţiile
privind problema, obiectivele, planurile de acţiune. O altă categorie de
consilieri este conştientă de complexitatea problemelor şi se
 62

Consiliere

caracterizează prin anxietate, prin teama de a nu omite ceva important.

Aceşti consilieri sunt nesiguri în acţiunile întreprinse.
Consilierul eficient este deschis la noi alternative şi posibilităţi care
pot să apară în cursul şedinţelor de consiliere, dar fără să piardă din
vedere direcţia principală de acţiune.

Bibliografie

1. Băban A., (coord.), (2001), Consiliere educaţională. Ghid metodologic

pentru orele de dirigenţie şi consiliere, Cluj-Napoca.
2. Berne, E., (1984), Emberi játszmák, Háttér kiadó, Budapest.
3. Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, Bucureşti.
4. Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială, Editura
Polirom, Iaşi.
5. Bocancea, C., (2005), Principii ale acţiunii în asistenţa socială, în
Neamţu, G., Stan, D., Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura
Polirom, Iaşi.
6. Caïn A., (2003), Psihodrama-Balint. Metodă, teorie şi aplicaţii, Editura
Trei, Bucureşti.
7. Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura
Polirom, Iaşi
8. Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode,
tehnici, Editura Polirom, Iaşi.
9. De Visscher, P., (1996), Dinamica grupurilor restrânse, în Neculau, A.,
Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
10.Hayes, Orrell, (1997), Introducere în psihologie, Editura ALL
Educational, Bucureşti.
11.Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.
12.Ionescu, G., (1973), Introducere în psihologia medicală, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
13.Killén, K., (1998), Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timişoara.
14.Plosca, M., Mois, A., (2001), Consiliere privind cariera, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
 63

Consiliere

15.Popescu, M., (2002), Consiliere, în Pop, L., (coord.), Dicţionar de politici

sociale, Editura Expert, Bucureşti, pp. 187 - 193.
16.Rotaru, A., (2002), Consiliere şi orientare, Editura Arves, Craiova.
17.Roth-Szamosközi, M., (2003), Perspective teoretice şi practice ale
asistenţei sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
18.Şchiopu, U., (coord), (1997), Dicţionar enciclopedic de psihologie,
Editura Babel, Bucureşti.
19.Vianu, I., (1975), Introducere în psihoterapie, Editura Dacia, Cluj-
Napoca.