E o lectură cam lungă, dar zic și poante, bare with me.

N-am nici o motivație să mă îmbogățesc, cu toate că văd în jurul meu că majoritatea are
această... dorință, nici măcar ambiție. Pe fondul unor divergențe afective, remarc că-mi dezvolt
chiar o aversiune din ce în ce mai mare pentru oamenii ”bogați”. Sunt sincer cu mine. Sărăcia
spirituală și intelectuală pe care o remarc la cei mai mulți dintre cei care au excesiv de mulți bani
mă dezgustă și mi se pare tulburător de nedrept ca un profesor de sociologie, de exemplu, să fie
scuipat în cap de un puști incult nabab, care în ignoranța sa profită cu nerușinare de prostia altora
asemenea lui, postând nuș ce imbecilități. Doar un exemplu. Sunt mii și milioane, că tot vorbim
de cifre.

M-am gândit mult la cum dracu s-a ajuns la discrepanțele astea sociale, în care un atlet care
aleargă o minge câștigă adesea nerușinat mai mult decât cineva care își folosește mintea, pentru a
ajuta eventual societatea. Ambii o fac, nu zic. Unul ne amuză și relaxează, în timp ce altul
găsește tot felul de soluții ingenioase, dar discrepanțele dintre remunerațiile ce li se revin pentru
contribuțiile aduse societății sunt de-a dreptul aberante.

Nici nu mai vorbesc de cei care își adjudecă avuțiile direct, în moduri ilicite. Ălora, jur că mă
abțin tot mai greu să nu le fac rău. Nici nu mai știu ce mă ține. Speculam la un moment dat cu un
prieten ideea de a-i droga pe unii cu scopolamină. Ăla e un roofie nasol, sub influența căruia
rămâi activ, dar nu și lucid. Un praf pe care poți să-l sufli cuiva în față și îl face complet 
obedient, după care nu-și amintește nimic. Ne gândeam cum ar fi să-l inoculăm unuia din ăsta,
persoană publică parvenită, și să-l punem să alerge în curu’ gol prin oraș, aruncându-și banii pe
stradă. Doar un warning pentru alții. Cred că vă zic mai mult ca să n-o fac. În punctul ăsta mă
simt.

Și ce mi se pare cel mai trist e că, poate mă înșel, dar nu găsesc contra-argumente, oricât aș
căuta, soluția e incredibil de simplă: limite. N-aș stabili o limită meschină sau complet aberantă
pentru cât poți să deții. Pot să înțeleg că pe unii îi bucură nespus sau le umple un gol în suflet să
dețină mult. Dar nu cred că ar trebui să poți avea tot pământul. Că nu-i al nostru, ci al tuturor
generațiilor ce au să vină, dacă reușim să nu ne căcăm pe ea de specie. Dacă ar fi după capul
meu, aș implementa un sistem de impozitare de până la 100%, peste limita de 6 milioane de $.

Nu mi-am scos din cur cifra asta. Nenumărate studii demonstrează faptul că ăsta ar fi în cele mai
dezvoltate țări trAshold-ul pentru satisfacția pe care ți-o pot aduce banii, cam 60.000$ pe an, de
persoană. Să-ți ajungă 100 de ani. Nimic în plus nu ne sporește bunăstarea morală și psihică sau
motivația. Unless you have isues, cum ziceam mai devreme. Acolo se pare că nu sunt limite, iar
asta ne-a adus într-o lume dominată și condusă de sociopați, psihopați și narcisiști. În contextul
actual, ei sunt cei care s-au impus. Nu i-aș închide în pușcării, ci mai degrabă i-aș trata, prin
programe de reabilitare socială. I really kind of feel for them și sper să nu ajungă să-i încuiem în
buncărele pe care și le-au pregătit ei.

Orice capitalist înrăit mi-ar sări în cap și mi-ar spune că oameni ca Musk, Bezos, Gates sau mai
știu eu ce înțelepți  - mă refer acum la oameni care au și cap, nu doar averi - n-ar mai fi motivați
să-și dezvolte afacerile. Ba, eu cred că da. Motivația lor principală din ce-am înțeles din
biografiile lor a fost să-și implementeze și dezvolte ideile, nu să aibă șapte avioane private sau
zece vile. Buffet trăiește într-o casă super modestă și conduce o mașină mai veche de zece ani. Și
asta e partea cea mai mișto la ce mă gândesc. Că nu te oprește nimeni să-ți reinvestești
profiturile. Dar în oameni, facilități, unități de producție ș.a.m.d.. Nu acumulare de capital. Ca,
eventually, să te poți făli cu armatele de oameni pe care-i finanțezi, nu grămezile de active
speculative sau conturi. Cine are cei mai mulți angajați. Dar nu ca Bezos, milioane de salahori
cărora le sar mâinile din coate și șoferi care se pișă în sticlă, să țină pasul cu normele de
productivitate impuse de lăcomia lui și a altora. Oameni. Idei. Planuri de înflorire sustenabilă.
Astea sunt lucrurile care s-ar putea dezvolta, fără limite.

Mi se pare de neînțeles cum am ajuns să găsim soluții la orice, în timp record, dar ne poticnim în
obiceiurile și mentalitățile unor generații îngropate. Nu-s comunist. Sau cel puțin nu în sensul
peiroativ cu care e văzută cel mai des noțiunea. Marks și Engels susțineau că vremea
comunismului va fi atunci când capitalismul își va fi atins limitele. În partea noastră de lume, l-
am pus la-ncercare mult prea devreme. În cea din care ne răsare soarele, s-a dezvoltat în ceea ce
seamănă din ce în ce mai mult cu o pușcărie distopică, ce i-ar depăși chiar și lui Orwell
așteptările. Calea de mijloc e mereu cea mai bună soluție, cred.

Deci, financiar, limite rezonabile,  demonstrate de cercetare. Ah, era să uit, evaziune? Exclusiv
plăți electronice. Oricum, acolo ajungem mâine. Block chain-ul și-a demonstrat utilitatea. Dacă
nu mai e folosit, și el, pentru speculații financiare, ne-ar putea salva cururile.

Politic, merite.

Nu e absurd că suntem puși să alegem ca manageri mecle simpatice? Statul, noi adică, suntem fix
ca o întreprindere. Ai angaja să-ți gestioneze firmă pe cineva pentru că dă bine-n poze și are
carismă sau papagal la TV? Nu e aberant că politicienii urmăresc, firește, interesele celor care le
finanțează campaniile? Parcă suntem idioți, să mor io. Nu cred că zic nimic deplasat sau străin,
pentru oricine. Dar ne complăcem la nesfârșit, în timp ce toată planeta și tot ce să află pe ea
plânge sau moare. În primul și primul rând, pentru că ni se pare totul complicat și nu vrem
răspundere. Ba vrem chiar să avem pe cine da vina pentru toate. Ăsta e cercul vicios în care ne
învârtim.

Revin. Ce parlament și care partide? Cei mai mulți politicieni, nu doar că nu au culoare, dar nici
măcar habar de doctrina pe care o reprezintă. Ai ambiția de a administra Sănătatea? Bun. Mai
întâi diplome. Te pricepi la asta? Știm cum se pot lua și hârțoage. Avem fabrici de ele și le
punem la îndoială chiar și pe alea obținute în străinătate, la școli de renume. Teste. Toți cei care
se văd în stare, aplică pentru o evaluare care să le demonstreze abilitățile.  M-aș îndoi, dar poate
or să fie o mie. Din cei care se arată și pregătiți, putem face apoi și alegeri. N-aș vedea cum să
renunțăm la democrație.

Dar nu alege oricine. Nu mi se pare eficient, lasă corect, să aleagă un nesimțit puturos cu patru
clase cine să ia decizii pentru Educație și toate. E absurd. Cum să hotărască pentru viitorul
copiilor noștri niște analfabeți care nu înțeleg cele mai elementare principii de funcționare ale
unei societăți. Din nou, test. Vrei să votezi? Perfect, să fim cât mai mulți. Dar apți. Studiezi un
curs cât se poate de exhaustiv și succint despre cum funcționează un parlament, guvern and so on
și, dacă treci, votezi. Dacă nu, îi lași pe ăia mai silitori. Că și tu beneficiezi, oricum. Eu nu m-aș
pune să pilotez un avion dacă n-am habar cum funcționează, dar m-aș bucura nespus să pot
zbura, așa imbecil, în continuare. Aș aplauda și eu oligofren la aterizare, ca și când nici nu mă
așteptam să aterizeze.

Bun, ne-am lămurit care la ce se pricepe, am ales să ne placă totuși și fețele, urmează pregătire.
Avem nenumărate modele de societăți eficiente și funcționale. Fiecare cu particularitățile sale. Îi
facem frumos pachet și îi trimitem la stagii de pregătire. Să atârne măcar o scurtă vreme pe lângă
unii care și-au demonstrat deja cât de cât abilitățile. Trei echipe. Una, cea aleasă, la butoane,
două pe lângă, în așteptare pentru  consultare sau  orice eventualitate.

Anual, nu la patru sau cinci ani, evaluare. Ți-ai atins obiectivele? Da? Dă-i înainte! Nu? Nu-i
stres, lasă pe altcineva să încerce, poate ai avut un an greu. Să nu te surmenezi. La ritmul în care
am ajuns să ne mișcăm, patru sau cinci ani înseamnă o eternitate. Mai mult, în era în care
lâncezim deja de ceva vreme, toate ședințele din plenul celor două camere, după ce ai înțeles
cum funcționează lucrurile, cum ziceam, transparente: live stream. Ești tocilar și vrei să-ți
exprimi părerea? I te adresezi parlamentarului pe care l-ai ales să-ți reprezinte interesele direct pe
chat, să voteze și să n-o frece pe pornhub când se țin dezbaterile.

Nu sunt idei noi. Singura încercare pe care am făcut-o aici, și la care m-am gândit mult timp, a
fost să rezum totul în cât mai puține cuvinte, de înțeles pentru mai oricine cu câteva sinapse.
Ultimul manifest care a schimbat lumea, nu neapărat în bine, dar nici exclusiv în rău, avea câteva
pagini. La viteza la care ne aflăm, și alea ar fi multe. Nu mai are nimeni răbdare. Cred că jumăte
din cei care au început, poate, să citească, au renunțat după primele paragrafe.

Spuneți vă rog dacă greșesc și dacă nu, ce naiba ne ține? Că eu nu mai pot să visez și mi-am
pierdut în repetate rânduri mințile, mai mult decât orice din frustrare, cred. Văd, clar ca bună
ziua, o lume în care teleghidăm chestii cu creierele, care vrem chip, firește, avem abundență de
energie regenerabilă, să ne alimenteze toate ambițiile, și resurse să spargem toate burțile. Dar nu
mai ajungem. Ne poticnim în fața unor structuri complet depășite și lăsăm cretini zeloși să ne
conducă viețile, pentru că nu reușim să ieșim din beția tranziției planetare.

Sunt prea radicale schimbările și nu avem cum să distrugem aceste structuri? Căcat, nu cred.
Avem toate pârghiile. Să protestăm am învățat, dar nu știm ce să cerem. A, B, C. Pentru început,
un singur lucru, ușor de înțeles pentru orice nătâng: referendum. Pentru ce? Lista cu revendicări
e scurtă: limite, merite.  Nu văd să schimbăm din prima planeta, dar poate-ntr-o generație sau
trei, totul până la granițe, măcar. Pe urmă, poate-i inspirăm și pe alții dacă le place.

Sunt naiv, știu, dar ca idee, vi se pare o aberație? Unde ați vedea probleme și care credeți că ar
putea fi soluțiile pentru ele?