SCOLASTICĂ

scolastică, în istoria filosofiei, termen

ce desemnează în totalitate doctrina
filosofică, teologică şi ştiinţifică
elaborată în epoca medievală (sec. VI- SCOLASTICA
XIV); are valoare preponderent
cronologică şi derivă din faptul că în prima perioadă Scotus Eriugena;
Evul Mediu activitatea intelectuală a Berengar din Tours;
fost legată de şcoală: în şcolile (sec. VI-XI) Roscellin; Anselm din
monastice şi în cele de pe lângă Canterbury;
catedralele din Evul Mediu târziu, în şcoala de la Chartres;
studiile din universităţi, începând din Bernard şi Teodoric de C;
Guillaume de Conches;
secolul al XlII-lea. În trecut, diverşi Gilbert de la Porreй;
istorici au atribuit termenului s. o şcoala de la Saint-Victor;
valenţă teoretică, înţelegând-o ca pe o Guillaume de
mişcare culturală îndreptată spre Champeaux; Hugo şi
cercetarea fundamentelor raţionale ale Richard de Saint-Victor;
credinţei creştine; astăzi sensul acesta Pierre Abйlard; John of
este mai restrâns şi priveşte poziţiile Salisbury; Alain de Lille.
doctrinare ale marilor maeştri ai a doua Guillaume dAuvergne;
secolului al XlII-lea şi, în particular, Henri de Gand;
ale lui Toma d'Aquino. perioadă (sec. Alexander din Hales;
■ Etape istorice ale scolaslcii. în prima Albert cel Mare;
perioadă istorică (sec. VI-XI), s. a fost al Xlll-lea) Toma dAquino; Sf.
caracterizată de cercetarea raţională a Bonaventura;
Robert Grosseteste;
credinţei, slujindu-se mai ales de Roger Bacon;
filosofia neoplatonică prin intermediul Egidio Romano; Siger din
lui Augustin, Boethius şi Dionisie Brabant;
Areopagitul. între marii gânditori ai Boethius din Dacia;
acestei perioade figurează J. Scoruş Dietrich von
Eriugena (cea 810-cca 870) şi Anselm Freiberg.
din Canterbury (1033-1109). A doua a treia perioadă I. Duns Scotus; Pierre
etapă este marcată de reapariţia dAuriole; (sec. al XlV-lea) William
filosofiei lui Aristotel şi de Occam; Gregorio da Rimini;
consecinţele înfruntării dintre teologia Jean de Mirecourt; Jean
creştină şi metafizica aristotelică. în a Buridan;
doua jumătate a secolului al XlII-lea se Nicolas dAutrecourt;
va cristaliza o atitudine critică în jurul Marsilio din
aristotelismului, graţie ajutorului oferit Padova; Nicolas Oresme;
Thomas de
de traducerea în latină a comentariilor Bradwardin.
lui Averroes, şi se profilează trei
direcţii de interpretare. Sf. Bonaventura filosofia lui Aristotel şi să corecteze
şi şcoala sa vor respinge aristotelismul tezele opuse revelaţiei (este vorba în
în favoarea augustinis-mului şi a particular de necesitatea şi eternitatea
neoplatonismului creştin tradiţional. lumii). Ultima etapă a s. (secolul al
Gânditorii cunoscuţi ca „averroişti XlV-lea) a căutat să echilibreze
latini" (Siger din Brabant şi Boethius poziţiile prin studiul riguros al
din Dacia) au urmat un aristotelism metodelor şi al limbajelor proprii
radical, atribuind deplină validitate diferitelor discipline (William Occam,
doctrinei aristotelice pe plan raţional şi Marsilio din Padova, Jean Buridan).
coborând adevărurile revelate de pe Prin aceasta, teologia devine studiul
planul lor superior. O linie pozitiv al Scripturii, în timp ce logica,
intermediară este propusă de Toma epistemologia, filosofia naturii şi
d'Aquino: creştinismul trebuie să se gândirea politică urmează cursuri
folosească de aparte.

984