Sunteți pe pagina 1din 23

S.N.S.P.A.

Lect. dr. Adrian NICULESCU

Istoria Lumii post-belice (1945-1989)

Curs special - tematica

Pentru temele 1 - 8, v. desfăşurătorul „Europa de Est între 1945 - 1989”

1. Europa de Est după 1945. Tranziţia şi instaurarea regimurilor comuniste.

2. România – 1944/45 – 1948 (I)

3. România – 1944-45 – 1948 (II)

4. Ungaria – (1945-47-56-68-89)

5. Polonia – (1945 –47-1956-1968-1970-1976-1980-1989)

6.Cehoslovacia (1945-1948-1968-69-1989)

7. Bulgaria (1944 guvern pro-comunist-1946, inlaturarea monarhiei,-1954 puterea


lui Jivkov-1989).

8. RDG (1945-ocupatia Aliata, problema Berlinului, 1949 proclamarea DDR, 1953


revolta de la Berlin, 1961, Zidul, 1989 caderea Zidului si a regimului,1990 -
reunificarea),

9. Iugoslavia: „schisma” lui Tito, 1948. Originile si premisele schismei – Tito - singurul
lider comunist ce a ajuns la putere prin propriile forte, in cadrul miscarii de rezistenta
comunistă pe care a condus-o. Ruperea Iugoslaviei de cître ocupantul germano-italian
(1941-44). „Ustasii” – fascistii croati ai lui Ante Pavelic proclama Statul Croat pro-Hitler.
Rezistenta iugoslava: („cetnicii” nationalisti sîrbi ai lui Draga Mihailovic - monarhisti
fideli guvernului de la Londra cu rezultate bune doar in Serbia, inexistenti in restul
teritoriului iugoslav) si comunistii „internationalisti” pan-iugoslavi ai lui Tito, croat de
mama slovena). Simpatia lui Churchill. Tito, după 1948, refuză executarea ordinelor lui
Stalin. Rupura vehementă de Stalin. Federalizarea Iugoslaviei (cu radacini in Constitutia
neaplicata din 1939). Mozaicul etnic. Manifestul de la Jaice, Bosnia (nov. 1943) privitor
la noua federalizare comunistă. Formula politică iugoslavă, „socialismul autogestionat”
(20% comunism tip Est, 80% Vest) si coalitia minoritatilor (croati, sloveni, albanezi,
macedoneni, etc.) contra majoritatii relative sirbesti. Tito - la originea Miscării
nealiniatilor (1955). Reconcilierea cu URSS dar neintoarcerea in „Lagarul comunist”
(CAER, Pactul de la Varsovia). Tito stalinistul pro-sovieticul 1945-1948 (ex. abrogarea
accelerată a statului de drept, abolirea monarhiei, cooperativizarea rapidă, vizita lui Tito
la Bucuresti, la Ana Pauker si Gh. Gheorghiu Dej, din nov. 1947, ceea ce a ocazionat

1
ignorarea făţişă de către guvern a regelui, aflat la Londra, prin nesupunera spre ratificare
a documentelor rezultate) vs. Tito pro-occidentalul (1948-1980, cel care renunţă la
colectivizare, care rupe relaţiile diplomatice cu Moscova, care primea pe refugiaţii din
România, etc.). Ruperea violenta de Stalin. Disputa cu Italia pentru Trieste (1945-
1954/1975). Tito, iniţiator al Mişcării ne-aliniaţilor (conferinta de la Bandung, Indonezia,
1955, cu Nasser, Egipt, Nehru, India, Suckarno, Indonezia), ce însă, nu din vina
Iugoslaviei, ci a multora din Limea a III-a, va fi tot mai aproape de Moscova.
Filme: Despre Tito în rezitenţa anti nazistă v. filmul Sujetska (prod. anglo-jugoslavă, cu
Richard Burton – Tito – şi Irene Pappas, regizor ?, de la finele anilor ´70); despre Tito în
anii 50: Tata e în călătorie de afaceri, de Emir Kusturica (anii 1988-90). Despre primii
ani, cei ai comunismului pur şi dur titoist, intersant şi filmul iugoslav Milena, regizor ?,
de la mijlocul anilor 80.

10. Originile şi naşterea Statului Israel – 1948. Radacinile problemei. Primele


insediamente, pe la 1880 (printre primii - evreii români, de la Rischon le Zion - „primii la
Zion; cazul bancherului paşoptist Davicion Bally, prieten cu C. A. Rosetti, mort la
Ierusalim, în aprilie 1884). Nasterea sionismului – miscare laică, de centru-stinga (de
inspiratie liberală si socialistă), echivalentă, pentru poprul evreu, cu Risorgimento-ul
italian sau cu miscarea de regenerare natională românească. De la Theodor Herzl (ziarist
liberal vienez, foarte integrat, ce lansează ideea sionistă la Primul Congresul Sionist –
Zurich, 1897), la Declaratia ministrului britanic de externe (şi fost prim-ministru, 1902-
06), Lord Balfour, privitoare la căminul naţional evreiesc (1917), odată ce englezii se
pregăteau să ocupe Palestina otomană (pentru aceasta, vor contrui, dinspre actuala
Iordanie, celebrul pod Allenby, şi azi în funcţiune, numit după generalul ce comanda
trupele britanice)
Primele insediamente în „Eretz Israel” (Tara lui Israel) sînt în zonele
inospitaliere, fără apă (în cele lingă ape locuiau, evident, arabii - ex. Cisiordania).
Kibbutzurile, colonii agricole, formă de comunism funcţional (actualmente, doar 3% din
populaţie mai trăieşte în kibbutz-uri, devenite, însă, un enorm succes economic;
paradoxal, tocmai de aceea de spune că au ajuns să-şi ”piardă sufletul”, prin angajarea de
mînă de lucru salarizată!). Palestina sub mandat britanic (1918-1948), revolta araba din
1936 (condusă de muftiul Hussein al Ierusalimului - unchiul lui Yasser Arafat – ce va
personifica lupta anti-insediamentele evreieşti, inclusiv cu sprijin nazist). Frînele puse de
englezi emigraţiei evreieşti (1936-1948). Intensificarea emigratiei dupa 1945, odată cu
deschiderea lagărelor naziste. Cazul navei Exodus, respinsă repetat de englezi (1947).
Pămîntul viitorului Israel este cumpărat metru cu metru de la arabii dispuşi să vîndă, de
către Agentia Evreiască (Sohnut), creeată în 1920, cu acest scop si pentru a încuraja
„aliya”, emigrarea evreilor spre Eretz Israel. De-abia în 1960, Agentia a făcut act de
cesiune simbolică a pămîntului către Statul Israel (care se născuse în 1948, fără a poseda,
formal, teritoriul!). Hagana („Salvarea”), armata clandestină evreiască de inspiraţie
laburistă (din care se naşte Tzahal - armata israeliană: T H L - Ţeva Hagana le Israel =
Armata de Salvare a Isrealului) şi „terorismul” evreiesc (între ghilimele deoarece nu ataca
civili, ci doar militari şi obiective militare britanice): miscările Irgoun Zwei Leumi
(Menachem Begin) si Stern (dupa numele primului său comandant, ucis în timpul
razboiului, căruia îi succede Itzak Shamir), împotriva englezilor (cel mai celebru: atacul
din 1948 împotriva Cartierului General al Armatei Britanice de la Hotelul King David,

2
din Ierusalim, responsabil - Shamir), din care se va naste dreapta israeliană (reunită,
ulterior, pe baza ideilor sionismului revizionist al lui Jabotinski, în partidul Likud, condus
de liderii istorici Begin si Shamir, apoi, din anii 90, de Ariel Sharon si Netanyahu). In
timp ce, în anii razboiului, Hagana, majoritară, a încetat lupta anti.britanică si chiar s-a
integrat în armata engleză (Jewish Legion), iar Irgoun-ul a hotărît încetarea focului,
gruparea Stern a continuat lupta contra ocupantului britanic.
Situaţia etnică în 1948: 650.000 evrei (concentraţi în zone fără apă) si 600.000
arabi (zone cu apă, principalmente Cisjordania). Rezolutia quasi-unanimă a ONU din
Nov. 1947, cu sprijinul SUA si URSS, privitoare la nasterea unui Stat Isreal iudeo-arab
binational si biconfesional. Refuzul palestinienilor de a accepta solutia ONU şi
proclamarea Statului Israel (14 mai 1948), a generat revolta generalizată a populatiei
arabe palestiniene (condusa de muftiul Hussein, fost lider al revoltei arabe de la Paştele
sîngeros, 1936, ulterior pro-nazist) si agresiunea statelor arabe limitrofe (primul razboi
arabo-israelian, cu sprijinul inclusiv al URSS, via armamentul din Cehoslovacia). Fuga
palestinienilor şi începutul problemei refugiaţilor (sunt ţinuţi de peste 60 de ani în tabere
mizere, din ţările limitrofe, pentru a impresiona opinia publică, deşi organizaţiile
palestiniene au bani precum o multinaţională!). 1 ianuarie 1965 - apariţia OLP (cu aripa
sa militară – al-Fatah) în frunte cu Yasser Arafat, nepot al muftiului Hussein al
Jerusalimului. (peste tot, islamul a privit cu simpatie la Hitler si Mussolini ce au sprijinit
pe musulmani in cheie anti.semită si anti-engleză – v. Mussolini care, in Libia italiana, se
declara „spadă a Islamului”, v. brigăzile de izbire, auxiliare ale naziştilor, formate din
bosniaci musulmani, etc. ). In Israel rămin doar puţini arabi palestinieni ce devin cetateni
israelieni (actualmente constituie 20% din populatia Israelului - dar nu fac armata, spre
deosebire de arabii beduini sau de arabii druzi, leali Statului Israel). Israelul în interiorul
„liniei verzi” – concret, linia pînă unde ajunge vegetaţia plantată în deşert de colonii evrei
(1948-1967). Haim Weismann, primul presedinte (1948-52), David Ben-Gurion, primul
prim-ministru (1948-1964) Levy-Eskol (1963-69) si Golda Meir (1969-74)- suprematia
laburistă, pe model britanic, cu baza în sindicatul Histadrut (1948-1977). Politica relativ
mai concilianta a regelui Abdallah I al Trans-Iordaniei (din 1948, Cis.+Trans.=Iordania),
continuata de regele Hussein, ajută întrucîtva la nasterea Isrealului. O piedica pentru ca
Iordania sa devina mult doritul stat palestinian l-a constituit faptul ca familia regală
Hasemită nu este de origine arabo-palestiniană, ci arabo-beduină, provenind din Arabia
Saudită si intalata acolo de britanici (înrudiţi cu familia regală Saud din Arabia Saudită, o
ramura a domnit si peste Iraq, pina in 1958). Asta va duce pină la expulzarea, de către
regele Hussein, a palestinienilor refugiati în Iordania, ce voiau sa-si subordoneze Iordania
si sa-l proclame stat palestinian, in septembrie 1970 (septembrie negru). Ei se vor
adaposti în Liban, cu precadere spre Sud, la granita cu Israelul. Profitînd de democratia
libaneza, vor incerca, la fel ca-n Iordania, să-si facă stat în stat, si vor contribui decisiv la
declansarea razboiului civil si la distructia Libanului însusi, după 1976. Totusi
Ierusalimul este divizat între Israel si Iordania (1948-67) si, cu toată „toleranţa” lui
Hussein, cultul israelit este complet intezis în sectorul de est (arab iordanian), inclusiv la
Zidului plîngerii. Schimbarea politicii URSS faţă de Israel (1948-1952), de la simpatie la
ostilitate, din cauza esecului de a determina Israelul să devină un stat comunist satelit, si a
netei optiuni pro-occidentale a acestuia (o urmare: procesul halatelor albe – in 1952,
Stalin isi arestează proprii medicii evrei ce-l ingrijau, accelerindu-si astfel moartea!).
Israelul – de la ţara evreilor idealişti de pretutindeni, din perioada pre-nazista, la ţara

3
evreilor „cu probleme” de după Holocaust si din ţările devenite comuniste (unde au
pierdut tot), ce se îndreaptă masiv spre „Tara Sfîntă” spre a se salva. (v faptul că puţini
israelieni sînt originari din ţările tradiţional democratice, gen USA, Anglia, Franţa, unde
puteau trăi liber – cu excepţia situaţiilor gen ocupaţia hitleristă a Franţei sau cedarea
Algeriei, teritoriu metropolitan francez, de către Franţa, în 1962; majoritate provin din
ţările ex-comuniste, Polonia, România, URSS – evreii askenazi, sau din ţări musulmane
ostile – evreii sefradiţi). Numai iniţial, şi din motivele de mai sus, URSS a încurajat
emigrarea populaţiei evreieşti din Europa de Est (dar, din motive ideologice, nu şi din
URSS însăşi! URSS a încercat o rezolvare proprie, ”comunistă” în aşa zisa Republică
Sovietică Evreiască Birobidjan, din extremul orient, pe fluviul Amur – un eşec total).
Fluxul migratoriu va fi oprit curînd, prin 1952 (cînd Stalin înţelege că Israelul va fi o
democraţie occidentală). Si în România, probabil principalul rezervor în afară de URSS,
deoarece scăpaseră mai mulţi evrei de Holocaust (circa 400.000), emigrarea va fi blocată
timp de mulţi ani, dar se va relua prin 1959. Din URSS (cu 6 milioane de evrei),
emigrarea se va face numai ”cu picătura”. In 1990-91 vor emigra peste un milion!
Filme: Exodus, regizor?, din anii 60.
11. Statul Israel (1948-1991): Singura democraţie reală din Orientul Apropiat. Optiunea
clară pro-ocidentală. 1948-1977: Partidul Muncii (socialist-laburist) la putere cu Ben
Gurion, Levy-Eskhol şi Golda Meir. Lentul drum al dreptei isrealiene către putere (1977),
de la sionismul revizionist al lui Jabotinski, la partidul Likud al lui Menachem Begin
(învingător de-abia în 1977), Itzak Shamir si Ariel Sharon. Votul askenazilor, majoritar
socialist, votul sefarzilor, majoritar de dreapta sau religios. Cheia păcii: acceptarea ei de
către dreapta israeliană (stînga era de mult de acord!). Cresterea demografica a sefarzilor
favorizează partidele de dreapta si religioase (după victoria lui Begin din 1977, alternanţe
la guvern sau „mari coalitii”). Israelul duce patru războaie şi trei campanii. 1948:
Primul război – războiul de independenţă; 1956: al doilea război arabo-isrealian (criza
Canalului de Suez) contra Egiptului lui Gamal Abdel Nasser ce, cu sprijinul URSS,
nationalizează Canalul franco-englez si interzice tranzitul navelor israeliene. Bravura
militară a paraşutiştilor: Ariel Sharon (ministru al apărării sub Begin, prim ministru 2001-
2006) si Ezer Weisman (viitor preşedinte 1997-2002, nepotul primului preşedinte). Al
III-lea război – Razboiul de Sase Zile, iunie, 1967, cel mai mare triumf, victoria totală şi
ocuparea Sinaiului şi a Gazei (de la Egipt), a Inălţimilor Golan (de la Siria), a
Cisjordaniei (Iudeea şi Samaria) şi a Ierusalimului de Est (de la Iordania). Aşa zisul
”Mare Israel” (nu de la Tigru la Nil, cum spun detractorii, dar cu Cisjordania, deşi numai
dreapta şi religioşii o vor cu îndărătnicie; stînga e mai realistă). Insediamentele (dorite de
dreapta, ne-incurajate de stînga). Paradox: doar ocupînd noile Teritorii, Israelul isi vede
recunoscut dreptul de a rămîne între vechile granite! Se termină lozinca OLP „Israelul în
mare”! Miracolul militar israealian. Rolul legendarului ministru al apărării, Moshe Dayan
(eroul din 1967, rămîne ”doar” ministru al apărării, refuză altă implicare politică).
Terorismul palestinian: Uciderea atletilor israelieni de la Olimpiada din Munchen, 1972,
de cître „Septembrie negru”, deturnarea de la Entebbe (Uganda, 1976). Atacul mişelesc
de Yom Kippur (ziua cea mai sfîntă din calendarul israelit, cînd este interzisă orice
acţiune) – al IV-lea război arabo-israelian („Războiul Kippur”-ului, oct. 1973): pentru
prima data, Israelul in pericol, lupte în interiorul graniţelor sale. Lungul drum al păcii
(Kissinger, negocierile de la Km 101, etc.). În ciuda unor victorii către final (Isrealul gata
să ocupe Cairo!), este sfîrşitul mitului Israelului de neînvins. In căutarea mult mai

4
rezonabilă a reconcilierii cu Egiptul, ajutaţi de USA: presedintele Anwar el Sadat la
Ierusalim, cel mai incredibil şi mai spectaculos pas, noiembrie 1977! Acordurile tripartite
(Egipt-Israel-USA) de la Camp David si pacea cu Egiptul (1979). Un mare succes al
diplomatiei USA şi o premieră (ve nu se putuse realiza, de ex., în Vietnam!): aducerea
chestiunii egipto-israeliene în cadru exclusiv occidental, departe de ingerintele URSS, în
ciuda momentului de maximă ofensivă a Moscovei. Incepe şi lentul declin al influentei
lumii comuniste! Retrocedarea Sinaiului (60.000 km2 – Israelul - 21.000!), un sacrificiu
acceptat de Israel (era util pentru controlul Canalului de Suez dar, mai ales, pentru
antrenamentul aviatiei israeliene, ce nu se va mai putea face în tara, din lipsa de spatiu).
Egiptul - stigmatizat în lumea arabă. Principiul israelului: „teritorii în schimbul păcii”.
Prima transformare a unei „linii de incetare a focului” in granită recunoscuta
international. Anexarea Ierusalimului de Est (ca libertăţi, e benefică si pt. arabi: în restul
teritoriilor e în vigoare legea iordaniană, v. legislaţia moştenită de la colonialismul
britanic ce prevede detonarea caselor celor vinovaţi de terorism!). Oraşul e proclamat
„capitală eternă şi indivizibilă” a Statului Israel (1980, deşi, încă din 1952, Ben Guiron
declarase Ierusalimul de Vest capitală; la Tel Aviv rămîne, din raţiuni de securitate, doar
Ministerul Apărării!), desi ONU recunoaste doar Tel-Aviv-ul drept capitală. Puţine
ambasade acceptă să se mute de la Tel Aviv la Ierusalim. Diferenta dintre anexare si
ocupaţie. Asasinarea lui Sadat, erou al păcii, de către extremistii arabi (1981). Moştenirea
Sadat asumată de Mubarraq. Problema mini-perimetrului Taba, lăngă Eilat (1980-89)
unde se construise un hotel, şi intransigenta egipteana în această chestiune (ce
reabilitează, însă, Egiptul in ochii lumii arabe!). Cele trei campanii ale Israelului
(diferenţa: nu contra unui stat ci contra unei organizaţii teroriste): 1982, în Liban, contra
OLP, ce este izgonit în Tunisia si Algeria (cu ajuto franco-italian). 2006, în Libanul de
sud contra Hezbollah, 2009, în Gaza, contra Hamas, ce a preluat controlul contra OLP,
devenit, după acordurile de la Oslo si Washington, din 1993-94 (Itak Rabin-Arafat, cu
medierea lui Clinton), moderat. Problema sudului Libanului (după incursiunea Israelului
din 1978, e pus sub controlul unei miliţii creştine pro-israeliene) si campania din Liban
contra OLP în 1982 („Pace pentru Galileea”). Masacrele efectuate de crestini contra
taberelor palestiniene Shabra si Chatila pentru a răzbuna asasinarea presedintelui ales al
Libanului, Bechir Gemayel. Raportul Kahane, judecător la Curtea Supremă a Israelului,
privitor la gradul de responsabilitate al Armatei. Sharon, seful aripei drepte a Likud,
culpabilizat, se retrage 15 ani. „Intifada” palestiniană („revolta pietrelor” - 1987-88).
Incetarea finantarilor sovietice pentru OLP (Gorbaciov, oct. 1988). Urmare: Consiliul
National Palestinian (Alger, fev. 1989) acceptă, „în principiu”, recunoasterea Israelului.
Moderarea OLP si declansarea negocierilor directe israelo-palestiniene (Shamir – Hanna
Siniora), cu participare internaţională - Madrid, 1991, întrevederea istorica de pace de la
Casa Alba dintre Clinton, Arafat si Rabin, plus ministrul de externe rus (1993).
Acordurile de la Oslo (1993) - retrocedarea Cisiordaniei si Gazei. Normalizarea relatiilor
cu Iordania. Arafat revine în Teritorii. Autoritatea palestiniană. Valul de emigrare din
Rusia, după prăbuşirea URSS: peste 1 milion de evrei ruşi. Asasinarea premierului
socialist Itzak Rabin, alt erou al păcii, de către un extremist evreu (nov. 1995). A doua
intifadă (2000) determină revenirea, după 18 ani, a lui Sharon si a unui guvern de dreapta.
Ulterior, Sharon se va modera si va crea partidul pro-pace Kadima (2005), scindînd grav
Likud, care rămîne cu fostul premier Netanyahu, radicalizat. Dificila retragere graduală
din Cisjordania si totală din Gaza (Sharon, 2005). Israeleul duce şi cea mai eficace luptă

5
contra terorismului: v. eliberarea ostaticilor de pe aeroportul Entebbe, Uganda, 1977, o
ţată super-ostilă, poate cea mai spectaculoasă operaţiune israeliană (v. filmul omonim,
Entebbe, de la finele anilor ´70, dar şi Ultimul rege al Scoţiei, de Kevin McDonald,
2004?) – rolul lui Ionathan, fratele actualului prim ministru Benjamin Netaniahu, seful
comando-ului, ce moare, şi al lui Iehud Barak, erou şi al altor operţiuni extraordinare
(Liban, 1976, v. filmul Munich, de Spielberg), eliberarea ostaticilor de pe aeroportul Lod-
Tel Aviv, 1972, etc. Alte acţiuni impresionante, de tip umanitar: Aducerea în Israel a
falaşilor, singurii evrei negri, din Etiopia, ameninţaţi de foamete, în condiţii unei Etiopii
pro-sovietice ostile, conduse de sîngerosul dictator Mengistu: operaţiune Moise, nov.
1984- ian. 85 prin pod aerian din Sudan, cumpărînd dictatorul local – 9000 falaşi salvaţi,
si Operaţia Solomon, 1991 (restul de cca. 12.000, tot prin pod aerian – v. filmul Trăieşte,
de Radu Mihăileanu), repatrierea celor 500 evrei albanezi, 1991, etc. Miracolul civil
israelian: în condiţiile celui mai mare buget militar din lume (40%), si cel mai mare
buget pentru învăţămînt (12 ani obligatoriu) şi cultură pro-capite, cel mai mare consum
de cărţi şi de ziare raportat la nr. de locuitori, cel mai mare număr de medici pro-capite,
medicină si agronomie de vîrf, înflorierea deşertului (100 de km smulşi deşertului în 80
de ani, peisaj de tip european!), ploi artificiale, nivel de trai tipic occidental, etc.
Filme: Lebanon (film isrealian despre campania din Liban, 1982, premiat la Cannes,
2007?), Walz with Bashir (film israelian de animaţie, din 2008?, despre campania din
Liban, 2006).

12. Restul Orientului apropiat, Libanul Siria, problema palestiniană (OLP, Arafat).
Cîteva noţiuni: Siria (185.000 km2, cca. 10 milioane locuitori în anii ´70, azi, 22 mil.!) -
regimul dur, pro-sovietic al lui Hafez el Assad (mort – 2003, îi succede fiul, dr.
oftalmolog Basar el Assad). Problema înalţimilor Golan (ocupate de Israel în 1973), loc
de unde se putea ataca uşor Israelul. Intre 1958 si 1973, in uniune du Egisptul sub numele
de Republica Arabă Unită, ce se voia nucleul unei viitotoare uniuni pan-arabe, pentru a
strînge în menghină Israelul. Egiptul (cea mai puternică ţară arabă, 40 milioane locuitori
în anii ´70, azi, 77 milioane): de la regimul regelui pro-occidental Faruk (detronat 1952
de „Ofiterii liberi” ai lui Nasser, Neghib si Sadat), la pro-sovieticul Nasser (1953-1970);
nationalizarea Canalului de Suez (1956) si consecinţele sale. Egiptul, cea mai mare putere
araba cu 40 milioane de locuitori, principal factor în războaiele cu Israelul (1956, 1967 –
pierderea Sinaiului, 1973), dar si principalul factor de pace, după 1973-77. Ruptura cu
URSS (1975-76, barajul de la Assuan, iniţiat de URSS e terminat de România!))
favorizează pacea, negociata pas cu pas de Kissinger (negocierile de la km 101, dupa
razboiul din 1973, în care Israelul a fost fortat de USA sa „renunţe” la victorie!), fapt ce
atrage Egiptul în tabăra occidentală.. Mostenirea lui Nasser preluată de Sadat (1970-
1981), premiul Nobel pentru Pace (1978, cu Begin si Carter), asasinat (1981) si de
Mubarraq. Tentativele eşuate de unificare arabă: Egipt+Siria, carora, ulterior, li se raliaza
Yemenul, formează o neviabilă Rep. Arabă Unita 1958-1973. Partidul „Baas” arab
socialist, pro-sovietic si cu ambitii pan-arabe (in Siria, Iraq, etc.). Democratizare limitată
si controlată începută sub Sadat la imboldul SUA. Iordania (de la ”regele”-emir
Abdallah, la fiul său, celebrul Hussein, rege 1950-2000– ce începe o timidă
democratizare, si la actualul Abdalah al II-lea), stat arab moderat. Expulzarea violentă a
palestinienilor ce doreau un stat în stat în Iordania, de către regele Hussein (Septembrie

6
negru, 1970). Palestinienii se vor îndrepta către Liban, profitînd de ordinea democratică
de acolo, dorind aceeasi politică de „stat în stat”, la granita cu Israelul.
Libanul, „Elvetia” Orientului Apropiat. Statul creştin si democratic voit de
Franţa, ce separa Muntele Liban, crestin maronit (unit cu Roma) de Siria musulmană
(1920), independent din 1943. Franţa acordă privilegii crestinilor. Pactul National din
1943, pe baza ultimului recensamint din 1932: crestinii maroniti: presedentia, musulmanii
sunniti -primul ministru, siitii - .presedentia Camerei. Balanta etno-religioasa între
comunitati (maroniti, siiti, sunniti, druzi, armeni, etc.), ne-verificata din 1932, în mod
sigur modificata in favoarea musulmanilor (v. mai jos!). Clanurile principale: familiile
crestine Gemayel (Pierre, farmacist, n.1905-1979, fondator al Falangei libaneze, fii
Bechir, presedinte ales si ucis, 1982, si Amir, presedinte slab, 1982-88, nepotul Pierre,
ministru, fiul lui Amir, ucis 2006) şi Chamun (Camille, 1900-1987, lider al „PNL”
libanez, fost Preşedinte), Jumblatt (Kamal si fiul Walid), lideri ai comunităţii druze, etc.
Sosirea palestinienilor după Septembrie Negru –1970, cu pretentiile lor de stat in stat
duce la ruperea dificilului echilibru libanez si la Razboiul Civil din 1975-1990 (un prim
război civil avusese loc şi-în 1958), de fapt, neterminat pina astazi. Libanul, după 1975,
un stat fantomă. 1975 - moartea de facto. După 1978, o incursiune israeliană lasă Sudul
Libanului (Tyr, Sydon, la sud de rîul Litani) pe mîna militiei crestine aliate a generalului
Lahd, în funcţiune anti-OPL. Marile contraste: Beirutul de vest musulman distrus si
Beirutul de est crestin prosper. Haosul libanez, militiile rivale nenumărate, determina
campania israeliana (1982 - Pace pentru Galileea) contra OLP, nu contra Libanului. OLP
este alungat de la Beirut, si se mută la Tunis cu ajutor franco-italian. Asasinarea
presedintelui Bechir Gemayel de către musulmani (1982) si represaliile crestinilor
(masacrele din taberele de palestinieni Sabra si Shatila, în care şi Israelul are o
complicitate morală, documentată de raportul Kahane - stiind intentiile crestinilor, i-a
lîsat să treacă - ceea ce duce la retragerea min. apărării Ariel Sharon din viata publică
vreme de 15 ani) Sfirsitul agonic al presedentiei slabe a fratelui sau, Amir Gemayel
(1988) este şi sfirsitul „de jure” al Libanului multinational si pluriconfesional, intrat in
„moarte clinică”. După Amir Gemayel nu mai poate fi ales alt preşedinte (ultimul
parlament fusese ales în 1974, nu mai are quorum). Generalul Michel Aoun încearcă o
ultimă rezistenţă (1989-90), dar e alungat de sirieni în Franta (inexplicabil, revine în 2006
ca prieten al acestora). Economia libaneza, miraculos, însă, tine, pîna in 1983-84, cînd
(asasinarea lui Bechir dusese la spulberarea oricărei speranţe) se prabuseste moneda
nationala, lira. Invazia siriană (din 1976), masacrul operat de Siria la Tell el Zaatar,
paradoxal, veniti în ajutorul maroniţilor. Si Israelul sprijina falagele crestine libaneze,
pro-occidentale. După 1990, Siria e stapîna efectivă a Libanului. Acordurile de la Taef,
din Arabia Saudită (1990) resuscită întrucîtva Libanul, după „moarte clinică” din 1988. In
anii ’90, după colaps, Siria reanimează artificial Libanul: noi alegeri, nou presedinte,
reconstrucţie. Totusi, surprize: premierul pro-sirian Rafik Hariri „trădează” si este omorît
(2005), Michel Aoun se aliază cu Siria contra prim-ministrului pro-occidental Siniora…
Actualemte, este aliat cu foştii duşmani sirieni contra fiului lui Hariri, noul prim ministru,
sunnit, pro-occidental. Exodul spre Europa si USA a comunitatii crestine, ce scade
îngrijorător, spre satisfacţia islamistilor (schimbarea echilibrului demografic: estimări:
şiiţi 28%, sunniţi 28%, creştini maroniţi doar 22%, ortodocşi, 8%, 4% gr-catolici = 34%,
mult sub 50%). O catastrofă: introducerea Iranului prin miliţiile Hezbollah, in ecuatia

7
libaneza, după proclamarea republicii islamice, 1979.. Hezbollah-ul înlocuieste OLP în
Libanul de Sud. Destructia unei natiuni democratice si prospere.
Iranul. Tradiţional, stat tampon între Anglia şi Rusia încă din sec. XIX, oficializat
prin acordul de la St Petersburg din 1907 (în 1945, scurtă ocupaţie sovietică a
„Azerbaidjanului iranian”, cu capitala la Tabriz). Tentativele de modernizare şi
secularizare: Revoluţia constituţională, sub impactul Revoluţiei ruse din 1905, duce la
Constituţia din 1906 (în vigoare pînă la Revoluţia Islamică din 1979) şi la alegerea unui
Parlament (Majilis). In 1921, lovitură de stat a colonelului Reza Khan, devenit prim
ministru. In 1925, Majilisul democratic hotărăşte ca Reza Han să devină Împărat
(şahinsah), înlocuind, astfel, pe Ahmad Sah, din dinastia Kadjar (sau Qajar, la putere de
la sf. sec. XVIII), şi formînd propria dinastie, Pahlavi. Reza Han Pahlavi va domni între
1925 şi 1941. Începe să schimbe Iranul, cu reforme modernizatoare. Modelul său: Turcia
vecină, a lui Ataturk. Cu banii proveniţi din petrol (este primul mare exportator – aşa se
naşte compania B.P. -British Petroleum, fostă Anglo Iranian!), Iranul ia un important
avînt economic, mai ales în epoca post-belică, sub fiul lui Reza, şahinşahul Mohamed
Reza Pahlevi Aryamer (1941-1979), fiind perceput ca un mare succes- în ciuda
conflictului cu primul ministru liberal naţionalist Mossadegh (1882-1967, lider al
Frontului Naţional), cel care, în 1953, nationalizează petrolul şi, efemer, îl şi detronează.
Sahul revine cu ajutor occidental. In 1963, şahul lansează „Revolutia albă”, modernizare
accelerată, reforma agrară (mai ales în detrimentul clerului şiit, care nu-l iartă.
Ajatollahul Khomeini conduce, din Iraq, de la Nadjaf (oras sfint al siitilor, 60% dintre
irakieni) lupta anti-modernistă si anti-şah. In 1978, se mută lîngă Paris, la Neuphle le
Chateau, pentru a-şi spori vizibilitatea, şi a reveni în Iran imediat după plecarea Sahului
către Cairo – 16 ian 1979 - , la 1 fev. 1979, declansind Revolutia islamică, victorioasă pe
11 februarie, în ciuda apelurilor la moderaţie ale democratului prim-ministru Shapur
Bakhtiar, debordat şi abandonat…). Islamul şiit, spre desoebire de cel sunnit, are o
ierarhie religioasă precisă. Fastul de la Persepolis, 1972 (2500 ani ai statului iranian, o
idee si pentru Ceausescu care, în 1980, va sărbători 2050 de ani de la primul stat dac
centralizat sub Burebista!), mania grandorii, dar si exaltarea voită a gloriosului trecut
pre-islamic al Iranului. Focul mocnit sub modernizare. Înteţirea represiunii, în anii 1977-
78, prin poliţia politica „Savak”, criticată de aparătorii occidentali ai drepturilor omului,
ralierea la proteste a aşa-numitului ”Bazar” (comerciaţii, burgezia iraniană), suspiciunile
vehiculate în jurul morţii (infarct!), la Londra, în 1977, a opozantului islamist moderat
Ali Shariati (1932-1977), prof. de filozofie (după unii, aşa ajunge Khomeini figura
centrală a opoziţiei!), izolează pe plan extern Iranul. Ultima sansă a monarhiei
modernizatoare: moderatul, fost opozant, Shapur Bakhtiar (n. 1914- asasinat 1991, în exil
la Paris; nepot de prim-ministru, dr. în drept la Paris, 1936, fost în brigăzile internaţionale
anti-Franco, fost în rezistenţa franceză, ministru sub Mossadegh, etc.), este numit de Sah
prim-ministru înainte sa părăsească ţara, dar cu toate onorurile, fără a abdica, pentru a
face o călătorie, oficial de îngrijire a sănătăţii, în Egipt, esuează (dec. 1978 – ian. 1979).
Bakhtiar este un autentic democrat, laic şi pro-occidental. Ideea lui: este mai uşor să
democratizezi Iranul, plecînd de la statul modern şi secularizat creat de şah, decît de la
dictatura clericilor neo-medievali (situaţie ce trebuia evitată cu orice preţ). Sahul va muri
în exil, în Panama, bolnav de cancer, după peregrinări in Egipt, USA, Mexic, iar Bakhtiar
va fi ucis, tot în exil, de un comando islamist iranian în 1991, la Paris, după ce a condus,
cu curaj, opoziţia anticlericală grupată în Mişcarea Naţională de Rezistenţă a Iranului. In

8
1978-79, Puternicul Bazar din Teheran - mica burghezie - trece de partea islamiştilor.
Valul islamic îl răstoarnă şi-l aruncă în exil şi pe Bakhtiar (ce va părăsi ţara, degizat în
stewart Air-France, în aprilie, 1979). Revolutia Islamică din fev. 1979 se face în
aplauzele „progresistilor” din lumea întreagă, cu ajutorul „gardienilor Revoluţiei” -
„pasdaran”. Sistarea bruscă a oricărei politici de modernizare si recăderea în Evul mediu,
prăbuşirea economiei. Se închid fabrici (ex. firma Irannational, pe licenta Mercedes, ce
furniza si in Romania autocare si maxi-taxi), bănci (dobînda este condamnată de islam, în
schimb se introduc comisioane!), se opreşte productia, se fac nationalizări, se instituie o
cenzură strictă, etc.. 1979-80: aşa zisa „guvernare „moderată”, sau ”de tranziţie”, a
primului ministru „liberal” Mahdi Bazargan (fev. –nov. 1979), exponent al Bazarului
(lider, din anii ´50-´60, al Mişcării pentru Libertate, apropiată Frontului Naţional al lui
Mossadegh), si a presedintelui laic stîngist Bani Sadr (liderul mişcării ”mujahidinii
poporului”, destituit şi constrîns la exil în 1981; mişcarea sa va fi pusă în afara legii), dar
tot sub conducerea supremă a lui Khomeini, este repede înlocuita, de cea dură a clericilor,
reprezentată de noul prim ministru Sadegh Gobzadegh, numit în 1980. În locul lui Bani
Sadr, presedinte devine ayatollahul Khamenei, 1981-1989, ce i-a succedat lui Khomeini,
pîna azi, la titlul de Conducator al Revolutiei islamice, cu resedinta in orasul sfint Qom.
Proiectul modernizator, care a reuşit în Turcia după Ataturk (mai aproape de Europa şi cu
un islam tradiţional mai permisiv!), a eşuat lamentabil în Iran. Urmele a şase decenii de
occidentalizare sînt însă încă vizibile în arhitectura si pe străzile iraniene. Revolutia îşi
mănîncă fii. Regimul islamic este dictatorial, brutal si antioccidental, încă de la început
(execuţii sumare, spînzurarea fostului prim ministru ”istoric” al Şahului, Amir Abbas
Hovveyda…). Instituirea poliţiei islamice, vălul islamic (chador) obligatoriu şi pentru
femeile străine ce lucrează pentru Iran, inclusiv în străinătate (ex/ ambasade, birouri Iran
Air..). Involuţia stilului de viaţă: de la cel occidental la unul neo-medieval, obscurantist,
înapoiat. Iranienii încep, la propriu, să miroasă urît (sînt celebre delegaţiile la ONU),
întrucît grija faţă de propriul corp este considerată, ca si la creştinii medievali, o
impietate, o vanitate!). 1979-1980, ocuparea ambasadei SUA („Marele Satana” - URSS
fiind „Micul Satana”! Partidul Comunist, zis ”Tudeh”, este şi el reprimat, deşi a sprijinit
din plin răsturnarea şahului), sechestrarea diplomatilor si eşecul acţiunii americane de
recuperare (celebrul episod cu mollahul ce, într-o conferintă de presă, agita o mînă
carbonizată a unui soldat american, contribuie grav la infrîngerea presedintelui USA
Jimmy Carter, în nov. 1980). Hăituit de regim, bolnav de cancer, după exilul în Egipt,
şahul va muri, cum am văzut, în 1981, intr-o clinică din Panama. Relatii dificile si cu
Romania, din cauza cunoscutei prietenii Ceausescu-Sah (în anii ´70 s-a ajuns pînă la
speculatii de aliantă matrimonială; in 1980, pentru a redeschide canalele, Bucurestiul îl
trimite pe muftiul de Constanta!). 1980: începe războiul cu Irakul (1980-1988). Iranul se
proclamă în fruntea revoluţiei. mondiale islamice, mai ales în Liban (finantează partidul
armat terorist Hezbollah, iar, mai recent, Hamas-ul, din Teritoriile palestiniene ocupate),
si vîrf de lance contra Israelului. Iranul, focar de terorism si de instabilitate. Rev.islamica
declansează al doilea şoc petrolier (1980). 1989 – la 87 ani, moare Khomeini. Ruptura cu
unul dintre părinţii rev islamice, ayatollahul Montazeri, devenit punct de sprijin al
moderaţilor (decedat în ian. 2010, prilej de mari manifestaţii pentru opoziţia islamică din
jurul candidatului reformator Mir Hossein Mussavi, rector – destituit în dec. 2009! -al
Institutului de arte plastice, înfrînt la alegerile din vara 2009). Ultimul act al lui
Khomeini: condamnarea scriitorului „blasfem” Salman Rushdie. Ii succede ca ghid

9
suprem al Revolutiei islamice, ajatollahul Ali Kamenei (pînă azi), fost presedinte. Alte
personalităţi: Ali Akhbar Velayati, inamovibil ministru de externe, din anii ´80, 1990 –
Hachemi Rafsandjani, presedinte. 1997 (mai nou, devenit moderat – în contextul
alegerilor din 2009!): Mohammed Kathami, un cleric mai reformator, este ales
presedinte, dar în 2004 este înlocuit de radicalul extremist antisemit Ahmed
Ahmadinedjad, fost pasdaran (miliţie-religioasa), ce a ridicat negaţionismul
Holocaustului la rang de doctină de stat si a anuntat că Iranul lucrează, in mod
iresponsabil si sfidator la adresa comunitatii internationale, la bomba nucleară.

13. Razboaiele din Asia: Coreea, 1950-53, atacul nordului comunist - lumea in
pragul celui de-al III-lea razboi mondial. 1948-1960: Guvernul Dr. Syngman Rhee
(1875-1965), veteran al indep. coreene, antijaponez, un fel de Cean-kai Shî sau
Dr. Sun Yat Sen (fondator al Republicii chineze, 1912), corean. Trupele USA sub
drapel ONU, pînă azi. Guvernarea Park Ciung Hî (1960-1979), apoi Choon do
Hwan (1979-87), Ro Thae Woo (1987-93) si Kim Yong Sam, fost opozant.
Coreea de Sud spre prosperitate (în 1988, organizează Jocurile Olimpice), Coreea
de Nord spre dezastru (Kim ir Sen).
Vietnamul: Etapa I – ”Vietminh”, războiul comunistilor (ajutati de Mao)
contra Frantei [1945-1954, elita armatei franceze: mareşalii-eroi din al II-lea
război mondial, Philippe Leclerc si Jean Marie de Lattre de Tassigny, generalii
Salan - viitor rebel în Algeria, fondatorul Armatei Secrete anti de Gaulle, detinut
1962-82 - si Henry Navarre vs. „vietminh”-ul (naţionalistii procomunisti
vietnamezi; organizati din 1941, din rezistenta antijaponeză; după 1964, cunoscuţi
ca vietcong, „vietnamezii roşii”) liderului comunist nord-vietnamez Ho Si Min si
ai generalului comunist Giap. Bătălia de la Din Bien Phu, martie-mai 1954.
Naşterea Vietnamului de Nord comunist, acordurile si „spiritul” constuctiv de la
Geneva, 1954], apoi Etapa II – ”Vietcong” - Vietnamul de Nord contra celui de
Sud (generalul Thieu), de fapt un război civil vietnamo-vietnamez, în care Nordul
comunist este ajutat de URSS si China, iar Sudul pro-occidental, de USA (1964-
1973, implicare directă - alături de o participare simbolică a aliaţilor din ASEAN,
un fel de NATO asiatic, Thailanda, Malaesia, Australia, Noua Zeelandă, etc. -, şi
indirectă, 1973-1975). Politica dominoului, enunţată de Henry Kissinger (cădera
Vietnamului a antrenat, mecanic, pe cea a Cambodgiei şi, apoi, a Laosului).
Cambodgia – ”Elveţia Indochinei”, pînă în 1970. Cambodgia, ţară neutră
în conflictul vietnamez, tot fost protectorat francez, antrenată în război din cauza
rolului ei de ”sanctuar” pentru vietcongi, este preluată ”în gestiune” de către USA:
generalul Lon Nol îl înlătură pe ”neutralistul” (cam stîngist!) prinţ Norodom
Sianuk (1970), care se refugiază în R. P. Chineză şi Coreea de Nord (!). Sianuk se
alătură gherilei comuniste-maoiste a ”Khmerilor roşii” (cu fularea roşii la gît) ai
lui Pol Pot. In aprilie, 1975, Kmerii roşii, în contextul căderii Saigonului
(Vietnamul de Sud), îl alungă pe Lon Nol si preiau puterea. Intreaga populaţie a
Capitalei este evacuată în 2 ore si trimisă la muncă silnică. Inceputul regimului
Khmer roşu (prezidat, doar de formă, de către Norodom Sianuk si de soţia sa
Monique. In realitate, cei doi sunt prizonieri în propriul palat fost regal – fără
lumină electrică! -, le sunt ucişi cel puţin doi copii, etc.) şi al (auto)genocidului
cambodgian: minimum 2 milioane de morţi, între un sfert si o treime din

10
populaţie. Regimul khmer roşu - regim limită în istoria umanităţii. Proclamarea
”Kampuchei Democratice” (aprilie, 1975-7 ian 1979), stat criminal cu proprii
cetăţeni. Triada genocidară: Pol Pot (doctor în filozofie la Sorbona în anii 50!
Mort în gherila care a continuat sporadic, în 1998, căutat, declarat criminal de
război, dar ne-ajuns în faţa vreunui tribunal!), Kieu Shamphan, Yen Sary,
secondati de Du Tche (singurul judecat în fata Tribunalului Penal Internaţional
pentru Cambodgia, ce si-a inceput lucrările în ian. 2009). Invazia vietnameză pune
capăt experieţei limită cambodgiene (7 ian 1979). Ceausescu avea bune legături
cu Pol Pot şi cu Norodom Sianuk, frecvenţi oaspeţi ai Bucureştiului. Ceauşescu
vizitează ”Kampuchea Democratică” în 1978, unicul şef de stat care vizitează
regimul Khmer roşu (probabil simţea afinităţi…)!. După 1979, liderii kmeri-roşii
fug într-o nouă gherilă. Guvernarea pro-vietnameza Heng Samrin (1979-1990).
Revenirea lentă la normalitate. Din 1993, Cambodgia redevine monarhie, cu rege
Norodom Sianuk (teoretic domnea din 1941, dar renunţase de bună-voie la tron in
anii 50, rămînînd seful statului pînă în 1970). Actualmente, unul dintre fii este
rege. Partidul lui Heng Samrin a devenit un fel de Partid socialist, ce participă la
jocul democratic, alături de partidul monarhist al sianukistilor (centru dreapta-
Funcipek). Filme: Despre regimul khmer roşu, de văzut filmele Urlete în tăcere
(1985?) şi Avocatul Terorii (despre celebrul avocat francez procomunist Maitre
Verges, apărătorul lui Pol Pot), de Kevin Mc Donald, 2007(?).
Laos, capitală Vientiane, alt sanctuar pentru vietcong, în anii 60, cel mai
năpăstuit economico-socialo-geografic stat indochinez, fără ieşire la mare: lupta
dintre prinţii rivali Sufanovong (pro-comunist) si Suvanna Fuma (pro-occidental,
”neutralist”). Partidul comunist gherilă Pateth Lao, condus de către Kaysone
Phomvihane (din 1955), omul forte, preia putere, ca prim-ministru, aliat cu
Sufanovong (curînd dat afară!), in 1975, în acelaşi context al căderii Saigonului,
zis de Kissinger ”al dominoului”. Revenirea la ”normalitate” în contextul
prăbuşirii comunismului, de după 1990. Kaysone Phomvihane este şef al statului,
din 1991.
India-Pakistan-Bangladesh (pînă în 1971, fostul Pakistan de Est)
:Conflictul indo-pakistanez, nasterea Bangladesh (seicul Mujibur Rahman, liga
Awami, adeversarul lui Bhutto, 1971). Zulfikar Ali Bhutto (presedinte, de
orientare nealiniata, 1971-73 si prim ministru, 1973-77, al Pakistanului, executat
de noul presedinte G.ral Zia ul Haq, în 1978). Decolonizarea portugheză
singeroasă: Goa ocupată de India în 1961. Timorul de Est (ocupat de Indonezia,
1975). Guerrilla condusă de Xanana Gusmao (ajunge la puterea în anii ´90, cu
ajutorul fortelor internaţionale conduse de Australia, contra Indoneziei).
Decolonizarea pasnică: Macao, restituit R.P. Chineze, 1999. Invazia sovietică în
Afganistan (24 dec.1979).
Problema afghană: De la sfirsitul sec. XIX, Afganistanul, ca si Iranul, este un
regat tampon, in principiu sub influenta britanica, la granita cu lumea rusa (Acordul ruso-
britanic din capitala Kabul, din 1907, premiza a Antantei!), ulterior sovietică, dar, de fapt,
teren de disputa intre Moscova si Londra, conflict devenit, după 1945, Est-Vest.
Prevalind influenta britanică, pina la finele anilor ’70, va exista un Afghanistan pe calea
occidentalizării si a democratizării (monarhie constitutională, 1964, primele alegeri
libere, 1965), pînă cînd regele Zaher a fost izgonit de o lovitură de stat (1973) si vărul

11
său, Mohammad Daoud, care a proclamat republica democratică (1973-78), a fost
răsturnat si asasinat de un puci comunist – 1978, condus de ofiterul pro-sovietic
Hafizullah Amin (aprilie, 1978 – 1979). Esuînd, este înlocuit de mai durul Babrak
Karmal, care cere ajutorul URSS (24 dec. 1979): Războiul din Afganistan (ocupaţia
sovietică): din 13 milioane locuitori, 1 milion de morti, 5 milioane refugiati (în Paksitan
si Iran). Epopeea rezistentei mujahidine (1979-1989). Se evidenţiază legendarul
comandant Massoud, seful rezistentei din Nord (omorît 2001, socotit, probabil, prea pro-
occidental!), din minoritatea tadjikă. Implicarea USA în favoarea rezistentei afghane,
inclusiv prin Ossama ben Laden ( v. filmul Războiul lui Charlie, cu Julia Roberts, USA,
2006?). Rolul celebrelor rachete Stingher, ce, lansate din rucsaci aflaţi pe spinarea
mujahiddinilor, doborau elicopterele sovietice, ghidîndu-se după căldura emanată! Rusii
ies infrinti. Gorbaciov retrage Armata Rosie (ultimul soldat - 15 martie 1989). Cazul
Afghanistan a dus la prăbusirea imaginii internationale a URSS, mai ales în rîndul
aliaţilor săi tradiţionali din lumea a III-a, şi din mişcarea non-aliniaţilor (din carea
Afganistanul făcea parte). 1989 – 1996: Guvernele de uniune naţională ale coalitiei
antisovietice, recunoscute de comunitatea internatională, încearcă reconstrucţia ţării, grav
devastate, dar problema afgană intră într-un con de umbră, eclipsată de prăbuşirea
comunismului, a URSS, etc.. O nouă forţă apare în anii ’90: talibanii, studenţi teologi,
formati in scolile coranice din Pakistan, beneficiind, probabil, şi de o un grad de
complicitate al autorităţilor acestei ţări. Ei declanşează o ofensivă împotriva guvernului
central de la Kabul, încă din 1992. Talibanii intră în capitală în septembrie, 1996, şi
instaurează un guvern islamic radical, de tip medieval, ne-recunoscut de majoritatea
comunităţii internaţionale. Statul este proclamat emirat islamic, condus de către
misteriosul mollah Omar. Stagul este înlocuit cu unul verde, al Islamului. Babrak Karmal
este ucis cu cruzime şi expus publicului. Grave discriminări ale femeii sunt introduse
(excluse din spitale, şcoli, etc.), legea islamică - sharia – este oficializată, filmele,
cinematograful, fotografia (admisă, excepţional numai pe acte de identitate!),
televiziunea, sportul, chiar şi jocul cu zmeele ( v. filmul omonim?), sînt interzise.
Economie bazată pe cultivarea macului, pentru droguri (nici americanii nu reuşesc să
extirpe, după 2001, această, practic, mono-cultură…). Afganistanul devine terenul de
antrenament privilegiat al teroristilor Al Quaida, conduşi de Ossama ben-Laden (ex.: un
fost pilot al companiei de aviaţie Ariana, inactivă după invazia sovietică, a mărturisit că a
fost obligat să antreneze, pe singurul avion Boeing 707 al fostei companii, un grup de
terorişti suspectaţi de a fi participat la atacul de la 11 septembrie 2001). In pofida
protestelor UNESCO, în primăvara 2001 sînt dinamitate două statui gigantice ale lui
Buddha, patrimoniu cultural al omenirii, pe motiv că ofensau iconoclastia musulmană.
Acestei situaţii de anomie îi va pune capăt intervenţia aliată NATO, de la sfîrşitul anului
2001. Din 2002, guvern al normalizării, condus de un respectat fost comandant din
rezistenţa combatantă, Hamid Karzai. Revenire în tară a fostului rege, Zaher Shah, din
exilul de la Roma. Anevoioasa reîntoarcere la democraţie: convocarea Loya Jirga
(Adunarea tribală tradiţională - Parlament), şi la legalitatea internaţională.
India: „perla coroanei britanice”, îsi proclamă independenţa negociată cu ultimul
guvernator britanic, lordul Mountbatten (unchiul preferat al reginei Esisabeta, ucis de
Armata Republicană Irlandeză – IRA, în 1979!), la 15 august 1947. Parintele
independentei indiene este Mahatma Gandhi, fondator în 1920 al mişcării de emancipare,
(mişcare a cărei conducere o cedează în 1928 lui Nehru) - avocat, apostol al non-

12
violentei, simbol, încă de la sfisitul sec. XIX, al aspiraţiilor indiene pentru independenţă,
ucis de un fanatic hinduist in 1948 – dar cel care o dobîndeşte concret este Jawaharlal
Nehru, prim ministru 1947-1964, lider al partidului Congresului National Indian, ce
domină viaţa politică a democratiei indiene, reconfirmat de alegeri libere, corecte si
pluraliste, din 1947 pina azi (cu exceptia parantezei 1977-1979/80, cind coalitia Janata l-
a înlocuit, scurt timp, de la putere, şi 1998-99). 1950, Constituţia democratică a Indiei
laice şi federale, împărţite în state decupate pe criterii etno-lingvistice. Nehru va adopta
poziţii pro sovietice, în special după agresiunea Chinei contra Tibetului, ce va duce la
anexarea Tibetului, la războiul sino-indian (1958-61) şi la fuga din Lhasa spre India
(oraşul Dharma-Sala, în Hymalaia) a şefului spiritual al budismului, Dalai Lama (viitor
premiu Nobel pentru pace, aflat în exil pînă azi). Nehru va pasa puterea, în partid si in
stat, fiicei sale, puternica Indira Gandhi (n. 1917-1984, prim ministru 1966-77 şi 1980-
1984, asasinată de un extremist sikh). Aceasta, în lipsa fiului său cu aptitudini politice,
Sanjay, mort tot într-un atentat, va transfera, la rîndul ei, puterea în partid fiului sau Rajiv
Gandhi, pilot de avion şi ne-pasionat de politică, devenit prim ministru (1984-1989), dar
este, şi el, asasinat (1991). Ulterior, puterea în Partidul Congresului (fief al familiei
Nehru-Gandhi!) va ajunge întîi la Narashima Rao (prim ministru) şi apoi în mîinile
văduvei lui Rajiv, italianca Sonia Gandhi (fiind italiancă, nu a ajuns încă prim ministru!).
În 1996 şi 1998, drepta hindusă din Partidul Naţional Indian, BPJ, cîştigă alegerile (dar în
1996 nu pot forma guvernul – consecinţă: coaliţii fragile de centru-stînga, cu Partidul
Congresului). In 1998-99, prim ministru Vajpayee (vot de ne-încredere, 1999). In anii 90,
India devine şi putere nucleară. In India, în anii 70-80, se produce şi un conflict cu
populaţia sikh, mai bogată, din Nord, culminată cu un masacru petrecut în oraşul lor
sfînt, Amritsar. Tradiţional, India are, cum am văzut, relatii tensionate cu China, ce au
dus pîna la un conflict armat, pe inaltimile himalayane, cu ocazia crizei din Tibet (fuga
lui Dalai Lama in India, 1959 si, ca un corolar, ocupatia chineza asupra acesti „republici
monastice” budiste, sprijinite de India), compensate, în schimb, prin relaţii foarte bune cu
URSS, pentru care a constituit un partener privilegiat, inclusiv în sens anti-chinez, în
special pe vremea lui Mao. Din acest motiv, relaţia cu USA a fost adeseori dificilă şi
ambiguă. Tensiuni permanente, mergînd pînă la conflict armat repetat cu Pakistanul vecin
şi veşnic rival. India a fost co-fondatoare, alaturi de Yugoslavia lui Tito (iniţiator), de
Egiptul lui Nasser si de Indonezia lui Sukharno, a Mişcării Nealiniaţilor, puternica în
anii ´60-´70, dar din ce în ce mai cazută sub orbita Moscovei (actualmente redusă la o
larvă, este condusă de Cuba!). India – circa 1 miliard de locuitori, cea mai mare mizerie
din lume, dar si enclave de modernitate capitalistă (computere, ind. cinematografica –
Bollywood – motorizare populară – de la motorete si maşinile Hindustan, pe model Fiat-
1100, anii ’60, la actualele Maruti 800, si la ultima apariţie, spectaculoasa Nano, produsă
de Tata-Motors, maşina cea mai ieftină din lume, de 2500 dolari, pentru Lumea a III-a,
prezentată în ianuarie, 2008!). In 1947, în momentul proclamării independenţei, desi pe
teritoriul sau vor rămîne peste o sută de milioane de musulmani, fosta perlă a coroanei
britanice, ”colonia India”, va pierde provinciile compact musulmane ce vor constiti
Pakistanul. Intre 2002 şi 207, preşedinte a fost, în premieră, un musulman, omul de
ştiinţă, inginer de rachete, Abdul KALAM, Din 25 iulie 2007, altă premieră: preşedinte
este o femeie, avocata Pratibha PATIL. Prşedinţia Indiei are doar o funcţiune simbolică.
Sri Lanka (pînă în 1972, Ceylon): stat insular, 66 mii km2, 18 mil locuitori,
capitală Colombo, la sud de India, fostă colonie britanică (din 1796), fostă portugheză

13
(sec. XVI) şi olandeză (1688-1796), independentă din 1948. Din 1974, organizaţiile
minorităţii tamul (20%, religie induistă) îşi doresc independenţa contra majorităţii
cingaleze (80%, religie budistă), cum a fost în Evul Mediu, sec. XIV-XVI. Gherilă a
minorităţii tamul (”Tigrii tamul”) din regiunea Eelam, nordul insulei (oraş primncipal
Jaffna), şi război civil, din 1983 (consecinţă: numeroşi refugiaţi tamuli în Occident).
Ameninţări de secesiune, reprimate. Rebeliunea tamulă este sufocată abia în 2009. Mulţi
ani, Ceylonul a fost condus de către d-na Sirimavo Bandaranaike (n. 1916), lider al Sri
Lanka Freedom Party (centru-stînga), cunoscut prim ministru (succedînd soţului
Solomon, prim ministru 1956-1959, asasinat. Dna Bandaranaike va conduce între 1960-
1965; 1970-77, 1994. Este ”Indira Gandhi sri-lankeză”. Dinastii: fiica ei, Chandrika
Bandaranaike-Kumaratunga, a fost şi ea prim-ministru şi preşedinte (1994), cu mama sa
prim-ministru! Un alt lider sri-lankez cunoscut: J. R. Jayawardene, prim ministru 1977 si
preşedinte (1979 – 1989), conservator. 1987-1990, Guvernul Sri-Lanka cheamă în ajutor,
fără efect, armata indiană contra insurgenţilor tamuli. Războiul civil se termină în 2009.
Generalul Fonseca, seful campaniei anti-tamul, se prezită contracandidat (perdant) al
opoziţiei la preşedinţie (24 ian. 2010) şi acuză abuzuri.
Pakistan: creat prin desprinderea regiunilor compact musulmane de colonia India
(ce grupa si teritoriile musulmane, alături de cele hinduiste, larg majoritare), în momentul
proclamării independenţei faţă de Marea Britanie (15 august 1947). Protagonistul
proclamării independenţei Pakistanului este Ali DJINNAH. Spre deosebire de India,
Pakistanul, stat islamic, dar moderat, nu va ramîne o democraţie decît saltuar, graniţa
dintre dictatură si democraţie controlată fiind extrem de labilă. In special în timpul
guvernărilor autoritare, Pakistanul se va afla într-o permanentă dispută cu India, mergînd
pînă la repetate ciocniri armate (1947-49; 1965) si la un conflict endemic, mocnit, în
principal generat de concurenţa pentru controlul regiunii Cashmir, din nordul Indiei,
graniţa dintre cele două state avînd un contur încă nedefinitivat. Prin reflex, Pakistanul va
întreţine bune relaţii cu USA şi cu China, si dificile cu URSS. Cea mai populară figură
politică a fost Zulfikar Ali-BHUTTO (1929-1979), liderul Partidului Poporului din
Pakistan (PPP), prim ministru în anii 1970-73 şi 1975-1977, reformator, cu un proiect,
oarecum, de stînga, în care punctul cel mai important a fost reforma agrară. In timpul lui
se petrece însă secesiunea Pakistanului de Est, actualul Bangladesh, ce facea parte din
Pakistanul proclamat în 1947, dar era situat la mii de kilometrii est de Pakistanul zis „de
Vest” (capitala Islamabad), dincolo de India, pe delta fluviului Gange, populat tot de
musulmani, dar care nu mai dorea sa apartină de Pakistan. Aceasta duce la un razboi civil
sîngeros (1971). Bangladesh-ul, desi musulman, va fi ajutat de India, în cheie anti-
pakistaneză. Părintele independentei Pakistanului de Est, devenit Bangladesh (1971), o
democraţie fragilă (cu tentă islamică moderată!) şi una dintre cele mai sărace ţări de pe
planetă, avînd capitala la Dacca, a fost şeicul Mujibur RAHMAN (1971-1975, asasinat de
către Zia ur-RAHMAN, preşedinte: 1978-1981). După o paranteză militară (1982-1990,
generalul ERSHAD), opoziţia, condusă de către ”begum” (=”doamna”) Khaleda ZIA,
văduva lui Zia ur-RAHMAN, cîştigă alegerile (1991) şi devine prim-ministru. După
alegerile din 1996, îi succede, democratic, tot o femeie: lidera opoziţie, Hasina WAJED.
În Pakistan, Zulfikar Ali BHUTTO, educat la Oxford, provine dintr-o ilustra
familie de mari latifundiari din provicia pakistaneza Sind. Tatăl sau a fost înnobilat cu
titlul de „sir”, de Coroana britanică. Zulfikar Ali Bhutto va fi rasturnat de la putere de
catre generalul ZIA ul Haq, în 1977, care îl condmnă la moarte prin spînzurătoare

14
(aprilie, 1979) si va instaura o singeroasa dictatura militară. Pe fondul ocupatie sovietice
din Afganistan (1979-1989), Pakistanul va sprijini rezistenta mujahiddinilor (luptători
religioşi) şi va rămîne prietenul cel mai fidel al USA., în regiune. Dupa mai multe
alternări între dictatură si democratie, în 1986, fiica lui Z. Bhutto, Benazir (1953-27 dec.
2007), va deveni, cîstigînd în alegeri libere, prima femeie prim ministru, la numai 33 de
ani, dintr-o tară musulmană.Va fi rasturnată o prima dată de la putere în 1990, va reveni
însă între 1993 si 96, dar acuzatiile de coruptie o vor face să piardă din nou puterea,
împingînd-o la exil (sotul sau va face 8 ani închisoare pentru coruptie). In 1999, la putere,
în Pakistan, tot printr-o lovitura de stat, dar relativ paşnică, va veni generalul Pervez
Musharraf, ce va institui o noua dictatura militara, ce durează pînă azi. In oct. 2007,
Musharraf va negocia cu opozitia din exil, cu Dna Benazir Bhutto dar si cu alt fost
premier din primii ani ’90, Navaz Sharif, revenirea la democratie, programată prin
alegerile din ian, 2008. Potrivit pronosticurilor, Dna Bhutto avea cele mai mari şanse.
Asasinarea acesteia, la 27 dec 2007, în circumstante rămase încă obscure (fiind Benazir
de orientare pro-occidentala si anti-islamistă, se bănuişte ca asasinatul a fost opera
ramurii pakistaneze a miscării al-Quaida, desi planează suspiciuni si asupra generalului
Musharraf însusi!), a zguduit lumea, si a amînat alegerile pina in martie 2008. Imediat, la
conducerea PPP a fost ales fiul lui Benazir Bhutto, student în Anglia, în vîrstă de numai
19 ani. Preşedinte al Pakistanului a fost ales (în 2008, de către Parlament) Assif
ZARDARI, soţul doamnei Benazir, de mulţi ani bănuit de mare corupţie (e poreclit ”Mr.
10%”!). Politica de clan, ca si în India, Bangladesh, Sri-Lanka, etc., continuă…

14. America de Sud si elemente in legatura cu America de Nord, post-1945. Presedintii


USA: Truman, Eisenhower (eroul din război), Kennedy (asasinat, 1963) Johnson, Nixon
(debarcat prin impeachement de afacerea Watergate, 1975, moment fara precedent),
Carter (relansarea in forţă a principiilor drepturile omului si consilierul sau de origine
poloneză Zbignew Brzezinski), Reagan, Bush-tatăl, etc. De la politica de containment
(îndiguire), 1945-1954/56, la politica coexistenţei paşnice Est-Vest (1954/56-1989).
După catastrofa de imagine reprezentată pt. ei de invazia Praga-1968, chiar sovieticii
invită la o relansare a coexistenţei paşnice sub numele de destindere, gîndită ca o fază
avansată a coexistenţei. Punct culminant: Conferinţa Helsinki, 1975. Curînd însă (1976)
sovieticii îşi dau din nou ”în petec”, şi strică iar echilibrul cu greu obţinut, odată cu
instalarea rachetelor SS-20, cu rază medie de acţiune (pentru decuplarea Europei Occ. de
USA si spargerea NATO). Insă Occidentul dă dovadă de fermitate (în 1979 anunţă
instalarea rachetele Pearshing si Cruise pe teatrul european), ceea ce face ca destinderea
să rămînă o pură iluzie, mai ales în anii ´80. 1980-1989: din cauza ripostei ferme
occidentale (scutul nuclear preconizat destinat să zădărnicească rachetele sovietice şi
planul de instalare al rachetelor Pearshing) sînt reparcurse toate etapele războiului rece,
de la înghetul total (dec. 1983, ruşii se retrag de la nesfîrşitele negocieri de la Geneva),
pînă la prăbuşirea Zidului Berlinului şi la dispariţia, prin auto-surpare, a URSS (victimă
a propriilor sale neajunsuri şi disfuncţionalităţi, economice si sociale – o premieră în
istorie!). Occidentul - cu ajutorul realismului lui Gorbaciov!- cîştigă Războiul Rece!
Canada si problema separatismului din Quebec: francofoni si anglofoni: René Levesque,
fondator al Partidului quebequez (1968) si Bourassa, referendumurile esuate: 1981 si
1995.

15
In America Latină: naşterea, din mizeria favellas-urilor (bidonville-uri), a Teologiei
Eliberării, curent catolic-social de stînga (iniţiat în anii ´60 de arhiepiscopul brazilian de
Recife si Belem, Don Helder Camara, şi discipolii săi, Leonardo Boff, etc. ), cu imens
impact şi în afara continentului. Cuba (v. mai jos) si Fidel Castro – răstoarnă pe
dictatorul Fugencio Batista, 1 ian. 1959, se apropie de URSS, criza rachetelor (1962),
lumea în pragul războiului nuclear. Regimul comunist monopartid, nationalizări (doar
numele de „R. P.” Cuba lipseste, si uniformele de tip sovietic!). Chile, cea mai serioasa si
mai „europeană” tara sud-americană. Presedintele marxist Salvator Allende, ales
democratic (îl învinge pe democrat creştinul Edoardo Frei), dar cu o guvernare în criză
alimentară si socială, tot mai aproape de Cuba si URSS (1970-73) şi lovitura de stat
sîngeroasă a generalului Pinochet (11 sept 1973). Dictatura: 1973-90. Esecul
experimentului ”în mediu aseptic” (fără sindicate, partide de stînga…) făcut de
economiştii ultra-liberali din şcoala lui Milton Friedman (”Chicago Boys”) vs succesul
său în USA sub Reagan, confirmă legătura indisolubilă dintre economia de piaţă şi
democraţie!. După o efemeră refacere, imediat după lovitura de stat, economia chiliană
intră în criză. Democratia post 1990 cu guvernări de centru stînga (1990-2010 –
democrat-creştinii Patricio Alwyn şi Eduardo Frei jr., dna Victoria Bachelet, socialistă
(2002-2009), iar acum, ian. 2010, alternanţa cu un conservator).
Problema Nicaragua si guvernul sandinist (1979-90: iulie, 1979, căderea
dictaturii dinastiei Somoza, la putere din 1933 – Anastasio Somoza - tatăl, sef al Gărzii
Naţionale, în 1934 îl ucide pe Augusto Cesar Sandino, erou al guerrillei anti USA în
timpul ocupatiei 1912-33. Somoza, din 1937, presedinte, asasinat 1956, urmat de doi fii,
Luis si Anastasio; 1979 - conducerea sandinistă, în frunte cu Daniel Ortega (n. 1945),
poetul preot Ernesto Cardenal, cu fratele acestuia, etc. intră in capitala Managua cu ajutor
atît USA cît si Cuba; Frontul Sandinist de Eliberare Natională (FSLN), creat în 1961,
condus de Ortega din 1965. Curind, cu Reagan, USA nu mai sprijină FSLN, care se
radicalizează. Familia antisomozistă burgheză Chamorro, patronii cotidianului principal,
La Prensa. Fratii Chamorro cu mama lor Violeta, unii la drepta, altii, la stînga (un
Chamorro conduce ziarul sandinist Barricada), cu La Prensa, au un rol central în
salvgardarea pluralismului si a libertăţii de expresie. Păstrarea unei margini de libertate
politică, poate tocmai datorită La Prensa. Guerrilla „contra” sprijinita de USA; revolta
minoritatii indigene „misquito”, anglofonă, protestantă (Biserica fraţilor moravi) din
coasta de Est, caraibică – oraşul Bluefields - condusă de Valclav Trumann Fagoth
Nelson.. Violeta Chamorro (n. 1929), văduva editorului La Prensa Chamorro, asasinat de
Somoza (1978), liberală, a condus opozitia legală antisandinistă (coalitia heterogenă
UNO). E aleasă sef al statului, 1990. De atunci sandinistii si liberalii se alternează la
putere. 2007 - Daniel Ortega, din nou preşedinte (fusese si-n 1985-90), dar ales
democratic… ). Film: Under Fire, cu Nick Nolte, Gene Hackman, J. Louis Trintignant,
USA, 1983 (despre victoria sandiniştilor). Problema războiului civil din El Salvador -
21000km2, 6 mil. loc. cea mai prosperă ţară central-americană- („războiul fotbalului” cu
Honduras, 1969, război civil mocnit din 1972, făţiş din 1980, după asasinarea
arhiepiscopului Romero, de San Salvador (v. filmul Monseniorul Romero, de ?);
preşedintele democrat-crestin Jose Napoleon Duarte, căruia militarii i-au furat victoria în
1972, este impus cu ajutorul USA în 1980. Frontul marxist Farabundo Marti contestă
violent. Alegerile legislative din 1982, cu spectaculară fervoare democratică, în pofida
opoziţiei guerillei de stînga ce trage în alegători; Prezidentialele din 1984 îl confirmă pe

16
Duarte.. Reconcilierea din 1987-89. Revenirea dreptei (Alianta republicana naţionala -
„ARENA”) prin alegerea preşedintelui Cesarini, contra extremistului d’Aubouisson).
Paraguay: dictatura lui Alfredo Stroessner (1954-1989, ca Jivkov în Bulgaria!), partidele
blanco (conservator – drepta) şi colorado (liberal – stînga). In 2008, un fost episcop
devine preşedinte de centru-stînga. Panama: Nasterea artificială a statului, în 1903,
desprins de Columbia, cu ajutor USA, de inginerul Canalului, francezul Philippe Bunau-
Varilla, ce a organizat o revoltă separatistă. Canalul Panama (1914) si chestiunea
retrocedării acestuia („Canal Zone” - 81 pe 32 km.), , negociată sub Carter (1977),
realizată la 31 dec.1999. Presedentia Omar Torrijos, mai echilibrată, aduce o oarecare
prosperitate (1970-81). Invazia din Dec. 1989, paralelă cu Rev. Română, contra
dictatorului Noriega, zis „Ananas”. Argentina: o ţară instabilă: populismul lui Juan
Domingo Peron + a II-a sotie, Evita (partidul justitialist: 1946-1955: nationalizări, votul
femeilor, etc. răsturnat de militari, revine în 1973-74, după scurta paranteză Hector
Campora (mai-sept. 1973) ce-i deschide calea; a III-a sotie, Isabel Peron îi succede, 1974-
76. Terorismul contrapus al grupării de extremă stînga tupamaros si al Aliantei
Anticomuniste Argentiniană (A.A.A.), in instabilitatea anilor ‘60.. Junta militară
Leopoldo Galtieri - Jorje Rafael Videla (1976-1983) o răstoarnă. Războiul din Falkland-
Malvine, provocat de Junta ca o diversiune naţionalistă (1982), mare vitorie a premierului
Margareth Theacher. Infrîngerea in fata englezilor prăbuşeste junta. Revenirea la
democraţie: Presedintia „relaxată” Raul Alfonsin, din partidul radical (liberal) 1983-
1989, judecarea Juntei dar si inflaţie galopantă si colaps economic. 1989: Populistii
justiţialisti (peronisti) revin prin Carlos Menem (1989-1999, de origine siriană), ce
reuseşte, totuşi stoparea inflaţiei. Urmarea dictaturii: protestele mamelor victimelor ucise
sau dispărute (Colectivul Mamelor din Plaza de Mayo), ce cer adevăr şi dreptate. 2001 –
gravă criză politico financiară, se succed tre-patru preşedinţi în cîteva luni. Haiti, una
dintre cele mai sărace şi mai năpăstuite ţări de pe glob. Sfirsitul familiei dictatorilor
Duvalier („Papa Doc”, 1957 – 1979, „Bebe doc” – 1986; alegerile din 1990, cu ajutor
USA – este ales presedinte preotul Jean Bernard Aristide.; catastrofe naturale, inundaţii,
curemurul devastator din ian. 2010, 150.000 morţi…). Invazia USA, cu un ajutor
simbolic din alte ţări caraibice, in Grenada (1983) arata femitatea lui Reagan contra unui
guvern marxist. Democratizarea Americii de Sud începute sub Carter, devine ireversibilă
sub Reagan. Peru (populistul demagog FUJIMORI, de origine japoneză, ales preşedinte
în 1989; înfrînge însă periculoasa gherilă maoistă Sendero Luminoso! Ulterior, va fi
urmărit în justiţie pentru corupţie, dar fuge în Japonia…). Uruguay, 1984 (presedinte
Edoardo Sanguinetti; actualmente a fost ales un fost tupamaros!), Columbia (în anii
2000, guvernare de centru-dreapta, Urribe, în contra tendinţă cu restul Americii Latine,
aflate la stînga!), Bolivia (alegerea în 2005 a lui Evo Morales, un preşedinte de stînga,
indigen, devenit avocat), Brazilia (revine la democraţie în 1985, cu preşedinţii Jose
Serney, şi Collor del Melo, după ani de dictatură (1956-85: Ernesto Geisel, Jose Baptista
Figueiredo, etc. ); alegerea, după 2000, a preşedintele Ignacio Lula DA SILVA, zis
LULA, de stînga moderată fost sindicalist radical, reprezintă un moment important şi o
adevărată alternanţă la putere).
Film: Mon meilleur ennemi, de Kevin Mc Donald (2007?) – despre nazistul Klaus
Barbie si peregrinările sale sud-americane…

17
15. Africa. Anul Africii – 1960. Problematica decolonizarii. Decolonizarea se face exact
în ajunul boom-ului economic al puterilor coloniale (Anglia, Franta, Belgia, Italia). Poate
altfel s-ar fi pus problema în anii ’70 si ’80 (v. cazul insulei Mayotte, din Comore, ce
refuză independenta, în 1976. Rezultat: în Comore haos, în Mayotte, bunăstare. In
Comore, venit mediu, 50 dolari., în Mayotte – 4000! In 1994, s-au înregistrat serioase
tulburări întrucît multi comorieni cereau revenirea la Franta! Idem, v. prosperitatea
actualelor teritorii coloniale faţă de vecinii independenţi!). Subdezvoltarea.
Decolonizarea franceză crează dictaturi (cu exceptia Senegalului lui Leopold Sedar
Senghor), multe, ulterior, căzute în orbita Moscovei (tip Guineea lui Sekou Touré,
răstrurnat – 1984 de o lovitura democratică, Gabonul lui Omar Bongo. URSS întreţinea
la Moscova o întreagă universitate specială pentru formarea de cadre „utile” – a se citi
subversive! - în Africa şi în lumea a III-a, denumită „Patrice Lumumba”, după liderul
congolez), cea engleză lasă şi guverne mai acceptabile (tip Kenya lui Jomo Kenyatta,
Zambia lui Kenneth David Kaunda). Caricaturile: Imperiul centr-african (fost francez)
al lui Jean Bedel Bokassa I (1975-1979), Uganda (fostă britanică) a lui Idi Amin Dada
(1971 – 1979, 250.000 de torturaţi si omorîţi, e răsturnat de fostul preş Milton Obote, cu
ajutor tanzanian), Comore -. liceenii la putere, 1977 şi loviturile in serie ale mercenarului
franco-sudafrican Bob Denard. Frustrările faţă de nivelul de trai din Mayotte (4000 franci
pro-capite, cca. 50 în Comore!), rămasă franceză (departament, din 2009!) provoacă
mişcările pro-franceze din 1998. Ghana, de la N’Krumah, pionier la decolonizării, 1957,
fondator al uni regim monopartid (1957-66), la locot. Jerry Rawlings, 1979. Liberia o
exceptie democratică (tara negrilor americani reveniti, indep. din 1847), distrusă în 1980
(presedintele William Tolbert jr. răsturnat de sergentul Samuel Doe şi prăbusirea in haos
şi război civil, încheiat de-abia in 2006). Burkina (ex. Volta Sup.) de la Sangulé
Lamizana (1966- 1980) la revolutia din 1983, a lui Thomas Sankara (ce adopta actualul
nume de Burkina) şi la lovitura de stat a tovarăsului său cel mai apropiat, autoproclamat
„rectificator” al revolutiei, Blaise Compaoré, din 1987. Nigeria si criza din Biafra (1967-
70), regiune secesionsită, simbol al sărăciei africane, desi bogată în petrol. Conflictul
dintre Etiopia (agresată, pro Occ.) si Somalia (agresor, pro sovietică) pentru desertul
Ogaden, 1977-78. In cursul războiului, alianţele se inversează!). Independeta Djibuti,
fostul Teritoriu francez Affar et Issas (lider. Hassan Guled Aptidon), 1977. Zairul (R. D.
Congo) lui Patrice Lumumba (1925-61) confruntat cu secesiunea provinciei Katanga şi
Mobutu Sese Seko, pro-occidental (1971-1997), vs. R. P. Congo, pro-sovietic.
Decolonizarea haotică portugheză, 1974-75 (după revoluţia garoafelor, 25 aprilie 1974),
lasă numai guverne marxiste, cu urmări catastrofale, economice si sociale. Prin plecarea
colonilor portughezi se produce prăbuşirea economiei celor trei ţări. Guineea Bissau
(lider Amilcar Cabral) - cuprinzînd, pe atunci, şi Insulele Capului Verde, ulterior
independente -, prima care se autoproclamă eliberată cu ajutor sovietic (1973).
Interventia cubaneză (cubanezii sunt cunoscuţi ca barbudos, după numele gherilelor
castriste din anii 50), in Angola, imediat după proclamarea independenţei, în 1975,
pentru ”proptirea” regimului pro-sovietic al MPLA de la Luanda, în luptă cu pro-
occidentalii din UNITA (ajutaţi, pe sub mînă, de Africa de Sud via graniţa comună din
nordul Namibiei). Facţiunile angolane: prosovietici (MPLA - Agostinho Neto),
prochinezi (FNLA – Holden Roberto, ajutat de Zairul dictatorului Mobutu – ulterior va
semi-dispărea; actualmente are trei deputaţi în parlament!) si prooccidentali (UNITA -
Jonas Savimbi). După 1990, şi după un sîngeros război civil (cu două reconcilieri, 1993 si

18
2000), se vor transforma în partide politice de stînga (MPLA) şi, respectiv, de dreapta
(UNITA). Mozambicul (miscarea FRELIMO, pro-sovietic, condus de Samora Moises
Machel) si guerrilla pro-occidentală – ajutată de sudafricani - „RENAMO”. Ca şi în
Angola, dar mai rapid, după 1990, ambele devin partide politice de stînga, respectiv,
dreapta. Etiopia, unicul stat african, alături de Liberia, independent înainte de 1945,
singurul traditional crestin din Africa: de la Impăratul („Negus”) Haillé Selassié, eroul
rezistenţei anti/Mussolini din 1936, la singeroasa dictatură comunistă Teferi Bante si
Mengistu Haillé Mariam (1936-1974/1975). Spectaculoasa operaţiune fulger israeliană
Moise (1985) şi apoi Solomon (1991), de salvare de la foamete, mizerie şi represiune a
celor circa 30.000 de evrei etiopieni („falasha”). Secesiunea Eritreii (regiune isurgentă
musulmană, fostă, de la sf. sec. XIX, colonie italiană, ce controlează singura ieşire la
mare – Marea Roşie – a Etiopiei) faţă de Etiopia (independetă din 1992, după prăbuşirea
regimului pro-sovietic Mengistu, şi instaurarea democraţiei). U.R.S.S. în anii 1975 –
1980, e veritabia stăpînă a Africii: apogeul influentei sovietice. Problema namibiana si
mişcarea de eliberare pro-sovietică SWAPO (lider: Sam Nujoma) Namibia, fosta colonie
germana de populare, 1 miilion de km2, cu doar un 1.200.000 locuitori, dintre care peste
100.000 albi germani şi ceva afrikaaneri, administrată de către Africa de Sud (1920-1990;
întîi denumită Uniunea Sud Africană (1920-1961), apoi devenită Republica Sud Africană
(din 1961, nerecunoscută de ONU, drept care, după acea dată, ocupaţia a fost definită
ilegală). Rapidele reglementări ale conflictelor din 1988-89, la imboldul Moscovei
gorbacioviene - ce taie subsidiile mişcărilor rebele si se reconciliază clar cu SUA -
rezolvă şi problema namibiană, negocieri directe cu SWAPO – 1988, independenţă şi
alegeri libere cîştigate de SWAPO, în 1990 (anterior, Africa de Sud încercase, prin 1980-
82, o rezolvarea nereuşită prin transferul puterii către un partid plurirasial nou creat, ce
cîştigă nişte alegeri, probabil regizate, Alianţa multirasială ”Turnhalle”, opus SWAPO).
Problematica apartheidului si Africa de Sud (R.S.A.): 5 milioane de albi, 20
milioane de negri. (în anii 70-80, actualente 48 mil., albii cca 10%) Apartheidul
(eufemistic - teoria „dezvoltării separate”) ca formă a rasismului. Africa de sud, din
1652 (înfiinţarea Coloniei Capului – Capetown) - patria adoptivă a coloniştilor calvini
olandezi – „burii”, si a hughenoţilor francezi fugiţi, după revocarea Edictului de la Nantes
(1685), prin Olanda. Sosirea treptată a triburilor negre, pe pămînturile colonilor olandezi
(iniţial trăiau acolo doar mici grupuri de boşimani, hotentoti, bantu sau zulu. Hotentoţii
sînt decimati de variolă). Apariţia britanicilor (1814). Africa de Sud, colonie de populare,
transformată de buri în veritabilă grădină. Colonizarea cu britanici ia amploare după
cursa aurului din 1884. Burii se retrag spre nord (marele Trek) şi fondează două republici,
Transvaal (1852 - preşedinte, legendarul Paul Kruger) si Orange. Conflictul anglo-bur:
1877-81 şi 1899-1902, sub conducera aceluiaşi Paul Kruger (1825-1904). Deşi burii îi
umilesc pe englezi, e proclamata Uniunea Sud Africană, parte a Commonwelth-ului
(1910). Democratie, dar numai pentru albi (va fi aşa şi după proclamarea republicii
rasiste, 1961). O formă de „apartheid practic” exista si în USA, înainte de bătăliile civile
ale lui M. Luther King, dar nu ridicată la rang de doctrină de stat. In anii postbelici, în
ciuda boicotului internaţional, R.S.A. a reuşit să devină o mare economie occidentală, cu
o moneda forte, randul şi varianta sa în aur, Krugerrand, denumire păstrată şi după
1994). In ciuda divergentelor ideologice ireconciliabile, împreună cu URSS, RSA, prin
puternicul trust De Beers, a fixat, inclusiv în plin război rece, preţul mondial al
diamantelor. Originile apartheidului: 1913, primele legi de segregare. Organizaţia secretă

19
Afrikaanerbond (fondată 1918, ca „Tînăra Africă de Sud”, nume cu rezonanţă
mazziniană) promovează interesele burilor. Nucleul dur al apartheidului: Partidul
National, partidul burilor, de guvernămînt (1948-1992), Biserica Reformată Olandeză din
Africa de Sud si Afrikaanerbond. 1948. Pentru a introduce apartheidul, primul ministru
local, Dr. Malan, rupe, treptat, legăturile cu Anglia, ce se opune (proclamarea Republicii
- 1961). Comunitatea engleză (o treime dintre albi) nu e filo-aparheid, ca burii. Biserica
Reformată Olandeză a Africii de Sud, stîlp al apartheidului vs. biserica anglicană
multirasială a arhiepiscopului Desmond Tutu, premiu Nobel pentru pace). Congresul
National African (A.N.C.), interzis în 1960. Nelson Mandela, cel mai vechi prizonier
politic din lume (1962-1990; ne-protejat, însă, de Amnesty International – caz rar -
întrucît nu abjura lupta armată). Anii 50-80 guvernările Verwoerd, Vorster si Botha.
R.S.A., o paria la nivel diplomatic internaţional, dar un gigant economic, cu performanţe
(primul transplant de inimă! - dr. Barnard, 1967, Spitalul ”Groote Schuur”, Capetown).
Esecul politicii bantustanelor „libere” (ex. „statele” Transkei şi KwaZulu, 1976, Ciskei,
1977), nerecunoscute internaţional (pentru a scădea concentraţia de pop neagră în RSA şi
a scăpa de multă pop neagră, prezentă masiv acolo). Revolta de la Soweto, 1976,
represiunea. Solidaritatea internaţională cu lupta populaţiei de culoare creşte: ex. rock-
star-ul britanic Paul Simon. Miriam Makeba – cîntăreaţa exilată sud-africană de culoare
anti-apartheid (+2009). Solidarizarea anti-apartheid şi a unor intelectuali albi sud-africani
(mai ales de origine engleză); Brytten Brytenbach,Nadine Gordimer, etc. Apropierea
regimului alb de zulusi, în anii ´80, prin seful acestora, moderatul Mangosuthu Buthelezi,
fondatorul partidul Inkatha – Liberatea – de orientare „liberală”. Rasismul pur si dur, tip
anii ’50-’70, tinde să se atenueze după 1980. „Perestroika” sud-africană: după
schimbările mondiale din 1989-1990, ultimul lider sud-african alb, Friderik De Klerk
(1989-1994) îl eliberează pe Mandela (1990) şi demantelează apartheidul (discursul
istoric din 2 fev. 1990), abrogat oficial în 1991. 1990-1994: Politica de reconciere cu
ANC - Nelson Mandela, cu Congresul Pan-African (disidenta ANC, în declin) si cu P.
Comunist. ANC se moderează si renunţă „de facto” la violenţă. 1992: Convinşi de De
Klerk, albii sfîrşesc prin a accepta, prin referndum rezervat numai lor, (68% vs 38%!)
negocierile constituţionale ce vor conduce la o nouă Constituţie şi la noua Africă de Sud
multirasială.. Este pasul decisiv (de Klerk se foloseşte şi de caricatura reprezentată de
folcloricul extremist alb Eugène Terreblanche, fondatorul AWB, mişcarea de rezistenţă
afrikaner!). În tabăra albă, lui de Klerk i se opune Partidul Consevator, înfrînt. Alegerile
libere din 1994 cistigate cu 66% de ANC, Partidul National al lui De Klerk, 20% (se
obsevă păstrarea proporţiei negri-albi; pop. neagră votează în bloc ANC, dezechilibrul, o
limită a democraţiei sud-africane; recent, însă, au apărut divizări şi în rîndul ANC, v.
rivalităţile din 2007-8 dintre fostul preşedinte Thabo Mbeki şi actualul Jacob ZUMA).
1994: RSA are o nouă Constituţie democratică şi este declarat stat multi-rasial. Guvern de
uniune naţională Mandela + De Klerk (1994-96). RSA. îşi schimbă steagul, nu si numele
(ANC renunţă la adoptarea numelui indigen Azania). Nelson Mandela, din închisoare la
Premiul Nobel pentru Pace (1993, impreună cu De Klerk) şi la preşedinţie (1994). RSA,
păstrează economia de piată si multipartitismul, dar nici URSS nu mai exista, spre
desoebire de cazul Rhodesiei din 1980-89. Ne putem, totuşi, întreba, cum ar fi acţionat
Mandela şi ANC –dacă URSS nu ar fi dispărut. De amintit instituirea, după 1994, a
Comisiei pentru adevăr şi reconciliere, condusă de arhiepiscopul Desmond Tutu, pentru
a reglementa socotelile cu trecutul…

20
Problema rhodesiană. Rhodesia - colonie de populare, nu doar de exploatare, din
1923, cu autonomie internă, ca si Africa de Sud. 300.000 de coloni albi (multi veniti
între 1940 şi 1953, de frica războiului sau de săracia de după, ceea ce a determinat o
importantă crestere economică) cu mari proprietăţi funciare, ce au în mînă economia, vs.
cca. 7-8 milioane negri (în anii ´70). Ca R.S.A. şi Rhodesia, gratie muncii albilor, e o
mică grădină si o insulă, în Africa, de prosperitate tipic occidentală. 1965, Ian Smith –
prim ministru, lider al rhodesienilor albi, grupaţi în Frontul Rhodesian –R.F.-fost erou al
aviaţiei britanice în al II-lea război, în faţa iminentului anunţ de către Londra a
decolonizării, rupe legăturile cu Anglia şi proclamă, unilateral, un stat al minoritatii albe
(tentative similar, dar eşuate, avuseseră loc în Algeria în 1958, 1960 şi 1961, cu
„generalii feloni”), boicotat de Anglia si de ONU (ineficient, deoarece Smith e ajutat de
Africa de Sud si de Mozambicul portughez). Spre deosebire de Africa de Sud, guvernarea
Ian Smith e doar indirect rasistă (”guvernul minoritar alb” vs. ”regimul rasist sud-african
al apartheidului”, cum erau denumirile consacrate internaţional). Miscarile de rezistenta
ale negrilor: ZAPU, fondat 1961 de Joshua N’Komo (vice: Robert Mugabe), lider al
populaţiei matabele, pro-chinez, ajutat de Zambia (fosta Rhodesie de Nord, preşedinte:
fostul lor coleg sindicalist şi ”conaţional”, dr. Kenneth David Kaunda, relativ pro-
occidental); ZANU, fondat 1963 de Robert Mugabe (contesta moderatia ZAPU), lider al
populatiei shona, prosovietic (de-a lungul anilor, ZANU şi ZAPU au fost, rînd pe rînd,
cînd prosovietice, cînd pro-chineze!), A.N.C., Congresul National African al episcopul
metodist de Salisbury, Abel Muzorewa, - moderat - şi reverendul Nabatingi Sithole, fost
ZANU. După independenta Mozambicului, 1975, grea lovitura pentru economia, pînă
atunci prosperă, a regimul Ian Smith (îi sufocă ieşire al mare, aproape prin Mozambic –
mult mai îndepărtată, prin Africa de Sud), miscarile negrilor se întăresc cu ajutorul
guvernului marxist de la Maputo. In 1976, ZANU si ZAPU se unesc sub numele de
„Patriotic Front”). Incep negocierile de la Victoria Falls, la graniţa cu Zambia, 1976-77.
1978-1979. In lipsa unui acord cu ZANU si ZAPU, Ian Smith ajunge la un compromis cu
moderatii Abel Muzorewa şi Nabatingi Sithole, ce duce la alegerile din aprilie 1979,
boicotate de ZANU+ZAPU. Muzorewa este numit prim ministru al statului bi-rasial
Zimbabwe-Rhodesia (capitală Salisbury-Harare), ceea ce nemulţumeşte ZANU şi ZAPU.
Acordurile de la Lancaster House, 21 dec. 1979, rezolvă disputa, reusind să o şi aducă
într-un cadru exlusiv occiental, excluzîndu-i pe sovietici în plină eră de ofensivă sovietică
(al doilea caz după pacea egipto-israeliană) şi aduce reconcilierea – prima mare victorie a
lui Margareth Theacher. Rhodesia redevine, formalmente, timp de şase luni, la statu quo
ante, de colonie britanică: guvernator, lordul Sinclair, nepotul lui Churchill. Martie, 1980:
noi alegeri sub garantie britanică: ZANU si ZAPU pe liste separate. Mugabe, votat de toţi
„shona”, dar si de unii „matabele”, e învingător, cu 63%, Nkomo, 24%, Muzorewa – 3%,
restul – albii lui Ian Smith, din „R. F.”, 20 mandate la sub 5% din populatie. Proclamarea
paşnică şi consensuală a Rep. Zimbabwe (18 aprilie 1980), stat pluralist, este o premieră
în Africa epocii, încă dominată de sovietici. Salvgardarea pluralismului politic şi a
libertăţilor, într-o Africă, practic, monopartid (Partidul lui Ian Smith, tot cu initialele
R.F., acum, „Frontul Republican” - ca şi alte partide albe, precum disidenta lui Andrew
Holland, au garantată prezenţa în Parlament, prin discriminare pozitivă, pentru două
legislaturi, situatie întrerupta însă inainte de vreme, in 1987. După o scurtă paranteză
monopartid, Patriotic Front se reface şi, din 1990, se trece din nou la multipatitism), cînd
încă exista URSS pre-Gorbaciov, păstrarea economiei de piaţă şi a societăţii de tip

21
occidental avansat reprezintă un succes fără precedent pentru Occident si conving
majoritatea colonilor albi să rămînă, ceea ce a făcut să nu se prăbuşească economia, ca în
Angola sau Mozambic. 1980 – 1988: Mugabe e prim ministru, rev. Canaan Sodindo
Banana (personalitate de rangul II), preşedinte formal. Disputa cu Joshua Nkomo, liderul
populatiei matabele, cu fief în al doilea oras ca mărime, Bulawayo, se exilează (1982-
1987). Revine 1987 si se unifica ZANU cu ZAPU în „ZANU - Patriotic Front”.. Din
1988, Mugabe transformă Zimbabwe în stat prezidenţial şi devine preşedinte, Nkomo,
vice-presedinte (1987-1999, pînă la deces)… Zimbabwe constituie o excepţie (păstrarea
democraţiei – ce, cel puţin teoretic, existase deja pentru albi - şi păstrarea economiei de
piaţă, libertatea presei, etc.), ce nu urmează calea celorlalte ţări africane. Teoretic,
Zimbabwe trebuia să constituie un model şi pentru Africa de Sud. Miza însăşi a
acordurilor de la Lancaster House, dicolo de cazul Zimbabwe, era chiar găsirea unei
soluţii rezonabile pentru ”ţara apartheidului”! O diferenţă: în vreme ce practic toţi
rhodesienii albi aveau şi cetăţenia britanică, marea majoritate a albilor sud-africani nu,
deci, în caz de dezastrru, adică de evoluţie tip Angola-Mozambic (coşmarul cancelariilor
occidentale), nu aveau unde să meargă. Plus diferenta de proportţii: 300 mii rhodezieni
albi versus 5-7 milioane sud-africani albi! Guvernarea Mugabe - în contratendinţă: de la
modelul „în bine”, rezonabil si responsabil, din 1980, la o involuţie către autoritarism,
confiscarea abuzivă a unor proprietăţi (paradoxal, mai ales după 1999-2000 - cînd toată
Africa a ajuns, atît de greu, la pluralism, economie de piaţă, etc!- exclus din
Commonwelth, 2002, pentru repetate fraudări de alegeri – diferenţa dintre putere şi
opozitie fiind extrem de redusă - , intimidări de oponenţi si jurmalişti, arestări, etc. – dar,
totuşi, presa rămîne liberă, dacă poate striga, pe pagina întîi: ”Mugabe fură alegerile!”).
Problema post 2000 pare a se rezolva începînd cu acordurile din 2009 ce, cu mediere sud-
africană, au dus pe liderul de opoziţie Morgan Tswangirai (aliat cu albii, şi cîstigător
moral al alegerilor falsificate din martie 2008) la postul de prim-ministru, preşedinte
rămînînd tot mai contestatul Mugabe (prăbuşire economică, inflaţie 1600%, în 2008!).

Sistematizare despre America Latină:


Cuba: ultima colonie spaniolă din America de Sud. Este eliberata cu ajutorul
USA in contextul razboiului USA-Spania 1898-1899 (ocazie cu care USA ocupă
şi Filipinele, tot fostă posesiune spaniolă). Jose Marti, eroul independentei Cubei,
cu ajutor USA. 1899-1959, Cuba, bogată în sfeclă de zahăr şi tutun, ţară sub
puternica influenţa USA pînă la revoluţia comunistă a lui Fidel Castro. Dictatura
pro-USA a generalului Fulgencio Batista (1933-1959), un metiş (caz rar printre
elitele sud-americane), are însă şi unele aparenţe democratice. Esecul mişcării
„romantice” de la 26 iulie 1953 (asaltul asupra cazarmei Moncada): este începutul
insurectiei lui Castro, tînar avocat din înalta burghezie cubaneză, de origine
europeană. Castro este arestat doi ani. Eliberat, fuge în Mexic, împreuna cu fratele
sau Raul, unde il cunoaste pe revoluţionarul argentinian, medicul Ernesto, zis
Che”, Guevara fata ”romantica” a rev cubaneze (deşi va fi inalt birocrat comunist
pina in 1967 – guvernator al Bancii Nationale, ministru al finantelor etc.; în 1967
pleacă in Bolivia, să susţină o mişcare de gherilă; va fi ucis de forţele
guvernamentale - a rămas, în mod ciudat, un mit al tineretului de stînga, nu doar
comunist, internaţional),: Revin împreună, pe nava mexicană Granma (dupa 1959,
Granma a devenit titlul ziarului oficial al regimului) si reia insurecţia (2 dec.

22
1956). Inainteaza către capitala Havana - prin regiunea Sierra Maestra - pe care o
va ocupa, împreună cu partizanii sai („barbudos” - bărboşii), la 1 ian. 1959.
Batista se va refugia în SUA: Iniţial vazut bine de USA, regimul se radicalizează
în sens pro-moscovit, rapid. 1961, tentativă de debarcare a anticastristilor esilati,
cu sprijin CIA – în Golful Porcilor. Sint infrinti. 1962, Castro isi adinceste
cooperarea cu URSS si propune instalarea de rachete sovietice – criza rachetelor.
USA (Kennedy) reuseste să-i determine, prin fermitate, pe sovietici (Hrusciov) să
renunte. Regimul cubanez devine comunist pe fata, desi, caz unic in lumea
comunista, nu schimba simbolurile statului, nici uniformele, nici numele
Republicii Cuba, ce nu devine R. Populara sau Socialista Cuba… Succesele lui
Castro, cu masiv ajutor URSS: alfabetizare de masă si asistenta sanitara, se pare,
superioare mediei Americii Latine din epoca. Crizele regimului: exodul permis de
regim al celor care doreau sa fuga de pe insula (rămas în istorie ca episodul de la
portul Mariel, 1980; cel putin 20.000 refugiati, dupa o criza a ambasadelor –
primii candidati la exil s-au refugiat in unele ambasade, mai ales sud-americane.
Ulterior regimul i-a autorizat să plece ”organizat”, dar printre ei, Castro si-a golit
si inchisorile cu infractori de drept comun, pentru a compromite exilul…). Un nou
val masiv de fugă are loc pe mare, cu ambarcaţiuni improvizate, spre USA, prin
1990-91. Regimul Castro continua, desi, din 2007, Castro s-a retras si l-a lăsat pe
fratele său Raul, la conducere. Raul schitează o anume, vagă, relaxare, dacă nu
veritabilă deschidere (2008, sint acceptate telefoane mobile si computere, nu si
internet, etc.). Incepe să se vorbească puţin şi despre disidenţă: Armando
Valladares, disident istoric, eliberat în 1983, după peste zece ani de temniţă şi o
invaliditate, Ricardo Bofill, gruparea ”doamnelor în alb”, mamele victimelor
represiunii (pe model Plaza de Mayo, Argentina), etc. Blocada USA (introdusa in
1962) constituie pretext pentru orice. Lui Castro i-a fugit pina si familia apropiata
(fiica, 1990, sora e dintotdeauna o exilata activa la Miami – familia lui provenind
din buna burghezie cubaneza de origine europeana - etc). Modelul cubanez se
epuizează, mai ales dupa Gorbaciov, 1989-90, cind dispare ajutorul URSS. Totuşi,
regimul se bucură de o anumită popularitate pe cont propriu, dacă s-a putut
menţine – cu greu! - şi fără ajutorul URSS.
Filme: The Lost City, de Andy GARCIA, USA, 2005 (?), Freisa y chocolate
(Căpşuni şi ciocolată, Cuba, de ?, 1993(?), Diario – Jurnal pe motocicletă (despre
jurnalul lui Che Guevara în călătoria sa prin toată America de Sud), de ?, 2004 (?),
Che Argentinianul şi Che Guerilla, de (2008).

Bibliografie:
- Cursul dictat.
- S. BERNSTEIN si P. MILZA, Istoria sec. XX, Bucuresti, All, 1998,
- Jean-Fr. - SOULET, Istoria comparata a Statelor comuniste, Iasi, Polirom, 1998.
- Francois FEJTO, Histoire des Démocraties Populaires, Paris, Seuil 1992 (nedisponibil
în ediţie românească).
- Jan PALMOWSKI, Dicţionar Oxford de Istorie Universală Contemporană,
Editura All, Bucureşti, 2006 (vol. I şi II).

23