Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
public �������������������������������������������� 67
2.1. Articolul 38 din Statutul CIJ ������������������������ 67
2.2. Observaţii legate de modul de formulare al textului
art. 38 din Statutul CIJ ����������������������������� 69
Secţiunea a 3‑a. Distincţia surse (izvoare) principale – surse
(izvoare) subsidiare ���������������������������������� 70
Secţiunea a 4‑a. Sursele principale de drept internaţional
public �������������������������������������������� 71
4.1. Tratatul internaţional ����������������������������� 71
4.1.1. Elementele definitorii ale tratatului internaţional ���� 71
4.1.2. Denumiri ale tratatelor internaţionale ������������� 73
4.2. Cutuma internaţională – sursă principală a dreptului
internaţional public ������������������������������� 75
4.2.1. Definirea cutumei internaţionale ���������������� 75
4.2.2. Elementele normei cutumiare ������������������ 77
4.2.2.1. Elementul material (obiectiv) – usus ��������� 77
4.2.2.2. Elementul psihologic (subiectiv) – opinio
juris sive necessitatis ������������������������� 82
4.2.3. Opoziţia statelor la formarea unei reguli
cutumiare ������������������������������������ 83
4.3. Raportul dintre tratat şi cutumă ��������������������� 84
Secţiunea a 5‑a. Surse ale dreptului internaţional
nemenţionate de art. 38 din Statutul CIJ ����������������� 87
5.1. Actele unilaterale în dreptul internaţional public ��������� 87
5.1.1. Actele unilaterale ale statelor ������������������� 88
5.1.2. Actele organizaţiilor internaţionale – Soft law ������ 92
Secţiunea a 6‑a. Mijloace auxiliare (surse auxiliare) ale
dreptului internaţional public 97
____________________________
6.1. Principiile generale de drept ����������������������� 97
6.2. Hotărârile judecătoreşti �������������������������� 101
6.3. Doctrina �������������������������������������� 102
6.4. Echitatea ������������������������������������� 103
cuprins XVII
internaţional public ���������������������������������� 105
Secţiunea 1. Noţiune, delimitări şi caracteristici ale
principiilor fundamentale ���������������������������� 105
1.1. Noţiune şi delimitări ale principiilor fundamentale ������ 105
1.2. Sediul materiei şi identificarea principiilor
fundamentale ����������������������������������� 107
1.3. Caracteristicile principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional ����������������������������� 109
1.4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea
cu forţa în relaţiile internaţionale (principiul
neagresiunii) ������������������������������������ 111
1.4.1. Consacrarea principiului neagresiunii ����������� 111
1.4.2. Semnificaţia noţiunilor „agresiune” şi
„ameninţare cu forţa” ��������������������������� 113
1.4.3. Situaţii în care este permisă folosirea forţei ������ 120
1.4.3.1. Legitima apărare ����������������������� 121
1.4.3.1.1. Condiţiile pentru exercitarea legitimei
apărări ��������������������������������� 122
1.4.3.1.2. Controversele cu privire la existenţa
dreptului la legitimă apărare anticipată şi
preventivă ������������������������������ 127
1.4.3.2. Dreptul la autodeterminare al popoarelor ���� 132
1.4.3.3. Aplicarea de sancţiuni de către Consiliul
de Securitate al ONU în temeiul Capitolului VII
al Cartei ONU ������������������������������ 135
1.4.4. Obligaţia de a respecta regulile dreptului
umanitar în cazul folosirii forţei armate ������������� 139
1.4.4.1. Caracteristicile surselor dreptului
internaţional umanitar ����������������������� 139
1.4.4.2. Noţiunea conflict armat internaţional �������� 140
1.4.4.3. Noţiunea conflict intern (cu caracter
non internaţional) ��������������������������� 141
‑
1.4.4.4. Statutul diferitelor categorii de persoane ����� 144
1.5. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale ������������������������� 147
XVIII cuprins
stat (Principiul neimixtiunii sau al neintervenţiei) �������� 149
1.6.1. Conţinutul principiului neimixtiunii �������������� 149
1.6.2. Dreptul de intervenţie umanitară ��������������� 154
1.6.3. Responsabilitatea de a proteja ����������������
158
1.7. Principiul cooperării dintre state �������������������� 160
1.8. Principiul egalităţii în drepturi şi al autodeterminării
popoarelor ������������������������������������� 161
1.9. Principiul egalităţii suverane a statelor ��������������� 165
1.10. Principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor
‑
(pacta sunt servanda) ���������������������������� 168
1.11. Principiul integrităţii teritoriale a statelor ������������� 169
1.12. Principiul inviolabilităţii frontierelor ����������������� 170
1.13. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ����������������������������������� 171
Capitolul IV. Dreptul internaţional al tratatelor ��������������� 180
Secţiunea 1. Consideraţii generale ����������������������� 180
Secţiunea a 2‑a. Clasificarea tratatelor �������������������� 182
2.1. Clasificarea materială ���������������������������� 182
2.2. Clasificarea formală ����������������������������� 184
Secţiunea a 3‑a. Condiţiile de validitate ale tratatelor
internaţionale ������������������������������������� 185
3.1. Condiţii de fond �������������������������������� 185
3.1.1. Calitatea de subiect de drept internaţional
a părţilor ������������������������������������ 185
3.1.2. Existenţa unui acord de voinţă între părţile
contractante ��������������������������������� 187
3.1.2.1. Viciile de consimţământ ������������������ 188
3.1.3. Crearea de efecte juridice �������������������� 194
3.1.4. Supunerea acordului statelor regulilor dreptului
internaţional���������������������������������� 195
3.1.5 Conformitatea cu normele jus cogens ����������� 195
3.2. Condiţii de formă ������������������������������� 196
3.3. Invocarea nulităţii unui tratat internaţional ������������ 197
Secţiunea a 4‑a. Încheierea tratatelor internaţionale ���������� 199
4.1. Negocierea şi adoptarea textului tratatului
internaţional ������������������������������������ 199
cuprins XIX
4.3. Exprimarea consimţământului de a deveni parte
la tratat ���������������������������������������� 206
4.3.1. Semnarea tratatului ������������������������� 207
4.3.2. Schimbul de instrumente ���������������������
208
4.3.3. Ratificarea, acceptarea sau aprobarea
tratatului ������������������������������������
209
4.3.4. Aderarea la tratat ��������������������������� 211
4.3.5. Momentul stabilirii consimţământului statului ������ 213
Secţiunea a 5‑a. Rezerva la tratatele internaţionale ���������� 214
5.1. Definirea rezervei la tratat ������������������������ 214
5.2. Condiţiile de fond şi de formă ale rezervei la tratat ����� 215
5.2.1. Condiţiile de fond ��������������������������� 215
5.2.2. Condiţiile de formă ������������������������� 219
5.2.3. Analiza validităţii rezervei la tratat �������������� 220
5.3. Procedura şi efectele rezervelor�������������������� 224
5.4. Distincţia dintre rezerva la tratat şi declaraţia
interpretativă ����������������������������������� 225
Secţiunea a 6‑a. Intrarea în vigoare a tratatelor ������������� 227
Secţiunea a 7‑a. Înregistrarea tratatelor �������������������� 229
Secţiunea a 8‑a. Efectele tratatului internaţional ������������� 231
8.1. Principiul relativităţii efectelor tratatelor
internaţionale ����������������������������������� 231
8.2. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor tratatelor
internaţionale ����������������������������������� 231
Secţiunea a 9‑a. Aplicarea tratatelor internaţionale ����������� 234
9.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor internaţionale ���������� 234
9.1.1. Regula teritorialităţii tratatelor internaţionale ������ 234
9.1.2. Excepţii de la regula teritorialităţii tratatelor
internaţionale �������������������������������� 234
9.2. Aplicarea în timp a tratatelor internaţionale ����������� 236
9.2.1. Regula neretroactivităţii tratatelor internaţionale ��� 236
9.2.2. Tratatele succesive în timp ������������������� 237
9.2.3. Modificarea tratatului internaţional �������������� 240
9.3. Interpretarea tratatelor internaţionale ���������������� 240
9.3.1. Regulile generale de interpretare a tratatelor
internaţionale��������������������������������� 241
XX cuprins
a tratatelor internaţionale ����������������������� 243
9.3.3. Interpretarea tratatelor autentificate în două
sau mai multe limbi ���������������������������� 244
9.4. Încetarea tratatelor internaţionale������������������� 248
9.4.1. Principalele cauze codificate de încetare
a tratatului ����������������������������������� 251
9.4.1.1. Denunţarea sau retragerea de la tratatul
internaţional ������������������������������
251
9.4.1.2. Violarea substanţială a unui tratat ���������� 252
9.4.1.3. Ivirea unei situaţii care face imposibilă
executarea obligaţiilor din tratatul internaţional ���� 253
9.4.1.4. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor
(clauza rebus sic stantibus) �������������������
254
9.4.1.5. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare �� 256
9.4.1.6. Abrogarea tratatului ��������������������� 256
Capitolul V. Statul – subiect originar de drept internaţional
public ���������������������������������������������� 257
Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind identificarea
subiecţilor de drept internaţional public ������������������ 257
Secţiunea a 2‑a. Statul, ca subiect primar de drept
internaţional public – noţiune şi elemente ���������������� 259
Secţiunea a 3‑a. Imunitatea de jurisdicţie şi de executare
a statelor ����������������������������������������� 260
Secţiunea a 4‑a. Răspunderea internaţională a statelor –
consecinţă a încălcării obligaţiilor internaţionale ����������� 269
4.1. Noţiunea răspunderii internaţionale, tipuri şi distincţii ��� 269
4.2. Reglementarea răspunderii internaţionale a statelor ���� 275
4.3. Elementele răspunderii internaţionale a statului
pentru fapte ilicite �������������������������������� 277
4.3.1. Conduita ilicită (actul internaţional ilicit) ���������� 279
4.3.1.1. Cauzele care exclud caracterul ilicit
al faptului internaţional ����������������������� 280
4.3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite ����������������� 282
4.3.2.1. Acte comise de autorităţile publice���������� 283
4.3.2.2. Acte comise de particulari ���������������� 287
cuprins XXI
insurecţii ���������������������������������� 292
4.3.3. Prejudiciul – element al răspunderii şi formele
reparării sale ��������������������������������� 293
4.3.3.1. Consecinţele comiterii unui act internaţional
ilicit. Prejudiciul şi formele sale ���������������� 293
4.3.3.2. Formele de reparare a prejudiciului ���������
295
Secţiunea a 5‑a. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor ������ 301
5.1. Consideraţii generale ���������������������������� 301
5.2. Formele recunoaşterii���������������������������� 302
5.3. Recunoaşterea statelor �������������������������� 302
5.4. Recunoaşterea guvernelor ������������������������ 307
Secţiunea a 6‑a. Neutralitatea statelor ��������������������� 308
6.1. Noţiune şi tipuri de neutralitate ��������������������� 308
6.2. Neutralitatea ocazională �������������������������� 308
6.3. Neutralitatea permanentă ������������������������� 308
6.4. Neutralitatea diferenţiată (contemporană) ������������ 309
6.5. Compatibilitatea dintre statutul de neutralitate
permanent㠺i calitatea de membru ONU ������������� 309
Secţiunea a 7‑a. Teritoriul de stat – element material
al statului ����������������������������������������� 310
7.1. Definire şi identificarea componentelor sale����������� 310
7.2. Spaţii geografice cu statut special ������������������ 313
7.3. Delimitarea teritoriului. Frontiera de stat ������������� 314
7.3.1. Definiţie ���������������������������������� 314
7.3.2. Clasificarea frontierelor ���������������������� 315
7.3.3. Stabilirea frontierelor ������������������������ 315
7.4. Modalităţile de dobândire a teritoriului de stat ��������� 316
7.5. Mutaţiile teritoriale şi succesiunea statelor ������������ 321
7.5.1. Consideraţii generale ������������������������ 321
7.5.2. Succesiunea la tratate ����������������������� 324
7.5.3. Succesiunea la organizaţiile internaţionale ������� 325
7.5.4. Succesiunea la bunuri şi arhive ���������������� 326
7.5.5. Succesiunea la datorii ����������������������� 327
Secţiunea a 8‑a. Alţi subiecţi de drept internaţional public ������ 328
8.1. Recunoaşterea beligeranţei şi insurgenţei ������������ 328
8.2. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională ������� 329
XXII cuprins
8.4. Ordinul de Malta �������������������������������� 331
Capitolul VI. Statutul persoanelor în dreptul internaţional
public ���������������������������������������������� 332
Secţiunea 1. Noţiune ���������������������������������� 332
Secţiunea a 2‑a. Cetăţenia ������������������������������ 333
2.1. Noţiune ��������������������������������������� 333
2.2. Naţionalitatea persoanelor juridice ������������������ 335
Secţiunea a 3‑a. Protecţia diplomatică ��������������������� 335
3.1. Noţiune şi distincţii ������������������������������ 335
3.2. Condiţiile pentru exercitarea protecţiei diplomatice ����� 338
Secţiunea a 4‑a. Conflictele de cetăţenie ������������������� 340
4.1. Principalele dispoziţii ale Convenţiei din 1954
cu privire la statutul apatrizilor ���������������������� 343
4.2. Principalele prevederi ale Convenţiei privind
reducerea cazurilor de apatridie din 1961 �������������
345
Secţiunea a 5‑a. Regimul juridic al străinilor ���������������� 346
5.1. Noţiunea de „străin” ����������������������������� 346
5.2. Tipuri de tratamente juridice aplicabile străinilor ������� 348
5.3. Expulzarea şi extrădarea ������������������������� 350
5.3.1. Expulzarea. Noţiune şi condiţii de legalitate ������� 350
5.3.2. Extrădarea. Noţiune şi principii aplicabile �������� 351
5.3.3. Reguli comune ale expulzării şi extrădării.
Respectarea drepturilor fundamentale ale omului ���� 354
5.4. Protecţia internaţională a refugiaţilor ���������������� 356
5.4.1. Reglementarea noţiunii „refugiat” ��������������� 356
5.4.2. Delimitarea refugiaţilor de alte categorii de
persoane care au părăsit teritoriul statului al cărei
cetăţenie o au �������������������������������� 363
5.4.3. Actualitatea dispoziţiilor Convenţiei din 1951
pentru protecţia internaţională a refugiaţilor ��������� 366
5.4.4. Obligaţii ce revin statelor în temeiul Convenţiei
din 1951 ������������������������������������ 367
5.4.4.1. Conţinutul principiului nereturnării refugiaţilor
(non refoulement) ��������������������������� 367
5.4.4.2. Raportul dintre interdicţia de returnare
şi interdicţia de expulzare a refugiaţilor ���������� 370
cuprins XXIII
5.4.5. Reglementarea statutului de refugiat şi azilant
la nivelul Uniunii Europene ���������������������� 377
5.5. Dreptul de azil ��������������������������������� 380
5.5.1. Noţiune şi reglementare ���������������������� 380
5.5.2. Forme ale azilului. Distincţii ������������������� 382
Capitolul VII. rganizaţiile interguvernamentale – subiecţi
O
secundari de drept internaţional public ������������������ 396
Secţiunea 1. Noţiune ���������������������������������� 396
Secţiunea a 2‑a. Elementele constitutive ale organizaţiilor
internaţionale �������������������������������������� 398
2.1. Personalitatea de drept internaţional a organizaţiei
internaţionale ����������������������������������� 398
2.2. Personalitatea de drept intern a organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale ������������������ 400
Secţiunea a 3‑a. Structura instituţională a organizaţiei
internaţionale �������������������������������������� 401
Secţiunea a 4‑a. Clasificarea organizaţiilor internaţionale ������ 401
4.1. Organizaţii universale, organizaţii regionale sau
cu participare intercontinentală ��������������������� 401
4.2. Organizaţii omnifuncţionale sau organizaţii
specializate ������������������������������������ 403
4.3. Organizaţii interetatice şi organizaţii supraetatice
(supranaţionale sau integraţioniste) ������������������ 404
Secţiunea a 5‑a. Rolul central al ONU în relaţiile dintre state ��� 405
5.1. Scopurile şi principiile ONU ����������������������� 405
5.2. Membrii ONU şi sistemul instituţiilor ONU ������������ 409
5.2.1. Calitatea de membru al ONU ����������������� 409
5.2.2. Încetarea calităţii de membru al ONU ����������� 412
5.2.3. Structura instituţională a ONU ����������������� 413
5.2.3.1. Adunarea Generală ��������������������� 413
5.2.3.2. Consiliul de Securitate ������������������ 416
5.2.3.2.1. Organizarea şi funcţionarea Consiliului
de Securitate ��������������������������� 416
XXIV cuprins
soluţionarea diferendelor şi menţinerea păcii ��� 419
5.2.3.2.3. Crearea tribunalelor penale
internaţionale ad hoc prin rezoluţii ale
‑
Consiliului de Securitate ������������������ 421
5.2.3.2.4. Controlul jurisdicţional al hotărârilor
Consiliului de Securitate ������������������ 424
5.2.3.3. Consiliul Economic şi Social �������������� 426
5.2.3.4. Consiliul de Tutelă ���������������������� 427
5.2.3.5. Curtea Internaţională de Justiţie ����������� 427
5.2.3.6. Secretariatul �������������������������� 428
Capitolul VIII. Soluţionarea diferendelor internaţionale�������� 429
Secţiunea 1. Consideraţii generale ����������������������� 429
Secţiunea a 2‑a. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor
internaţionale �������������������������������������� 429
Secţiunea a 3‑a. Noţiunea „diferend” ���������������������� 431
Secţiunea a 4‑a. Categoriile de mijloace paşnice de
soluţionare a diferendelor internaţionale ����������������� 432
4.1. Mijloace politico diplomatice de soluţionare a
‑
diferendelor ������������������������������������ 432
4.1.1. Negocierile ������������������������������� 433
4.1.2. Bunele oficii ������������������������������� 434
4.1.3. Medierea ��������������������������������� 434
4.1.4. Concilierea internaţională �������������������� 435
4.1.5. Ancheta internaţională ���������������������� 437
4.2. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluţionare
a diferendelor ����������������������������������� 439
4.2.1. Arbitrajul internaţional ����������������������� 439
4.2.1.1. Formele de exprimare a acordului
părţilor de a recurge la arbitraj ����������������� 442
4.2.2. Jurisdicţia internaţională propriu zisă,
‑
permanentă ���������������������������������� 443
4.2.2.1. Curtea Internaţională de Justiţie ����������� 444
Secţiunea a 5‑a. Soluţionarea diferendelor în cadrul
organizaţiilor internaţionale regionale ������������������� 454
Bibliografie selectivă ����������������������������������� 457
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 41
de drept internaţional public
Normele dreptului internaţional public au ca principală caracteristică
natura consensuală[1], în sensul că sunt rezultatul acordului de voinţă al
actorilor internaţionali sau al acceptării anumitor reguli de drept internaţional,
ce poate fi exprimat în formă scrisă, în mod clar, direct şi expres prin
încheierea de tratate internaţionale în anumite domenii în care se doreşte
reglementarea obligaţiilor internaţionale şi a raporturilor dintre subiecţi sau
în formă nescrisă, în principiu, în mod tacit, pe calea cutumei internaţionale.
Din cauza acestei naturi juridice şi a prezenţei elementului esenţial
al consensualismului, care constituie fundamentul însuşi al dreptului
internaţional public, majoritatea normelor de drept internaţional public nu
au în structura lor elementul sancţiune. Din acest motiv, au fost formulate
diferite teorii care fie susţin lipsa de eficienţă juridică a dreptului internaţional[2],
fie îi neagă caracterul de veritabil drept sau îl denumesc cvasidrept ori un
sistem imperfect, incomplet sau primitiv[3].
Pe de altă parte, lipsa elementului sancţiune din structura normelor de
drept internaţional nu poate echivala cu negarea caracterului obligatoriu
al acestora. Finalitatea adoptării normelor de drept internaţional este de
a prescrie o anumită conduită pentru subiecţii dreptului internaţional, pe
care aceştia, în momentul elaborării normelor, se şi obligă să le respecte,
astfel că inserarea sancţiunii în structura unei reguli de conduită adoptate
în acest mod, nu are utilitate şi ar contraveni însăşi ideii de asumare a
obligaţiilor internaţionale pe baza principiului bunei credinţe. A considera
‑
contrariul ar însemna aplicarea unei prezumţii a preexistenţei intenţiei
statelor de încălcare a respectivelor reguli, ceea ce ar lipsi de orice utilitate
crearea unor reguli de conduită.
Particularităţile normelor dreptului internaţional în privinţa procesului de
adoptare determină consecinţe şi în ceea ce priveşte clasificarea acestora,
astfel că, în opinia noastră, nu pot fi aplicate în mod strict aceleaşi criterii
de clasificare ca în cazul normelor dreptului intern şi nici nu se poate
argumenta că regulile au caracter facultativ, respectiv că statele aleg,
în mod discreţionar, dacă se conformează sau nu unei anumite reguli
[1]
. ig ‑Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, ed. a 2 a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
R
M
a
‑
2010, p. 5.
[2]
.P. Dho alia, The Codification of Public International Law, Manchester University
R
k
Press, 1970, p. 256.
[3]
P. e i her, Cours général de droit international public, Recueil des cours de
d
V
ssc
l`Académie du Droit International de la Haye, Tome 136 (1972), p. 15 17.
‑
42 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale
deoarece au ca izvor dorinţa statelor de a reglementa într o anumită manieră
‑
raporturile dintre ele în diferite domenii în care interacţionează, statele au
posibilitatea de a stabili modalitatea concretă în care vor pune în aplicare
o anumită regulă a dreptului internaţional, iar în unele situaţii, regulile nu
permit derogarea şi constituie categoria specială a normelor jus cogens,
situate în vârful ierarhiei normelor dreptului internaţional.
Potrivit unei clasificări[1], normele dreptului internaţional pot fi de diligenţă
sau de comportament (due diligence) – atunci când se prevede adoptarea
unui anumit comportament de către state – sau de rezultat – atunci când
se stabileşte în sarcina statelor atingerea unui anumit obiectiv determinat,
dar şi în această situaţie, alegerea modalităţii de realizare a acestuia este
lăsată la aprecierea statelor. Un exemplu de normă de diligenţă este norma
care prevede obligaţia statelor de a împiedica folosirea teritoriului lor pentru
scopuri contrare dreptului internaţional, ce presupune luarea de către
stat a tuturor măsurilor posibile în încercarea de a împiedica o astfel de
situaţie. Un exemplu de normă de rezultat este cea care stabileşte obligaţia
de rezolvare a diferendelor dintre state prin mijloace paşnice. În acest caz,
în ciuda aparenţei că s ar prescrie pentru state un anumit comportament,
‑
statele între care a apărut un diferend, au obligaţia, ce derivă din principiul
rezolvării paşnice a diferendelor internaţionale, de a l soluţiona în mod
‑
exclusiv prin mijloace paşnice, a căror alegere aparţine statelor, fără a
recurge la folosirea forţei armate.
Această distincţie prezintă relevanţă din perspectiva răspunderii interna
ţionale a statelor, astfel: în cazul în care statul nu va ajunge la obiectivul
precis determinat al obligaţiei de rezultat, se află în situaţia de încălcare a
unei norme internaţionale, condiţie pentru angajarea răspunderii sale interna
ţionale; în schimb, în cazul în care statul ia măsuri care să împiedice folosirea
teritoriului său în scopuri contrare dreptului internaţional, dar nu reuşeşte
atingerea rezultatului, nu poate fi atrasă răspunderea sa internaţională[2].
Din cauza modului special de apariţie a regulilor, impunerea acestora
nu se poate realiza prin mecanisme similare dreptului intern, însă acest
aspect nu are semnificaţia lipsei eficienţei regulilor dreptului internaţional, în
centrul procesului de elaborare a normelor de drept internaţional aflându se
‑
consimţământul statelor care le adoptă, care constituie totodată şi temeiul
angajamentului de respectare a acestora, alături de principiul bunei credinţe
‑
(pacta sunt servanda), cel mai vechi principiu general al dreptului internaţional
[1]
. Pellet, Cours Général: le Droit International entre souveraineté et communauté
A
internationale, în I`Anuario Brasileiro de Direito Internacional, vol. II, 2007, p. 17.
[2]
Ibidem.
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 43
că buna credinţă este una dintre regulile aplicabile în materia executării
‑
obligaţiilor stabilite de tratatele internaţionale şi este prevăzută în mod
expres în Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, din 1969.
Declanşarea mecanismelor de constrângere pentru încălcarea normelor
dreptului internaţional are un caracter excepţional şi este o consecinţă a
abaterii de la conduita acceptată iniţial de către un stat. Constrângerea
poate avea caracter individual sau colectiv.
Actele de constrângere individuală pot fi exercitate de statul care se
consideră victimă a încălcării unei obligaţii internaţionale din partea statului
autor şi poate consta în diferite măsuri, cum ar fi: exercitarea dreptului la
legitimă apărare în temeiul dispoziţiilor art. 51 din Carta ONU, în cazul
comiterii unui act de agresiune, ruperea relaţiilor diplomatice, aplicarea de
contramăsuri, actele de retorsiune, represalii ori a unor sancţiuni propriu zise
‑
sub forma embargoului. Constrângerea colectivă poate fi exercitată în cadrul
organizaţiilor interguvernamentale, internaţionale sau regionale şi poate
consta, de exemplu, în: suspendarea dreptului la vot, suspendarea calităţii
de membru sau prin aplicarea celei mai severe sancţiuni – excluderea din
organizaţie.
Lipsa sancţiunii din structura tipică a normei de drept internaţional nu
semnifică lipsa completă a sancţiunilor din dreptul internaţional sau ideea
că normele dreptului internaţional au caracter facultativ. Spre deosebire
de dreptul intern, în dreptul internaţional, respectarea regulilor şi deci,
a obligaţiilor internaţionale asumate se realizează în mod individual de
către statul lezat prin încălcarea unei reguli de drept internaţional sau în
mod colectiv, prin intermediul măsurilor adoptate în cadrul organizaţiilor
internaţionale din care acel stat face parte, conform prevederilor cuprinse
în actul constitutiv al organizaţiei.
Din punct de vedere terminologic, în primul caz, al măsurilor adoptate
la nivel individual, se foloseşte denumirea de contramăsuri, iar în cel de
al doilea caz, se foloseşte în general, denumirea de sancţiuni[1].
Noţiunea „contramăsuri” nu este definită în mod expres în cadrul unui
tratat internaţional. A fost folosită pentru prima dată într o decizie arbitrală,
‑
în anul 1978[2], în următoarea formulare: „în cazul în care apare o situaţie
[1]
.D. hite, . ba , Countermeasures and sanctions, în M.D. van (ed.),
N
W
A
A
ss
E
s
International Law, Fourth Edition, Oxford University Press, 2014, p. 537.
[2]
Decizia arbitrală din 9 decembrie 1978 în cauza Air Services Agreement Case,
dintre SUA şi Franţa. Cauza s-a referit la aplicarea acordului bilateral de servicii aeriene,
încheiat între Franţa şi SUA la 27 martie 1946, amendat prin schimb de scrisori în 1960.
Franţa a considerat că este incompatibilă cu tratatul, schimbarea ecartamentului sau
schimbarea tipului de aeronavă de către compania americană PanAm în zborurile
44 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale
care, în opinia unui stat, are ca efect încălcarea unei obligaţii internaţionale
de către un alt stat, primul stat are dreptul, în limitele stabilite de normele
generale ale dreptului internaţional referitoare la folosirea forţei armate de
a şi afirma drepturile sale prin contramăsuri”[1].
‑
Ulterior, noţiunea contramăsuri a fost folosită pentru a desemna măsuri
care nu presupun folosirea forţei armate, adoptate de către un stat, ca răspuns
la încălcarea de către un alt stat a unei obligaţii internaţionale. Contramăsurile
pot lua forma suspendării unui acord de comerţ[2].
În Proiectul de articole cu privire la răspunderea internaţională a statelor,
din 2001, noţiunea contramăsuri este definită ca măsuri ce nu presupun
folosirea forţei armate, luate de către statul victimă, ca răspuns la încălcarea
unei reguli de drept internaţional, cu scopul de a asigura încetarea încălcării
şi de a obţine, dacă este necesar, repararea prejudiciului[3]. Potrivit art. 22
din Proiectul de articole din 2001, contramăsurile luate cu respectarea
regulilor nu constituie acte ilicite.
Pentru calificarea şi încadrarea unei acţiuni de răspuns al statului victimă
în categoria contramăsurilor, este esenţial că acestea să nu implice folosirea
forţei armate şi să fie îndreptate strict împotriva statului autor al actului
ilicit. În cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, acţiunile de răspuns
vor constitui ele însele acte internaţionale ilicite[4]. Un alt element esenţial
ce trebuie avut în vedere pentru noţiunea de contramăsuri este scopul
acestora: anume, de a convinge, nu de a sancţiona[5], fiind un răspuns la
faptele ilicite ale altor state sau organizaţii internaţionale sau o reacţie la
comportamentul neprotocolar al unui stat sau organizaţie internaţională[6]. În
efectuate din SUA către Paris via Londra. Autorităţile franceze au împiedicat PanAm
să debarce pasagerii la Paris. Până la pronunţarea deciziei arbitrale, SUA a iniţiat, dar
nu a şi implementat, o serie de măsuri prin care se interziceau anumite zboruri din
Franţa către SUA. Tribunalul arbitral a reţinut că schimbarea tipului de nave era permisă
de textul acordului şi că măsurile luate de către SUA constituiau contramăsuri ce nu
erau disproporţionate faţă de acţiunile întreprinse de Franţa – N.D. hite, . ba ,
W
A
A
ss
op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition, Oxford University Press,
E
s
2014, p. 541. Textul integral al deciziei este disponibil la adresa: http://legal.un.org/riaa/
cases/vol_XVIII/417-493.pdf [accesată la 9 aprilie 2017].
[1]
Decizia arbitrală din 9 decembrie 1978 în cauza Air Services Agreement Case,
parag. 81, http://legal.un.org/riaa/cases/vol_XVIII/417 493.pdf.
-
[2]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
W
A
A
ss
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 544.
[3]
Art. 49 alin. (1) din Proiectul de articole din 2001.
[4]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
W
A
A
ss
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 540
[5]
Ibidem.
[6]
D. . P r schiv, Sistemul sancţiunilor în dreptul internaţional public, Ed. C.H. Beck,
Ş
a
a
Bucureşti, 2012, p. 39.
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 45
Contramăsurile trebuie diferenţiate de alte tipuri de răspuns pe care îl
pot avea statele faţă de o conduită care încalcă reguli şi obligaţii de drept
internaţional, mai precis, de următoarele noţiuni:
– represalii, termen care în prezent este folosit doar în contextul conflic
telor armate;
– retorsiune, care presupune un răspuns ce nu implică o încălcare;
– sancţiuni, în sensul general;
– suspendarea sau încetarea unui tratat internaţional[2].
Problema contramăsurilor apare de regulă în cazul relaţiilor bilaterale
derivate din tratate. Pentru a exemplifica situaţia în care poate fi pusă în
discuţie luarea contramăsurilor (fără a pune în discuţie aspectele legate de
legitimitate sau legalitatea lor), vom recurge la următoarea situaţie: un tratat
bilateral încheiat în domeniul serviciilor aeriene permite câte unei companii
aeriene ale fiecăruia dintre cele două state părţi (statul A şi statul B) să
opereze zilnic câte un zbor dus întors între capitalele celor două state, folosind
‑
avioane mari (jumbo jets). La un moment dat, compania din statul A decide
să efectueze zborurile cu aeronave de mici dimensiuni, dar compania aeriană
din statul B continuă să folosească aeronave de mari dimensiuni. Chiar dacă
acest drept pentru compania din statul B rezultă în mod clar din acordul
încheiat, compania aeriană din statul A cere guvernului său să interzică
aterizarea aeronavelor de mari dimensiuni ale companiei din statul B, iar
guvernul statului A face acest lucru. În aceste condiţii, compania din statul
B solicită guvernului statului B să permită aterizarea aeronavelor companiei
din statul A doar de trei ori pe săptămână, până când statul A va pune capăt
măsurilor luate. Guvernul statului B dă curs acestei solicitări. O astfel de
situaţie se încadrează în noţiunea contramăsurilor[3].
Pe lângă contramăsuri, statele pot adopta şi alte categorii de măsuri, cu
domeniu de aplicare mai extins: represaliile şi retorsiunea. Represaliile au
ca scop sancţionarea statului responsabil pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale, şi sunt un răspuns la actele ilicite comise de către un alt
stat, pentru a l determina să înceteze acea conduită şi să repare daunele[4].
‑
[1]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
W
A
A
ss
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 540
[2]
. u t, op. cit., 2010, p. 391-392.
A
A
s
[3]
Exemplul este dat de . u t, op. cit., 2010, p. 391-392.
A
A
s
[4]
D. . P r schiv, op. cit., p. 44.
Ş
a
a
46 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale
Având în vedere principiul fundamental al interzicerii folosirii forţei în
relaţiile dintre state, prevăzut de art. 2 parag. 4 din Carta ONU, ce va
fi analizat în secţiunea corespunzătoare din cuprinsul prezentei lucrări,
considerăm că în contextul actual nu sunt legitime şi nici legale măsurile
de răspuns adoptate de către state care implică folosirea forţei armate.
Embargoul este considerat o măsura de răspuns care afectează
proprietatea, constând în reţinerea navelor comerciale ale statului considerat
autor al unui act internaţional ilicit şi a încărcăturii acestora, în porturile sau
în marea teritorială, în scopul de a l determina să pună capăt unei încălcări
‑
a dreptului internaţional şi de a repara paguba produsă. Măsura poate fi
extinsă asupra altor bunuri ale statului autor sau a cetăţenilor acestuia.
Retorsiunea presupune o conduită care nu implică suspendarea
obligaţiilor pe care le are statul victimă faţă de statul autor al încălcării
şi poate include acte ca interzicerea sau limitarea relaţiilor diplomatice
normale sau a altor contacte, embargoul, fiind considerate un act inamical.
În opinia profesorului Cassese, actele de retorsiune pot fi definite ca
acte prin care un stat răspunde, printr un act inamical care nu constituie
‑
o încălcare a dreptului internaţional, fie faţă de o încălcare a dreptului
internaţional, fie faţă de un act inamical, comise de un alt stat[2]. Cu titlu
de exemplu, pot fi menţionate: ruperea relaţiilor diplomatice, întreruperea
sau reducerea comerţului ori a investiţiilor, expulzarea naţionalilor statului
autor, încetarea asistenţei economice, impunerea unor obligaţii fiscale
severe cu privire la bunurile venite din statul autor, impunerea unor reguli
stricte în privinţa paşapoartelor[3].
Sancţiunile, spre deosebire de contramăsuri şi actele de retorsiune, nu
sunt adoptate şi luate la nivel individual de către state, ci sunt impuse în
mod colectiv, de regulă în cadrul unei organizaţii internaţionale.
Idem, p. 45.
[1]
[2]
. Ca e e, op. cit., 2005, p. 310.
A
ss
s
[3]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
W
A
A
ss
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 544; . Ca e e, op. cit., 2005, p. 310.
A
ss
s
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 47
Secţiunea a 9‑a. Ierarhia normelor dreptului
internaţional public
9.1. Consacrarea şi semnificaţia normelor jus cogens
Între normele dreptului internaţional, cele jus cogens constituie o
categorie specială, controversată ca natură juridică[2], dar aflată în vârful
ierarhiei. Acest aspect rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile art. 53 şi
art. 64 din Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena din 1969.
Potrivit dispoziţiilor art. 53:
„Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict
cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul
prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o
normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor
în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nicio derogare
şi care nu poate fi modificată decât printr‑o nouă normă a dreptului
internaţional general având acelaşi caracter”.
Articolul 64 din Convenţie prevede:
„Dacă survine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general,
orice tratat existent care este în conflict cu această normă, devine nul
şi îşi încetează efectele”.
Din coroborarea celor două dispoziţii ale Convenţiei rezultă în mod
neechivoc poziţia de superioritate pe care o au normele jus cogens în
ansamblul regulilor dreptului internaţional, nu doar cu privire la dreptul
internaţional al tratatelor[3]. Identificarea efectivă a acestora poate constitui
însă un proces dificil, în lipsa unor criterii strict obiective care trebuie utilizate.
Dificultăţile pe care le va genera aplicarea acestor dispoziţii ale Convenţiei
au fost sesizate încă din etapa premergătoare adoptării textului. Comentariile
Comisiei de Drept Internaţional la proiectul de articole al Convenţiei asupra
[1]
.D. hite, . ba ,op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
W
A
A
ss
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 554.
[2]
J.F. Mur hy, The Evolving Dimensions of International Law: Hard Choices of the
p
World, Cambridge University Press, 2010, p. 23.
[3]
. . Cança o rin a e, op. cit., 2006, p. 343.
A
A
d
T
d
d
48 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale
dreptului tratatelor relevă inexistenţa unui criteriu clar şi precis după care
să fie identificate regulile jus cogens[1].
În ciuda definirii acestei noţiuni în Convenţia de la Viena din 1969,
conţinutul său a rămas neclar şi a generat multe dezbateri, iar în practică
nu au fost întâlnite situaţii în care să fi fost invocată încălcarea unei norme
jus cogens ca motiv de invaliditate a unui tratat internaţional.
Existenţa acestei categorii speciale de norme juridice nu poate fi negată
având în vedere că are originea în voinţa statelor (sunt reguli acceptate
şi recunoscute de comunitatea internaţională, apărute din considerente
etice şi sociologice[2], legate de noţiunea de „conştiinţă internaţională”[3],
rezultat al evoluţiei perspectivei statelor asupra cadrului de desfăşurare
a relaţiilor interstatale) şi a fost definită, în mod expres, în textul unei
convenţii internaţionale ce guvernează un domeniu semnificativ pentru
dreptul internaţional (tratatele internaţionale) şi care face parte din sistemul
de reguli de drept internaţional. Relevanţă în identificarea normelor jus
cogens prezintă şi calificarea de reguli de la care statele nu pot deroga,
dată de norme ale dreptului internaţional.
Din formularea art. 53 din Convenţia de la Viena, pot fi identificate
următoarele condiţii pentru a califica o normă jus cogens: a) norma trebuie
să fie acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în
ansamblul ei; b) norma nu permite derogarea şi nu poate fi înlocuită sau
modificată decât printr o normă având acelaşi caracter.
‑
a) Acceptarea şi recunoaşterea de către state a caracterului jus cogens
al unei norme, la care se referă art. 53 din Convenţia de la Viena poate fi
expresă sau tacită[4] şi în concret poate fi materializată în tratate internaţionale
generale, cutuma internaţională sau principii generale de drept (acestea
constituie surse ale dreptului internaţional, potrivit art. 38 din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie).
Draft Articles on the Law of Treaties with commentaries, Yearbook of the International
[1]
Law Commission, 1966, Vol. II, p. 248. Textul este disponibil şi la adresa: http://legal.
un.org/ilc/texts/instruments/english/commentaries/1_1_1966.pdf [accesată la 07 iulie
2016]; I. Dia onu, Jus cogens Developments in International Law, în Revista Română
c
-
de Drept Internaţional, nr. 16/2016, http://rrdi.ro/wp-content/uploads/2017/02/REVISTA-
16-nov.pdf [accesată la 29 iulie 2017]; . Kolb, Jus Cogens, intangbilité, intransgressibilité,
R
derogation „positive” et „negative”, în Revue Générale de Droit International Public,
Tome CIX-2005, p. 306-307.
[2]
. ieto avia, International Peremptory Norms (jus cogens) and International
R
N
-N
Humanitarian Law, în Man’s inhumanity to man: essays on international law in honour of
Antonio Cassese, Kluwer Law International, London/The Hague, 2003, p. 595-640.
[3]
. . Cança o rin a e, op. cit., 2006, p. 344.
A
A
d
T
d
d
[4]
. ieto avia, op. cit., în Man’s inhumanity to man: essays on international law
R
N
-N
in honour of Antonio Cassese, Kluwer Law International, London/The Hague, 2003,
p. 595-640.
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 49
Au fost identificate mai multe tipuri de norme care nu permit derogarea
în relaţiile dintre state prin inserarea lor în cuprinsul tratatelor internaţionale:
norme care prezintă o influenţă fundamentală asupra conduitei comunităţii
internaţionale a statelor şi care nu permit nicio derogare (spre exemplu,
este dat principiul bunei credinţe), norme care asigură stabilitatea ordinii
‑
juridice internaţionale (cum sunt principiul pacta sunt servanda şi principiile
generale de drept), norme care au scopuri umanitare (fiind incluse principii
ale drepturilor omului – interzicerea torturii, a sclaviei, a traficului de fiinţe
umane – şi ale dreptului internaţional umanitar), norme de interes general
pentru comunitatea internaţională în ansamblul său sau pentru ordinea
publică internaţională (sunt văzute ca astfel de reguli, obiectivele şi scopurile
stabilite în preambulul Cartei Naţiunilor Unite), norme cu valoare obligatorie
pentru statele nou create, chiar şi în lipsa acordului acestora (cu titlu de
exemplu pot fi amintite principiile şi libertăţile mării libere, protecţia mediului,
independenţa statelor)[2].
Din punct de vedere teoretic, caracterul jus cogens al unei norme
internaţionale nu este echivalent cu efectul erga omnes al regulilor interna
ţionale, în sensul de a se considera că toate regulile erga omnes au în mod
obligatoriu şi caracter de jus cogens, dar se poate susţine că afirmaţia este
valabilă în sens invers: regulile jus cogens au aplicabilitate erga omnes.
Distincţia dintre cele două categorii de norme juridice este în realitate un
proces dificil de realizat, iar în această privinţă, relevanţă prezintă, pe lângă
aprecierile din doctrina de specialitate, inclusiv calificarea dată de Comisia
de Drept Internaţional şi interpretarea dată de Curtea Internaţională de
Justiţie în anumite situaţii concrete.
[1]
. ieto avia, op. cit., în Man’s inhumanity to man: essays on international law
R
N
-N
in honour of Antonio Cassese, Kluwer Law International, London/The Hague, 2003,
p. 595-640.
[2]
Ibidem.
50 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale
venţia pentru prevenirea crimei de genocid din 1948[1]. Sunt considerate,
de asemenea, ca având caracter jus cogens următoarele reguli: principiul
nereturnării (non‑refoulement) aplicabil în privinţa refugiaţilor, principiul
egalităţii şi nediscriminării (în materia protejării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale)[2], interzicerea torturii[3].
Comisia de Drept Internaţional, încă din anul 1980 a calificat interdicţia
agresiunii, deci a folosirii forţei contrar dispoziţiilor Cartei ONU, ca având
caracter jus cogens[4]. Acelaşi caracter îl au şi interzicerea genocidului,
sclaviei, discriminării rasiale, crimelor contra umanităţii, precum şi dreptul
la autodeterminare[5].
(Bosnia‑Herţegovina c. Iugoslaviei), 11 iulie 1996, I.C.J. Reports 1996, p. 616, parag. 31.
[2]
. . Cança o rin a e, op. cit., 2006, p. 344.
A
A
d
T
d
d
[3]
CIJ, cauza privind probleme legate de obligaţia de a extrăda sau de a urmări
(Questions Relating to the Obligation to Extradite or Prosecute), (Belgia c. Senegalului),
20 iulie 2012, I.C.J. Reports 2012, parag. 99.
[4]
M. oberto go, Responsabilité des États, Additif au huitième rapport sur la
R
A
responsabilité des Etats, în Annuaire de la Commission du Droit International, 1980,
vol. II, Prèmiere Partie, Documents de la trente deuxième session, A/CN.4/SER.A/1980/
‑
Add.l (Part 1), p. 20. Textul este disponibil şi la adresa: http://legal.un.org. [accesată la
11 aprilie 2015].
[5]
. Dia onu, Jus cogens – Developments in International Law, în Revista Română
I
c
de Drept Internaţional, nr. 16/2016, http://rrdi.ro/wp-content/uploads/2017/02/REVISTA-
16 nov.pdf [accesată la 29 iulie 2017].
‑
[6]
Disponibilă la adresa: hudoc.echr.coe.int.