Sunteți pe pagina 1din 20

Cuprins

Capitolul I. Definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public �� 1


 

Secţiunea 1. Definiţia evolutivă a noţiunii drept internaţional
 
public ���������������������������������������������� 1

Secţiunea a 2‑a. Elementele constitutive ale denumirii
 
„drept internaţional public” ������������������������������ 4

Secţiunea a 3‑a. Distincţii între dreptul internaţional public
 
şi dreptul internaţional privat ���������������������������� 5

Secţiunea a 4‑a. Trăsăturile specifice ale dreptului
 
internaţional public ����������������������������������� 5

4.1. Identificarea particularităţilor dreptului internaţional ������� 6
 

Secţiunea a 5‑a. Diviziuni ale dreptului internaţional public ������ 17
 

Secţiunea a 6‑a. Repere ale evoluţiei istorice a dreptului
 
internaţional public ���������������������������������� 33

Secţiunea a 7‑a. Codificarea dreptului internaţional public ������ 37
 

Secţiunea a 8‑a. Particularităţile normei de drept internaţional
 
public ��������������������������������������������� 41

Secţiunea a 9‑a. Ierarhia normelor dreptului internaţional
 
public ��������������������������������������������� 47

9.1. Consacrarea şi semnificaţia normelor jus cogens ������� 47
 

9.2. Norme jus cogens – Exemplificări ������������������� 50
 
 

Secţiunea a 10‑a. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul
 
internaţional ��������������������������������������� 51

10.1. Noţiuni generale �������������������������������� 51
 

10.2. Teoriile cu privire la raportul dintre dreptul
 
internaţional public şi dreptul intern ������������������� 55

10.3. Modalităţi de receptare a dreptului internaţional
 
în dreptul intern al statelor �������������������������� 58

10.4. Raportul drept internaţional – drept intern, potrivit
 
 
Constituţiei României ������������������������������ 59

Capitolul II. Sursele dreptului internaţional public������������� 65
 

Secţiunea 1. Distincţia surse formale – surse materiale �������� 65
 
 

XVI cuprins

Secţiunea a 2‑a. Sediul materiei surselor dreptului internaţional

 
public �������������������������������������������� 67


2.1. Articolul 38 din Statutul CIJ ������������������������ 67
 

2.2. Observaţii legate de modul de formulare al textului
 
art. 38 din Statutul CIJ ����������������������������� 69
 

Secţiunea a 3‑a. Distincţia surse (izvoare) principale – surse
 
 
(izvoare) subsidiare ���������������������������������� 70

Secţiunea a 4‑a. Sursele principale de drept internaţional
 
public �������������������������������������������� 71

4.1. Tratatul internaţional ����������������������������� 71
 

4.1.1. Elementele definitorii ale tratatului internaţional ���� 71
 

4.1.2. Denumiri ale tratatelor internaţionale ������������� 73
 

4.2. Cutuma internaţională – sursă principală a dreptului
 
 
internaţional public ������������������������������� 75

4.2.1. Definirea cutumei internaţionale ���������������� 75
 

4.2.2. Elementele normei cutumiare ������������������ 77
 

4.2.2.1. Elementul material (obiectiv) – usus ��������� 77
 
 

4.2.2.2. Elementul psihologic (subiectiv) – opinio
 
 
juris sive necessitatis ������������������������� 82

4.2.3. Opoziţia statelor la formarea unei reguli
 
cutumiare ������������������������������������ 83

4.3. Raportul dintre tratat şi cutumă ��������������������� 84
 

Secţiunea a 5‑a. Surse ale dreptului internaţional
 
nemenţionate de art. 38 din Statutul CIJ ����������������� 87
 

5.1. Actele unilaterale în dreptul internaţional public ��������� 87
 

5.1.1. Actele unilaterale ale statelor ������������������� 88
 

5.1.2. Actele organizaţiilor internaţionale – Soft law ������ 92
 
 

Secţiunea a 6‑a. Mijloace auxiliare (surse auxiliare) ale
 
dreptului internaţional public 97
____________________________
6.1. Principiile generale de drept ����������������������� 97
 

6.2. Hotărârile judecătoreşti �������������������������� 101
 

6.3. Doctrina �������������������������������������� 102
 

6.4. Echitatea ������������������������������������� 103
 

cuprins XVII

Capitolul III. Principiile fundamentale ale dreptului

 
internaţional public ���������������������������������� 105


Secţiunea 1. Noţiune, delimitări şi caracteristici ale
principiilor fundamentale ���������������������������� 105


1.1. Noţiune şi delimitări ale principiilor fundamentale ������ 105
 

1.2. Sediul materiei şi identificarea principiilor
 
fundamentale ����������������������������������� 107

1.3. Caracteristicile principiilor fundamentale ale
 
dreptului internaţional ����������������������������� 109


1.4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea
 
cu forţa în relaţiile internaţionale (principiul
neagresiunii) ������������������������������������ 111

1.4.1. Consacrarea principiului neagresiunii ����������� 111
 

1.4.2. Semnificaţia noţiunilor „agresiune” şi
 
„ameninţare cu forţa” ��������������������������� 113

1.4.3. Situaţii în care este permisă folosirea forţei ������ 120
 

1.4.3.1. Legitima apărare ����������������������� 121

1.4.3.1.1. Condiţiile pentru exercitarea legitimei
apărări ��������������������������������� 122

1.4.3.1.2. Controversele cu privire la existenţa
dreptului la legitimă apărare anticipată şi
preventivă ������������������������������ 127

1.4.3.2. Dreptul la autodeterminare al popoarelor ���� 132
 

1.4.3.3. Aplicarea de sancţiuni de către Consiliul
 
de Securitate al ONU în temeiul Capitolului VII
al Cartei ONU ������������������������������ 135

1.4.4. Obligaţia de a respecta regulile dreptului
 
umanitar în cazul folosirii forţei armate ������������� 139

1.4.4.1. Caracteristicile surselor dreptului
 
internaţional umanitar ����������������������� 139

1.4.4.2. Noţiunea conflict armat internaţional �������� 140
 

1.4.4.3. Noţiunea conflict intern (cu caracter
 
non internaţional) ��������������������������� 141


1.4.4.4. Statutul diferitelor categorii de persoane ����� 144
 

1.5. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a
 
diferendelor internaţionale ������������������������� 147

XVIII cuprins

1.6. Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui

 
stat (Principiul neimixtiunii sau al neintervenţiei) �������� 149


1.6.1. Conţinutul principiului neimixtiunii �������������� 149

 

1.6.2. Dreptul de intervenţie umanitară ��������������� 154
 

1.6.3. Responsabilitatea de a proteja ����������������
 
158


1.7. Principiul cooperării dintre state �������������������� 160
 

1.8. Principiul egalităţii în drepturi şi al autodeterminării
 
popoarelor ������������������������������������� 161

1.9. Principiul egalităţii suverane a statelor ��������������� 165
 

1.10. Principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor
 

(pacta sunt servanda) ���������������������������� 168

1.11. Principiul integrităţii teritoriale a statelor ������������� 169
 

1.12. Principiul inviolabilităţii frontierelor ����������������� 170
 

1.13. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
 
fundamentale ����������������������������������� 171

Capitolul IV. Dreptul internaţional al tratatelor ��������������� 180
 

Secţiunea 1. Consideraţii generale ����������������������� 180
 

Secţiunea a 2‑a. Clasificarea tratatelor �������������������� 182
 

2.1. Clasificarea materială ���������������������������� 182
 

2.2. Clasificarea formală ����������������������������� 184
 

Secţiunea a 3‑a. Condiţiile de validitate ale tratatelor
 
internaţionale ������������������������������������� 185

3.1. Condiţii de fond �������������������������������� 185
 

3.1.1. Calitatea de subiect de drept internaţional
 
a părţilor ������������������������������������ 185

3.1.2. Existenţa unui acord de voinţă între părţile
 
contractante ��������������������������������� 187

3.1.2.1. Viciile de consimţământ ������������������ 188
 

3.1.3. Crearea de efecte juridice �������������������� 194
 

3.1.4. Supunerea acordului statelor regulilor dreptului
 
internaţional���������������������������������� 195

3.1.5 Conformitatea cu normele jus cogens ����������� 195

3.2. Condiţii de formă ������������������������������� 196
 

3.3. Invocarea nulităţii unui tratat internaţional ������������ 197

Secţiunea a 4‑a. Încheierea tratatelor internaţionale ���������� 199
 

4.1. Negocierea şi adoptarea textului tratatului
 
internaţional ������������������������������������ 199

cuprins XIX

4.2. Autentificarea textului tratatului �������������������� 201

 

4.3. Exprimarea consimţământului de a deveni parte
 
la tratat ���������������������������������������� 206


4.3.1. Semnarea tratatului ������������������������� 207
 

4.3.2. Schimbul de instrumente ���������������������
 
208


4.3.3. Ratificarea, acceptarea sau aprobarea
 
tratatului ������������������������������������

209
4.3.4. Aderarea la tratat ��������������������������� 211
 

4.3.5. Momentul stabilirii consimţământului statului ������ 213
 

Secţiunea a 5‑a. Rezerva la tratatele internaţionale ���������� 214
 

5.1. Definirea rezervei la tratat ������������������������ 214
 

5.2. Condiţiile de fond şi de formă ale rezervei la tratat ����� 215
 

5.2.1. Condiţiile de fond ��������������������������� 215
 

5.2.2. Condiţiile de formă ������������������������� 219
 

5.2.3. Analiza validităţii rezervei la tratat �������������� 220
 

5.3. Procedura şi efectele rezervelor�������������������� 224
 

5.4. Distincţia dintre rezerva la tratat şi declaraţia
 
interpretativă ����������������������������������� 225

Secţiunea a 6‑a. Intrarea în vigoare a tratatelor ������������� 227
 

Secţiunea a 7‑a. Înregistrarea tratatelor �������������������� 229
 

Secţiunea a 8‑a. Efectele tratatului internaţional ������������� 231
 

8.1. Principiul relativităţii efectelor tratatelor
 
internaţionale ����������������������������������� 231

8.2. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor tratatelor
 
internaţionale ����������������������������������� 231

Secţiunea a 9‑a. Aplicarea tratatelor internaţionale ����������� 234
 

9.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor internaţionale ���������� 234
 

9.1.1. Regula teritorialităţii tratatelor internaţionale ������ 234
 

9.1.2. Excepţii de la regula teritorialităţii tratatelor
 
internaţionale �������������������������������� 234

9.2. Aplicarea în timp a tratatelor internaţionale ����������� 236
 

9.2.1. Regula neretroactivităţii tratatelor internaţionale ��� 236
 

9.2.2. Tratatele succesive în timp ������������������� 237
 

9.2.3. Modificarea tratatului internaţional �������������� 240
 

9.3. Interpretarea tratatelor internaţionale ���������������� 240
 

9.3.1. Regulile generale de interpretare a tratatelor
 
internaţionale��������������������������������� 241

XX cuprins

9.3.2. Mijloace complementare de interpretare

 
a tratatelor internaţionale ����������������������� 243


9.3.3. Interpretarea tratatelor autentificate în două

 
sau mai multe limbi ���������������������������� 244


9.4. Încetarea tratatelor internaţionale������������������� 248
 

9.4.1. Principalele cauze codificate de încetare
 
a tratatului ����������������������������������� 251

9.4.1.1. Denunţarea sau retragerea de la tratatul
 
internaţional ������������������������������

251
9.4.1.2. Violarea substanţială a unui tratat ���������� 252
 

9.4.1.3. Ivirea unei situaţii care face imposibilă
 
executarea obligaţiilor din tratatul internaţional ���� 253


9.4.1.4. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor
 
(clauza rebus sic stantibus) ������������������� 
254
9.4.1.5. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare �� 256
 

9.4.1.6. Abrogarea tratatului ��������������������� 256
 

Capitolul V. Statul – subiect originar de drept internaţional
 
 
public ���������������������������������������������� 257

Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind identificarea
 
subiecţilor de drept internaţional public ������������������ 257

Secţiunea a 2‑a. Statul, ca subiect primar de drept
 
internaţional public – noţiune şi elemente ���������������� 259
 

Secţiunea a 3‑a. Imunitatea de jurisdicţie şi de executare
 
a statelor ����������������������������������������� 260

Secţiunea a 4‑a. Răspunderea internaţională a statelor –
 
 
consecinţă a încălcării obligaţiilor internaţionale ����������� 269

4.1. Noţiunea răspunderii internaţionale, tipuri şi distincţii ��� 269
 

4.2. Reglementarea răspunderii internaţionale a statelor ���� 275
 

4.3. Elementele răspunderii internaţionale a statului
 
pentru fapte ilicite �������������������������������� 277

4.3.1. Conduita ilicită (actul internaţional ilicit) ���������� 279
 

4.3.1.1. Cauzele care exclud caracterul ilicit
 
al faptului internaţional ����������������������� 280

4.3.2. Imputabilitatea conduitei ilicite ����������������� 282
 

4.3.2.1. Acte comise de autorităţile publice���������� 283
 

4.3.2.2. Acte comise de particulari ���������������� 287
 

cuprins XXI

4.3.2.3. Acte ilicite săvârşite în timpul unei

 
insurecţii ���������������������������������� 292


4.3.3. Prejudiciul – element al răspunderii şi formele

 
 
reparării sale ��������������������������������� 293


4.3.3.1. Consecinţele comiterii unui act internaţional

 
ilicit. Prejudiciul şi formele sale ���������������� 293


4.3.3.2. Formele de reparare a prejudiciului ���������
 
295


Secţiunea a 5‑a. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor ������ 301
 

5.1. Consideraţii generale ���������������������������� 301
 

5.2. Formele recunoaşterii���������������������������� 302
 

5.3. Recunoaşterea statelor �������������������������� 302
 

5.4. Recunoaşterea guvernelor ������������������������ 307
 

Secţiunea a 6‑a. Neutralitatea statelor ��������������������� 308
 

6.1. Noţiune şi tipuri de neutralitate ��������������������� 308
 

6.2. Neutralitatea ocazională �������������������������� 308
 

6.3. Neutralitatea permanentă ������������������������� 308
 

6.4. Neutralitatea diferenţiată (contemporană) ������������ 309
 

6.5. Compatibilitatea dintre statutul de neutralitate
 
permanent㠺i calitatea de membru ONU ������������� 309

Secţiunea a 7‑a. Teritoriul de stat – element material
 
al statului ����������������������������������������� 310

7.1. Definire şi identificarea componentelor sale����������� 310
 

7.2. Spaţii geografice cu statut special ������������������ 313
 

7.3. Delimitarea teritoriului. Frontiera de stat ������������� 314
 
 

7.3.1. Definiţie ���������������������������������� 314
 

7.3.2. Clasificarea frontierelor ���������������������� 315
 

7.3.3. Stabilirea frontierelor ������������������������ 315
 

7.4. Modalităţile de dobândire a teritoriului de stat ��������� 316
 

7.5. Mutaţiile teritoriale şi succesiunea statelor ������������ 321
 

7.5.1. Consideraţii generale ������������������������ 321
 

7.5.2. Succesiunea la tratate ����������������������� 324
 

7.5.3. Succesiunea la organizaţiile internaţionale ������� 325
 

7.5.4. Succesiunea la bunuri şi arhive ���������������� 326
 

7.5.5. Succesiunea la datorii ����������������������� 327
 

Secţiunea a 8‑a. Alţi subiecţi de drept internaţional public ������ 328
 

8.1. Recunoaşterea beligeranţei şi insurgenţei ������������ 328
 

8.2. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională ������� 329
 

XXII cuprins

8.3. Sfântul Scaun ���������������������������������� 330

 

8.4. Ordinul de Malta �������������������������������� 331
 

Capitolul VI. Statutul persoanelor în dreptul internaţional
 
public ���������������������������������������������� 332

Secţiunea 1. Noţiune ���������������������������������� 332
 

Secţiunea a 2‑a. Cetăţenia ������������������������������ 333
 

2.1. Noţiune ��������������������������������������� 333
 

2.2. Naţionalitatea persoanelor juridice ������������������ 335
 

Secţiunea a 3‑a. Protecţia diplomatică ��������������������� 335
 

3.1. Noţiune şi distincţii ������������������������������ 335
 

3.2. Condiţiile pentru exercitarea protecţiei diplomatice ����� 338
 

Secţiunea a 4‑a. Conflictele de cetăţenie ������������������� 340
 

4.1. Principalele dispoziţii ale Convenţiei din 1954
 
cu privire la statutul apatrizilor ���������������������� 343
­

4.2. Principalele prevederi ale Convenţiei privind
 
reducerea cazurilor de apatridie din 1961 ������������� 
345
Secţiunea a 5‑a. Regimul juridic al străinilor ���������������� 346
 

5.1. Noţiunea de „străin” ����������������������������� 346
 

5.2. Tipuri de tratamente juridice aplicabile străinilor ������� 348
 

5.3. Expulzarea şi extrădarea ������������������������� 350
 

5.3.1. Expulzarea. Noţiune şi condiţii de legalitate ������� 350
 
 

5.3.2. Extrădarea. Noţiune şi principii aplicabile �������� 351
 
 

5.3.3. Reguli comune ale expulzării şi extrădării.
 
Respectarea drepturilor fundamentale ale omului ���� 354

5.4. Protecţia internaţională a refugiaţilor ���������������� 356
 

5.4.1. Reglementarea noţiunii „refugiat” ��������������� 356
 

5.4.2. Delimitarea refugiaţilor de alte categorii de
 
persoane care au părăsit teritoriul statului al cărei
cetăţenie o au �������������������������������� 363

5.4.3. Actualitatea dispoziţiilor Convenţiei din 1951
 
pentru protecţia internaţională a refugiaţilor ��������� 366

5.4.4. Obligaţii ce revin statelor în temeiul Convenţiei
 
din 1951 ������������������������������������ 367

5.4.4.1. Conţinutul principiului nereturnării refugiaţilor
 
(non refoulement) ��������������������������� 367

5.4.4.2. Raportul dintre interdicţia de returnare
 
şi interdicţia de expulzare a refugiaţilor ���������� 370

cuprins XXIII

5.4.4.3. Statutul juridic al refugiaţilor aflaţi ilegal


pe teritoriul statului de primire ����������������� 372


5.4.5. Reglementarea statutului de refugiat şi azilant

 
la nivelul Uniunii Europene ���������������������� 377


5.5. Dreptul de azil ��������������������������������� 380
 

5.5.1. Noţiune şi reglementare ���������������������� 380
 

5.5.2. Forme ale azilului. Distincţii ������������������� 382
 
 

Capitolul VII. rganizaţiile interguvernamentale – subiecţi
 O
 
secundari de drept internaţional public ������������������ 396


Secţiunea 1. Noţiune ���������������������������������� 396
 

Secţiunea a 2‑a. Elementele constitutive ale organizaţiilor
 
internaţionale �������������������������������������� 398

2.1. Personalitatea de drept internaţional a organizaţiei
 
internaţionale ����������������������������������� 398

2.2. Personalitatea de drept intern a organizaţiilor
 
internaţionale interguvernamentale ������������������ 400

Secţiunea a 3‑a. Structura instituţională a organizaţiei
 
internaţionale �������������������������������������� 401

Secţiunea a 4‑a. Clasificarea organizaţiilor internaţionale ������ 401
 

4.1. Organizaţii universale, organizaţii regionale sau
 
cu participare intercontinentală ��������������������� 401

4.2. Organizaţii omnifuncţionale sau organizaţii
 
specializate ������������������������������������ 403

4.3. Organizaţii interetatice şi organizaţii supraetatice
 
(supranaţionale sau integraţioniste) ������������������ 404
­

Secţiunea a 5‑a. Rolul central al ONU în relaţiile dintre state ��� 405
 

5.1. Scopurile şi principiile ONU ����������������������� 405
 

5.2. Membrii ONU şi sistemul instituţiilor ONU ������������ 409
 

5.2.1. Calitatea de membru al ONU ����������������� 409
 

5.2.2. Încetarea calităţii de membru al ONU ����������� 412
 

5.2.3. Structura instituţională a ONU ����������������� 413
 

5.2.3.1. Adunarea Generală ��������������������� 413

5.2.3.2. Consiliul de Securitate ������������������ 416
 

5.2.3.2.1. Organizarea şi funcţionarea Consiliului
 
de Securitate ��������������������������� 416

XXIV cuprins

5.2.3.2.2. Atribuţiile Consiliului de Securitate în

 
soluţionarea diferendelor şi menţinerea păcii ��� 419


5.2.3.2.3. Crearea tribunalelor penale

 
internaţionale ad hoc prin rezoluţii ale


Consiliului de Securitate ������������������ 421


5.2.3.2.4. Controlul jurisdicţional al hotărârilor

 
Consiliului de Securitate ������������������ 424


5.2.3.3. Consiliul Economic şi Social �������������� 426
 

5.2.3.4. Consiliul de Tutelă ���������������������� 427
 

5.2.3.5. Curtea Internaţională de Justiţie ����������� 427
 

5.2.3.6. Secretariatul �������������������������� 428
 

Capitolul VIII. Soluţionarea diferendelor internaţionale�������� 429
 

Secţiunea 1. Consideraţii generale ����������������������� 429
 

Secţiunea a 2‑a. Principiul soluţionării paşnice a diferendelor
 
internaţionale �������������������������������������� 429

Secţiunea a 3‑a. Noţiunea „diferend” ���������������������� 431
 

Secţiunea a 4‑a. Categoriile de mijloace paşnice de
 
soluţionare a diferendelor internaţionale ����������������� 432

4.1. Mijloace politico diplomatice de soluţionare a
 

diferendelor ������������������������������������ 432

4.1.1. Negocierile ������������������������������� 433
 

4.1.2. Bunele oficii ������������������������������� 434
 

4.1.3. Medierea ��������������������������������� 434
 

4.1.4. Concilierea internaţională �������������������� 435
 

4.1.5. Ancheta internaţională ���������������������� 437
 

4.2. Mijloace cu caracter jurisdicţional de soluţionare
 
a diferendelor ����������������������������������� 439

4.2.1. Arbitrajul internaţional ����������������������� 439
 

4.2.1.1. Formele de exprimare a acordului
 
părţilor de a recurge la arbitraj ����������������� 442

4.2.2. Jurisdicţia internaţională propriu zisă,
 

permanentă ���������������������������������� 443

4.2.2.1. Curtea Internaţională de Justiţie ����������� 444
 

Secţiunea a 5‑a. Soluţionarea diferendelor în cadrul
 
organizaţiilor internaţionale regionale ������������������� 454

Bibliografie selectivă ����������������������������������� 457

i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 41

Secţiunea a 8‑a. Particularităţile normei

 
de drept internaţional public
Normele dreptului internaţional public au ca principală caracteristică
natura consensuală[1], în sensul că sunt rezultatul acordului de voinţă al
actorilor internaţionali sau al acceptării anumitor reguli de drept internaţional,
ce poate fi exprimat în formă scrisă, în mod clar, direct şi expres prin
încheierea de tratate internaţionale în anumite domenii în care se doreşte
reglementarea obligaţiilor internaţionale şi a raporturilor dintre subiecţi sau
în formă nescrisă, în principiu, în mod tacit, pe calea cutumei internaţionale.
Din cauza acestei naturi juridice şi a prezenţei elementului esenţial
al consensualismului, care constituie fundamentul însuşi al dreptului
internaţional public, majoritatea normelor de drept internaţional public nu
au în structura lor elementul sancţiune. Din acest motiv, au fost formulate
 
diferite teorii care fie susţin lipsa de eficienţă juridică a dreptului internaţional[2],
fie îi neagă caracterul de veritabil drept sau îl denumesc cvasidrept ori un
sistem imperfect, incomplet sau primitiv[3].
Pe de altă parte, lipsa elementului sancţiune din structura normelor de
drept internaţional nu poate echivala cu negarea caracterului obligatoriu
al acestora. Finalitatea adoptării normelor de drept internaţional este de
 
a prescrie o anumită conduită pentru subiecţii dreptului internaţional, pe
care aceştia, în momentul elaborării normelor, se şi obligă să le respecte,
astfel că inserarea sancţiunii în structura unei reguli de conduită adoptate
în acest mod, nu are utilitate şi ar contraveni însăşi ideii de asumare a
obligaţiilor internaţionale pe baza principiului bunei credinţe. A considera

 
contrariul ar însemna aplicarea unei prezumţii a preexistenţei intenţiei
statelor de încălcare a respectivelor reguli, ceea ce ar lipsi de orice utilitate
crearea unor reguli de conduită.
 
Particularităţile normelor dreptului internaţional în privinţa procesului de
adoptare determină consecinţe şi în ceea ce priveşte clasificarea acestora,
astfel că, în opinia noastră, nu pot fi aplicate în mod strict aceleaşi criterii
de clasificare ca în cazul normelor dreptului intern şi nici nu se poate
argumenta că regulile au caracter facultativ, respectiv că statele aleg,
în mod discreţionar, dacă se conformează sau nu unei anumite reguli

[1]
.  ig ‑Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, ed. a 2 a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
R
M
a
 
 

 
 
2010, p. 5.
 
[2]
.P. Dho alia, The Codification of Public International Law, Manchester University
R
 
k
Press, 1970, p. 256.
 
[3]
P. e i her, Cours général de droit international public, Recueil des cours de
 
d
V
ssc
l`Académie du Droit International de la Haye, Tome 136 (1972), p. 15 17.
 

42 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale

de conduită. În dreptul internaţional public, toate normele sunt obligatorii

 
deoarece au ca izvor dorinţa statelor de a reglementa într o anumită manieră


raporturile dintre ele în diferite domenii în care interacţionează, statele au
posibilitatea de a stabili modalitatea concretă în care vor pune în aplicare
o anumită regulă a dreptului internaţional, iar în unele situaţii, regulile nu
permit derogarea şi constituie categoria specială a normelor jus cogens,
situate în vârful ierarhiei normelor dreptului internaţional.

 
Potrivit unei clasificări[1], normele dreptului internaţional pot fi de diligenţă
sau de comportament (due diligence) – atunci când se prevede adoptarea

 
unui anumit comportament de către state – sau de rezultat – atunci când

 
 
se stabileşte în sarcina statelor atingerea unui anumit obiectiv determinat,
dar şi în această situaţie, alegerea modalităţii de realizare a acestuia este
lăsată la aprecierea statelor. Un exemplu de normă de diligenţă este norma
 
care prevede obligaţia statelor de a împiedica folosirea teritoriului lor pentru
scopuri contrare dreptului internaţional, ce presupune luarea de către
stat a tuturor măsurilor posibile în încercarea de a împiedica o astfel de
situaţie. Un exemplu de normă de rezultat este cea care stabileşte obligaţia
 
de rezolvare a diferendelor dintre state prin mijloace paşnice. În acest caz,

 
în ciuda aparenţei că s ar prescrie pentru state un anumit comportament,

statele între care a apărut un diferend, au obligaţia, ce derivă din principiul
rezolvării paşnice a diferendelor internaţionale, de a l soluţiona în mod

exclusiv prin mijloace paşnice, a căror alegere aparţine statelor, fără a
recurge la folosirea forţei armate.
 
Această distincţie prezintă relevanţă din perspectiva răspunderii interna

­
ţionale a statelor, astfel: în cazul în care statul nu va ajunge la obiectivul ­­
precis determinat al obligaţiei de rezultat, se află în situaţia de încălcare a
­
unei norme internaţionale, condiţie pentru angajarea răspunderii sale interna
­
ţionale; în schimb, în cazul în care statul ia măsuri care să împiedice folosirea
­
teritoriului său în scopuri contrare dreptului internaţional, dar nu reuşeşte
atingerea rezultatului, nu poate fi atrasă răspunderea sa internaţională[2].
 
Din cauza modului special de apariţie a regulilor, impunerea acestora
nu se poate realiza prin mecanisme similare dreptului intern, însă acest
aspect nu are semnificaţia lipsei eficienţei regulilor dreptului internaţional, în
centrul procesului de elaborare a normelor de drept internaţional aflându se

consimţământul statelor care le adoptă, care constituie totodată şi temeiul
angajamentului de respectare a acestora, alături de principiul bunei credinţe

(pacta sunt servanda), cel mai vechi principiu general al dreptului internaţional

[1]
. Pellet, Cours Général: le Droit International entre souveraineté et communauté
A
 
internationale, în I`Anuario Brasileiro de Direito Internacional, vol. II, 2007, p. 17.
 
 
[2]
Ibidem.
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 43

cu aplicabilitate în mai multe domenii ale acestuia. În acest sens, menţionăm

 
că buna credinţă este una dintre regulile aplicabile în materia executării

obligaţiilor stabilite de tratatele internaţionale şi este prevăzută în mod
expres în Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, din 1969.

 
Declanşarea mecanismelor de constrângere pentru încălcarea normelor
dreptului internaţional are un caracter excepţional şi este o consecinţă a
abaterii de la conduita acceptată iniţial de către un stat. Constrângerea

 
poate avea caracter individual sau colectiv.
Actele de constrângere individuală pot fi exercitate de statul care se
consideră victimă a încălcării unei obligaţii internaţionale din partea statului
autor şi poate consta în diferite măsuri, cum ar fi: exercitarea dreptului la
legitimă apărare în temeiul dispoziţiilor art. 51 din Carta ONU, în cazul
­
 
comiterii unui act de agresiune, ruperea relaţiilor diplomatice, aplicarea de
­
contramăsuri, actele de retorsiune, represalii ori a unor sancţiuni propriu zise


sub forma embargoului. Constrângerea colectivă poate fi exercitată în cadrul
 
organizaţiilor interguvernamentale, internaţionale sau regionale şi poate
consta, de exemplu, în: suspendarea dreptului la vot, suspendarea calităţii
de membru sau prin aplicarea celei mai severe sancţiuni – excluderea din

 
organizaţie.
 
Lipsa sancţiunii din structura tipică a normei de drept internaţional nu
semnifică lipsa completă a sancţiunilor din dreptul internaţional sau ideea
că normele dreptului internaţional au caracter facultativ. Spre deosebire
 
de dreptul intern, în dreptul internaţional, respectarea regulilor şi deci,
a obligaţiilor internaţionale asumate se realizează în mod individual de
către statul lezat prin încălcarea unei reguli de drept internaţional sau în
mod colectiv, prin intermediul măsurilor adoptate în cadrul organizaţiilor
internaţionale din care acel stat face parte, conform prevederilor cuprinse
în actul constitutiv al organizaţiei.
 
Din punct de vedere terminologic, în primul caz, al măsurilor adoptate
la nivel individual, se foloseşte denumirea de contramăsuri, iar în cel de
al doilea caz, se foloseşte în general, denumirea de sancţiuni[1].
 
Noţiunea „contramăsuri” nu este definită în mod expres în cadrul unui
tratat internaţional. A fost folosită pentru prima dată într o decizie arbitrală,
 

în anul 1978[2], în următoarea formulare: „în cazul în care apare o situaţie

[1]
.D. hite, . ba , Countermeasures and sanctions, în M.D. van (ed.),
N
 W
A
 A
ss
 
E
s
International Law, Fourth Edition, Oxford University Press, 2014, p. 537.
 
[2]
Decizia arbitrală din 9 decembrie 1978 în cauza Air Services Agreement Case,
dintre SUA şi Franţa. Cauza s-a referit la aplicarea acordului bilateral de servicii aeriene,
 
încheiat între Franţa şi SUA la 27 martie 1946, amendat prin schimb de scrisori în 1960.
Franţa a considerat că este incompatibilă cu tratatul, schimbarea ecartamentului sau
schimbarea tipului de aeronavă de către compania americană PanAm în zborurile
44 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale

care, în opinia unui stat, are ca efect încălcarea unei obligaţii internaţionale
de către un alt stat, primul stat are dreptul, în limitele stabilite de normele
generale ale dreptului internaţional referitoare la folosirea forţei armate de
a şi afirma drepturile sale prin contramăsuri”[1].

 
Ulterior, noţiunea contramăsuri a fost folosită pentru a desemna măsuri
care nu presupun folosirea forţei armate, adoptate de către un stat, ca răspuns
la încălcarea de către un alt stat a unei obligaţii internaţionale. Contramăsurile

 
pot lua forma suspendării unui acord de comerţ[2].

 
În Proiectul de articole cu privire la răspunderea internaţională a statelor,
din 2001, noţiunea contramăsuri este definită ca măsuri ce nu presupun
folosirea forţei armate, luate de către statul victimă, ca răspuns la încălcarea
unei reguli de drept internaţional, cu scopul de a asigura încetarea încălcării
şi de a obţine, dacă este necesar, repararea prejudiciului[3]. Potrivit art. 22

 
 
din Proiectul de articole din 2001, contramăsurile luate cu respectarea
regulilor nu constituie acte ilicite.
 
Pentru calificarea şi încadrarea unei acţiuni de răspuns al statului victimă
în categoria contramăsurilor, este esenţial că acestea să nu implice folosirea
forţei armate şi să fie îndreptate strict împotriva statului autor al actului
ilicit. În cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, acţiunile de răspuns
 
vor constitui ele însele acte internaţionale ilicite[4]. Un alt element esenţial
 
ce trebuie avut în vedere pentru noţiunea de contramăsuri este scopul
acestora: anume, de a convinge, nu de a sancţiona[5], fiind un răspuns la
faptele ilicite ale altor state sau organizaţii internaţionale sau o reacţie la
comportamentul neprotocolar al unui stat sau organizaţie internaţională[6]. În
 
efectuate din SUA către Paris via Londra. Autorităţile franceze au împiedicat PanAm
 
să debarce pasagerii la Paris. Până la pronunţarea deciziei arbitrale, SUA a iniţiat, dar
 
nu a şi implementat, o serie de măsuri prin care se interziceau anumite zboruri din
Franţa către SUA. Tribunalul arbitral a reţinut că schimbarea tipului de nave era permisă
 
de textul acordului şi că măsurile luate de către SUA constituiau contramăsuri ce nu
erau disproporţionate faţă de acţiunile întreprinse de Franţa – N.D. hite, . ba ,
 
W
A
 A
ss
op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition, Oxford University Press,
 
 
E
s
2014, p. 541. Textul integral al deciziei este disponibil la adresa: http://legal.un.org/riaa/
 
 
cases/vol_XVIII/417-493.pdf [accesată la 9 aprilie 2017].
[1]
Decizia arbitrală din 9 decembrie 1978 în cauza Air Services Agreement Case,
parag. 81, http://legal.un.org/riaa/cases/vol_XVIII/417 493.pdf.
 
-
[2]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
 W
A
 A
ss
 
 
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 544.
 
[3]
Art. 49 alin. (1) din Proiectul de articole din 2001.
 
 
 
[4]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
 W
A
 A
ss
 
 
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 540
 
[5]
Ibidem.
[6]
D. . P r schiv, Sistemul sancţiunilor în dreptul internaţional public, Ed. C.H. Beck,
Ş
a
a
 
 
Bucureşti, 2012, p. 39.
 
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 45

ceea ce priveşte natura şi intensitatea contramăsurilor, acestea trebuie să


respecte condiţia proporţionalităţii şi pe cea a necesităţii[1].

 
Contramăsurile trebuie diferenţiate de alte tipuri de răspuns pe care îl
pot avea statele faţă de o conduită care încalcă reguli şi obligaţii de drept
internaţional, mai precis, de următoarele noţiuni:
– represalii, termen care în prezent este folosit doar în contextul conflic

­
telor armate;
– retorsiune, care presupune un răspuns ce nu implică o încălcare;
– sancţiuni, în sensul general;
– suspendarea sau încetarea unui tratat internaţional[2].

 
Problema contramăsurilor apare de regulă în cazul relaţiilor bilaterale
derivate din tratate. Pentru a exemplifica situaţia în care poate fi pusă în
 
discuţie luarea contramăsurilor (fără a pune în discuţie aspectele legate de
legitimitate sau legalitatea lor), vom recurge la următoarea situaţie: un tratat
bilateral încheiat în domeniul serviciilor aeriene permite câte unei companii
aeriene ale fiecăruia dintre cele două state părţi (statul A şi statul B) să

 
opereze zilnic câte un zbor dus întors între capitalele celor două state, folosind

avioane mari (jumbo jets). La un moment dat, compania din statul A decide
 
să efectueze zborurile cu aeronave de mici dimensiuni, dar compania aeriană
din statul B continuă să folosească aeronave de mari dimensiuni. Chiar dacă

 
acest drept pentru compania din statul B rezultă în mod clar din acordul
încheiat, compania aeriană din statul A cere guvernului său să interzică
aterizarea aeronavelor de mari dimensiuni ale companiei din statul B, iar
guvernul statului A face acest lucru. În aceste condiţii, compania din statul
B solicită guvernului statului B să permită aterizarea aeronavelor companiei
din statul A doar de trei ori pe săptămână, până când statul A va pune capăt
măsurilor luate. Guvernul statului B dă curs acestei solicitări. O astfel de
 
 
situaţie se încadrează în noţiunea contramăsurilor[3].
 
Pe lângă contramăsuri, statele pot adopta şi alte categorii de măsuri, cu
domeniu de aplicare mai extins: represaliile şi retorsiunea. Represaliile au
 
ca scop sancţionarea statului responsabil pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale, şi sunt un răspuns la actele ilicite comise de către un alt
stat, pentru a l determina să înceteze acea conduită şi să repare daunele[4].

 
[1]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
 W
A
 A
ss
 
 
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 540
 
[2]
. u t, op. cit., 2010, p. 391-392.
A
 A
s
 
 
[3]
Exemplul este dat de . u t, op. cit., 2010, p. 391-392.
A
 A
s
 
 
[4]
D. . P r schiv, op. cit., p. 44.
Ş
a
a
 
 
46 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale

Represaliile pot fi de două categorii:


– fără folosirea forţei militare: întreruperea relaţiilor comerciale, poştale,
expulzarea unor cetăţeni ai altui stat, refuzul de a îndeplini obligaţii ce
derivă din contracte încheiate între cele două state
sau
– care implică folosirea forţei militare împotriva statului autor al unui
act ilicit: embargoul, blocada, demonstraţiile navale[1].

 
Având în vedere principiul fundamental al interzicerii folosirii forţei în
relaţiile dintre state, prevăzut de art. 2 parag. 4 din Carta ONU, ce va

 
 
fi analizat în secţiunea corespunzătoare din cuprinsul prezentei lucrări,
considerăm că în contextul actual nu sunt legitime şi nici legale măsurile
­
de răspuns adoptate de către state care implică folosirea forţei armate.

 
Embargoul este considerat o măsura de răspuns care afectează
proprietatea, constând în reţinerea navelor comerciale ale statului considerat
autor al unui act internaţional ilicit şi a încărcăturii acestora, în porturile sau
în marea teritorială, în scopul de a l determina să pună capăt unei încălcări

a dreptului internaţional şi de a repara paguba produsă. Măsura poate fi

 
extinsă asupra altor bunuri ale statului autor sau a cetăţenilor acestuia.

 
Retorsiunea presupune o conduită care nu implică suspendarea
obligaţiilor pe care le are statul victimă faţă de statul autor al încălcării
şi poate include acte ca interzicerea sau limitarea relaţiilor diplomatice
normale sau a altor contacte, embargoul, fiind considerate un act inamical.

 
În opinia profesorului Cassese, actele de retorsiune pot fi definite ca
acte prin care un stat răspunde, printr un act inamical care nu constituie

o încălcare a dreptului internaţional, fie faţă de o încălcare a dreptului
internaţional, fie faţă de un act inamical, comise de un alt stat[2]. Cu titlu
 
de exemplu, pot fi menţionate: ruperea relaţiilor diplomatice, întreruperea
sau reducerea comerţului ori a investiţiilor, expulzarea naţionalilor statului
autor, încetarea asistenţei economice, impunerea unor obligaţii fiscale
severe cu privire la bunurile venite din statul autor, impunerea unor reguli
stricte în privinţa paşapoartelor[3].
 
Sancţiunile, spre deosebire de contramăsuri şi actele de retorsiune, nu
sunt adoptate şi luate la nivel individual de către state, ci sunt impuse în
mod colectiv, de regulă în cadrul unei organizaţii internaţionale.
 
Idem, p. 45.
[1]
 
[2]
. Ca e e, op. cit., 2005, p. 310.
A
 
ss
s
 
 
[3]
.D. hite, . ba , op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
 W
A
 A
ss
 
 
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 544; . Ca e e, op. cit., 2005, p. 310.
 
A
 
ss
s
 
 
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 47

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate, în temeiul


art. 41 din Cartă, poate impune sancţiuni constând în embargo total sau
 
parţial comercial, financiar, cu privire la arme, deci de natură economică[1].

 
Secţiunea a 9‑a. Ierarhia normelor dreptului

 
internaţional public
9.1. Consacrarea şi semnificaţia normelor jus cogens
 
Între normele dreptului internaţional, cele jus cogens constituie o
categorie specială, controversată ca natură juridică[2], dar aflată în vârful
ierarhiei. Acest aspect rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile art. 53 şi
 
 
art. 64 din Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena din 1969.
 
Potrivit dispoziţiilor art. 53:
 
„Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict
cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul

 
prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o
normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor
în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nicio derogare
şi care nu poate fi modificată decât printr‑o nouă normă a dreptului
internaţional general având acelaşi caracter”.
Articolul 64 din Convenţie prevede:
„Dacă survine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general,
orice tratat existent care este în conflict cu această normă, devine nul
şi îşi încetează efectele”.
Din coroborarea celor două dispoziţii ale Convenţiei rezultă în mod
neechivoc poziţia de superioritate pe care o au normele jus cogens în
ansamblul regulilor dreptului internaţional, nu doar cu privire la dreptul
internaţional al tratatelor[3]. Identificarea efectivă a acestora poate constitui
 
însă un proces dificil, în lipsa unor criterii strict obiective care trebuie utilizate.
 
Dificultăţile pe care le va genera aplicarea acestor dispoziţii ale Convenţiei
au fost sesizate încă din etapa premergătoare adoptării textului. Comentariile
 
Comisiei de Drept Internaţional la proiectul de articole al Convenţiei asupra

[1]
.D. hite, . ba ,op. cit., în M.D. van (ed.), International Law, Fourth Edition,
N
 W
A
 A
ss
 
 
E
s
Oxford University Press, 2014, p. 554.
 
[2]
J.F. Mur hy, The Evolving Dimensions of International Law: Hard Choices of the
 
p
World, Cambridge University Press, 2010, p. 23.
 
[3]
. . Cança o rin a e, op. cit., 2006, p. 343.
A
A
 
d
T
d
d
 
 
48 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale

dreptului tratatelor relevă inexistenţa unui criteriu clar şi precis după care
să fie identificate regulile jus cogens[1].

 
În ciuda definirii acestei noţiuni în Convenţia de la Viena din 1969,
conţinutul său a rămas neclar şi a generat multe dezbateri, iar în practică
nu au fost întâlnite situaţii în care să fi fost invocată încălcarea unei norme
jus cogens ca motiv de invaliditate a unui tratat internaţional.

 
Existenţa acestei categorii speciale de norme juridice nu poate fi negată
având în vedere că are originea în voinţa statelor (sunt reguli acceptate
şi recunoscute de comunitatea internaţională, apărute din considerente
etice şi sociologice[2], legate de noţiunea de „conştiinţă internaţională”[3],
rezultat al evoluţiei perspectivei statelor asupra cadrului de desfăşurare
a relaţiilor interstatale) şi a fost definită, în mod expres, în textul unei
convenţii internaţionale ce guvernează un domeniu semnificativ pentru
dreptul internaţional (tratatele internaţionale) şi care face parte din sistemul
de reguli de drept internaţional. Relevanţă în identificarea normelor jus
 
cogens prezintă şi calificarea de reguli de la care statele nu pot deroga,
dată de norme ale dreptului internaţional.
 
Din formularea art. 53 din Convenţia de la Viena, pot fi identificate
 
următoarele condiţii pentru a califica o normă jus cogens: a) norma trebuie
­­
să fie acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în
ansamblul ei; b) norma nu permite derogarea şi nu poate fi înlocuită sau
modificată decât printr o normă având acelaşi caracter.

a) Acceptarea şi recunoaşterea de către state a caracterului jus cogens
al unei norme, la care se referă art. 53 din Convenţia de la Viena poate fi
 
expresă sau tacită[4] şi în concret poate fi materializată în tratate internaţionale
generale, cutuma internaţională sau principii generale de drept (acestea
constituie surse ale dreptului internaţional, potrivit art. 38 din Statutul Curţii
 
Internaţionale de Justiţie).
 
Draft Articles on the Law of Treaties with commentaries, Yearbook of the International
[1]

Law Commission, 1966, Vol. II, p. 248. Textul este disponibil şi la adresa: http://legal.
 
 
 
un.org/ilc/texts/instruments/english/commentaries/1_1_1966.pdf [accesată la 07 iulie
2016]; I. Dia onu, Jus cogens Developments in International Law, în Revista Română
 
c
-
de Drept Internaţional, nr. 16/2016, http://rrdi.ro/wp-content/uploads/2017/02/REVISTA-
 
16-nov.pdf [accesată la 29 iulie 2017]; . Kolb, Jus Cogens, intangbilité, intransgressibilité,
R
 
derogation „positive” et „negative”, în Revue Générale de Droit International Public,
Tome CIX-2005, p. 306-307.
 
[2]
. ieto avia, International Peremptory Norms (jus cogens) and International
R
 N
-N
Humanitarian Law, în Man’s inhumanity to man: essays on international law in honour of
Antonio Cassese, Kluwer Law International, London/The Hague, 2003, p. 595-640.
 
[3]
. . Cança o rin a e, op. cit., 2006, p. 344.
A
A
 
d
T
d
d
 
 
[4]
. ieto avia, op. cit., în Man’s inhumanity to man: essays on international law
R
 N
-N
 
in honour of Antonio Cassese, Kluwer Law International, London/The Hague, 2003,
p. 595-640.
 
i. definirea şi trăsăturile dreptului internaţional public 49

Această condiţie nu presupune acceptarea unanimă din partea tuturor


statelor ci, similar cu procesul de formare a normelor cutumiare, se referă la
un număr suficient de mare de state, reprezentativ pentru regula respectivă.
Utilitatea folosirii acestei formulări este de a se sublinia faptul că un număr
redus de state, care adoptă anumite reguli conform intereselor comune
la un moment dat, nu pot impune respectarea lor de către celelalte state,
precum şi că un număr redus de state nu se poate opune adoptării de
norme având caracter jus cogens, de către celelalte state[1].
b) Condiţia ca norma să nu permită derogarea poate fi calificată ca
tautologică şi este în mod cert dificil de definit, însă reprezintă trăsătura
esenţială a acestei categorii de reguli.

 
Au fost identificate mai multe tipuri de norme care nu permit derogarea
în relaţiile dintre state prin inserarea lor în cuprinsul tratatelor internaţionale:
norme care prezintă o influenţă fundamentală asupra conduitei comunităţii
internaţionale a statelor şi care nu permit nicio derogare (spre exemplu,
este dat principiul bunei credinţe), norme care asigură stabilitatea ordinii

juridice internaţionale (cum sunt principiul pacta sunt servanda şi principiile
generale de drept), norme care au scopuri umanitare (fiind incluse principii
ale drepturilor omului – interzicerea torturii, a sclaviei, a traficului de fiinţe
 
umane – şi ale dreptului internaţional umanitar), norme de interes general
 
pentru comunitatea internaţională în ansamblul său sau pentru ordinea
publică internaţională (sunt văzute ca astfel de reguli, obiectivele şi scopurile
stabilite în preambulul Cartei Naţiunilor Unite), norme cu valoare obligatorie
pentru statele nou create, chiar şi în lipsa acordului acestora (cu titlu de
exemplu pot fi amintite principiile şi libertăţile mării libere, protecţia mediului,
independenţa statelor)[2].
 
Din punct de vedere teoretic, caracterul jus cogens al unei norme
internaţionale nu este echivalent cu efectul erga omnes al regulilor interna
­
ţionale, în sensul de a se considera că toate regulile erga omnes au în mod
obligatoriu şi caracter de jus cogens, dar se poate susţine că afirmaţia este
valabilă în sens invers: regulile jus cogens au aplicabilitate erga omnes.
Distincţia dintre cele două categorii de norme juridice este în realitate un
proces dificil de realizat, iar în această privinţă, relevanţă prezintă, pe lângă
aprecierile din doctrina de specialitate, inclusiv calificarea dată de Comisia
de Drept Internaţional şi interpretarea dată de Curtea Internaţională de
Justiţie în anumite situaţii concrete.
 
[1]
. ieto avia, op. cit., în Man’s inhumanity to man: essays on international law
R
 N
-N
 
in honour of Antonio Cassese, Kluwer Law International, London/The Hague, 2003,
p. 595-640.
 
[2]
Ibidem.
50 drept internaţional public. principii şi instituţii fundamentale

Astfel, Curtea Internaţională de Justiţie a constatat caracterul de norme


opozabile erga omens al drepturilor şi obligaţiilor statelor instituite în Con

­
venţia pentru prevenirea crimei de genocid din 1948[1]. Sunt considerate,

 
de asemenea, ca având caracter jus cogens următoarele reguli: principiul
nereturnării (non‑refoulement) aplicabil în privinţa refugiaţilor, principiul
egalităţii şi nediscriminării (în materia protejării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale)[2], interzicerea torturii[3].
Comisia de Drept Internaţional, încă din anul 1980 a calificat interdicţia
agresiunii, deci a folosirii forţei contrar dispoziţiilor Cartei ONU, ca având
caracter jus cogens[4]. Acelaşi caracter îl au şi interzicerea genocidului,
 
sclaviei, discriminării rasiale, crimelor contra umanităţii, precum şi dreptul
la autodeterminare[5].

9.2. Norme jus cogens – Exemplificări


 
 
Interzicerea torturii – normă imperativă a dreptului internaţional
 
• Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), cauza Al‑Adsani
c. Regatului Unit al Marii Britanii, 21 noiembrie 2001[6]
 
„60. Importanţa primordială pe care o prezintă interzicerea torturii este
 
din ce în ce mai recunoscută, astfel cum rezultă din alte domenii ale
dreptului internaţional. Astfel, tortura este interzisă de art. 5 din Declaraţia
 
 
universală a drepturilor omului şi de art. 7 din Pactul internaţional cu
 
privire la drepturile civile şi politice. În art. 2, Convenţia ONU împotriva
 
 
torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante
impune tuturor statelor să ia măsuri legislative, administrative, judiciare
şi orice alte măsuri eficiente pentru a preveni comiterea actelor de

CIJ, cauza privind aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea genocidului


[1]

(Bosnia‑Herţegovina c. Iugoslaviei), 11 iulie 1996, I.C.J. Reports 1996, p. 616, parag. 31.
 
 
 
 
[2]
. . Cança o rin a e, op. cit., 2006, p. 344.
A
A
 
d
T
d
d
 
 
[3]
CIJ, cauza privind probleme legate de obligaţia de a extrăda sau de a urmări
(Questions Relating to the Obligation to Extradite or Prosecute), (Belgia c. Senegalului),
 
20 iulie 2012, I.C.J. Reports 2012, parag. 99.
 
 
[4]
M. oberto go, Responsabilité des États, Additif au huitième rapport sur la
 R
A
responsabilité des Etats, în Annuaire de la Commission du Droit International, 1980,
­
vol. II, Prèmiere Partie, Documents de la trente deuxième session, A/CN.4/SER.A/1980/
 

Add.l (Part 1), p. 20. Textul este disponibil şi la adresa: http://legal.un.org. [accesată la
 
 
 
11 aprilie 2015].
[5]
. Dia onu, Jus cogens – Developments in International Law, în Revista Română
I
 
c
de Drept Internaţional, nr. 16/2016, http://rrdi.ro/wp-content/uploads/2017/02/REVISTA-
 
16 nov.pdf [accesată la 29 iulie 2017].

[6]
Disponibilă la adresa: hudoc.echr.coe.int.
 

S-ar putea să vă placă și