SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

CAPITOLUL IV

VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR DIN RAPORTĂRILE FINANCIARE

Situatiile financiare sunt ca un “scorecard” pentru afacere. Transpun diversele activitati de

business ale companiei intr-un set de cifre mai mult sau mai putin obiective, care insa ne ofera
informatii valoroase despre performanta firmei, despre eventualele sale probleme si despre
potentialul sau viitor.
Sunt numeroase categorii de persoane interesate de situatiile financiare ale unei compani,
pornind de la manageri insisi, si continuand cu furnizoriii sai – parteneri comerciali, creditorii,
investitorii si, nu in ultimul rand, institutiile statului. Desigur, tipul analizei difera semnificativ in
functie de interesul fiecarei entitati:
 Pe plan intern, managerii trebuie sa cunoasca pozitia financiara curenta a companiei
(performanta si probleme) insa nu trebuie sa se opreasca aici, rolul lor continuand cu
functiile de planificare (prin proiectii de situatii financiare) si control.
 Un furnizor este in primul rand interesat de lichiditatea companiei, pentru ca
drepturile sale sunt, in general, pe termen scurt si atunci capacitatea companiei de a
plati e cel mai bine reflectata prin indicatorii de lichiditate.
 Un creditor care, de obicei, imprumuta pe termene medii sau lungi contra unei
remuneratii, este interesat mai mult de capacitatea companiei de a genera cash-flow
pe termen mediu si lung in vederea acoperirii serviciului datoriei. In acest caz, acestia
vor analiza in amanunt structura de capital a societatii (natura surselor de finantare),
felul in care acestea sunt folosite (structura activelor), ciclul de conversie a
numerarului si evolutia profitabilitatii.
 Investitorii sunt interesati de evolutia profitabilitatii, volatilitatea sau stabilitatea si
trendul acesteia in timp.
Documentele financiare utilizate in analiza financiara sunt:
 Bilantul Contabil (BC), care evidentiaza activele, datoriile si capitalurile unei
companii la un anumit moment (luna, trimestru, semestru sau an), adică situația
(poziția) financiară a companiei- Echilibrul financiar;
 Contul de Profit si Pierderi (CPP), care reflecta veniturile si cheltuielile cumulate intr-
o anumita perioada de timp (o luna, trimestru, semestru sau an), starea de performanță
financiară - Rentabilitatea
 Balantele de verificare, din care se poate recrea bilantul contabil si CPP-ul valabile la
data balantei respective.
Utilizand anumite elemente cuprinse in aceste situatii financiare se pot calcula o serie de
indicatori financiari care permit analiza situatiei financiare a unei societati la un moment dat si
compararea acesteia cu rapoartele specifice industriei din care face parte.
In efectuarea acestui demers va recomandam:
1. Urmarirea indicatorilor financiari in evolutie ( pe minim 2 perioade relevante ) pentru ca la
fel de importanta este tendinta in evolutia financiara a companiei, furnizand semnale analistului
2. Urmarirea elementelor din Bilant ca procent din Total Active si a celor din CPP ca procent
in Total Vanzari. Observarea fiecarui element bilantier in termeni relativi (ca procente) releva cu
usurinta trendurile in zonele “fierbinti” ale analizei, cum ar fi: profitabilitate, lichiditate,
solvabilitate, indatorare, compozitie.
3. Compararea nivelelor obtinute cu ale companiilor de nivel similar din aceeasi industrie

1
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Structura bilanțieră și dezechilibru bilanțier

Sintetic, bilantul unei companii, fie ca este abia la inceput sau este o corporatie cu vanzari de
milioane de euro arata in felul urmator:

Egalitatea bilantiera inseamna ca intotdeauna activele sunt egale cu pasivele. Activele

sunt mijloacele (bunuri si drepturi) aflate la dispozitia societatii pentru a produce vanzari, si,
ulterior, numerar, iar pasivele reprezinta mixul de resurse prin care se finanţează activele.
In timp ce activele sunt intotdeauna egale cu pasivele, nu acelasi lucru se imtampla cu
activele curente si pasivele curente, respectiv cu activele fixe si pasivele pe termen lung, iar aici
intervine notiunea de echilibru bilantier.
Din necesitatea corelarii resurselor cu mijloacele, activele pe termen lung ar trebui finanţate
cu surse pe termen lung (capitaluri proprii si alte datorii pe termen lung = capitaluri permanente),
iar datoriile pe termen scurt ar trebui sa fie suport pentru activele curente. Nerespectarea acestei
reguli va avea ca rezultat dezechilibrarea firmei, aceasta neavand suficiente active transformabile
rapid in cash cu care sa isi acopere datoriile pe termen scurt.
Cele 2 casute situate intre activele curente si activele fixe, respectiv intre pasivele curente si
cele pe termen lung au fost hasurate si colorate in verde pentru a evidentia grafic zona unde poate sa
apara echilibrul, sau dezechilibrul bilantier.
Concret, situatiile de echilibtu, respectiv dezechilibru bilantier arata in felul urmator:

2
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Ar trebui mentionat aici ca este foarte important ca datoriile sa fie clasificate corect în bilanţ,
astfel incat portiunea curenta a unui credit pe termen lung sa fie considerata cu scadenta scurta, iar
imprumuturile asociati – finantare pe termen lung.
De asemenea, capitalurile actionarilor finanteaza de cele mai multe ori active fixe. Cu cat
rezerva de capitaluri proprii pentru finantarea activelor curenteeste mai mare, cu atat capacitatea de
plata a tuturor datoriilor e mai buna.
Doi indicatori extrem de importanti in analiza financiara sintetizeaza „problemele”
exhilibrului bilantier: lichiditatea si solvabilitatea companiei, pe care le vom explica mai departe.

4.2. Indicatori de echilibru financiar

Bilanțul este documentul de sinteză prin care se prezintă elementele de activ și de pasiv
(mijloacele și resursele), grupate după natură, destinație și liciditate, respectiv după natură,
proveniență și exigibilitate. Elemenmtele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat
întreprinderea (capitaluri proprii ale asociaților, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare),
iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) și cele cu titlu
provizoriu și ciclic (active circulante).
Activul și pasivul reflectă aceeași realitate privită sub forma mijloacelor de finanțare și a
utilizării acestora la același moment, ceea ce impune echilibru permanent între activele și pasivele
bilanțului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelar sau listă).
Studiul bilanţului implică analiza acestuia în două direcţii: orizontală şi verticală, fiecare
punând în evidenţă anumite corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a
întreprinderii.
Analiza pe orizontală a bilanţului pune în evidenţă modul în care se realizează principalele
echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung ale întreprinderii sau grupului de
întreprinderi, prin intermediul unor mărimi cum ar fi: situaţia netă, fondul de rulment, necesarul de
fond de rulment, trezoreria.
Analiza pe verticală a bilanțului evidențiază structura activului (prin raportul dintre activele
imobilizate și activele circulante) și a pasivului, structura finanțării prin raportul dintre capitalurile
proprii și datorii, permite calculul ratelor de rotație a posturilor de activ și pasiv, calculul ratelor de
rentabilitate, etc.

4.2.1. Analiza patrimoniului net (situației nete)

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce pot fi exprimate în bani,

aparţinând unei persoane fizice sau juridice ale căror nevoi le satisfac, precum şi bunurile la care se
referă. În cazul unei întreprinderi, patrimoniul se defineşte ca fiind activele întreprinderii negrevate
de datorii sau averea acţionarilor stabilită pe baza bilanţului patrimonial1.
Patrimoniul net sau activul net contabil se poate determina astfel:
- ca diferenţă dintre activul total şi datoriile totale;
- ca sumă a elementelor capitalului propriu.

Patrimoniu net =Active totale- Datorii totale

Patrimoniul net este în mod normal pozitiv şi crescător, ca urmare a unei gestiuni
sănătoase. Această situaţie reflectă, de fapt, atingerea obiectivului major al firmei şi anume
maximizarea valorii patrimoniale.

1
V. Robu, N. Georgescu- Analiză economico-financiară, Editura Omnia Uni, Braşov, 2000
3
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Un patrimoniu net negativ reflectă o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu

pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea
neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de insolvabilitate al
întreprinderii.
Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esențial care dă dimensiune gradului
de sănătate a întreprinderii referitor la menținerea capitalului fizic sau financiar, mai ales în
condițiile erodării suferite ca urmare a inflației.
Comparativ cu capitalurile proprii, patrimoniul net este mai restrictiv, deoarece exclude
subvenţiile şi provizioanele reglementate. De aceea, patrimoniul net este un indicator mai relevant,
ce exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii,
cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Se calculează punând faţă în faţă
bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţă.
Analizând sursele de finanţare a patrimoniului net se pot întâlni, de regulă, următoarele
aspecte2:
- dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilităţii
întreprinderii: rezervele legale până la limita prevăzută de lege, fondurile proprii majorate pe seama
profitului net ca urmare a deciziei acţionarilor;
- capitalul social se modifică doar în cazul unor noi aporturi, respectiv a unei finanţări din
surse externe (ale vechilor acţionari sau ale unor noi acţionari) şi/sau prin conversia unor datorii în
capital social (stingerea unor datorii în scimbul unui pachet de acţiuni);
- rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat (şi atunci determină creşterea patrimoniului
net) sau pierdere neacoperită (caz în care determină diminuarea patrimoniului net).
Deci, patrimoniul net poate să crească pe seama surselor interne (rentabilitatea
întreprinderii) şi pe baza unor surse externe (aporturi, primirea cu titlu gratuit a unor active,
conversia unor datorii în capital social).
Pentru determinarea şi analiza patrimoniului net, informaţiile din bilanţul patrimonial se
structurează astfel:

Nr. Indicatori Anul Anul

crt precedent curent
1. Active imobilizate- total, din care:
- Imobilizări necorporale
- Imobilizări corporale
- Imobilizări financiare
2. Active circulante- total, din care:
- Stocuri
- Creanţe
- Disponibilităţi băneşti şi plasamente
3. Activ total (1+2)
4. Datorii totale
5. Patrimoniul net (3-4), din care finanţat pe seama:
- Capital social
- Rezerve
- Rezultat reportat
- Fonduri proprii
- Alte surse

2
V. Robu – Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
4
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

4.2.2. Analiza fondului de rulment

Echilibrul financiar al întreprinderii rezultă din confruntarea maselor mari ale bilanţului:
Fondul de Rulment (FR) cu Necesarul de Fond de Rulment (NFR), din care rezultă Trezoreria (T).
Acest echilibru este determinat conform concepţiilor de prezentare a bilanţului: optica financiară şi
optica funcţională.
Pe baza bilanţului financiar care grupează posturile după criteriul permanenţei, echilibrul
financiar presupune finanţarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse cu scadenţa peste 1
an, iar finanţarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.
▶ Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile
permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), aşa cum rezultă din analiza părţii
superioare a bilanţului financiar:

FR = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung şi mediu) + Provizioane

pentru riscuri şi cheltuieli – Nevoi permanente (Active imobilizate nete).

Fondul de rulment evidențiază echilibrul financiar pe termen lung și reprezintă partea

din capitalurile permanente rămasă după finanțarea imobilizărilor, parte din care vor fi finanțate
activele circulante. Altfel spus, fondul de rulment reflectă surplusul resurselor permanente în raport
cu imobilizările, surplus care poate fi preluat pentru finanţarea stocurilor şi creanţelor din partea de
jos a bilanţului. Această utilizare potenţială a marcat denumirea de fond de rulment.
Fondul de rulment este indicatorul care asigură legătura dintre cele două părţi ale bilanţului,
fiind expresia realizării echilibrului pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea
echilibrului pe termen scurt, adică la finanţarea activelor curente, nete de datoriile curente (Acnete).
Ştiind că resursele permanente corespund capitalurilor permanente, iar nevoile permanente
activelor imobilizate, putem scrie:
FR = Cperm – Imob
unde: Cperm – capitaluri permanente
Imob – active imobilizate

Imob
Cperm
FR

Figura nr .4.1. Evidenţierea fondului de rulment financiar pornind de la elementele din

partea de sus a bilanţului

▶ Partea inferioară a bilanțului financiar permite determinarea fondului de rulment astfel:

FR=(Active circulante+Cheltuieli în avans)- (Datorii pe termen scurt+Venituri în avans)

Ştiind că nevoile temporare corespund activelor circulante (sau curente), iar resursele
temporare datoriilor pe termen scurt (sau curente), putem scrie:
FR = Nevoi temporare – Resurse temporare

5
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Dc
Ac
FR

Figura nr.4.2. Evidenţierea fondului de rulment pornind de la elementele din partea de

jos a bilanţului

Bilanțul contabil armonizat permite determinarea mai rapidă a fondului de rulment, în două
moduri:
a) FR= (Total active - Datorii curente) - Active imobilizate (linia F - linia A din bilanț);

b) FR=Active circulante, respectiv datorii curente nete (linia E din bilanț)

Indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există decât un singur fond de

rulment financiar. Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate
din Franţa, iar a doua ţărilor anglo – saxone.
Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment financiar pun în evidenţă două aspecte
diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.
Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă interes pentru
faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii.
Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile previzibile pe termen scurt (active
circulante) şi angajamentele imediat exigibile (datoriile pe termen scurt), indicatorul fond de
rulment financiar capătă semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale sau marjă de securitate
faţă de riscurile activităţii economice.
Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor din etajul superior al bilanţului
financiar este importantă deoarece pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii fondului de rulment financiar.

▶ Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcţie de structura capitalurilor

permanente, respectiv capitaluri proprii (Cp) şi datorii pe termen lung (Dtl), cu scadenţă mai mare
de un an. Ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie excesivă în raport cu cea a
capitalurilor proprii (să nu depășească 50%). Această analiză pune în evidenţă măsura în care
echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie a
întreprinderii.
Indicatorul care relevă gradul de autonomie în luarea unor decizii de investiţii privind
dezvoltarea întreprinderii este fondul de rulment propriu (FRP). El reprezintă excedentul de
capitaluri proprii faţă de imobilizările nete, excedent determinat după repartizarea profitului.
FRP = Capitaluri Proprii – Imobobilizări nete
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral finanţate
din resurse proprii, deci există autonomie. Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că
imobilizările nu sunt finanţate decât parţial din resursele proprii, întreprinderea trebuind să facă apel
la îndatorare pentru a finanţa o parte din imobilizările sale.
Fondul de rulment împrumutat (FRÎ) sau străin (FRS) rezultă ca diferenţă între fondul de
rulment financiar şi fondul de rulment propriu sau:

6
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

FRÎ = Împrumuturi pe termen mediu și lung – Imobilizări nete

Fondul de rulment împrumutat reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru a finanța
nevoi pe termen scurt.
Mărimea pozitivă a fondului de rulment împrumutat evidenţiază apelarea la împrumuturi pe
termen lung şi mediu (datorii cu exigibilitate mai mare de un an).
Valoarea informativă deosebită a fondului de rulment conferită de poziţia strategică a
acestuia de a realiza legătura dintre cele două părţi ale bilanţului financiar, conduce la aprecierea
analiştilor financiari că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului
financiar lichiditate – exigibilitate.

4.2.3. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor

operaţiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări, plăţi salarii), al
cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resurse stabile (fondul de rulment net). El reprezintă
banii ce trebuie rulaţi în întreprindere pentru a-i asigura funcţionarea (după finanţarea
imobilizărilor), care reclamă cheltuieli ce vor fi recuperate la achitarea facturilor de către clienţi.
Structura necesarului de fond de rulment cuprinde, pe de o parte, stocurile (de materii prime,
produse finite, semifabricate) a căror valoare încorporează cheltuielile de fabricaţie şi, pe de altă
parte, creanţele. Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare şi în afara
exploatării), care corespund decalajelor între încasări şi plăţi:

NFR = (Nevoi temporare – Active de trezorerie)– (Resurse temporare – Pasive de trezorerie)

Activele de trezorerie cuprind lichidităţile efective (disponibilităţi) şi potenţiale (valori

mobiliare de plasament (VMP)). Pasivele de trezorerie cuprind creditele bancare curente.
Pe baza bilanţului, necesarul de fond de rulment se determină ca diferenţă:

NFR =(Active circulante + Cheltuieli în avans– Casa şi conturi la bănci) - (Datorii ce

trebuie plătite într-un an + Credite bancare + Venituri în avans).

Simplificând relaţia de calcul iniţială, nevoia de fond de rulment poate fi determinată astfel:

NFR = Stocuri + Creanţe – Datorii de exploatare

Durata recuperării capitalurilor băneşti în active circulante este mai mică de un an şi de aceea
ele mai sunt numite şi decalaje de încasări nefavorabile. Din momentul plăţii aprovizionărilor şi
cheltuielilor de producţie până în momentul încasării produselor vândute este un decalaj de încasări
nefavorabil. În compensare, pasivele curente sunt numite decalaje de plăţi favorabile, motiv pentru
care se urmăreşte echilibrul dintre aceste decalaje. O altă relaţie de calcul a nevoii de fond de
rulment este următoarea:

NFR = Decalaje de încasări nefavorabile – Decalaje de plăţi favorabile

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare
în raport cu resursele temporare. Această situaţie poate fi considerată normală dacă este rezultatul
unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. În caz
contrar, nevoia de fond de rulment pozitivă evidenţiază un decalaj nefavorabil între lichiditatea
stocurilor şi creanţelor pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte.
Aceasta înseamnă că s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile.

7
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Nevoia de fond de rulment negativă reflectă surplusul de resurse temporare în raport cu

nevoile temporare. Această situaţie este apreciată favorabil dacă este rezultatul accelerării rotaţiei
activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari. Aceasta înseamnă că s-au
încetinit plăţile şi s-au urgentat încasările. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu
activitate de comerţ, deoarece furnizorii sunt achitaţi de regulă la intervale mai mari de timp în
raport cu perioada în care se vând şi se încasează contravaloarea mărfurilor. În acest caz, nevoia de
fond de rulment negativă este echivalentă cu o resursă de finanţare şi nicidecum cu o nevoie pentru
care să se caute surse de finanţare, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment şi degajă şi o
trezorerie netă pozitivă. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă poate fi consecinţa unor
întreruperi temporare în aprovizionare, fabricaţie, livrare.

4.2.4. Analiza trezoreriei nete

Trezoreria netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanţ Activ = Pasiv
care conduce la confruntarea fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din
care rezultă echilibrul financiar al întreprinderii, fiind un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate
posturile de bilanţ şi rezultând din lectura pe orizontală a bilanţului financiar, respectiv:
a) a părţii superioare:
TN = FR – NFR;
b) a părţii inferioare:
TN = Disponibilităţi – Credite de trezorerie sau:
TN = Trezoreia activă – Trezoreria pasivă.

Trezoreria activă cuprinde disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la

care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori mobiliare de plasament).
Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare de
bănci şi efectele scontate (în afara bilanţului).
Valoarea pozitivă sau negativă a Trezoreriei nete este consecinţa unor inegalităţi între
Fondul de rulment şi Necesarul (resursa) de fond de rulment.
Trezoreria netă pozitivă este expresia realizării întregului echilibru financiar (pe termen
lung şi scurt) şi se realizează în următoarele cazuri:
a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat în întregime din resurse permanente (FR > 0),
care degajă disponibilităţi ce pot ascunde o sub-utlizare de capitaluri;
b) FR > 0 şi NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un
excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de lichidităţi, care pot
ascunde sub-utilizări de capitaluri;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent crescut
de lichidităţi şi numai o parte a activului imobilizat ( FR < 0).
Excedentul de trezorerie, ca o consecinţă a realizării echilibrului financiar, va fi plasat cât
mai rentabil, mai lichid şi mai sigur. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a
trezoreriei, putând vorbi, în acest caz, chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Trezoreria netă negativă semnifică un deficit de trezorerie, o insuficienţă a surselor

permanente şi a celor temporare şi se realizează, în următoarele cazuri:
a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat parţial din capitaluri permanente (FR> 0) şi
parţial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile, ceea ce impune
aprecierea riscului bancar curent;
b) FR < 0 şi NFR > 0, când creditele bancare pe termen lung şi mediu acoperă o parte din
imobilizări (FR < 0), NFR şi disponibilităţile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune
reconsiderarea structurii de finanţare;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului
imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri clienţi) şi
8
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanţării, fiind crescut riscul
dependenţei de exterior.
Acest deficit trebuie acoperit prin noi credite pe termen scurt. În condiţii de insolvabilitate,
noile credite se vor acorda în condiţii de cost şi rambursare nefavorabile. De aceea, în selectarea
surselor de acoperire a deficitului se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de finanţare, prin
negocierea mai multor surse de capital (credite de trezorerie, credite de scont, credite de factoring).
Această situaţie de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare externe, sau de tensiune asupra
trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor
pe termen scurt, limitează autonomia financiară pe termen scurt. Chiar dacă trezoreria netă negativă
evidenţiază o anumită dependenţă financiară, aceasta nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare
de insolvabilitate. Pot exista întreprinderi cu o astfel de situaţie care să supravieţuiască şi să
prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerea resurselor de trezorerie încredinţate
acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.
Echivalenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei
situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent sau deficit. Aceasta
înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment
(FRF = NFR) şi atunci întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.

4.3. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

• Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se

transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în
bilanţ. Deci, lichiditatea ar fi un raport între elementele de activ, în sensul
că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub forma lichidă, în
Definiţie:

conturile de disponibilităţi băneşti şi cât pot să devină lichide imediat (ex.:

creanţele, stocurile de produse finite etc.)
• Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor
sale băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente. În acest
caz, intervine comparaţia dintre elementele de activ şi pasiv, respectiv
disponibilităţi şi obligaţii.

Astfel, s-au construit diferiţi indicatori, care includ ambele noţiuni, utilizate în scopuri
diferite. În studiile de bonitate efectuate de bănci, în cazul solicitării de credite se folosesc
indicatorii:

Se apreciază că valoarea minimă trebuie să fie 0,3, iar peste 0,5 situaţia poate fi considerată
normală, luându-se în considerare şi raportul dintre rata rentabilităţii financiare a capitalului
permanent şi procentul de dobândă.

9
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt cunoscute şi sub denumirea de rate de

trezorerie şi au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe
termen scurt.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei întreprinderi se compară pasivele pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.

Cele mai utilizate rate de lichiditate3 sunt:

a) Rata lichidităţii generale (Rlg), care se determină prin raportarea valorii activelor curente
la valoarea pasivelor curente.
Active curente
R lg 
Datorii curente
Activele curente includ disponibilităţile, valorile mobiliare foarte lichide, efectele
comerciale de primit şi stocurile, iar datoriile curente sunt formate din efecte comerciale de plătit,
credite bancare pe termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror scadenţă
este în cadrul exerciţiului financiar curent impozite de plătit şi alte obligaţii (în principal cele
salariale).
Dacă pasivele curente cresc mai rapid decât activele curente rata curentă scade, ceea ce
constituie semnalul apariţiei unor probleme de natură economico-financiară.
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment care îi
permite întreprinderii să facă faţă incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor
deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea este
pusă la adăpost de o insuficienţă a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor
la cererea creanţierilor.
Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că lichidităţile sunt mai mici decât
exigibilităţile potenţiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt
acoperite, în principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă. Totuşi,
valoarea subunitară a ratei nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul
achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producţiei. Trebuie
evitată o evoluţie descendentă a lichidităţii, deoarece aceasta evidenţiază o activitate în declin, fapt
ce determină creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi împrumuturi.
Rata lichidităţii generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen
scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite
de valoarea activelor, care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade, care
corespunde perioadei de maturitate a datoriilor.
Se apreciază că situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare, dacă se încadrează în
intervalul 1,2 şi 1,8.

b) Rata lichidităţii restrânse (Rlr), este cunoscută şi sub denumirea de “rata rapidă” sau
“testul acid (quick ratio)”, potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea
întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.
Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii restrânse se poate determina, astfel:
• prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel
obţinute la valoarea pasivelor curente:
Active curente - Stocuri
Rlr 
Pasive curente
Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelorccurente
ale unei întreprinderi (pot apare pierderi în momentul în care se pune problemaclichidării acestor
3
V. Robu – Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
10
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

stocuri). De aceea, această rată poate fi considerată ca fiind un “test acid”cpentru măsurarea
capacităţii firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.
• prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la datoriile exigibile pe termen scurt
(pasivele curente), şi anume:
Creante  Disponibil itati
Rlr 
Pasive curente
Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată şi interpretată cu prudenţă
prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi,
ponderea lor în totalul creanţelor etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată
cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială.

c) Rata lichidităţii imediate (Rli), realizează corespondenţa dintre elementele cele mai
lichide ale activului cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivului. Cunoscută şi sub denumirea de
rata capacităţii de plată imediate, această rată măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a
datoriilor, utilizând disponibilităţile existente, astfel:
Plasamente si disponibil itati
Rli 
Datorii imediat exigibile
În teoria economică, această rată mai este cunoscută sub denumirea de trezoreria la vedere
sau rata solvabilităţii imediate. Pentru interpretarea acestei rate trebuie luate în considerare o serie
de informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii.
Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, dar care poate
fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a
acestei rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au
un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu
menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităţilor sale,
deţinând în schimb valori de plasament, creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu
exigibilitatea datoriilor imediate.
În cadrul studiilor de evaluare economică, în special în cazul transmiterii dreptului de
proprietate, se folosesc indicatorii:
a) solvabilitatea generală

Active circulante
SG 
Datorii curente
Se admite că valoarea sa minimă admisă poate varia între [1,2 -1,8]
b) solvabilitatea imediată

Activecirculante  Stocuri
SI 
Datorii curente
Intervalul care poate fi acceptat ca fiind satisfăcător este [0,65 -1].
c) solvabilitatea globală

Active totale
S globala 
Datorii totale
d) rata solvabilităţii sau rata de autofinanţare a activelor

11
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Capital propriu
Rsolv 
Active totale
Firma poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat, din lipsă de lichiditate, nu prezintă
capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacităţii de plată
şi a lichidităţii pot avea caracter temporar, dacă firma se bazează pe o solvabilitate generală.

4.3. Analiza performanțelor economico-financiare

Performanţa reală înregistrată de o întreprindere şi performanţa raportată de aceasta sunt
influenţate de politicile contabile aplicate în evaluarea şi măsurarea lor. Standardele Internaţionale
de Raportare Financiară au rolul de a aduce la un numitor comun raportarea performanţelor pentru
întreprinderi cotate pe pieţe de capital diferite.
Indicatorii utilizaţi în măsurarea şi analizarea performanţelor unei entităţi, îmbracă forme
diverse, însă cei mai utilizați sunt indicatorii de rentabilitate.
Rentabilitatea este practic, o formă de exprimare a eficienţei activităţii economico-financiară
a întreprinderii şi poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin
utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora.
Rentabilitatea unei afaceri rezultă, deci, din comensurarea efectelor concretizate în venituri
cu eforturile depuse, reflectate în cheltuieli.
În funcţie de modul în care se realizează comparaţia dintre efecte şi eforturi, în analiza
rentabilităţii se utilizează două serii de indicatori de evaluare, care se exprimă în mărimi absolute şi
în mărimi relative.
Indicatorii în mărimi absolute se obţin sub forma unor diferenţe (marje) între venituri şi
cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obţin sub forma unor rapoarte (rate) între diverse
rezultate şi cheltuieli sau capitaluri utilizate.
Marjele prin ele însele nu caracterizează suficient gradul de rentabilitate al unei
întreprinderi, deoarece pot exista firme foarte rentabile cu marje mici şi invers, rentabilităţi slabe cu
marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate, exprimând în modul cel mai
sintetic eficienţa cheltuielilor sau a utilizării capitalurilor.
Pentru analiza rentabilităţii unei întreprinderi, în general, se utilizează două categorii de
indicatori:
- Profitul- ca mărime absolută a rentabilităţii;
- Ratele de rentabilitate- ca mărimi relative, ce reflectă gradul în care utilizarea resurselor
întreprinderii aduce profit.
În cadrul analizei profitului se vor urmări trei aspecte de bază şi anume:
- analiza profitului total;
- analiza profitului din exploatare;
Profitul total al exerciţiului reprezintă un indicator sintetic prin care se apreciază, sub formă
absolută, rentabilitatea unei firme. Mărimea profitului total (Pb) se determină astfel:
Pb = Vt – Ct
Rezultatul din exploatare reprezintă cea mai importantă componentă a rezultatului total,
fiind agreat, în principal, de investitori pentru caracterizarea rentabilităţii economice a activităţii
finanţate. Nivelul său se poate determina pe baza Contului de Profit şi Pierderi, ca diferenţă între
veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare:
Re = Ve – Ce
Rata rentabilităţii este un indicator de performanţă, care exprimă în mărimi relative gradul în
care capitalul (capital propriu, permanent, activele întreprinderii) aduce profit sau excedent de
exploatare.

12
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Rata rentabilităţii se determină prin raportarea unui rezultat (excedent brut al exploatării,
rezultat din exploatare, rezultatul exerciţiului) la un indicator de efort (costuri, cifră de afaceri,
capital investit, capital propriu).
Indicatorul rata rentabilităţii, ca indicator de eficienţă, poate avea forme diferite în funcţie de
modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute la un indicator de flux global al
activităţii.
Principalele rate de rentabilitate utilizate în analiza financiară a unei întreprinderi sunt:
- rata rentabilităţii comerciale;
- rata rentabilităţii resurselor consumate;
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii financiare.
Indicatorii construiţi în funcţie de capitalul avansat sau angajat exprimă, predominant,
interesele investitorilor, în timp ce indicatorii construiţi pe baza resurselor consumate exprimă,
preponderent, interesele întreprinderii.
Rata rentabilităţii comerciale exprimă eficienţa activităţii comerciale a întreprinderii
(aprovizionare, stocare, vânzare) reflectând legătura dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra
de afaceri într-o anumită perioadă de timp. Se calculează ca raport între un rezultat economic
(EBE, profitul din exploatare sau profitul aferent cifrei de afaceri) şi cifra de afaceri.
În literatura de specialitate şi în practica economică sunt abordate şi utilizate mai multe
moduri de calcul pentru rata rentabilităţii comerciale, în funcţie de specificul întreprinderii şi scopul
analizei.
EBE
1) RC   100 (rata marjei brute)
CA
Re
2) RC   100 unde Re: rezultatul exploatării
CA
Marja comerciala
3) RC   100
Vanzari de marfuri

Indiferent de modalitatea de calcul, scopul analizei este de a explica evoluţia acestui

indicator şi factorii care-i determină această evoluţie.
O creştere a ratei rentabilităţii comerciale aferentă activităţii de exploatare, reflectă o situaţie
pozitivă şi posibilitatea financiară de înnoire a echipamentelor de exploatare ale întreprinderii.
În funcţie de nivelul şi evoluţia ratei rentabilităţii comerciale, managerii pot adopta decizii privind
creşterea eficienţei activităţii de producţie şi comercializare, dar şi privind politica financiară a
firmei. Chiar dacă mărimea ratei rentabilităţii comerciale nu este influenţată de politica financiară a
întreprinderii, ea poate fi utilizată ca instrument al politicii financiare a firmei. Astfel, atunci când
𝑅𝑐 obţinută de întreprindere este mare, firma poate creşte gradul de îndatorare până la un nivel
considerat normal, aceasta ducând la un nivel al ratei rentabilităţii capitalului investit mai mare
decât al ratei dobânzii plătite la creditele contractate.
Invers, când rentabilitatea comercială este mică, firma va urmări reducerea gradului de
îndatorare, în scopul prevenirii scăderii rentabilităţii capitalurilor utilizate.
Rata rentabilităţii resurselor consumate, denumită şi rata rentabilităţii costurilor, se
determină ca raport între un rezultat economic (profitul aferent cifrei de afaceri) şi cheltuielile
efectuate pentru obţinerea lui.

13
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

RE
1. Rrc  x100
Ch
EBE
2. Rrc  x100
Che  Amortizari - Provizioan e
RE
3. Rrc  x100
Che

unde: RE – rezultatul exploatării;

Che – cheltuieli de exploatare;
Ch – cheltuieli totale
Rata rentabilităţii resurselor consumate poate avea o evoluţie ascendentă ca urmare:
◙ a sporirii ratei de eficienţă a costurilor totale aferente cifrei de afaceri (indicele profitului
mai mare decât indicele cheltuielilor totale aferente cifrei de afaceri);
◙ creşterii ponderii produselor vândute a căror rată a rentabilităţii resurselor consumate este
mai mare decât media pe întreprindere;
◙ creşterea preţului mediu ca efect al ridicării calităţii produselor.
O reducere a ratei rentabilităţii resurselor consumate a unei întreprinderi este efectul creşterii
cheltuielilor aferente cifrei de afaceri într-o măsură mai mare decât profitul aferent cifrei de afaceri.
Asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate, costul exercită o dublă acţiune, influenţând
în sensuri diferite prin numărătorul şi numitorul raportului. Astfel, de exemplu, în cazul creşterii
costurilor unitare pe produse, numărătorul (profitul) se reduce, iar numitorul (cheltuielile totale)
creşte, ceea ce face ca influenţa negativă a acestui factor asupra ratei rentabilităţii resurselor
consumate să fie mult mai puternică, decât în cazul altor rate de rentabilitate.
Rata rentabilităţii economice (ROA – Return on Assets) a unei întreprinderi reprezintă rata
de rentabilitate a ansamblului capitalurilor atrase de aceasta de la proprietarii şi creditorii săi.
Într-o accepţie mai largă, rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa capitalului
economic alocat activităţii productive a întreprinderii.
EBE
Re  x100 , ROA  EBIT
At TA

Astfel definită, rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară

(gradul de îndatorare), de mecanismul de finanţare, de politica fiscală de impozitare a profitului,
precum şi de fluxurile extraordinare.
Rata rentabilităţii economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Re trebuie să fie mai mare decât rata inflaţiei pentru a asigura menţinerea valorii sale;
- În termeni reali, rata rentabilităţii economice trebuie să remunereze capitalurile investite la
nivelul ratei minime de randament economic (rata medie a dobânzii) şi a riscului economic
şi financiar pe care şi le-au asumat furnizorii de capitaluri (acţionaţii şi creditorii
întreprinderii;
- Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi creşterea
activelor sale într-o perioadă de timp cât mai scurt

În aprecierea rentabilităţii economice trebuie să se ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o

mărime care să permită întreprinderii remunerarea acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu
nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat investind în întreprindere sau împrumutând-o. În aceste
condiţii, rentabilitatea economică poate fi estimată pornind de la rentabilităţile obţinute de aceştia.
Ca atare, rata rentabilităţii economice poate fi calculată ca o medie ponderată a rentabilităţii

14
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

capitalurilor proprii, respectiv a celor împrumutate. Ponderile reprezintă proporţia fiecărui tip de
capital în totalul capitalurilor atrase de întreprindere pentru finanţarea activităţilor sale.

unde: rcap – rata de remunerare a capitalului propriu (rentabilitatea financiară);

Kpropriu – capitaluri proprii;
Ae – activ economic, Ae = Kproprii + Datorii fin.
Rdob – rata de remunerare a datoriilor (rata dobânzii).
Astfel calculată, rata rentabilităţii economice este comparată cu costul mediu ponderat al capitalului
 
K , având următoarele situaţii:
- dacă Re  K rezultă că activitatea desfăşurată are o rată a rentabilităţii economice
superioară costului capitalului, înregistrându-se valoarea adăugată economică pozitivă care va spori
valoarea de piaţă a întreprinderii;
- dacă Re  K înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperi solicitările furnizorilor de
capital, înregistrându-se o valoare adăugată negativă şi o reducere a capitalurilor proprii.
Noua determinare a rentabilităţii economice este foarte utilă mai ales atunci când suntem
interesaţi să calculăm nivelul acceptabil al acesteia care asigură remunerarea cerută de investitorii
de capitaluri.
În condiţiile în care rata de rentabilitate cerută de proprietari nu coincide cu rentabilitatea
financiară realizată, apare o neconcordanţă între rentabilitatea economică ce ar trebui obţinută de
întreprindere şi cea efectiv realizată.
În schimb, dacă rentabilitatea financiară obţinută corespunde aşteptărilor acţionarilor, putem
spune că nivelul de rentabilitate economică atins asigură remunerarea cerută a capitalurilor atrase de
la investitori.

Rata rentabilităţii financiare este un indicator care reflectă capacitatea întreprinderii de a

realiza profit brut sau net prin folosirea capitalurilor proprii. Cu ajutorul acestei rate, posesorii de
capital (investitorii) pot aprecia în ce măsură investiţia lor este rentabilă sau nu.
Rata rentabilităţii financiare este cea mai importantă rată a unei întreprinderi, deoarece în
funcţie de mărimea acesteia, acţionarii iau decizia de a investi sau de a se retrage dintr-o afacere.
Dacă rata de remunerare a capitalului propriu este ridicată acţionarii vor fi de acord să lase o parte
din profitul lor la dispoziţia întreprinderii, asigurând astfel mijloacele de creştere.
Pentru manageri, menţinerea unui nivel corespunzător al ratei rentabilităţii financiare reprezintă o
condiţie esenţială pentru a putea să-şi păstreze poziţia pe piaţă.
Rata rentabilităţii financiare se determină astfel:

unde: Rf – rata rentabilităţii financiare;

Pn – profit net ce revine proprietarilor;
K – capitaluri investite de proprietari.
O tratare mai riguroasă a termenilor acestui raport ne conduce la următoarele rate:
1. Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu;
2. Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent.
15
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu

Capitalul propriu este compus din: capitalul social; prime legate de capital; rezervele din
reevaluare; rezerve; rezultatul reportat. La aceste capitaluri proprii, pot fi adăugate în anumite
condiţii şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Majoritatea autorilor din domeniul
managementului financiar apreciază că, includerea provizioanelor în capitalurile proprii, este
justificată, dacă stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă.
Analiza ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu se face cu ajutorul formulei:

Această rată poate fi descompusă în două (sau mai multe) rate component, astfel:
Pnet Pnet CA
a) R f  x100  x x100
K propriu CA
 K
rata marjei nete propriu

rata rotatiei
capitalurilor proprii

Pnet Pnet CA At
b) R f  x100  x x 100
K propriu CA
 At
 K
rata marjei nete propriu

rata de rotatie rata de structura
a capitalurilor a capitalurilor

În felul acesta se evidenţiază dependenţa rentabilităţii financiare de rata marjei nete de

rentabilitate, de rotaţia capitalurilor şi de structura finanţării (în timp) a investiţiilor întreprinderii.
Este de remarcat că o creştere a rentabilităţii financiare poate fi obţinută, în anumite condiţii,
prin creşterea îndatorării. Contractarea de credite poate determina o creştere a rentabilităţii
capitalurilor investite de proprietari pe două căi:
 câştigul realizat dintre diferenţa între rata de rentabilitate economică a întreprinderii şi
rata de dobândă plătită creditorilor pentru capitalurile investite de aceştia în firmă;
 economia de impozit obţinută de societatea comercială prin deducerea cheltuielilor cu
dobânzile plătite, implicând un cost al resurselor împrumutate mai mic decât rata de dobândă
aferentă creditului contractat.
Creşterea interesului investitorilor depinde de doi factori:
- rata rentabilităţii economice a activului;
- gradul de îndatorare a firmei.
Nivelul ratei rentabilităţii economice trebuie să permită remunerarea acţionarilor şi
creditorilor, în concordanţă cu riscul asumat, investind în întreprindere sau acordându-i
împrumuturi.

Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent

Utilizarea rentabilităţii financiare a capitalului permanent are rolul de a evidenţia corelaţia
dintre capitalul permanent şi profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor financiare cu dobânzile şi
a impozitului pe profit.
► Modelul de analiză este următorul:

în care: Rfp = reprezintă rata rentabilităţii financiare a

capitalului permanent;
16
SISTEME ŞI RAPORTĂRI FINANCIARE

Pb = profitul brut înaintea deducerii cheltuielilor

financiare cu dobânzile şi a impozitului pe profit;
Kpr = capitalul permanent (este format din capitalurile
proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi
datoriile pe termen mediu şi lung).
În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare, rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau al pârghiei
financiare şi al cotei de impozit pe profit.
Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanţare a unei forme de capital.
Astfel, dacă rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalurilor investite, rata
rentabilităţii financiare şi rata dobânzii exprimă modul de remunerare a celor două componente ale
acestuia (capitalul propriu şi capitalul împrumutat). În condiţiile unei rate a rentabilităţii economice
date, orice modificare a raportului dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat conduce la
modificarea ratei rentabilităţii financiare.
Pentru a exprima legătura dintre aceste trei rate, se foloseşte relaţia:
D Ci
Rf  [Re  (Re - Rd )  ](1 - ),
Kpr 100
unde:
Rd – rata dobânzii pentru creditele luate de la bănci;
D – datoriile purtătoare de dobânzi;
Ci – cota de impozit pe profit;
D
- levierul sau pârghia financiară;
Kpr

Re Rd  D - efectul de levier financiar.

Kpr
Din această relaţie, observăm că, în funcţie de raportul care există între rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ, adică apelarea la
credite bancare va conduce la creşterea sau la scăderea rentabilităţii financiare. Astfel:
a) Dacă Re > Rd, apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creşterea rentabilităţii
financiare, deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv şi va reveni acţionarilor (Rf > Re). În
acest caz, întreprinderea va avea interesul să folosească cât mai multe împrumuturi pentru a
beneficia de efectul de levier financiar, însă până la limita riscului de insolvabilitate.
b) Dacă Re = Rd, apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii financiare,
nivelul acesteia fiind egal cu cel al rentabilităţii economice, corectată cu cota de impozit pe profit:
Rf = Re·(1-Ci).
c) Dacă Re < Rd, contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei
rentabilităţii financiare (Rf < Re), efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz, activitatea
firmei respective se caracterizează prin ineficienţă şi va conduce, treptat, la decapitalizarea sa.
Deci, efectul de levier financiar este pozitiv doar în măsura în care rata rentabilităţii
economice este superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a şti dacă eventualele
condiţii economice nefavorabile pot conduce la reducerea rentabilităţii economice astfel încât să
provoace un efect de levier financiar negativ.

17