Relatiile parentale si viziunea asupra socializarii

B. Bernstein considera ca socializarea este "procesul in cursul caruia un copil

dobandeste o identitate culturala determinata si reactioneaza, in acelasi timp, la aceasta
identitate". Am ales aceasta definitie dintre multe altele pentru a scoate in evidenta faptul ca
sicializarea implica si o reactie pozitiva din partea copilului la valorile, conceptiile sau modelele
de comportare transmise in vederea formarii si integrarii sociale punct.
In familia traditionala se manifesta in mare masura aceasta reactie pozitiva,
deoarece conflictele intre generatii erau mult mai putine si netolerate de comunitate. In acest
context, relatiile parentale nu implicau conotatii deosebite si nici abateri semnificative de la
norma. Dupa cum am evidentiat, ierarhia era foarte clara, fiecare stia ce are de facut, stia de cine
trebuie sa asculte, Copiii "suportau" autoritatea tatalui si, in lipsa acestuia, pe cea a mamei, care
simtea si ea nevoia sa aiba autoritate asupra cuiva. Insa, forma de manifestare a autoritatii
materne era "indulcita" de afectivitatea, sensibilitatea si iubirea cu care mama isi inconjura
proprii copii.
Rolul mamei in familia traditionala era foarte important, pentru ca personalitatea
ei constituia punctul de plecare pentru construirea si structurarea elementelor statornice din
comportamemtul copilului. De gradul in care relatia cu mama era crispata sau relaxata, de
masura in care aceasta persoana era acesibila/inaccesibila, depindea increderea sau neincredera
copilului, curajul sau teama, optimismul sau pesimismul acestuia. Daca, mai tarziu, copilul se va
manifesta agresiv sau revendicativ sau supus si docil, originea acestor comportamente relationale
se regaseste in modul in care mama a raspun nevoii de afectiune a copilului, in atitudinea ei fata
de lucruri, evenimente sau persoane, fata de el insusi.
Desigur ca, rolul mamei a ramas la fel de important si in familia moderna, numai
ca, in familia traditionala, gradul de implicare al acesteia era destul de mic, in conditiile i care nu
imbratisase inca o cariere profesionala si nu avea alte atributii decat pe plan familial.
Receptivitatea fata de nevoile si starile emotionale ale copilului era mica iar ceea ce creea
impresia unei armonii familiale nu deriva din gradul de implicare afectiva, ci din norme si
obiceiuri, traditii si cutume, care cereau o familie coeziva, unitara, cu accente pe functionalitate
si instrumentalitate, si mai putin pe emotionalitate si expresivitate.
Din aceasta perspectiva, tatal avea obligatia de a-l face pe copil sa iasa din starea
de nediferentiere cu mama si, prin prezenta sa, sa-l orienteze spre lumea sociala. Tatal era acela
care deschidea portile copilariei spre lumea exterioara, stimuland copilul sa devina el insusi, sa
caute sa inteleaga ceea ce, pana atunci, fusese doar invatat. Totusi, aceasta deschidere avea
anumite limite, copilului neoferindu-i-se libertate totala, el neputand urma drumul sau propriu.
Era legat prea puternic de familie, de comunitate, de reguli, ca sa poata visa ca-si va raspunde cu
adevarat anumitor intrebari pe care si le va pune singur, si nu doar celor inoculate de ceilalti.
Sintetizand cele spuse pana acum, rolul mamei in familia traditionala consta, mai
ales in dimensiunea emotional/expresiva a educatiei iar rolul tatalui, in dimensiunea
instrumentala. Tatal, sever si constant, pe de-o parte, mama, blanda si duioasa, pe de alta,
realizau un echilibru relational in educarea copiilor lor (N. Boerescu, 1908).
Dintr-o alta perspectiva, dar legat de tot ceea ce am afirmat anterior, precizam ca
duratele pe care parintii le petrec alaturi de copii indeplinesc trei functii (F. de Singly,1996):
1)      o functie de intretinere si reparatie (corespunzand activitatilor menajere);
2)      o functie de reconfort (momente de tandrete si confesiune);
3)      o functie de dezvoltare (obiective educative explicite).
In familia traditionala, diferentele intre barbati si femei apar cu claritate: in timp ce
femeia asigura toate cele trei functii, barnatul este specializat exclusiv in functia de reconfort.
Deosebirile intre rolul masculin si cel feminin vizeaza modul, natura implicarii, si nu gradul de
implicare care nici nu poate fi evaluat, intrucat nu pot fi comparate cantitativ comportamente
diferite calitativ.
Probleme semificative apareau atunci cand se punea problema numarului copiilor din
fiecare familie. Nu se modifica modelul general al socializarii, insa, un rol important il avea locul
ocupat de un anumit cxopil in configuratia familiala ce includea mai multi descendenti. Faptul de
a fi nascut intaiul sau ultimul, avea importante repercursiuni asupra dezvoltarii persoanei. Nu ne
referim aici la drepturile si obligatiile lor (cine si ce mostenea, cine si cand parasea casa
parinteasca etc.), ci si la impactul psihologic pe care il avea aparitia unui (nou) copil. Meritul de
a fi atras atentia asupra acestui aspect ii revine lui F. Goudenough si A. Leahy (1927) si, in mod
special, lui A. Adler (1928). Acesta din kurma considera ca principalele probleme care apar sunt
urmatoarele:
1)      Familia cu un copil
 Copilul unic este, de obicei rasfatat, iar constiinta de sine pe care el ajunge sa o dezvolte
este eminamente egoista, egocentrica. Cand e certat de tata, e rasfatat de mama, si invers. Pana la
urma, parintii ajung niste instrumente de care el se serveste pentru satisfacerea trebuntelor sale.
2)      Familia cu doi copii
Atentia parintilor trece, dintr-o data, asupra copilului mai mic, ceea ce face ca primul
copil sa sufere. Datorita faptului ca cel mare cedeaza mereu in favoarea celui mic, datorita
acestor continue renuntari, precum si datorita lipsei de afectiune, copilul mare poate dezvolta po
personalitate de invins. Dimpotriva, cel mic dezvolta o personalitate agresiva si combativa
caracteristica invingatorului. Daca copilul mai mare e baiat si cel mic fata, aceasta va dezvolta
mai multe insusiri masculine (agresivitate, initiativa etc.), in vreme ce baiatul va avea mai mult
trasaturi feminine (supusenie, lipsa de initiativa etc.), tendinte de neacceptat in familia
traditionala.
3)      Familia cu trei copii
Copilul cel mare isi pastreaza aceleasi caractere, desi putin mai atenuate. Aceasta
deoarece gaseste o anumita consolare in faptul ca rivalul sau, copilul al doilea, ajunge sa sufere si
el din cauza copilului mai mic. Copilul mijlociu ajunge sa aiba dezvoltarea cea mai echilibrata,
avand o justa balanta intre agresivitate si supusenie, retragere in sine si spirit de initiativa.
Copilul ultim, deoarece dragostea parintilor si afectiunea lor a devenit mai potolita, isi atenueaza
trasaturile de agresivitate. Se pare ca situatia cu trei copii e, din punct de vedere psihologic, cea
mai fericita, capabila sa dea rezultatele cele mai normale si sanatoase.
4)      Familia cu mai mult de trei copii
Dela aparitia celui de-al patrulea copil, lucrurile pot lua o intorsatura cu totul diferita.
Acest copil este posibil sa fie privit cu o oarecare nemultumire, tratat cu mai multa raceala, desi
familia traditionala valoriza cresterea dimensiunilor ei si orice nou- nascut provoca un sentiment
de bucurie. In acelasi timp, sexul ultimului nascut este, pana la un anumit punct, mai important
decat al catelea copil este. De exemplu, un baiat aparut dupa trei fete are putine sanse sa fie
neglija;. o fata care are trei surori se formeaza altfel decat o fata care are trei frati.
Esecul parental este aproapeintotdeauna un esec conjugal, desi nu toate dizarmoniile
conjugale conduc obligatoriu la esec parental. Cu toate acestea, cele mai multe studii in domeniu
releva incidenta semnifivcativ crescuta a dizarmoniei conjugale si parental - filiale in
distorsiunea precoce a personalitatii, in fragilizarea si periclitartea resurselor adaptative ale
copilului, adolescentului si viitorului adult - candidat el insusi la esecul social, profesional si
adesea potential sau manifest pacient al clinicilor psihiatrice. Problema sanselor de succes sau
esec familial nu trebuie tratata ca un joc probabilist al existentei, ci ne obliga la o atenta
implicare si analiza. In fiecare dintre noi sunt adanc inscrise sansele de succes sau de esec ale
copiilor nostri, si aceasta nu in primul in rand in zestrea ereditara, asa cum s-ar putea crede de cei
mai multi, ci in modelel noastre comportamentale, relationale, in autenticitatea si maturitatea
iubirii dintre noi in ipostaza de soti si parinti, in coerenta noastra morala si in aptitudinile de a
comunica, de a induce si forma la copiii nostri o adevarata "culturta psihorelationala".
Desi pare paradoxal la prima vedere, partenerul conjugal si parintele echilibrat sau
dezechilibra, fericit sau nefericit se anunta inca din zorii ptimilor ani de viata, se anticipa din
primele manifestari de "fiinta sociala", in relatiile copilului cu parintii, cu cei din mediul sau
apropiat, cu alti copii, cu animalele, cu jucariile.
Educatia pentru viata de famile, pentru formarea si adoptarea celui mai adecvat rol de sot
si parinte incepe, asadar, de foarte timpuriu, pe masura constructiei personalitatii copilului si a
devenirii sale ca "persoana sociala" completa si complexa. Cateva elemente educatonale sunt
considerate ca esentilale in formarea viitoruluii rol cn jugal si parental eficient, sanatos. Dintre
acestea, deosebit de importanta este asumarea corespunzatoare a rolului de sex, cu conturarea
unei identitati psihosexuale resimtite satisfacator. Conduita specific feminin/materna si
masculin/paterna se preia prin imitatie, interiorizare a modelelor de rol ale sexului parintilor inca
de foarte timpuriu odata cu constientizarea apartenentei copilului la un sex sau altul. Complexele
de inferioritate, generate la copil de disconfortul creat de necceptarea rolului sau de sex, ca
urmare a unor atitudini rejective sau ostil-punitive ale parintilor, constituie primele simptome ale
erorilor educative cu raspuns dezadaptativ si uneori patologic la distanta. Fetita respinsa
inconstient de tatal care si-a dorit baiat este astfel impiedicata in dezvoltarea feminitatii si
conduitelor materne specifice, ea incercand intr-un efort distorsionat sa adopte o atitudine
"baieteasca", menita, pe de o parte, sa atraga afectiunea tatalui, dar pe de alta parte genereatoare
de complexe si insatisfactii in contactele sale sociale cu lumea in special cu sexul opus. Aceste
tendinte la "masculinizare" psihocomportamentale se accentueaza la adolescent, conducand la
adevarte de dezvoltare sociorelationala, la evitarea relatiilor cu sexul opus, la izolare, timiditate
sau ostilitate verbala, anxietate, nevrotism. Nici evolutia baiatului "efeminat" in comportamentul
sau de rol nu conduce la o situatie mai favorabila. Dimpotriva, baiatul crescut si format in "dorul
unei fetite", identificandu-se de timpuriu inpropriu cu imagoul matern, respins eventual de tata si
extrem de atasat de mama, nu-si va asuma pe deplin rol;ul masculn si responsabilitatile ce decurg
din acestea, dovedindu-se ca viitor adult si un parinte ratat, cu mari si grave erori in conduita sa
parentala.
Feminitatea si masculinitatea sunt trasasturi de personalitate care se cultiva de foarte
devreme si care exprima habitusuri comportamentale si comunicationale expresive,
complementare celor doua sexe, menite sa consolideze unitatea legaturilor prin casatorie.
Modelele de rol masculin si feminin sunt insa si ele in plina efervescenta evolutiva. Egalitatea
culturala si profesionala a sexelor creeaza premise noi pentru dezvoltarea si accentuarea rolurilor
psihosexuale, ca principale surse de atractie/respingere, cunoastere/mister, intere/dezinteres,
realizare/nerealizare. Interesul pentru cunoasterea, valorizarea, cooperarea si obtinerea de
satisfactie din relatiile cu sexul opus se dezvolta spontan dar poate fi orientat adecvat prin
intermediul modelelor comportamentale ale parintilor, rudelor etc. Este de la sine inteles cat de
important este pentru copil modul in care sotul si sotia dialogheaza, se ajuta, decid, actioneaza,
se respecta si se pun in valoare reciproc, manifesta afectiune si rezonanta afectiva. Copiii sunt cei
care fructifica si preiau aceasta experineta relationala aparintilor lor, ca reper fundamental
viitoarelor lor relatii de paternitate.
Echilibrul conjugal este conditia primordiala pentru echilirul parental si ambele
conditioneaza echilibrul familiei de mai tarziu. Copiii sun t oglinda parintilor, iar nepotii oglinda
oglinzii bunicilor. Si chair daca, de la o generatie la alta, se produc mutatii in planul unor
"conceptii de viata", in pas cu paternalitatile evolutiei socioeconomice, relatiile intersexe in ceea
ce au ele fundamental se pastreaza, desi stilul interactional se modifica el insusi, conform
nevoilor de adaptare si integrare a familiei in societate.
Parintii uita adesea, preocupati exclusiv de viitorul profesional al copiilor lor, ca acestia
vor fi fericiti, numai in conditiile in care se vor realiza si ca soti si parinti si ca cele doua statute
(profesional si familial) sunt in raporturi de interconditionare si ca se pot stimula reciproc. De
aceea pretul iubirii si eficientei noastre parintesti nu se exprima numai in performantele scolare si
intelectual-aptitudinale ale copiilor nostri, ci si in performantele lor afective, relationale, umane,
in patitudinea lor de a deveni ei insisi soti si parinti de aleasa calitate. Cea mai sigura dovada a
reusitei bunicilor este reusita nepotilor, mediata de felul in care primii si-au crescut si educat
proprii lor copii.