Sunteți pe pagina 1din 24

BOLILE PIELII 3

PROF.UNIV.DR. LUCIAN IONITA


Dermatite eruptive şi purulente

Sunt afecțiuni traduse prin apariția unor erupţii pe un fond inflamator reactiv
modificat, recunoscând o etiopatogeneză complexă, foarte greu de precizat; erupţiile
cutanate sunt de cele mai multe ori pruriginoase sau maculate, papuloase, veziculoase,
crustoase sau pustuloase şi purulente.
Familia Herpesviridae face parte din grupa ADN
virusurilor, cuprinzând 8 tipuri distincte de virusuri

Herpesvirusurile reprezintă una dintre cauzele


majore ale rinotraheitei bovine, pseudorabiei și bolii
infecțioase Marek la speciile de animale domestice, cu
excepția oilor. Herpesvirusurile se găsesc la insecte,
pești, reptile, amfibieni și moluște, precum și la păsări și
mamifere. Clasificarea herpesvirusurilor este complexă.
Toate herpesvirusurile au o morfologie comună și
au genomuri de ADN liniar, dublu-catenar (dsDNA).
Herpesvirusurile sunt recent alocate noului ordin
herpesviral, cu 3 familii distincte: Herpesviridae - includ
herpesvirusuri la mamifere, păsări și reptile; Allo-
herpesviridae - includ herpesvirusurile de broaște și
pește și Malacoherpesviridae ce conțin virus la stridii.
Herpesviridae la animale

Herpesvirusurile reprezintă una dintre cauzele majore


ale rinotraheitei bovine, pseudorabiei și bolii infecțioase
Marek la speciile de animale domestice, cu excepția
oilor.
Herpesvirusurile se găsesc la insecte, pești, reptile,
amfibieni și moluște, precum și la păsări și mamifere.
Infecțiile cu herpesvirus produc de obicei boală severă
numai la nou-născuți, fetuși, organisme imunosupresate.
Virionii săi sunt ușor de inactivat și nu supraviețuiesc
bine în afara corpului. În general, transmisia necesită un
contact strâns cu mucoasa. Un aspect important al
patogenezei herpesvirusului este latența care este
definită ca o infecție persistentă de-a lungul vieții unei
gazde cu replicarea restricționată, dar recurentă a
virusului. Replicarea recurentă a virusului poate duce la
transmiterea și menținerea răspunsurilor imune antivirale
detectabile. Prin urmare, infecțiile latente din gazdele
normale din punct de vedere clinic oferă un rezervor
potențial nediagnosticat pentru transmiterea virusului.
1. Herpes simplex
Herpesul (Herpes simplex, Zona zoster) frecvent întâlnită la om, cal
este o dermatită eritemo-veziculaoasă, mai
şi câine, la demarcaţia dintre piele şi mucoasă (labial, nazal, vulvar, anal) sau pe traseul unui nerv periferic sau senzitiv
(lomboabdominal). O infecție cu herpes este adesea atât de ușoară încât nu există simptome evidente.
Etiopatogeneza. Herpesul este primar, consecutiv acţiunii virusurilor herpetice sub influenţa unui factor ocazional (frig,
oboseală); herpesul simptomatic se întâlneşte în cazul şi în cursul unor boli infecţioase (gurmă, influenţă), in gastroenterite,
nevrite traumatice şi toxice.
Clinic. O infecție cu herpes este adesea atât de ușoară încât nu există simptome evidente. Se înregistrează semne de
focar: erupţie cutanată eritremo-veziculoasă însoţită de puseu febril, prurit, durere, limfangită regională şi semne locale zonale.
Distribuţia liniară sau zonală a erupţiilor pe traiectul unui nerv indică existenţa şi evoluţia zonei zoster.
Local, zona zoster se manifestă prin erupţie, tumefacţie, eritem pruriginos, erupţie veziculară, de mărimea unui bob de
linte ce conţine lichid clar; cu timpul, veziculele se transformă în pustule, ulterior în cruste aderente care lasă (după detaşare)
pielea mai deschisă.
Diagnosticul se stabileşte clinic pe baza modificărilor cutanate eritemo-veziculoase, pruriginoase şi dureroase.
Evoluţia este progresivă.
Prognosticul este favorabil.
Tratamentul. Se aplică numai în cazurile grave; se intervine pe cale generală prin administrare de calmante (algocalmin,
antinevralgice, neuroplegice), stimulare nespecifică (polidin, hemoterapie), terapie parenterală masivă cu vitamine din complexul
B.
Local, leziunile cutanate se desensibilează prin aplicarea de medicaţie topică calmantă (unguent cu anestezină sau
camfor), cu astringente (oxid de zinc, acid tanic, tanoform), preparate pe bază de antibiotice cu sau fără glucocorticoizi (unguente
cu Kanamicină şi cortizon, unguente sulfamidate etc.).
2. HERPES VIRUS FELIN ("rinotraheită virală felină sau gripă pisicii")
Deși este foarte contagios între pisici, nu poate fi transmisă la oameni sau câini. Totuși, vă recomandăm să urmați bunele
practici de igienă, inclusiv spălarea mâinilor după manipularea pisicilor bolnave în cazul în care infecția este complicată cu alte
infecții bacteriene care ar putea afecta oamenii (atenție personalul veterinar).
Herpesul provoacă simptome respiratorii și oculare, de aceea este adesea denumit „gripa pisicii” sau „rinotraheita virală
felină” (FVR).

Etiopatogeneza. Herpesul felin este cauzat de Herpesvirus felin (FHV). Acest virus este cea mai frecventă cauză a
infecțiilor respiratorii superioare la pisici, iar majoritatea pisicilor au contractat această infecție cu ceva timp în viața lor.
Infecția poate fi deosebit de severă la pisicile tinere cu sistem imunitar imatur sau la pisicile infectate cu virusul înainte de
a se naște. Infecția poate fi dobândită și la naștere, mai ales dacă mama este purtătoare și stresul sarcinii permite reactivarea
virusului, astfel încât acesta să poată fi răspândit la pisoi. Unele medicamente și chiar sarcina pot fi, de asemenea, suficiente
pentru a declanșa reactivarea virusului.
Orice pisică poate fi infectată cu Herpes, fiind predispuse: pisoii tineri, pisicile cu sistem imunitar depresat din cauza
stresului, alte afecțiuni, pisicile din rasa persiană care au nasul scurt, rasele cu probleme oculare din cauza formei și
dimensiunilor ochilor. Simptomele pot fi mai grave la pisicile stresate, la cele care au o alimentație slabă, la pisicile care suferă
de alte boli cronice sau la cel din cursul medicației cu steroizi.
Tabloul clinic. Infecția cu acest virus provoacă: inflamația tractului respirator superior - ochi, nas, gât, ochi lipicios, semne
de conjunctivită, congestie nazală și strănut. Această combinație de simptome face ca pisica să fie febrilă cu apetit scăzut și stare
de latergie. Nasul blocat face ca respirația pisicii să sune dur, iar pisica trebuie să respire pe gură (respirație labială). În unele
cazuri, virusul provoacă inflamația corneei ( keratită) și ulcerații ale acesteia. Ulcerarea ochilor poate fi atât de severă încât uneori
necesită intervenție chirurgicală, iar cel mai rău scenariu are ca rezultat pierderea vederii sau chiar pierderea ochiului.
O altă complicație a infecției poate include pierderea producției de lacrimi (ochi uscat) și rulat în pleoape care determină
frecarea genelor pe globul ocular (entropion).
Este important ca orice pisică care strănută, are probleme cu ochii sau inapetență să fie verificată de un medic veterinar.

Diagnostic. Medicul veterinar poate face un diagnostic prezumtiv de Herpes, având în vedere
combinația de istoric și semne clinice (conjunctivită, strângere nazală, strănut), mai ales dacă există
semne de implicare a corneei, cum ar fi aspectul de ochi albastru sau tulbure.
Pentru diagnostic se poate recurge la testul PCR, pentru identificarea virusului.
Un remediu complet pentru infecția cu Herpes nu este fezabil, deoarece virusul se ascunde departe
de sistemul imunitar după infecție.
Tratament. Se face tratament simptomatic. Există unele tratamente care inhibă virusul (dar nu îl
distrug). Aceste tratamente includ picături oculare topice precum iod, idoxuridină și cidofovir.
Pemfigus
Este o epidermită (dermatită) buloasă (grec. pemphix= bulă) trădată de apariţia unor vezicule cutanate gigantice, de
mărimi variabile (până la mărimea oului de găină), întâlnită la câine, pisică, cal, uneori la vacă şi porc.
Etiopatogeneza include factori autoimuni, factori predispozanţi (hipovita-minoze, toxicoze), iritaţii cutanate
(mecanice, termice, chimice), factori microbieni (la cal in cursul gurmei).
Clinic. Iniţial se constată erupţie cutanată buloasă (fără eritem sau prurit) pe crupă, lombar, pe bot, in zona feselor,
abdominal sau generalizat, ulterior poate apare prurit şi inconstant febră. Conţinutul bulelor este seros, apoi purulent
(flictene), spargerea bulelor lăsând suprafaţa cutanată denudată care se complică cu forme erozive, ulceroase sau se
crustizează (aspect „râios al pielii”). Procesul supurativ al pielii poate duce la complicaţii sub formă de limfadenită sau
limfangită regională.
Diagnosticul clinic este uşor de stabilit, prin caracterul bulos al erupţiilor.
Evoluţia bolii este trenantă.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul are eficacitate redusă. Pe cale generală se pot administra polivitamine, glucocorticoizi şi
antiinfecţioase. Local se intervine prin administrare de sicative, astringente, calmante şi antiinfecţioase.
Tabloul clinic. Există mai multe tipuri de pemfigus, iar aceste tipuri diferă adesea prin aspectul lor clinic. Cele mai frecvente
3 tipuri de pemphigus sunt: pemphigus vulgaris, pemphigus foliaceus și pemphigus erythematosus.

Pemphigus Vulgaris (PV). Această formă de pemfigus atacă cele mai profunde straturi ale epidermei, făcându-l cel mai
sever tip de pemfigus. Pemphigus vulgaris determină formarea de bule pline de lichid sau vezicule. Aceste vezicule se rup
frecvent, lăsând leziuni ulcerative dureroase. Leziunile sunt adesea observate la marginile buzelor și ochilor, deși de multe ori se
vor răspândi în alte zone ale corpului în timp.
Pemphigus Foliaceus (PF). Pemphigus Foliaceus este cea mai frecventă boală autoimună a pielii la câini și pisici. PF este
adesea observată la pacienții de vârstă mijlocie și la vârstnici. Pemphigus foliaceus determină căderea părului, leziuni și ulcerații
(răni deschise) în jurul capului, feței și urechilor. Aceste leziuni se răspândesc în timp, acoperind alte părți ale corpului. Pemphigus
foliaceus este cel mai frecvent întâlnit în câinii din rasele Chow Chows, Akita, Cocker Spaniel, Labrador Retrievers și Bulldog
englez, dar și alte rase pot dezvolta această afecțiune.

Pemphigus Erythematosus. Această formă de pemphigus este similară ca aspect cu pemphigus foliaceus, deși cazurile sunt
mult mai ușoare. Rasele predispuse includ ciobaneștii germani, Coolie și ciobaneștii de Shetland.
Pemfigus vulgaris

Distribuția simetrică a scalării,


crustei, eroziunilor și alopeciei, atât
pe nas, cât și deasupra ochilor.
Leziunile de tip veziculo-bulos de
tip eroziv/ulcerativ afectează
cavitatea orală, pielea în orice alte
combinații.

Pemfigus vulgar localizat strict la nivelul pielii, este rar întâlnit.


Multe animale sunt prezentate la consultație pentru halenă (mirosul degajat de
gură) și hipersalivație. Apar leziuni cutanate la nivel inghinal și axilar, putând afecta
și unghiile care se complică cu panarițiu ulcerativ. Se poate vindeca cu leziuni de
hiperpigmentare inflamatorie și cicatrici vicioase. Procesul autoimun care se
instalează este complicat cu suprainfecții bacteriene secundare limfadenopatie locală
Pemphigus foliaceus
Pemphigus foliaceus (PF) este
o afecțiune buloasă autoimună
cutanată caracterizată printr-o
dermatită exfoliantă ca rezultat al
unei hipersensibilități de tip II, în
care auto-anticorpii acționează
împotriva membranei celulare a
celulelor epiteliale ale pielii
calului.
Pemphigus foliaceus.

Pemphigus vulgaris

Ulceration of oral mucosa Stomatită ulcerativă


Impetigo
Este o epidermită eruptivă veziculo-pustulo-crustoasă pruriginoasă, întâlnită la viţei, porci, câini şi cai.
Etiopatogeneza. Boala este provocată primar de microtraumatismele pielii şi intervenţia ulterioară a streptococilor şi
stafilococilor. Simptomatic, starea de impetigo însoţeşte unele boli specifice (gurma, variola, pesta, unele pneumonii).
Dermatopatiile pruriginoase pot duce (secundar) la apariţia bolii.
Clinic. Se produce o erupţie cutanată veziculo-pustuloasă de mărimea unui bob de linte de culoare galbenă, proeminente
şi înconjurate de o zonă roşie; prin confluare, bulele se măresc, devin pruriginoase, se infectează şi se extind in zonele cu producţie
piloasă slabă (abdomen, faţa internă a coapsei, auricular). Crustele iau naştere după deschiderea pustulelor, sub care se produce
reepitelizarea, sau apar complicaţii sub formă de flegmon, piosepticemie sau necroză cutanată.
Evoluţia este rapidă.
Prognosticul este în general favorabil, rezervat in formele simpto-matice.
Tratamentul se adresează bolii primare. Pe cale generală se pot administra antibiotice şi stimulente generale
nespecifice. Local, se acţionează prin toaletarea plăgilor şi aplicarea de pulberi antiseptice, sicative, astringente şi antiinfecţioase.
Pithiriazis

Este o erupţie maculo-eritemo-scvamoasă întâlnită îndeosebi la purcei, în primele săptămâni de viaţă.


Etiopatogeneza este incertă, cu posibilitatea transmiterii ereditare.
Clinic. Semnele eruptive apar la toţi purceii unei familii sau numai la o parte dintre aceştia sub formă de focare eritemo-
scvamoase inelare, neproeminente, nepruriginoase, localizate pe coapse, subabdominal, cap, laturile corpului; leziunile au tendinţă
de difuziune şi de confluare, au aspect de ”desen geografic”. Erupţiile au marginaţia roşietică iar centrul are tendinţa de vindecare;
de altfel, semnele cutanate dispar spontan, după o evoluţie de câteva săptămâni.
Diagnosticul se stabileşte uşor pe baza semnelor clinice.
Evoluţia. Boala poate dura 2-6 săptămâni, urmată de vindecare spontană.
Tratament. Se iau măsuri de îndepărtare de la reproducţie a scroafelor care transmit predispoziţia. Asupra leziunilor
cutanate se poate interveni cu unguente antiseptice: oxidul de zinc.
Epidermita exudativă a purceilor

Este o dermatită a purceilor sugari, cu etiopatogeneză complexă, polifactorială şi semne clinice traduse prin manifestări
cutanate variate (dermatită exsudativă, seroseboreică, crustoasă, veziculoasă etc.); mortalitatea şi morbiditatea ajung la 5-90% din
efectiv.
Etiopatogeneza. Multitudinea cauzelor favorizează infecţia cu Staphylococcus hyos prin iritaţii cutanate, stări toxico-
carenţiale sau printr-o infecţie precursoare cu un virus herpes veziculogen.
Clinic. Sunt afectaţi purceii în vârstă de 3-60 de zile. Boala se instalează rapid şi evoluează supraacut (la purceii de 3-20
de zile) sub forma manifestărilor de dermatită seroseboreică şi crustoasă, tradusă prin apariţia febrei şi afectarea epidermului pe o
suprafaţă întinsă, uneori generalizată, în general mortală în 3-5 zile. Se întâlneşte şi o formă acută (la purceii de 3-5 săptămâni)
caracterizată prin erupţie nespecifică veziculo-pustuloasă, cu caracter scvamos sau crustos; starea generală a animalelor este puţin
gravă, semnele mai şterse şi mortalitate redusă.
Există şi forme cronice exudative şi crustoase numulare, localizate doar în unele regiuni (la purceii mai rezistenţi şi la
scroafe), cu evoluţie benignă, vindecabilă; purceii rămân taraţi şi devin purtători activi de germeni patogeni la nivelul pielii, mai
mult timp.
Diagnosticul clinic trebuie să ţină cont de datele anchetei epidemiologice şi manifestările cutanate. Se va face un atent
diagnostic diferenţial faţă de alte dermatite (specifice sau nespecifice) şi dermatoze întâlnite la această specie.
Piodermitele
Este o afecțiune relativ frecventă la câini și poate apărea la orice vârstă, cauzată de o supraabundență a anumitor
populații de bacterii pe pielea animalului, caracterizată printr-o dermatită purulentă nespecifică cu etiologie complexă şi
manifestări cutanate purulente superficiale sau profunde, cu mâncărime, care dezvoltă frecvent pustule și ulcerații. Este
Etiopatogeneza. Cauzele sunt multiple: sunt incriminaţi factori mecanici (iritaţie), chimici (acizi, baze), termici (arsuri,
degerături), pe un fond predispozant (de natură endocrină, metabolică, imună), sub influenţa unor factori ocazionali (stres) care
favorizează contaminarea şi dezvoltarea la nivelul pielii a germenilor piogeni: Staphylococcus intermedius (un rezident obișnuit
pe pielea și părul majorității câinilor), coriyebacterium, pseudomonas, proteus etc. În anumite circumstanțe, aceste bacterii
normale pot coloniza prea mult pielea animalului și provoacă o infecție care duce la mâncărimi, decolorarea pielii și, în unele
cazuri, deschidere prin leziuni de grataj.
Anumite afecțiuni, cum ar fi bolile care compromit sistemul imunitar sau alergiile, pot contribui la apariția pyodermitelor
care devin cronice. Influențele de mediu, cum ar fi un climat cald, umed, pot, de asemenea, să crească șansele cronicizării, în
special cu câinii care au riduri sau pliuri în piele.
Afecțiunile care sunt cele mai favorabile formării piodermitelor includ: reacțiule alergice, tulburările autoimune, stările de
imunosupresie, daune fizice la nivelul pielii, mediile calde sau umede.
Puii pot dezvoltă cazuri temporare de piodermite datorită sistemului imunitar subdezvoltat.
Clinic. Piodermitele se întâlnesc la mai multe specii şi evoluează cu semne de grataj (prurit, durere), supuraţie şi reacţie
limfoidă regională. În multe cazuri, piodermita apare ca un simplu incident, dar pentru unii câini, poate deveni o problemă cronică
Simptomele sunt similare cu multe alte afecțiuni ale pielii, iar cele mai frecvente sunt: ​sânge sau puroi pe piele, miros
neplăcut al pielii, alopecie, prurit, eritem, sensibilitate la atingere, edemul pielii, papule galbene, ulcerații, cruste infectate.
În funcţie de acestea deosebim:
-piodermite superficiale, in care supuraţia este la nivel epidermic sau folicular, fără reacţie limforeticulară şi afebrile;
vindecarea se produce relativ rapid, după simpla toaletare şi medicaţie topică. Cele mai frecvente forme clinice sunt: intertrigo
(supuraţie superficială la nivelul pliurilor), impetigo (pecingine), foliculită (acnee inflamatorie).
--piodermite profunde ce evoluează mai grav, cu prinderea ţesuturilor profunde ale pielii şi atingere limfatică regională; se
întâlnesc manifestări generale de tip febril, piosepticemic şi se disting:
-hipodermita (celulita) ce afectează hipodermul şi fistulizează, consecutiv formării de cruste şi cicatrici şi complicaţii
piosepticemice;
-furunculoza (folicular şi perifolicular) cu leziuni purulente şi necrotice;
-anazarcoida juvenilă a căţeilor (localizare de ”cap de hipopotam”) sub formă de acnee foliculară şi flegmonoasă;
-dermatita de lins la carnivore (paranevroză) la nivelul picioarelor, manifestată prin prurit persistent, lingere permanentă
şi infecţie suprapusă.
Diagnosticul. Se va ţine cont de semnele clinice şi de examenul de laborator. Se colectează probe de piele și se face un
examen citologic (evaluare microscopică a celulelor pielii) pentru evaluarea gradului de infectare a pielii, invizibilă cu ochiul liber.
Diferitele teste de rutină, cum ar fi examenul hematologic și biochimic sanguin, analiza urinei etc., pot ajuta la identificarea
oricăror afecțiuni de bază care vor trebui abordate înainte ca starea pielii să poată fi tratatîă și restaurată complet.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de demodecie, pulicoză, râie sarcoptică.
Evoluţia poate fi rapidă sau cronică, in piodermitele profunde.
Prognosticul este rezervat.
Tratamentul. Se impune aplicarea de măsuri igieno-dietetice (spațiu confortabil și liniștit), terapie de stimulare generală
nespecifică, desensibilizare şi protecţie antibiotică (numai după antibiogramă, dată fiind rezistenţa bacteriilor din leziunile su-
purative). Tot pe cale generală se poate interveni prin administrarea unui autovaccin, asociat cu toaletare locală, antisepsie (soluţii
alcoolice, iodate, salicilate), aplicarea de soluții sau șampoane cu clorhexină, unguente cu antibiotice. In piodermitele profunde se
va recurge la toaletarea chirurgicală a leziunilor, aplicare de tratament local şi pe cale generală (antibiotice, imunomodulatoare); se
vor evita corticosteroizii deoarece au efect imunosupresor şi pot agrava procesul.
Dermatoze
Sunt afecţiuni degenerative ale straturilor epidermice datorate unor cauze multiple, cu evoluţie trenantă, foarte greu de
vindecat din cauza mul-tiplelor aspecte de îngroşare a pielii.