Fundamentele Psihologiei

Mihai Golu
METODELE PSIHOLOGIEI

RELAŢIA OBIECT-METODĂ
Metoda se cere a fi permanent adaptată la natura substanţial-calitativă a obiectului şi la criteriile
de formulare a problemei în cadrul unei cercetări concrete sau a alteia. În sens general, prin
metodă se înţelege calea de a dobândi adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a găsi şi
formula răspunsuri veridice (verificate) la întrebări de genul: „ce?”, „cum?”, „de ce?”, „pentru
ce?”. Structural, ea cuprinde un set de principii şi condiţii logice, care întemeiază şi orientează
actul cunoaşterii, şi un set de procedee şi tehnici de investigaţie, măsurare şi
prelucrare/interpretare.
Prin schema sa logică generală, o metodă poate fi comună mai multor discipline; dar prin
conţinutul laturii sale teoretice şi prin tipul procedeelor sau tehnicilor, ea se particularizează în
funcţie de natura substanţialcalitativă a domeniului. De exemplu, metoda experimentului se
utilizează în prezent în toate ştiinţele zise empirice – de la fizică la sociologie. Dar experimentul
în fizică diferă semnificativ de experimentul în biologie, după cum acestea diferă, la rândul lor,
de experimentul în psihologie.
Metoda nu este o structură dată şi imuabilă; ea posedă o determinaţie dinamică, evolutivă, în
decursul timpului înregistrând modificări, corecţii, perfecţionări, devenind astfel tot mai adecvată
obiectului şi mai eficientă. În cadrul fiecărei ştiinţe, se apelează la mai multe metode; unele vor fi
considerate centrale sau principale şi altele auxiliare şi complementare.
In filosofie s-au delimitat cele două metode de abordare-interpretare a universului: metafizica şi
dialectica.
Prima reclamă o abordare/interpretare de tip static, fixist, imanentist, cu ignorarea conexiunilor
şi interacţiunilor dintre obiecte şi fenomene. Cea de a doua impune o abordare/interpretare bazată
pe mişcarea internă şi pe conexiunile/interacţiunile dintre obiecte şi fenomene, pe admiterea
caracterului legic şi necesar al schimbărilor, transformărilor şi devenirii, al coexistenţei şi al
luptei contrariilor.
Tot filosofia a propus două metode desprinse din relaţia dintre teorie şi fapte, şi anume: metoda
inductivă (formulată de filosoful englez Francis Bacon), care postula ca desfăşurarea procesului
cunoaşterii să urmeze traiectoria de la fapte la teorie, de la studiul cazurilor individuale la
desprinderea generalului, şi metoda deductivă (cu originea în filosofia lui R. Descartes şi
dezvoltată apoi de Im. Kant), care recomandă calea inversă: de la teorie la fapte, de la general la
individual. Ca ştiinţă experimentală (empirică), psihologia a adoptat metoda inductivă, cea
deductivă începând să fie aplicată, probată, de-abia în zilele noastre, prin intermediul
experimentului teoretic şi al matematicii.
În planul cunoaşterii ştiinţifice, s-au conturat şi confruntat trei modele paradigmatice: atomar-
descriptivist, integrativ-structuralist şi interacţionist-sistemic. Primul a fost impus de mecanica
şi fizica clasica, care au ajuns cele dintâi la stadiul de ştiinţe pozitive obiective, şi se întemeia pe
principiul dividio et compositio. Cunoaşterea oricărui obiect trebuia să constea în corelarea a
două operaţii: descompunerea în părţi şi elemente componente în sine independente şi
recompunerea prin adiţiune a elementelor şi a informaţiilor corespunzătoare despre ele, obţinute
în etapa anterioară. Obiectul era redus, aşadar, la o simplă sumă de părţi, fără însuşiri calitative
specifice, diferite de suma însuşirilor părţilor. În psihologie, acest model a stat la baza concepţiei
asociaţioniste.
Modelul integrativ-structuralist a fost inspirat de filosofia fenomenologică (Brentano, Husserl)
şi se întemeiază pe afirmarea primordialităţii întregului (a integralităţii experienţei
fenomenologice) în raport cu partea şi a ireductibilităţii lui la suma aritmetică a părţilor.
Pretutindeni şi în orice moment, cercetarea trebuie să pună în evidenţă întregul, ca dat imanent, şi
să formuleze legile lui de organizare-funcţionare.
Metoda analizei structurale a făcut epocă în ştiinţele sociale (antropologia culturală,
sociologie), în lingvistică şi teoria literară. În psihologie, paradigma integrativ-structuralistă a
stat la baza orientării gestaltiste. Modelului structuralist i s-a reproşat imanentismul, negarea
genezei structurilor, fizicalismul (interpretarea modului de funcţionare a structurilor pe baza
interacţiunii dintre câmpurile externe şi cele interne).
Modelul interacţionist-sistemic (respectiv metoda analizei sistemice) s-a constituit în anii
1947-1950, graţie lucrărilor lui L. von Bertanlanffy, Rashevsky şi N. Wiener, care au pus bazele
teoriei generale a sistemelor (TGS) şi a ciberneticii generale. Această metodă emite următoarele
exigenţe:
a) considerarea obiectului de cercetare ca un sistem, indiferent de nivelul la care se delimitează
el;
b) încadrarea obiectului desprins pentru studiu în clasele generale de sisteme reale: [dinamice cu
organizare dată, dinamice cu autoorganizare sau evolutive], [deschise, semideschise], [simple,
complexe, hipercomplexe], [deterministe, probabiliste];
c) considerarea sistemului în relaţia sa cu mediul (SM);
d) centrarea pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor dintre părţile sau elementele componente şi al
interacţiunilor sistemului ca tot cu mediul ambiant: analiza intrare-ieşire (input-output);
 e) evidenţierea raportului dintre transformările cu caracter reglator şi cele cu caracter perturbator
(entropice);
f) evaluarea gradului de organizare a sistemului dat şi explicarea staticii şi dinamicii lui
funcţionale.
Metoda analizei sistemice şi-a extins rapid sfera de aplicaţie, ajungând să se impună ca
dominantă în ştiinţa contemporană, inclusiv în psihologie. Cibernetica a adăugat acestei metode
generale încă trei metode subordonate, dar care asigură o mai bună adecvare a demersului
ştiinţific la specificul substanţial-calitativ al obiectului şi o mai mare relevanţă informaţiei
obţinute. Este vorba de metoda cutiei negre, metoda modelării computerizate şi metoda
analogiei.
Metoda cutiei negre permite abordarea sistemelor foarte complexe (cum este şi personalitatea
umană), a căror structură internă nu poate fi observată nemijlocit şi menţinută integral sub
control. Aplicarea ei se întemeiază pe următoarele convenţii logice:
a) să se facă abstracţie, la momentul dat, de structura internă a sistemului; b) cercetarea să se
fixeze asupra extremelor sistemului respectiv, asupra „mărimilor de intrare” {Xn} şi „mărimilor
de ieşire” {Yn};
c) să se controleze şi să se dozeze în mod riguros „intrările”;
d) să se înregistreze cu fidelitate „ieşirile”;
e) să se stabilească tipul funcţiei matematice care defineşte relaţia „intrare-ieşire”: liniară,
exponenţială, probabilistă;
f) formularea, pe baza relaţiei „intrare-ieşire”, a unor supoziţii privind structura şi organizarea
internă a sistemului (trecerea de la „cutia neagră” la „cutia albă”).
Metoda modelării computerizate constă în studiul unui sistem pe baza unor programe
specifice transpuse şi rulate pe calculator. Un program validat, adică unul care funcţionează
corect, conducând la starea finală aşteptată, poate fi luat ca teorie explicativă a sistemului real.
Simularea computerizată se aplică astăzi pe scară largă în psihologie, dând rezultate deosebite în
studiul proceselor şi structurilor cognitive (percepţiei, memoriei, limbajului, gândirii,
creativităţii). Graţie acestei metode, psihologia a devenit astăzi o „ştiinţă tare”, adică o ştiinţă în
care rigoarea, simbolizarea, formalizarea, operaţionalizarea etc. figurează ca determinaţii
structurale ale demersului epistemic.
Metoda analogiei reclamă evidenţierea comunalităţilor şi apropierilor dintre sisteme aparent
foarte diferite pe baza schemelor logice ale reglării. Astfel, atât maşinile, cât şi organismele vii şi
societatea, în pofida deosebirilor ireductibile de ordin substanţial-calitativ, au în comun
proprietatea de a-şi menţine starea de echilibru şi de a înlătura eventualele oscilaţii printr-un
mecanism de conexiune inversă negativă (feed-back negativ), ceea ce permite să fie tratate cu
ajutorul aceluiaşi aparat logico-matematic şi cu acelaşi limbaj. Cea mai importantă analogie, cu
consecinţele cele mai spectaculoase asupra cunoaşterii ştiinţifice contemporane, este cea dintre
inteligenţa naturală umană şi inteligenţa artificială.
Metodele statistico-matematice (sau logico-statistico-matematice). Ele au o sferă universală de
aplicare, fiind comune tuturor ştiinţelor. Psihologia foloseşte şi ea pe scară foarte largă aceste
metode, reuşind ca, prin intermediul lor, să evidenţieze, pe fondul variaţiilor individual-
situaţionale, existenţa unor relaţii legice atât între variabilele independente şi cele dependente,
cât şi între diferitele componente particulare ale sistemului psihic ca atare. Procedeele statisticii
descriptive şi funcţionale au devenit astăzi obligatorii în orice cercetare psihologică empirică,
unde avem de a face cu date şi măsurători ce trebuie puse în ordine şi cărora trebuie să li se
stabilească relevanţa şi semnificaţia gnoseologică. Asemenea indicatori, precum media
aritmetică (simplă şi ponderată), medianul, moda, deviaţia medie, deviaţia standard, coeficienţii
de corelaţie, analiza de varianţă, analiza factorială, testele de semnificaţie, procedeele şi tehnicile
eşantionajului etc. intră în pregătirea de bază a oricărui psiholog.

METODE SPECIFICE ALE PSIHOLOGIEI

a) Metoda observaţiei este cea mai frecvent utilizată şi, din punct de vedere tehnic, cel mai uşor
de aplicat, întrucât nu reclamă o aparatură sofisticată, adesea fiind suficiente un creion şi un caiet
de notiţe. Ea este şi prima metodă în ordine cronologică, la care s-a recurs pentru cunoaşterea şi
descrierea stărilor sufleteşti şi conduitelor celorlalţi. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au
observat unii pe alţii şi şi-au comunicat reciproc opiniile unii despre alţii. De atunci şi până în
zilele noastre, observaţia a rămas principalul instrument al cunoaşterii psihologice comune.
Astfel că, după constituirea psihologiei ca ştiinţă, s-a impus necesitatea distingerii între
observaţia spontană sau cotidiană şi observaţia ştiinţifică. Deosebirea esenţială între cele două
forme rezidă în modul de organizare şi desfăşurare. Observaţia spontană nu este planificată, ci se
declanşează situaţional, nu vizează obiective precise, dinainte stabilite, ci înregistrează, mai mult
sau mai puţin la întâmplare, fapte, reacţii, stări. Informaţiile recoltate nu fac după aceea obiectul
unei prelucrări-interpretări în conformitate cu anumite ipoteze sau criterii. Observaţia ştiinţifică
se organizează şi se desfăşoară pe baza unui program special de cercetare, în care se menţionează
obiectivul sau scopul (ce anume aspect, latură, stare sau comportament se urmăreşte a fi sesizate
şi înregistrate), condiţiile de loc şi de timp, durata generală a actului observaţional, modul de
înregistrare-fixare a manifestărilor subiectului (imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi –
audio-video – sau prin notare), modalităţile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate.
Principalele avantaje ale metodei observaţiei le constituie naturaleţea şi autenticitatea
fenomenelor psihocomportamentale relevate şi economicitatea mijloacelor materiale necesare
efectuării cercetării. Dezavantajele rezidă în aşteptarea, uneori îndelungată, a producerii
fenomenului vizat, insuficienta rigoare în izolarea şi controlul variabilelor, mascarea relaţiei
dintre cauză sau condiţie şi efect, limitarea sau chiar interdicţia contactului şi comunicării directe
cu subiectul, ceea ce îl lipseşte pe cercetător de posibilitatea de a compara datele observaţiilor
sale cu datele autoobservaţiei celui dintâi.
b) Autoobservaţia este principala metodă prin care fiecare dintre noi încercăm să ne cunoaştem
pe noi înşine. Aşa cum am văzut, psihologia subiectivist-spiritualistă considera că singura
metodă pe care se poate bizui, în general, cunoaşterea psihologică este introspecţia, definită ca
privire în interior, efectuată prin „ochii minţii” asupra trăirilor şi stărilor interne ale conştiinţei,
ca date imediate şi unice (irepetabile). Astfel înţeleasă, introspecţia a fost pe bună dreptate
respinsă ca metodă ştiinţifică (A. Comte), deoarece, într-adevăr, subiectul nu se poate dedubla
pentru a deveni în acelaşi timp şi obiect şi observator.
În cercetarea psihologică modernă, autoobservaţia se foloseşte ca metodă auxiliară, în asociere
cu o altă metodă considerată de bază sau principală. Relatările subiectului furnizează o
informaţie suplimentară care poate proiecta o lumină mai clară asupra unor aspecte insuficient
ilustrate de datele iniţiale. Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, într-o situaţie de cercetare
psihologică, subiectul este, de regulă, supramotivat, el tinzând să dea relatări despre sine care să-i
fie favorabile. Aceasta va influenţa sinceritatea relatărilor.
c) Experimentul de laborator a fost introdus ca metodă specifică de cercetare în psihologie de
către W. Wundt, în 1879, dată care a şi însemnat recunoaşterea desprinderii psihologiei de
filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă independentă. Prin experiment se înţelege, în primul rând, o
modalitate de provocare deliberată a unui fenomen în scopul studierii lui. Aceasta este
deosebirea esenţială a experimentului faţă de observaţie, respectiv, autoobservaţie. Din timpul lui
Wundt până în prezent, experimentul de laborator a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, atât sub
aspectul sferei de extensiune, cât şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic. Astfel,
dacă iniţial el se aplica numai în studiul proceselor senzoriale şi reactivităţii motorii, astăzi se
utilizează în cercetarea cvasitotalităţii proceselor şi funcţiilor psihice; dacă, iniţial, majoritatea
aparaturii de laborator era mecanică sau, în cel mai bun caz, mecano-electrică, astăzi dispunem
de aparatură ultrasofisticată – electronică şi informatică.
Experimentul de laborator este integral controlat de cercetător. De aceea, el presupune
satisfacerea unor cerinţe minimale, şi anume: a) delimitarea exactă a condiţiilor care trebuie să se
menţină constante de cele modificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor;
c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este necesar
pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi
de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe baza lui).
Experimentul de laborator, ca şi alte metode particulare ale psihologiei, prezintă atât avantaje, cât
şi dezavantaje, pe care este bine să le avem în atenţie, ori de câte ori procedăm la efectuarea unei
cercetări.
Avantaje: a) permite producerea de către cercetător a fenomenului de studiat, nemaifiind
necesară aşteptarea „bunăvoinţei naturii” (apariţie naturală); b) asigură o ridicată rigoare şi
exactitate în recoltarea şi înregistrarea datelor; c) conferă analizelor şi interpretărilor un ridicat
grad de obiectivitate, graţie tratamentului statistico-matematic al datelor; d) permite repetarea şi
reproducerea, ceea ce face posibilă verificabilitatea veridicităţii datelor şi a corectitudinii
generalizărilor.
Dezavantaje: a) artificialismul – „rupe” subiectul din contextul firesc, natural al vieţii şi
activităţii lui cotidiene şi-l introduce într-un cadru neobişnuit, nou, artificial, ceea ce poate crea o
anumită discrepanţă între modul de manifestare şi desfăşurare a fenomenului
psihocomportamental în laborator şi în condiţii naturale; b) decuparea şi fragmentarea realităţii
psihocomportamentale – caracterizată altminteri prin unitate şi integralitate; c) izolarea şi
neutralizarea unor variabile, în realitate intersectate şi interdependente; d) izolarea unei funcţii
sau a unei trăsături psihice din sistemul conexional specific şi studierea ei „în sine”. Pentru
atenuarea efectului perturbator al acestor caracteristici (dezavantaje), astăzi se tinde să se dea o
extindere mai mare experimentului de tip simulativ, care reproduce la scară condiţiile
ambientale, cât şi tipologia sarcinilor şi solicitărilor subiectului din cadrul activităţii lui de bază.
d) Experimentul natural sau de teren se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi cel de
laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al subiectului. A fost introdus pentru
prima dată în cercetarea curentă de către psihologul rus Lazurski, luând ca domeniu activitatea
de învăţare în şcoală. Multă vreme, şcoala a rămas principalul cadru de aplicare a experimentului
natural. În ultimele două decenii, sfera experimentului natural s-a extins şi asupra activităţilor
profesionale (reorientarea şi reprofilarea profesională), în studiul comportamentului
organizaţional, în psihoterapia comportamentală, în pregătirea cosmonauţilor.
e) Metoda biografică este destinată studiului personalităţii globale. Prin ea cercetătorul îşi
propune să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în funcţie
de istoria anterioară a individului, admiţându-se legea succesiunii stadiale şi a dependenţei
stărilor actuale de stările anterioare. Astăzi, este cvasiunanim acceptat dictonul că omul este ceea
ce a făcut din el dezvoltarea şi învăţarea. Prima tendinţă a lui în faţa unei situaţii noi este de
asimilare sau reducere la ceva din experienţa sa anterioară; numai după aceea, în caz de eşec, se
pun în funcţiune mecanismele de acomodare, adică de formare a unor noi conexiuni funcţionale
şi a unor noi pattern-e comportamentale.
Informaţia primară în cadrul metodei biografice se poate recolta pe două căi: una indirectă şi alta
directă. Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, fişe profesionale,
caracterizări, recomandări, jurnale, date de familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care
subiectul studiat se află în relaţii semnificative – rude, prieteni, colegi, şefi, eventual subalterni.
Pentru a înţelege modul actual de relaţionare şi comportare al unei persoane, o relevanţă
deosebită o capătă datele despre perioadele nodale ale personogenezei: vârsta de 3 ani –
constituirea conştiinţei de sine şi a mecanismelor Eului, vârsta de 6/7 ani – adaptarea şi
integrarea şcolară; vârsta de 12/14 ani – pubertatea cu profundele sale transformări
psihofiziologice; vârsta de 16/18 ani – adolescenţa – afirmarea Eului-subiect, structurarea liniei
şi idealului de viaţă. De aceea, atât în studiul documentelor, cât şi în discuţiile cu „martorii”,
trebuie să ne centrăm, preponderent, pe aceste perioade. Calea directă constă în obţinerea datelor
care ne interesează de la însuşi subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor
convorbiri sau interviuri speciale. Calitatea şi relevanţa informaţiei vor depinde atât de structura
de personalitate a subiectului, cât şi de capacitatea psihologului.
Întrucât se adresează personalităţii ca întreg, metoda biografică nu poate avea o schemă de tip
algoritmic, ci numai una euristică, flexibilă, care să permită schimbarea unghiului de abordare, a
seriei întrebărilor, a atitudinii. De aceea, eficienţa ei va depinde, în primul rând, de experienţa şi
priceperea psihologului.
f) Metoda analizei produselor activităţii. Capacităţile, aptitudinile, disponibilităţile şi
trăsăturile personalităţii umane nu se obiectivează doar în forma răspunsurilor verbale şi
comportamentele motorii în situaţii concrete, hic et nunc, ci şi în produsele activităţii sale.
Începând cu desenele, compunerile şi obiectele realizate de copilul din clasa I primară şi
terminând cu opera de artă sau invenţia tehnică, realizate de genii, avem la dispoziţie un imens
tezaur, a cărui cercetare şi descifrare constituie una din modalităţile esenţiale de cunoaştere
psihologică a omului. Aşa cum în paleontologie resturile scheletice permit reconstituirea
întregului schelet şi, implicit, a organismului demult dispărut, tot astfel produsele activităţii
permit reconstituirea „scheletului psihic” şi, implicit, a personalităţii celui ce le-a creat, chiar în
absenţa acestuia.
g) Metoda interviului şi convorbirii. Adesea, pentru obţinerea unor informaţii despre aspecte
ale personalităţii care nu pot fi nici nemijlocit observate, nici provocate experimental şi nici
obiectivate în produsele activităţii, recurgem la interogarea directă a subiectului, prin metoda
interviului sau a convorbirii. Obiectul acestei metode îl poate constitui decelarea anumitor
trăsături atitudinal-caracteriale globale de personalitate, sau traiectoria şcolară, traiectoria şi
statutul profesional, viaţa de familie, comportamentul relaţional, dimensiunea proiectivă –
dorinţe, aşteptări, aspiraţii, idealuri etc.
Metoda se poate aplica în formă liberă (spontană), începând cu 2-3 întrebări introductive
stabilite dinainte, apoi întrebările urmând a fi găsite şi formulate pe loc, în funcţie de
răspunsurile şi atitudinea subiectului. Forma liberă pare mai naturală, subiectul considerându-se
angajat într-o discuţie amicală. Aceasta îl va determina să se cenzureze mai puţin şi să dea
răspunsuri mai sincere, mai puţin căutate şi simulate. Dar, pentru a fi aplicată cu naturaleţea şi
dezinvoltura necesare şi, în acelaşi timp, cu rigoarea corespunzătoare, forma liberă reclamă din
partea psihologului o deosebită abilitate şi o bogată experienţă în domeniu. Orice crispare, orice
bâlbâială sau stângăcie în ţinută şi în formularea întrebărilor devin stimuli inhibitori sau
perturbatori, care fie că blochează tendinţa de destăinuire a subiectului, fie că-l obligă la
răspunsuri formale, artificiale.
Cea de a doua formă a acestei metode este structurată. Cercetătorul îşi alcătuieşte dinainte o
schemă a interviului, în care menţionează problema sau „ţinta” de atins şi formulează
principalele întrebări, prin care urmăreşte obţinerea unei informaţii suficiente, veridice şi
relevante. Întrebările trebuie să se completeze una pe alta, să fie încrucişate, adică acelaşi lucru
să fie vizat prin mai multe întrebări formulate diferit, să se succeadă de la general către
particular, concret, să fie pe cât posibil simple şi uşor de înţeles şi reţinut de către subiect
(adaptate la nivelul de vârstă şi instruire al acestuia).
O mare importanţă pentru asigurarea sincerităţii răspunsurilor subiectului o are modul de
înregistrare pe care-l foloseşte psihologul. Recomandabil ar fi ca acesta să fie maximal discret,
subiectul netrebuind să ştie sau să vadă că spusele lui sunt înregistrate. În cazul în care nu
dispunem de o aparatură specială care să poată fi amplasată într-un loc adecvat şi nu avem la
îndemână decât creionul şi bloc-notesul, înregistrarea nu ar trebui făcută în timpul convorbirii, ci
imediat după terminarea ei. Este, de asemenea, contraindicat ca psihologul să facă aprecieri şi
judecăţi de valoare – de tipul „este greşit”, „este adevărat”, „f. rău”, „este inadmisibil” etc. – pe
marginea răspunsurilor date de subiect. Asemenea judecăţi pot să fie exprimate de subiectul
însuşi prin adresarea unor întrebări care să-l determine fie să se autoevalueze (dintr-un punct de
vedere sau altul), fie să-şi manifeste atitudinea faţă de anumite situaţii, evenimente, instituţii,
valori. Într-o formă specifică, metoda convorbirii ocupă un loc esenţial în terapia psihanalitică
(subiectul fiind încurajat să-şi nareze în mod cât mai liber impresiile, stările, grijile, experienţele,
tensiunile, angoasele) sau în terapia nondirectivă a lui Carl Rogers.
h) Metoda genetică şi comparativă. Astăzi, este larg admisă în psihologia ştiinţifică ideea
potrivit căreia psihicul este un fenomen apărut în cursul evoluţiei biologice generale, iar psihicul
uman îşi leagă determinismul său specific de acţiunea mediului sociocultural, el având o
dezvoltare atât istorică, cât şi ontogenetică. Ca urmare, în plan metodologic, se formulează două
imperative:
a) primul: pentru a înţelege mai bine specificul şi esenţa diferitelor forme ale psihicului şi ale
diferitelor procese psihice particulare şi pentru a ajunge la relevarea legilor generale ale
organizării psihocomportamentale, este imperios necesar studiul genezei şi devenirii lor şi
compararea între ele a diferitelor niveluri evolutive;
b) al doilea: pentru a înţelege şi explica obiectiv şi riguros structurile şi procesele psihice
complexe superioare, care, ca atare, sunt greu abordabile, trebuie să ne adresăm stadiilor genetice
timpurii şi să urmărim modul în care se constituie ele.
Realizarea acestor imperative devine posibilă prin aplicarea metodei genetice şi comparate. Ea se
bazează pe principiul longitudinalităţii: urmărirea unui subiect sau a unui lot de subiecţi pe o
durată mare de timp, suficientă pentru a se pune în evidenţă transformările aşteptate sau pentru
încheierea unui ciclu evolutiv. În cazul în care se doreşte a se obţine mai rapid o informaţie
globală despre întreaga traiectorie evolutivă a unui anumit proces psihic, cerinţa longitudinalităţii
poate fi satisfăcută prin alcătuirea şi cercetarea comparativă a mai multor loturi (eşantioane) de
subiecţi de vârste diferite.
i) Metoda testelor . Această metodă îşi are originea în încercările antropologului englez Francis
Galton, de la sfârşitul secolului trecut, de a înregistra şi măsura cu ajutorul unor probe anumite
capacităţi intelectuale, pe care el le socotea predeterminate (înnăscute). Termenul test a fost
introdus de J. McKeen Cattell, în 1890. Elaborarea metodei propriu-zise, în varianta sa modernă,
se datoreşte însă psihologului francez Alfred Binet (1857-1911). Devenind, în 1894, directorul
primului laborator de Psihologie fiziologică de la Sorbona, Binet se va orienta rapid către o
psihologie experimentală foarte diferită de cea care fusese imaginată la debutul noii ştiinţe.
Convins că viaţa psihică este un tot şi că gândirea nu poate fi redusă, cum credea H. Taine, la o
combinaţie de imagini, el a devenit preocupat de studiul inteligenţei umane sub aspectul
„schemelor sale directoare” şi de descrierea fiinţei umane ca un „fascicul de tendinţe”. În
lucrarea publicată în 1903, sub titlul Étude expérimentale de l'intelligence, Binet avea să se
delimiteze foarte tranşant de psihologia de laborator a vremii. El va concepe experimentarea într-
o accepţiune mai largă, incluzând în ea chestionarele, convorbirile, anchetele etc., adică procedee
care implică intervenţia unei introspecţii controlate.
Principalele caracteristici ale unui test sunt:
a) validitatea – testul să măsoare ceea ce-şi propune să măsoare; ea se exprimă în coeficientul de
validitate (IE), care se obţine corelând performanţele (răspunsurile la test) cu performanţele
(respectiv calificativele) în activitatea specifică. Pentru ca un test să fie valid, se cere ca valoarea
acestui coeficient să fie de minimum 0,70;
b) fidelitatea – două teste paralele sau cele două jumătăţi ale aceluiaşi test aplicate pe acelaşi lot
de subiecţi să dea aceleaşi rezultate; această calitate se exprimă prin coeficientul de fidelitate
(IR). Pentru ca un test să fie fidel, este necesar ca valoarea acestui coeficient să fie mai mare de
0,95;
c) etalonarea – testul trebuie să dispună de un sistem de criterii şi norme unitare şi neechivoce de
interpretare-evaluare a rezultatelor, care să se aplice şi să se respecte în toate cazurile. Etalonul
să fie obţinut pe un eşantion reprezentativ în raport cu populaţia de bază şi omogen din punct de
vedere statistic.
Această caracteristică nu este realizată în mod ideal în cadrul tuturor testelor. Cel mai bine se
asigură etalonarea în cadrul testelor de performanţă, unde răspunsurile subiectului se pretează la
o cuantificare obiectivă riguroasă, iar cea mai slabă etalonare se poate realiza în cadrul testelor
zise dispoziţionale, cum este cazul majorităţii testelor denumite de personalitate, pentru care
interpretarea de bază rămâne cea calitativă; d) standardizarea: aceasta nu este o caracteristică ce
ţine, ca celelalte, de structura internă a testului, ci de modul de aplicare: orice test trebuie să se
aplice strict aşa cum prevăd instrucţiunile ce-l însoţesc – în mod, pe cât posibil, identic, în
aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii.
În clasificarea testelor se recurge la mai multe criterii:
a) obiectul testării;
b) modul de aplicare;
c) modul de codificare a sarcinilor (itemilor);
d) modul de dozare a timpului de aplicare.
a) După primul criteriu, se delimitează două categorii mari de teste: de performanţă, cu
răspunsuri cuantificabile şi a căror clasificare este univocă, şi teste nonparametrice
(dispoziţionale), cu răspunsuri care reclamă o interpretare calitativă şi după care subiecţii nu pot
fi categorisiţi în buni şi slabi, superiori şi inferiori (ele permit o identificare individualizatoare
sau tipologică).
Testele de performanţă se subdivid în: teste de cunoştinţe, teste de nivel (de dezvoltare), teste de
inteligenţă şi teste de aptitudini (tehnice, matematice, artistice, de conducere etc.).
La rândul lor, testele nonparametrice se împart în teste de comportament şi teste de personalitate
(teste obiective de personalitate, teste proiective de personalitate, chestionare de personalitate).
b) După cel de al doilea criteriu, se delimitează testele individuale, care se administrează câte
unui singur subiect, şi teste colective, care se aplică simultan mai multor subiecţi (în manualul de
utilizare care însoţeşte orice test se specifică şi modul de aplicare).
c) După cel de al treilea criteriu, se disting testele verbale, ai căror itemi sunt codificaţi în formă
verbală (ex.: scările verbale din testele de inteligenţă generală, chestionarele de personalitate
etc.) şi testele nonverbale, ai căror itemi se codifică în formă grafico-imagistică sau obiectuală
(ex.: testul Raven de inteligenţă, cuburile Kohs, testele de asamblare, de încastrare etc.).
d) În fine, după cel de al patrulea criteriu, se delimitează testele cu timp impus, care au aceeaşi
durată de aplicare pentru toţi subiecţii, şi testele cu timp liber, a căror durată de aplicare este la
dispoziţia subiectului, ceea ce va face ca ea să varieze mai mult sau mai puţin semnificativ de la
o persoană la alta.

Mielu Zlate
METODELE PSIHOLOGIEI
1 . Specificul metodelor psihologiei

Ce este metoda de cercetare? "Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte,
modele, ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect
metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de
cercetare, enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei - observaţională, experimentală, acţională -
în vederea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii
sociale"

2. Principalele metode ale psihologiei

A. Metoda observaţiei
Observaţia, ca metodă de cercetare, constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului), ca şi a
contextului situaţional al comportamentului. Unul dintre conţinuturile observaţiei îl constituie
simptomatica stabilă, adică trăsăturile bio-constituţionale ale individului (înălţimea, greutatea
lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală), ca şi trăsăturile
fizionomice (aspectul capului, feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale feţei: fruntea,
nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii etc.). Se porneşte de la premisa că înfăţişarea omului nu
este mută, dimpotrivă, poate furniza o serie de informaţii.
Un alt conţinut al observaţiei, mult mai semnificativ, îl constituie simptomatica labilă, adică
multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi
conduita verbală, motorie, mnezică, inteligentă etc., ca şi varietatea expresiilor
comportamentelor, de exemplu, expresiile afective, atitudinale etc. Observând felul în care
merge un individ, cum gesticulează, cum vorbeşte, cum îşi exteriorizează trăirile psihice, ne
putem da seama despre multe dintre stările, însuşirile şi trăsăturile lui psihice. Un mers lent şi
greoi ne spune altceva decât altul rapid, energic, suplu şi ferm; gesturile rare, moi, de mică
amplitudine furnizeaz ă alte informaţii decât cele repezi, violente, pe direcţia "înainte"; la fel de
semnificative, pentru caracterizarea unui individ, sunt şi unele particularităţi ale vorbirii:
sonoritatea, fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia, structura vocabularului, adecvarea la conţinut.
Pentru observarea tuturor acestor manifestări comportamentale, cercetătorul face apel la mai
multe forme de observaţie, care pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii, cum ar fi:
orientarea actului observaţional: autoobservaţie (orientată către surprinderea particularităţilor
propriului comportament); observaţie propriu-zisă (orientată către observarea manifestărilor
comportamentale ale altor persoane); prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională
(întâmplătoare, nu ţine seama de nici o regulă) şi sistematică (face apel la un proiect care îi
reduce câmpul); prezenţa sau absenţa observatorului: directă (bazată pe prezenţa observatorului
şi pe conştientizarea ei de către subiecţii observaţi); indirectă (observatorul este amplasat în
spatele unor geamuri cu vedere unilaterală sau beneficiază de televiziune cu circuit închis); cu
observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, însă este atât de cunoscut membrilor
grupului, încât este ignorat); cu observator ascuns (în spatele unor draperii, a unor paravane
etc.); implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasivă (fără implicarea directă a
observatorului în activitate); participativă (observatorul devine membru al grupului şi participă
la activitatea lui); durata observării: continuă (efectuată pe o perioadă mai mare de timp);
discontinuă (pe unităţi de timp mai mici şi la intervale diferite); obiectivele urmărite: integrală
(ţinteşte spre surprinderea tuturor sau a cât mai multe manifestări de conduită); selectivă (se
concentraz ă asupra unei singure conduite).
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului
(capacitatea sa de concentrare a atenţiei, de selectivitate etc.). De asemenea, ea este influenţată şi
de tipul de percepţie al observatorului, unii aparţinând tipului descriptiv (înregistreaz ă minuţios,
exact, sec), alţii tipului evaluativ (cu tendinţa de a face aprecieri, estimări, interpret ări), alţii
tipului imaginativ şi poetic (aceştia neglijeaz ă faptele şi dau frâu liber imaginaţiei; de aceea,
ajung deseori la deformarea realităţii). Unii observatori sesizează relaţiile dintre faptele
observate, alţii consider ă faptele ca fiind independente; unii percep mai multe lucruri deodată,
alţii doar unul singur.
Condiţiile unei bune observaţii sunt: stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
selectarea formelor ce vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare (cronometre,
magnetofoane, aparate foto, de filmotec ă etc.); elaborarea unui plan riguros de observaţie (de la
ce sistem conceptual şi de la ce ipoteze se va porni); unde şi când va fi efectuată; cât timp va
dura etc.; consemnarea imediat ă a celor observate, deoarece consemnarea ulterioar ă ar putea fi
afectată de uitare (în acest sens, se întocmeşte un protocol de observaţie); efectuarea unui num ăr
optim de observaţii; desfăşurarea ei în condiţii cât mai variate; discreţia ei (persoana în cauză s ă
nu-şi dea seama că este observată).
Observaţia permite surprinderea manifest ărilor comportamentale naturale, fire şti ale
individului, în condiţi obi şnuite de viaţă şi activitate, oferind mai ales date de ordin calitativ, în
schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul c ă observatorul trebuie s ă a ştepte intrarea în
funcţiune a fenomenului studiat.

B. Metoda experimentului
După cum arată Fraisse, "metoda experimenta/ă nu este, în realitate, decât un mod de cunoa
ştere. Caracteristica ei esenţială este de a tinde spre coerenţa unui sistem de relaţii controlate prin
experienţă1 ([75], p. 72). Experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenţionat fenomenul;
izolează variabilele cercetate (numite variabile dependente) de alte variabile, numite variabile
independente, manipulate de cercetător, care pot influenţa manifestarea fenomenului investigat;
variază, modifică condiţiile de manifestare a fenomenelor, pentru a sesiza mai bine relaţiile
dintre variabilele experimentate; repetă fenomenul pe acela şi subiect sau pe subiecţi diferiţi,
pentru a determina legitatea lui de manifestare; compară rezultatele obţinute la grupul
experimental (în care se intervine) cu cele obţinute {a grupul martor sau de control (în care nu se
intervine), pentru a vedea în ce măsură ele se datorează variabilelor experimentale utilizate. La
aceste sarcini ale experimentatorului.
Există mai multe tipuri sau forme de experimente.
O primă formă o reprezintă experimentul de laborator, care presupune scoaterea subiectului
din ambianţa lui obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă oarecum
artificială, anume creată (camere special amenajate, aparatură de laborator, condiţii şi programe
de desfăşurare a experimentelor bine determinate, adeseori obligatorii). Experimentul de
laborator are o serie de avantaje (stabileşte mai bine relaţiile cauzale dintre fenomenele studiate,
oferă date atât de ordin calitativ, cât şi cantitativ, dispun de un grad mai mare de precizie şi
rigurozitate), dar şi nenumărate dezavantaje. Astfel, condiţiile artificiale în care este pus
subiectul pot afecta reacţiile acestuia; forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul
alta decât cea din viaţa reală, de aceea subiectul o poate subestima; experimentatorul poate
sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi; la rândul lor, subiecţii au tendinţa de a se prezenta
într-o lumină favorabilă, pentru a obţine stima experimentatorului sau recompensa promis ă.
Pentru a contracara aceste dezvanataje, se utilizeaz ă o altă formă de experiment, şi anume,
experimentul natural, care presupune aplicarea probei sau sarcinii declanşatoare, într-un cadru
obişnuit, familiar de activitate al individului. O formă particulară a experimentului natural,
utilizat ă în condiţiile procesului instructiv-educativ, este experimentul psîho-pedagogic. Acesta
poate fi de două feluri: constatativ (urmăreşte fotografierea, consemnarea situaţiei existente la un
anumit moment dat) şi formativ (ţinteşte spre introducerea în grupul cercetat a unor "factori de
progres", în vederea schimbării comportamentelor, schimbarea constatat ă prin compararea
situaţiei iniţiale cu cea finală).
Experimentul, indiferent de tipul s ău, apeleaz ă la trei scheme (modele) experimentale:
1. prezentarea repetat ă a unuia şi aceluiaşi stimul, pe una şi aceiaşi persoană şi
înregistrarea progresului obţinut;
 2. prezentarea unor stimuli diferiţi, uneia şi aceleiaşi per soane, pentru a surprinde
superioritatea unui anume tip de stimul ări;
3. aplicarea unuia şi aceluiaşi stimul pe mai multe persoane, pentru a surprinde rolul
diferenţelor individuale.

C. Metoda convorbirii
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care presupune:
relaţia direcă, de tipul faţă în faţă, între cercetător şi subiect; schimbarea locului şi rolurilor
partenerilor (cel care a întrebat poate să şi răspundă, cel care a răspuns poate să şi întrebe);
sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, de faţadă, a celor care tind
a-i pune într-o lumin ă favorabil ă, a deformărilor voluntare; existenţa la subiect a unei oarecare
capacităţi de introspectare şi autoanaliză, evaluare şi autodezvăluire; abilitatea cercetătorului
pentru a obţine motivarea subiecţilor, angajarea lor în convorbire; prezenţa la cercetător a unor
capacităţi, de tipul: grad crescut de sociabilitate; empatie (transpunerea în st ările psihice ale
subiectului, postarea pe poziţiile acestuia, pentru a-i intui reacţiile, a-l înţelege mai bine). Spre
deosebire de observaţie şi experiment, prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile
exterioare ale subiectului, convorbirea permite decodarea mai directă a vieţii interioare a
acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor,
convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor
subiectului. Există mai multe forme ale convorbirii, şi anume: convorbirea standardizată, dirijată,
structurată (bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi ordine, tuturor
subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale); convorbirea semistandardizată sau
semidirijată (cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu reformularea unora, cu schimbarea
succesiunii lor); convorbire liberă, spontană, asociativă (în funcţie de particularităţile situaţiei în
care se desfăşoară, de cele psiho-individuale ale subiectului, chiar şi de particularităţile
momentului în care se face).
In afara acestor forme, în care rolul esenţial îl are cercetătorul, există şi alte modalităţi (cum ar fi
convorbirea psihanalitică - propusă de Sigmund Freud şi convorbirea non-directivă - propus ă de
Cari Rogers), în care cercetătorul creează condiţiile psihologice ce vor facilita destăinuirea
spontană a subiectului, chiar fără ca acesta să fie permanent întrebat, astfel încât subiectul singur
să ajungă la conştientizarea şi soluţionarea propriilor lui conflicte. Pentru reuşita convorbirii, este
necesar ca cercetătorul să se gândească anticipat la ea, să-şi structureze (în linii mari sau chiar în
am ănunt) întrebările; să culeagă informaţii despre subiect; să-i anticipeze răspunsurile, pentru a
şti cum să se comporte în eventualele situaţii neprevăzute (blocarea subiectului, refuzul lui de a r
ăspunde etc.). Marele avantaj al convorbirii constă în faptul că permite recoltarea unor informaţii
numeroase, variate şi preţioase, într-un timp relativ scurt. Dezavantajul ei provine din eventuala
lipsă de receptivitate a subiectului; de aceea, se impune cu necesitate ca datele să fie completate
şi verificate prin alte metode.
 D. Metoda anchetei psihologice
Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, diferită de ancheta judiciară sau ziaristică,
presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui
grup social, ca şi interpretarea acestora, în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale. In cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode, pe
care le prezentăm în continuare. Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai
laborioase metode ale psihologiei. Folosirea ei ştiinţifică implică parcurgerea mai multor etape:
1. stabilirea obiectului anchetei;
2. documentarea;
3. formularea ipotezei;
4. determinarea populaţiei (a universului) anchetei;
5. eşantionarea;
6. alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
7. pre-testul (pentru a vedea dac ă chestionarul a fost bine elaborat);
8. redactarea definitiv ă a chestionarului;
9. alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoana special destinat ă
acestei operaţii sau prin autoadministrare);
10. despuierea rezultatelor;
11. analiza rezultatelor obţinute, în raport cu obiectivele formu late;
12. redactarea raportului final de anchetă.
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă,
centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrânduşi
rolul de emiţător sau de receptor (prin aceasta se deosebeşte de convorbire). Există interviuri
individuale şi de grup, clinice (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată).
Multe dintre problemele acestei forme de anchetă sunt comune cu cele ale anchetei pe baz ă de
chestionar sau chiar cu cele ale metodei convorbirii, de aceea nu mai stăruim asupra lor.