Sunteți pe pagina 1din 5

Morometii, M.

Preda
Moromeţii

Marin Preda

– roman postbelic, realist-

Geneză. Primul volum al romanului „Moromeţii” apare în 1955 iar cel de-al


doilea în 1967. Romanul are la bază firul epic al unor schiţe precedente: „O
adunare liniştită”, „Salcâmul”. Modelul de la care a pornit Preda în vederea
contituirii eroului central, Ilie Moromete, a fost chiar tatăl său, autorul
mărturisind: „eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost
tatăl meu.” Cadrul desfăşurării acţiunii este, de asemenea, satul natal al lui
Preda, Siliştea- Gumeşti din judeţul Teleorman, o locaţie reală, ridicată la
rangul de simbol literar.

1. Încadrare

Specie. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai


multe personaje principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative.
„Moromeţii” este un roman obiectiv  prin relatarea obiectivă la persoana a
III-a (heterodiegeză), prin perspectiva omniscientă a naratorului omniscient.
Omnisciența este însă limitată, parțială, autorul folosind tehnica
personajului reflector (“purtatorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu o
capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în ipostaza lui Ilie în
primul volum sau Niculaie în volumul al doilea. Realismul romanului vine
din elementele reale de cronotop pe care le regăsim, din tematica socială și
din  prezentarea veridică a vieţii sociale a satului românesc din preajma
războiului,. Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii, până
în toamna anului 1937, în satul Siliștea-Gumești.
Totodată prin dezvăluirea gândurilor personajelor cu ajutorul
monologurilor sau prin utilizarea stilului direct sau indirect liber, romanul
este unul de factură psihologică.

2. Tema ilustrată prin 2 secvențe semnificative

Temă. Romanul se axează pe prezentarea satului românesc din Câmpia


Dunării, care trece prin numeroase prefaceri sociale dar şi destrămarea
familiei tradiţionale ţărăneşti.

O secvență semnificativă este scena cinei, de la începutul romanului,


moment ce prefigurează desfășurarea acțiunii și destinul personajelor: „cei
trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a
tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să
plece afară.  De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, (…) stătea întotdeauna
Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai
ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…)
Moromete stătea parcă deasupra tuturor (…)”. O altă scenă ce sugerează
destrămarea familiei este tăirerea salcâmului. Acesta este un simbol al
unității, al stabilității. Odată tăiat, totul pare gol și lipsit de echilibru: „totul
se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.”

Viziunea despre lume este una specific realistă. Preda consideră că în afara


istoriei, adevărului şi realităţii proza n-ar avea nici un înţeles. Astfel cultivă o
literatură inspirată din realităţile contemporane, într-un stil epic dens,
utilizând observaţia psihologică. Debutează cu nuvele: „Întâlnirea din
pământuri” (1948), „Desfăşurarea”, „Îndrăzneala”, „Ferestre întunecate”.
Apoi publică romane: „Moromeţii” (1955, 1967), „Marele singuratic”,
„Delirul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Intrusul”, „Risipitorii”.

3. Elemente de structură

Titlul  redă numele numele familiei prezentate în roman, ai cărei membrii


sunt reprezentanţii clasei ţărăneşti, surprinşi de prefacerile sociale din
preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Compoziţie. Discursul epic. Incipitul prezintă o continuitate obsedantă: „În


Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se
pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără
conflicte mari. Era începutul verii.” Timpul prezentat aici era răbdător, bun
pentru liniştea vieţii, calm şi latent. Romanul este unul simetric,
finalul descriind că „trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război
Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.” Astfel calmul şi liniştea se destramă.
Timpul este o prezenţă personificată („are răbdare”) şi are două dimensiuni:
obiectiv (real, vara lui 1937, istoric, agresiv, imprevizibil) şi subiectiv (cel
interior al personajului, al dialogurilor).

Firul epic este constituit pe baza înlănţuirii unor scene (secvenţelor epice). La


început ni se prezintă familia Moromete: băieţi capricioşi, delăsători, sătui
de monotonia vieţii, făcând doar ce era strictă nevoie, cu o vădită
nemulţumire în vorbe; Ilie – gândire complexă, teatral, ironic. Avem de-a
face la prima impresie cu nişte indivizi flegmatici şi dezordonaţi. În scena
cinei ni se prezintă familia la masa de seară. Mâncau la o masă joasă şi
rotundă, pe nişte scăunele cât palma expresie a condiţiei sociale simple.
Stăteau la masă într-o rânduială: „după fire şi neam, aşezaţi cu vremea, fără
să se ştie când.” Pe partea dinafară a tindei, sugerând o iminentă plecare
stăteau cei trei fraţi vitregi: Paraschiv, Achim şi Nilă, copiii din prima
căsătorie a lui Ilie. În contrast, indicând stabilitatea, Catrina stătea pe partea
cealaltă, lângă vatră şi împreună cu ea Niculaie, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu
Moromete. Acesta din urmă stătea parcă deasupra tuturor, pe pragul celei
de-a doua odăi, stăpânind cu ochii pe fiecare. Toţi erau înghesuiţi pe când
el putea să se mişte în voie. Fire liberă, neconstrânsă, Ilie are o dorinţă de
autoritate şi control asupra situaţiei. În poiana lui Iocan, ţăranii, adepţi ai
diferitelor mişcări politice ale vremii (liberali, ţărănişti) fac un spectacol de
analiză politică. Ilie este autoritatea în discuţii, lider spiritual aşteptat şi
respectat pentru consistenţa opiniilor. El lecturează ziarul, trage concluzii,
monitorizează discuţiile, se adresează audienţei. Comunicarea este văzută
aici ca o nevoie în pragul unei transformări majore. Tăierea salcâmului este
o scenă iminentă, inserată încă din primele pagini ale romanului şi se va
întâmpla datorită lipsei banilor şi a multor datorii ale familiei. Pe fondul
bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă, devreme, Moromete
împreună cu Nilă (naiv şi docil) taie copacul. Detaliile semnificative
sugerează începutul declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care taie
neliniştiţi cu un icnet adânc, copacul care refuză a se mişca deşi este
jumătate tăiat, urletul, căderea lui, clocotul naturii (văilor), nedumerirea
celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă (totul se făcuse
mic, cerul deschis şi câmpia „năpădeau” împrejurimile) arată că se pierde
un reper fundamental pentru ei. Ameninţările istoriei sunt evidente în scena
foncierii, de la care Ilie încearcă prin disimulare şi printr-un uimitor joc
teatral să se sustragă. Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte
evitându-l pe Jupuitu, vrând să-i demonstreze că într-o gospodărie există
alte nenumărate treburi ce nu suportă amânare: „Catrino, ia fată secerile
astea” sau „Paraschive, nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci
săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-am!” Pentru a aplana
conflictul Moromete achită o parte din bani având satisfacţia că nu e nevoit
să-i dea pe toţi. Scena secerişului prezintă un întreg ritual: trezirea tatălui,
înhămarea cailor, trezirea celorlalţi, zăbovirea, cearta cu femeia, verificarea
meticuloasă a lucrurilor, pornirea (femeia fugind cu lucrul uitat în casă iar
bărbatul înjurând), cearta pentru seceri la pământ, glumele, zăbovirea şi
începutul secerişului. Într-o scenă finală ne este prezentată bătaia fiilor
datorită unei opoziţii de concepţii şi viziuni de viaţă între tată şi băieţi.
Copiii sunt dornici de a avea bani şi aderă la materialismul acestei lumi pe
când Ilie este păstrătorul vechilor tradiţii, păzitor al pământului din care nu
vinde nimic considerându-l stabilitate, echilibru peste timp, viitorul familiei.
Astfel are loc bătaia copiilor urmată de fuga acestora de acasă cu oile, banii
şi zestrea fetelor.

Stil.   Avem un stil narativ, lent, cu accente pe amănunte descriptive, pe


detalii despre gesturi sau mimica personajelor. Autorul utilizează multe
procedee narative: oralitate, dialog, monolog interior, monolog adresat,
introspecţia într-un stil anticalofil, precis, concis, clar.

Caracterizarea personajelor. Ilie Moromete.

4. Statut

Este personajul principal şi eponim (care dă numele


romanului), exponent al ţărănimii patriarhale, denumit de N. Manolescu
„cel din urmă ţăran”. El întruchipează înfrăţirea omului de la sat cu
pământul său care asigură existenţa familiei şi respectul colectivităţii,
destinul tragic al ţăranului agresat de istorie. Este totodată un personaj
realist întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut ca exemplu pe tatăl
său, Tudor Călăraşu.

5. Trăsături

Caracterizat direct de către naratorul omniscient, Ilie este „contingent


0911” şi se află între „tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau
bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
Moromete este o „fire autoritară”, capul familiei, o comunitate greu de
ţinut în frâu având în vedere conflictele din sânul ei (Catrina- fiii vitregi, Ilie-
Niculaie, băieţii cei mari- fete, Ilie- Catrina, băieţi- tată). Naratorul îl
prezintă încă de la început „stând deasupra tuturor” şi stăpânind „cu
privirea pe fiecare”.Tatăl îşi doreşte unitatea familiei dar neacceptarea de
către fii a condiţiei de ţăran, înstrăinarea şi fuga lor sunt percepute ca o
trădare. „Ţăran filosof” dotat cu o inteligenţă ascuţită, Ilie este capabil „să
transforme existenţa într-un spectacol” (Eugen Simion). Dincolo de
conflictele familiale, superioritatea lui este recunoscută, fiind menţionată de
cei din jur şi de narator: „descopereau toţi […] că tatăl lor avea ciudatul dar
de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Are
o plăcere a vorbei, pasiune pentru a comunica permanent cu oamenii.
Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o adevărată hrană sufletească
pentru Moromete. Discuţiile de aici clarifică idei, descifrează sensuri ale
politicii vremii.  Scena plăţii îl prezintă pe actorul Moromete care
protestează, printr-o mare capacitate de disimulare, împotriva
impozitelor impuse de stat. Întrând în curte el îl ignoră pe Jupuitu, discută
cu nişte interlocutori inexistenţi, îşi strigă fiii, pe Catrina despre care ştia că
este la biserică, apoi se întoarce brusc şi strigă: “N-am!”. Din cei 1200 de lei
luaţi pe salcâm, Moromete îi dă lui Jupuitu 1000 şi se bucură că l-a păcălit
pe agent cu 200.

Moromete este un personaj static, rotund (care poate fi caracterizat


succint şi exact), un personaj exponenţial, al cărui destin exprimă moartea
unei lumi.

S-ar putea să vă placă și