030 - Protectia Internatională A Drepturilor Omului

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR

OMULUI
(Ciclul I)
AUTORI:
Cristina Ceban,
dr. în drept, conf.cercetător
Haruța Ana
dr. în drept, lector superior
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
Cuprins
Introducere în studiul dreptului internaţional al drepturilor omului ......................................... 1
1. Lămuriri conceptuale ................................................................................................................ 3
2. Dreptul internaţional modern al drepturilor omului. Sisteme
internaţionale de protecţie a drepturilor omului............................................................................ 5
3. Izvoarele, subiectele şi principiile dreptului internaţional
al drepturilor omului ..................................................................................................................... 7
3.1. Izvoare ................................................................................................................................... 7
3.2. Subiecte ................................................................................................................................. 8
3.3. Principii ................................................................................................................................. 9
4. Drepturile omului - noţiune şi clasificare ................................................................................... 11
Anexe:
1. Drepturile omului la interfaţa drept internaţional public ~ drept naţional ................................... 12
2. Situaţia semnării şi ratificării celor mai importante tratate
de drepturile omului adoptate în sistemul ONU .................................................................................. 13
Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului ........................................................ 15
1. Carta ONU şi actele constitutive ale unor instituţii specializate
ale ONU cu privire la drepturile omului ...................................................................................... 15
1.1. Carta ONU şi drepturile omului ........................................................................................... 15
1.2. Actele constitutive ale unor instituţii specializate
ale Naţiunilor Unite şi drepturile omului ................................................................................. 17
1.2.1. Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii ......................................................... 17

1.2.2. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură .............................................................................................. 18
1.2.3. Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii .............................................................. 19
1.2.4. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie
şi Agricultură .................................................................................................................... 20
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea
sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului ..................................................... 21
Anexa:
Documente adoptate in cadrul ONU pentru protecţia drepturilor
omului (pe domenii de protecţie) ......................................................................................................... 23
Carta internaţională a drepturilor omului ..................................................................................... 26
1. Consideraţii introductive ............................................................................................................ 26
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului .............................................................................. 27
3. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului ................................................................ 3 1
3.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale ................................................................................................................... 33
3.2. Pactul internaţional cu privire la drepturi civile şi politice ................................................... 34
3.2.1. Protocolul facultativ relativ la Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice ............................................................................. 37
3.2.2. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice .............................................................. 37
Mecanismele Naţiunilor Unite de aplicare a dreptului internaţional
al drepturilor omului ........................................................................................................................ 39
1. Organele principale şi subsidiare ale ONU cu atribuţii în
promovarea şi protecţia drepturilor omului ................................................................................ 39

1.1. Organele principale ale ONU şi protecţia drepturilor omului ............................................ 39
1.2. Organele subsidiare cu atribuţii specializate în domeniul
drepturilor omului ................................................................................................................... 42
2. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea
respectării drepturilor omului ...................................................................................................... 45
2.1. Mecanismele convenţionale .................................................................................................. 45
2.2. Mecanisme extraconvenţionale ............................................................................................. 51
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului ................................................................. 54
1. Consiliul Europei - iniţiator şi principal cadru de promovare
şi apărare a drepturilor omului în spaţiul european ..................................................................... 54
1.1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi protocoalele ei adiţionale ........................................................ 55
1.2. Carta socială europeană revizuită ........................................................................................ 59
1.3. Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei ........................................ 62
1.4. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei ......................................................... 64
2. Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa în sistemul european de protecţie a drepturilor omului .................................................. 66
Anexă:
Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei ............................................................. 68
Drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale apărate
de sistemul Consiliului Europei ......................................................................................................... 70
1. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului garantate
de Convenţia europeană şi protocoalele sale adiţionale ................................................................ 70
1.1. Drepturi şi libertăţi fundamentale cu privire la viaţa, libertatea
şi siguranţa persoanei ................................................................................................................ 70

1.2. Accesul liber la justiţie şi garanţii procedurale ...................................................................... 75
1.3. Respectarea vieţii personale ................................................................................................. 76
1.4. Drepturile privind libertatea spirituală ................................................................................... 77
1.5. Dreptul la respectarea proprietăţii ......................................................................................... 78
1.6. Libertăţile social-politice ..................................................................................................... 78
2. Conţinutul drepturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită ................................... 79
2.1. Dreptul la muncă ..................................................................................................................... 79
2.2. Drepturile cu privire la protecţie în muncă şi profesie ........................................................... 80
2.3. Drepturile lucrătorilor migranţi............................................................................................... 83
2.4. Dreptul la protecţia sănătăţii, securitate socială şi asistenţă .................................................. 84
2.5. Dreptul familiilor, copiilor, tinerilor, persoanelor vârstnice şi al
persoanelor cu handicap la protecţie ........................................................................................ 86
2.6. Dreptul la locuinţă .................................................................................................................. 87
Curtea Europeană a Drepturilor Omului........................................................................................ 88
1. Consideraţii introductive ............................................................................................................... 88
2. Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului ............................................. 89
3. Procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .......................................................... 93
3.1. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului................................................................ 93
3.2. Sesizarea instanţei ................................................................................................................... 94
3.3. Admisibilitatea cererilor ....................................................................................................... 95
3.4. Rezolvarea amiabilă a cauzelor ............................................................................................. 96
3.5. Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate ............................................................ 96
3.6. Hotărârile Curţii ...................................................................................................................... 97
3.7. Asistenţa juridică .................................................................................................................. 98
4. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

de a da avize consultative ............................................................................................................ 99
Uniunea Europeană şi drepturile omului. Cetăţenia europeană ................................................... 101
1. Consideraţii introductive ............................................................................................................... 101
2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .................................................................... 102
2.1. Constituţia europeană şi drepturile fundamentale.................................................................. 103
2.2. Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ......................................... 104
2.2.1. Demnitate ........................................................................................................................ 104
2.2.2. Libertăţi .......................................................................................................................... 105
2.2.3. Egalitate .......................................................................................................................... 107
2.2.4. Solidaritate ...................................................................................................................... 108
2.2.5. Cetăţenie ......................................................................................................................... 1 10
2.2.6. Justiţie ............................................................................................................................. 111
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului
1. Consideraţii introductive ..............................................................................................................
2. Subsistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului
bazat pe Carta OSA ...................................................................................................................... 114
3. Subsistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului bazat
pe Convenţia americană a drepturilor omului .............................................................................. 117
3.1. Drepturile omului consacrate de Convenţia americană ....................................................... 117
3.2. Mecanismul de control al Convenţiei .................................................................................. 1 19
3.2.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului ............................................................ 119
3.2.2. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului ................................................................ 121
Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor ............................................................. 123
I. Uniunea Africană - cadrul instituţional de promovare şi apărare
a drepturilor omului şi ale popoarelor ........................................................................................... 123

2. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor ................................................................. 125
2.1. Drepturile omului (drepturi individuale) ............................................................................. 125
2.2. Drepturile colective ................................................................................................................ 127
2.3. îndatoririle individuale .......................................................................................................... 128
3. Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului
şi ale popoarelor ............................................................................................................................ 129
3.1. Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor ....................................................... 130
3.2. Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoarelor ......................................................... 132
Drepturile omului în spaţiul islamic ................................................................................................ 135
1. Consideraţii preliminare. Dreptul musulman în marile
sisteme juridice ale lumii .............................................................................................................. 135
2. Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului
şi spaţiul islamic .......................................................................................................................... 139
3. încercări de elaborare a unor instrumente regionale
de protecţie a drepturilor omului în lumea arabă .......................................................................... 141
3.1. Carta arabă a drepturilor omului .......................................................................................... 142
Anexe:
l. Proporţia populaţiei lumii care aderă la marile religii
şi teritoriul corespunzător ................................................................................................................... 145
2. Statele cu populaţie majoritar musulmană şi poziţia lor faţă
de Carta Internaţională a Drepturilor Omului ................................................................................... 146
3. Sisteme de drept aplicabile în statele cu populaţie majoritar musulmana .................................... 148
Îndatoririle fundamentale ale omului .............................................................................................. 150
1. Consideraţii preliminare............................................................................................................... 150

2. Proiecte de declaraţii ale îndatoririlor omului ............................................................................ I 52
2.1. Declaraţia universală a îndatoririlor omului .......................................................................... 153
2.2. Declaraţia îndatoririlor omului .............................................................................................. 154
2.3. Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului ............................................................. 155
3. Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor.
grupurilor şi organelor societăţii de a promova şi apăra drepturile
omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute ............................................................ 157
Culegere de documente (extrase) ..................................................................................................... 162
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ............................................................................... 162
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ....................................................... 166
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale ........................................................................................................................ 177
4. Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice ........................................................................................................... 184
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice ........................................................................................................ 185
6. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale ............................................................................................................ 186
7. Protocoalele adiţionale la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale .......................................................................... 196
- Primul protocol adiţional ........................................................................................................... 196
- Protocolul nr. 4 ......................................................................................................................... 197
- Protocolul nr. 6 ......................................................................................................................... 197
- Protocolul nr. 7 ........................................................................................................................... 198
- Protocolul nr. 12 ......................................................................................................................... 199

- Protocolul nr. 13 ........................................................................................................................ 200
8. Carta socială europeană revizuită ................................................................................................ 200
9. Convenţia europeană (Proiectul de Tratat al Constituţiei Europei) ............................................ 214
10. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ................................................................... 216

Introducere în studiul dreptului internaţional al drepturilor omului
Preocupările în dreptul internaţional pentru protecţia fiinţei umane sunt relativ vechi, dar despre
un sistem juridic coerent consacrat acestui obiectiv se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului
al XX-lea.
Protecţia fiinţei umane, exprimată în cel mai larg sens prin sintagma „drepturile omului", a
constituit obiect al unor idei şi concepţii încă din antichitate şi le întâlnim în opera unor mari filozofi
şi jurişti ai vremii, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius sau Ulpian1. Trecerea timpului a
amplificat aceste idei, fie prin intermediul concepţiilor religioase despre om, fie prin cel al
concepţiilor filozofice tot mai sistema tizate. Nume precum Immanuel Kant, JJ. Rousseau,
Montesquieu, Grotius, Hobbes sau John Locke2 sunt poate cele mai reprezentative în filozofia
universală pentru destinul omului ca fiinţă raţională şi valoare supremă care trebuie ocrotită şi
dezvoltată.
Garantarea drepturilor omului a apărut ca instituţie juridică şi s-a dezvoltat atât în planul
realităţilor interne ale statelor, cât şi în cadrul relaţiilor interetatice. Multă vreme, statele şi-au
conservat prerogativa exclusivă de a reglementa relaţiile dintre ele şi propria populaţie, considerându-
se singurele exponente ale societăţii organizate politic şi, prin urmare, singurele capabile şi legitime de
a stabili reguli pentru protecţia cetăţenilor lor. Primele documente juridice cu caracter constituţional
care au garantat drepturi ale omului au apărut în Anglia: Magna Charta din anul 1215, urmată ceva
mai târziu de Petiţia drepturilor din 1628, Habeas Corpus din 1679 şi Bilul drepturilor dm 16893.
In SUA, Declaraţia de independenţă din 1776 consacra idei şi concepţii deosebit de valoroase
pentru garantarea libertăţi şi egalităţii oamenilor şi pentru protecţia lor împotriva abuzurilor
guvernării, inclusiv dreptul lor de a schimba această guvernare când ea devine contrară acestor scopuri
fundamentale.
Şi în Franţa, în anul 1789, adoptarea Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului a

constituit un moment de referinţă în istoria umanităţii, prin valorile promovate cu privire la apărarea
drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului4 .
Evoluţia ulterioară a acestor preocupări a dus în prezent la crearea în foarte multe state a unor
mecanisme constituţionale, unele dintre ele foarte performante, de garan tare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale fiinţei umane.
Şi în cadrul relaţiilor interetatice au existat preocupări similare din timpuri foarte vechi, legate
mai ales de efectele războiului, dar reguli juridice internaţionale apar destul de târziu, pentru că cea
mai mare perioadă statele au considerat dreptul inter naţional public ca un drept exclusiv al lor, omul
fiind privit doar ca „membru al cetăţii" şi supus al acesteia. Este motivul pentru care abia în secolul
1
Pentru detalii, Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
2
Idem.
3
Pentru detaliij/prof. univ. dr. V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994. p. 15 şi urm.
4
A se vedea pentru textul documentului O. Ţinea, Constituţii şi alte texte de drept public,Ed. Universităţii din Oradea, 1997, p. 459 şi
urm
al XlX-lea apar primele norme juridice consacrate prin tratate internaţionale, care aveau ca obiect de
reglementare drepturi ale omului. Abolirea sclaviei şi a comerţului cu sclavi prin Declaraţia
adoptată la Congresul de la Viena din 1815, care califica aceste fapte ca ,.delictum iuris gentium",
protecţia minorităţilor creştine din Imperiul Otoman, prin Tratatul de la Paris din 1856, ori Convenţia
de la Geneva din 1864 pentru amelio rarea soartei militarilor răniţi sunt primele documente juridice
internaţionale care au reglementat în domeniul drepturilor omului, răsturnând concepţia conform
căreia statul ar fi suveran absolut în acest domeniu.
Evoluţiile ulterioare sunt explozive. Codificarea legilor şi a obiceiurilor războiului la Conferinţele

de la Hagadin 1899 şi 1907, consacrarea principiului naţionalităţilor, a sistemului mandatelor şi a unor
standarde internaţionale referitoare la muncă, prin Pactul Societăţii Naţiunilor, precum şi regulile de
protecţie a minorităţilor stabilite prin mai multe tratate încheiate după primul război mondial şi
garantate de Liga Naţiunilor au constituit momente de referinţă pentru prima jumătate a secolului al
XX-lea, dar şi de reflecţie pentru perioada ce urma să vină.
După cel de-al doilea război mondial populaţia, ca element constitutiv al statului, nu a mai
reprezentat o preocupare a dreptului internaţional public, singura consacrare juridică interesând
naţiunea sau poporul prin aplicarea principiului autodeterminării. In această perioadă, preocupările
dreptului internaţional public s-au orientat cu pre cădere asupra individului uman ca valoare supremă
care trebuie ocrotită. Adoptarea Cartei ONU şi, mai ales, a Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului va declanşa un proces amplu şi deosebit de complex care va face din drepturile omului o
instituţie de drept internaţional cu vocaţie universală. Aceasta nu înseamnă că drepturile omului
reprezintă astăzi o valoare universal acceptată, chiar dacă din organizaţia universală care le
promovează efectiv - ONU - face parte cvasitotalitatea statelor lumii5. Există încă spaţii în care
drepturile omului sunt privite cu reticenţă, considerându-se că ele ar trebui abordate „în contextul
particularităţilor naţionale şi regionale şi al fundaturilor istorice, religioase şi culturale variate"'6.
Potrivit unor opinii, relativismul cultural presupune valori care, departe de a fi universale, variază
considerabil din diversele perspective culturale. Prin urmare, şi drepturile omului, departe de a fi
universale, variază de la o cultură la alta. Ceea ce pentru spaţiul european, american şi o mare parte a
celui african reprezintă o reală valoare unanim acceptată şi promovată, pentru ţările asiatice, în marea
lor majoritate, reprezintă doar un import neagreat şi cu puţine şanse de afirmare . Evident, o
asemenea percepţie devine o ameninţare periculoasă pentru eficacitatea dreptului internaţional, în
general, şi pentru sistemul dreptului internaţional al drepturilor omului, în special. Dacă numai tradiţia
culturală determină sau nu respectarea normelor internaţionale de către un anumit stat, rezultă
că abuzul şi violarea drepturilor omului pot deveni legitime. Este motivul pentru care normele
proprii şi principiile specificităţii culturale trebuie să fie plasate sub dreptul internaţional public"7.
1. Lămuriri conceptuale
5
Din 193 de state existente in lume, 191 sunt membre ONU, ultimul stal admis fiind Elveţia (2002). Nu sunt membre ale ONU Vatican
şi Nioue
6
Pt. detalii, S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Anlet, 1998, p. 280-290
7
Diana Ayton-Shenker, Drepturi/e omului şi diversitatea culturală. Departamentul de in-formare al Naţiunilor Unite, DPI/I627/HR,
martie 1995
Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei persoane, care definesc condiţia
umană într-o societate civilizată.
Se poartă discuţii pornind de la tradiţia engleză, care foloseşte expresia „huinan rights", şi cea
franceză, care le denumeşte ,.droits de l'Homme". Drepturi umane sau drepturi ale omului? In primul
caz se pune accenlul pe drepturi, calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o
categorie a dreptului. în a! doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturilor ocrotite, ca
esenţă a tot ceea ce înseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că este vorba despre femeie sau
bărbat.
Dincolo de tendinţa tot mai accentuată astăzi de a se utiliza sintagma „drept uman", ca ansamblu
al tuturor regulilor juridice care au ca obiect protecţia fiinţei umane în orice circumstanţă,
considerăm că expresia „drepturi ale omului", ca drepturi subiective, reflectă mai bine statutul
juridic al individului uman pentru acest început de mileniu.
Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare a tot ce a produs ca
esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent. Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca
măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe
care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului desemnează, mai întâi,
drep turi subiective ale omului, de o anumită factură, care definesc poziţia acestuia în raport cu
puterea publică, dar el devine o veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi
internaţionale care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice natură. Putem discuta
astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o instituţie de drept intern, mai precis de drept
constituţional, care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la
drepturile şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de drept
internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei
umane, dar şi ca principiu fundamental al drep tului internaţional public.
Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea drepturilor omului

alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional public – dreptul internaţional al
drepturilor omului. In cel mai larg sens, dreptul internaţional al drepturilor omului cuprinde tot ce
înseamnă norme juridice internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei umane, indiferent de
împrejurare. Totuşi, o distincţie trebuie făcută în raport cu dreptul internaţional umanitar. Astfel,
dreptul internaţional al drepturilor omului, într-un sens mai restrâns, pe care-l vom utiliza în
continuare, reprezintă doar ansamblul normelor juridice internaţionale care au ca obiect de
reglementare apăra rea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în timp de pace şi, sub
anumite aspecte, în timp de conflict armat. Dreptul internaţional umanitar, calificat ca o ra mură
distinctă a dreptului internaţional public, reuneşte doar normele juridice internaţionale care au ca
obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, ceea ce înseamnă că este
circumstanţiat exclusiv conflictelor armate.
Această distincţie este necesară şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul internaţional al
drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat paralel, primul sub egida ONU sau a
unor organizaţii regionale, iar cel de-al doilea sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.
Timp îndelungat, ONU a refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internaţional umanitar,
motivând că un asemenea demers ar fi în contradicţie cu scopurile şi principiile consacrate de Carta
ONU şi a reglementa situaţii în legătură cu războiul ar prejudicia imaginea organizaţiei ca pro motoare
a păcii şi securităţii internaţionale. Cu timpul, aceste reticenţe s-au atenuat şi astăzi întâlnim mai
multe documente adoptate în cadrul ONU care vizează protecţia drepturilor omului în situaţii de
conflict armat, precum: protecţia femeilor şi a copiilor în perioade de conflict armat, protecţia
ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, protecţia combatanţilor care luptă
împotriva dominaţiei coloniale, a ocupaţiei străine sau contra regimurilor rasiste, prevenirea şi
reprimarea crimelor de război, a crimelor contra umanităţii şi a genocidului, interzicerea sau limitarea
utilizării unor arme etc.8
8
Pt. detalii, 1. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221-250.
2. Dreptul internaţional modern al drepturilor omului.
Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură distinctă şi modernă a dreptului

internaţional public, s-a conturat abia după cel de-al doilea război mondial. Crearea ONU, prin
adoptarea Cartei Naţiunilor Unite Ia 26 iunie 19459 , a permis redefinirea preocupărilor în domeniul
drepturilor omului, preluând mare parte din ceea ce se dovedise a fi valoros în perioada anterioară,
mai ales în acţiunile Societăţii Naţiunilor, chiar dacă aceasta s-a dovedit a fi falimentară prin propria
ei neputinţă de a împiedica un nou război mondial, dar şi prin crearea unui veritabil sistem juridic cu
vocaţie universală - Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului. Carta ONU nu face
decât vagi trimiteri spre drepturile omului, dar momentul de referinţă îl va reprezenta, trei ani mai
târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care Adunarea Generală a ONU a adoptat-o la
10 decembrie 1948"10. Acest document va avea un ecou imens şi va deveni un veritabil instrument
internaţional care va declanşa construcţia celui mai dezvoltat sistem de protecţie a drepturilor omului
cunoscut în istorie. El va sta la baza Cartei Internaţionale a Drepturilor Omului, adică a unui
ansamblu de 5 documente - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi 4 instrumente juridice:
Pactul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul referitor la drepturile civile şi
politice, ambele adoptate în anul 196611 , şi cele două protocoale adiţionale la Pactul referitor la
drepturile civile şi politice, primul adoptat în anul 196612 şi doilea în anul 1989"13 - documente care
constituie nucleul sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului. Pornind de la aceste
instrumente de bază, sistemul ONU s-a dezvoltat progresiv, înregistrând astăzi peste 100 de tratate
internaţionale şi un număr aproape egal de alte documente internaţionale, sistem care enunţă şi
garantează aproximativ 60 de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, dar şi unele îndatoriri ale
acestuia. întrebarea care se pune încă este dacă acest sistem al ONU are un caracter universal sau
numai o vocaţie de universalitate. Este clar că, prin felul cum este conceput şi promovat, sistemul
Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului se vrea un sistem universal, pentru că însăşi ONU,
cadrul în care este promovat, are un caracter universal. Totuşi, acest sistem, deşi cu vocaţie de
universalitate, nu este astăzi recunoscut şi promovat de întreaga comunitate internaţională. La o
analiză mai atentă, constatăm că tratatele cele mai importante din domeniul drepturilor omului nu au
fost ratificate de toate statele membre ale ONU. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi larg
recunoscută de comunitatea internaţională, nu are caracter juridic, deci nu este opozabilă membrilor
Naţiunilor Unite. Doar tratatele - pacte, convenţii, protocoale etc. - au forţă juridică şi leagă statele
părţi de obligaţiile pe care le stipulează. De exemplu, cele două pacte din 1966, care preiau în cea mai
mare parte prevederile Declaraţiei Uni- versale a Drepturilor Omului, au fost ratificate numai de
aproximativ 14014 de state, sau cele două Protocoale adiţionale la Pactul privind drepturile civile şi
9
A intrat în vigoare la 24.10.1945
10
Rezoluţia Adunării Generale ONU, 21 7/A1II
11
Rezoluţia 2200A (XXI) a Adunării GeneraleONU din 16. 12. 1966. Au intrat în vigoare în 1976
12
Idem.
13
Rezoluţia Adunării Generale a ONU la a XXXX-a sesiune. A intrat în vigoare în anul 1991
14
De văzut şi anexa nr. 2 pentru o prezentare mai detaliată a ratificării principalelor tratate de drepturile omului în sistemul Naţiunilor
Unite.
politice care au fost ratificate doar de 95 de state (primul), respectiv doar de 40 de state (cel de-al
doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea) din totalul de 191 de state membre ale ONU.
Singurul tratat din sistemul ONU care are un veritabil caracter de universalitate este Convenţia
asupra drepturilor copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, care a fost ratificată de 191 de state.
Paradoxal sau nu, doar SUA şi Timorul de Est nu sunt părţi la acest tratat (de altfel, Timorul de Est a
devenit membru al ONU în 2002 şi, scuzabil, poate nu a avut încă timp să ratifice acest instrument).
Concluzia este limpede şi, poate, regretabilă: în ciuda discursului cât se poate de pozitiv, multe state
sunt încă reticente în preluarea şi promovarea unor valori deosebit de importante pentru umanitate
precum drepturile omului. Această atitudine poate fi explicaţia faptului că, în mileniul III, asistăm încă
la violări din cele mai grave ale drepturilor omului, acte de cruzime, tratamente inumane şi degradante,
acte cate afectează grav demnitatea umană. De aceea, apreciem că singura cale de a realiza
„cooperarea in- ternaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social.
cultural şi umanitar, în promovarea şi încurajarea drepturilor omului şi a libertăţi- lor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex. limbă sau religie"15este universalizarea sistemului Naţiunilor
Unite de protecţie a drepturilor omului. Chiar dacă procesul de universalizare în domeniul drepturilor
omului se desfă- şoară lent, el există şi dă speranţă că umanitatea, în cele din urmă, va înţelege că sin-
gura şansă a supravieţuirii omului este încrederea şi respectul pentru valoarea pe care acesta o
reprezintă.
Nu doar universalizarea este un proces care caracterizează societatea internaţio- nală

contemporană, ci şi regionalizarea, proces care se manifestă şi în domeniul drepturilor omului.
Statele nu s-au mulţumit doar cu adoptarea şi promovarea unui sistem al drepturilor omului la nivel
universal. Inspirându-se din valorile consacrate în De- claraţia Universală a Drepturilor Omului şi
sistemul juridic creat de Naţiunilor Unite, s-au dezvoltat şi sisteme regionale de protecţie a drepturilor
omului, la nivel conti- nental. Trei sisteme regionale sunt astăzi în plină afirmare şi dezvoltare,
deosebit de performante în spaţiile pentru care s-au constituit:
1. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului. A fost iniţiat de Consiliul Europei,

organizaţie interguvernamentală în cadrul căreia s-au adoptat, începând cu anul 1950, mai multe
instrumente juridice şi a fost dezvoltat şi dc dimensiunea umană promovată în cadrul Uniunii
Europene şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului. Acesta a fost creat în cadrul Or- ganizaţiei
Statelor Americane şi se bazează pe Carta OSA semnată în anul 1948, pe Declaraţia americană a
drepturilor şi îndatoririlor omului din acelaşi an şi pe Conven- ţia americană a drepturilor omului
deschisă spre ratificare în 1969.
3. Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor, bazat pe Carta afri- cană a drepturilor
omului şi ale popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii Africane în anul 1981, aflat în plină
afirmare astăzi în cadrul Unităţii Africane, organizaţie care a înlocuit OUA în anul 2002. Remarcăm
în cadrul acestor preocupări şi pe cele care au început să se manifeste în spaţiul islamic, în ultimele
două decenii. Dreptul islamic are ca izvor principal Carta sfântă - Coranul - completată cu faptele şi
Cuvântul Profetului Mohamed, ceea ce, împreună, poartă denumirea de Şaria (calea de urmat).
15
- Carta ONU. art. 1 parag. 4
Aceasta face ca drepturile individului să fie subordonate celor ale colectivităţii, ducând astfel la
restrânge- rea celor dintâi prin imperativele religioase. Totuşi, în ultimii ani s-a încercat o interpretare
mai largă a Shari'a şi chiar adoptarea unor documente, declaraţii şi proiecte de tratate, care dau naştere
unei întrebări fireşti: se îndreaptă aceste state spre un sistem arab a! drepturilor omului? Vom încerca
o analiză mai larga a acestor preocupări intr-un alt capitol16.
16
Vezi infra.
3. Izvoarele, subiectele şi principiile dreptului internaţional al drepturilor omului
3.1. Izvoare
Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice, izvoarele dreptului
internaţional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului internaţional public în general'. Intre
acestea, se detaşează prin importanţa codificării tratatele internaţionale, ca acorduri încheiate în
scris între state ori între state şi organizaţii internaţionale, guvernate de dreptul internaţional, fie câ
sunt consemnate într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar
fi denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol etc. Tratatele care reglemen- tează
domeniul drepturilor omului sunt. de regulă, tratate multilaterale, fie universale, precum cele adoptate
în sistemul Naţiunilor Unite, fie cu caracter regional, precum cele adoptate în cadrul Consiliului
Kuropei, Organizaţiei Statelor Americane sau Or- ganizaţiei Unităţii Africane. De menţionat că
normele juridice cuprinse în tratatele regionale trebuie să fie conforme cu cele cuprinse în tratatele
universale.
Şi cutuma internaţională, ca practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor

şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie, reprezintă încă un izvor principal al dreptului
internaţional public, inclusiv pentru domeniul drepturilor omului. De exemplu, dacă unele state nu
sunt părţi la tratate de drepturile omului, dar acceptă în practica lor prevederi ale acestora, putem
accepta că regulile astfel acceptate sunt de natură cutumiară. De asemenea, în dreptul internaţional
umanitar este aplicată aşa-numita clauză potrivit căreia, dacă un stat denunţă una din con- venţiile
umanitare, el va rămâne obligat să le îndeplinească „pe baza principiilor dreptului internaţional, aşa
cum ele rezultă din obiceiurile (s.n.J stabilite între naţiu- nile civilizate, din legile umanitare şi din
cerinţele conştiinţei publice".
Actele unilaterale ale statelor, precum recunoaşterea, declaraţiile, pot genera efecte juridice în
relaţiile internaţionale cu privire la drepturile omului. De asemenea, actele unilaterale ale
organizaţiilor şi ale altor instituţii internaţionale, precum şi regulamentele de funcţionare ale unor
organe ale acestora pot avea calitatea de izvor de drept (de exemplu, Regulamentul Curţii Europene a
Drepturilor Omului sau Regula- mentul de procedură şi probă al Curţii Penale Internaţionale).
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte) ale dreptului
internaţional public, dar numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de drept
internaţional, de regulă pe cale cutumiară, atunci când mai multe state adoptă legi similare în domenii
care interesează drepturile omului.
Hotărârile instanţelor de judecată naţionale, de asemenea, pot influenţa în anumite situaţii
formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile interne, prin practica judecătorească uniformă
a statelor.
Jurisprudenţa, doctrina şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale nu sunt izvoare ale dreptului

internaţional, dar ele pot fi importante mijloace auxiliare de determi- nare, interpretare şi dezvoltare
a dreptului.
3.2. Subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului
Sunt subiectele clasice ale dreptului internaţional public: statele, unele organizaţii internaţionale
interguvernamentale şi popoarele sau naţiunile care-şi exercită dreptul la autodeterminare. O
problemă viu discutată încă este dacă persoanele particulare, fizice sau juridice, sunt sau nu subiecte
ale dreptului internaţional public, implicit ale dreptului internaţional al drepturilor omului. Există
opinii care susţin că persoanele fizice ar fi dobândit această calitate, mai ales în raporturile
internaţionale privitoare la drepturile omului. Faptul că individul se poate adresa cu plângeri direct
unor instituţii international, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un argu-
ment puternic pentru această opinie. Totuşi, această posibilitate a persoanei fizice este intermediată
de stat. Numai în măsura în care statul reclamat acceptă această posibilitate (ca parte la tratat),
persoana fizică îşi fructifică dreptul de a se adresa instanţei. Apreciem că, deocamdată, persoana
fizică (persoanele particulare, în general) nu are calitatea de subiect de drept internaţional, chiar şi în
domeniul drepturilor omului. deşi această tendinţă este în plină ascensiune, ci numai de obiect al
raporturilor de drept internaţional, limitate deocamdată la unele aspecte ale drepturilor omului şi ale
răspunderii internaţionale penale.
3.3. Principiile dreptului internaţional al drepturilor omului
Drepturile omului, ca „ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii unii faţă de alţii, ale statelor
de a se apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi in- ternaţionale de a veghea la
respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fiecare ţară [...], reprezintă astăzi o instituţie
deosebit de complexă şi, în acelaşi timp, un principiu fundamental al dreptului internaţional public,
tot mai larg recunoscut. Astfel, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
semnat la Helsinki, la 1.08.1975, în documentul intitulat „Declaraţia privind principiile care
guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante". consacră aşa numitul „de- calog" al
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, care cuprinde şi principiul respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale1. O consacrare similară întâlnim şi în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din anul 1974.
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură de drept distinctă, este gu- vernat atât de
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, cât şi de o sumă de principii specifice,
înţelese ca prescripţii normative de o mai mare generalitate, aplicabile reglementărilor juridice din
domeniul drepturilor omului. Printre acestea din urmă, se detaşează:
- principiul universalităţii, identificat mai ales ca un ideal normativ, în sensul obligaţiei statelor
de a „promova respectarea universală (s.n.J şi efectivă a drepturilor şi a libertăţilor omului". De
altfel, acest deziderat rezultă chiar din denumirea documentului care a declanşat impresionanta
construcţie a dreptului drepturilor omului - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Universalitatea drepturilor omului este încă o problemă de viitor, pentru că multe state nu
împărtăşesc deplin aceste valori. Meritoriu este că majoritatea comunităţii internaţionale, fie prin
intermediul organizaţiilor interguvernamentale, fie individual, susţine ideea universalităţii reale a
drepturilor omului ca unică soluţie pentru realizarea scopului consacrat de Carta ONU - promovarea
progresului social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate .
-principiul egalităţii în drepturi a oamenilor, înţeles nu ca egalitarism, ci ca egalitate de şanse,
ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a liber- tăţilor lor fundamentale
prevăzute de legile interne şi internaţionale.
-principiul nediscriminării, care decurge din principiul egalităţii în drepturi. El presupune ca toţi
oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie,
convingeri politice, naţionalitate sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora.
- principiul unităţii drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într-un sistem unitar, în
care fiecare drept sau libertate fundamentală - civilă, politică, eco- nomică, socială sau culturală - se
află într-o strânsă interconexiune, fiecare dintre ele putând fi fructificată numai în raport cu toate
celelalte.
- principiul reformei legislaţiilor naţionale. Fără preluarea şi instituţionalizarea în legislaţiile

naţionale a valorilor consacrate prin tratatele internaţionale de drepturile omului, dreptul
internaţional al drepturilor omului rămâne fără scop şi fără obiect. De aceea, în ultimii ani,
organizaţiile internaţionale cu preocupări în domeniul drepturilor omului pun un mare accent pe
translatarea angajamentelor internaţionale în texte constituţionale şi legislative interne. Multe state,
precum cele din Uniunea Europeană, consacră prioritatea dreptului internaţional în raport cu legile
interne. România are înscrisă în Constituţia din 1991 o prevedere potrivit căreia: „Dispoziţiile
constituţio- nale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate in con-
cordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale".
- principiul subsidiarităţii, potrivit căiuia statele rămân competente în aplicarea procedurilor de

apărare a drepturilor omului, ele fiind primele care trebuie să pună în aplicare mecanismele specifice
de protecţie. Instituţiile internaţionale sunt complementare şi subsidiare celor naţionale, ele
intervenind doar când sunt sesizate şi după epuizarea căilor naţionale de soluţionare.
4. Drepturile omului - noţiune şi clasificare
Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o sumă de norme

juridice, aflate într-o strânsă conexiune prin obiectul lor - relaţiile dintre state şi alte entităţi cu
personalitate internaţională, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei umane. Aria preocupărilor în
acest domeniu şi evoluţia acestora din ultimele decenii au determinat un salt calitativ în sistemul
dreptului internaţional public şi au dus la apariţia unei noi ramuri în cadrul acestuia - dreptul
internaţional al drepturilor omului -, ramură care reuneşte tot ce înseamnă normă juridică
internaţională şi instituţii juridice internaţionale care ocrotesc cea mai importantă valoare
recunoscută astăzi - omul.
Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru protejarea
statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupări esenţiale,
precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice sau
culturale.. Din perspectiva acestei evoluţii, drepturile omului pot 11 grupate pe trei generaţii:
- generaţia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului şi ale cetăţeanului
încă din primele documente, precum Magna Cfarta, Habeas Corpus sau Bilul drepturilor, ori
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului. Pro- movate şi apărate de numeroase
documente juridice internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum:
dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fl ţinut în sclavie sau
robie, dreptul la recunoaş- terea personalităţii juridice, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la
liberă circu- laţie, dreptul la azil în caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi
exprimare, de asociere şi întrunire, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.
- generaţia a Il-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi recunoscute ceva mai
târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în documentele juridice internaţionale. Printre
acestea, sunt întâlnite în tratatele internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul
la muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la
învăţământ şi de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.
- generaţia a IlI-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei ONU, în spiritul solidarităţii
internaţionale şi pentru construirea unui viilor mai bun pentru toţi, dreptul internaţional a
consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la
autodeterminare). Recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau
naţiunea, şi nu alte entităţi precum mino- rităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la
dezvoltare sau dreptul la pace, tot ca drepturi colective ale popoarelor şi ale omenirii în ansamblul ei.
Analizate după conţinutul lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot ti grupate în
categoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi economice, drepturi sociale, drepturi cultural.
După criteriul destinatarului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi grupate în:
- drepturi individuale; unele se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la viaţă, altele se
adresează unor anumite categorii de persoane - copii, femei, apatrizi. persoane cu handicap etc.
— drepturi colective.
Indiferent de felul cum sunt ordonate în scopuri scolastice, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului reprezintă un tot unitar şi numai abordate în intercondiţio- nalitatea lor pot fi înţelese,
promovate şi apărate eficient.
Nr. Tratatul Nr. Nr. Situaţia
României
crt. statelor statelor
(aderare = a;
semnat părţi
are ratificare = r)
1 Convenţia pentru prevenirea şi repri- 42 129 2.11.1950 (a)
marea crimei de genocid, 9.12.1948
2 Convenţia pentru reprimarea traficului 14 72 15.02.1955 (a)

cu
fiinţe umane şi a exploatării prostituării
altuia, 21.03.1950
3 Convenţia relativă la statutul 20 134 7.08.1991 (a)

refugiaţilor.
15.12.1951
4 Convenţia relativă la statutul apatrizilor. 20 -
28.09.1954
5 Convenţia asupra reducerii cazurilor de 22 47 -
apatridie. 30.08.1961
6 Convenţia internaţională pentru elimina- 77 155 15.09.1970 (a)
rea tuturor formelor de discriminare ra-
sială, 7.03.1966
Pactul internaţional referitor la 6! 141 19.12.197! (r)

drepturile
economice, sociale şi culturale,

16.12.1966
8 Pactul internaţional referitor la dreptu- 60 144 19.12.1974 (r)
rile civile şi politice, 16.12.1966

9 Protocol facultativ referitor la Pactul in- 25 95 20.07.1993 (a)
ternaţional cu privire la drepturile civile
şi politice. 16.12.1966
10 Protocol relativ la statutul refugiaţilor, - 134 7.08.1991 (a)
31.01.1967
11 Al doilea Protocol facultativ la Pactul 24 40 27.02.1991 (r)

in-
ternaţional cu privire la drepturile civile
şi politice vizând abolirea pedepsei cu
moartea, 15.12.1989
12 Convenţia privind imprescriptibilitatea 10 43 15.09.1969 (r)
crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, 26.11.1968
13 Convenţia internaţională asupra 101 15.08.1978 (r)

elimină-
rii şi reprimării crimei de apartheid,
30.11.1973
14 Convenţia asupra eliminării tuturor for- 92 162 7.01.1982 (r)
melor de discriminare cu privire la

femei,
18.12.1979
15 Convenfia contra torturii şi a altor pe- 66 1 18 18.12.1990 (a)
depse sau tratamente crude, inumane

sau
degradante, 10.12 1984
16 Convenţia internaţională contra 72 57

aparthei-
dului în sport, 10.12.1985

17 Convenţia asupra drepturilor copilului, 140 191 28.09.1990 (r)
70 11.1989
18 Convenţia internaţională asupra 6 12

protecţiei
tuturor muncitorilor migranţi şi a mem-
brilor de familie ai acestora, 18.12 1990
Anexa 2
Situaţia semnării şi ratificării celor mai importante tratate
de drepturile omului adoptate în sistemul ONU
Datele, cf. pagina web a ONU, la data de 10.10.2002)

Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului
Sistemul consacrat în cadrul Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor omului se conturează ca
un sistem cu vocaţie de universalitate tot mai mult acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticenţe
motivate de diversitatea culturală.
Dacă ideile promovate prin actul constitutiv al Naţiunilor Unite - Carta ONU - au fost formulate
într-o manieră generală şi expeditivă, adoptarea Declaraţiei Uni- versale a Drepturilor Omului in anul
1948 şi a principalelor tratate care au pus-o în aplicare şi care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului
internaţional al drepturilor omului - Carta Internaţională a Drepturilor Omului -, precum şi actele
constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU au declanşat un proces exploziv în evoluţia
mecanismelor juridice de protecţie a fiinţei umane, atât în plan universal, cât şi în plan regional. Se
poate afirma că omul reprezintă astăzi, in planul realităţilor juridice interna- ţionale, valoarea
supremă care ar trebui ocrotită şi tot mai mult afirmată.
1. Carta ONU şi actele constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU cu privire la
drepturile omului
1.1. Carta ONU şi drepturile omului
Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, şi a intrat în vigoare la 24
octombrie în acelaşi an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare
ale ONU1, hotărâte să-şi reafirme „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor
mari şi mici [...].
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări mai detaliate ale
drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să
fie preluate în Cartă, datorită şi problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci în domeniul
drepturilor omului: segregaţia rasială în SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale etc
Chiar în ari. 1, stabilind scopurile organizaţiei, Carta precizează că unul dintre acestea este
tocmai realizarea ..cooperării internaţionale [...] promovând şi încura- jând respectarea drepturilor
omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" . într-o
formulare aproape identică se stabi- leşte şi una din competenţele Adunării Generale a ONU în cadrul
iniţierii unor studii sau formulării de recomandări membrilor organizaţiei2. în domeniul cooperării
economice şi sociale, reglementată de Cap. IX din Cartă, se precizează că. în scopul de a crea
condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni,
întemeiate pe respectul principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune
de ele însele, Naţiu- nile Unite ..vor favoriza [...] respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" . în
realizarea acestui scop, toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă să întreprindă acţiuni în comun şi
separat. în colaborare cu ONU.
De asemenea, stabilind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social, Carta arată că acesta
poate să facă sau să iniţieze studii şi rapoarte privind problemele inter- naţionale în domeniile
economic, social, cultural, educativ, sanitar şi în alte domenii conexe şi poate să facă recomandări în
privinţa oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor
specializate interesate. Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în scopul de a promova
respectarea efec- tivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, inclusiv să pregă-
tească proiecte de tratate în acest domeniu şi să convoace conferinţe internaţionale.
Deşi regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează a rămas fără
obiect , este important de menţionat că actul constitutiv al ONU stabi- leşte ca unul din obiectivele
fundamentale ale sistemului de tutelă pe acela „de a în- curaja respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta
sentimentul de indepen- denţă a popoarelor lumii" .
Concluzionând, putem afirma că dispoziţiile Cariei ONU cu privire la drepturile omului sunt
laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o semnificaţie deosebit de importantă.
Această primă deschidere va favoriza perfecţionarea ulte- rioară a sistemului drepturilor omului al
ONU, începând cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.
1.2. Actele constitutive ale unor instituţii specializate ale
Naţiunilor Unite şi drepturile omului
Alături de Carta ONU, patru acte constitutive ale unor instituţii specializate ale organizaţiei
conţin prevederi importante care au contribuit la primele consolidări ale sistemului drepturilor omului
al ONU.
Este vorba despre: Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii; Convenţia Organizaţiei

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură; Constituţia Orga- nizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimen- taţie şi Agricultură .
1.2.1. Constituţia OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii)
Constituţia OIM a fost adoptată la 11 aprilie 1919, ca parte a Tratatului de pace de la Versailles.
Cu sediul la Geneva, OIM a devenit organizaţie specializată a ONU în anul 1946.
Constituţia OIM a fost redactată pornind de la ideea că există condiţii de muncă în lume care
implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni şi că este necesară o reglementare
urgentă care să îmbunătăţească aceste condiţii.
La 10 mai 1944, Conferinţa Generală a OIM a adoptat Declaraţia privind scopurile şi
obiectivele OIM, fundamentată pe următoarele principii:
- munca nu este o marfă;
- libertatea cuvântului şi de asociere este esenţială pentru un progres continuu;
- mizeria, oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;
- lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfăşoare cu o energie fără răgaz în fiecare stat şi prin
eforturi internaţionale permanente şi unite.
Pornind de la aceste principii, Declaraţia, care face parte din Constituţia OIM, stabileşte mai
multe obiective şi obligaţii ale organizaţiei, printre care:
- dreptul tuturor fiinţelor omeneşti, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, de a urmări bunăstarea
materială şi dezvoltarea lor spirituală în condiţiile libertăţii şi demnităţii, stabilităţii economice şi
posibilităţilor egale; acest obiectiv trebuie să reprezinte scopul central al oricărei politici naţionale şi
internaţionale;
- folosirea completă a forţei de muncă şi ridicarea nivelului de trai;
- asigurarea unor posibilităţi de instruire şi a unor mijloace care să înlesnească transferul
muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o ţară în alta pentru a găsi de lucru şi a se stabili;
- politica în privinţa salariilor şi a câştigurilor, durata zilei de lucru şi condiţiile de muncă să
asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele progresului şi un minim de existenţă pentru toţi
angajaţii;
- recunoaşterea efectivă a dreptului la negocieri colective şi la colaborare între patroni şi
muncitori, pentru îmbunătăţirea continuă a productivităţii, pentru elaborarea şi aplicarea măsurilor
economice şi sociale;
- extinderea măsurilor de asigurări sociale, de asistenţă medicală deplină şi de protecţie în toate
muncile profesionale;
- protecţia copiilor şi a mamelor;
- un nivel adecvat de alimentaţie, de condiţii de locuit şi posibilităţi de recreere şi cultură;
- asigurarea posibilităţilor egale în domeniul învăţământului şi al pregătirii profesionale.
Declaraţia Conferinţei OIM precizează că principiile enunţate se aplică în între- gime tuturor
popoarelor lumii şi că acestea interesează întreaga lume civilizată.
1.2.2. Convenţia UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi

Cultură)
UNESCO a fost creată in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a contribui la menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă şi cultură.
Convenţia UNESCO, care reprezintă tratatul de constituire a acestei organizaţii specializate a

ONU. adoptată la Londra, la 16 noiembrie 1945, porneşte de la con- cepţia că războaiele iau naştere
în minţile oamenilor şi, prin urmare, în minţile oamenilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii.
Cauza suspiciunii şi neîncrederii între popoare, prin care divergenţele lor s-au trans- format prea
adesea în război, nu este alta decât neînţelegerea recipiocă dintre popoare. Pornind de la această
constatare, Convenţia UNESCO precizează că demnitatea omuiui cere răspândirea culturii şi a
educaţiei pentru toţi, în spiritul dreptăţii, al libertăţii şi al păcii, şi acestea trebuie să constituie pentru
toate popoarele îndatoriri sfinte.
Art. 1 al Convenţiei, precizând scopul UNESCO, arată că aceasta îşi propune „să contribuie la
menţinerea păcii şi securităţii, strângând legăturile de colaborare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă,
cultură, spre a asigura respectul universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţile
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Naţiunilor Unite
le recu- noaşte tuturor popoarelor"'.
Pentru îndeplinirea acestui scop, UNESCO este învestită de Convenţie cu urmă- toarele funcţii:
- să favorizeze cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare, acordând con- cursul său
organelor de informare a maselor şi recomandând încheierea unor tratate internaţionale pe care le
consideră utile pentru înlesnirea liberă a ideilor prin cuvânt şi imagine;
- să imprime un puternic impuls educaţiei populare şi răspândirii culturii, având ca ideal accesul
egal al tuturor la educaţie, fără deosebire de rasă, sex sau de condiţie economică sau socială; - să
ajute la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei, veghind la conservarea şi protecţia patrimoniului
universal de cărţi, opere de artă şi alte monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi
recomandând popoarelor interesate să încheie tratate în acest scop.
De la înfiinţarea ei şi în spiritul obiectivelor stabilite de Convenţie. UNESCO a adoptat mai

multe documente cu privire la exercitarea drepturilor omului în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii.
1.2.3. Constituţia OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii)
OMS a fost creată ca instituţie specializată a ONU în anul 1948 şi are sediul la Geneva.
Apreciind că sănătatea popoarelor este o condiţie esenţială a păcii şi a se- curităţii în lume, organizaţia
are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru eliminarea bolilor, asigurarea serviciilor sanitare,
menţinerea sănătăţii etc.
Constituţia OMS a fost adoptată la New York, la 22 iulie 1946", şi stabileşte că următoarele
principii stau la baza fericirii popoarelor, a relaţiilor armonioase dintre ele şi a securităţii lor :
- sănătatea este o stare de completă bună dispoziţie fizică, mintală şi socială şi nu constă numai
în absenţa bolii sau infirmităţii;
- starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent
de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială;
- sănătatea tuturor popoarelor este o condiţie fundamentală a păcii în lume şi a securităţii şi ea

depinde de cooperarea indivizilor şi a statelor;
- creşterea sănătoasă a copilului are o însemnătate fundamentală şi el trebuie să fie obişnuit să

trăiască în armonie cu un mediu în plină transformare;
- toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor ştiinţelor medicale, psiho- logice şi
înrudite pentru a atinge cel mai înalt grad de sănătate;
- cooperarea activă din partea publicului pentru îmbunătăţirea sănătăţii;
- guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor şi sunt obligate să ia măsuri sanitare
şi sociale în acest scop.
În spiritul principiilor enunţate mai sus, Constituţia OMS stabileşte ca scop al organizaţiei
aducerea tuturor popoarelor „la cel mai înalt grad de sănătate" . Pentru aceasta, OMS este învestită
cu mai multe funcţii, printre care:
- acţionează ca autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii la lucrările cu

caracter sanitar internaţional;
- dă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a-şi întări serviciile de sănătate;
- oferă guvernelor, la cererea şi după aprobarea acestora, asistenţă tehnică şi ajutor în caz de
urgenţă;
- încurajează şi contribuie la acţiunile de suprimare a bolilor epidemice;
- favorizează îmbunătăţirea nutriţiei, a cazării, a asanărilor, a recreerii, a condiţii- lor economice şi

de muncă;
- facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care să contribuie la progresul
sănătăţii;
- propune convenţii, acorduri şi regulamente privind chestiunile internaţionale de sănătate;
- contribuie la acţiunea pentru progresul sănătăţii şi al bunăstării fizice a mamei şi copilului;
- favorizează toate activităţile în domeniul igienei mintale, în special măsurile pentru stabilirea
relaţiilor armonioase între oameni;
- studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind igiena publică şi îngrijirea
medicală preventivă şi curativă;
- stabileşte, dezvoltă şi încurajează adoptarea de norme internaţionale privind alimentele,

produsele biologice, farmaceutice şi similare.
1.1.4. Carta FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură)
FAO a fost creată în anul 1945 şi are sediul la Roma. Carta FAO, stabilind ca obiectiv
dezvoltarea bunăstării comune a statelor prin acţiuni separate sau colective ale acestora, îşi propune
următoarele scopuri:
- să ridice nivelul de hrană şi condiţiile de trai ale popoarelor de sub jurisdicţia lor;
- să amelioreze randamentul producţiei şi eficacitatea repartiţiei tuturor produselor alimentare şi

agricole;
- să îmbunătăţească situaţia populaţiilor rurale:
- să contribuie la dezvoltarea economiei mondiale şi la eliberarea omenirii de foamete.

Pentru aceasta, FAO îndeplineşte următoarele funcţii:
- strânge, analizează, interpretează şi difuzează informaţii privind hrana, alimentaţia şi

agricultura;
- promovează şi recomandă întreprinderea unor acţiuni pe plan naţional şi internaţional pentru:

cercetarea privind hrana, alimentaţia şi agricultura; îmbunătăţirea învăţământului şi a administraţiei în
acest domeniu; conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie
agricolă; perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuire a produselor alimentare şi
agricole; adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol; acordurile internaţionale asupra
produselor agricole;
- furnizează asistenţa tehnică pe care guvernele o cer.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea sistemului Naţiunilor Unite de

protecţie a drepturilor omului
Adoptată la 10 decembrie 1948, la câţiva ani de la războiul mondial devastator prin actele de
cruzime cele mai grave din istoria umanităţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este
documentul care enunţă în mod solemn, pentru prima dată într-o manieră detaliată, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere prevederile lacunare din tratatele de
constituire a ONU şi a institu- ţiilor sale specializate.
Chiar dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluţie a Adunării Generale
a ONU, ea a marcat un început al unei evoluţii fără precedent pentru edificarea unui sistem cu vocaţie
universală de garantare şi promovare a drepturilor omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pentru prima dată, dezvoltă şi ex- plică mult prea
generala expresie „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului" con- ţinută în Carta ONU, drepturi şi
libertăţi pe care organizaţia şi statele membre se an- gajau să le respecte.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, considerată fie ca o interpretare de autoritate a

prevederilor Cartei ONU, fie ca reflectând un aspect dinamic modern al principiilor generale de drept,
fie ca având un statut moral şi chiar normativ special unic în felul său , a fost acceptată aproape
unanim, devenind unul din cele mai influente documente internaţionale în amplul proces de
promovare a drepturilor omului.
Intr-o abordare strict juridică, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca rezoluţie a

Adunării Generale a ONU, nu constituie un izvor de drept. De altfel, discuţiile pe marginea acestei
probleme sunt tară obiect din moment ce prevederile ei au fost preluate şi consacrate juridic prin
tratate cu vocaţie universală. Este vorba despre Pactul internaţional referitor la drepturile economice,
sociale şi culturale şi Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptate în anul
19661, precum şi despre cele două protocoale facultative la Pactul internaţional referitor la drepturile
civile şi politice, primul adoptat în anul 1966~ şi cel de-al doilea, referitor la abolirea pedepsei cu
moartea, adoptat în anul 1989.'
Aceste cinci documente (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte şi cele două
protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internaţional al drepturilor omului, denumit generic
Carta Internaţională a Drepturilor Omului .
Pe baza acestor documente, sistemul Naţiunilor Unite s-a dezvoltat considerabil, numărând astăzi
aproximativ 100 de documente juridice internaţionale şi consacrând peste 60 de drepturi şi libertăţi
ale omului. Preocupările ONU de dezvoltare a mecanismelor de garantare şi promovare a drepturilor
omului au dus la adoptarea a numeroase convenţii, protocoale şi alte documente ale Adunării
Generale şi ale instituţiilor specializate ale ONU, pe domenii particulare ale protecţiei drepturilor
omului:
1. Dreptul la autodeterminare;
2. Eliminarea discriminării şi a apartheidului;
3. Eliminarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane, crude sau degradante;
4. Protecţia drepturilor femeii;
5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de
asistenţă;
6. Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia;
7. Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii forţate;
8. Dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă;
9. Dreptul ia sănătate;
10. Dreptui la educaţie şi cultură;
11. Dreptul la o naţionalitate;
12. Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor;
13. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor;
14. Protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat;
15. Combaterea criminalităţii internaţionale;
16. Promovarea şi apărarea drepturilor omului.

Anexa
Documente adoptate în cadrul ONU pentru protecţia drepturilor omului
- pe domenii -
1. Dreptul la autodeterminare
- Declaraţia Adunării Generale a ONU referitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor

coloniale, 14 decembrie 1960;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU pentru suveranitatea permanentă asupra resurselor

naturale, 14 decembrie 1962.
2. Eliminarea discriminării şi a apartheidului
- Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, 23

noiembrie 1963;
- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, 21

decembrie 1965;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la rasism şi prejudecăţi rasiale, 27 noiembrie

1978;
- Convenţia OIM privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi al exerci- tării profesiei,
25 iunie 1958;
- Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, 14 decembrie

1960;
- Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, 30 noiembrie 1976;
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, 18 decembrie 1979;
- Declaraţia Conferinţei generale a UNESCO asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi
de discriminare fundate pe religie sau pe convingere, 25 noiembrie 1981;
- Convenţia internaţională împotriva apartheidului în sport, 10 decembrie 1985.
3. Protecţia drepturilor omului în administraţie şi justiţie
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
10 decembrie 1984;
- Reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de ECOSOC, 1955, completate la 13

iulie 1977;
- Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat de Adunarea Generală a
ONU, 17 decembrie 1979;
- Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea, adoptate de

ECOSOC, 25 mai 1984;
- Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori (Regulile de la Beijing), adoptat de Adunarea Generală a ONU, 29 noiembrie 1985
4. Protecţia drepturilor femeii
- Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, 20 decembrie 1952;
- Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea

căsătoriilor. 7 noiembrie 1962.
5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de
asistenţă
- Declaraţia drepturilor copilului, 20 noiembrie 1959;
- Declaraţia asupra promovării în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc şi

înţelegere între popoare, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 7 decembrie 1971;
- Declaraţia drepturilor deficientului mintal, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 20

decembrie 1971;
- Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate, proclamată de Adunarea Generală a ONU, 9

decembrie 1975;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 decembrie 1989.
6. Reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia
- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prosti- tuării altuia, 21
martie 1950.
7. Eliminarea sclaviei, a servitutii şi a muncii forţate
- Convenţia relativă la sclavie, adoptată de liga Naţiunilor, 25 septembrie 1926;
- Protocolul de amendare a Convenţiei relative la sclavie, adoptată de Adunarea Generală a ONU,

23 octombrie 1953;
- Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a trofeului cu sclavi şi a instituţiilor şi

practicilor analoage, 7 septembrie 1956;
- Convenţia OIM privind abolirea muncii forţate, 25 iunie 1957.
8. Dreptul la muncă
- Convenţia OIM privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie, 17 iunie 1948;
- Convenţia OIM privind politica de angajare, 17 iunie 1964. 9. Dreptul la sănătate -

Declaraţia universală cu privire la eliminarea definitivă a foametei şi a malnutriţiei, adoptată de
Adunarea Generală a ONU, 17 decembrie 1974;
- Convenţia unică asupra stupefiantelor. 30 martie 1961;
- Convenţia Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, 19

decembrie 1988.
10. Dreptul la educaţie şi cultură
- Declaraţia asupra principiilor cooperării culturale internaţionale, adoptată de Conferinţa

generală a UNESCO, 4 noiembrie 1966.
- Dreptul la educaţie, document adoptat de Adunarea Generală a ONU, 1981.
11. Dreptul la o cetăţenie
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, 29 ianuarie 1957;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile omului ale persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc, 13 decembrie 1985.
12. Statutul refugiaţilor, al migranţilor şi al apatrizilor
- Convenţia privind statutul refugiaţilor, 28 iulie 1951;
- Protocol privind statutul refugiaţilor, 3 I ianuarie 1967;
- Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii, 19 octombrie 1953, amendată în 1987;
- Convenţia internaţională asupra protecţiei tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor de

familie ai acestora, 18 decembrie 1990;
- Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, 28 septembrie 1954;
- Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, 30 august 1961.
13. Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
- Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau
lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 19 decembrie 1992.
14. Protecţia drepturilor omului în perioada de conflict armat
- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra protecţiei femeilor şi copiilor în perioade

excepţionale şi de conflict armat, 14 decembrie 1974;
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979:

- Convenţia internaţională împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, 4
decembrie 1989.
15. Combaterea criminalităţii internaţionale
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9 decembrie 1948;
- Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, 26

noiembrie 1968;
- Principii ale cooperării internaţionale în privinţa depistării, arestării, extrădării şi pedepsirii

indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii, adoptate de Adunarea Generală
a ONU, 3 decembrie 1973;
-Statutul Curţii Penale Internaţionale, 17 iulie 1998.
16. Promovarea şi apărarea drepturilor omului
- Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor şi organelor societăţii

de a promova şi apăra drepturile omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute, adoptată la
9 decembrie 1998
Carta internaţională a drepturilor omului
1. Consideraţii introductive
Carta internaţională a Drepturilor Omului reuneşte un ansamblu de 5 documente adoptate sub

egida ONU şi care constituie nucleul sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.
Acestea sunt:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2. Pactul internaţional relativ la drepturile civile politice;
3. Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale;
4. Protocolul facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice;
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice
Deşi Carta internaţională a Drepturiloi Omului este alcătuită din documentele menţionate mai
sus, ideea despre o „Cartă a drepturilor omului „ (Bill of Rights) s-a născut chiar la Conferinţa de la
San Francisco, din aprilie-iunie 1945, când s-a adoptat Carta ONU (26 iunie 1945). De altfel,
reafirmarea drepturilor omului ca valoare care ar trebui promovată, dezvoltată şi apărată s-a
declanşat în primii ani ai celui de-al doilea război mondial. Preşedintele SUA, Franklin D.
Roosevelt, întrun dis curs prezentat în august 1941, a afirmat că lumea trebuie construită pe patru
libertăţi fundamentale: libertatea cuvântului şi de expresie, libertatea fiecăruia de a se "închina
lui Dumnezeu în felul său, libertatea de a nu suferi de lipsuri şi libertatea de a nu se teme .
Iniţial, la Conferinţa de la San Francisco, care a avut ca scop crearea ONU, s-a propus
adoptarea unei „Carte a drepturilor omului ,,, ca anexă a Cartei ONU, ori a unei „Declaraţii a
drepturilor fundamentale ale omului ,,. Aceste propuneri nu au fost reţinute de Conferinţă şi, în
final, în Carta ONU s-au reţinut câteva prevederi destul de generale cu privire la drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
Propunerile ulterioare de elaborare a „Cariei drepturilor omului" s-au materializat după
crearea în cadrul Consiliului Economic şi Social a Comisiei Drepturilor Omului, la 16 februarie
1946, în baza art. 68 din Carta ONU. Comisia a fost astfel însărcinată să elaboreze „Carta
internaţională a drepturilor omului". Evident că elaborarea unor tratate cu acest obiect ar fi fost destul
de dificilă în această perioadă. De aceea, Comisia Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că mai
întâi ar trebui elaborată o declaraţie şi, ulterior, în baza acesteia să pregătească textele unor tratate care
să o pună în aplicare. Evenimentele care au urmat au confirmat justeţea acestei situaţii. Astfel,
Comisia Drepturilor Omului a elaborat textul Declaraţiei, pe care l-a prezentat Consiliului
Economic şi Social, iar aceasta l-a transmis Adunării Generale a ONU în august 1948. La cea de-a
treia sesiune a sa, Adunarea Generală a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la 10
decembrie 1948.
Elaborarea tratatelor a fost mai dificilă şi a cerut mult mai mult timp; abia după 18 ani de la
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului s-au elaborat şi adoptat cele două Pacte
internaţionale relative la drepturile omului şi primul Protocol facultativ, pentru ca ele să intre în
vigoare după încă 10 ani (1976). în anul 1989 se va adopta cel de-al doilea Protocol facultativ la
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, pentru abolirea pedepsei cu moartea.
Preluând aproape integral prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, dar

consacrând şi alte drepturi pe care Declaraţia nu le formulase, cele două pacte şi protocoale
facultative devin astfel instrumente juridice cu vocaţie de universalitate, care vor influenţa, împreună
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întreaga evoluţie a sistemului Naţiunilor Unite de
protecţie a drepturilor omului, dar şi sistemele regionale.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document care proclamă solemn
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după o lungă perioadă în care, mai ales prin cele
două războaie mondiale, existenţa fiinţei umane şi demnitatea acesteia au fost puse sub semnul
întrebării.
Primul proiect de declaraţie a fost făcut de statul Panama, la Londra, în anul 1946, la prima
sesiune a Adunării Generale a ONU. Transmis Comisiei Drepturilor Omului, aceasta a creat un grup
de lucru pentru redactarea textului declaraţiei, grup alcătuit din personalităţi ale vremii, din diferite
regiuni ale lumii, prin acestea remarcându-se Eleonor Roosevelt şi reputatul jurist şi profesor francez
Rene Cassin2. Supusă dezbaterii Adunării Generale a ONU3, Declaraţia Universală a Drepturiloi
Omului a fost adoptată sub forma unei rezoluţii, la 10 decembrie 1948, cu 48 de voturi pentru4, 8
abţineri, două state absentând de la vot. Chiar dacă unele state islamice s-au opus prevederilor care
garantau egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii la încheierea căsătoriei şi dreptul de a schimba
credinţa religioasă, iar câteva ţări occidentale au criticat includerea drepturilor economice, sociale şi
culturale. De- claraţia Universală a Drepturilor Omului rămâne un simbol comun al aspiraţiei către o
lume mai dreaptă şi mai bună.
10 decembrie 1948 devine astfel o dată istorică în conştiinţa umanităţii, motiv pentru care ea a
fost declarată „ziua drepturilor omului"'.
Chiar din preambul, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului porneşte de la concepţia că

recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, al dreptăţii şi al păcii în lume. Ea consideră că tocmai
ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie, iar făurirea unei lumi în
care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor, eliberate fiind de
teroare şi mizerie, este proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a omului.
De aceea. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului îşi propune ca drepturile omului să fie
protejate de un sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrâns la revoltă împotriva tiraniei şi a
asupririi.
Statele membre se angajează astfel, în conformitate cu prevederile Cartei, să promoveze, în

cooperare cu ONU, respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor sale
fundamentale.
lată de ce Adunarea Generală ONU a proclamat această declaraţie ca ideal comun către care
trebuie să tindă popoarele şi toate naţiunile pentru recunoaşterea şi aplicarea universală şi afectivă a
acestor drepturi şi libertăţi.
Redactată în 30 de articole, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consacră atât drepturi

civile şi politice2, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale .
În patru din articolele sale (1, 2. 22 şi 28), Declaraţia stabileşte fundamentele cu valoare de
principiu pe care se înalţă întregul edificiu al drepturilor şi libertăţilor consacrate:
- art. 1 precizează că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii;
- art. 2 nu admite în exercitarea drepturilor şi libertăţilor proclamate nici o deosebire bazată pe

rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,
avere, naştere sau decurgând din orice altă situaţie, dar nici bazată pe statutul politic, juridic sau
internaţional al ţării sau teritoriului de care aparţine persoana;
- art. 22 stabileşte fundamentul exercitării drepturilor economice, sociale şi culturale, respectiv

faptul că orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială şi este
îndreptăţită să obţină respectarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru
demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională,
ţinându-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări;
- art. 28 menţionează că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şi

internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertă- ţile enunţate în
Declaraţie să-şi poată găsi o realizare deplină.
Drepturile civile şi politice consacrate în Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului sunt următoarele:
- dreptul oricărei fiinţe umane la viaţă, libertate şi securitatea sa (art. 3);
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie; sclavia şi traficul cu sclavi sunt interzise sub toate
formele (art. 4);
- dreptul de a nu fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (art. 5);
-dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice a fiecărui om, indiferent unde s-ar afla (art. 6):
- dreptul la egalitate în faţa legii şi la o protecţie egală a legii şi împotriva oricărei discriminări
sau provocări la discriminare (art. 7);
- dreptul de a se adresa efectiv instanţelor de judecată competente, împotriva ac telor care

violează drepturile fundamentale recunoscute prin constituţie sau prin lege (art. 8);
- dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar (art. 9);
- dreptul de a fi ascultat, în deplină egalitate, în mod echitabil şi public de un tri bunal

independent şi imparţial, care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale ori asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală (art. 10);
- dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când vinovăţia va fi dovedită în mod legal în cadrul
unui proces public, cu asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos în
momentul în care au fost comise - neretroactivitatea legii penale - şi nu se va aplica o pedeapsă mai
aspră decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos - mitior lex (art. 1 \);
- dreptul la protecţia legii împotriva imixtiunilor sau atingerilor vieţii private, de
familie, domiciliului, corespondenţei, onoarei sau reputaţiei persoanei (art. 12);
- dreptul de liberă circulaţie şi de a alege reşedinţa în orice stat. Orice persoană are dreptul să
părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa (art. 13)
- dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil în alte ţări în cazul persecuţiei. Acest drept nu poate
fi invocat în cazul urmăririi penale pentru crime de drept comun sau în cazul acţiunilor contrare
scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art. 14);
- dreptul la o cetăţenie, de a nu tî lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa, şi dreptul de a-şi

schimba cetăţenia (art. 15);
- dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie pe baza egalităţii în drepturi a bărbatului şi

femeii şi dreptul familiei, ca element natural şi fundamental al societăţii, la ocrotire din partea
societăţii şi a statului. Căsătoria nu se poate încheia decât cu consimţământul liber şi deplin al
viitorilor soţi (art. 16);
- dreptul la proprietate, individual sau în asociere cu alţii, şi de a nu fi lipsit în mod arbitrar
de proprietatea sa (art. 17);
- dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei şi a exerciţiului acestora individual sau

în colectiv, în public sau privat, prin învăţământ, practică, cult sau în deplinirea de rituri (art. 18);
- libertatea de opinie şi de exprimare, de a nu fi tulburat pentru opiniile proprii, de a căuta,

primi şl răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei, prin orice mijloc de exprimare (art.
19);
- dreptul la libertatea de întrunire şi asociere şi de a nu fi obligat să facă parte dintr-o

asociaţie (art. 20);
- dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin
intermediul unor reprezentaţi liber aleşi, şi dreptul oricărei persoane de a avea acces, în condiţii de
egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. Voinţa poporului este baza puterii de stat şi trebuie să fie
exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin
vot secret sau printr-o proce dură echivalentă care să asigure libertatea votului (art 21).
Drepturile economice, sociale şi culturale prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului sunt;
- dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfă cătoare de

muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului (art. 23);
- dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 23);
- dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, care să-i asigure lui şi fami liei sale o
existenţă conformă cu demnitatea umană, şi completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecţie
socială (art. 23);
- dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor

proprii (art. 23);
- dreptul la odihnă, la timp liber şi la o limitare rezonabilă a timpului de muncă, precum şi la

concedii periodice plătite (art. 24);
- dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării proprii şi a familiei,

cuprinzând hrana, locuinţa, îngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare (art. 25);
- dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau alte cazuri de
pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări inde pendente de voinţa lor (art. 25);
- dreptul mamei şi copilului la ajutor şi ocrotire speciale (art. 25);
- dreptul copilului de a se bucura de aceeaşi ocrotire socială indiferent dacă s-a născut în
cadrul sau în afara căsătoriei (art. 25);
- dreptul oricărei persoane la învăţătură. învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ce
priveşte învăţământul elementar şi general, cel elementar fiind obligatoriu. Învăţământul tehnic şi
profesional trebuie să fie accesibil tuturor, iar accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor
pe baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit. Se menţionează expres că învăţământul trebuie să
urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului
şi pentru libertă ţile fundamentale (art. 26);
- dreptul părinţilor de a alege cu prioritate felul educaţiei care urmează a fi dată copilului lor
(art. 26);
- dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, să se bucure de arte şi să
participe la progresul ştiinţific şi la binefacerile care rezullă din acesta (art. 27);
- dreptul fiecărei persoane la protecţia intereselor morale şi materiale care decurg din orice
operă ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este (art. 27)
Ultimele prevederi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 29 şi 30) precizează
că fiecare om are îndatoriri faţă de colectivitate, că exercitarea drepturilor şi a libertăţilor sale este
supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, dar numai în scopul asigurării recunoaşterii şi a
respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică. De asemenea, se precizează că
drepturile şi libertăţile nu vor putea fi exercitate împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite
şi nici o prevedere a Declaraţiei nu poate fi interpretată ca implicând dreptul la vreo activitate care
să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate.
3. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului
Drepturile şi libertăţile fundamentale proclamate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

au fost transpuse în cvasitotalitatea lor în texte convenţionale abia după 18 ani, prin adoptarea celor
două pacte internaţionale, în anul 1966.
Comisia Drepturilor Omului, în cadrul celor trei grupuri de lucru create în anul 1947, a
însărcinat pe unul dintre acestea să întocmească proiectul de pact cu privire la drepturile civile şi
politice, care însoţea proiectul de Declaraţie Universală a Drep- turilor Omului, acestea fiind
transmise de către Consiliul Economic şi Social Adunării Generale a ONU, dar numai Declaraţia a
fost adoptată. In anul 1950, Adunarea Generală a considerat că elaborarea unui pact care să conţină
numai drepturi civile şi politice nu este îndeajuns pentru protecţia fiinţei umane şi a propus şi
includerea drepturilor economice, sociale şi culturale, pentru ca, după doi ani, să recomande ela-
borarea a două pacte internaţionale distincte pentru cele două categorii de drepturi. Comisia
Drepturilor Omului a elaborat textele celor două pacte, acestea fiind transmise Adunării Generale
în anul 1952. Dezbaterile în Adunarea Generală s-au desfăşurat în anul 1966 şi, la 16 decembrie
acelaşi an. Adunarea Generală a adoptat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale1, fiind astfel deschise
spre semnare, ratificare şi aderare. In aceeaşi zi, s-a adoptat şi un al treilea instrument juridic -
Protocolul facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice - care dă posibilitatea şi
persoanelor particulare să înainteze plângeri Comitetului drepturilor omului.
Un al doilea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost

adoptat de Adunarea Generală la 15. 12. 19893 şi are ca obiect abolirea pedepsei cu moartea.
Pactele internaţionale adoptate în anul 1966 conţin câteva dispoziţii comune în preambul şi în
art. 1,3 şi 5. Astfel, ambele pornesc de la principiile enunţate de Carta ONU, potrivit cărora
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume este tocmai re cunoaşterea demnităţii inerente tuturor
oamenilor şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, în conformitate cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, statele părţi la cele două pacte recunosc că idealul fiinţei umane libere,
eliberată de teamă şi mi zerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care să permită
fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi
politice. De aceea, statele au obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor
şi a libertăţilor omului, luând în considerare că omul are şi îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitate .
O altă dispoziţie comună celor două pacte este aceea potrivit căreia toate po poarele au dreptul
la autodeterminare, în virtutea căruia ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber
dezvoltarea economică, socială şi culturală. Mai mult, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile
lor naturale şi nu vor putea fi lipsite de propriile mijloace de trai1. Prevederile de mai sus referitoare
la dreptul la autodeterminare, formulate în spiritul principiilor Cartei ONU, nu se regăsesc în textul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Ambele pacte consacră şi dreptul egal pe care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate
drepturile economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi politice enunţate de cele două pacte2.
În sfârşit, dispoziţiile comune sunt şi cele care conţin clauzele de garantare a respectării
drepturilor şi a libertăţilor enunţate. Astfel, nici o dispoziţie din pacte nu poate fi interpretată ca dând
dreptul vreunui stat, grupare sau individ să desfăşoare acţiuni care să urmărească suprimarea
drepturilor şi libertăţilor recunoscute, ori limitări mai ample decât cele prevăzute de pacte3.
3.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
Spre deosebire de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul

internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale nu impune statelor părţi obligaţii
imediate. Această abordare este justificată de natura drepturilor consacrate şi de situaţia existentă în
diferitele state, mai ales din punct de vedere economic.
Astfel, încă de la început se precizează că fiecare stat se angajează „să asigure progresiv"
exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atât prin efort propriu, cât şi prin asistenţă şi cooperare
internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maxim resursele sale disponibile.
Analizând drepturile proclamate de Pact, vom constata că ele consacră drepturi economice, sociale şi
culturale, preluând practic prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, nu doar
enunţându-le, ci explicând conţinutul acestora şi chiar stabilind măsuri de aplicare3. De exemplu,
consacrând dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mintală pe care o poate atinge, Pactul enumera şi câteva măsuri pe care statele părţi le vor adopta,
respectiv: scăderea mortalităţii nou-născuţilor şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea
sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi al altora, precum şi lupta
împotriva acestor maladii; crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor
medical în caz de boală .
Partea a IV-a a pactului stabileşte un mecanism prin care să se asigure respec tarea drepturilor
recunoscute de acesta'. în acest sens, statele părţi se angajează să prezinte rapoarte Secretarului
General al ONU cu privire la măsurile pe care le-au adoptat şi la progresele obţinute în asigurarea
respectării acestor drepturi. Rapoartele pot să conţină şi factorii ori dificultăţile care împiedică statele
să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de Pact. Rapoartele sunt transmise de Secretarul General
Consi liului Economic şi Social, precum şi instituţiilor specializate dacă statele respective sunt
membre ale acestora. Consiliul Economic şi Social poate să transmită rapoartele către Comisia
Drepturilor Omului, în scop de studiu şi pentru formularea de reco mandări de ordin general sau
pentru informare. De asemenea, Consiliul Economic şi Social poate să prezinte periodic rapoarte
Adunării Generale, rapoarte care cuprind recomandări cu caracter general şi un rezumat al
informaţiilor primite de la statele părţi la Pact şi de la instituţiile specializate, în legătură cu
progresele obţinute în asi gurarea respectării generale a drepturilor economice, sociale şi culturale
recunoscute. Având în vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior în practică, în anul
1985 s-a creat, de către Consiliul Economic şi Social, -Comitetul drepturilor econo mice, sociale şi
culturale, ca un al doilea mecanism, cu rolul de supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului3.
Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale (mecanisme) create în cadrul ONU pentru asigurarea
drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai sus, sunt rezervate drepturilor economice, sociale
şi culturale, acesta fiind unu! din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi ale
omului este, într-o bună măsură, neglijată de state.
3.2. Pactul internaţional cu privire la drepturi civile şi politice

Potrivit dispoziţiilor acestuia, statele părţi se angajează să respecte şi să garan teze oamenilor
care se găsesc pe teritoriul lor şi care ţin de competenţa lor drepturile recunoscute de Pact, fără nici o
deosebire, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare3. Mai mult, Pactul
obligă statele să ia masuri de ordin legislativ sau de altă natură pentru transpunerea în viaţă a
drepturilor recunos cute de Pact, mai cu seamă: asigurarea dreptului persoanei de a depune plângeri
elective, chiar dacă violarea dreptului a fost comisă de o autoritate publică; să garanteze că autoritatea
competentă va hotărî asupra drepturilor persoanei care formulează plângerea, cu posibilitatea de
recurs judiciar; să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărei plângeri care a fost
recunoscută ca justificată
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, preluând prevederile Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului, consacră unele drepturi in plus faţă de aceasta şi, în acelaşi timp, nu recunoaşte
unele dintre acestea.
Drepturile prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar nerecunoscute de Pact

sunt:
- dreptul la o cetăţenie şi de a nu fi lipsit în mod arbitrar de dreptul la proprietate;
- cetăţenie sau de dreptul de a schimba cetăţenia. Totuşi Pactul consacră dreptul oricărui copil
de a dobândi o cetăţenie;
- dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil în alte ţări.
Drepturi consacrate de pact in plus faţă de cele preluate din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului sunt următoarele:
1. Dreptul oricărei persoane privată de libertate de a fi tratată cu umanitate şi cu respectarea

demnităţii inerente persoanei umane2. în acest scop, Pactul precizează:
- cei aflaţi în prevenţie (arestaţii) vor fi, în afară de circumstanţele excepţionale, separaţi de
condamnaţi şi vor fi supuşi unui regim distinct, potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate;
- tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în legătură cu cazul lor cât mai
repede cu putinţă;
- regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop esenţial

îndreptarea lor şi integrarea lor socială. Tinerii delincvenţi vor fi separaţi de adulţi şi supuşi unui
regim potrivit vârstei şi statului lor legal.
2 Dreptul persoanei de a nu fi întemniţată pentru singurul motiv că nu este în mă sură să execute

o obligaţie contractuală.
3. Dreptul oricărui copil la măsuri de ocrotire din partea familiei sale, a societăţii şi a statului.
Pactul precizează că orice copil trebuie înregistrat după naştere, să aibă un nume şi dreptul de a
dobândi o cetăţenie;
4. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice de a avea în
comun cu ceilalţi membri ai grupului lor viaţa lor culturală, de a profesa şi practica propria lor religie
sau de a folosi propria lor limba;
5. Dreptul colectiv de protecţie împotriva propagandei pentru război şi îndemnu lui la ură
naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violenţă.
Pactul cere statelor părţi să interzică prin lege asemenea acte ;
6. Dreptul popoarelor la autodeterminare ca drept colectiv consacrat şi de Pactul cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale.
Aşa cum se constată şi din cele precizate mai sus, Pactul internaţional cu pri vire la drepturile
civile şi politice nu enumera doar drepturile consacrate, ci, în cea mai mare parte, le defineşte, le
stabileşte conţinutul şi chiar unele măsuri de apli care şi garantare.
În acelaşi timp. Pactul conţine şi câteva clauze de derogare ori de limitare a drep turilor
garantate. Astfel, în cazul în care un pericol public excepţional ameninţă exis tenţa naţiunii şi este
proclamat printr-un act oficial, statele părţi pot ca, în limita strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri
derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Pact, cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu
celelalte obligaţii pe care le au potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o
discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială .
Totuşi, Pactul nu permite nici o derogare de la prevederile care consacră şapte drepturi
fundamentale, aşa-numitul „nucleu dur" al drepturilor omului", ceea ce con feră acestoi prevederi
caracterul de norme de jus cogens, respectiv:
1. Dreptul la viaţă;
2. Dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inu mane sau
degradante, în special fiind interzis ca o persoană să fie supusă experimen telor medicale sau
ştiinţifice Iară consimţământul său;
3. Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute;
4. Dreptul de a nu fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o

obligaţie contractuală:
5, Dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act

delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvâr şite
(neretroactivitatea legii penale), şi dreptul la aplicarea legii mai favorabile (mitior fee);
6. Dreptul la recunoaşterea pretutindeni a personalităţii juridice;
7. Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pact, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat Comitetul
drepturilor omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele părţi cu privire la
„măsurile pe care le-au adoptat şi care transpun drepturile recunoscute [...], precum şi asupra
progreselor realizate In folosinţa acestor drepturi" .
Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanţi ai statelor părţi la Pact, de o înaltă moralitate
şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleşi de reuniunea acestor state,
convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabileşte mai multe detalii privind funcţionarea
Comitetului drepturilor omului. Acest mecanism nu are valoare judiciară, nici cvasijudiciară. ci
reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.
3.2.1. Protocolul facultativ relativ la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice
Acest Protocol a fost adoptat simultan cu cele două pacte, dar separat de acestea. Pornind de la
faptul că mecanismul prevăzut de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice permite doar
plângerile interstatale adresate Comitetului drepturilor omului, Protocolul extinde competenţa acestuia
prin posibilitatea de primi şi plângeri din partea particularilor.
Orice stat parte la acest protocol „recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
sesizări primite de la particulari ţinând de jurisdicţia sa, care pretind a fi victima unor violări" din
partea acestuia, a vreunuia din drepturile enunţate de Pact, cu condiţia ca persoana respectivă să fi
epuizat toate căile interne posibile.
Protocolul stabileşte procedurile potrivit cărora se vor examina plângerile particu larilor".
3.2.2. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, enunţând dreptul la viaţă ca drept
inerent fiinţei umane, deşi este trecut în cadrul drepturilor fundamentale de la care nu se admite nici
o derogare (nucleul dur), nu aboleşte pedeapsa cu moartea, ci interzice doar pronunţarea sentinţelor de
condamnare la moarte împotriva persoane lor sub 18 ani şi executarea unei asemenea pedepse
împotriva femeilor gravide.
Cel de-al doilea Protocol, adoptat în anul 1989, vizează tocmai abolirea pedepsei cu moartea.
Prin urmare, nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la acest Pact nu va fi executată şi
fiecare asemenea stat va lua toate măsurile pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia sa .
Protocolul nu admite nici o rezervă, cu excepţia rezervei formulate cu ocazia rati ficării sau
aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de războia în urma unei condamnări
pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comi să în timp de război. De exemplu,
România, cu ocazia ratificării acestui Protocol, la 25 ianuarie 1991, nu a făcut o asemenea rezervă,
ceea ce înseamnă că România a abolit pedeapsa cu moartea în timp de război'.
Statele care formulează o astfel de rezervă trebuie să comunice cu ocazia ratificării sau aderării
dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia lor internă care se aplică în timp de război.
Protocolul extinde mecanismul de control, stabilit de Pactul internaţional cu pri vire la drepturile
civile şi politice, prin recunoaşterea competenţei Comitetului drepturilor omului de a primi şi examina
comunicări în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu se achită de obligaţiile sale, precum şi
comunicări de la persoane particulare aflate sub jurisdicţia lor.
Mecanismele Naţiunilor Unite de aplicare a dreptului
internaţional al drepturilor omului
1. Organele principale şi subsidiare ale ONU cu atribuţii
în promovarea şi protecţia drepturilor omului
Pentru buna organizare şi funcţionare a ONU, potrivit Cartei, aceasta dispune de două categorii de
organe: organe principale - Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul - şi organe subsidiare, înfiinţate
de organele principale, cu o competenţă delegată, formate din reprezentanţi ai statelor membre sau din
specialişti, cu scopul de a contribui la îndeplinirea scopurilor organizaţiei şi ale organelor principale
ale acesteia.
Toate organele principale şi o mare parte a celor subsidiare au, conform Cartei ONU şi altor acte
de constituire, organizare şi funcţionare, atribuţii specifice îndeplinirii unuia din scopurile prevăzute de
Cartă, respectiv promovarea şi încurajarea respectării „drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
1.1. Organele principale ale ONU şi protecţia drepturilor omului
Adunarea Generală a ONU este organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, cu cele
mai importante funcţii şi puteri în domeniul promovării şi respectării drepturilor omului. Astfel,
Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră sub incidenţa Cartei şi poate să
facă recomandări în legătură cu acestea membrilor organizaţiei.
De asemenea, Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări în scopul dezvoltării

progresive şi codificării dreptului internaţional , rolul ei fiind deosebit de important în stabilirea
normelor dreptului internaţional al drepturilor omului. Practic, tratatele de drepturile omului adoptate
în sistemul Naţiunilor Unite au fost promovate prin rezoluţii ale Adunării Generale şi au fost
precedate de declaraţii ale acesteia, uneori deosebit de solemne, precum Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului.
Una din funcţiile Adunării Generale este şi aceea de a promova cooperarea internaţională pentru
a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie'. în acest scop, printre altele, Adunarea Generală primeşte şi examinează
rapoartele primite de la celelalte organe ale Naţiunilor Unite cu atribuţii în domeniul drepturilor
omului.
Potrivit Cartei Naţiunilor Unite, Adunarea Generală poate înfiinţa organe subsidiare pe care le
socoteşte necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale2. în domeniul drepturilor omului, Adunarea
Generală a creat mai multe asemenea organe, printre care:
- Comitetul special pentru studierea situaţiei cu privire la aplicarea Declaraţiei asupra

acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale3, creat în anul 1961;
- Comitetul Naţiunilor Unite pentru Namibia, creat în anul 1967;
- Comitetul special asupra apartheidului;
- înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, înfiinţat în anul 1997;
- înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi etc.
Consiliul de Securitate deşi este organul principal al ONU însărcinat cu menţine rea păcii şi
securităţii internaţionale, reprezentând „inima" sistemului securităţii colective a Naţiunilor Unite,
activitatea acestuia poate avea incidenţă în domeniul apărării drepturilor omului, atunci când situaţiile
de violări grave şi masive ale drepturilor omului pot pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională. De exemplu, implicarea Consiliului de Securitate în Namibia, începând cu anul 1969,
în Somalia sau în ex-Iugoslavia în anii '90.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). A fost înfiinţat prin Carta ONU, ca organ principal al
organizaţiei, cu răspunderea de a îndeplini funcţiile acesteia, sub autoritatea Adunării Generale, in
domeniul cooperării internaţionale, inclusiv pentru respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului6. Pentru aceasta, ECOSOC a fost învestit de Cartă cu funcţii şi puteri precum:
- iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale în domeniul econo mic, social,
cultural, al învăţământului, al sănătăţii şi în alte domenii conexe şi poate să facă recomandări în
privinţa acestora Adunării Generale, membrilor organizaţiei şi instituţiilor specializate interesate;
- poate să facă recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale pentru toţi;
- poate să pregătească proiecte de convenţii în probleme care ţin de competenţa sa, pe care le
supune Adunării Generale;
- poate convoca conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa;
- poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultările cu ele şi prin

recomandările adresate acestora, Adunării Generale sau membrilor organizaţiei;
- poate, cu aprobarea Adunării Generale, să îndeplinească serviciile pe care i le cer membrii

organizaţiei sau instituţiile specializate.
Pentru îndeplinirea acestor funcţii şi puteri, ECOSOC a înfiinţat mai multe organe specializate,
respectiv Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru condiţia femeii şi Comisia pentru
prevenirea crimelor şi justiţie penală .
Consiliul de Tutelă. Deşi acesta şi-a suspendat activitatea, este important de precizat că, potrivit
Cartei ONU, un obiectiv fundamental al sistemului internaţional de tutelă este de a încuraja
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de a dezvolta sentimentul de
interdependenţă a popoarelor lumii'. Pentru realizarea acestui obiectiv, Consiliul de Tutelă poate
îndeplini următoarele funcţii:
- examinează rapoartele supuse de autoritatea administrantă;
- primeşte petiţii ş\ le examinează, cu consultarea administrantei;
- organizează vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă;
- încheie acordul de tutelă în conformitate cu care întreprinde acţiunile de mai sus, dar şi altele;
- elaborează un chestionar privitor la progresul locuitorilor din teritoriul aflat sub tutelă (din
punct de vedere politic, economic, social, al educaţiei) în baza căruia va întocmi un raport care va fi
înaintat anual Adunării Generale.
Curtea Internaţională de Justiţie (CU). Este organul judiciar principal ai ONU şi în cadrul
competenţei sale contencioase intră toate cauzele pe care le supun părţile, care pot fi numai statele,
precum şi toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele şi convenţiile în
vigoare.
Numeroase tratate internaţionale din domeniul drepturilor omului prevăd că dife rendele dintre
părţi referitoare la interpretarea şi aplicarea acestora pot fi deduse ju decăţii CU6. Deşi foarte puţine
cauze din acest domeniu au fost soluţionate de CU, acest organ principal al ONU rămâne un
instrument jurisdicţional important la înde mâna statelor pentru soluţionarea diferendelor apărute în
procesul de aplicare a tratatelor de drepturile omului, în măsura în care acestea prevăd o asemenea
posibilitate
Secretarul General este cel mai înalt funcţionar al ONU, numit de Adunarea Generală la
recomandarea Consiliului de Securitate. In domeniul drepturilor omului el poate folosi confidenţial
bunele sale oficii între statele membre, cu privire la probleme precum comutarea unor pedepse
capitale, eliberarea de prizonieri etc. De asemenea, i se pot încredinţa mandate pe teme de drepturile
omului, fie la nivelul Comisiei Drepturilor Omului, fie la nivelul subcomisiei acesteia, precum
drepturile omului şi terorismul, drepturile omului şi exodurile masive etc. în anul 1987, Secretarul
General a creat „Fondul de contribuţii voluntare pentru serviciile consultative şi asistenţă tehnică in
domeniul drepturilor omului. „
Adunarea Generală a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului, ca adjunct al
Secretarului General, sub coordonarea căruia funcţionează Centrul Naţiu nilor Unite pentru
Drepturile Omului şi Divizia de asistenţă electorală, care oferă servicii consultative şi asistenţă
tehnică în următoarele domenii:
- reforma legislaţiilor naţionale prin încorporarea normelor internaţionale, ca ele ment cheie al
protecţiei drepturilor omului;
- democratizarea şi consilierea proceselor electorale;
- ajutor în redactarea legilor şi a rapoartelor naţionale;
-întărirea instituţiilor naţionale şi religioase pentru apărarea şi promovarea drepturilor omului;
- formarea personalului pentru justiţie, avocatură şi poliţie judiciară, prin organizarea de

seminarii, strategii de pregătire sau acordarea de burse şi furnizarea de informaţii.
1.2. Organele subsidiare cu atribuţii specializate în domeniul drepturilor omului
Comisia Drepturilor Omului
Este organ subsidiar al ECOSOC, creat în anul 1946, cu scopul de a efectua studii şi rapoarte, de
a oferi informaţii şi alte servicii, la cererea ECOSOC, legate de drepturile omului. Pentru aceasta,
Comisia poate construi grupuri de lucru speciale alcătuite din experţi şi chiar să creeze subcomisii pe
probleme de drepturi ale omului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri de lucru pentru
redactarea textelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Pactelor internaţionale ale
drepturilor omului subliniază preocupările acesteia pentru pregătirea instrumentelor juridice
internaţionale de drepturile omului. Cu timpul, competenţele Comisiei s-au lărgit, astăzi majoritatea
problemelor din domeniul drepturilor omului fiind supuse atenţiei acesteia, inclusiv
aspecte privind combaterea violărilor drepturilor omului.
Comisia este alcătuită din reprezentanţi a 53 de state, stabilite astfel încât să asigure o repartizare
echilibrată între diferitele zone ale lumii.
Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pentru Drepturile Omului a creat în anul 1947 două subcomisii,
Subcomisia pentru libertate şi informare in presă şi Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi
protecţia minorităţilor, prima fiind dizolvată după cinci ani.
Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor este formată
din 26 de membri aleşi cu titlu individual (spre deosebire de membrii Comisiei), dintre experţi
numiţi de statele membre ale ONU, pe criterii geografice care să asigure o repartiţie echitabilă pe
zone ale lumii. Scopul înfiinţării acestei subcomisii a fost acela de a efectua studii şi a face
recomandări Comisiei Drepturilor Omului pentru prevenirea discriminării de orice natură în
exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi pentru protecţia minorităţilor rasiale,
naţionale, religioase şi lingvistice, dar şi pentru a îndeplini alte sarcini atribuite de ECOSOC şi de
Comisia pentru Drepturile Omului. Subcomisia a participat la elaborarea unora dintre tratatele de
drepturile omului şi la dezvoltarea procedurilor de aplicare a lor, precum şi la elaborarea altor
documente ale ONU, precum Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală în anul 1992. De
asemenea, Subcomisia examinează şi plângeri referitoare la violarea drepturilor omului. Pentru
îndeplinirea acestor atribuţii. Subcomisia şi-a creat grupuri de lucru pe domenii specifice, ca organe
subsidiare proprii (două până în prezent).
Comisia pentru condiţia femeii
A fost creată de ECOSOC în anul 1946 şi este compusă din 32 de membri. Activitatea ei vizează
promovarea drepturilor femeii în domeniu! politic, economic şi educativ şi face recomandări
ECOSOC cu privire la problemele cu caracter de urgenţă ale drepturilor femeii, mai ales în ceea ce
priveşte realizarea efectivă a egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie. Pentru aceasta, Comisia a
elaborat studii şi rapoarte, iniţiind mai multe programe pentru eliminarea discriminării faţă de femei.
In ultimele decenii activităţile Comisiei s-au multiplicat, dobândind rolul de comitet pregătitor
pentru Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite pentru femei, în anul 1980, pregătind şi proiectul
Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea
Generală în anul 1979.
Mai mult, cu încuviinţarea ECOSOC, Comisia a dobândit şi competenţa de a primi şi

examina.plângeri referitoare la violarea drepturilor femeii, în prezent făcând eforturi pentru
perfecţionarea mecanismului de examinare a plângerilor.
Comisia pentru prevenirea crimelor şi justiţie penală
Este compusă din 40 de state membre ale Naţiunilor Unite şi este principalul organ director al
Naţiunilor Unite în materie de justiţie penală. Ea elaborează programul Naţiunilor Unite în materia
prevenirii crimelor şi veghează la punerea acestuia în aplicare. Această Comisie coordonează
activitatea Centrului pentru prevenirea crimelor internaţionale', mai ales pentru formarea poliţiştilor şi
pentru activitatea de prevenire a crimelor şi de înfăptuire a justiţiei penale. Ea reprezintă practic un
forum de dezbateri pentru guverne şi un mijloc de realizare a schimbului de informaţii pentru lupta
împo triva criminalităţii la nivel global, periodic organizând congresul cu acelaşi obiect.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
ldeea înfiinţării funcţiei de înalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima dată în
anii '60, dar propunerea concretă de realizare s-a formulat abia la Con ferinţa Mondială a drepturilor
omului de la Viena, din anul 1993. Lucrările Conferin ţei au fost blocate de un grup de ţări asiatice şi,
de aceea, Adunarea Generală a ONU a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului câteva
luni mai târziu, printr-o rezoluţie a acesteia. Potrivit acestei rezoluţii, înaltul Comisar al drepturilor
omului este înaltul funcţionar al Naţiunilor Unite care are responsabilitatea principală pentru activi
tăţile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea Secretarului General.
Practic, înaltul Comisar al drepturilor omului, în calitatea sa de Secretar General Adjunct pentru
drepturile omului, oferă bunele sale oficii în numele Secretarului General, devenind astfel primul
responsabil însărcinat cu activităţile privind dreptu rile omului. Misiunea lui este de a promova şi
proteja drepturile omului în toate ţările şi de a menţine un dialog permanent cu acestea. Pentru
îndeplinirea acestei misiuni, înaltul Comisar al drepturilor omului exercită mai multe funcţii cu privire
la: gestio narea crizelor, prevenirea şi alerta rapidă, ajutorarea statelor aflate în tranziţie, pro movarea
drepturilor fundamentale, coordonarea şi raţionalizarea programelor cu privire la drepturile omului
etc.
În conformitate cu Programul de reformare a ONU,3 după 15 septembrie 1997, s-a creat înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care reu neşte practic Biroul înaltului
Comisar pentru drepturile omului şi Centrul pentru Drepturile Omului, organism care are astăzi cele
mai mari responsabilităţi în promovarea şi respectarea drepturilor omului.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi
ICNUR a fost înfiinţat de Adunarea Generală a ONU în anul 1951, cu scopul realizării unei mai
bune protecţii internaţionale a refugiaţilor. înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală, la
propunerea Secretarului General, cu mandat de 5 ani. ICNUR are sediul la Geneva şi mai multe
reprezentanţe (birouri) în ţări sau regiuni care se confruntă cu problemele refugiaţilor.
Dacă iniţial ICNUR avea doar competenţa de a aplica instrumentele internaţionale interbelice cu
privire la refugiaţii care au dobândit acest statut înainte de 1 ianuarie 1951, cu timpul funcţiile şi
competenţele sale au fost extinse în domenii precum: asistenţa grupurilor particulare de refugiaţi,
oferirea de bune oficii acestor grupuri, asistenţa refugiaţilor, a persoanelor deplasate ca urmare a
catastrofelor cauzate de om, reducerea cazurilor de apatridie etc.
ICNUR cooperează cu organele ONU şi cu instituţiile specializate ale acesteia în scopul protecţiei
şi asistenţei refugiaţilor, în conformitate cu tratatele adoptate în acest domeniu, dar şi cu organizaţii
neguvernamentale, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. De asemenea, ICNUR colaborează
cu organisme regionale, precum Consiliul Europei.
2. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării drepturilor
omului
Sistemul de supraveghere a respectării drepturilor omului al Naţiunilor Unite cuprinde două

tipuri de mecanisme: mecanisme convenţionale, care sunt comitetele create prin chiar tratatele de
drepturile omului, cu scopul de a supraveghea aplicarea respectivelor tratate, şi mecanisme
extraconvenţionale (proceduri speciale) care, dezvoltate în ultimii ani de ONU, reprezintă un sistem
mai suplu, independent şi special de anchete în afara cadrului stabilit de tratate, cu caracter ad-hoc,
anchete realizate de experţi care întocmesc rapoarte cu titlu individual, în calitate de raportori
speciali sau ca membri ai unor grupuri de lucru.
2.1. Mecanismele convenţionale
Acestea sunt: Comitetul drepturilor omului; Comitetul drepturilor economice, sociale şi

culturale; Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; Comitetul pentru
eliminarea discriminării cu privire la femei; Comitetul contra torturii; Comitetul drepturilor
copilului.
Comitetul drepturilor omului
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice, adoptat în anul 1966, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat Comitetul drepturilor omului,
cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele părţi cu privire la „măsurile pe care le-au
adoptat şi care transpun drepturile recunoscute [...], precum şi asupra progreselor realizate în
folosinţa acestor drepturi".
Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanţi ai statelor părţi la Pact, de o înaltă moralitate
şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleşi de reuniunea acestor state,
convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabileşte mai multe detalii privind funcţionarea
Comitetului drepturilor omului.
Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părţi şi înaintează acestora propriile

rapoarte, precum şi orice observaţii generale pe care le socoteşte potrivite, observaţii care pot fi
transmise şi Consiliului Economic şi Social.
Comitetul poate primi şi examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-
şi îndeplineşte obligaţiile care decurg din Pact - plângeri interstatale - dar numai cu condiţia ca aceste
comunicări să emane de la un stat care a făcut o declaraţie prin care recunoaşte competenţa
Comitetului, respectiv acestea privesc un stat care a făcut o asemenea declaraţie. în acest scop, s-a
stabilit următoarea procedură:
- în primul rând, dacă un stat parte socoteşte că un alt stat parte nu aplică dispoziţiile Pactului, el
poate să atragă atenţia acestuia printr-o comunicare scrisă. în termen de 3 luni, statul solicitat va
trebui să comunice primului explicaţii sau orice alte declaraţii scrise pentru a lămuri chestiunea;
- dacă în termen de 6 luni de la primirea comunicării chestiunea nu a fost soluţionată, fiecare din
cele două părţi are dreptul să o supună Comitetului, notificând aceasta şi celuilalt stat;
- comitetul va examina cauza numai după ce se va asigura că toate căile interne de recurs
disponibile au fost utilizate şi epuizate, cu excepţia situaţiei când se depăşesc termenele rezonabile;
- comunicările se examinează în şedinţă secretă, Comitetul oferindu-şi bunele sale oficii pentru a
se ajunge la o soluţie amiabilă;
- în termen de 12 luni de la primirea notificării, Comitetul trebuie să prezinte un raport în care se

va limita doar la o expunere a faptelor şi a soluţiilor, dacă s-a găsit o soluţie întemeiată pe respectarea
drepturilor omului; în caz contrar, se vor prezenta în raport doar faptele;
- dacă o chestiune nu a fost soluţionată spre satisfacţia părţilor interesate, Comitetul poate, cu
asentimentul acestora, să desemneze o comisie de conciliere ad-hoc, care va oferi bunele sale oficii
părţilor interesate, Comitetul punând la dispoziţia acestora informaţiile obţinute şi examinate;
- după ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar nu mai târziu de 12 luni de la sesizare,
Comisia prezintă un raport Comitetului Drepturilor Omului, care va fi comunicat statelor părţi
interesate;
- dacă nu se ajunge la o soluţionare amiabilă, raportul comisiei va conţine concluziile sale cu

privire la toate aspectele de fapt, precum şi concluziile sale asupra posi bilelor soluţii;
- statele părţi vor înştiinţa Comitetul, în termen de 3 luni de la primirea raportului, dacă acceptă
sau nu cele formulate în raportul comisiei.
Anual, Comitetul Drepturilor Omului supune Adunării Generale a ONU, prin intermediul
Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale.
Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în

anul 1966, precizează că fiecare stat parte „recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
sesizări provenite de la particulari ţinând dejurisdicţia sa, care pretind a fi victime ale unor violări"
din partea acestui stat, a vreunuia din drepturile enunţate de Pact, cu condiţia ca persoana respectivă
să fi epuizat toate căile interne posibile.
Sesizarea se va face în scris2 şi va fi declarată inadmisibilă dacă este anonimă, dacă este
considerată un abuz de drept sau dacă este incompatibilă cu prevederile pactului3. Sesizarea va fi
examinată de Comitet dacă nu se află în curs de examinare în faţa altei instanţe internaţionale şi dacă
persoana a epuizat toate căile interne posibile. Sesizarea este examinată de Comitet în şedinţă închisă,
constatările acestuia fiind comunicate statului pane interesat şi persoanei particulare.
Deşi doar cu titlul de recomandare, soluţiile date de Comitet au determinat o creştere treptată a
eficienţei acestui mecanism. Mai mult, în prezent, în conformitate cu Regula mentul propriu.
Comitetul Drepturilor Omului poate să propună măsuti provizorii pe care statele să le ia pentru a evita
prejudicierea ireparabilă a victimelor presupuselor violări.
Concluzia este că mecanismul instituit de Pact nu are valoare judiciară, nici cvasijudiciară, ci
reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.
Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, din anul 1966,
stabileşte un mecanism prin care să se asigure respectarea drepturilor recunoscute de acesta1. în
acest sens, statele părţi se angajează să prezinte rapoarte Secretarului General al ONU cu privire la
măsurile pe care le-au adoptat şi la progresele obţinute în asigurarea respectării acestor drepturi.
Rapoartele pot să conţină şi factori ori dificultăţi care împiedică statele să-şi îndeplinească obligaţiile
prevăzute de Pact. Rapoartele sunt trimise de Secretarul General Consiliului Economic şi Social,
precum şi instituţiilor specializate dacă statele respective sunt membre ale acestora. Consiliul
Economic şi Social poate să transmită rapoarte către Comisia Drepturilor Omului, în scop de studiu
şi pentru formularea de recomandări de ordin general sau pentru informare. De asemenea, Consiliul
Economic şi Social poate să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, care cuprind recomandări
cu caracter general şi un rezumat al informaţiilor primite de la statele părţi la Pact şi de la institu ţiile
specializate, în legătură cu progresele obţinute în asigurarea respectării generale a drepturilor
economice, sociale şi culturale recunoscute.
Având în vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior în practică, în anul 1985 s-a
creat, de către Consiliul Economic şi Social, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, ca
un al doilea mecanism cu rolul de supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului. Alcătuit din 18
experţi aleşi de ECOSOC cu titlu per sonal, Comitetul şi-a început activitatea în anul 1987.
Scopul înfiinţării Comitetului a fost acela de a examina politicile guvernamentale pe baza

rapoartelor prezentate de state cu privire la aplicarea prevederilor Pactului, ocazie cu care, o dată pe
an, organizează dezbateri privind drepturile economice, so ciale şi culturale, la care sunt invitaţi
specialişti recunoscuţi.
Prin urmare, activitatea Comitetului constă în comentariile sale competente şi în analiza

rapoartelor prezentate de state, în baza cărora a reuşit să clarifice într-o bună măsură caracterul
normativ al multora dintre prevederile ambigue ale Pactului.
Anual, Comitetul înaintează ECOSOC un raport în care sunt prezentate, în rezu mat, dezbaterile
din şedinţa anuală a Comitetului cu privire la rapoartele prezentate de state.
Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale (mecanisme) create în cadrul ONU pentru
asigurarea drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai sus, sunt rezervate drepturile economice,
sociale şi culturale, acesta fiind unul din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi
ale omului este, în bună măsură, neglijată de state.
Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Supraveghează aplicarea Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturorformelor de

discriminare rasială, adoptată la 21 decembrie 196'.
Comitetul, alcătuit din 18 experţi independenţi, aleşi cu titlu individual de statele părţi la
Convenţie din rândul propriilor cetăţeni, a fost creat şi a început să funcţio neze în anul 1970, în
conformitate cu prevederile Convenţiei amintite".
Competenţa Comitetului constă, pe de o parte, în primirea şi examinarea rapoartelor prezentate

de statele părţi şi, pe de altă parte, în primirea comunicărilor din par tea statelor şi a persoanelor
particulare, care au ca obiect reclamarea unor violări ale drepturilor garantate de convenţie.
Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului General rapoarte care vor fi examinate de
Comitet, rapoarte care cuprind măsurile legislative, judiciare, administrative sau altele pe care statul le-
a adoptat pentru punerea în aplicare a Convenţiei. În fiecare an, Comitetul prezintă Adunării Generale
un raport asupra activităţii sale şi face recomandări generale pe baza rapoartelor şi informărilor primite
de la state.
Un stat parte poate atrage atenţia Comitetului printr-o comunicare că un alt stat parte nu aplică
dispoziţiile Convenţiei. Comitetul trimite comunicarea statului recla mat, care, în termen de trei luni,
va prezenta Comitetului explicaţii sau declaraţii scrise. Dacă în termen de 6 luni de la primirea
comunicării problema nu a fost regle mentată, fiecare din cele două state are dreptul să o supună din
nou Comitetului, cu condiţia să fi epuizat toate căile interne. Apoi, Comitetul desemnează o comisie de
conciliere ad-hoc alcătuită din 5 persoane, cu asentimentul statelor1, în scopul de a ajunge la o
soluţionare amiabilă a problemei. După ce a studiat problema, Comisia întocmeşte un raport cu
concluziile sale şi-I supune Comitetului, preşedintele aces tuia comunicând raportul statelor părţi la
diferend. în termen de 3 luni, statele sunt obligate să comunice Comitetului dacă acceptă sau nu
recomandările cuprinse în raportul Comisiei.
Plângerile persoanelor sau ale grupurilor de persoane particulare pot fi primite şi examinate de
Comitet cu următoarele condiţii:
- persoanele să ţină de jurisdicţia statului reclamat că a violat drepturile lor prevă zute de
Convenţie;
- statui sa fie parte ia Convenţie şi să fi făcut o declaraţie că recunoaşte competenţa Comitetului

de a primi plângeri de la persoane particulare;
- plângerea să nu fie anonimă;
- toate căile interne să fie epuizate.

Statele părţi pot crea sau desemna un organism în cadrul ordinii lor juridice naţionale, cu
competenţa de a primi şi examina cererile persoanelor care se pretind victime ale violărilor. Dacă
persoanele nu obţin satisfacţie de la acest organism; ele au dreptul de a se adresa Comitetului în
următoarele 6 luni, printr-o comunicare scrisă. Identitatea petiţionarului nu va fi dezvăluită decât cu
consimţământul expres al acestuia, în următoarele 3 luni, statul prezintă în scris Comitetului explicaţii
sau declaraţii pentru elucidarea problemei. Comitetul, examinând comunicarea, adresează sugestiile şi
recomandările sale statului şi petiţionarului.
Comitetul pentru eliminarea discriminării cu privire la femei
Comitetul a fost creat prin Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de
femei, adoptată în 1979
Comitetul, creat în 1982, este compus din 23 de experţi de înaltă autoritate morală şi competenţă,
aleşi din rândul cetăţenilor statelor părţi la Convenţie, funcţionând cu titlu personal, cu mandat de
patru ani.
Competenţa Comitetului constă doar în primirea şi examinarea rapoartelor din partea statelor
părţi cu privire la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pe care le-au
adoptat în aplicarea Convenţiei. Astfel, statele părţi sunt obligate să prezinte Secretarului General
aceste rapoarte, care vor fi examinate de Comitet. Comitetul se reuneşte o dată pe an (două săptămâni)
pentru examinarea rapoartelor şi prezintă anual un raport Adunării Generale prin intermediul
ECOSOC. El poate formula sugestii şi recomandări generale în raportul său anual care va fi transmis
Comisiei pentru condiţia femeii.
Comitetul contra torturii
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată Ia 1 decembrie 1984, stabileşte crearea unui Comitet împotriva torturii, compus din 10
experţi de înaltă moralitate şi cu competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care
funcţionează cu titlu personal, aleşi de statele părţi din rândul propriilor cetăţeni.
Potrivit Convenţiei, Comitetul are competenţa să studieze rapoartele primite de la statele părţi,
să efectueze anchete, să primească şi să examineze comunicări din partea stateior şi din partea
particularilor în care se pretinde că dispoziţiile Convenţiei nu sunt aplicate.
Rapoartele statelor părţi asupra măsurilor pe care le iau pentru îndeplinirea anga jamentelor
asumate prin Convenţie se prezintă Secretarului General, în termen de un an de ia intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru acele state şi apoi la fiecare patru ani. Comitetul studiază rapoartele şi face
comentariile generale pe care le consideră potrivite, transmiţându-le statelor în cauză.
Anchetele confidenţiale se pot desfăşura de către Comitet atunci când acesta pri meşte informaţii
demne de crezare că tortura este practicată sistematic pe teritoriul unui stat parte, invitând statul
respectiv să coopereze în examinarea informaţiilor. Concluziile anchetei sunt comunicate statului
interesat, împreună cu comentariile şi sugestiile pe care le consideră necesare.
Examinarea comunicărilor statelor, în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu-şi
îndeplineşte obligaţiile prevăzute de Convenţie, poate intra în competenţa Comitetului numai dacă
statele respective recunosc această competenţă. Comunicările vor fi examinate de Comitet în şedinţe
închise, după ce s-a asigurat că toate căile interne au fost epuizate, şi va oferi bunele sale oficii
statelor interesate pentru a ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii. Dacă este necesar, Comitetul
poate stabili o comisie de conciliere ad-hoc. Comitetul va întocmi un raport care va fi comunicat
statelor părţi interesate.
Mecanismele Naţiunilor Unite
Examinarea comunicărilor persoanelor particulare care pretind că sunt victime ale violărilor de
către un stat parte a prevederilor Convenţiei pot fi primite şi exami nate numai dacă statul respectiv a
făcut o declaraţie că recunoaşte competenţa Comi tetului în acest sens. Aceste comunicări sunt
admise numai dacă nu sunt anonime, nu reprezintă un abuz de drept, nu sunt în curs de examinare în
faţa altei instanţe inter naţionale şi s-au epuizat toate căile interne de recurs. Comunicările sunt
examinate în şedinţe închise, după ce au fost transmise statului interesat, şi Comitetul va informa
statul şi persoana în cauză despre constatările sale.
Anual, Comitetul prezintă statelor părţi şi Adunării Generale un raport asupra ac tivităţilor
desfăşurate în aplicarea Convenţiei.
Comitetul drepturilor copilului
A fost creat prin Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiem brie 1989, cu
scopul examinării progreselor înregistrate de statele părţi în executarea obligaţiilor contractate în
virtutea acestei convenţii.
Comitetul1 este compus din 10 experţi de înaltă moralitate şi care posedă o competenţă
recunoscută în domeniul reglementat de Convenţie. Ei sunt aleşi de statele părţi din rândul
propriilor cetăţeni şi acţionează cu titlu individual.
Statele părţi se angajează să supună Comitetului, prin intermediul Secretarului General,

rapoartele asupra măsurilor pe care le adoptă pentru a da efect drepturilor recunoscute de Convenţie şi
asupra progreselor realizate în exercitarea acestor drepturi. Rapoartele se prezintă în termen de 2 ani
de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru statele părţi interesate şi apoi la fiecare 5 ani.
Rapoartele pot să conţină factorii şi dificultăţile care împiedică statele părţi să îndeplinească
angajamentele asumate.
Comitetul poate să ceară statelor toate informaţiile complementare la aplicarea Convenţiei şi, la
fiecare 2 ani, supune Adunării Generale, prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activităţii sale,
raport care va fi difuzat de state pe teritoriul lor.
Mai mult, Comitetul colaborează îndeaproape cu instituţiile speciale ale ONU şi cu orice alt
organism competent care poate da avize de specialitate asupra aplicării Convenţiei. De asemenea,
Comitetul poate recomanda Adunării Generale să roage pe Secretarul General să dispună efectuarea
unor studii asupra problemelor specifice care afectează drepturile copilului.
În baza informaţiilor primite, Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general, care
sunt transmise statelor interesate şi supuse atenţiei Adunării Generale.
2.2. Mecanisme extraconvenţionale
Sunt proceduri speciale ale Comisiei Drepturilor Omului, cu caracter ad-hoc, care permit
rezolvarea mai suplă a aspectelor privitoare la gravele violări ale drepturilor omului, prin activitatea
unor experţi special desemnaţi.
Experţii însărcinaţi cu mandate speciale privitoare la drepturile omului, îndeplinite cu titlul

individual, poartă denumiri diferite: raportori, reprezentaţi speciali, experţi independenţi sau grup de
lucru, dacă mandatul este colectiv.
Aceştia examinează fie situaţia drepturilor omului în ţări sau teritorii determinate, fie probleme de
ansamblu care vizează gravele violări ale drepturilor omului în toată lumea. Numeroase mandate sunt
încredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi speciali.
Mandatele pot fi pe ţări sau pe teme.
Mandatele pe ţări, peste 20 până în prezent, supraveghează respectarea drepturilor omului în

aceste ţări care se confruntă cu mari şi grave probleme în acest domeniu.
Mandatele pe teme sunt stabilite fie de Adunarea Generală, fie de Comisia Drepturilor Omului
sau Subcomisia acesteia, ori sunt încredinţate Secretarului General. Astfel, Adunarea Generală a
stabilit un post de Reprezentant special al Secretarului General în situaţiile de conflict armat, Comisia
Drepturilor Omului a stabilit un post de reprezentant special pentru persoane deplasate şi a creat mai
multe mandate pe diferite teme.
De asemenea, Subcomisia pentru lupta contra măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia

minorităţilor a stabilit mai multe mandate pe teme şi a numit raportori speciali şi experţi independenţi
pentru efectuarea de studii pe diverse teme.
În încheiere, precizăm că mai multe mecanisme s-au creat şi în cadrul instituţiilor specializate ale
Naţiunilor Unite, respectiv în cadru! OIM, UNESCO, OMS şi FAO, pentru supravegherea aplicării
dispoziţiilor cuprinse în actele lor constitutive sau în tratatele adoptate sub egida lor în domeniul
drepturilor omului.
De asemenea, un rol important în dezvoltarea, dar şi în asigurarea respectării drepturilor omului

garantate de sistemul Naţiunilor Unite, l-au avut Conferinţele mondiale asupra drepturilor omului de
la Teheran (1969) şi Viena (1993).
Conferinţa mondială de la Teheran, din anul 1968, a declarat an internaţional al drepturilor
omului „ (cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului), a adoptat
Proclamaţia de la Teheran, care a formulat un pro gram viitor şi a tratat probleme privitoare la
colonialism, discriminare rasială, analfabetism şi protecţia familiei. Proclamaţia a acordat o
importanţă particulară principiului nediscriminării şi a declarat politica de apartheid ca o crimă contra
umanităţii.
Conferinţa mondială de la Viena, din anul 1993, a adoptat Declaraţia şi Programul de acţiune de
la Viena, a reformat rolul crucial al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a recunoscut pentru
prima dată, în unanimitate, dreptul la dezvoltare ca aparţinând dreptului internaţional al drepturilor
omului. Chiar dacă unele state asiatice s-au opus multor chestiuni abordate, conferinţa a respins
argumentele potrivit cărora drepturile fundamentale ar fi facultative ori subordonate tradiţiilor şi
practicilor culturale. Afirmând că promovarea şi protecţia drepturilor omului ţin de responsabilitatea
esenţială a guvernelor, Declaraţia de la Viena a recunoscut că democraţia este un drept fundamental.
Pentru prima dată, Conferinţa a afirmat explicit că toate organele, programele şi agenţiile specializate
ale sistemului Naţiunilor Unite vor avea rol crucial în întărirea drepturilor omului, principala
recomandare de natură instituţională fiind crearea funcţiei de înalt Comisar al Naţiunilor Unite
pentru drepturile omului, ceea ce s-a realizat câteva luni mai târziu
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 de milioane de cetăţeni
europeni, a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul instituţional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de
sistemul Naţiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează
efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. Evoluţia
evenimentelor după dece niul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizare a unei
Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem european o va loare
unanim acceptată şi promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci şi în organizaţii precum
Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Statele europene,
membre ale Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile
naţionale valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluţia spre
consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.
Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al relaţiilor

internaţionale şi una din principalele condiţii impuse statelor europene pentru realizarea efectivă a
Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai aies în spaţiul estic, sunt înregistrate încă
violări ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a
exigenţelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instanţelor europene în materia
respectării drepturilor omului.
1. Consiliul Europei - iniţiator şi principal cadru de promovare şi apărare a drepturilor
omului în spaţiul european
Consiliul Europei materializează pieocupăriie mai vechi de realizarea a unei Europe unite. Aceasta
idee, întâlnită în perioada interbelică sub forma unui proiect al Statelor Unite ale Europei, a prins
contur după cel de-al doilea război mondial sub forma instituţionalizării prin crearea mai multor
organizaţii europene, prin integrare economică, dar şi prin integrare politică.
Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanţii a zece state europene1 au semnat la Londra Statutul
Consiliului Europei', punând bazele unei organizaţii internaţionale regionale prin care să reafirme
„ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi
sursa reală a libertăţii individuale, a libertăţii politice şi a stalului de drept, principii care formează
baza oricărei democraţii autentice".
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru
salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru
facilitarea progresului lor economic şi social.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizaţiei şi care
îndeplinesc următoarele condiţii:
- acceptă principiile statului de drept;
- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa tre buie să se
bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
- se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului organizaţiei.
Crearea unui sistem de protecţie a drepturilor omului a fost o preocupare a Consiliului Europei
încă de la înfiinţare. Principalele izvoare ale acestui sistem sunt Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
Carta socială europeană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită în anul 1996. Pe baza acestor
tratate, ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acoperă o largă paletă de
preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului.
1.1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

şi protocoalele ei adiţionale
A fost adoptată în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de
adoptarea pactelor internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea
ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului european.
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau această Convenţie, având în
vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală a ONU şi
„considerând că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi
efectivă a drepturilor pe care le enunţă" .
Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o uniune mai strânsă între
membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protecţia şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către
statele participante a „ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care constituie
fundamentul justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se întemeiază pe un regim politic cu
adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun
al drepturilor omului pe care le recunosc.
Titlul I al Convenţiei, denumit „Drepturi şi libertăţi", consacră şi garantează o sumă de

drepturi şi libertăţi civile şi politice . Acestea sunt:
- dreptul la viaţă (art. 2);
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art.
3);
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă forţată (art. 4);
- dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5);
- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent şi imparţial (art. 6);
- dreptul de a nu fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul comiterii, nu

constituia o infracţiune şi de a nu se aplica o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în acel moment
- neretroactivitatea legii penale şi mitior lex (art. 7);
- dreptul la respectarea vieţii private, de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8);
dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9);
- dreptul la libertatea de expresie (art. 10);
- dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere (art. 11);
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie (art. 12);
- dreptul la un recurs efectiv (art. 13).
Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea fiind recunoscute prin
Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub egida Consiliului Europei.
]Statele părţi la Convenţie sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, aparenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.
Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de război sau în cazul unui alt
pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile
Convenţiei, dar numai să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. De
asemenea, Convenţia permite restrângerea activităţii politice a străinilor cu privire la libertatea de
reuniune paşnică şi libertatea de asociere.
Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia nu admite nici o
derogare ("nucleul dur" al sistemului)". Este vorba despre:
- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din acte licite de
război;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie;
- dreptul la aplicarea principiilor neretroactivităţii şi mitior lex cu privire la legea penală.
Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat iniţial în crearea
unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi europene a drepturilor omului. Prin
adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai 19943, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte
unică - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă
instituţie internaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite decizii
obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării drepturilor garantate de Convenţie.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a cunoscut ulterior

mai multe dezvoltări, prin cele 13 protocoale adiţionale' adoptate până în prezent, unele dintre acestea
consacrând şi garantând şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Primul Protocol a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale:
- dreptul la respectarea proprietăţii (art. 1);
- dreptul la educaţie şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura copiilor conform

convingerilor lor religioase şi filozofice (art. 2);
Protocolul nr. 2, adoptat în anul 19637, completează Convenţia atribuind Curţii Europene a
Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative asupra unorchestiuni juridice privind
interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.
Protocolul nr. 3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu privire la Comisia drepturilor
omului. în prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr. 4, adoptat în anul 1963", recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele
care sunt consacrate de Convenţie şi în Primuf Protocol. Este vorba despre:
- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură
să execute o obligaţie contractuală;
- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi orice ţară, inclusiv
pe a sa;
- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din teritoriul statului al
cărui resortisant este;
- dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;
- interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul nr. 5, adoptat în anul 1966', a modificat 2 articole ale Convenţiei cu privire la
componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 6, adoptat în anul 19834, a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor
părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de
pericol iminent de război. De remarcat că abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis
mai devreme cu 6 ani decât în sistemul Naţiunilor Unite.
Protocolul nr. 7, adoptat în anul 1984 , completează Convenţia prin recunoaşterea unor noi
drepturi:
- dreptul la garanţii procedurale pentru străinii care urmează a fi expulzaţi;
- dreptul la recurs în procesele penale;
- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);
- dreptul la despăgubiri în cazul erorilor judiciare;
- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în relaţiile cu copiii
lor, cu privire la căsătorie.
Protocolul nr. 8, adoptat în anul 19856, a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei cu privire la
procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui nu mai sunt aplicabile ca urmare a
desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr. 9, adoptat în anul 19901, de asemenea a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei
cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care rămân fără obiect ca urmare a adoptării
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 10 adoptat în anul I9922, a modificat procedura Comitetului Miniştrilor cu privire la
competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost
abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 11, adoptat în anul 19943, reformează practic mecanismul de control instituit de
Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte permanentă - Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 12, adoptat în anul 2000\ interzice discriminarea în general, indiferent pe ce criterii
sau motive s-ar putea face.
Protocolul nr. 13, a fost adoptat în anul 20026, şi consacra abolirea pedepsei cu moartea în orice
circumstanţă.
1.2. Carta socială europeană revizuită
Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei privind
protecţia drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu scopul de a consacra un catalog al
drepturilor economice şi sociale, fundamentat pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel încât acestea
să nu fie obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare
progresivă a prevederile ei, în funcţie de posibilităţile şi situaţia concretă din fiecare stat.
Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adiţional, adoptat în anul 1988, care iărgeşte
catalogul drepturilor economice şi sociale. Apoi, în 1991, s-a semnat un nou Protocol de amendare
care aduce unele schimbări în mecanismul de aplicare, pentru ca în anul 1996 Carta să facă obiectul
unei noi revizuiri.
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare în anul 1999, înlocuind progresiv tratatul
iniţial adoptat în 19618, în prezent fiind părţi la aceasta 14 state membre ale Consiliului Europei.
Carta socială europeană revizuită recunoaşte următoarele drepturi economice şi sociale:
- dreptul la muncă (art. 1);
- dreptul la condiţii echitabile de muncă (art. 2);
- dreptul la securitate şi la igiena muncii (art. 3);
- dreptul la salarizare echitabilă (art. 4);
- dreptul sindical (art. 5);
- dreptul la negociere colectivă (art. 6);
- dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 7);
- dreptul lucrătorilor la protecţia maternităţii (art. 8);
- dreptul la orientare profesională (art. 9);
- dreptul la formare profesională (art. 10);

- dreptul la protecţia sănătăţii (art. 11);
-dreptul la securitate socială (ait. 12);
- dreptul la asistenţă socială şi medicală (art. 13);
- dreptul de a beneficia de servicii sociale (art. 14);
- dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la participare la viaţa

comunităţii (art. 15);
- dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (art. 16);
- dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică (art. 17);
- dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi contractante (art.
18);
- dreptul lucrătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă (art. 19);
- dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi profesie, fără

discriminare în funcţie de sex (art. 20);
-dreptul la informare şi consultare (art. 21);
- dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de

muncă (art. 22);
- dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială (art. 23)
- dreptul la protecţie în caz de concediere (art. 24);
- dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului

acestora (art. 25);
- dreptul la demnitate în muncă (art. 26);
- dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitate de şanse şi de tratament (art. 27);
- dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la facilităţile acordate

acestora (art. 27);
- dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă (art. 29);
- dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale (art. 30);
- dreptul la locuinţă (art. 31);
România, ratificând Carta potrivit dispoziţiilor acesteia de aplicare progresivă, nu s-a angajat
deocamdată să fie legată de prevederile art. 10, 14, 22, 23, 26, 30 şi 31. În acelaşi timp, s-a angajat să
fie legată doar parţial de prevederile art. 2, 3, 13, 15, 18, 19 şi 27 şi în întregime de prevederile
celorlalte articole .
Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratificarea Cartei, s-a creat un mecanism
de control specific, concretizat prin înfiinţarea Comitetului European al Drepturilor Sociale, în baza
Protocolului de amendare a Cartei din anul 1991. Potrivit acestuia, Comitetul este alcătuit din 12
membri independenţi şi imparţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, cu un mandat
de 6 ani. El are competenţa de a constata dacă situaţiile din statele părţi sunt sau nu conforme cu
angajamentele asumate potrivit Cartei.
Sunt instituite două proceduri de control: procedura rapoartelor naţionale şi procedura

reclamaţiilor colective.
Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligaţia statelor părţi de a prezenta anual un
raport cu privire la o parte din dispoziţiile acceptate din Cartă. Comitetul European al Drepturilor
Sociale examinează aceste rapoarte şi prezintă anual concluziile sale cu privire la conformitatea
situaţiilor naţionale cu dispoziţiile Cartei. Dacă decizia Comitetului este una de neconformitate şi statul
în cauză nu o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o recomandare prin care va cere statului
modificarea în drept şi în fapt a situaţiei constatate.
Procedura reclamaţiilor colective a fost introdusă prin Protocolul de amendare a Cartei din 1995,
care a intrat în vigoare în 19982. în virtutea acestei proceduri, Comitetul European al Drepturilor
Sociale poate fi sesizat cu reclamaţii colective prin care se pretind violări ale drepturilor prevăzute de
Cartă. Reclamaţiile pot fi făcute de organizaţii neguvernamentale care au un statut consultativ pe
lângă Consiliul Europei, de organizaţiile patronale şi sindicale ale statului respectiv şi chiar de către
organizaţii neguvernamentale naţionale, dacă statul acceptă această posibilitate3. Reclamaţia este
examinată de Comitet şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă , ea este acceptată. Urmează o
procedură scrisă prin schimb de memorii între părţile implicate şi, dacă este necesară, o audiţie
publică în faţa Comitetului. în final, Comitetul adoptă o decizie pe care o transmite părţilor şi
Comitetului de Miniştri şi care va fi făcută publică în termen de cel mult patru luni de la data
transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate recomanda statului în cauză să ia
măsuri în conformitate cu Carta.
1.3. Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei
Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de protecţie a drepturilor

omului s-a materializat în adoptarea mai multor instrumente juridice pe diferite domenii, care dezvoltă
drepturi ale omului consacrate în izvoarele de bază.
Printre cele mai importante amintim:
- Convenţia culturală europeană, adoptată la 19 decembrie 1954, prin care părţile se angajează
să ia măsuri proprii pentru salvarea patrimoniului comun al Europei şi pentru încurajarea
dezvoltării. Statele vor încuraja cetăţenii proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor state părţi
şi vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce presupune inclusiv facilitarea
circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest scop;
- Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie 1972, care se aplică tuturor
legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care privesc prestările pentru boală, maternitate,
invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori, accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces,
şomaj, familii, cu luarea în considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,
refugiaţilor şi apatrizilor.
- Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor

de război adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că aceste crime sunt grave infracţiuni împotriva
demnităţii umane, convenţia declară ca imprescriptibile crimele contra umanităţii prevăzute de
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracţiunile prevăzute de
Convenţiile de. la Geneva din 1949 şi orice alte violări asemănătoare ale legilor şi obiceiurilor
războiului;
— Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei'', adoptată
la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca
ce! al copiilor din căsătorie, cu privire la filiaţia maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere,
supraveghere, dreptul de vizită, dreptul la succesiune;
- Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant, adoptată la 24

noiembrie 1977, care reglementează situaţia juridică a muncitorilor migranţi, cetăţeni ai statelor
membre ale Consiliului Europei, în scopul de a le asigura, în măsura posibilităţilor, un tratament care
să nu fie mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază muncitorii care au naţionalitatea statului
respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de condiţiile de viaţă şi de muncă;
- Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter

personal1, adoptată la 28 ianuarie 1981, care are ca scop protecţia dreptului la respectarea vieţii
particulare faţă de intensificarea circulaţiei peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac
obiectul prelucrării automatizate. O precizare importantă a Convenţiei este aceea potrivit căreia datele
cu caracter personal care privesc originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau de altă
natură, cele care privesc sănătatea, viaţa sexuală sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate
automatizat dacă dreptul intern nu prevede garanţii adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să
cunoască existenţa acestor prelucrări şi chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară modificarea lor
dacă nu mai corespund realităţii.
- Carta europeană a autonomiei locale1, adoptată la 15 octombrie 1985, consideră colectivităţile

locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui regim democratic şi că cetăţenii au dreptul să
participe la gestionarea treburilor publice, la nivel local acest drept putând fi exercitat cel mai direct.
Carta stabileşte că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislaţia internă şi, pe cât
posibil, în constituţiile statelor părţi. Prin autonomie locală, Carta înţelege dreptul şi capacitatea
efectivă pentru colectivităţile locale de a reglementa şi gestiona, în cadrul legii, sub propria lor
responsabilitate şi în profitul populaţiei lor, o parte importantă a treburilor publice;
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante , adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul
peroanelor private de libertate,
- Convenţia europeană cu privire la participarea străinilor ia viaţa publică la nivelul local,

adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezenţa rezidenţilor străini pe teritoriul naţional a
devenit o caracteristică permanentă a societăţii europene şi că aceştia, la nivel local, sunt supuşi
aceloraşi îndatoriri ca şi cetăţenii proprii, Convenţia garantează străinilor dreptul de a alege şi de a fi
aleşi la nivel local, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii;
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare1, adoptată la 5 noiembrie 1992. Este un
tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv
strict de ordin cultural. Scopul ei este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor
regionale sau minoritare în învăţământ şi în media, de a încuraja utilizarea lor în justiţie şi
administraţie, în viaţa economică, socială şi culturală;
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale', adoptată la 1 februarie 1995.

Considerând că o societate pluralistă, cu adevărat democratică, trebuie nunumai să respecte identitatea
etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi
să creeze condiţii care să permităexprimarea, păstrarea şi dezvoltarea acestei identităţi, Convenţia
stabileşte obligaţiilestatelor pentru protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor persoanelor
aparţinând acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea regulilor, a integrităţii teritoriale
şi a suveranităţii naţionale.
Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru protecţia drepturilor
omului, precum:
- Convenţia europeană de asistenţă socială şi medicală, 1953;
- Convenţia europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1956;
- Convenţia europeană cu privire la extrădare, 1957;
- Convenţia europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi cu privire la

obligaţiile militare în caz de pluricetăţenie, 1963;
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, 1967;
- Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;
- Convenţia europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;
- Convenţia europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, 1989;
- Convenţia europeană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;
- Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la

aplicaţiile biologiei şi medicinii, vizând interzicerea donării fiinţelor umane, 1998;
- Convenţia penală asupra corupţiei, 1999;
- Convenţia civilă asupra corupţiei, 1999;
- Convenţia asupra cybercriminalităţii, 2001 etc.
1.4. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei
Problema înfiinţării funcţiei de Comisar al Drepturilor Omului al Consiliului Europei şi a

biroului corespunzător s-au pus pentru prima dată la reuniunea şefilor de state şi de guverne de la
Strasbourg, din octombrie 1997. Această idee a fost materializată aproape doi ani mai târziu, în urma
dezbaterilor din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, printr-o rezoluţie a Consiliului de
Miniştri al Consiliului Europei".
Biroul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliului Europei este o instituţie independentă, care
are ca scop promovarea conştiinţei şi a respectului pentru drepturile omului în statele membre ale
Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea Parlamentară cu majoritatea de voturi, de pe

o listă cu trei candidaţi propuşi de Comitetul de Miniştri, pentru un mandat de 6 ani. Candidaţii pentru
această funcţie trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei şi experţi recunoscuţi
în materia drepturilor omului.
Comisarul Drepturilor Omului are ca obiective fundamentale ale activităţii sale:
- să promoveze în statele membre ale Consiliului Europei educaţia şi sensibilizarea în spiritul

respectării drepturilor omului;
- să identifice eventualele insuficienţe, în dreptul şi practica statelor membre ale Consiliului

Europei, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului;
- să contribuie la promovarea respectivului efectiv şi a exerciţiului deplin al drepturilor omului

în statele membre, în conformitate cu angajamentele asumate prin instrumentele juridice ale
Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului nu este o instituţie judiciară şi, prin urmare, nu este învestit cu
competenţa de a primi şi examina plângeri individuale şi nici să formuleze concluzii sau să ia iniţiative
bazate pe astfel de cereri.
Comisarul Drepturilor Omului este însărcinat să încurajeze autorităţile naţionale cu atribuţii în

domeniul drepturilor omului. El poate să intre direct în legătură cu guvernele statelor, acestea fiind
obligate să faciliteze exercitarea independentă şi eficace a funcţiilor încredinţate.
Principalele activităţi ale Comisarului Drepturilor Omului sunt:
- vizitele în fiecare stat pentru a-şi face o idee generală asupra situaţiei drepturilor omului sau
pentru a studia o anumită chestiune particulară. Aceste vizite pot fi făcute la iniţiativa statului în cauză
sau la iniţiativa Comisarului şi cuprind întâlniri cu înalţi funcţionari şi cu reprezentanţi ai societăţii
civile şi inspecţii la locurile unde drepturile omului sunt violate. Comisarul poate să facă
recomandări pentru ameliorarea respectului pentru drepturile omului. în urma vizitei, comisarul
pregăteşte un raport care conţine concluziile şi recomandările sale, pe care-1 transmite Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei şi, apoi, îl pune la dispoziţia marelui public;
- organizarea de seminarii şi conferinţe cu un scop dublu: promovarea educaţiei şi menţinerea

relaţiilor cu alte structuri şi organizaţii care se ocupă de drepturile omului. Aceste seminarii şi
conferinţe se pot solda cu recomandări adresate tuturor statelor cu privire Ia problemele discutate.
2. Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa în

sistemul european de protecţie a drepturilor omului
Consiliu Europei nu este singura organizaţie europeană care are printre marile sale preocupări
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări decât cea a
comunităţilor iniţiale, inclusiv în domeniul drepturilor omului. Acţiunile Uniu nii Europene în acest
domeniu s-au accentuat foarte mult în ultimii ani şi rezultatele sunt remarcabile. De aceea, vom
analiza într-un capitol distinct complexitatea acestei problematici.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost la origine o formă de cooperare

instituţionalizată nepermanentă - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa - convocată în
urma tratativelor de consolidare a securităţii şi a dezvoltării europene, începută în anul 1972 între
statele europene, Canada şi SUA.
Desfăşurarea CSCE a cunoscut trei momente de început:
- la nivelul miniştrilor de externe, în anul 1973, la care au participat reprezentanţi a 33 de state

europene, precum şi cei ai SUA şi ai Canadei;
- la nivelul experţilor, în perioada 1973-1975, care au pregătit documentele finale ale

conferinţei;
- la nivelul şefilor de state şi de guverne, în perioada 27 iulie -l august 1975, la Helsinki,

ocazie cu care s-a semnat Actul final', prin care s-au stabiiit principiile care guvernează relaţiile dintre
statele participante, măsurile de edificare a încrederii şi cu privire la securitate şi dezarmare, măsuri
privind cooperarea în domeniile economic, ştiinţific, protecţia mediului; securitatea şi cooperarea în
Mediterana, drepturile omului, informaţii, schimburile culturale, educaţie, precum şi continuarea
procesului de consolidare şi cooperare prin noi reuniuni.
Procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională – Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa - s-a declanşat Ia reuniunea de Ia Paris, în anul 1990, când s-a
adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă2, pornind de la schimbările majore care au avut loc în
Europa prin dispariţia lagărului comunist şi nevoia de instaurare a democraţiei în toate statele
europene, la baza căreia să se aşeze respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt adoptată cu acest prilej se
stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunităţi a statelor libere şi democratice de la
Vancouver la Vladivostok, iar CSCE a fost definită ca un forum de dialog, negocieri şi cooperare
pentru modelarea noii Europe.
In sfârşit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a încheiat procesul de
transformare a CSCE într-o organizaţie, schimbându-se şi denumirea în Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa.
Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, este un act complex, alcătuit din mai
multe documente, în două dintre acestea (Coşul I şi Coşul III) fiind cuprinse şi aspecte referitoare la
drepturile omului. Deşi Actul Final nu este un tratat, ci un document politic, el reprezintă un moment
important în Europa, având în vedere că la acea conferinţă au participat 33 de state europene, precum
şi SUA şi Canada.
Deosebit de important este că, între cele 10 principii directoare privind relaţiile dintre statele
participante ("decaloguP' de la Helsinki, Coşul I), două fac trimitere la drepturile omului:
- respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Potrivit acestuia, statele

participante s-au angajat să respecte drepturile omului, să promoveze şi să încurajeze exercitarea
deplină a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale. Mai mult, el se referă la libertatea
de religie şi la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;
— egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor. Potrivit acestui principiu, statele se

angajează să respecte egalitatea în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor la autodeterminare,
recunoscând că popoarele au dreptul de a hotărî, în deplină libertate, statutul lor politic, fără amestec
din afară.
Cel de al doilea document (Coşul NI) face trimitere la unele aspecte ale drepturilor omului,
precum reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce prezenta importanţă pentru perioada în
care a fost adoptat Actul Final.
Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid - 1983, Viena- 1989,
Copenhaga - 1990, Paris - 1990, Moscova - 1991, Helsinki - 1992, Budapesta - 1994) s-au soldat cu
documente care lărgesc într-o bună măsură catalogul drepturilor omului, abordând, printre altele,
drepturi ale minorităţilor, preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere, dreptul
umanitar, dreptul refugiaţilor, drepturile lucrătorilor migranţi.
O problemă asupra căreia OSCE s-a aplecat cu mai multă atenţie, mai ales după anul 1990, a fost
aceea a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Aceste preocupări s-au soldat cu o
serie de angajamente pe care OSCE le-a luat în urma Conferinţei de la Copenhaga, din anul 1990,
extinse prin Raportul Reuniunii la nivel de experţi de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus în
Documentul final al Conferinţei de la Moscova din 1991.
Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în anul 1992, a instituţiei înaltului
Comisar pentru Minorităţi Naţionale, într-un moment în care, în cadrul Naţiunilor Unite, încă nu se
adoptase Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,
religioase sau lingvistice ((decembrie 1992) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (995) înaltul Comisar pentru Minorităţile
Naţionale este învestit cu principala funcţie de avertizare din timp şi de a acţiona din vreme în legătură
cu tensiunile privitoare la problemele minorităţilor naţionale.
Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei1
TRATATUL ADOPTARL INTRARE IN

VIGOARE
Convenţia europeană pentru apărarea drepţi 04. I 1. 1950 05. 09. 1953
iilor omului şi a libertăţilor fundamentale Rom
Primul Protocol la Convenţia europeană penii u 20. 03. 1952 18. 05. 1954
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fur -
damentale, Paris
Carta socială europeană. Turin 18. 06. 1965 26. 02. 1965
Protocol nr. 2 la Convenţia europeană pentr ' 06. 05. 1963 21. 09. 1970
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fim
damentale, Strasbourg
Protocol nr. 3 la Convenţia europeană pentn 06. 05. 1963 21. 09. 1970
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fim
Protocol nr. 4 la Convenţia europeană pcntn 16.09. 1963 02. 05. 1968
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fun-
Protocol nr. 5 la Convenţia europeană pentru 20. 01. 1966 20. 12. 1971
Acordul european cu privire Id persoanele parti- 06. 05. 1969 17. 04. 1971
cipante la procedurile în faţa Comisiei europene
a drepturilor omului, Londra

Protocol nr. 6 la Convenţia europeană pentru 28. 04. 1983 01.03.1985
Protocol nr. 8 la Convenţia europeană pentru 19. 03. 1985 01.01. 1990
damentale, Viena
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii 26. 11. 1987 01. 02. 1989
sau a pedepselor inumane, crude sau degradante,
Strasbourg
Protocol adiţional la Carta socială europeană, 05. 05. 1988 04. 09. 1992
Strasbourg
damentale, Roma
Protocolul pentru amendarea Cartei sociale 21. 10. 1991 —
europene, Turin
Protocol nr. 10 la Convenţia europeană pentru 25. 03. 1992
damentale, Bale
Carta europeană a limbilor regionale sau mino- 05. 11. 1992 01. 03. 1998
ritare, Strasbourg
Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru pre- 04. 11. 1993 01. 03. 2002
venirea torturii sau a pedepselor inumane, crude
sau degradante, Strasbourg
Protocolul 2 la Convenţia europeană pentru pre- 04. 11. 1993 01.03.2002
venirea torturii sau a pedepselor inumane, crude
sau degradante, Strasbourg
Protocol nr. 11 la Convenţia europeană pentru 11.05. 1994 OL 11. 1998
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor 01. 02. 1995 01. 02. 1998
naţionale, Strasbourg
Protocolul adiţional la Carta socială europeană 09. 11. 1995 01. 07. 1998
pentru instituirea unui sistem de reclamaţii colec-
tive, Strasbourg
Acordul european cu privire la persoanele care 05. 03. 1996 01. 01. 1999
participă la procedurile în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Strasbourg
Al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general 05.03. 1996 01. 11. 1998
asupra privilegiilor şi intimităţilor Consiliului
Europei, Strasbourg
Carta socială europeană revizuită, Strasbourg 03.05. 1996 01. 07.1999
Protocol nr. 12 la Convenţia europeană pentru 04. 11.2000
damentale, Roma
Protocol nr. 13 la Convenţia europeană pentru 03.05.2002 01. 07. 2003

damentale, Vilnius
Protocolul adiţional la Convenţia asupra cyber- 28.01.2003
criminalităţii relativ la incriminarea actelor de
natură rasistă şi xenofobă comise prin sistemele
informatice, Strasbourg
Drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale
apărate de sistemul Consiliului Europei
1. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului garantate
de Convenţia europeană şi protocoalele sale adiţionale
Fundamentându-se pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale garantează şi apară valori importante
pentru fiinţa umană.
Încă o dată precizăm că numai drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi protocoalele ei

adiţionale pot constitui obiectul cererilor adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul
violării lor de către statele părţi, autorităţile acestora sau persoanele care acţionează în exerciţiul
funcţiilor lor oficiale.
1.1. Drepturi şi libertăţi fundamentale cu privire la viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei
Viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei constituie obiectul mai multor prevederi ale Convenţiei
europene şi protocoalelor saie adiţionale, pe care statele părţi se obiigă să le aplice imediat şi efectiv.
Dreptul la viaţa aparţine oricărei persoane şi este protejat de iege. Ca drept şi valoare supremă
ocrryţjţă_Je_Joate sistemele de protecţie a drepturilor omului, dezvoltate după adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948 a fost nu numai recunoscut şi consacrat în
instrumentele juridice inter naţionale, ci şi inclus pe primul loc, în categoria acelor 7 drepturi
fundamentale, aşa-numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca drepturi de la care nu se admite
nici o derogare.
Totuşi, atât în sistemul universal al ONU, cât şi în cel european, iniţial dreptul la viaţă a fost
supus unor excepţii fireşti pentru o perioadă de început a codificărilor în această materie.
Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice din anul 1966, deşi stabileşte că dreptul la
viaţă este inerent persoanei umane şi trebuie ocrotit prin lege şi că nimeni nu poate fi privat de viaţa
sa în mod arbitrar , precizează că în ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „o sentinţă de
condamnare la moarte nu poate fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vi-
goare în momentul în care crima a fost comisă [...] pedeapsă [...] aplicată [...] în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent''. Pactul nu permite totuşi pronunţarea
sentinţelor de condamnare la moarte pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nici
executarea acestor sentinţe împotriva femeilor gravide.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, devansând

cu mult timp Pactul referitor la drepturile civile şi politice, stabileşte:
„1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în
mod intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul
în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă.
2. Moartea nu este considerată ca aplicatei prin violarea acestui articol în cazurile în care ea
ar fi dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
deţinute conform legii;
c) pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie
Concluzionând asupra prevederilor celor două instrumente juridice internaţionale, rezultă că

pedeapsa cu moartea a rămas o realitate în multe ţări, chiar dacă, declarativ, se cerea abolirea acesteia
de fiecare stat în parte. Este motivul pentru care, şi în plan european, şi în plan universal au apărut
preocupări pentru adoptarea unor tratate prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, iniţial, cel puţin
în timp de pace.
Prima încercare s-a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin adoptarea unui protocol
adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în
anul 1983 - Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea . Potrivit acestuia, pentru""primă
dată în Europa şi în lume, într-un docu ment juridic internaţional, „pedeapsa cu moartea este abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat"'. Totuşi, protocolul permite
statelor părţi să prevadă în legislaţia lor „pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de
război sau de pericol iminent de război"'.
În plan universal, în cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia în anul 1989. Este
vorba despre al doilea Protocof facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
vizând abolirea pedepseicu.moartea.
Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep turilor omului,
Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului, desfă şurată la Roma, în noiembrie 2000.
s-a pronunţat pentru abolirea generală a pedepsei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie3 adoptarea unui
nou protocol adiţional la "Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu
moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Astfel, la 3 mai 2002
a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului Europei Protocolul numărul 13 la Convenţia
europeană pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă.
Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la viaţă este o valoare fundamentală

într-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este esenţială pentru protecţia acestui
drept şi pentru deplina recunoaştere a demnităţii inerente tuturor fiinţelor umane5, Protocolul nr. 13
stabileşte: „pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă
şi nici executat", nici o derogare şi nici o rezervă nefiind admise de la această dispoziţie7. Prin urmare,
statele părţi la acest Protocol nu vor putea, în nici un fel, să reintroducă pedeapsa cu moartea în propria
legislaţie.
Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante este un drept inerent fiinţei umane care decurge din dreptul la viaţă, libertate şi
siguranţă. în baza acestei prevederi a Convenţiei europene, Consiliu! Europei a adoptat Convenţia cu
acelaşi obiect, la 26 noiembrie 1987, din care s-a creat Comitetul european pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Scopul Convenţiei a fost acela de a
consolida protecţia persoanelor private de libertate contra torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante', printr-un mecanism extrajudiciar cu caracter preventiv bazat pe vizite.
Pornind de la aceste exigenţe, România a introdus în Codul penal, în anul 1996, două infracţiuni:
supunerea la rele tratamente (art. 267) şi tortura (art. 267).
Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns la muncă forţată2. Practicile

sclaviei, robiei sau ale muncii forţate sunt incompatibile cu libertatea fiinţei umane. Este motivul
pentru care, pornind de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană interzice
categoric asemenea practici.
Convenţia nu defineşte munca forţată. Curtea europeană a Drepturilor Omului a interpretat această
noţiune într-o hotărâre din 19833, prevalându-se de Convenţia numărul 21 a Organizaţiei mondiale a
muncii, potrivit căreia munca forţată sau obligatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui
individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pe care individul respectiv nu s-a oferit să o
execute de buna voie .
Totuşi, Convenţia europeană nu considera ca fiind muncă forţată sau obligatorie:
- orice muncă cerută în mod normal unei persoane supuse unei detenţii sau când se află în
libertate condiţionată;
- orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar în
ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu în locul celui militar obligatoriu;
- orice serviciu cerut în caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii.
- orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Dreptul persoanei la libertate şi siguranţă5. Potrivit Convenţiei europene, nimeni nu poate fi

privat de libertate decât în conformitate cu legea şi în următoarele cazuri:
- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată conform legii de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea ducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
- dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
- dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; dacă este vorba
despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe
teritoriul unui stat sau împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare sau extrădare.
Persoana arestată are şi un drept la informare, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o
înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie ce i se aduce.
În cazul arestării sau deţinerii, persoana are dreptul să fie dusă în faţa magistra- tului,
împuternicit de lege, pentru a fi judecată într-un termen rezonabil, putând fi eliberată în tipul
procedurii, chiar sub garanţii care să asigure prezenţa acesteia la audieri. Mai mult, persoana arestată
sau deţinută are dreptul la recurs în faţa unui tribunal care să se pronunţe în cel mai scurt timp
asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea dacă privarea de libertate este ilegală, în
această ultimă situaţie născându-se şi dreptul persoanei la reparaţii'.
Dreptul persoanei de a nu fi privată de libertatea sa pentru singurul motiv că ea nu este în măsură

să execute obligaţie contractuală. Este un drept care a fost consa crat prin Protocolului numărul 4 la
Convenţia europeană, adoptat în anul 1963. Ulte rior, acest drept a fost inclus şi în Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în sistemul ONU, în anul 1966, chiar ca un drept de
la care nu se admite nici o derogare. Prin urmare, ideile „năstruşnice" cu privire la reînfiinţarea în
România a închisorilor datornicilor trebuie abandonate categoric.
Dreptul ia libertatea de circulaţie. Dispoziţii importante cu privire la acest drept sunt cuprinse
tot în Protocolul numărul 4 la Convenţia europeană. Potrivit acestuia, orice persoană care se găseşte
în mod lega! pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă liber reşedinţa. De
asemenea, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, şi să intre pe teritoriul
statului al cărui cetăţean este. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea propriilor cetăţeni.
Libertatea de circulaţie poate fi supusă unor restricţii, dar numai dacă acestea sunt măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea
ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi a libertăţilor
celorlalţi.
1.2. Accesul liber la justiţie şi garanţii procedurale
In virtutea accesului liber la justiţie, fiecare persoană are dreptul să-i fie examinată cauza, în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial2, stabilit
prin lege, care să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea instanţei trebuie să fie pronunţată în public.
Accesul în sala de judecată poate fi interzis presei sau publicului, în interesul moralei, ordinii
publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică sau când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer, ori în măsura considerată strict necesară de către
tribunal, când datorită unor împrejurări speciale de publicitate ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
Persoana acuzată de infracţiune are dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când vinovăţia sa
este stabilită legal.
De asemenea. Convenţia europeană stabileşte următoarele drepturi ale acuzatului:
- să fie informat, în ce! mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
- să se apere ei însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci
când interesele justiţiei o cer;
- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în acelaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.
Dreptul la recurs în procesele penale. Protocolul numărul 74 la Convenţia europeană consacră

dreptul persoanei declarate vinovată de o infracţiune de către un tribunal să ceară examinarea cauzei
de către o jurisdicţie superioară, în conformitate cu legea, cu excepţia infracţiunilor minore sau când
prima instanţă este şi cea mai înaltă
Dreptul la indemnizaţie în caz de erori judiciare este consacrat tot de Protocolul nr. 7 1 , care cere
şi aplicarea principiului non bis in idem, potrivit căruia nimeni nu poate să fie urmărit sau pedepsit
penal pentru o infracţiune pentru care a fost achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă.
În acelaşi timp, Convenţia europeană pune în aplicare şi principiile neretroacti vităţii şi mitior
lex, potrivit cărora nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o misiune care în momentul în
care a fost comisă nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional şi nu se va
aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.
De asemenea, orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe na ţionale dacă i-
au fost violate drepturile şi libertăţile recunoscute de Convenţie şi dacă violarea a fost comisă de către
persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor oficiale.
1.3. Respectarea vieţii personale
Dreptul la viaţa personală este unul complex şi Convenţia europeană cuprinde mai multe
dispoziţii cu privire la căsătorie, viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa persoanei.
Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie' aparţine tuturor începând de la vârsta

pubertăţii, în conformitate cu legile naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept. Chiar
dacă se supune legilor naţionale, limitările care ar rezulta din acestea nu trebuie să restrângă sau să
reducă dreptul în cauză în aşa fel încât să atingă însăşi substanţa lui.
Soţii se bucură, potrivit Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană, de egalitatea în drepturi şi

responsabilităţi cu caracter civil între ei şi în relaţiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie, durata
căsătoriei şi a desfacerii ei. Totuşi, statele pot lua măsurile necesare în interesul copiilor.
Într-o redactare generală, Convenţia europeană garantează dreptul oricărei persoane de a i se

respecta viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenta sa. Autorităţile publice nu se pot
amesteca în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi
dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora. Dacă
analizăm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, vom constata că respectul pentru viaţa
de familie comportă toate aspectele acesteia, precum filiaţia, îngri jirea copiilor, adopţia şi drepturile
parentale etc. De asemenea, respectul pentru viaţa privată subsumează mai multe aspecte, printre care
accesul la datele cu caracter personal, domeniu în care s-a şi adoptat o convenţie distinctă", protecţia
împotriva violenţelor sexuale, schimbarea numelui, homosexualitatea sau transsexualitatea etc.
1.4. Drepturile privind libertatea spirituală
Dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie aparţine oricărei persoane şi implică

libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerile individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi prin
îndeplinirea ritualurilor .
Libertatea persoanei de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, potrivit legii, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea
drepturilor şi a libertăţilor altora.
Libertatea de expresie' aparţine oricărei persoane, în virtutea libertăţii spirituale. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Totuşi, statele au dreptul să supună
societăţile de radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare.
Exercitarea dreptului la libertate de expresie, care comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi

supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei,
protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale
sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Dreptul la instruire (la educaţie şi învăţământ) este consacrat de primul Protocol adiţional la
Convenţia europeană1. O precizare importantă este că statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le
asumă în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi
învăţământul copiilor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.
1.5. Dreptul Ia respectarea proprietăţii
Convenţia europeană nu a garantat acest drept încă din momentul adoptării ei. După doi ani,
prin primul Protocol adiţional, respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei
persoane fizice sau juridice'. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile şi
politice garantate de Convenţia europeană şi de protocoalele ei adiţionale, dreptul la respectarea
proprietăţii apare şi ca un drept colectiv. Potrivit dispoziţiilor de mai sus, nimeni nu poate fi privat
de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional. Toate aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului
statului de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata de impozite sau alte contribuţii ori amenzi".
1.6. Libertăţile social-politice
Dreptul la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a crea

împreună ou alţii sindicate şi de a se afilia la sindicale, este un drept care aparţine oricărei persoane.
Exerciţiul acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care, potrivit legii, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii
şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.
Mai mult, Convenţia permite statelor să impună restricţii în exercitarea acestor drepturi de către
membrii foiţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.
Dreptul la alegeri libere prin vot secret. Statutul Consiliului Europei impune statelor care
doresc să devină membre ale acestei organizaţii şi condiţia respectăriiprincipiilor statului de drept.
Iniţial, Convenţia europeană nu a concretizat această prevedere în întreaga sa complexitate, dar primul
Protocol adiţional' a obligat statele părţi să organizeze, la intervale regulate, alegeri libere prin vot
secret, în condiţii care să asigure libertatea de expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului
legislativ.
2. Conţinutul drepturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită
Carta socială europeană revizuită consacră 31 de drepturi economice şi sociale în tot atâtea
articole. Din raţiuni de sistematizare, vom analiza aceste drepturi pe şase grupe, în funcţie de
apropierea dintre relaţiile pe care le vizează.
2.1. Dreptul la muncă
Deşi Carta socială europeană revizuită consacră dreptul la muncă într-un singur articol, într-un
sens mai larg subsumăm acestuia şi alte drepturi conexe, precum dreptul la condiţii echitabile de
muncă3, dreptul la securitate şi igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă5 şi dreptul la
demnitatea în muncă.
Dreptul la muncă angajează statele părţi să recunoască realizarea şi menţinerea celui mai ridicat
şi stabil nivel posibil de ocupare a forţelor de muncă liber întreprinsă, să menţină servicii gratuite
de angajare şi să asigure ori să favorizeze orientarea, formarea şi readaptarea profesională
corespunzătoare.
Dreptul la condiţii echitabile de muncă presupune următoarele obligaţii ale statelor părţii:
- stabilirea unei durate rezonabile a muncii zilnice şi săptămânale, săptămâna de lucru trebuind
să fie redusă treptat, în funcţie de productivitatea muncii şi de alţi factori determinaţi;
- să prevadă zile de sărbătoare plătite;
- să asigure concediul anual plătit de cel puţin 4 săptămâni;
- să elimine riscurile din ocupaţiile periculoase, iar atunci când nu se poate, să reducă durata
muncii sau să suplimenteze concediile plătite;
- să se asigure ziua de repaus săptămânală conform obiceiurilor sau tradiţiilor;
- lucrătorii să fie informaţi în scris, în cel mult 2 luni de la angajare, despre aspectele esenţiale
ale contractului de muncă;
-pentru munca de noapte să ia măsuri speciale de care să beneficieze lucrătorii.
Dreptul la securitate şi igienă în muncă, inerent pentru o societate civilizată, presupune, mai
întâi, adoptarea unei politici naţionale coerente în materie de securitate, sănătate şi de mediu de
muncă. Principalul obiect al acestui drept este ameliorarea securităţii şi a igienei profesionale,
prevenirea accidentelor şi a îmbolnăvirilor. Pentru aceasta, statele părţi sunt obligate să emită şi să
pună în aplicare regulamente de igienă şi să promoveze serviciile de sănătate în muncă, cu funcţii
preventive şi de consiliere.
Dreptul la o salarizare echitabilă presupune, în primul rând, acordarea unui salariu care să
asigure lucrătorilor şi familiilor acestora un nivel de trai decent. Cu excepţia unor cazuri speciale,
orele suplimentare de muncă trebuie sa fie plătite. Acest drept consacră şi egalitatea bărbaţilor şi
femeilor în salarizare pentru muncă de valoare egală. Reţinerile din salarii sunt permise numai în
conformitate cu legea, cu convenţiile colective sau potrivit sentinţelor de arbitraj.
Dreptul la demnitate în muncă are ca obiect prevenirea şi protecţia în materie de hărţuire sexuală
în legătură cu munca şi cu locul de muncă, precum şi prevenirea şi protejarea lucrătorilor împotriva
actelor ostile şi ofensatoare la locul de muncă sau în legătură cu munca.
2.2. Drepturile cu privire la protecţie în muncă şi profesie

Dreptul la orientare profesionala presupune crearea unui serviciu public gratuit care să sprijine
persoanele, inclusiv cele handicapate, în atingerea unei profesii sau la avansarea profesională, în
funcţie de calităţile persoanei şi posibilităţile pieţei de muncă.
Dreptul la formarea profesională2 este un drept complex care presupune, mai întâi, să se
asigure sau să se favorizeze formarea tehnică şi profesională a tuturor persoanelor şi să se acorde
mijloacele care să permită accesul la învăţământul superior numai în conformitate cu aptitudinile
individuale. De asemenea, să se favorizeze formarea profesională a tinerilor la locul de muncă şi să
se ia măsuri pentru formarea lucrătorilor adulţi şi pentru recalificarea şi reintegrarea şomerilor.
Statele vor încuraja utilizarea deplină a mijloacelor destinate acestor scopuri, inclusiv prin reducerea
sau desfiinţarea laxelor şi a cheltuielilor, asistenţă financiară şi cursuri suplimentare de formare la
locul de muncă.
Dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare profesională, fără

discriminare în funcţie de sex consacră obligaţia statelor părţi de a lua măsuri cu privire la realizarea
acestui drept prin angajare, protecţie împotriva concedierii, recalificarea şi readaptarea
profesională, condiţii de angajare, salarizare, evoluţia carierei, promovarea în muncă.
Dreptul de informare şi consultare2 determină promovarea unor măsuri care să permită

lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora să fie informaţi periodic despre situaţia economică şi
financiară a întreprinderii, cu excepţia informaţiilor confidenţiale, şi să fie consultaţi asupra
deciziilor care pot afecta substanţial interesele lucrătorilor, în special cele cu consecinţe importante
în privinţa angajării în întreprindere.
Dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de

muncă3. în virtutea acestui drept, statele se obligă să adopte măsuri care să permită lucrătorilor şi
reprezentanţilor acestora să contribuie la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă, de
organizare a muncii şi a mediului de muncă, la protecţia sănătăţii şi a securităţii în întreprindere, la
organizarea serviciilor şi a facilităţilor sociale şi socioculturale ale întreprinderii, precum şi la
controlul respectării acestor reglementări.
Dreptul la protecţie în caz de concediere4. Lucrătorii au dreptul de a nu fi concediaţi fără un

motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita lor ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a
instituţiilor sau a serviciului. Ei au şi dreptul la o indemnizaţie sau la reparaţie in cazul concedierii
neîntemeiate, ceea ce presupune şi dreptul de apel împotriva măsurii concedierii, în faţa unui organ
imparţial.
Dreptul lucrătorilor la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului acestora
presupune crearea cadrului legal naţional care să prevadă garantarea creanţelor lucrătorilor, care
rezultă din contractele sau raporturile de muncă, de către o instituţie de garanţie sau orice altă formă
efectivă de protecţie.
Dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie6. Statele se angajează să ia următoarele măsuri de

protecţie cu privire la munca tinerilor şi a copiilor;
- să fixeze vârsta minimă de angajare la 15 ani, fiind permise derogări pentru copiii angajaţi în
munci uşoare, care nu aduc atingerea sănătăţii, moralităţii sau educaţiei acestora;
- pentru ocupaţiile periculoase sau insalubre, vârsta minimă de angajare se fixează la 18 ani;
- interzicerea angajării copiilor în munci care să îi priveze de beneficiul deplin al instrucţiei

obligatorii;
- limitarea duratei muncii lucrătorilor sub 18 ani;
- salarizarea echitabilă sau alocaţii corespunzătoare pentru tinerii lucrători şi ucenici;
- durata formării profesionale a tinerilor lucrători în timpul normal de muncă să fie considerată
inclusă în ziua de muncă;
- concediile anuale plătite de cel puţin patru săptămâni pentru lucrătorii sub 18 ani;
- interzicerea lucrătorilor sub 18 ani în munci de noapte, cu unele excepţii stabilite de legislaţia
naţională;
- lucrătorii sub 18 ani angajaţi în anumite locuri de muncă să fie supuşi periodic controlului
medical;
- protecţia specială împotriva riscurilor fizice şi morale la care copiii şi tinerii sunt expuşi în
munca lor.
Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii1 este, de asemenea, un drept complex care, pentru
exercitarea lui, presupune următoarele măsuri din partea statului:
- să asigure lucrătoarelor, înainte şi după naştere, un repaus cu o durată de cel puţin 14

săptămâni, fie prin concediu plătit, fie prin prestaţii adecvate de securitate socială sau din fonduri
publice;
- să ilegalizeze concedierea unei femei în perioada cuprinsă între momentul în care aceasta a
notificat starea sa de graviditate şi încheierea concediului de maternitate;
- să asigure mamelor care îşi alăptează copiii pauze suficiente în acest scop;
- să reglementeze muncă de noapte a femeilor însărcinate, a celor care au născut recent sau a
celor care îşi alăptează copiii;
- să interzică angajarea în munci subterane în mine şi în orice alte munci periculoase, insalubre
sau penibile a femeilor însărcinate, a celor care au născut recent sau a celor care îşi alăptează copiii.
Dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi familiale la egalitatea de şanse şi de tratament2 va

trebui să permită acestora să rămână în viaţa activă sau să revină la aceasta după o absenţă datorată
acestor responsabilităţi şi să beneficieze inclusiv de măsuri în domeniu! orientării şi formării
profesionale. Statele părţi se angajează să ia măsuri pentru a se ţine seama de nevoile acestora privind
condiţiile de angajare şi de securitate socială şi pentru dezvoltarea şi promovarea serviciilor publice ori
private, în special a serviciilor preşcolare de zi şi a altor modalităţi de îngrijire. Statele se obligă, de
asemenea, să ofere posibilitatea pentru fiecare părinte ca, în cursul unei perioade după concediul de
maternitate, să obţină un concediu parental pentru îngrijirea copilului, a cărui durată se va stabili prin
legislaţia naţională, în funcţie de convenţiile colective şi practica naţională. Responsabilităţile
familiale nu pot constitui, ca atare, un motiv întemeiat de concediere.
Dreptul sindical constă în libertatea lucrătorilor şi a patronilor de a crea organizaţii locale,

naţionale sau internaţionale şi de a adera la astfel de organizaţii, pentru protecţia intereselor lor
economice şi sociale. Statele se obligă să nu aducă atingere acestui drept.
Dreptul la negociere colectivă2 presupune obligaţia statelor de a favoriza şi promova dreptul

la consultare paritară între lucrători şi patroni, între organizaţiile patronale şi cele ale lucrătorilor,
pentru reglementarea condiţiilor de angajare prin convenţii colective. De asemenea, vor favoriza
utilizarea procedurilor de conciliere şi arbitraj voluntar pentru rezolvarea conflictelor de muncă.
Acest drept conţine şi dreptul, lucrătorilor şi al patronilor la acţiuni colective, inclusiv greva, dar sub
rezerva obligaţiilor rezultate din convenţiile colective de muncă.
Dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi la facilităţile acordate

acestora'. Reprezentanţii lucrătorilor beneficiază de protecţie efectivă împotriva actelor care ar putea
să le aducă un prejudiciu, inclusiv împotriva concedierii, şi care ar fi motivate de calitatea acestora.
De asemenea, ei trebuie să beneficieze de facilităţi care să le permită îndeplinirea atribuţiilor. în
funcţie de relaţiile profe sionale din ţară, de necesităţile, importanţa şi posibilităţile întreprinderii.
Dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă1. Reprezentanţii

lucrătorilor au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cazul concedierilor colective, în timp util, dar
înaintea acestor concedieri, precum şi cu privire la posibilităţile de a evita concedierile colective sau
de a atenua numărul sau consecinţele acestora, inclusiv prin măsuri sociale, în special prin
redistribuirea sau racalificarea lucrătorilor.
2.3. Drepturile lucrătorilor migranţi
Dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte state părţi . Cetăţenii care
doresc să exercite o activitate lucrativă pe teritoriul altor state părţi au dreptul la ieşire. în virtutea
acestui drept, statele părţi se angajează să aplice într-un spirit liberal regulamentele existente, să
simplifice formalităţile şi să readucă sau să desfiinţeze taxele, inclusiv cele consulare, plătibile de
către lucrătorii străini sau patroni, cu privire la angajarea lucrătorilor străini.
Dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor acestora la protecţie şi asistenţă presupune

adoptarea unor măsuri cu privire la:
- servicii gratuite pentru furnizarea de informaţii, inclusiv pentru contracararea oricărei

propagande înşelătoare privind emigrarea sau imigrarea;
-facilitarea plecării, transportului şi primirii lucrărilor şi familiilor lor, cu asigurarea în timpul

călătoriei, în limitele jurisdicţiei statelor părţi, a serviciilor sanitare şi medicale necesare, precum şi a
condiţiilor bune de igienă;
- promovarea colaborării între serviciile sociale publice sau private din ţările de emigrare şi
imigrare;
- garantarea unui tratament nu mai puţin favorabil decât acela acordat cetăţenilor proprii, cu
privire Ia salarizare, condiţiile de muncă, locuinţă, taxe şi impozite, acţiuni injustiţie. Acest tratament
este prevăzut doar pentru lucrătorii care se găsesc legal pe teritoriul statului respectiv;
- facilitarea reîntregirii familiei lucrătorului migrant autorizat să se stabilească pe teritoriul

statului;
- garanţia că lucrătorii migranţi nu vor fi expulzaţi decât dacă ameninţă securitatea statului sau.
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri;
- transferul tuturor câştigurilor şi economiilor lucrătorilor migranţi pe care aceştia doresc să le

transfere;
- extinderea protecţiei şi asistenţei prezentate mai sus şi asupra lucrătorilor migranţi care
lucrează pe cont propriu;
- favorizarea şi facilitarea învăţării limbii naţionale a statului de primire şi a limbii materne a

lucrătorului migrant de către copiii acestuia.
2.4. Dreptul la protecţia sănătăţii, securitate socială şi asistenţă
Dreptul la protecţia sănătăţii2. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, statele părţi se obligă
să ia măsuri, direct sau în cooperare cu organizaţii publice şi private, pentru eliminarea cauzelor
sănătăţii deficitare, în măsura posibilului, pentru înfiinţarea de servicii de consultare şi educare
privind ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale în materie de
sănătate. De asemenea, statele părţi se angajează să prevină, pe cât posibil, bolile epidemice,
endemice şi alte boli, precum şi accidentele.
Dreptul la securitate socială. Consacrând acest drept, Carta face trimitere Ia Codul european de
securitate socială', în raport cu care statele se angajează să menţină un regim de securitate socială cel
puţin egal cu cel necesar ratificării acestuia. De asemenea, statele se obligă să încheie acorduri pentru
a asigura egalitatea de tratament între cetăţenii fiecărei părţi în ceea ce priveşte drepturile de securitate
socială, indiferent de deplasările persoanelor protejate în teritoriile părţilor, inclusiv acordarea,
menţinerea şi restabilirea drepturilor de securitate socială prin mijloace precum totalizarea
perioadelor de asigurare sau angajare îndeplinite potrivit legislaţilor naţionale.
Dreptul la asistenţă socială şi medicala . în virtutea acestuia, fiecare persoană care nu dispune
de resurse suficiente şi nu este în măsură să le procure prin mijloace proprii sau să le primească din
altă sursă are dreptul să beneficieze de o asistenţă corespunzătoare în caz de boală, de îngrijirile
impuse de starea sa. Statele vor veghea ca persoanele care beneficiază de această asistenţă să nu
sufere, din acest motiv, de o reducere a drepturilor lor politice sau sociale. Fiecare persoană poate să
obţină, prin servicii competente, publice sau private, orice sfat şi orice ajutor personal necesar pentru
a preveni, îndepărta sau atenua starea de nevoie de ordin personal şi familial. Carta cere statelor părţi
să aplice aceste dispoziţii în mod egal şi cetăţenilor celorlalte state părţi care se află legal pe
teritoriul lor, în conformitate cu obligaţiile asumate prin Convenţia europeană de asistenţă socială şi
medicală, semnată la Paris, în anul 1953.
Dreptul de a beneficia de servicii sociale4 corespunde obligaţiilor statelor părţi de a încuraja sau
de a organiza serviciile care utilizează metode specifice serviciului social şi care contribuie la
bunăstarea şi la dezvoltarea indivizilor şi a grupurilor în cadrul comunităţii, precum şi la adaptarea lor
la mediul social. De asemenea, statele vor încuraja participarea indivizilor şi a organizaţiilor benevole
sau a altor organizaţii la crearea sau la menţinerea acestor servicii.
Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii sociale1. înlăturarea sărăciei şi a excluderii

sociale nu se poate realiza decât prin măsuri adoptate în cadrul unei abordări globale şi coordonate
pentru promovarea accesului efectiv al persoanelor aflate într-o asemenea situaţie, în special, la
angajare, locuinţă, formare profesională, reglementează aspectele privitoare la îngrijirea medicală,
indemnizaţiile de boală, ajutorul de şomaj, pensia de bătrâneţe, ajutoarele în caz de accidente de muncă
şi boli profesionale, ajutoarele familiale, ajutoarele de maternitate, ajutoarele de invaliditate, pensiile
de urmaş. Textul Codului, în învăţământ, cultură, asistenţă socială şi medicală. De aceea, Carta cere
statelor, dacă este necesar, să reexamineze măsurile care ar trebui adoptate în acest scop.
2.5. Dreptul familiilor, al copiilor, al tinerilor, al persoanelor vârstnice
şi al persoanelor cu handicap Ia protecţie
Dreptul familiilor la protecţie socială, juridică şi economică2 este consacrat pentru realizarea
condiţiilor de viaţă indispensabile dezvoltării familiei, ca celulă fundamentală a societăţii. Acest
obiectiv va fi realizat, în special, prin intemtediul prestaţiilor sociale şi fa miliale, al dispoziţiilor
fiscale, al încurajării construcţiilor de locuinţe adaptate nevoilor familiale, al ajutoarelor pentru tinerele
familii sau prin orice alte măsuri corespunzătoare.
Dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică. Este vorba despre
dreptul copiilor şi al adolescenţilor de a creşte într-un mediu favorabil şi pentru care statele părţi se
angajează direct sau în cooperare cu organizaţii publice sau private să ia măsuri pentru a asigura
copiilor şi adolescenţilor îngrijirile, asistenţa, educaţia şi pregătirea de care au nevoie, în special prin
crearea sau menţinerea unor instituţii sau servicii adecvate acestui scop. ţinând seama şi de drepturile
şi obligaţiile părinţilor. De asemenea, statele se angajează să protejeze copiii şi adolescenţii împotriva
neglijenţei, violenţei sau exploatării, în special pentru cei care sunt privaţi temporar de sprijinul
familiei, precum şi să asigure acestora învăţământul primar şi secundar gratuit şi să favorizeze
regularitatea frecvenţei şcoiare.
Dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială şi la participare la viaţa

comunităţii4. Exercitarea acestui drept, indiferent de vârsta, de natura şi de originea handicapului,
presupune măsuri speciale din partea statului, precum:
- luarea măsurilor necesare pentru a furniza persoanelor handicapate o orientare, o educaţie şi o

formare profesională în cadrul schemelor generale, ori de câte ori este posibil sau, dacă nu este
posibil, prin intermediul instituţiilor specializate, publice sau private;
- să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsură susceptibilă să

încurajeze patronii să angajeze şi să menţină în activitate persoane handicapate şi să adapteze
condiţiile de muncă la nevoile acestor persoane, inclusiv prin recurgerea la servicii specializate şi de
însoţire;
- să favorizeze deplina lor integrare şi participare la viaţa socială, inclusiv prin măsuri care
vizează depăşirea dificultăţilor de comunicare şi de mobilitate şi care să le permită accesul la
mijloacele de transport, la locuinţă, la activităţile culturale şi la petrecerea timpului liber.
Dreptul persoanelor vârstnice la protecţie sociala . Statele părţi se angajează să ia măsuri, direct
sau în cooperare cu organizaţiile publice sau private, în special pentru a permite persoanelor vârstnice
să rămână membri deplini ai societăţii cât mai mult posibil şi pentru ca acestea să aleagă liber
propriul stil de viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit. Acest obiectiv
trebuie realizat prin intermediul unor resurse suficiente pentru a duce o existenţă decentă şi a participa
la viaţa publică, socială şi culturală, precum şi prin informaţii referitoare la serviciile şi la facilităţile
disponibile, prin punerea la dispoziţie a unor locuinţe corespunzătoare şi prin îngrijirea sănătăţii şi
servicii pe care starea acestora le impune. Persoanelor vârstnice care trăiesc în instituţii trebuie să li se
garanteze o asistenţă corespunzătoare în privinţa vieţii private şi participarea la determinarea
condiţiilor de viaţă în instituţie.
2.6. Dreptul la locuinţă
Pentru o societate civilizată, acest drept reprezintă o necesitate a fiecăruia, tară de care traiul
obişnuit şi decent este pus sub semnul întrebării. Locuinţa nu reprezintă doar o responsabilitate a
persoanei, ci şi un drept al acesteia, care presupune obligaţii corespunzătoare din partea statului. Carta
socială europeană cere statelor părţi să ia măsuri pentru:
- favorizarea accesului la locuinţe la un nivel adecvat;
- a preveni şi a atenua lipsa locuinţelor, în vederea eliminării progresive a acestei situaţii;
- să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
O particularitate tradiţională a dreptului internaţional public este lipsa unei jurisdicţii

internaţionale cu competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului internaţional public.
Instanţele internaţionale, precum Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională sau succesoarea ei,
Curtea Internaţională de Justiţie, au avut şi au o competenţă facultativă. Deciziile Curţii Internaţionale
de Justiţie, de exemplu, au forţă obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe
care o soluţionează, în condiţiile în care statele sunt libere să supună sau nu spre soluţionare aceste
cauze.
Astăzi, practica relaţiilor dintre state consacră şi existenţa unor instanţe de judecată cu
competenţă obligatorie pentru state. Chiar dacă existenţa lor poate fi caracterizată ca aparţinând
excepţiilor, se pare că tendinţa este de a da justiţiei internaţionale un rol tot mai mare în garantarea
executării obligaţiilor asumate de state prin tratate internaţionale. Este şi cazul Curţii Europene a
Drepturilor Omului, instanţă de judecată creată în, cadrul Consiliului Europei, dar care funcţionează
independent de acesta, ca un mecanism cu reale competenţe în garantarea efectivă a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului apărate de Convenţia europeană şi protocoalele ei adiţionale.
Iniţial, mecanismul de control pentru apărarea drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei
era instituit de Convenţia europeană din 19503 prin crearea unei Comisii europene a drepturilor omului
şi a unei Curţi europene a drepturilor omului.
Comisia europeană a drepturilor omului se compunea dintr-un număr de membri egal cu cel al
statelor părţi la Convenţie şi putea fi sesizată prin cereri adresate Secretariatului General al Consiliului
Europei de către state şi persoane particulare, fizice sau juridice, care pretindeau încălcarea
dispoziţiilor Convenţiei.
Comisia lucra în şedinţe plenare sau în camere compuse fiecare din şapte membri sau în comitete
compuse fiecare din cel puţin trei membri. Funcţionând cu uşile închise, Comisia putea să recurgă la
următoarele soluţii:
- respingerea cererii;
- acceptarea cererii şi întocmirea unui raport dacă se ajungea la o reglementare amiabilă, raport
care era înaintat statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi Secretarului General al Consiliului
Europei, în scopul publicării;
- dacă nu se găsea o soluţie se redacta un raport în care se formulau propunerile pe care le

considera corespunzătoare şi le trimitea Comitetului de Miniştri şi statelor interesate fără posibilitate
de publicare;
- dacă în termen de 3 luni de la comunicarea raportului către Comitetul de Miniştri cazul nu era
trimis Curţii Europene a Drepturilor Omului, Comitetul de Miniştri decidea dacă a existat sau nu o
violare a Convenţiei, în caz afirmativ fixând un termen în care statul în cauză trebuia să ia măsurile
prevăzute de decizia Comitetului de Miniştri.
Curtea europeană a drepturilor omului, în forma iniţială prevăzută de Convenţie, putea fi sesizată
după constatarea de către Comisia europeană a drepturilor omului a eşecului soluţionării amiabile, într-
un termen de 3 luni, de către Comisie, statul al cărui cetăţean era victima, statul care a sesizat
Comisia, statul pus în cauză sau persoanele particulare, fizice sau juridice, care au sesizat Comisia.
Prin urmare, Comisia funcţiona ca un „filtru" de acces la Curtea europeană a drepturilor omului,
ceea ce a făcut ca acest mecanism să funcţioneze cu dificultate. Este motivul pentru care în anul
1994 a fost adoptat Protocolul 11 la Convenţia europeană pentru reformarea mecanismului de control,
cu scopul de a menţine şi întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale. Practic, mecanismul de control a fost simplificat prin desfiinţarea Comisiei europene a
drepturilor omului şi instituirea unei Curţi unice - Curtea Europeană a Drepturilor Omului. în baza
Protocolului 11, Curtea şi-a adoptat Regulamentul propriu de funcţionare încă de la 1.11.1998 .
Comisia a continuat să funcţioneze, conform Protocolului 11, până la 31.10.1999, pentru a

instrumenta cazurile declarate admisibile până la intrarea în vigoare a Protocolului.
2. Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturijor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu

numărul statelor părţi4: Aceştia sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu
majoritatea voturilor1, de pe o listă cu câte 3 candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Persoanele care
exercită funcţia de judecător al Curţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să îndeplinească toate condiţiile cerute pentru
exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o com petenţă recunoscută;
-să îşi exercite mandatul ca judecători cu titlu individual;
- în cursul mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompa tibilă cu
cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter
permanent.
În legătură cu incompatibilităţile prevăzute de ultima condiţie enunţată mai sus, acestea vizează
orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate profesională. Mai mult, fiecare judecător
va declara preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară3. Dacă un judecător se află în
imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile sau se desesizează, statul parte care 1-a desemnat este invitat
ca, în termen de 30 de zile, să desemneze fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad-hoc,
o altă persoană care să îndeplinească condiţiile impuse unui judecător ales4. Şi judecătorul ad-hoc va
depune jurământul sau declaraţia solemnă.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La prima alegere, jumătate
din numărul judecătorilor îşi vor încheia mandatul după trei ani, în scopul reînnoirii unei jumătăţi la
fiecare 3 ani. Pentru a asigura această reînnoire, la orice alegere Adunarea Parlamentară poate decide
ca unui sau mai multe mandate să
aibă o altă durată, fără a putea depăşi 9 ani sau să fie mai mici de 3 ani.
Când un judecător a fost ales în locul unui judecător a! cărui mandat nu a expirat, acesta va duce
la sfârşit mandatul predecesorului său.
La îndeplinirea vârstei de 70 de ani, mandatul judecătorului se încheie. întotdeauna, judecătorii

rămân în funcţie până la înlocuirea lor şi vor continua să se ocupe de cauzele cu care au fost deja
sesizaţi până la soluţionarea lor.
Ordinea de precădere a judecătorilor este stabilită de Regulamentul Curţii astfel:
judecătorii aleşi au rangul imediat după preşedinte şi vicepreşedinţii Curţii, după vechimea lor
în funcţia de judecător şi, la o vechime egală, în funcţie de vârsta lor (aceeaşi regulă este valabilă şi
pentru preşedinţii secţiilor); judecătorii ad-hoc au rangul potrivit vârstei lor, dar după judecătorii
aleşi.
Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi hotărâtă cu majoritatea de 2/3 din numărul
judecătorilor. Potrivit Regulamentului Curţii, orice judecător poate declanşa procedura revocării, iar
judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat în plenul Curţii .
Curtea funcţionează în plenul său şi, pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, în comitete,
camere şi Marea Cameră.
Adunarea Plenară a Curţii (Curtea Plenară) are următoarele atribuţii :
- alege, pentru o durată de 3 ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi ai Adunării, care
pot fi realeşi;
- constituie camere pentru o perioadă determinată;
-alege preşedinţii camerelor Curţii, care, de asemenea, pot fi realeşi;
- adoptă Regulamentul Curţii;
-alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.
Potrivit Regulamentului Curţii, alegerile de mai sus au loc prin vot secret, cu majoritatea absolută
a judecătorilor Curţii. Dacă nu se obţine această majoritate, se procedează la un scrutin de balotaj între
cei doi judecători care au obţinut cel mai mare număr de voturi.
Preşedintele Curţii conduce activitatea şi serviciile Curţii, reprezintă Curtea şi, mai ales, asigură
relaţiile cu autorităţile Consiliului Europei. El prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii
Camere şi cele ale Colegiului de 5 judecători. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere,
mai puţin atunci când este ales de statul parte interesat în această cauză.
Vicepreşedinţii Curţii' asistă preşedintele Curţii şi îl înlocuiesc la cererea acestuia sau în caz de
vacanţă a preşedinţiei. Ei îndeplinesc şi funcţia de preşedinţi de secţie.
Preşedinţii secţiilor şi ai camerelor6 conduc şedinţele secţiilor şi ale camerelor
din care fac parte şi pot fi înlocuiţi, la nevoie, de vicepreşedinţii acestora. Trebuie precizat că
membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care una din părţi este chiar statui ai cărui
resortisanţi sunt sau în numele căruia au fost aleşi. ,
Sediul Curţii este la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei, dar, când este necesar,
Curtea poate să-şi exercite funcţiile şi în alte locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiliului
Europei .
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reuneşte în sesiune plenară ori de câte ori este necesar
pentru îndeplinirea funcţiilor sale, la cererea a minimum o treime din judecători, şi cel puţin o dată pe
an pentru probleme administrative. Cvorumul sesiu-
nilor plenare trebuie să fie de cel puţin două treimi din judecătorii aleşi.
Secţiile' (denumite Camere în Convenţie) sunt constituite de Adunarea Plenară, pentru o perioadă
de 3 ani. Există minim 4 secţii şi fiecare judecător este membru al uneia dintre acestea, astfel încât
fiecare să fie echilibrată din punct de vedere geografic, al reprezentării sexelor şi al diferitelor
sisteme juridice naţionale.
Marea Camera se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este constituită
pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte obligatoriu preşe- dintele şi vicepreşedintele
Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor. Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual
sau de state, atunci când cauza i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz
de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei .
Camerele de 7 judecători5 se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în faţa Curţii. Pentru
fiecare cauză, Camera cuprinde preşedintele secţiei şi judecătorul ales
în numele statelor aflate în cauză. Judecătorul ales poate fi înlocuit de un judecător ad-hoc.
Camerele se pot pronunţa atât asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale, în situaţia în
care Comitetul nu le declară inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curţii, cât şi asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state.
Comitetele6 se constituie de către 3 judecători aparţinând aceleaşi secţii, pentru o
perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei Secţii, alţii decât preşedintele. Un Comitet
poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci
când o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.
Marea Cameră, camerele şi comitetele îşi desfăşoară activitatea în permanenţă, dar Curtea poate
hotărî în fiecare an perioade de sesiune. în acest din urmă caz, în situaţii de urgenţă, preşedintele Curţii
are posibilitatea să convoace Marea Cameră şi camerele în afara perioadelor de sesiune stabilite.
Curtea deliberează" în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând parte la deliberări,
precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, în funcţie de necesitate, înainte de orice votare
cu privire la o problemă supusă Curţii, judecătorii trebuie să-şi exprime opinia.
Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. în caz de
egalitate de voturi, se repetă votarea şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul preşedintelui este
preponderent.
Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu majoritatea judecătorilor
prezenţi şi nu se admit abţineri în chestiuni care privesc admisibilitatea sau fondul cauzei .
Grefierul Curţ este ales de Adunarea Plenară dintre candidaţii care trebuie să se bucure de cea mai
înaltă consideraţie morală şi să posede, pe lângă experienţă, cunoştinţele juridice, administrative şi
lingvistice necesare exercitării funcţiilor. El este ales pentru o perioadă de 5 ani şi poate fi reales şi
trebuie să facă o declaraţie solemnă în plenul Curţii înainte de reluarea funcţiei. Tot Adunarea Plenară
alege şi doi grefieri adjuncţi. Funcţiile grefierului sunt următoarele:
- asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale;
- răspunde de organizarea şi activităţile Grefei, sub autoritatea preşedintelui Curţii;
- asigură paza arhivelor şi este intermediar pentru comunicările şi notificările adresate

Curţii sau care emană de la ea;
- răspunde cererilor de informaţii privind activitatea Curţii, în special a celor venite din partea
presei, sub rezerva îndatoririi de discreţie.
Grefa funcţionează pe baza instrucţiunilor generale întocmite de grefier şi aprobate de

preşedintele Curţii. Ea se compune din grefele de secţie, în număr egal cu cel al secţiilor, şi din
serviciile necesare pentru a furniza Curţii prestaţiile administrative şi juridice corespunzătoare.
Agenţii Grefei, inclusiv referenţii, cu excepţia grefierului şi a grefierilor adjuncţi, sunt numiţi de
către Secretarul General al Consiliului Europei, cu acordul preşedintelui Curţii sau al grefierului.
3. Procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omuiui

3.1. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a protocoalelor sale, astfel:
- orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor
Convenţiei şi a protocoalelor sale de către un alt stat parte (cauze interstatale) sesizarea printr-o cerere
de către orice persoană fizică, orice organizaţie negu vernamentală sau de orice grup de particulari care
se pretind victime ale unei încăl cari de către un stat parte a drepturilor recunoscute de Convenţie sau
protocoaleli sale (cereri individuale). Exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată de cătn statele
părţi prin nici o măsură;
- Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Miniştrilor al Consi liului Europei,
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor .
3.2. Sesizarea instanţei
Orice petiţie adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie formu- lată în scris şi
semnată de petiţionar sau de reprezentantul său.
Petiţiile statale se depun la grefa şi trebuie să conţină:
- denumirea statului parte împotriva căruia este îndreptată petiţia;
- o expunere a faptelor;
- o expunere a violării sau a violărilor Convenţiei şi a argumentelor pertinente;
- o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate a cererii;
- obiectul petiţiei şi descrierea generală a pretenţiilor de satisfacţie echitabilă pentru partea sau
părţile presupuse a fi lezate;
- numele şi adresa persoanei sau a persoanelor desemnate ca agenţi;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, în special ale deciziilor judiciare sau de alt fel privind
obiectul petiţiei.
Petiţiile individuale, de regulă, se prezintă pe un formular furnizat de grefa şi trebuie să indice :
- numele, data naşterii, cetăţenia, sexul, profesia şi adresa petentulul;
- numele, profesia şi adresa reprezentantului său (dacă este cazul);
- statul parte împotriva căruia este îndreptată petiţia;
- o expunere succintă a violărilor Convenţiei şi argumentele pertinente corespunzătoare;
- o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de admisibilitate;
- obiectul petiţiei şi descrierea în linii mari a cererii unei satisfacţii echitabile, pe care petentul
doreşte să o formuleze;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, în mod special ale deciziilor judiciare sau de alt fel
cu privire la obiectul petiţiei; petentul trebuie să menţioneze dacă a supus plângerile sale unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare.
Petentul poate cere să nu-i fie dezvăluită identitatea şi preşedintele Camerei poate autoriza acest
anonimat, dar numai în cazuri excepţionale şi temeinic justificate.
La primirea petiţiilor, se numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori, de către camera
constituită pentru examinarea cauzei, în cazul petiţiilor statale, sau de către preşedintele secţiei căreia i
s-a atribuit cauza, în situaţia petiţiilor individuale. în prima situaţie (petiţii statale), judecătorul raportor
va întocmi un raport cu privire la admisibilitatea petiţiei după care, dacă petiţia este admisă, va
supune Camerei raportul, proiectele de texte şi orice alt document necesar. în cea de-a doua situaţie
(petiţii individuale), judecătorul raportor decide dacă petiţia trebuie examinată de un comitet sau de
către o cameră şi întocmeşte un raport care va fi înaintat acestora, pe baza in- formaţiilor primite cu
privire la fapte, documente şi orice alt element considerat pertinent pentru acea cauză.
3.3. Admisibilitatea cererilor
Pentru a fi admisibile, petiţiile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii":
- să fi epuiza! căile de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional
general recunoscute şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
- să nu fie anonimă;
- să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă
unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare; în acest caz ea trebuie să conţină
fapte noi;
- să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convejnţiei sau ale protocoalelor;
- să nu fie în mod vădit nefondată sau abuzivă.
Examinarea admisibilităţii petiţiilor statle a se realizează în camera constituită pentru examinarea

cauzei, după înştiinţarea părţii pârâte despre petiţia introdusă. Deliberarea va lua în considerare
raportul întocmit de judecătorul sau judecătorii raportori.
Petiţiile individuale sunt examinate de un Comitet, pe baza raportului întocmit de judecătorul

raportor. Comitetul poate declara petiţia neadmisibilă sau o poate radia de pe rolul Curţii, decizia
fiind definitivă. Dacă nu ia o astfel de decizie, Comitetul transmite petiţia către camera constituită
pentru examinarea cauzei. Camera, pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, poate decide
fie admiterea, fie ne- admiterea, fie radierea petiţiei de pe rolul Curţii. Dacă petiţia este declarată
admisă, camera înştiinţează statul parte pârât cu privire la aceasta şi poate să ceară orice informaţie,
documente sau alte elemente pertinente şi să invite părţile să depună în scris observaţii
complementare. De asemenea, dacă o petiţie este declarată admisă, decizia este comunicată statului
parte al cărui resortisant este petentul şi celor care sunt părţi în cauză. Un stat parte poate să îşi
manifeste dorinţa de a prezenta obser- vaţii scrise sau de a lua parte la audieri şi să fie invitat în acest
scop (terţa intervenţie)', preşedintele camerei stabilind condiţii şi termene pentru aceasta.
3.4. Rezolvarea amiabilă a cauzelor
Grefierul, la instrucţiunile camerei sau ale preşedintelui acestuia, intră în legătură cu părţile în
scopul de a ajunge la o rezolvare amiabilă. Negocierile sunt confidenţiale şi nu au efect asupra unei
eventuale rezolvări într-o procedură contencioasă. în cazul în care camera este informată de grefier că
părţile acceptă reglementarea amiabilă, ea poate, după ce s-a asigurat că soluţionarea este în spiritul
respectării drepturilor recunoscute de Convenţie şi protocoalele sale, să radieze cauza de pe rolul Curţii.
3.5. Examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate
Dacă nu s-a reuşit soluţionarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea procedează la exa-
minarea acesteia în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este
cazul, procedând la o anchetă.
Audierea este publică, mai puţin când, datorită unor circumstanţe excepţionale, Curtea decide
altfel. Documentele depuse la grefă sunt publice, dacă nu se decide altfel.
Dezbaterile sunt conduse de preşedintele camerei, care decide ordinea în care sunt chemaţi la
cuvânt agenţii, consultanţii şi consilierii părţilor. Dacă o parte nu se prezintă tară a invoca motive
suficiente, camera nu va ţine seama de absenţă dacă este în interesul justiţiei .
Martorii, experţii şi alte persoane care urmează a fi audiate sunt convocate de
grefier, cu precizarea cauzei, a obiectului anchetei, a expertizei sau a altor măsuri ordonate de
cameră.
Martorul, ca şi expertul, va depune un jurământ sau va face o declaraţie solemnă, după

verificarea identităţii, dar înainte de prezentarea mărturiei sau a expertizei .
în cazul recuzării unui martor sau expert, camera este cea care decide. Orice judecător poate pune
întrebări agenţilor, consultanţilor şi consilierilor părţilor, petentului, martorilor, experţilor şi oricărei
alte persoane prezente în faţa camerei. De asemenea, martorii, experţii şi alte persoane pot fi interogate
de agenţii, consultanţii şi de consilierii părţilor1.
Audierile se încheie cu o dare de seamă întocmită de grefier. Când o cauză pendente în faţa unei
camere ridică o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale sau
atunci când soluţionarea unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicţie în
raport cu o hotărâre dată anterior de Curte, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere,
fără motivare, cu excepţia cazului în care una din părţi s-ar opune în termen de o lună de la data
comunicării intenţiei de desesizare.
Oricare din părţi poate să ceară remiterea la Marea Cameră, în termen de 3 luni de la data
pronunţării hotărârii date de o cameră, pentru o problemă gravă cu privire la interpretarea sau la
aplicarea convenţiei şi a protocoalelor sale ori pentru o problemă gravă de ordin general. în această
situaţie, un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere examinează cererea pe baza dosarului existent şi
constată dacă, într-adevăr, se ridică o asemenea problemă. Marea Cameră va urma, mutatis mutandis,
aceleaşi proceduri ca în faţa camerelor.
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri dacă solicitantul
nu doreşte să o mai menţină, dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv când examinarea
cererii nu se mai justifică.
3.6. Hotărârile Curţii
Hotărârile Marii Camere sunt definitive iar cele ale camerelor devin definitive când părţile
declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere sau după 3 luni de la data hotărârii dacă
nu s-a cerut retrimiterea, dar şi atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere.
Hotărârile definitive sunt publice şi trebuie să fie motivate, ca şi deciziile privind admisibilitatea.
Statele părţi sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive în litigiile în care sunt părţi.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt trimise Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, care
supraveghează executarea lor
Hotărârile trebuie să cuprindă întotdeauna:
- numele preşedintelui şi ale celorlalţi judecători care compun camera, precum şi numele
grefierului sau al grefierului adjunct;
- data adoptării şi cea a pronunţării sale;
- indicarea părţilor;
- numele agenţilor, consultanţilor şi consilierilor părţilor;
- expunerea procedurii;
- faptele cauzei;
- un rezumat al concluziilor părţilor;
- motivele în drept;
- dispozitivul;
-dacă este cazul, decizia luată cu privire la cheltuieli şi cheltuielile de judecată;
- indicarea numărului de judecători care a constituit majoritatea.
Statul parte reclamant sau petentul poate cere o satisfacţie echitabilă în cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei şi a protocoalelor şi dacă
dreptul intern al statului parte nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării.
în acest caz, Curtea acordă părţii lezate o reparaţie echitabilă stabilită prin aceeaşi hotărâre prin care
soluţionează fondul sau printr-o procedură ulterioară.
Limbile de redactare a hotărârilor sunt engleza şi franceza, cu excepţia când se decide şi

utilizarea altor limbi oficiale.
Hotărârile se semnează de către preşedintele Curţii şi de grefier, se citesc în şedinţa publică de

preşedinte sau de către un judecător desemnat de acesta şi se comunică Comitetului Miniştrilor,
părţilor. Secretarului General ai Consiliului Europei, terţilor intervenienţi şi oricărei alte persoane
direct interesate.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt publicate sub autoritatea grefierului, care răspunde şi de
publicarea culegerii oficiale de hotărâri şi decizii ale Curţii.
Părţile în cauza soluţionată de Curte pot cere, în termen de un an, interpretarea unei hotărâri.
Dacă cererea este acceptată, părţile sunt invitate să prezinte observaţii scrise şi să se prezinte la audieri
în faţa camerei, care decide printr-o hotărâre.
3.7. Asistenţa juridică
La cererea celui care a introdus o petiţie sau din oficiu, preşedintele camerei poate să acorde
asistenţă juridică pentru apărarea cauzei. Dacă i se acordă această asistenţă, petentul va beneficia de ea
şi în faţa Marii Camere .
Asistenţa juridică nu poate fi acordată decât cu condiţia ca ea să fie necesară bunei desfăşurări a
cauzei şi ca petentul să nu dispună de mijloace financiare suficiente pentru a face faţă în totalitate sau
în parte cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale .
Pentru a stabili dacă petentul dispune sau nu de mijloacele financiare suficiente, el va completa o
declaraţie în care va indica resursele, bunurile sub formă de capital, angajamentele financiare pe care
le are faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa şi orice altă obligaţie financiară2. Această declaraţie
va fi certificată de autoritatea sau autorităţile interne competente. în acelaşi timp, statul parte implicat
este invitat să-şi prezinte observaţiile în scris în legătură cu aceasta. în urma acestei proceduri,
preşedintele camerei decide cu privire la acordarea sau refuzul de a acorda asistenţa juridică, iar
grefierul va informa părţile interesate.
4. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de a da avize consultative
La cererea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, Curtea poate da avize consultative

asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale.
Convenţia precizează că aceste avize nu se pot referi la problemele legate de conţinutul sau de
întinderea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de ea şi de protocoalele sale, nici asupra problemelor
care s-ar putea cunoaşte ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie.
Cererea de aviz consultativ se depune la grefa Curţii şi trebuie să indice în termeni compleţi şi
precişi problema pentru care se solicită avizul, precum şi data deciziei Comitetului Miniştrilor de a
cere avizul şi persoanele desemnate să furnizeze Curţii toate explicaţiile necesare.
După primirea cererii, grefierul distribuie câte un exemplar al acesteia tuturor membrilor Curţii
şi informează statele părţi în scopul de a se depune observaţii scrise cu privire la problema pentru care
se cere avizul5. Aceste observaţii sau alte documente depuse la grefă într-un termen stabilit de
preşedintele Curţi sunt comunicate tuturor membrilor Curţii, Comitetului Miniştrilor şi fiecărui stat
parte". După această procedură scrisă se pot organiza şi audieri pentru dezbateri orale.
Avizele consultative sunt emise cu majoritatea de voturi a Marii Camere, cu posibilitatea fiecărui
judecător de a exprima opinia separat1. Ele se citesc în şedinţa pu- blică de către preşedintele Curţii
sau de un alt judecător desemnat de acesta, cu prevenirea Comitetului Miniştrilor şi statelor părţi.
Avizul consultativ, ca şi decizia prin care Curtea consideră că avizul nu ţine de competenţa sa, este
semnat de preşedintele Curţii şi de grefier, este depus în arhivele Curţii şi se comunică în copii
certificate Comitetului Miniştrilor, statelor părţi şi Secretarului General al Consiliului Europei.
Uniunea Europeană şi drepturile omului.
Cetăţenia europeană
este garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Aceste preocupări nu sunt însă tocmai vechi.
Chiar dacă nici tratatele comunităţilor europene, nici Tratatul Uniunii Europene nu consacră
deocamdată un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea de Justiţie a recunoscut
existenţa drepturilor fundamentale la nivelul comunităţilor şi, în baza jurisprudenţei acesteia, garantarea
drepturilor fundamentale consacrate atât la nivelul ONU, cât şi la nivelul Consiliului Europei,
reprezintă unul dintre
principiile generale de drept comunitar. Tratatul Uniunii Europene consacră aceste principii între
care cel referitor la respectarea drepturilor fundamentale garantate de Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în anul 1950,
precum şi a celor care rezultă din tradiţiile constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene
Curtea de Justiţie a jucat un rol important în evoluţia preocupărilor din acest domeniu, începând cu
anul 1974, când a decis că apărarea drepturilor fundamentale reprezintă un principiu al dreptului
comunitar, Curtea a recunoscut în practica sa numeroase drepturi fundamentale ale omului cu privire la
demnitatea umană, egalitatea în drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea religiei,
protecţia vieţii private, secretul medical, dreptul de proprietate, libertatea profesională, libertatea
comerţului şi a concurenţei, respectarea vieţii familiale, dreptul la justiţie şi la o procedură echitabilă,
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie şi altele.
Ceea ce este foarte important, Curtea de Justiţie este competentă să pronunţe cu efect retroactiv
nulitatea unui act, dacă prin acesta s-a violat un drept fundamental. De asemenea, în cadrul dreptului
comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de
dispoziţiile internaţionale cu privire la drepturile omului, mai ales de cele consacrate de Convenţia
europeană a drepturilor omului. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului European ca Uniunea
Europeană să adere la convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, într-un aviz dat în anul 1996, a arătat
că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre Uniune şi Consiliul
Europei.
Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, care lărgeşte aria
competenţelor Curţii de Justiţie în domeniul respectării drepturilor omu lui de către instituţiile
comunitare. De asemenea, în situaţia violărilor grave şi repetate ale principiilor consacrate de Tratat cu
privire la dreptul la libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului, statul de drept, Consiliul
Uniunii Europene poate sancţiona statul respectiv suspendându-i unele drepturi.
Toate aceste preocupări (nu numai) au dus la o nouă abordare la sfârşitul anilor '90, când s-a
conturat ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru
apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul cetăţeniei
europene. Se poate afirma astăzi că plasarea individului şi a intereselor sale în centrul integrării
europene constituie preocuparea majoră a Uniunii.
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea Summit-ului european din
anul 1999, la care s-au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care
să se garanteze drepturile omului în cadru! Uniunii Europene - Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene.
2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Pentru redactarea Cariei, Consiliu! european a creat un organism special - Convenţia - alcătuita
din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor comunitare şi ai altor instituţii europene
şi naţionale.
Prima reuniune a Convenţiei s-a ţinut ia 17 decembrie 1999, lucrările fiind finalizate în septembrie
2000 şi, la reuniunea şefilor de stat şi de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut
Parlamentului European, Consiliului european şi Comisiei să aprobe Carta, ceea ce s-aîntâmp!at la 9
decembrie 2000, la Nisa.
Carta, adoptată fiind de cele trei instituţii europene, nu este un tratat, ci un acord
interinstituţional, deci nu are forţă juridică. De aceea, dintre mai multe variante de consacrare a ei pe
cale convenţională, se pare că va fi încorporată în viitoarea Constituţie europeană. Proiectul acestei
Constituţii a fost deja redactat de Convenţia europeană, prezentat Consiliului European, la Tesalonic
în iunie 2003, şi urmează a fi supus adoptării de către o Conferinţă interguvernamentală, care va avea
loc în anul 2004, cu perspectiva intrării în vigoare în anul 2006.
2.1. Constituţia europeană şi drepturile fundamentale
Proiectul de articole ale Tratatului care va reprezenta o Constituţie a Europei este fundamentat pe
voinţa statelor Europei de a stabili o Uniune a cărei denumire ur- mează a fi decisă, care, pe un model
federal, va avea competenţe comune, cu respectarea identităţii naţionale a statelor membre şi care va fi
deschisă tuturor statelor europene ale căror popoare împărtăşesc aceleaşi valori.
Proiectul de Constituţie precizează că Uniunea se bazează pe valorile respectului pentru

demnitatea umană, libertate, democraţie, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, dorind să
fie o societate care practică toleranţa, justiţia şi solidaritatea şi având ca scop promovarea păcii, a
valorilor acesteia şi a bunăstării popoarelor sale.
Deosebit de semnificativ, chiar în Titlul al Il-lea al proiectului sunt consacrate drepturile

fundamentale şi cetăţenia Uniunii, cu precizarea expresă potrivit căreia Carta drepturilor
fundamentale face parte integrantă din Constituţie. Iată, aceasta este modalitatea avută în vedere pentru
a da caracter juridic Cartei, care va figura într-un protocol anexă la Constituţie. Această tehnică
legislativă va permite astfel menţinerea intactă a structurii Cartei şi va evita dezvoltarea prea largă a
textului Constituţiei.
Mai mult, proiectul de Constituţie menţine ideea aderării Uniunii la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu precizarea că aceasta nu va modifica
repartiţia competenţelor între Uniune şi statele membre (urmare a atenţionării făcute de Curtea de
Justiţie prin avizul său din anul 1996)."'
Drepturile fundamentale, atât cele garantate de Convenţia europeană, cât şi cele care rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre fac parte din dreptul Uniunii, ca principii
generale. Se doreşte astfei o precizare clară că Uniunea recunoaşte în plus faţă de Cartă drepturile
fundamentale suplimentare în calitate de principii generale care rezultă din două surse de inspiraţie:
Convenţia europeană şi tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Precizarea este
motivată de faptul că integrarea Cartei în Constituţie nu trebuie să împiedice Curtea de Justiţie de a
apela la aceste două surse din perspectiva evoluţiei lor viitoare.
Consacrând aceste principii, Constituţia precizează că în aplicarea ei este interzisă orice
discriminare bazată pe cetăţenie
2.2. Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta' porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana în centrul acţiunii
sale instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel
la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor
popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor
publice la nivel naţional, regional şi local.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor,

bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabi- lire în spaţiul său. în acest scop, a
fost necesar să se stabilească într-o Cartă că trebuie întărită protecţia drepturilor fundamentale în
lumina evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice. De aceea,
Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor Uniunii şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care
rezultă, mai ales, din tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre,
din Tratatul Uniunii Europene şi din tratatele comunitare, din Con- venţia europeană a drepturilor
omului, din Carta socială adoptată de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor drepturi presupune
responsabilităţi şi îndatoriri faţă de ceilalţi, de comunitatea umană şi de generaţiile viitoare.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate
sugestiv: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie.
2.2.1. Demnitate
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi protejată. Ea nu este numai un
drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor
drepturilor înscrise în Cartă. De aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul limitării unor drepturi.
Cap. 1 al Cartei, consacrat demnităţii umane, pornind de la catalogul stabilit în special de

Convenţia europeană, stabileşte următoarele drepturi:
-dreptul la viaţă al tuturor persoanelor; nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea şi

nici executat;
- dreptul oricărei persoane la integritate fizică şi psihică, precizându-se că în cadrul medicinei şi

al biologiei trebuie să fie respectate, mai ales: consimţământul liber şi clar al persoanei exprimat
potrivit legii; interdicţia practicilor eugenice, mai ales a celor care au ca scop selecţia persoanelor;
interdicţia de a face din corpul uman şi din oricare din părţile sale o sursă de profit; interdicţia
clonajului reproductiv al fiinţei umane;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
— dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute şi de a nu fi constrâns la muncă
forţată sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului cu fiinţe umane. Carta ţine seama de
definiţia negativă prevăzută de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv excepţiile în care
anumite situaţii nu sunt considerate ca muncă forţată sau obligatorie'. Referitor la interzicerea
traficului cu fiinţe umane, aceasta rezultă direct din principiul demnităţii umane şi ţine seama de
noile aspecte ale criminalităţii organizate, precum filierele lucrative ale imigraţiei ilegale sau
exploatarea sexuală.
2.2.2. Libertăţi
- dreptul la libertate şi siguranţă corespunde ca reglementare Convenţiei europene a drepturilor

omului cu privire la limitarea acestui drept, limite care nu pot fi depăşite. Prin urmare, nimeni nu
poate fi privat de libertatea sa decât în cazurile pre- văzute de Convenţie;
- dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a comunicaţiilor persoanei.

Şi acest drept coincide cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, cu deosebire că în Ioc
de noţiunea „corespondenţă'" Carta foloseşte noţiunea de „comunicaţii", având în vedere tocmai
evoluţiile tehnicii din ultimele decenii;
- dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Aceste date vor fi folosite doar în scopuri
determinate, pe baza consimţământului persoanei sau în conformitate cu legea. Orice persoană are
dreptul de acces la datele sale personale şi să obţină rec- tificarea lor. Pentru garantarea deplină a
acestui drept, Carta stabileşte că respectarea lui va fi supusă controlului unei autorităţi independente;
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, garantat potrivit legilor naţionale. Şi acest

drept este fundamentat pe prevederile Convenţiei europene . Preci- zăm că prevederea Cartei a fost
modernizată, în sensul că nu interzice căsătoria între persoane de acelaşi sex.
' Convenţia europeană a drepturilor omului, doc. cit., art. 4 par. 3. Este vorba despre munca
normală a unei persoane supuse detenţiei sau pe timpul eliberării condiţionate, serviciul militar sau un
alt serviciu pentru obiectorii de conştiinţă, munca în caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii, orice altă muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, drept care implică libertatea de a schimba religia
sau convingerile, de a-şi manifesta propria religie şi propriile convingeri, individual sau colectiv, în
public sau în cadru privat, prin culte, învăţământ, practici sau îndeplinirea ritualurilor. Totuşi, dreptul
la obiecţiunea de conştiinţă este recunoscut numai în conformitate cu legile naţionale;
- libertatea de expresie şi de informare. Acest drept presupune libertatea de opinie şi de a

primi sau comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără consideraţii de
frontieră. în acelaşi timp, exercitarea acestui drept poate
fi supusă anumitor formalităţi, condiţii sau restricţii sau sancţiuni în conformitatea cu legea
naţională, dar în limitele prevăzute de Convenţia europeană', care este sursa reglementării, în plus,
Carta consacră şi libertatea media, al căror pluralism trebuie respectat. Izvorul acestei prevederi este
dat, în special, de jurisprudenţa Curţii şi de Protocolul asupra sistemelor de radiodifuziune publică
anexat Tratatului Comunităţii Europene;
- libertatea de reuniune şi asociere. Inspirat tot din Convenţia europeană, acest
drept este mult mai larg formulat de Cartă, aplicându-se la toate nivelurile, inclusiv cel european.
Astfel, se precizează în textul Cartei că partidele politice la nivelul Uniunii contribuie ia exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor Uniunii. Această prevedere este fundamentată pe tratatul care a instituit
Comunitatea Europeană";
- libertatea artelor şi ştiinţelor. Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere, iar libertatea academică
trebuie să fie respectată;
- dreptul ia educaţie. Inspirat din tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii şi din primul
Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, presupune şi dreptul de acces la
formare profesională şi continuă. El comporta posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu.
Carta precizează că libertatea de a crea instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor
democraţiei, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor lor conform cu
convingerile lor religioase, filozofice şi pedagogice vor fi respectate potrivit legilor naţionale care le
reglementează exerciţiul;
- libertatea profesională şi dreptul de a munci sunt inspirate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie,
precum şi din instrumentele adoptate la nivelul Uniunii şi al Consiliului Europei. Potrivit Cartei, fiecare
persoană are dreptul de a munci şi de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetăţean
al statelor membre ale Uniunii Europene are libertatea de a căuta o slujbă, de a munci, de a se stabili
şi de a presta servicii în orice stat membru al Uniunii. Cetăţenii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să
muncească pe teritoriile statelor membre ale Uniunii au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu
cele ale cetăţenilor Uniunii;
- libertatea de întreprindere, de a desfăşura activităţi economice şi comerciale, este recunoscută

în conformitate cu dreptul comunitar' şi cu practicile naţionale;
- dreptul la proprietate. Inspirată din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a
drepturilor omului2, redactarea Cartei a fost modernizată, pornind, mai ales, de la jurisprudenţa
Curţii de Justiţie. Astfel, orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobândite
în mod legal, de a le folosi şi de a dispune de ele. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, mai
puţin în caz de utilitate publică, dar în condiţiile prevăzute de lege şi cu o justă despăgubire. De
asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată, aplicând aceleaşi garanţii.
Aceasta acoperă proprietatea literară şi artistică, dreptul asupra brevetelor şi mărcilor şi alte drepturi
asemănătoare;
- dreptul de azil. Carta precizează că dreptul de azil este garantat cu respectarea Convenţiei de la
Geneva din î951 şi a Protocolului acesteia din 1967 cu privire la statutul refugiaţilor şi în
conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană;
- dreptul la protecţie în caz de remitere, expulzare şi extrădare. Având acelaşi sens cu

Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit acestui drept, nimeni
nu poate fi remis, expulzat sau extrădat către un stat în care există riscul major de a fi supus pedepsei
cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea,
expulzările colective sunt interzise.
2.2.3. Egalitate5
- egalitatea în drept (în faţa legii) a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu consacrat în
toate textele constituţionale europene şi considerat de Curtea de Justiţie în mai multe din deciziile
sale ca un principiu al dreptului comunitar;
- dreptul la nediscriminare. Prevăzut în mai multe texte convenţionale presupune interzicerea

oricărei discriminări bazate, mai ales, pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici
genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenenţa la o minoritate
naţională, avere, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Carta mai precizează că în domeniul
apli- cării Tratatului CE şi a Tratatului asupra UE orice discriminare bazată pe cetăţenie este interzisă
diversitate culturală şi religioasă. Carta precizează că Uniunea respectă diversitatea culturală,
religioasă şi lingvistică;
- egalitatea între bărbaţi şi femei va fi asigurată în toate domeniile, în ceea ce priveşte

ocuparea unei funcţii, munca şi remunerarea, cu posibilitatea de a menţine sau adopta măsuri care
prevăd avantaje pentru a preveni sau a compensa dezavantajele în cariera profesională ;
-drepturile copilului. Copiii au dreptul la protecţie şi la îngrijirea necesară bunăstării lor. Ei pot să-
şi exprime liber opiniile, care vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi maturitatea lor. în toate
actele relative la copii care trebuie să fie înde- plinite de autorităţile publice sau instituţiile private,
interesul superior al copilului trebuie să fie o prioritate. De asemenea, copilul are dreptul de a
întreţine regulat relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, mai puţin când acestea sunt
contrare interesului său;
- drepturile persoanelor în vârstă Uniunea recunoaşte respectarea dreptului persoanelor în
vârstă la o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa so- cială şi culturală;
- dreptul persoanelor handicapate la integrare. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul

persoanelor handicapate de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea lor socială şi
profesională şi participarea la viaţa comunităţii
2.2.4. Solidaritate
Drepturile consacrate în acest capitol sunt fundamentate, mai ales, pe Carta socială europeană
revizuit şi pe Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, dar şi pe
documente precum Tratatul CE, directivele comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Este vorba
despre:
- dreptul la informare şi la consultare al muncitorilor în cadrul întreprinderii, în condiţiile

prevăzute de dreptul comunitar şi de legislaţiile şi practicile naţionale;
- dreptul angajaţilor şi al organizaţiilor lor de a negocia şi încheia contractele colective de

muncă şi de a recurge, în caz de conflict de interese, la acţiuni colective pentru a-şi apăra propriile
interese, inclusiv la grevă;
- dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a forţei de muncă;
- dreptul fiecărui muncitor la protecţie contra concedierii nejustificate, în conformitate cu dreptul

comunitar şi cu legislaţiile şi practicile naţionale;
- dreptul muncitorilor la condiţii de muncă prin care să se respecte sănătatea, securitatea şi

demnitatea lor şi la perioade de repaus zilnic şi săptămânal, precum şi la concediu anual plătit;
— interzicerea muncii copiilor şi dreptul tinerilor la protecţie în muncă. Potrivit Cartei, vârsta
minimă de admitere în muncă nu poate fi mai mică decât cea la care încetează perioada de şcolarizare
obligatorie. Tinerii admişi la muncă vor beneficia de condiţii de muncă adaptate vârstei lor şi trebuie
să fie protejaţi contra exploatării economice sau contra oricărei munci susceptibile de a afecta
securitatea şi sănătatea lor, dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială, ori de a compromite
educaţia lor;
- dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social. Nici o persoană nu poate fi
concediată pentru motive legate de maternitate. De asemenea, fiecare are dreptul la concediu de
maternitate plătit şi la concediu parental după naştere, precum şi dreptul de a înfia un copil;
- dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale, cu asigurarea

protecţiei în cazuri precum maternitate, boală, accidente de muncă, bătrâ- neţe, pierderea locului de
muncă;
- dreptul persoanelor rezidente şi care se deplasează legal în Uniunea Europeană la prestaţii de
securitate socială şi la avantaje sociale, conform dreptului comunitar şi legislaţiilor şi practicilor
naţionale. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul la un ajutor social şi la locuinţă în scopul asigurării
demnităţii tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente;
- dreptul oricărei persoane la serviciile de prevenţie în materie de sănătate şi de a beneficia de

îngrijiri medicale, în condiţiile stabilite de legislaţia şi practicile
naţionale. Un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii trebuie să definească toate politicile Uniunii
Europene;
- dreptul de acces la servicii de interes economic general, în scopul promovării coeziunii

sociale şi teritoriale a Uniunii Europene.
Tot în acest capitol, Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protecţie a
mediului şi pentru ameliorarea calităţii acestuia, care trebuie să fie integrate în politicile Uniunii în
conformitate cu principiul dezvoltării durabile.
De asemenea, protecţia consumatorilor trebuie să fie asigurată la un nivel înalt în politicile

Uniunii.
Expresia „maternitate" acoperă perioada cuprinsă între concepere şi alăptare.
2.2.5. Cetăţenia'
Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabileşte că „se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este
cetăţean al Uniunii orice persoană având cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte". Prin urmare, cetăţenia

Uniunii este subordonată cetăţeniei statelor membre, astfel încât orice individ care are cetăţenia unui
stat membru este considerat ca cetăţean al Uniunii.
Aceeaşi prevedere este consacrată şi de Proiectul de Constituţie a Europei, care stabileşte şi

drepturile cetăţenilor Uniunii.
Carta drepturilor fundamentale, din care s-a inspirat şi Proiectul de Constituţie a Europei,
stabileşte următoarele drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene:
- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în care

are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat; membrii Parlamentului European sunt aleşi
prin vot universal direct, liber şi secret;
- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale în statul membru unde îşi are reşedinţa,
în aceleaşi condiţii ca cetăţenii acelui stat;
- dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, adică dreptul ca problemele să-i fie tratate
imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil de către instituţiile şi organele Uniunii. Acest drept
presupune, mai ales: dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură individuală care o
afectează defavorabil să fie luată împotriva sa; dreptul de acces la dosarul care îl priveşte, cu
respectarea interesului legitim, a confidenţialităţii şi a secretului profesional şi al afacerilor; obligaţia
administraţiei de a motiva deciziile sale; dreptul ia reparaţii din partea Comunităţii pentru pagubele
cauzate de agenţii ei în exercitarea funcţiilor, în conformitate cu principiile generale comune
legislaţiilor naţionale ale statelor membre. De asemenea, cetăţenii au dreptul de a se adresa
instituţiilor Uniunii într-o limbă oficială (a tratatelor Uniunii) şi de a primi un răspuns în aceeaşi
limbă;
- dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului

European, ale Consiliului şi ale Comisiei;
- dreptul cetăţenilor şi al oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul
într-un stat membru de a sesiza mediatorul Uniunii pentru rea administraţie în acţiunile instituţiilor sau
ale organelor Uniunii, cu excepţia exercitării funcţiilor judecătoreşti de către Curtea de Justiţie şi
Tribunalul de primă instanţă;
- dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European; acest drept aparţine şi persoanelor care nu au
cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul într-un stat membru;
- dreptul la circulaţie şi la liberă şedere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi
acordat şi resortisanţilor statelor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru, în
conformitate cu Tratatul instituind CE;
— dreptul cetăţenilor de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară din partea oricărui stat
membru, în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci când se află pe teritoriul unui stat terţ unde
statul membru ai cărui cetăţeni sunt nu este reprezentat.
2.2.6. Justiţie1
Drepturile omului în justiţie, consacrate atât în instrumentele internaţionale universale, cât şi în

cele regionale, sunt evidenţiate şi în Carta drepturilor fundamentale. Principalele documente care
stau la baza redactării acestui capitol sunt Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale' şi Protocolul nr. 7' al acesteia, dar şi numeroase decizii ale Curţii de Justiţie şi ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Drepturile prevăzute sunt următoarele:
— dreptul la un recurs efectiv şi de a accede la un tribunal imparţial. Orice persoană ale cărei
drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în faţa
unui tribunal şi dreptul de a-i fi ascultată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil
de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit potrivit legii. Fiecare persoană are posibilitatea de
a fi consiliată, de a se apăra şi de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se
asigura accesul efectiv la justiţie se va acorda un ajutor jurisdicţional;
- dreptul la prezumţia de nevinovăţie şi la apărare. Carta precizează că orice acuzat este

prezumat nevinovat până când vinovăţia sa a fost legai stabilită şi că respectarea dreptului la apărare
îi este garantat. Acuzatul are, mai ales, următoarele drepturi: să fie informat, în cel mai scurt termen,
într-o iimbă pe care o înţelege şi într-o manieră detaliată, despre natura şi cauza acuzaţiilor care i se
aduc; să dispună de timp şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale; să se apere el însuşi
sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu dispune de mijloace de remunerare a unui apărător, să
fie asistat gratuit de un avocat din oficiu dacă interesele justiţiei o cer; să interogheze sau să ceară să
fie interogaţi martorii acuzării, să obţină convocarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării; să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită ia audienţe;
- principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor. Astfel, nimeni nu poate

fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o
infracţiune potrivit dreptului naţional sau dreptului internaţional şi nu poate primi o pedeapsă mai mare
decât aceea care era aplicabilă în acel moment. Dacă legea nouă prevede o pedeapsă mai mică,
aceasta va fi aplicată De asemenea, intensitatea pedepselor nu trebuie să fie disproporţionată în raport
cu infracţiunea;
- dreptul de a nu fi judecat sau sancţionat penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune (non bis
in idem);
Potrivit dispoziţiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează instituţiilor şi organelor
Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre care trebuie să respecte
drepturile consacrate şi să promoveze aplicarea lor potrivit propriilor competenţe. Mai mult, se
precizează că prin Cartă nu se creează nici o competenţă şi nici o sarcină nouă pentru Comunitate şi
pentru Uniune şi nici nu se modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate .
Cât priveşte nivelul protecţiei, Carta precizează că nici o dispoziţie a ei nu trebuie să fie
interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
recunoscute de dreptul Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care sunt părţi
Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre, în mod deosebit Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre Sistemul
interamerican de protecţie a drepturilor omului
Sistemul regional de protecţie a drepturilor omului pe continentele americane s-a dezvoltat în
cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OSA), începând cu adoptarea
„Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului" la 2 mai 1948, cu câ- teva luni
înainte de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
OSA, ca succesoare a Uniunii Panamericane de la începutul secolului al XIX-lea, s-a constituit în

forma actuală prin adoptarea Cartei OSA, Ia Bogota, în anul 1948, la cea de-a IX-a Conferinţă
interamericană. Cu sediul în Washington, OSA are 35 de membri, precum şi 30 de observatori
permanenţi, printre care şi Uniunea Europeană.
Scopurile organizaţiei sunt: întărirea păcii şi securităţii pe continentul american, soluţionarea

diferendelor dintre statele membre prin mijloace paşnice, apărarea comună în caz de agresiune
împotriva unui stat membru, precum şi soluţionarea problemelor economice, politice, sociale, culturale
şi juridice ale statelor membre.
Organele OSA sunt:
1. Adunarea Generală, ca organ suprem, este alcătuită din reprezentanţii statelor membre. Se
întruneşte anual şi are rolul de a stabili politica generală a organizaţiei, cooperarea cu ONU şi alte
organizaţii internaţionale, precum şi promovarea coope- rării economice, sociale şi culturale;
2. Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe, cu rolul de a dezbate problemele

comune urgente;
3. Consiliile organizaţiei, ca organe cu atribuţii de recomandare în probleme ce ţin de competenţa

lor. Acestea sunt:
- Consiliul Permanent;
- Consiliul Economic şi Social;
- Consiliul Interamerican pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
4. Comitetul Juridic Interamerican, ca organ consultativ, format din 11 jurişti aleşi de Adunarea
Generală, cu rolul de a contribui la codificarea dreptului internaţional;
5. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, care are ca scop promovarea şi apărarea

drepturilor omului;
6. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, ca organ jurisdictional care poate adopta

hotărâri obligatorii pentru state în domeniul drepturilor omului;
7. Secretariatul, ca organ permanent al organizaţiei, condus de Secretarul General, cu un mandat

de 5 ani;
8. Conferinţele specializate pe diverse domenii ale cooperări dintre statele membre. OSA şi-a
creat şi unele organisme specializate, precum Organizaţia interameri-
cană pentru apărare, Comisia interamericană pentru lupta împotriva abuzului de droguri, Banca
Interamericană de Dezvoltare etc.
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din două subsisteme,
corespunzătoare evoluţiei particulare a acestor preocupări pe continentele americane. Primul
subsistem este cel bazat pe Carta OSA, care se aplică tuturor statelor membre ale organizaţiei şi are ca
mecanism de control doar Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea subsistem
se bazează pe Convenţia americană a drepturilor omului, având ca mecanism de control aţâţ
Comisia Interamericană a Drepturilor Omului cât şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului.
2. Subsistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului bazat pe Carta OSA
Carta OSA, ca act constitutiv al organizaţiei, a fost adoptată în anul 1948, ia Bogota (Columbia)'.
Ca şi Carta ONU, ea nu conţinea iniţial decât vagi referiri la drepturile omului. Prevederile Cartei în
acest domeniu erau puţine şi formulate în termeni foarte generali, dar de o mare însemnătate pentru
perioada în care a fost adoptată, mai ales că, simultan, a fost adoptată şi Declaraţia americană a
drepturilor şi îndatoririlor omului.
Carta OSA, deşi nu defineşte drepturile omului, stabileşte câteva reguli cu valoare de principiu. In
primul rând, statele membre ale organizaţiei se obligă să proclame drepturi fundamentale ale omului
fără deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau sex. De asemenea, în virtutea dreptului liber de a-şi
dezvolta viaţa culturală, politică şi economică, fiecare stat are obligaţia de a respecta drepturile
persoanei şi principiile de moralitate universală4. Carta OSA a fost modificată prin mai multe
documente ulterioare, care aduc elemente noi, chiar înfiinţarea unei instituţii ca organism al Cartei -
Comisia interamericană pentru drepturile omului - cu funcţia principală de a promova respectarea şi
protecţia drepturilor omului.
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului a fost adoptată în acelaşi timp cu

Carta OSA. Este primul document care proclamă în plan internaţional, dar regional, drepturi ale
omului, cu câteva luni înaintea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, dar, spre deosebire de
aceasta, consacră şi câteva înda- toriri ale omului.
Fiind doar o rezoluţie a Conferinţei internaţionale americane din anul 1948, Declaraţia nu avea
iniţial valoare de drept şi, prin urmare, statele membre ale orga- nizaţiei nu aveau obligaţia de a o
respecta. Trecerea timpului şi interesele statelor au făcut ca ea să devină o veritabilă autoritate de
interpretare a dispoziţiilor Cartei cu privire la drepturile fundamentale ale persoanei. De altfel, chiar
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, printr-un aviz consultativ, a apreciat că Declaraţia re-
prezintă o sursă de obligaţii pentru statele membre ale OSA.
Declaraţia americană consacră atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi
culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:
- dreptul Ia viaţa, libertatea şi securitatea persoanei;
- dreptul la egalitate în faţa legii;
- dreptul la rezidenţă şi la circulaţie;
- dreptul la un proces corect;
- dreptul la protecţie împotriva arestării arbitrare;
- dreptul la înfăptuirea justiţiei;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul la azil;
- dreptul la libertatea de religie şi expresie;
- dreptul la libertatea de întrunire şi asociere;
- dreptul la viaţă privată;
- dreptul la proprietate;
- dreptul la sănătate;
- dreptul la educaţie;
- dreptul de acces la beneficiile culturii;
- dreptul la muncă;
-dreptul la timp liber;
- dreptul la securitate socială;
Spre deosebire de sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a drepturilor omului, care
consacră doar în general îndatoriri ale omului, Declaraţia americană sta- bileşte şi câteva îndatoriri
concrete:
- datoria faţă de societate, faţă de copii şi părinţi;

- datoria de a se instrui;
- datoria de a vota;
- datoria de a respecta legea;
- datoria de a fi utili comunităţii şi naţiunii;
- datoria de a plăti taxele;
- datoria de a munci;
- datoria de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină.
Comisia Inter americană a Drepturilor Omului, creată în anul 1960, prin adoptarea Statutului ei
de către Consiliul OSA, a devenit organism al Cartei abia în anul 1970, când a intrat în vigoare
Protocolul de amendare a Cartei, de la Buenos Aires. Astfel, dacă iniţial Comisia a fost o instituţie
autonomă a OSA, ea devine în anul 1970 un organism oficial al organizaţiei, cu caracter consultativ,
cu scopul de a promova respectarea şi protecţia drepturilor omului, ca un veritabil mecanism al
Cartei şi al Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului. Prin urmare, Comisia
îndeplineşte două funcţii distincte: una care subsumează atribuţiile sale în raport cu toate statele
membre ale OSA, ca organism al Cartei, şi una care subsumează atribu- ţiile sale în raport cu statele
părţi ale Convenţiei, ca organism al acesteia.
Ca organism al Cartei, Comisia desfăşoară un complex de activităţi care au ca scop fundamental

promovarea şi protecţia drepturilor omului în toate statele membre ale OSA, practic în tot spaţiul
continentelor americane, printre care:
1. Contribuţia la codificarea dreptului interamerican al drepturilor omului. Comisia a avut rol

important la redactarea proiectelor de instrumente juridice de drepturile omului, precum Convenţia
americană a drepturilor omului din 1969 şi Proto- coalele sale adiţionale din 1988 şi 1990. De
asemenea, Comisia este permanent con- sultată de organele OSA, în special de către Adunarea
Generală şi Consiliul Permanent, cu privire la problemele din domeniul drepturilor omului.
2. Studii de ţară şi anchete la faţa locului. Comisia desfăşoară aceste activităţi pentru a investiga
starea respectării drepturilor omului într-un stat determinat, pe baza comunicărilor primite de la
persoane fizice sau organizaţii neguvernamentale. Concret, ancheta la faţa locului se realizează prin
vizite ale Comisiei, cu acordul statului sau ia invitaţia acestuia. Statul vizitat este obligat să pună la
dispoziţia Comisiei tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor sale şi de a-i facilita
deplasarea în teritoriu, întâlnirile cu orice persoană în scopul obţinerii de informaţii, inclusiv vizite în
penitenciare. Pe baza informaţiilor primite, Comisia întocmeşte un raport în care sunt consemnate
informaţiile cu privire la respectarea prevederilor Declaraţiei americane a drepturilor şi
îndatoririloromului sau ale Convenţiei americane a drepturilor omului, după cum statul este sau nu
parte la Convenţie. Raportul este transmis guvernului statului vizitat. Dacă guvernul nu răspunde
raportului prin transmiterea informaţiilor sale ori nu se conformează recomandărilor Comisiei,
dacă s-au constatat violări ale dreptului omului, Comisia va da raportul publicităţii
şi-1 va transmite Adunării Generale a OSA, care va adopta o rezoluţie. Deşi rezoluţiile Adunării
Generale nu au forţă juridică, practica a constatat că statele se conformează acestora.
3. Soluţionarea petiţiilor individuale. Ca organism al Cartei, Comisia poate să primească şi să se

pronunţe asupra petiţiilor individuale prin care se reclamă violări ale drepturilor omului prevăzute de
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatori- rilor omului. Procedurile de soluţionare a acestor
petiţii sunt asemănătoare cu cele primite de Comisie în calitate de organism al Convenţiei. Există
totuşi o mare deosebire care face ca mecanismul Comisiei ca organism al Cartei să nu fie eficient.
Astfel, procedura Comisiei în cazul petiţiilor îndreptate împotriva statelor care nu sunt părţi la
Convenţie se încheie doar cu un raport al Comisiei (decizie definitivă), în care sunt prezentate
concluziile şi propunerile acesteia. Singura posibilitate a Comisiei este de a publica raportul, dacă
statul în cauză nu respectă recomandările, şi de a-1 transmite Adunării Generale a OSA care, din
păcate, a dovedit că nu manifestă un interes deosebit în tratarea petiţiilor individuale, ceea ce duce la
concluzia că subsistemul bazat pe Carta OSA nu este performant.
3. Subsistemul interamerican al drepturilor omului bazat pe Convenţia americană a

drepturilor omului
Convenţia americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie 1969, la San Jose
(Costa Rica), şi a intrat în vigoare în anul 1978". Denumită şi Pactul de la San Jose, Convenţia a fost
completată ulterior prin două protocoale adiţionale:
Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, semnat în 1988, şi Protocolul

cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat în 1990. Nici unul din cele două protocoale nu a
intrat în vigoare până în prezent.
3.1. Drepturile omului consacrate de Convenţia americană
Convenţia stabileşte un catalog de drepturi civile şi politice, precum şi o clauză generală cu privire
la promovarea drepturilor economice, sociale şi culturale.
Drepturile civile şi politice garantate de Convenţie sunt, în sinteză, următoarele:
dreptul oricărei persoane la recunoaşterea personalităţii sale în faţa legii;
- dreptul la viaţă; Convenţia permite pedeapsa cu moartea, dar interzice reintroducerea ei în

statele care au abolit-o; de asemenea, pedeapsa capitală este interzis să se pronunţe împotriva femeilor
însărcinate, persoanelor care la data comiterii crimei nu au împlinit vârsta de 18 ani sau au depăşit
vârsta de 70 ani;
- dreptul la tratament uman, flecare persoană având dreptul Ia respectarea integrităţii psihice,
mentale şi morale; nimeni nu poate fi subiectul pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute involuntară, acestea fiind interzise în toate
formele; nimeni nu poate fi constrâns la muncă forţată;
- dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi arestat sau întemniţat în mod arbitrar;
- dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal competent şi imparţial;
- dreptul de a nu fi condamnat pentru un act sau o omisiune care nu era infracţiune, potrivit legii,
în momentul comiterii şi dreptul de a se aplica legea mai favorabilă;
- dreptul ia o compensaţie, în conformitate cu legea, în cazul erorilor judiciare;
- dreptul la viaţă privată, la respectarea moralei şi la recunoaşterea demnităţii; nimeni nu poate

fi obiectul amestecului arbitrar sau abuziv în viaţa sa privată, în familia, domiciliul, corespondenţa sa
şi nu va fi supus atacurilor ilegale împotriva onoarei sau reputaţiei sale;
- libertatea de conştiinţă şi de religie, inclusiv de a le păstra sau schimba, precum şi libertatea de a

profesa sau de a promova religia şi credinţa, individual sau împreună cu alţii, public sau privat;
- libertatea de gândire şi de expresie, care include libertatea de a căuta, transmite
şi primi informaţii şi idei de orice natură, fie oral, fie în scris sau tipărit, fie prin artă sau prin
orice ait mod ales;
- dreptul la replică, potrivit căruia oricine este insultat în public printr-un mijloc legal de
comunicare are dreptul la replică, făcând o corecţie prin folosirea aceloraşi mijloace de comunicare, în
condiţiile legii;
- dreptul la întrunire paşnică, fără arme;
- libertatea de asociere în scopuri ideologice, religioase, politice, economice, de muncă, sociale,

culturale, sportive sau altele;
- dreptul familiei la protecţie din partea societăţii şi a statului; femeile şi bărbaţii
au dreptul de a întemeia o familie, Ia vârsta potrivită pentru căsătorie, în conformitate cu legea, pe

baza liberului consimţământ al soţilor;
- dreptul la nume; fiecare persoană are dreptul Ia numele părinţilor sau al unuia dintre aceştia şi
dreptul la prenume;
- dreptul la o cetăţenie; fiecare persoană are dreptul la cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a
născut dacă nu are dreptui la o altă cetăţenie; nimeni nu poate fi privat de cetăţenia sa şi nici de dreptul
de a o schimba;
- dreptul la proprietate, de a se folosi şi bucura de ea; nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa,
cu excepţia unei plăţi sau juste compensaţii, pentru motiv de utilitate publică sau interes social şi în
conformitate cu legea; omul nu poate fi obiect al dreptului de proprietate;
- libertatea de circulaţie şi de reşedinţă; orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat
parte are dreptul să circule şi să locuiască pe acest teritoriu, în conformitate cu legea;
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului
- dreptul de a participa la guvernare; presupune dreptul de a lua parte la conducerea treburilor

publice direct sau prin reprezentanţi liber aleşi, dreptul la vot şi dreptul de a fi ales prin alegeri
periodice, prin vot universal, egal şi secret, care să garanteze libertatea de voinţă a alegătorilor, şi
dreptul de a avea acces, în condiţii de egalitate, la serviciile publice;
- dreptul la protecţie egală în faţa legii, fără discriminare;
- dreptul la protecţie juridică, respectiv dreptul la recurs sau la orice altă cale de atac efectivă în
faţa unui tribunal competent, pentru protecţia împotriva violărilor drepturilor recunoscute de
Convenţie şi de legile naţionale.
Drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt stabilite de Convenţia americană, dar ea face o
apreciere generală1. Astfel, statele părţi se obligă să adopte măsuri, atât în plan intern, cât şi prin
cooperare internaţională, mai ales cele de natură tehnică şi economică, cu perspectiva de a îndeplini
progresiv, prin legislaţie sau alte asemenea mijloace, realizarea deplină a drepturilor privind standardele
economice, sociale,
educaţionale, ştiinţifice şi culturale prevăzute de Carta OSA, aşa cum este prevăzut de Protocolul
de la Buenos Aires.
3.2. Mecanismul de control al Convenţiei
3.2.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului

Ca mecanism a! Convenţiei americane a drepturilor omului şi potrivit acesteia, Comisia
acţionează numai în raport cu statele părţi la Convenţie.
Comisia este compusă din 7 membri aleşi de Adunarea Generală a OSA, de pe o listă de câte 3
candidaţi propuşi de guvernele statelor membre. Candidaţii trebuie să fie persoane cu înalte calităţi
morale şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Comisia astfel constituită
reprezintă toate statele membre ale OSA, pentru că ea este, în acelaşi timp, şi organism al Cartei
organizaţiei.
Principala funcţie a Comisiei este apărarea şi promovarea drepturilor omului, scop în care are
următoarele atribuţii*:
- să dezvolte conştientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor americane;
- să facă recomandări generale statelor părţi, când consideră necesar, pentru adoptarea măsurilor
progresive privind drepturile omului în cadrul sistemului ior legislativ şi, de asemenea, a
prevederilor constituţionale şi a altor măsuri pentru respectarea acestor drepturi;
- să pregătească studii şi rapoarte pe care le consideră necesare în activitatea sa;
- să ceară guvernelor statelor părţi informaţii în legătură cu măsurile adoptate în materia

drepturilor omului;
- să răspundă, prin intermediul Secretariatului General al OSA, problemelor ridicate de statele

părţi în legătură cu drepturile omului şi, în limita posibilităţilor, să acorde statelor serviciile de
consultanţă de care au nevoie;
- să acţioneze în legătură cu petiţiile şi comunicările, conform prevederilor Convenţiei;
- să prezinte un raport anual Adunării Generale a OSA.
Comisia este competentă să primească plângeri individuale şi comunicări interstatale cu privire
la violări ale Convenţiei de către un stat parte. Plângerile pot fi făcute de către orice persoană sau
grup de persoane şi de către orice entitate neguver- namentală legal recunoscută, cu condiţia ca statele
reclamate să fi declarat cu ocazia ratificării sau aderării că recunosc competenţa Comisiei de a primi şi
examina plân- geri. Comunicările prezentate de un stat sunt primite de Comisie numai dacă statul
respectiv a declarat că îi recunoaşte competenţa în această materie. Comisia nu va admite nici o
comunicare împotriva unui stat parte care nu a făcut o astfel de decla- raţie'. Convenţia precizează că
declaraţia statelor părţi de recunoaştere a competenţei Comisiei poate fi făcută pentru o perioadă
nedeterminată sau pentru o perioadă determinată, ori numai pentru un anumit caz.
Admiterea plângerilor sau comunicărilor de către Comisie operează numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii :
1. Epuizarea tuturor căilor de acţiune în justiţie în conformitate cu principiile internaţionale de

drept recunoscute;
2. Plângerile sau comunicările să fie introduse într-un termen de 6 luni de la data primirii
hotărârii judecătoreşti interne definitive;
3. Obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul altei instanţe internaţionale;
4. în cazul plângerilor individuale, acestea trebuie să conţină numele, cetăţenia, profesia,

domiciliul şi semnătura persoanei sau a persoanelor ori a reprezentanţilor legali care depun plângerea.
Dacă vreuna sau mai multe din condiţiile de sus nu sunt îndeplinite, plângerile sau comunicările
sunt considerate inadmisibile. De asemenea, sunt considerate inadmisibile plângerile şi comunicările
care:
- nu conţin fapte care să ducă la concluzia încălcării unui drept prevăzut de Convenţie;
- în care capetele de cerere ale petiţionarului sau ale statului sunt nefondate sau abuzive;
- sunt aceleaşi cu altele examinate deja de Comisie sau de o altă organizaţie inter- naţională.
Pentru examinarea plângerilor, Comisia analizează informaţiile primite, anchetează faptele,

organizează audieri şi acţionează pentru rezolvarea pe cale amiabilă a cauzei. Dacă se obţine o soluţie
prin buna înţelegere a părţilor, Comisia redactează un raport în care prezintă faptele şi soluţia
respectivă. în caz contrar, Comisia întoc- meşte un raport în care sunt formulate concluzii şi
recomandări care sunt trimise statelor în cauză. în termen de 3 luni, acestea trebuie să se conformeze
raportului sau să se adreseze Curţii Interamericane a Drepturilor Omului cu o sesizare. De asemenea,
în acelaşi interval, şi Comisia poate sesiza Curtea cu cauza respectivă. în raportul anual, Comisia
poate să includă şi rapoartele finale asupra cauzelor examinate, iar Adunarea Generală discută
nerespectarea de către state a recomandărilor făcute de Comisie, cu scopul de a lua decizii care să ducă
la conformare .
3.2.2. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului
Cel de-al doilea mecanism al subsistemului bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului
este Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Ea este compusă din 7 judecători, cetăţeni ai
statelor membre ale organizaţiei, aleşi pentru a funcţiona independent dintre jurişti de cea mai înaltă
autoritate morală şi competenţă recunos- cută în domeniul drepturilor omului, care au calificările
cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare, în conformitate cu legea statului ai cărui
cetăţeni sunt sau a statului care îi propune pentru candidatură. Nu pot fi doi judecători cetăţeni ai
aceluiaşi stat. Mandatul lor este de 6 ani şi pot fi realeşi o singură dată , ei continuând activitatea şi
după expirarea mandatului pentru cazurile pe care le-au început şi sunt încă pe rol .
Pentru a putea funcţiona, Curtea trebuie să aibă un cvorum de 5 judecători. Curtea are o
competenţă contencioasă, pentru examinarea plângerilor şi a comunicărilor interstatale, şi o competenţă
consultativă, prin emiterea de avize consultative de interpretare a Convenţiei şi a altor tratate de
drepturile omului.
Curtea poate fi sesizată numai de către statele părţi ale Convenţiei, care au declarat că recunosc
obligativitateajurisdicţiei Curţii, şi de către Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Persoanele
particulare, grupurile de persoane particulare şi organizaţiile neguvernamentale nu pot sesiza Curtea cu
plângeri. întotdeauna, Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea procedurilor prevăzute de
Convenţie pentru Comisia Interamericană a Drepturilor Omului.
Declaraţia statelor de acceptare a jurisdicţiei Curţii poate fi făcută la data depunerii

instrumentelor de ratificare sau de aderare sau la o dată ulterioară, cu privire la toate domeniile
privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Aceste declaraţii pot fi făcute şi condiţionat de
reciprocitate sau pe o perioadă determinată ori numai pentru un anumit caz. De asemenea, Convenţia
precizează că statele pot accepta jurisdicţia Curţii şi printr-un acord special. Rezultă că statele părţi la
Convenţie nu acceptă competenţa Curţii prin chiar ratificarea sau aderarea la Convenţie, aşa cum se
în- tâmplă în sistemul Consiliului Europei.
Hotărârile Curţii trebuie să fie motivate şi sunt definitive. Ele nu sunt susceptibile de apel, dar pot
fi interpretate ulterior de Curte, la cererea oricărei părţi, într-un termen de cel mult 90 de zile de la
comunicare. Hotărârile vor fi notificate părţilor în litigiu şi comunicate tuturor statelor părţi la
Convenţie.
Statele care au acceptat jurisdicţia Curţii sunt obligate să respecte hotărârile acesteia in orice,
cauză la care sunt părţi.
Dacă se constată o violare a drepturilor prevăzute de Convenţie, hotărârea poate stabili

compensaţii pentru daunele provocate.
Convenţia nu creează un mecanism de control pentru asigurarea executării hotărârilor dar, anual,
Curtea supune Adunării Generale a OSA un raport cu privire la activitatea sa, raport în care sunt
prezentate şi cauzele în care statele nu s-au conformat hotărârilor Curţii.
Sub aspectul competenţei consultative, Curtea, la cererea statelor şi a organelor OSA, emite avize
consultative pentru interpretarea Convenţiei sau a altor tratate referitoare la protecţia drepturilor
omului în statele americane. De asemenea, statele pot cere Curţii emiterea de avize referitoare la
compatibilitatea legilor interne ale acestora cu prevederile Convenţiei şi ale altor tratate de drepturile
omului.
Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor
1. Uniunea Africană - cadrul instituţional de promovare şi apărare a drepturilor omului şi

ale popoarelor
Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor are la bază două documente: Carta
africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, adoptată în anul 1981 şi Protocolul la Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor pentru crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi ale
Popoarelor, adoptat în anul 1988, la Ouagadougou (Burkina Faso). Aceste tratate au fost adoptate sub
egida OUA", organizaţie regională interguvernamentală care, la 9 iulie 200?, a fost înlocuită cu
Uniunea Africană, organizaţie care reuneşte toate statele de pe continentul african' şi care a preluat
toate preocupările în demersul protecţiei drepturilor omului.
Actul constitutiv aî UA a fost adoptat la 11 iulie 2000, la summit-ul OUA de la Lomé (Togo), şi a
fost supus semnării şi ratificării statelor membre ale OUA, intrând în. vigoare în mai 2001. Înlocuirea
OUA cu UA a avut loc oficial la 9 iulie 2002, cu ocazia primei Conferinţe a Uniunii, la Durban
(Africa de Sud).
Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană a fost creată pentru realizarea unei mai bune
integrări, guvernări şi stabilităţi pe continentul african, având în vedere dificultăţile mari prin care
au trecut statele africane în ultimele decenii. UA s-a constituit având la bază principiile egalităţii,
suveranităţii şi interdependenţei statelor, respectării frontierelor, neamestecului în treburile interne,
interzicerii forţei şi a ameninţării cu forţa, apărării drepturilor omului şi ale popoarelor, democraţiei
şi supremaţiei dreptului, dar şi, ca un aspect de noutate în planul relaţiilor internaţionale, dreptul la
ingerinţă al UA pentru a interveni în treburile interne ale statelor, pentru a împiedica crimele de
război, genocidul şi crimele contra umanităţii.
Potrivit Actului constitutiv al UA, printre obiectivele acesteia sunt înscrise promovarea şi
apărarea drepturilor omului şi ale popoarelor în conformitate cu Carta africană a drepturilor omului
şi ale popoarelor şi cu alte instrumente pertinente relative la drepturile omului.
De asemenea, între principiile pe baza cărora funcţionează UA se numără şi promovarea egalităţii

între bărbaţi şi femei", respectarea principiilor democraţiei, a drepturilor omului, a statului de drept
şi a bunei guvernări, promovarea justiţiei sociale pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată,
respectarea caracterului sacrosanct al vieţii umane şi pedepsirea asasinatelor politice, a actelor teroriste
şi a activităţi- lor subversive, condamnarea şi eliminarea schimbărilor anticonstituţionale de guverne
Organele UA, constituite sau în curs de constituire, sunt inspirate, de asemenea, din structurile
instituţionale ale UE. Printre acestea amintim:
- Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern , care este organul suprem al Uniunii şi adoptă decizii
prin consens pentru politicile comune ale Uniunii, crearea organelor acesteia, controlul aplicării
politicilor decise. De asemenea, Conferinţa dă directive Consiliului executiv cu privire la gestionarea
conflictelor, situaţiilor de război şi altor situaţii de urgenţă, precum şi pentru restabilirea păcii.
- Consiliul executiv, compus din miniştrii afacerilor externe sau din alte autorităţi desemnate de
guverne, asigură coordonarea şi decide politicile în domenii de interes comun: comerţ exterior,
industrie, agricultură, educaţie etc.
- Parlamentul panafrican , care urmează a fi creat, are ca scop asigurarea par- ticipării
popoarelor africane la dezvoltarea şi integrarea economică a continentului.
- Curtea de Justiţie , care, de asemenea, urmează a fi creată printr-un protocol.
- Comisia, ca secretariat ai Uniunii, compusă din preşedinte, vicepreşedinţi şi comisari, cu puteri

executive importante pentru aplicarea programelor şi a deciziilor.
La aceste organe ale Uniunii se adaugă: 6 comitete tehnice speciale, instituţiile financiare (Banca
Centrală Africană, Fondul Monetar African, Banca Africană de Investiţii), Comitetul reprezentanţilor
permanenţi, Consiliul economic, social şi cultural. De asemenea, se are în vedere chiar crearea unui
Consiliu al păcii şi secu- rităţii, inspirat de Consiliul de Securitate al ONU, pentru gestionarea
crizelor pe continentul african.
2. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor
Acest tratat, care reprezintă primul document al sistemului african al drepturilor omului, a intrat
în vigoare la 21 noiembrie 1986 şi a fost inspirat din tratatele corespondente adoptate în cadrul ONU
sau în sistemul european ori american. Spre deosebire de acestea din urmă, Carta africană conţine atât
drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale, dar şi drepturi colective,
precum şi îndatoriri ale individului. De asemenea, acest document creează un mecanism de control,
concretizat într-o Comisie africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, ale cărei competenţe şi
proceduri sunt asemănătoare cu comisiile similare din sistemul european şi din cel american.
În prezent, din cele 53 de state membre ale UA 49 sunt părţi' la Carta africană a drepturilor
omului şi ale popoarelor, ceea ce duce la concluzia că spaţiul african tinde către o recunoaştere
generală a valorii pe care o reprezintă drepturile omului, chiar dacă ambiguitatea unor prevederi poate
permite statelor să comită în continuare abuzuri cu privire la unele drepturi şi libertăţi recunoscute.
Carta stabileşte drepturile şi libertăţile omului şi ale popoarelor, pornind de la principiul enunţat
în art.1, potrivit căruia statele părţi recunosc aceste drepturi şi libertăţi şi se angajează să adopte
măsuri legislative şi de altă natură pentru a le aplica, precum şi de la principiul enunţat în art. 2, care
dă dreptul tuturor popoarelor să se bucure de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate de Cartă,
fără nici o deosebire bazată, mai ales, pe rasă, etnie, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă situaţie.
2.1. Drepturile omului (drepturi individuale)
Carta africană, cu o largă inspiraţie din Carta Internaţională a Drepturilor Omului, consacră
următoarele drepturi individuale, civile, politice, economice şi sociale:
- dreptul la egalitate în faţa legii şi la o protecţie egală din partea legii;
- inviolabilitatea persoanei umane, concretizată în dreptul fiecărei fiinţe umane la respectarea

vieţii şi a integrităţii sale fizice şi morale, drept de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar;
- dreptul la respectarea demnităţii inerente persoanei umane şi la recunoaşterea personalităţii

sale juridice. Sunt interzise toate formele de exploatare şi de degradare, mai ales sclavia, comerţul cu
persoane, tortura fizică sau morală, pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante;
- dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât motivat şi în

condiţiile stabilite de lege şi nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar;
- dreptul de a sesiza jurisdicţiile naţionale competente cu plângeri împotriva actelor de violare a

drepturilor fundamentale recunoscute de convenţii, de legi, regulamente şi cutumele în vigoare;
- dreptul la prezumţia de nevinovăţie, până la stabilirea vinovăţiei de către o jurisdicţie

competentă;
- dreptul la apărare, inclusiv de a fi asistat de un apărător ales;
- dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi de către o jurisdicţie imparţială;
- dreptul la neretroactivitatea legii penale şi la aplicarea principiului răspunderii penale

individuale;
- garantarea libertăţii de conştiinţă, la practicarea liberă a religiei; sub rezerva ordinii publice,
nimeni nu poate fi supus măsurilor de restrângere a acestei libertăţi;
- dreptul la informare, de a se exprima şi de a difuza propriile opinii în condiţiile legii şi

regulamentelor;
- dreptul de a constitui liber asociaţii, sub rezerva conformării cu regulile stabilite de lege;
nimeni nu este obligat să facă parte dintr-o asociaţie, sub rezerva obligaţiilor de solidaritate stabilite de
Cartă;
- dreptul la reuniune, sub rezerva restricţiilor stabilite de lege şi regulamente, mai ales în interesul
securirăţii naţionale, siguranţei altuia, sănătăţii, moralei sau ai drepturilor şi libertăţilor persoanelor;
- dreptul la iiberă circulaţie şi de a alege reşedinţa într-un stat, potrivii regulilor stabilite de lege;
aceasta presupune inclusiv dreptul de a părăsi orice ţară şi de a reveni în propria ţară; e! poate face
obiectul restricţiilor stabilite de lege, necesare pentru protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice,
a sănătăţii sau a moralei publice;
- dreptul de a căuta şi de a primi azil pe un teritoriu străin, în caz de persecuţie, în conformitate cu

legea fiecărei ţări şi cu convenţiile internaţionale; străinul legal admis pe teritoriul unui stat parte la
Cartă nu poate fi expulzat decât pe baza unei decizii luate în conformitate cu legea. De asemenea,
expulzarea colectivă a străinilor este interzisă, înţelegând prin aceasta expulzarea grupurilor naţionale,
rasiale, etnice sau religioase;
- dreptul de a participa la conducerea treburilor publice din propria ţară, fie direct, fie prin
intermediul reprezentanţilor liber aleşi, potrivit legii; fiecare cetăţean are dreptul egal de a accede la
funcţiile publice din ţara lui şi de a se folosi de bunurile şi serviciile publice;
- dreptul la proprietate este garantat; el nu poate fi atins decât pentru necesitate publică sau în
interesul general al colectivităţii, în conformitate cu dispoziţiile legale;
- dreptul la muncă în condiţii echitabile şi satisfăcătoare şi dreptul de a primi un salariu egal

pentru muncă egală;
- dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate fizică şi mintală care poate fi atinsă, cu
obligaţia statelor părţi de a lua măsuri de protejare a sănătăţii populaţiei şi de a asigura asistenţa
medicală în caz de boală;
- dreptul la educaţie şi de a lua parte la viaţa culturală a comunităţii; promovarea şi protecţia

moralei şi a valorilor tradiţionale recunoscute de comunitate reprezintă o datorie a statelor în cadrul
apărării drepturilor omului;
- familia, care este elementul natural şi baza societăţii, are dreptul de a fi protejată de stat, să fie
asistată de acesta în misiunea sa de apărătoare a moralei şi a valorilor tradiţionale recunoscute de
comunitate; statul este dator să elimine orice discriminare contra femeii şi să asigure protecţia
drepturilor femeii şi a copilului aşa cum sunt stipulate în declaraţiile şi convenţiile internaţionale;
- dreptul persoanelor în vârstă sau handicapate la măsuri specifice de protecţie în raport cu

nevoile lor fizice şi psihice.
Analizând aceste drepturi şi libertăţi individuale, se pune întrebarea dacă ele sunt realmente
garantate şi dacă statele părţi au obligaţii clare de a le promova şi apăra. Carta stabileşte îndatoriri
imperative din acest punct de vedere. Astfel, se precizează că statele părţi au datoria de a promova şi
asigura prin învăţământ, educaţie şi difuzare, respectul drepturilor şi libertăţilor conţinute de Cartă şi
de a lua măsuri de a veghea ca acestea să fie înţelese, ca şi obligaţiile şi datoriile corespondente. De
asemenea, statele părţi au datoria de a garanta independenţa tribunalelor şi de a permite
stabilirea şi perfecţionarea instituţiilor naţionale însărcinate cu promovarea şi apărarea drepturilor

şi a libertăţilor garantate de Cartă'. Totuşi, multe din formulările drepturilor garantate de Cartă trimit
către regulile stabilite de legile naţionale şi chiar la cutume. Rezerva ordinii publice, a legilor
naţionale, a moralei şi a valorilor tradiţionale poate priva de finalitate în mare parte idealul care este
promovat de Cartă, Acesta este probabil motivul pentru care, după modelul european şi american, în
anul 1998 a fost adoptat Protocolul relativ la Cartă pentru înfiinţarea Curţii Africane a Drepturilor
Omului şi ale Popoarelor. Există speranţa ca, în noul cadru instituţional - Uniunea Africană - sistemul
african al drepturilor omului să funcţioneze mai bine şi să se apropie considerabil de sistemele deja
consacrate în spaţiul european şi cel american.
2.2. Drepturile colective

Carta Africană consacră un veritabil catalog al drepturilor colective din generaţia a treia, spre
deosebire de celelalte sisteme care enunţă un singur drept din această categorie - dreptul la
autodeterminare.
Drepturile colective prevăzute de Cartă, ca drepturi ale popoarelor africane, şi-au găsit
consacrarea în acest tratat pornind de la particularităţile spaţiului african, marcat profund de procesul
de decolonizare, dar şi de conflictele care au urmat acestuia şi de dorinţa de constituire a unor state
naţionale după modelele europene, mai ales cel francez.
Aceste drepturi sunt următoarele:
- dreptul la egalitate al popoarelor, care trebuie să se bucure de aceeaşi demnitate şi de aceleaşi

drepturi; nimic nu poate justifica dominaţia unui popor de către altul;
- dreptul la existenţă; fiecare popor are dreptul imprescriptibil şi inalienabil ia autodeterminare;

poporul are dreptul să-şi determine liber statutul său politic şi să asigure dezvoltarea sa economică şi
socială pe calea pe care liber şi-a ales-o;
- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominaţie recurgând la orice
mijloc recunoscut de comunitatea internaţională; ele au dreptul la asistenţă din partea statelor părţi la
Cartă în lupta lor de eliberare de sub ocupaţie străină, oricare ar fi ordinea politică, economică sau
culturală;
- dreptul popoarelor de a dispune liber de resursele lor naturale, drept care trebuie să fie exercitat
în interesul exclusiv al populaţiilor. în caz de spoliere, poporul are dreptul la legitimă recuperare a
bunurilor sale, precum şi la o indemnizaţie adecvată.
Acest drept se va exercita cu îndeplinirea obligaţiilor de promovare a cooperării economice

internaţionale bazate pe respect reciproc, schimburi echitabile şi pe principiile dreptului internaţional.
Mai mult, statele părţi se angajează să elimine orice formă de exploatare economică străină, mai ales
cea practicată de monopolurile internaţionale;
- dreptul popoarelor la dezvoltare economică, socială şi culturală, cu respectarea strictă a

libertăţii şi a identităţii lor, bucurându-se în mod egal de patrimoniul comun al umanităţii;
- dreptul popoarelor la pace şi la securitate, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, pe
baza principiului solidarităţii şi al relaţiilor amicale afirmat de Carta ONU. în acest scop, statele părţi
se angajează să interzică persoanelor care au drept de azil să desfăşoare activităţi subversive
îndreptate împotriva ţării lor de origine sau oricărei ţări parte la Cartă. De asemenea, vor interzice ca
teritoriile lor să fie utilizate ca bază pentru activităţi subversive sau teroriste îndreptate contra oricărui
stat parte la Cartă;
- dreptul popoarelor la un mediu satisfăcător şi global propriu dezvoltării lor.
2.3. îndatoririle individuale

Asemănătoare din acest punct de vedere cu Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor
omului, Carta africană stabileşte şi un catalog al îndatoririlor individului. Ea are în vedere o
importantă particularitate a spaţiului african, pentru care drepturile şi îndatoririle sunt inseparabile, iar
valorile tradiţionale trebuie să fie promovate şi apărate prin efortul fiecărui individ, interesul colectiv
fiind prioritar în raport cu cel individual.
Formulările Cartei, ca şi în cazul drepturilor individuale, pun aceleaşi semne de întrebare cu

privire la atitudinea statelor faţă de promovarea şi apărarea drepturilor omului. Astfel, sunt consacrate
îndatoriri pe care statele le pot invoca în legislaţiile lor, putând să limiteze considerabil exercitarea
drepturilor stabilite de Cartă.
Concret, aceste îndatoriri sunt următoarele :
- fiecare individ are îndatoriri faţă de familie şi societate, faţă de stat şi de alte colectivităţi legal
recunoscute, precum şi faţă de comunitatea internaţională; drepturile şi libertăţile individuale se vor
exercita cu respectarea drepturilor celorlalţi, a secu- rităţii colective, a moralei şi a interesului comun;
- îndatorirea de a respecta şi de a trata semenii fără nici o discriminare, de a între- ţine cu ei

relaţii care să permită promovarea, apărarea şi întărirea respectului şi toleranţei reciproce;
- îndatorirea de a prezerva dezvoltarea armonioasă a familiei şi de a acţiona în favoarea

coeziunii şi respectului faţă de aceasta, de a respecta întotdeauna părinţii, de a-i hrăni şi a-i asista în
caz de nevoie;
- îndatorirea de a servi comunitatea naţională punând în serviciul ei capacităţile sale fizice şi

intelectuale;
- să nu compromită securitatea statului al cărui cetăţean sau rezident este;
- să apere şi să întărească solidaritatea socială şi naţională când aceasta este ameninţată;
- să apere şi să întărească independenţa naţională şi integritatea teritorială a patriei sale şi să

contribuie la apărarea ţării sale, în condiţiile fixate de lege;
- să muncească în măsura capacităţilor şi a posibilităţilor sale şi să se achite de contribuţiile

fixate de lege pentru apărarea intereselor fundamentale ale societăţii;
- să vegheze, în relaţiile sale cu societatea, la apărarea şi întărirea valorilor culturale africane

pozitive, în spirit de toleranţă, dialog şi solidaritate, şi să contribuie la promovarea sănătăţii morale a
societăţii;
- să contribuie, în orice moment şi la toate nivelurile, cu cele mai bune capacităţi ale sale la
promovarea şi realizarea unităţii africane.
3. Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului şi ale popoarelor
Iniţial, mecanismul de control pentru punerea în aplicare a Cartei africane a constat doar în
Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, instituită chiar prin dispoziţiile Cartei .
Datorită imperfecţiunilor în funcţionarea acesteia şi pentru că ea nu reprezintă un organism
jurisdicţional, în anul 1998, la 9 iunie, a fost adoptat Protocolul relativ la Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor , pentru crearea unei
Curţi africane a drepturilor omului şi ale popoarelor, ca organism cu competenţă jurisdicţională,

cu scopul de a completa funcţiile conferite Comisiei şi, astfel, de a întări mecanismul de control
pentru apărarea drepturilor omului şi ale popoarelor.
3.1. Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor
Potrivit prevederilor Cartei, Comisia a fost însărcinată cu promovarea drepturilor omului şi ale
popoarelor şi cu asigurarea protecţiei lor în Africa1. Organizarea, competenţele şi procedurile Comisiei
sunt în mare parte asemănătoare cu cel al organis mului similar din sistemul interamerican.
A. Organizarea Comisiei. Este alcătuită din 11 membri aleşi dintre personalităţile africane care
se bucură de cea mai înaltă consideraţie, cunoscute pentru înalta lor competenţă în domeniul
drepturilor omului şi ale popoarelor. Membrii Comisiei sunt aleşi prin vot secret, de Conferinţa şefilor
de stat şi de guvern a UA, cu un mandat de 6 ani, astfel încât să nu fie ales mai mult de un resortisant al
aceluiaşi stat. în plus, Carta stabileşte o procedură a alegerilor care să permită înnoirea Comisiei la
câte 2 ani cu câte 3 sau 4 membri. După alegere, membrii Comisiei fac o declaraţie solemnă că-şi
vor îndeplini funcţiile cu fidelitate şi imparţialitate. Cvorumul Comisiei este de 7 membri şi ea îşi
alege preşedintele şi vicepreşedintele cu un mandat de 2 ani fiecare.
B. Competenţele Comisiei. în conformitate cu dispoziţiile Cartei, Comisia are următoarele misiuni

de bază:
- promovarea drepturilor omului şi ale popoarelor, mai ales prin realizarea de do cumentaţii,
studii şi cercetări asupra problemelor africane în acest domeniu, organi zarea de seminarii, colocvii şi
conferinţe, difuzarea de informaţii, precum şi formu larea unor avize şi recomandări adresate
guvernelor, formularea şi elaborarea princi piilor şi regulilor relative laproblemele juridice şi
cooperarea cu alte instituţii afri cane sau internaţionale cu astfel de preocupări;
- asigurarea protecţiei drepturilor omului şi ale popoarelor potrivit condiţiilor fixate de Cartă;
- interpretarea dispoziţiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unei instituţii a UA sau a unei
organizaţii africane recunoscute de UA;
- să execute orice altă însărcinare dată de Conferinţa şefilor de state şi de guverne a UA.
C. Procedurile Comisiei. Activitatea Comisiei se bazează pe procedura rapoarte lor şi pe

procedura comunicărilor interstatale sau individuale.
Procedura rapoartelor*. Carta obligă statele ca la fiecare 2 ani să prezinte Comi siei un raport
asupra măsurilor de ordin legislativ şi de altă natură luate pentru a da efect drepturilor şi libertăţilor
recunoscute şi garantate de Cartă.
Procedura comunicărilor interstatale'. Dacă un stat parte la Cartă are motiv să creadă că un alt
stat parte a violat dispoziţiile Cartei, el poate să atragă atenţia acelui stat printr-o comunicare scrisă.
Comunicarea va fi adresată Preşedintelui Conferinţei UA, precum şi Preşedintelui Comisiei. într-un
termen de trei luni de la primirea comunicării, statul atenţionat va trimite statului care a făcut
comunicarea explicaţii sau o declaraţie scrisă care să elucideze situaţia. Dacă în acest termen situaţia
nu a fost soluţionată satisfăcător de cele două state interesate, oricare dintre ele are dreptul de a o
supune Comisiei, printr-o notificare adresată Preşedintelui acesteia, celuilalt stat şi Preşedintelui
Conferinţei UA. Carta permite, totuşi, ca un stat să sesizeze direct Comisia printr-o comunicare
adresată Preşedintelui acesteia şi Preşedintelui Conferinţei UA, fără obligaţia de a se adresa mai întâi
statului reclamat. Comisia, după ce se asigură că au fost epuizate toate recursurile interne sau că
procedura internă se prelungeşte anormal, va cere statelor interesate să-i ofere toate informaţiile
pertinente relative la acea cauză. Statele respective pot fi reprezentate în faţa Comi siei pentru a face
observaţii scrise sau orale. Comisia întocmeşte un raport în care prezintă faptele şi concluziile la care
a ajuns. Acest raport va fi trimis statelor intere sate şi va fi comunicat Conferinţei UA, formulând
pentru aceasta din urmă şi reco mandările pe care le consideră utile. Raportul va fi publicat de
Preşedintele Comisiei, prin decizie a Conferinţei UA, până în acest moment asigurându-se
confidenţialitatea tuturor măsurilor luate.
Procedura comunicărilor individuale. Această procedură nu este consacrată ex pressis verbis de

Cartă. Totuşi, din interpretarea art. 55 rezultă această posibilitate. Astfel, se precizează că, înaintea
fiecărei sesiuni. Secretarul Comisiei întocmeşte o listă a comunicărilor, altele decât cele primite de la
state, pe care o comunică mem brilor Comisiei, aceştia putând cere sesizarea Comisiei. Aceste
comunicări trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi examinate:
- să identifice autorul, sub rezerva că se poate cere Comisiei asigurarea anonima tului;
- să fie compatibile cu Carta;
- să nu conţină termeni de ultraj sau de insultă cu privire la statul în cauză sau la instituţiile sale
ori ale UA;
-să nu se limiteze doar la informaţiile oferite de mijloacele de informare în masă;
- să se fi epuizat recursurile interne ori procedurile interne să se fi prelungit într-un mod anormal;
- să fie introduse într-un termen rezonabil;
- să nu conţină cazuri care au fost soluţionate în conformitate cu Carta ONU sau Carta africană
a drepturilor omului şi ale popoarelor.
Aceste comunicări vor fi transmise statului interesat înainte de examinarea pe fond a cauzei.
Totuşi, plângerile individuale nu pot viza cauze individuale, pentru că numai atunci când Comisia
constată că prin comunicare se relevă existenţa unui ansamblu de violări grave sau masive ale
drepturilor omului şi ale popoarelor ea poate atrage atenţia Conferinţei UA. Conferinţa poate apoi să
ceară Comisiei să studieze acea situaţie şi să întocmească un raport, prin care să prezinte şi
concluziile şi recomandările sale.
Prin urmare, Comisia poate fi sesizată prin comunicări individuale, dar aceste co municări trebuie
să vizeze doar violările repetate, grave şi masive. în concluzie, o persoană particulară nu se poate
plânge Comisiei când îi este violat un drept prevăzut de Cartă, ci numai dacă demonstrează că această
violare este integrată într-un ansam blu de violări grave sau masive.
3.2. Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoarelor
Ideea înfiinţării unei Curţi africane a drepturilor omului este mai veche (1961), dar până în anul
1998, datorită situaţiei politice precare de pe continentul african, nu a fost pusă în practică.
Adoptarea Protocolului din 1998", cu condiţia intrării lui în vigoare, face posibilă crearea unui
organism cu competenţă jurisdicţională în domeniul drepturilor omului, larg inspirat din practica
europeană şi americană în domeniu Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoaielor'.
Compunerea şi organizarea Curţii.
Curtea este alcătuită din 11 judecători independenţi, cetăţeni ai statelor membre ale UA, aleşi
cu titlu personal dintre jurişti cu înaltă autoritate morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciară
sau academică recunoscute în domeniul drepturilor omului şi ale popoarelor.
Judecătorii sunt aleşi de Conferinţa UA, prin vot secret, astfel încât să nu fie mai mult de un
judecător cu aceeaşi cetăţenie, ţinându-se cont de reprezentarea adecvată a celor două sexe şi de o
reprezentare geografică echitabilă. Mandatul judecătorilor este de 6 ani, putând fi realeşi o singură
dată. După alegere, ei depun un jurământ pentru îndeplinirea funcţiilor cu imparţialitate şi loialitate.
Curtea astfel constituită îşi alege Preşedintele şi Vicepreşedintele pentru un man dat de 2 ani
fiecare, cu posibilitatea realegerii o singură dată, cvorumul pentru exami narea cauzelor fiind de cel
puţin 7 judecători.
Curtea desemnează grefierul şi alţi funcţionari ai grefei.
Competenţele Curţii.
Curtea are o competenţă în materie consultativă şi o competenţă în materie con tencioasă.
Competenţa consultativă constă în posibilitatea Curţii de a da avize motivate cu privire la orice

chestiune juridică referitoare la Cartă şi la alte instrumente de dreptu rile omului, la cererea unui stat
membru al UA, a UA şi a oricărui organ al acesteia, precum şi la cererea oricărei organizaţii africane
recunoscute de UA.
Competenţa contencioasă constă în dreptul Curţii de a cunoaşte orice afacere şi orice diferend cu
care este sesizată cu privire la interpretarea şi aplicarea Cartei şi a oricărui instrument de drepturile
omului ratificat de statele implicate. Curtea poate fi sesizată cu cereri adresate de către":
- Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor;
- statul parte care a sesizat Comisia;
- statul parte împotriva căruia a fost introdusă plângerea;
- statul parte al cărui resortisant este victima unei violări a drepturilor omului;
- organizaţiile interguvernamentale africane;
- orice stat parte care are un interes (terţul intervenient) poate cere Curţii să inter vină în afacerea
supusă acesteia;
- persoanele fizice şi organizaţiile neguvernamentale care au statut de observator pe lângă

Comisie, cu condiţia ca statul împotriva căruia este îndreptată plângerea să fi făcut o declaraţie de
acceptare a competenţei Curţii de a primi cereri individuale'. Mai mult, înainte de a primi aceste cereri,
Curtea poate soiicita un aviz din partea Comisiei.
Condiţiile de admisibilitate a cererilor sunt identice cu cele prevăzute pentru ad misibilitatea lor în
faţa Comisiei.
Soluţionarea plângerilor se încearcă de către Curte, mai întâi, printr-o reglemen tare amiabilă a
cauzei care i-a fost supusă3. Dacă nu se ajunge la un asemenea rezultat, Curtea organizează audienţe
publice (se poate hotărî şi desfăşurarea şedinţelor cu uşile închise), părţile fiind reprezentate de
consilieri aleşi sau de o asistenţă judiciară gratuită. Curtea va proceda la examinarea în contradictoriu
a cererilor şi poate efec tua anchete. Statele interesate au obligaţia să ofere toate facilităţile necesare
pentru soluţionarea cererilor. Curtea primeşte orice mijloace de probă, scrise sau orale, pe care le
socoteşte necesare pentru luarea deciziei.
Curtea hotărăşte într-un termen de 90 de zile de la încheierea dezbaterilor. Hotă rârea este luată cu
majoritatea judecătorilor, este definitivă şi nu poate face obiectul apelului. Totuşi, Curtea poate revizui
hotărârile sale dacă intervin probe care nu au fost cunoscute în momentul deciziei şi, de asemenea,
poate interpreta hotărârile sale Hotărârile Curţii sunt pronunţate în şedinţă publică, cu citarea părţilor
şi trebuie să fie motivate. Ele sunt semnate de părţile în cauză şi transmise statelor membre ale UA şi
sunt notificate Consiliului executiv al UA, care va veghea la executarea lor în numele Conferinţei UA.
Deosebit de importantă este prevederea potrivit căreia statele părţi la Protocol se angajează să se
conformeze deciziilor Curţii în orice litigiu în care apar şi să asigure executarea lor în termenul fixat
de Curte.
Anual, Curtea prezintă Conferinţei UA un raport cu privire la activitatea desfăşu rată şi în care va
preciza cazurile în care statele nu au executat deciziile sale.
Analizând mecanismul Curţii, aşa cum este prevăzut de Protocolul din 1998, constatăm că
eventuala intrare în vigoare a acestuia şi crearea Curţii ar însemna un pas decisiv în eliminarea
imperfecţiunilor mecanismului Comisiei. Din păcate, statele africane par a fi destul de reticente faţă
de apariţia unei asemenea instanţe. Din cele 49 state părţi la Carta africană a drepturilor omului şi ale
popoarelor, 36 au semnat acest Protocol, dar numai 5 l-au ratificat, fiind nevoie de 15 ratificări pentru
a intra în vigoare. Este motivul pentru care, în mai 2002, Comisia africană a drepturilor omului şi
ale popoarelor, reunită în a 31-a sesiune ordinară, la Pretoria, în Africa de Sud, a adresat un apel
statelor africane să ratifice acest tratat, pentru ca într-un timp scurt să se creeze Curtea. Probabil că
procesul complex de înlocuire a OUA cu UA şi preocupările actuale de creare a instituţiilor UA vor
face să mai treacă ceva timp până la punerea în aplicare a acestei idei generoase de inspiraţie
occidentală.
Drepturile omului în spaţiul islamic
1. Consideraţii preliminare. Dreptul musulman în marile sisteme juridice ale lumii
Problematică destul de complexă, viu discutată şi controversată, abordată cel mai adesea de pe
poziţii civilizaţionale, drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat
datorită particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spaţiul
civilizaţiei occidentale.
O incursiune în Islam pentru investigarea preocupărilor relative la drepturile omu lui presupune,
mai întâi, măcar o scurtă prezentare a dreptului musulman şi a particu larităţilor acestuia în raport cu
alte mari sisteme juridice.
Dincolo de multele încercări de grupare a sistemelor naţionale în mari sisteme de drept (familii
juridice)', ne limităm la a enunţa că astăzi întâlnim în lume următoarele mari sisteme juridice:
1. Sistemul romano-germanic, denumit în doctrina occidentală şi marele sistem de drept civil;
2. Sistemul common-law;
3. Sistemele religioase şi tradiţionale;
4. Sistemul de drept cutumiar;
5. Sistemul mixt.
Marele sistem romano-germanic, care este caracterizat în principiu de legea scrisă ca principal
izvor de drept şi de o codificare sistematică riguroasă, ocupă o geografie extinsă: Europa, mai puţin
Marea Britanie, America Centrală şi de Sud, Mexic, Quebec, Luisiana în SUA, parţial Asia şi Africa.
Marele sistem common-law, de sorginte britanică, spre deosebire de cel romano germanic,
plasează pe primul Ioc jurisprudenţa ca izvor de drept, şi nu legea scrisă. îl întâlnim pe spaţii întinse,
în Anglia, America de Nord, Africa de Sud, Australia, Oceania, parţial în India şi în alte state
precum Pakistan, Arabia Saudită,
Iran, Nigeria etc.
Sistemele religioase şi tradiţionale sunt caracterizate prin originea lor, prin faptul că mare parte a
regulilor juridice au ca izvor fie cărţile sfinte, precum Coranul, fie
concepţii religioase, filozofice sau morale, unele foarte vechi. Este vorba despre dreptul
musulman, dreptul hindus, dreptul rabinic (ebraic), dreptul japonez tradiţional.
Sistemul de drept cutumiar, caracterizat prin calitatea cutumei ca izvor principal de drept, nu este
întâlnit în nici o ţară ca fiind exclusiv. El este întâlnit doar în cadrul sistemelor mixte, alături de alte
mari sisteme juridice, mai ales în unele state din Africa, în China, India, Arabia Saudită, Irak, Liban,
Israel.
Dreptul musulman (islamic), întâlnit la aproape 20%' din populaţia lumii, are ca principal izvor
Coranul care, completat de Sunna o culegere a faptelor şi învăţă mintelor Profetului Mahomed -,
constituie legea islamică numita Şaria (Charî'a), ca metodă juridică proprie acestui sistem.
Islamul este religia întemeiată de Mahomed în sec. al Vll-lea, iar cel care apar ţine acestei religii
poartă numele de musulman.
Coranul, care este o culegere de 114 capitole denumite sure, aşezate în ordinea mărimii lor, cele
mai lungi Ia început, deci nu în ordine cronologică, cuprinde reve laţiile Profetului Mahomed,
învăţăturile primite de acesta de Ia Allah (Dumnezeu) prin intermediul Arhanghelului Gabriel.
Coranul reprezintă Biblia Islamului şi conţine reguli religioase, juridice şi morale care domină
întreaga viaţă a musulmanului, repre zentând primul izvor al dreptului islamic. Sub aspectul
reglementării juridice, Coranul este completat de Sunna , alcătuită din legendele sfinte (hadith-uri sau
hadise) despre viaţa, minunile şi învăţămintele Profetului Mahomed. Sunna (tradiţia) nu este
recunoscută de toţi musulmanii. Este unul din motivele pentru care Islamul este împărţit în două secte
mari: sunniţii (Islamismul ortodox) care recunosc Sunna, fiind cei mai numeroşi, şi şiifii care nu o
recunosc. Pe lângă acestea, mai există multe alte secte, unele apărute foarte devreme (sec. VIII-IX),
altele mai târziu (sec. XIX). Coranul şi Sunna alcătuiesc legea islamică Şaria care stă la baza
sistemului juridic musulman.
Dacă există situaţii care nu-şi găsesc reglementarea în Şaria, se face apel la Idjmâ, un al treilea
izvor de drept, ceea ce înseamnă consensul imamilor sau al celor mai înalte autorităţi musulmane,
adică activitatea acestora de interpretare şi aplicare a preceptelor Coranului şi ale Sunnei, concretizată
fie în ceea ce exprimă aceştia, fie în ceea ce fac, ori chiar numai în tăcerea lor în legătură cu o situaţie
determinată.
Un al patrulea izvor de drept, în ordine ierarhică, este Kîiăs, adică luarea unor hotărâri după
situaţii similare reglementate prin hadise.
învăţătura fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic şi Maho med este trimisul
său. Musulmanii trebuie să respecte cu sfinţenie poruncile', obi ceiurile şi interdicţiile Islamului".
Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieţii adepţilor ei;
statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală, instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse în
izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuşi, timpul a făcut ca atât Coranul, cât şi Sunna
să rămână doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare importanţă fiind în prezent
Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, şi Kîiâs.
Oricum, evoluţiile din ultimele decenii au făcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat
exclusiv astăzi decât în două state: Afganistan şi Maldive. Toate celelalte state cu populaţie majoritar
musulmană au sisteme mixte în care, alături de dreptul musulman, care se aplică mai ales statutului
persoanei, funcţionează şi alte sisteme, precum cel romano-germanic în Algeria, Egipt, Irak sau Libia,
sistemul common-law în Emiratele Arabe Unite, Pakistan sau Sudan, ambele sisteme în Arabia
Saudită sau Iran, uneori coexistând cu aceste sisteme şi sistemul cutumiar, precum în Gambia, Kenia,
India sau Nigeria . Sunt state care, chiar cu populaţie minoritară de religie musulmană, acceptă
aplicarea dreptului musulman pentru aceasta.
Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de sorginte occi dentală romano-
germanic şi common-law -, sisteme care domină concepţia, struc tura, tehnica şi chiar filozofia
dreptului internaţional public fac, destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului, aşa cum sunt
consacrate în occident (nu numai), într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat,
comunităţile religioase musul mane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă în ceea ce
priveşte statu tul persoanei şi relaţiile de familie. Dacă în concepţia occidentală despre drepturile
omului individul este avut în vedere ca titular al unor drepturi absolute, în Islam individul se află într-
un plan secund în raport cu familia şi colectivitatea în care trăieşte. Drepturile individului nu pot fi
absolutizate în Islam, pentru că totul este un dat al izvoarelor istorice, Coranul şi Sunna. Aceasta nu
înseamnă că dreptul musul man ar nega statutul de protecţie a individului uman. Chiar dacă dreptul
islamic nu face distincţie între diferitele categorii de drepturi ale omului civile, politice, eco nomice,
sociale sau culturale precum în dreptul occidental şi dreptul internaţional public, există multe reguli
care sunt fundamentate, în mod esenţial, pe iertare, indul genţă, compasiune şi demnitatea omului, dar
toate îşi trag forţa din autoritatea divină, şi nu dintr-o ordine juridică secularizată'.
Analizele mai vechi sau mai noi, unele în occident, altele în lumea islamică, păcă tuiesc
deopotrivă. Primele contrapun frecvent drepturile individului, aşa cum sunt percepute în occident,
accentuând pe aspecte negative ale dreptului islamic, în com paraţie cu concepţiile şi practicile
occidentale, precum pedeapsa cu moartea sau imposibilitatea unei femei musulmane de a se căsători
cu un nemusuiman. Celelalte fac din dreptul musulman un dat aprioric în raport cu drepturile
occidentale aie omului, că protecţia fiinţei umane a existat cu mult timp înainte în Islam. în fond,
avem de-a face cu două civilizaţii distincte, fiecare cu valori proprii şi exigenţe proprii. Este de
dorit, oare, să se tot pună întrebarea: care dintre ele o poate „domina" pe cealaltă? în ceea ce ne
priveşte, răspunsul este categoric negativ. Nu confruntarea este benefică, ci înţelegerea reciprocă şi
acceptarea reciprocă într-o lume în care dacă diversitate nu ar fi, nimic nu ar fi. De aceea este de dorit o
analiză „a protecţiei per soanei umane in sistemul islamic şi în cel occidental. Apoi, de a evalua
divergenţele şi similitudinile. Numai după parcurgerea acestei ultime etape s-ar putea face un schimb
fructuos de vederi între cele două mari concepţii filozofice şi şcolile pe care le promovează. Astfel,
fiecare dintre cele două părţi va înţelege mai bine valorile şi raţiunile pe care le subînţeleg civilizaţiile
şi orientală şi occidentală. Aceasta va evita să se recurgă la grefarea de idei de la un mod de gândire
la altul şi va sublinia specificitatea celor două culturi"'', lată de ce nu cred că am trăi confortabil într-
o lume în care toţi beau coca-cola.
Pozitiv este că, începând chiar cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ţările de religie
islamică (nu toate) au manifestat un bun interes pentru ceea ce avea să se nască sub egida ONU un
sistem cu vocaţie universală de protecţie a dreptu rilor omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului şapte
al secolului trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab a! drepturilor omului,
care, din păcate, nu s-a născut încă, dar rămânem optimişti, ca şi cei care se străduiesc să dea viaţă
idealului de universalizare reală a drepturilor omului.
2. Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului şi spaţiul islamic
În domeniul protecţiei drepturilor omului, perioada de după cel de-al doilea război mondial
poate fi caracterizată ca una plină de semnificaţii şi realizări remarca bile. Dezvoltarea unui sistem cu
vocaţie universală în cadrul Naţiunilor Unite şi a mai multor sisteme regionale în Europa, pe
continentele americane şi în spaţiul african duc la concluzia că umanitatea pare că a înţeles nevoia de
reglementare a relaţiilor dintre state cu privire la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
Aceste preocupări nu au lăsat indiferente statele arabe, chiar dacă sistemele lor de drept sunt, în
parte, construite pe alte baze decât cele occidentale. Astfel, chiar de la început, când s-a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi iniţial se dorea o Declaraţie Internaţională a
Drepturilor Omului', zece state islamice membre ale ONU s-au implicat cu interes în dezbaterile
pentru adoptarea textului Declara ţiei, Reprezentanţii acestora au intervenit în formularea câtorva
articole ale proiectu lui de Declaraţie, din motive lesne de înţeles, dar nu au dat impresia că ar
respinge apriori un document atât de important, unele intervenţii fiind realmente remarcabile".
De exemplu, reprezentantul Chinei a propus eliminarea din primul articol a ex presiei „Ei
(oamenii, n.n. ) sunt înzestraţi cu raţiune şi conştiinţă [...]", ceea ce a atras intervenţia reprezentantului
Libanului (M. Malik), potrivit căruia formularea propusă era corectă, pentru că subliniază atributele
fiinţelor umane, care le diferenţiază de animale. Or, în această distincţie se regăseşte o concepţie
esenţială a dreptului musulman, în conformitate cu care oamenii sunt respectaţi şi consideraţi nobili
din prima lor zi, ca şi tatăl lor Adam. De asemenea, tot un reprezentant al Libanului (M. Azkoul) a
obiectat faţă de formularea „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali", pe care o socotea ca sugerând că un
om ar putea fi privat de drepturile sale din diferite raţiuni. De aceea a propus formularea „Toţi
oamenii sunt liberi şi egali", dar, deşi a atras interesul multor delegaţi, a rămas în forma iniţială. O
propunere interesantă în legătură cu acelaşi articol a avut-o şi reprezentantul Irakului (M. Abadi),
care
dorea o formulare de genul „Toate fiinţele umane trebuie să fie libere şi egale în demnitate şi
valoare şi să aibă dreptul de a fi tratate în mod egal şi să se bucure de posibilităţi egale".
Formularea art. 13, cu privire la dreptul la liberă circulaţie, a fost făcută, împreună cu dreptul de a
reveni în propria ţară, la propunerea reprezentantului Libanului (M. Azkoul), intervenţie remarcabilă
pentru că, iniţial, textul era lipsit de această precizare.
De asemenea, intervenţii interesante s-au făcut din partea statelor islamice în legătură cu art. 16
(dreptul la căsătorie), dorindu-se un text raportat şi la legile naţio nale în ceea ce priveşte drepturile
soţilor în materia căsătoriei, sau art. 18, referitor la dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,
care a declanşat vii proteste din partea reprezentanţilor statelor islamice pentru că se consacra libertatea
de a schimba religia sau convingerile. Reacţiile au fost fireşti dacă ne gândim că Şaria interzice
abandonarea religiei musulmane.
Este de remarcat că, la votul final al Declaraţiei, doar un singur stat islamic s-a abţinut Arabia
Saudită -, iar reprezentantul Yemenului a absentat de la vot. Este un motiv să credem că, pentru statele
islamice prezente la aprobarea acesteia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie, aşa
cum chiar textul ei precizează, idea lul comun care trebuie atins de toate popoarele şi naţiunile, ideal
care nu este pus la îndoială nici pentru celelalte state, dacă ne gândim că s-au abţinut de la vot 7 state
aparţinând altor civilizaţii: R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.S.S. Ucraineană,
U.R.S.S. şi Uniunea Sud-Africană, iar Honduras a absentat.
Dacă analizăm evoluţia ulterioară a sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor

omului, vom constata că atitudinea statelor cu populaţie majoritar musul mană este pozitivă, în ciuda
sistemului lor juridic destul de conservator în această privinţă. Astfel, din cele 45 de state care astăzi
au o populaţie majoritar musulmană, 28 au ratificat cele două Pacte internaţionale din 1966 privind
drepturile omului, 15 au ratificat primul Protocol la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice şi doar unui (Azerbaidjan) a ratificat Protocolul la acelaşi Pact, din 1989, privind abolirea
pedepsei cu moartea . Situaţia nu este chiar atât de gravă dacă ne gândim că, de exemplu, nici SUA
nu au ratificat Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi nici Protocolul din 1989
privind abolirea pedepsei cu moartea.
Dificultatea acceptării de către întreg spaţiul islamic a dreptului internaţional al drepturilor

omului consacrat la nivelul ONU este evidentă. Diferenţele culturale, de sisteme juridice şi politice, cu
alte cuvinte marile diferenţe civilizaţionale, alimen tează această dificultate. Este evidentă nevoia de
timp şi, mai ales, de înţelegere reci procă, de acceptare a unei diversităţi culturale care, ea însăşi, poate
fi benefică pentru apropierea de aceste valori. Alimentarea opiniei potrivit căreia valorile care sunt
drepturile omului sunt tipic occidentale şi ele ar trebui „exportate" are un rol nefast şi de aceea o
respingem. Da, drepturile omului, aşa cum au fost consacrate juridic în dreptul internaţional, îşi au
sorgintea în spaţiul occidental. Dar, drepturile omului, indiferent unde au fost prima dată recunoscute
juridic şi ocrotite (secularizate sau nu), ele trebuie să fie valori universale. Ele nu se pot exporta sau
importa. Cine a înţeles acest imperativ a făcut paşi importanţi spre modernitate. De exemplu, cele trei
state cu populaţie majoritar musulmană din Europa Albania, Azerbaidjan şi Turcia care sunt membre
ale Consiliului Europei, au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale, din anul 1950, şi recunosc competenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Din cele trei state, doar Turcia nu a ratificat Protocolul 6 la această convenţie, care interzice
pedeapsa cu moartea, dar se pare că, în ultimul timp, Turcia agreează această idee, mai ales din
perspectiva integrării europene.
În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au căpătat noi nuanţări în spaţiul
islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, cele câteva
încercări de a adopta o Declaraţie a drepturilor omu lui in Islam şi chiar a unei Carte arabe a
drepturilor omului sunt demne de toată atenţia. Constatăm că multe state islamice doresc o armonizare
a politicilor lor, inclu siv în domeniul drepturilor omului, şi, în acest scop, au creat mai multe
organisme regionale, precum Conferinţa Lumii Musulmane, Liga Statelor Arabe, Liga Mondială
Musulmană sau Organizaţia Conferinţei Islamice.
3. încercări de elaborare a unor instrumente regionale de protecţie a drepturilor omului în

lumea arabă
Prima încercare datează din anul 1981 când, ia 19 septembrie, în cadrul unei reuniuni organizate
la sediul UNESCO de la Paris, Consiliul Islamic din Europa a propus textul unei Declaraţii universale
a drepturilor omului în Islam. Declaraţia a fost propusă după un şir de întâlniri între reprezentanţii
saudiţi şi juriştii europeni, la Ryad, Roma, Paris, Geneva şi Strasbourg (între 1974 şi 1976), urmate
de Colocviul asupra drepturilor omului, organizat de Facultatea de Drept a Universităţii din Kuweit
(1980). Declaraţia începe cu un preambul în care se arată că Islamul, de 14 secole, a definit prin
Legea divină „drepturile omului" şi le-a oferit garanţii suficiente pentru a asigura protecţia lor, pentru
ca apoi, pe un spaţiu destul de întins, să amin tească motivaţiile şi principiile religioase care descriu
societatea islamică perfectă. Printre altele, se arată că „noi, musulmanii [...] proclamăm această
Declaraţie (Bayari) de Drepturi ale Omului, făcută în numele Islamului, atât cât pot fi deduse
(drepturile omului n. n.) din foarte nobilul Coran şi cea mai pură Tradiţie profetică (Sunna)".
De aceea, se arată în continuare, „aceste drepturi se prezintă ca drepturi eterne care nu vor fi
suprimate sau modificate, abrogate sau invalidate. Aceste drepturi au fost definite de Creator
laudă Lui! şi nici un om, oricare ar fi, nu are dreptul să le invalideze sau să le atace. „ Declaraţia
conţine 23 de articole, în care sunt consacrate drepturi civile şi politice, economice, sociale şi culturale,
toate prin prisma canoane lor religioase ale legii sfinte.
Cea de-a doua încercare este Declaraţia asupra drepturilor omului în Islam, adoptată de
Conferinţa islamică a miniştrilor afacerilor străine, la Cairo, la 5 august 1990. Potrivit acesteia,
statele membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice reafirmă rolul civilizator şi istoric al Islamului şi
că, în Islam, drepturile fundamentale şi liber tăţile publice fac parte integrantă din Legea islamică şi
nimeni nu le poate viola, pentru că aceste drepturi sunt comandamente divine executorii pe care
Dumnezeu le-a dictat în cărţile sale revelate lui Mahomed. Mult mai concisă decât Declaraţia din 1981,
aceasta conţine 25 de articole în care sunt recunoscute drepturi şi libertăţi ale omului care, ca un
principiu al Declaraţiei, sunt supuse dispoziţiilor din Şaria, pentru că aceasta este considerată unica
referinţă pentru a explica şi interpreta oricare din dispoziţiile Declaraţiei. De asemenea, Islamul este
considerat ca fiind religia musulmanului de la naştere. Nici o formă de constrângere nu poate fi
exercitată asupra cuiva pentru a-l obliga să renunţe la religia sa pentru o alta sau pentru a deveni ateu,
inclusiv exploatarea în acest scop a sărăciei sau a ignoranţei .
În sfârşit, cel de-al treilea document, adoptat la 15 septembrie 1994 de Consiliul Ligii Statelor
Arabe, este Carta arabă a drepturilor omului, cu valoare de tratat internaţional, dar care nu a intrat
încă în vigoare'. Dată fiind importanţa acestui docu ment, dar şi larga deschidere pe care o oferă spre
crearea unui sistem arab al dreptu rilor omului, ne vom opri pentru o analiză mai detaliată.
3.1. Carta arabă a drepturilor omului
Deşi drepturile enunţate de Cartă sunt formulate într-o manieră aparent laică, larg inspirate din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Pactele internaţionale relative la drepturile omului,
din 1966, motivaţiile preambulului duc la concluzia că acest document are un profund caracter
religios. Astfel, este proclamată credinţa na ţiunii arabe în demnitatea umană, din momentul în care
Dumnezeu a privilegiat această naţiune, făcând din lumea arabă leagănul revelaţiilor divine şi locul
civiliza ţiilor care au insistat asupra dreptului lor ia o viaţă demnă, prin aplicarea principiilor libertăţii,
justiţiei şi păcii. Se afirmă că prin acest document se concretizează principiile eterne definite de
dreptul musulman şi de alte religii divine cu privire la frater nitatea şi egalitatea între oameni. Tot în
preambul este glorificată naţiunea arabă, cu credinţă în unitatea ei de la Golf la Atlantic, naţiune care a
instaurat fundamentele şi principiile umane care au jucat un mare rol în difuzarea ştiinţelor în
Orient şi Occident. Condamnând rasismul şi sionismul, pe care le consideră forme de atentat la
adresa drepturilor omului şi o ameninţare a păcii mondiale. Carta afirmă tot în preambul
ataşamentul faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Pactele internaţionale, dar şi faţă
de Declaraţia de la Cairo asupra drepturilor omului în Islam, aceasta din urmă, aşa cum am văzut,
cerând ca toate drepturile şi libertăţile enunţate să fie supuse dispoziţiilor Şaria. De aici încep
dificultăţile, pentru că, pe fond, toate textele elaborate de islamici în domeniul drepturilor omului au ca
fundament ceea ce a legiferat Dumnezeu (Allah), fiind astfel subordonate legii sfinte Şaria. Iată de
ce, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie, statutul femeii, deşi afirmate de
Cartă într-o manieră imperativă de tip occidenfal, sunt puse sub semnul întrebării dacă sunt (şi sunt)
interpretate şi aplicate în baza dreptului musulman.
Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru părţi.
Prima parte' consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se adaugă,
în aceeaşi categorie, şi dreptul minorităţilor de a beneficia de cultura lor şi de a-şi manifesta propria
religie'. în această primă parte, Carta condamnă rasis mul, sionismul, ocupaţia şi dominaţia străină, pe
care le consideră practici care sfi dează demnitatea umană şi care constituie un obstacol major în
calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.
A doua parte consacră câteva principii generale şi drepturile civile, politice, economice, sociale şi
culturale.
Principial, fiecare stat parte se angajează să respecte şi să garanteze tuturor celor care se află pe
teritoriul său drepturile şi libertăţile proclamate, fără nici o discrimi nare, de orice natură. De
asemenea, nu este admisă restrângerea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de Cartă decât dacă este
cerută de lege şi considerată necesară pentru protecţia securităţii şi economiei naţionale, a ordinii
publice, a sănătăţii pu blice, a moralei sau a drepturilor şi a libertăţilor altuia'.
Drepturile civile şi politice enunţate de Cartă sunt următoarele:
- dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa persoanei, pe care legea trebuie să Ie protejeze. în

legătură cu acest drept, Carta stabileşte următoarele imperative:
- aplicarea principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, al neretroactivităţii legii penale şi

non bis in idem;
- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;
- interzicerea arestării sau detenţiei arbitrare;
- dreptul la egalitate în faţa tribunalelor şi la un recurs efectiv;
- pedeapsa cu moartea poate fi pronunţată numai pentru infracţiuni grave, dar este interzisă
pronunţarea ei pentru crime politice şi nu poate fi aplicată persoanelor cu vârsta mai mică de 18 ani,
femeilor însărcinate şi celor care alăptează, până la expi rarea unui termen de 2 ani de la naşterea
copilului;
- interzicerea experienţelor medicale sau ştiinţifice fără consimţământ;
- dreptul de a nu fi supus torturii mentale sau fizice, ori la tratamente degradante sau inumane;
- dreptul de a nu fi privat de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură să plătească o

datorie sau de a executa o obligaţie civilă;
- dreptul persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de a fi tratată cu umanitate;
- dreptul la viaţă privată, care este considerată sacră şi inviolabilă, precum viaţa de familie,
domiciliul, corespondenţa;
- dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;
- dreptul cetăţeanului la capacitatea de a exercita drepturile politice în conformi tate cu legea,

considerând că poporul este fundamentul autorităţii;
- dreptul la liberă circulaţie, de a alege reşedinţa, de a nu fi împiedicat în mod arbitrar şi ilegal să

părăsească orice stat arab, inclusiv al său, şi de a nu i se interzice să locuiască în propria ţară;
- dreptul de a nu fi expulzat din ţara de origine şi de a nu fi împiedicat să se în toarcă;
- dreptul de a cere azil politic în caz de persecuţie, dar acest drept nu poate fi in vocat dacă este
fundamentat pe infracţiuni de drept comun. Extrădarea refugiaţilor politici este interzisă;
- dreptul de a nu fi privat în mod arbitrar de cetăţenie;
- dreptul la garantarea proprietăţii private;
- dreptul la libertate religioasă, de gândire şi opinie;
- dreptul la reuniune paşnică;
- dreptul la asociere pentru a constitui sindicate şi de a face grevă în conformitate cu legea;
- dreptul de a accede la funcţii publice în propria ţară.
Carta consacră şi un catalog al drepturilor economice, sociale şi culturale. Aces tea sunt':
- dreptul la muncă cu asigurarea unei existenţe conforme cu exigenţele necesare vieţii şi, în caz
de angajare în muncă, asigurarea protecţiei sociale complete;
- libertatea de a alege munca; munca forţată este interzisă;
- dreptul la egalitate de şanse, la salariu echitabil şi la o remuneraţie egală pentru muncă egală;
- dreptul la educaţie; alfabetizarea este o obligaţie şi o datorie;
- dreptul de a profita de mijloace intelectuale şi culturale care să glorifice naţiona lismul arab, să
respecte drepturile omului şi să consolideze cooperarea şi pacea mon dială, condamnând discriminarea
rasială, religioasă şi orice altă formă de discriminare;
- dreptul de a participa la viaţa culturală;
- dreptul familiei la protecţie din partea societăţii;
- dreptul la protecţie specială a familiei, a maternităţii, a copiilor şi a bătrânilor;
- dreptul tinerilor de a beneficia de orice mijloc care să le permită dezvoltarea fizică şi

intelectuală.
Analizând drepturile proclamate de Cartă, dincolo de conotaţiile religioase, naţio naliste şi

antisemite, constatăm mari similitudini cu prevederile Declaraţiei Univer sale a Drepturilor Omului.
Redactarea aproape „occidentală" a Cartei constituie, după părerea noastră, un pas important şi un
semnal că spaţiul islamic încearcă să se apropie de modernitate. întrebarea este: cum vor privi statele
islamice în viitor aceste deziderate? Ca legi pozitive laice şi variabile sau ca legi pozitive divine,
invariabile şi definitive?
Interesant este că în Carta arabă a drepturilor omului se creează şi un mecanism de controi.

Partea a treia a Cartei' stabileşte alegerea prin scrutin secret, de către statele membre ale
Consiliului Ligii Statelor Arabe, a unui Comitet de experţi al drepturilor omului. Comitetul va fi
compus din 7 membri, nu mai mult de câte un re sortisant al aceluiaşi stat, aleşi pentru un mandat de 3
ani. Statele părţi la Cartă sunt obligate să prezinte un prim raport într-un termen de un an de Ia
intrarea în vigoare a Cartei şi, apoi, rapoarte periodice din 3 în 3 ani. Comitetul examinează rapoartele
sta telor şi adresează un raport cu observaţiile sale şi avizele statelor Comisiei perma nente a
drepturilor omului a Ligii Statelor Arabe.
îndatoririle fundamentale ale omului
1. Consideraţii preliminare
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a declanşat crearea unor mecanisme internaţionale

complexe de protecţie a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, deşi în practica
sistemelor juridice interne ale statelor preocupările sunt mult mai vechi.
Principalul efect a fost apariţia mai multor sisteme de protecţie a fiinţei umane, unul cu vocaţie de
universalitate sistemul Naţiunilor Unite şi mai multe cu vocaţie regio nală, în Europa, pe
continentele americane şi în spaţiul african, cu speranţa că şi spaţiul asiatic, mai ales cel islamic, va
cunoaşte în viitor un asemenea sistem.
Deşi sunt sisteme de protecţie a drepturilor omului, atât Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cât şi instrumentele juridice adoptate ulterior şi pe baza acesteia conţin şi îndatoriri
fundamentale ale omului faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate.
Pare evident că omul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales din partea
statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate trăi liber decât respectând libertatea
celorlalţi. Omul, în societăţile organizate politic în stat, renunţă la libertatea lui naturală şi acceptă un
alt tip de libertate, una limitată, care să-i ofere lui şi celorlalţi siguranţa existenţei şi a afirmării
personalităţii sale depline. Aceasta este o condiţie esenţială, altfel „răul nemcritat pe care [...] îl cau
zezi altuia [...] ţi-l faci ţie însuţi" . Pentru că idealul libertăţii individului nu în seamnă nicidecum că
acesta nu este supus nici unei restricţii şi că nu ar avea nici o responsabilitate faţă de alţii şi faţă de
societate".
Statele consacră prin legile lor, în primul rând prin constituţii, îndatoriri funda mentale ale
cetăţenilor. Statele cu regim politic democratic, ca una din principalele trăsături, promovează şi
garantează ca valori supreme demnitatea omului, drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralis mul politic.
în acelaşi timp, cetăţeanul este privit şi ca membru responsabil al cetăţii, cu îndatoriri faţă de societate,
fără de care statul însuşi ar fi în pericol. Prin urmare, primele interesate în consacrarea juridică a
îndatoririle omului, ale cetăţeanului în special, sunt statele, prin chiar dreptul intern, drept asupra
căruia statul este suveran, dar cu limitările impuse de angajamentele sale internaţionale.
De ce s-a născut dreptul internaţional al drepturilor omului? Sunt de notorietate abuzurile contra
intereselor fiinţei umane, atât din partea statelor, cât şi a altor entităţi. Este semnificativă remarca lui
Rousseau: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri" . Marile pericole care planează
asupra omului, de la conflictele ar mate, persecuţii şi până la cataclismele naturale, au determinat
comunitatea interna ţională să creeze un sistem care să-1 pună la adăpost, sistem pe care îl
identificăm astăzi cu sintagma dreptul internaţional al drepturilor omului. Dar, expresia „drep turile
omului" numai aparent se referă exclusiv la drepturi ale fiinţei umane.
Drepturile omului, aşa cum sunt ele consacrate în instrumentele internaţionale, chiar dacă le
întâlnim şi în formularea „libertăţi fundamentale" sau „dreptul la libertatea de a...", reprezintă
drepturi subiective, adică facultăţi, posibilităţi ale subiectelor raporturilor juridice (oamenii) de a avea
o anumită conduită şi de a cere celeilalte părţi să aibă o atitudine corespunzătoare, sub garanţia pe care
o oferă autoritatea publică.
Relaţiile reglementate de normele juridice ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt,
evident, raporturi juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor ia raport.
Este limpede că atunci când o parte a raportului juridic are un anumit drept, cealaltă parte are o
obligaţie corelativă, adică îndatorirea pe care prima parte poate să i-o pretindă, cu garanţia
autorităţii publice de a o duce la îndeplinire. Prin urmare, toate drepturile omului consacrate în
instrumentele interna ţionale, drepturi care sunt absolute, presupun obligaţii corespunzătoare, mai
ales în sarcina statelor. A afirma că omul are numai drepturi este, astfel, o gravă eroare din
perspectiva teoriei generale a dreptului. Dreptul subiectiv nu poate fi fructificat decât dacă există şi o
îndatorire corespunzătoare în sarcina altuia, iată de ce, în primul rând, fiecare om, beneficiind de
drepturile recunoscute de dreptul internaţional, este îndatorat să respecte aceleaşi drepturi ai căror
titulari sunt ceilalţi.
Este motivul pentru care atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele
juridice internaţionale elaborate ulterior consacră şi îndatoriri ale omului. Astfel, Declaraţia stabileşte
într-o manieră cât se poate de directă că fiecare „om are îndatoriri faţă de societatea în care trăieşte,
numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. In
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, orice om trebuie să fie supus numai acelor îngrădiri care
sunt instituite de lege exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectului necesar al drepturilor
şi libertăţilor altora şi satisfacerii justelor cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale
într-o societate democratică. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate
împotriva scopurilor şi princi piilor Naţiunilor Unite".
De asemenea, Pactele internaţionale relative la drepturile omului, adoptate în anul 1966, ca şi

Declaraţia, stabilesc că nici o prevedere a acestor documente nu poate fi interpretată ca implicând
pentru un stat, un grup sau o persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act
care să conducă la desfiinţarea drepturilor şi a libertăţilor enunţate ori la limitări mai ample decât cele
stabilite.
O primă concluzie este cât se poate de clară; fiecărui drept al omului consacrat de aceste
documente trebuie să-i asociem îndatorirea corelativă.
Instrumentele regionale de protecţie a drepturilor omului sunt chiar mai explicite cu privire Ia
consacrarea unor îndatoriri fundamentale ale omului. Dacă în sistemul european, Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale funda mentale cuprinde doar câteva referiri generale,
similare cu cele ale Declaraţiei Uni versale a Drepturilor Omului, în sistemul interamerican şi cel
african întâlnim preve deri cât se poate de exprese, chiar detaliate. Astfel, Declaraţia americană a
dreptu rilor şi îndatoririlor omului (iată, chiar denumirea acestui document conţine expresia
„îndatorire") stabileşte un catalog al îndatoririlor omului care include: datoria faţă de societate, faţă
de copii şi părinţi, de a se instrui, de a vota, de a respecta legea, de a fi util comunităţii şi naţiunii, de a
plăti taxele şi de a munci, precum şi îndatoriri legate de securitatea şi bunăstarea socială şi de a se
abţine de la activităţi politice într-o ţară străină. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor ,
de asemenea, proclamă nu numai drepturi, ci şi îndatoriri, precum: îndatorirea de a păstra şi dezvolta
valorile culturale africane pozitive în relaţia cu alţi membri ai comunităţii, în spiritul toleran ţei, al
dialogului şi al consultării; îndatorirea de a contribui la promovarea bunăstării morale a societăţii;
îndatorirea de a păstra şi consolida solidaritatea socială şi naţio nală, în special când aceasta din urmă
este în pericol; îndatorirea de a respecta pă rinţii în orice împrejurare, de a-i întreţine la nevoie etc.
Cu toate acestea, în ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări, mai ales în plan doctrinar,
de a se adopta un instrument distinct care să consacre îndatoriri ale omu lui, în cele ce urmează ne
vom opri Ia trei proiecte mai semnificative, precum şi asupra Declaraţiei cu privire la dreptul şi
responsabilităţile indivizilor, grupurilor şi organis melor societăţii de a promova şi proteja drepturile
omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în
anul 1998.
2. Proiecte de declaraţii ale îndatoririlor omului
Trei asemenea încercări sunt mai interesante, atât prin mobilul lor, cât şi prin noutatea
abordărilor. Este vorba despre proiectul de Declaraţie universală a îndato ririlor omului elaborat de
grupul „Inter Action Council", proiectul de Declaraţie a îndatoririlor omului elaborat de Consiliul
Internaţional al îndatoririlor Omului din Trieste şi de proiectul Declaraţiei responsabilităţilor şi
îndatoririlor omului adoptat la Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană", organizată sub
auspiciile Funda ţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO.
2.1. Declaraţia universală a îndatoririlor omului
În luna noiembrie 1997, secretarului general al ONU, Kofi Annan, i s-a înmânat textul unei
„Declaraţii universale a îndatoririlor omului", elaborat de grupul „Inter Action Council"', cu scopul
de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Premisa de la care porneşte această propunere a fost aceea că până acum s-a accentuat prea mult
pe dezvoltarea sistemelor de protecţie a drepturilor omului fară a se construi şi un sistem prin care să
se stabilească îndatoriri fundamentale ale omului.
Mai mult, se afirmă că drepturile omului au fost folosite ca instrument de presiune politică din
interese strategice şi economice. Că ar putea fi aşa nu putem nega, dar a limita rolul drepturilor omului
numai Ia o astfel de destinaţie ni se pare o gravă eroare. Tot aşa ni se pare şi opinia potrivit căreia
dreptul drepturilor omului ar fi o chestiune „tipic occidentală şi chiar instrument al extinderii
dominaţiei vestului pe întreg globul .
Argumentul pe care-l folosesc proiŢiotorii acestui proiect, potrivit căruia Decla raţia Universală a
Drepturilor Omului stabileşte numai drepturi, este inoperant şi am demonstrat mai sus această
afirmaţie. Concluzii similare putem trage şi din textele altor instrumente internaţionale pe care le-am
precizat mai sus.
Ce conţine acest proiect? într-o prezentare cât mai sistematizată, el stabileşte îndatoriri ale
omului pe cinci grupe, astfel:
—""-principiile fundamentale pentru umanitate, precum îndatorirea persoanei de a-i trata pe toţi
oamenii în mod uman, interdicţia de a sprijini comportamentele inumane şi datoria de a interveni
pentru demnitatea şi respectul de sine ale celorlalţi oameni, datoria de a promova binele şi de a evita
răul;
lipsa violenţei şi respectarea vieţii: interdicţia de a răni, tortura sau ucide altă persoană; datoria
de a acţiona în mod paşnic, de a proteja omul şi mediul etc;
Dacă analizăm prevederile acestui proiect, vom constata că ele se regăsesc, direct sau indirect, aşa
cum arătam mai sus, în izvoarele dreptului internaţional al dreptu rilor omului. Că aceste prevederi
sunt formulate în termenii unui cod moral şi, din această perspectivă, poate fi acceptat ca un impuls
pozitiv în conştientizarea nevoii de acceptare deplină a demnităţii tuturor oamenilor ar reprezenta un
câştig. De altfel, cei cărora le aparţine acest demers vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că
„ciocnirea între civilizaţii prognozată de unii analişti nu poate fi îndepărtată doar prin potenţial
militar şi economic, ci mai e nevoie şi de o armătură morală recunoscută de toţi membrii umanităţii" .
2.2. Declaraţia îndatoririlor omului
Denumită şi Declaraţia deja Trieste, aceasta este propusă de Consiliul Interna ţional al
îndatoririlor Omului, organizaţie neguvernamentală care funcţionează din -anul 1993 pe lângă
Universitatea din Trieste, având, începând cu anul -1997, un statut special de organizaţie consultativă â
Consiliului Economic şi Social al ONU. Printre cele mai importante obiective ale acestei organizaţii
figurează cele care urmă resc nu numai adoptarea unei Declaraţii Universale a îndatoririlor Omului
sub egida ONU, ci chiar a unei Carte Universale a îndatoririlor Omului şi declararea unei Zile a
îndatoririlor omului.
De subliniat este că acest proiect de declaraţie se prezintă ca un Cod al eticii şi responsabilităţilor

comune, într-o redactare pe cât de scurtă, pe atât de concentrată.
Formulat în 12 pincte, proiectul consacră drept datorii ale oricărei fiinţe umane ur mătoarele :
- să respecte demnitatea umană, precum şi diversitatea etnică, culturală şi reli gioasă;
- să acţioneze împotriva discriminării rasiale, a tuturor discriminărilor faţă de femei, împotriva

abuzului şi exploatării copiilor;
-să acţioneze pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor în vârstă şi a celor cu handicap;
-să respecte viaţa umană şi să condamne comerţul cu fiinţe umane ori cu părţi ale unei persoane în
viaţă;
-să susţină eforturile de îmbunătăţire a vieţii persoanelor care suferă de foame, mizerie, boli,
şomaj;
-să realizeze efectiv planing-ul familial, în mod voluntar, astfel încât să se poată controla creşterea
populaţiei la nivel mondial;
-să susţină acţiunile în vederea distribuirii echitabile a resurselor Terrei;
-să evite risipa de energie şi să acţioneze astfel încât să se reducă folosirea com bustibililor fosili;
-să protejeze natura împotriva poluării şi abuzului, să promoveze conservarea resurselor naturale
şi să contribuie la refacerea mediului degradat;
- să respecte şi să conserve diversitatea genetică a organismelor vii şi să promo veze în mod

constant o observare atentă a aplicării tehnologiilor genetice;
-să promoveze îmbunătăţirea zonelor urbane şi rurale şi să susţină încercările de eliminare a

cauzelor de degradare a mediului şi de provocare a sărăciei care pot să genereze migraţii în masă şi
suprapopularea spaţiului urban;
-să acţioneze pentru menţinerea păcii în lume, să condamne războiul, terorismul şi toate celelalte
activităţi ostile, cerând scăderea cheltuielilor militare în toate ţările, precum şi proliferarea şi
diseminarea armelor, în special a celor de distrugere în masă.
Analiza acestui text duce la concluzia că el nu acoperă nici pe departe corespon denţa drepturi
fundamentale îndatoriri fundamentale, ci se limitează doar la câteva aspecte de mare generalitate.
Interesantă este şi modalitatea de promovare a acestui proiect de declaraţie de către autorii ei; el
a fost lansat pe Internet cerându-se mai ales studenţilor să-şi ex prime adeziunea şi, cu un asemenea
suport, să fie trimis Adunării Generale a ONU pentru a fi dezbătut.
2.3. Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului
Iniţiată de către fundaţia „Valencia Terc£r_Mleaia", proiectul de declaraţie a fost adoptat Ia

Conferinţa „Etici globale penţruj Jume umană", la Haga, la 20 iunie 2002, conferinţă organizată de
această fundaţie, sub auspiciile UNESCO.
Pe un spaţiu destul de întins, acest document se deosebeşte de celelalte încercări prin abordările
deosebit de elaborate, înfăţişându-se ca un adevărat proiect de codi ficare. Redactat în 41 de articole
structurate pe12 capitole, proiectul de declaraţie a fost înaintat Directorului General al UNESCO, cu
scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Interesant este că, în chiar art. 1, sunt definite noţiunile de bază cu care operează textul
documentului:-îndatorire, responsabilitate şi comunitate globălă
Întroducerea sete definită ca reprezentând o obligaţie etică sau morală,responsabilitatea ca obligaţie

legală potrivit dreptului internaţional. în acelaşi timp, pentru că întreaga construcţie a îndatoririlor şi
responsabilităţilor consacrate de declaraţie vizează omututatea globală, se precizează că aceasta
include statele, adică tot ce înseamnă instituţii guvernamentale, legislative şi judecătoreşti,
organizaţiile intergu vernamentale şi neguvernamentale internaţionale, regionale şi subregionale,
sectorul public sau privat al corporaţiilor, inclusiv cele transnaţionale, alte entităţi ale socie tăţii
civile, comunităţi şi oameni luaţi individual sau colectiv. Rezultă că acest proiect de declaraţie nu
vizează doar individul uman ca subiect al responsabilităţilor şi înda toririlor enumerate. Proiectul
precizează cu valoare de principiu că membrii comuni tăţii globale, în înţelesul de mai sus, au în
colectiv, ca şi individual, îndatoriri şi res ponsabilităţi pentru promovarea respectului universal al
drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale'. Tot cu valoare de principiu este formulată şi o
clauză de nederogare, potrivit căreia nimic din această declaraţie nu poate fi interpretat ca putând
duce la desfjjnţajeaTau restrângerea cTrepturifor consacrate de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, de alte instrumente juridice internaţionale sau regio nale de drepturile omului. De asemenea
/nimic din acest proiect nu poate fi interpre tat ca dând vreunui stat, organizaţie, comunitate, popor sau
individ, ori altor entităţi dfeptui de a viola drepturile prevăzute de documentele enunţate mai sus.
11 capitole din cele 12 ale proiectului, fiecare în parte stabileşte îndatoririle şi res ponsabilităţile
pentru un anumit drept sau categorie de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale ale omului:
-dreptul la viaţă şi la securitate, cu trimiteri exprese şi detaliate inclusiv la exi genţele securităţii
colective, culturii pentru pace, dezarmării şi ale dreptului interna ţional umanitar (Cap. 2);
-securitatea şi ordinea internaţională echitabilă (Cap. 3);
- dreptul de a participa la treburile publice (Cap. 4);
- libertatea de opinie, expresie, reuniune, asociere şi religie (Cap. 5);
- dreptul la integritate fizică şi psihică (Cap. 6);
- dreptul la egalitate (Cap. 7);
- protecţia minorităţilor şi a popoarelor indigene (Cap. 8);
- drepturile copiilor şi ale persoanelor vârstnice (Cap. 9);
- dreptul la muncă, standarde de viaţă, calitatea vieţii (Cap. 10);
- dreptul la educaţie, artă şi cultură (Cap. 11);
- dreptul la remediu în cazul violării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Cap. 12).
De remarcat că, pentru fiecare din aceste drepturi şi libertăţi, proiectul stabileşte îndatoriri şi
responsabilităţi raportate la fiecare componentă a comunităţii globale, în special în sarcina statelor, pe
care le socoteşte ca prime îndatorate şi responsabile de
a respecta şi a garanta respectarea-drepturilor-ornului. De exemplu, Cap. 2, dezvol tând această

reglementare cu privire la dreptul la viaţa şi securitate, stabileşte îndato rirea şi responsabilitatea de a
proteja viaţa şi a jisigura supravieţuire.a..generaţiilo'r prezente şi viitoare. în legătură cu aceasta,
precizează:
-membrii comunităţii globale au îndatoriri şi responsabilităţi colective şi indi viduale de a

acţiona în mod adecvat pentru a proteja dreptul la viaţă al fiecărui membru al familiei umane şi a
asigura supravieţuirea generaţiilor prezente şi viitoare astfel încât să nu fie împovărate de război şi
conflicte violente, de violări grave şi sistematice ale drepturilor omului, de sărăcie extremă, foamete,
boli şi distrugerea mediului;
-statele au îndatorirea şi responsabilitatea primară (s.n.) să respecte şi să asigure dreptul

tuturor la viaţă, pe teritoriul lor şi sub jurisdicţia lor. In concordanţă cu această îndatorire şi
responsabilitate, statele vor lua toate măsurile necesare de a preveni încălcarea dreptului Ia viaţă de
către state şi oficialii lor şi vor lua măsurile pozitive şi efective de a proteja şi de a pune în aplicare
dreptul la viaţă;
- indivizii şi entităţile nestatale au îndatorirea şi responsabilitatea să respecte viaţa, de a face paşii

corespunzători pentru a-i ajuta pe alţii a căror viaţă este amenin ţată sau care sunt în nevoie extremă.
Acest stil de redactare este similar pentru toate îndatoririle şi responsabilităţile con sacrate în
scopul respectării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, ni se pare
important de subliniat că acest proiect, deşi se numeşte Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor
omului, el nu.şe adresează exclusiv individului uman, ci tuturor actorilor comunităţii globale. în priiriul
rând statelor. Din acest punct de vedere, considerăm că acest document face un pas considerabil spre
eficientizarea mecanismelor şi a procedurilor care au ca obiect apărarea drepturilor omului. Nu este
nevoie într-atât de un document care să „împovăreze" în plan universal individul uman şi aşa destul
de încorsetat de obligaţiile care rezultă din ordinea juridică internă a statului, ci de un document care
să constrângă statele, în primul rând, pentru că ele sunt responsabile de violările grave sau mai puţin
grave ale drepturilor omului. Individul uman, în mod impli cit, nu-şi poate valorifica propriile drepturi
şi libertăţi dacă el însuşi nu respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi, ceea ce presupune automat
îndatoriri şi responsabilităţi individuale.
Această manieră de abordare o întâlnim în ultimii ani şi în cadrul Naţiunilor Unite.
3.Declaraţia cu privire la dreptul şi responsabilitatea indivizilor, grupurilor şi organelor

societăţii de a promova şi apăra drep turile omului şi libertăţile fundamentale universal
recunoscute
Adoptată la 9 decembrie 1998, prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 53/144, această declaraţie a
fost iniţiată de Comisia drepturilor omului şi de Consiliul economic şi social. Ea porneşte de la
sublinierea că toţi membrii comunităţii internaţionale trebuie să-şi îndeplinească, împreună sau separat,
obligaţiile lor solemne de promovare şi încurajare a respectului pentru drepturile omului şi libertăţile
sale fundamentale pentru toţi, fără nici o discriminare, şi să coopereze Ia scară internaţională în acest
sens.
Declaraţia precizează, cu valoare de principiu, că statului îi incumbă responsabi litatea primară şi

îndatorirea de a promova şi apăra (s.n.) drepturile omului şi liber tăţile fundamentale, recunoscând, în
acelaşi timp, că indivizii, grupurile şi asociaţiile au dreptul şi responsabilitatea de a promova
respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi de a le face cunoscute (s.n.) la nivel
naţional şi internaţional. De asemenea, sunt consacrate şi câteva clauze de nederogare, potrivit cărora
nici o dispoziţie a declaraţiei nu poate fi interpretată ca putând aduce atingere principiilor enunţate
de Carta ONU ori restricţii la dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Pactelor
internaţionale din 1966 ori ale altor instrumente relative la drepturile omului. Mai mult, aceste
dispoziţii nu pot fi interpretate ca im plicând pentru un individ, grup sau organ al societăţii ori pentru
stat dreptul de a des făşura o activitate cu scopul de a împiedica exercitarea drepturilor şi a
libertăţilor vizate de declaraţie şi nici posibilitatea ca statul să susţină sau să încurajeze activităţi ale
indivizilor, grupurilor, instituţiilor sau organizaţiilor neguvernamentale îndreptate împotriva
dispoziţiilor Cartei ONU.
Care sunt drepturile şi îndatoririle stabilite de această declaraţie?
Declaraţia stabileşte drepturi ale indivizilor, ale grupurilor şi ale organismelor ne guvernamentale
ale societăţii şi îndatbriri ale acestora şi ale statelor. Ea nu este sistema tizată în raport de drepturile ori
îndatoririle stabilite, nici în funcţie de subiectul căruia i se adresează individ, grup, organism al
societăţii sau stat-, ci în funcţie de finalităţile pe care le urmăreşte, adică promovarea şi apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. Pentru o mai bună imagine asupra acestor
dispoziţii, le vom sistematiza în funcţie de subiectele cărora li se adresează, considerând că astfel vom
observa mai bine concepţia Adunării Generale a ONU cu privire la îndatoririle omului.
Drepturile indivizilor, grupurilor şi organismelor neguvernamentale de a proteja şi apăra

drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. în acest scop, flecare om, individual sau în
asociaţie cu alţii, la nivel naţional şi internaţional are dreptul:
- de a se reuni în mod paşnic;
- de a forma organizaţii, asociaţii sau grupuri:
- de a comunica cu organizaţiile neguvernamentale sau interguvernamentale;
- de a deţine, căuta, obţine, primi şi păstra informaţii cu privire la toate drepturile omului şi
libertăţile sale fundamentale, având acces, mai ales, la modalităţile în care acestea sunt respectate în
sistemul naţional legislativ, judecătoresc sau administrativ;
- de a publica şi comunica sau de a difuza liber idei, informaţii şi cunoştinţe cu privire la

drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;
- de a studia, discuta, aprecia şi evalua, în drept şi în fapt, aceste drepturi şi libertăţi şi, prin
aceste mijloace şi altele, să atragă atenţia publicului asupra gestio nării lor;
- de a elabora noi principii şi idei în domeniul drepturilor omului, de a le discuta şi a le promova

recunoaşterea;
- de a participa fără discriminare la guvernarea ţării sale şi la conducerea trebu rilor publice, mai
ales dreptul de a supune criticilor autorităţile şi de a formula propu neri pentru ameliorarea
funcţionării lor, precum şi de a semnala aspectele care aduc atingere promovării, protecţiei şi
realizării drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale;
- de a-şi exercita profesia în conformitate cu legea, cu respectarea normelor naţionale şi
internaţionale privind conduita etică profesională;
- de a participa la activităţi paşnice pentru a lupta contra violărilor omului şi liber tăţilor sale
fundamentale şi, în acest scop, de a fi efectiv protejat de legislaţia naţională;
- de a solicita, primi şi utiliza resurse în scopul expres de a promova şi apăra prin
mijloace paşnice drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale;
- de a nu fi supus decât limitărilor fixate în conformitate cu obligaţiile internaţio nale, stabilite

de lege exclusiv în scopul recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul
satisfacerii justelor exigenţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate
democratică;
- de a dispune de un recurs efectiv şi de a beneficia de protecţie în caz de violare a drepturilor

prevăzute de declaraţie; în acest scop, fiecare are dreptul, personal sau printr-un reprezentant autorizat,
de a adresa plângeri care să fie examinate rapid de o autoritate judecătorească sau altă autoritate
legală, independentă, imparţială şi com petentă, în şedinţă publică, şi de a obţine o decizie luată în
conformitate cu legea, prin care să-i fie acordată o reparaţie în caz de violare a drepturilor, chiar şi
pentru întârzierea excesivă în adoptarea şi aplicarea deciziei; în acelaşi scop, fiecare are dreptul de a
se plânge de politica şi activitatea funcţionarilor statului care au violat drepturile omului, de a asista la
audieri, proceduri şi procese publice şi de a beneficia de asistenţă juridică profesională calificată.
Responsabilităţile şi îndatoririle indivizilor, grupurilor şi organismelor neguver namentale pentru

promovarea şi apărarea drepturilor omului şi libertăţilor sale fun damentale':
- nimeni nu poate participa la violarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale, fie prin
acţiuni, fie prin omisiuni, în funcţie de circumstanţe; prin urmare, nimeni nu poate fi urmărit sau
acuzat pentru că a refuzat să aducă atingere acestor drepturi şi libertăţi;
- fiecare are îndatoriri faţă de comunitate, singurul cadru care permite libera şi deplina dezvoltare a
personalităţii sale;
- responsabilitatea privind apărarea democraţiei, promovarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, precum şi promovarea progresului societăţilor, institu ţiilor şi

proceselor democratice;
- îndatorirea de a contribui la promovarea dreptului fiecăruia la o ordine socială şi internaţională în

care drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale pot fi realizate în integralitatea lor;
- în exercitarea profesiei să respecte demnitatea persoanei umane, drepturile şi libertăţile acesteia,

potrivit normelor naţionale şi internaţionale cu privire la conduita sau etica profesională;
- îndatorirea de a sensibiliza mai mult publicul cu privire la problemele relative la toate

drepturile omului şi la toate libertăţile sale fundamentale, mai ales prin activităţi educative, de formare
şi de cercetare în acest domeniu, dezvoltând mai ales atitu dinile de înţelegere, toleranţă, pace şi
relaţiile prieteneşti între naţiuni, grupuri rasiale şi religioase şi ţinând cont de diversitatea societăţilor şi
comunităţilor în care îşi des făşoară activitatea;
Responsabilităţile şi îndatoririle statelor cu privire la promovarea şi apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor sale fundamentale sunt următoarele:'
- responsabilitatea şi îndatorirea de a apăra, promova şi a face efective toate drep turile omului şi
toate libertăţile fundamentale, mai ales adoptând măsurile necesare pentru crearea condiţiilor sociale,
economice, politice şi altele, astfel încât toate persoanele care sunt sub jurisdicţia sa să se bucure,
individual sau în asociere cu alţii, de aceste drepturi şi îndatoriri;
- să adopte măsurile legislative, administrative şi altele necesare pentru asigurarea garanţiei

efective a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute de această declaraţie;
- dispoziţiile dreptului intern, care trebuie să fie conforme cu Carta ONU şi cu celelalte obligaţii
internaţionale ale statului în domeniul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, să servească
drept cadru juridic pentru punerea în apli carea şi exercitarea acestora, precum şi pentru toate
activităţile vizate în această declaraţie care au ca obiect promovarea, apărarea şi realizarea efectivă a
acestor drepturi şi libertăţi;
- să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile competente apără orice

persoană, individual sau în asociere cu alţii, de orice violenţă, ameninţare, represalii, discriminare de
fapt sau de drept, presiune sau orice altă acţiune arbitrară în cadrul exercitării legitime a drepturilor
vizate în această declaraţie;
-să ia măsuri în plan legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pentru ca toate persoanele
de sub jurisdicţia lor să cunoască mai bine drepturile lor civile, politice, economice, sociale şi
culturale, mai ales:
- publicarea şi larga difuzare a textelor legilor şi ale regulamentelor naţionale şi ale

instrumentelor internaţionale fundamentale relative la drepturile omului;
- deplinul acces, în condiţii de egalitate, la rapoartele periodice prezentate de stat organelor

create în virtutea instrumentelor internaţionale relative la drepturile omului, precum şi la rapoartele
acestor organe;
- să încurajeze şi să sprijine crearea şi dezvoltarea pe teritoriul de sub jurisdicţia lor a altor

instituţii naţionale independente pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului, precum un
mediator, o comisie a drepturilor omului sau altele;
- să promoveze şi să faciliteze învăţarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale la

toate nivelurile învăţământului şi să se asigure că instituţiile care sunt însărcinate cu formarea
avocaţilor, a responsabililor cu aplicarea legilor, a personalu lui din forţele armate şi agenţii funcţiei
publice includ în programele lor elemente co respunzătoare învăţării acestor drepturi şi libertăţi;
- să conducă anchete rapide şi imparţiale sau să vegheze ca o procedură de instrucţie să înceapă

dacă există motive să se creadă că o violare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a
produs pe teritoriul de sub jurisdicţia lor;
Am dezvoltat dispoziţiile acestei declaraţii pentru a se putea înţelege mai bine concepţia
Adunării Generale a ONU care, iată, în înţelepciunea ei, nu priveşte înda toririle omului ca pe un scop
în sine, ci ca pe un instrument complementar drepturilor omului, al cărui rost este tocmai finalitatea
întregii construcţii juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului afirmarea şi dezvoltarea
plenară a personalităţii fiinţei umane. Interesant este că declaraţia nu face din om un simplu
beneficiar al unor drepturi şi libertăţi fundamentale, ci un participant activ la realizarea efectivă a
acestora, prin consacrarea unor îndatoriri specifice.
Credem că pasul următor ar trebui să fie transpunerea acestui document într-un instrument
internaţional convenţional pe care statele să şi-l asume şi care să contri buie astfel la o cât mai largă
promovare a drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale. Numai în măsura în care fiinţa umană
va şti cum ar trebui să fie protejată, nu cum este, ea va putea să pretindă respectarea propriilor
drepturi, adică va putea identifica limpede îndatoririle celorlalţi, dar şi propriile îndatoriri în raport cu
aceştia.
A adopta o declaraţie numai a îndatoririlor omului ar putea „oficializa" într-o măsură

îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă fiinţa umană şi nu credem că acest tulburător început
de mileniu este pregătit pentru un asemenea document.

030 - Protectia Internatională A Drepturilor Omului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

030 - Protectia Internatională A Drepturilor Omului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

Aprobat la ședința Senatului USEM

Introducere în studiul dreptului internaţional al drepturilor omului ......................................... 1

1. Lămuriri conceptuale ................................................................................................................ 3

2. Dreptul internaţional modern al drepturilor omului. Sisteme

internaţionale de protecţie a drepturilor omului............................................................................ 5

3. Izvoarele, subiectele şi principiile dreptului internaţional

al drepturilor omului ..................................................................................................................... 7

3.1. Izvoare ................................................................................................................................... 7

3.2. Subiecte ................................................................................................................................. 8

3.3. Principii ................................................................................................................................. 9

4. Drepturile omului - noţiune şi clasificare ................................................................................... 11

1. Drepturile omului la interfaţa drept internaţional public ~ drept naţional ................................... 12

2. Situaţia semnării şi ratificării celor mai importante tratate

de drepturile omului adoptate în sistemul ONU .................................................................................. 13

Sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului ........................................................ 15

1. Carta ONU şi actele constitutive ale unor instituţii specializate

ale ONU cu privire la drepturile omului ...................................................................................... 15

1.1. Carta ONU şi drepturile omului ........................................................................................... 15

1.2. Actele constitutive ale unor instituţii specializate

ale Naţiunilor Unite şi drepturile omului ................................................................................. 17

1.2.1. Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii ......................................................... 17

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură .............................................................................................. 18

1.2.3. Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii .............................................................. 19

1.2.4. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dezvoltarea

sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului ..................................................... 21

Documente adoptate in cadrul ONU pentru protecţia drepturilor

omului (pe domenii de protecţie) ......................................................................................................... 23

Carta internaţională a drepturilor omului ..................................................................................... 26

1. Consideraţii introductive ............................................................................................................ 26

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului .............................................................................. 27

3. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului ................................................................ 3 1

3.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,

sociale şi culturale ................................................................................................................... 33

3.2. Pactul internaţional cu privire la drepturi civile şi politice ................................................... 34

3.2.1. Protocolul facultativ relativ la Pactul internaţional

cu privire la drepturile civile şi politice ............................................................................. 37

3.2.2. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul

internaţional privind drepturile civile şi politice .............................................................. 37

Mecanismele Naţiunilor Unite de aplicare a dreptului internaţional

al drepturilor omului ........................................................................................................................ 39

1. Organele principale şi subsidiare ale ONU cu atribuţii în

promovarea şi protecţia drepturilor omului ................................................................................ 39

1.2. Organele subsidiare cu atribuţii specializate în domeniul

drepturilor omului ................................................................................................................... 42

2. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea

respectării drepturilor omului ...................................................................................................... 45

2.1. Mecanismele convenţionale .................................................................................................. 45

2.2. Mecanisme extraconvenţionale ............................................................................................. 51

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului ................................................................. 54

1. Consiliul Europei - iniţiator şi principal cadru de promovare

şi apărare a drepturilor omului în spaţiul european ..................................................................... 54

1.1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale şi protocoalele ei adiţionale ........................................................ 55

1.2. Carta socială europeană revizuită ........................................................................................ 59

1.3. Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei ........................................ 62

1.4. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei ......................................................... 64

2. Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în