Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOTE DE CURS
AUTORI:
Cristina Ceban,
dr. în drept, conf.cercetător
Haruța Ana
dr. în drept, lector superior
CHIŞINĂU – 2013
Cuprins
Anexe:
şi Agricultură .................................................................................................................... 20
Anexa:
Anexă:
Anexe:
Preocupările în dreptul internaţional pentru protecţia fiinţei umane sunt relativ vechi, dar despre
un sistem juridic coerent consacrat acestui obiectiv se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului
al XX-lea.
Protecţia fiinţei umane, exprimată în cel mai larg sens prin sintagma „drepturile omului", a
constituit obiect al unor idei şi concepţii încă din antichitate şi le întâlnim în opera unor mari filozofi
şi jurişti ai vremii, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius sau Ulpian1. Trecerea timpului a
amplificat aceste idei, fie prin intermediul concepţiilor religioase despre om, fie prin cel al
concepţiilor filozofice tot mai sistema tizate. Nume precum Immanuel Kant, JJ. Rousseau,
Montesquieu, Grotius, Hobbes sau John Locke2 sunt poate cele mai reprezentative în filozofia
universală pentru destinul omului ca fiinţă raţională şi valoare supremă care trebuie ocrotită şi
dezvoltată.
Garantarea drepturilor omului a apărut ca instituţie juridică şi s-a dezvoltat atât în planul
realităţilor interne ale statelor, cât şi în cadrul relaţiilor interetatice. Multă vreme, statele şi-au
conservat prerogativa exclusivă de a reglementa relaţiile dintre ele şi propria populaţie, considerându-
se singurele exponente ale societăţii organizate politic şi, prin urmare, singurele capabile şi legitime de
a stabili reguli pentru protecţia cetăţenilor lor. Primele documente juridice cu caracter constituţional
care au garantat drepturi ale omului au apărut în Anglia: Magna Charta din anul 1215, urmată ceva
mai târziu de Petiţia drepturilor din 1628, Habeas Corpus din 1679 şi Bilul drepturilor dm 16893.
In SUA, Declaraţia de independenţă din 1776 consacra idei şi concepţii deosebit de valoroase
pentru garantarea libertăţi şi egalităţii oamenilor şi pentru protecţia lor împotriva abuzurilor
guvernării, inclusiv dreptul lor de a schimba această guvernare când ea devine contrară acestor scopuri
fundamentale.
Evoluţia ulterioară a acestor preocupări a dus în prezent la crearea în foarte multe state a unor
mecanisme constituţionale, unele dintre ele foarte performante, de garan tare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale fiinţei umane.
Şi în cadrul relaţiilor interetatice au existat preocupări similare din timpuri foarte vechi, legate
mai ales de efectele războiului, dar reguli juridice internaţionale apar destul de târziu, pentru că cea
mai mare perioadă statele au considerat dreptul inter naţional public ca un drept exclusiv al lor, omul
fiind privit doar ca „membru al cetăţii" şi supus al acesteia. Este motivul pentru care abia în secolul
1
Pentru detalii, Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.
2
Idem.
3
Pentru detaliij/prof. univ. dr. V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994. p. 15 şi urm.
4
A se vedea pentru textul documentului O. Ţinea, Constituţii şi alte texte de drept public,Ed. Universităţii din Oradea, 1997, p. 459 şi
urm
al XlX-lea apar primele norme juridice consacrate prin tratate internaţionale, care aveau ca obiect de
reglementare drepturi ale omului. Abolirea sclaviei şi a comerţului cu sclavi prin Declaraţia
adoptată la Congresul de la Viena din 1815, care califica aceste fapte ca ,.delictum iuris gentium",
protecţia minorităţilor creştine din Imperiul Otoman, prin Tratatul de la Paris din 1856, ori Convenţia
de la Geneva din 1864 pentru amelio rarea soartei militarilor răniţi sunt primele documente juridice
internaţionale care au reglementat în domeniul drepturilor omului, răsturnând concepţia conform
căreia statul ar fi suveran absolut în acest domeniu.
După cel de-al doilea război mondial populaţia, ca element constitutiv al statului, nu a mai
reprezentat o preocupare a dreptului internaţional public, singura consacrare juridică interesând
naţiunea sau poporul prin aplicarea principiului autodeterminării. In această perioadă, preocupările
dreptului internaţional public s-au orientat cu pre cădere asupra individului uman ca valoare supremă
care trebuie ocrotită. Adoptarea Cartei ONU şi, mai ales, a Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului va declanşa un proces amplu şi deosebit de complex care va face din drepturile omului o
instituţie de drept internaţional cu vocaţie universală. Aceasta nu înseamnă că drepturile omului
reprezintă astăzi o valoare universal acceptată, chiar dacă din organizaţia universală care le
promovează efectiv - ONU - face parte cvasitotalitatea statelor lumii5. Există încă spaţii în care
drepturile omului sunt privite cu reticenţă, considerându-se că ele ar trebui abordate „în contextul
particularităţilor naţionale şi regionale şi al fundaturilor istorice, religioase şi culturale variate"'6.
Potrivit unor opinii, relativismul cultural presupune valori care, departe de a fi universale, variază
considerabil din diversele perspective culturale. Prin urmare, şi drepturile omului, departe de a fi
universale, variază de la o cultură la alta. Ceea ce pentru spaţiul european, american şi o mare parte a
celui african reprezintă o reală valoare unanim acceptată şi promovată, pentru ţările asiatice, în marea
lor majoritate, reprezintă doar un import neagreat şi cu puţine şanse de afirmare . Evident, o
asemenea percepţie devine o ameninţare periculoasă pentru eficacitatea dreptului internaţional, în
general, şi pentru sistemul dreptului internaţional al drepturilor omului, în special. Dacă numai tradiţia
culturală determină sau nu respectarea normelor internaţionale de către un anumit stat, rezultă
că abuzul şi violarea drepturilor omului pot deveni legitime. Este motivul pentru care normele
proprii şi principiile specificităţii culturale trebuie să fie plasate sub dreptul internaţional public"7.
1. Lămuriri conceptuale
5
Din 193 de state existente in lume, 191 sunt membre ONU, ultimul stal admis fiind Elveţia (2002). Nu sunt membre ale ONU Vatican
şi Nioue
6
Pt. detalii, S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Anlet, 1998, p. 280-290
7
Diana Ayton-Shenker, Drepturi/e omului şi diversitatea culturală. Departamentul de in-formare al Naţiunilor Unite, DPI/I627/HR,
martie 1995
Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei persoane, care definesc condiţia
umană într-o societate civilizată.
Se poartă discuţii pornind de la tradiţia engleză, care foloseşte expresia „huinan rights", şi cea
franceză, care le denumeşte ,.droits de l'Homme". Drepturi umane sau drepturi ale omului? In primul
caz se pune accenlul pe drepturi, calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o
categorie a dreptului. în a! doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturilor ocrotite, ca
esenţă a tot ceea ce înseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că este vorba despre femeie sau
bărbat.
Dincolo de tendinţa tot mai accentuată astăzi de a se utiliza sintagma „drept uman", ca ansamblu
al tuturor regulilor juridice care au ca obiect protecţia fiinţei umane în orice circumstanţă,
considerăm că expresia „drepturi ale omului", ca drepturi subiective, reflectă mai bine statutul
juridic al individului uman pentru acest început de mileniu.
Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare a tot ce a produs ca
esenţă filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent. Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca
măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe
care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului desemnează, mai întâi,
drep turi subiective ale omului, de o anumită factură, care definesc poziţia acestuia în raport cu
puterea publică, dar el devine o veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi
internaţionale care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice natură. Putem discuta
astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o instituţie de drept intern, mai precis de drept
constituţional, care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la
drepturile şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de drept
internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei
umane, dar şi ca principiu fundamental al drep tului internaţional public.
Această distincţie este necesară şi pentru faptul că, multă vreme, dreptul internaţional al
drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar au evoluat paralel, primul sub egida ONU sau a
unor organizaţii regionale, iar cel de-al doilea sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.
Timp îndelungat, ONU a refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internaţional umanitar,
motivând că un asemenea demers ar fi în contradicţie cu scopurile şi principiile consacrate de Carta
ONU şi a reglementa situaţii în legătură cu războiul ar prejudicia imaginea organizaţiei ca pro motoare
a păcii şi securităţii internaţionale. Cu timpul, aceste reticenţe s-au atenuat şi astăzi întâlnim mai
multe documente adoptate în cadrul ONU care vizează protecţia drepturilor omului în situaţii de
conflict armat, precum: protecţia femeilor şi a copiilor în perioade de conflict armat, protecţia
ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, protecţia combatanţilor care luptă
împotriva dominaţiei coloniale, a ocupaţiei străine sau contra regimurilor rasiste, prevenirea şi
reprimarea crimelor de război, a crimelor contra umanităţii şi a genocidului, interzicerea sau limitarea
utilizării unor arme etc.8
8
Pt. detalii, 1. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221-250.
2. Dreptul internaţional modern al drepturilor omului.
9
A intrat în vigoare la 24.10.1945
10
Rezoluţia Adunării Generale ONU, 21 7/A1II
11
Rezoluţia 2200A (XXI) a Adunării GeneraleONU din 16. 12. 1966. Au intrat în vigoare în 1976
12
Idem.
13
Rezoluţia Adunării Generale a ONU la a XXXX-a sesiune. A intrat în vigoare în anul 1991
14
De văzut şi anexa nr. 2 pentru o prezentare mai detaliată a ratificării principalelor tratate de drepturile omului în sistemul Naţiunilor
Unite.
politice care au fost ratificate doar de 95 de state (primul), respectiv doar de 40 de state (cel de-al
doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea) din totalul de 191 de state membre ale ONU.
Singurul tratat din sistemul ONU care are un veritabil caracter de univer- salitate este Convenţia
asupra drepturilor copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, care a fost ratificată de 191 de state.
Paradoxal sau nu, doar SUA şi Timorul de Est nu sunt părţi la acest tratat (de altfel, Timorul de Est a
devenit membru al ONU în 2002 şi, scuzabil, poate nu a avut încă timp să ratifice acest instrument).
Concluzia este limpede şi, poate, regretabilă: în ciuda discursului cât se poate de pozitiv, multe state
sunt încă reticente în preluarea şi promovarea unor valori deosebit de impor- tante pentru umanitate
precum drepturile omului. Această atitudine poate fi explicaţia faptului că, în mileniul III, asistăm încă
la violări din cele mai grave ale drepturilor omului, acte de cruzime, tratamente inumane şi degradante,
acte cate afectează grav demnitatea umană. De aceea, apreciem că singura cale de a realiza
„cooperarea in- ternaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social.
cultural şi umanitar, în promovarea şi încurajarea drepturilor omului şi a libertăţi- lor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex. limbă sau religie"15este universalizarea sistemului Naţiunilor
Unite de protecţie a drepturilor omului. Chiar dacă procesul de universalizare în domeniul drepturilor
omului se desfă- şoară lent, el există şi dă speranţă că umanitatea, în cele din urmă, va înţelege că sin-
gura şansă a supravieţuirii omului este încrederea şi respectul pentru valoarea pe care acesta o
reprezintă.
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului. Acesta a fost creat în cadrul Or- ganizaţiei
Statelor Americane şi se bazează pe Carta OSA semnată în anul 1948, pe Declaraţia americană a
drepturilor şi îndatoririlor omului din acelaşi an şi pe Conven- ţia americană a drepturilor omului
deschisă spre ratificare în 1969.
3. Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor, bazat pe Carta afri- cană a drepturilor
omului şi ale popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii Africane în anul 1981, aflat în plină
afirmare astăzi în cadrul Unităţii Africane, organizaţie care a înlocuit OUA în anul 2002. Remarcăm
în cadrul acestor preocupări şi pe cele care au început să se manifeste în spaţiul islamic, în ultimele
două decenii. Dreptul islamic are ca izvor principal Carta sfântă - Coranul - completată cu faptele şi
Cuvântul Profetului Mohamed, ceea ce, împreună, poartă denumirea de Şaria (calea de urmat).
15
- Carta ONU. art. 1 parag. 4
Aceasta face ca drep- turile individului să fie subordonate celor ale colectivităţii, ducând astfel la
restrânge- rea celor dintâi prin imperativele religioase. Totuşi, în ultimii ani s-a încercat o inter- pretare
mai largă a Shari'a şi chiar adoptarea unor documente, declaraţii şi proiecte de tratate, care dau naştere
unei întrebări fireşti: se îndreaptă aceste state spre un sis- tem arab a! drepturilor omului? Vom încerca
o analiză mai larga a acestor preocupări intr-un alt capitol16.
16
Vezi infra.
3. Izvoarele, subiectele şi principiile dreptului internaţional al drepturilor omului
3.1. Izvoare
Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice, izvoarele dreptului
internaţional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului internaţional public în general'. Intre
acestea, se detaşează prin importanţa codificării tratatele internaţionale, ca acorduri încheiate în
scris între state ori între state şi organizaţii internaţionale, guvernate de dreptul internaţional, fie câ
sunt consemnate într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar
fi denu- mirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol etc. Tratatele care reglemen- tează
domeniul drepturilor omului sunt. de regulă, tratate multilaterale, fie universale, precum cele adoptate
în sistemul Naţiunilor Unite, fie cu caracter regional, precum cele adoptate în cadrul Consiliului
Kuropei, Organizaţiei Statelor Americane sau Or- ganizaţiei Unităţii Africane. De menţionat că
normele juridice cuprinse în tratatele regionale trebuie să fie conforme cu cele cuprinse în tratatele
universale.
Actele unilaterale ale statelor, precum recunoaşterea, declaraţiile, pot genera efecte juridice în
relaţiile internaţionale cu privire la drepturile omului. De asemenea, actele unilaterale ale
organizaţiilor şi ale altor instituţii internaţionale, precum şi re- gulamentele de funcţionare ale unor
organe ale acestora pot avea calitatea de izvor de drept (de exemplu, Regulamentul Curţii Europene a
Drepturilor Omului sau Regula- mentul de procedură şi probă al Curţii Penale Internaţionale).
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte) ale dreptului
internaţional public, dar numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de drept
internaţional, de regulă pe cale cutumiară, atunci când mai multe state adoptă legi similare în domenii
care interesează drepturile omului.
Hotărârile instanţelor de judecată naţionale, de asemenea, pot influenţa în anu- mite situaţii
formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile interne, prin prac- tica judecătorească uniformă
a statelor.
Sunt subiectele clasice ale dreptului internaţional public: statele, unele organizaţii internaţionale
interguvernamentale şi popoarele sau naţiunile care-şi exercită dreptul la autodeterminare. O
problemă viu discutată încă este dacă persoanele particulare, fizice sau juridice, sunt sau nu subiecte
ale dreptului internaţional public, implicit ale dreptului internaţional al drepturilor omului. Există
opinii care susţin că persoanele fizice ar fi dobândit această calitate, mai ales în raporturile
internaţionale privitoare la drepturile omului. Faptul că individul se poate adresa cu plângeri direct
unor instituţii international, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un argu-
ment puternic pentru această opinie. Totuşi, această posibilitate a persoanei fizice este intermediată
de stat. Numai în măsura în care statul reclamat acceptă această posibi- litate (ca parte la tratat),
persoana fizică îşi fructifică dreptul de a se adresa instanţei. Apreciem că, deocamdată, persoana
fizică (persoanele particulare, în general) nu are calitatea de subiect de drept internaţional, chiar şi în
domeniul drepturilor omului. deşi această tendinţă este în plină ascensiune, ci numai de obiect al
raporturilor de drept internaţional, limitate deocamdată la unele aspecte ale drepturilor omului şi ale
răspunderii internaţionale penale.
Drepturile omului, ca „ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii unii faţă de alţii, ale statelor
de a se apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi in- ternaţionale de a veghea la
respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fie- care ţară [...], reprezintă astăzi o instituţie
deosebit de complexă şi, în acelaşi timp, un principiu fundamental al dreptului internaţional public,
tot mai larg recunoscut. Astfel, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
semnat la Helsinki, la 1.08.1975, în documentul intitulat „Declaraţia privind principiile care
guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante". consacră aşa numitul „de- calog" al
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, care cuprinde şi principiul respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale1. O consa- crare similară întâlnim şi în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din anul 1974.
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ramură de drept distinctă, este gu- vernat atât de
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, cât şi de o sumă de principii specifice,
înţelese ca prescripţii normative de o mai mare genera- litate, aplicabile reglementărilor juridice din
domeniul drepturilor omului. Printre acestea din urmă, se detaşează:
- principiul universalităţii, identificat mai ales ca un ideal normativ, în sensul obligaţiei statelor
de a „promova respectarea universală (s.n.J şi efectivă a dreptu- rilor şi a libertăţilor omului". De
altfel, acest deziderat rezultă chiar din denumirea documentului care a declanşat impresionanta
construcţie a dreptului drepturilor omului - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Universalitatea drepturilor omului este încă o problemă de viitor, pentru că multe state nu
împărtăşesc deplin aceste valori. Meritoriu este că majoritatea comunităţii internaţionale, fie prin
inter- mediul organizaţiilor interguvernamentale, fie individual, susţine ideea universalităţii reale a
drepturilor omului ca unică soluţie pentru realizarea scopului consacrat de Carta ONU - promovarea
progresului social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate .
-principiul egalităţii în drepturi a oamenilor, înţeles nu ca egalitarism, ci ca ega- litate de şanse,
ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a liber- tăţilor lor fundamentale
prevăzute de legile interne şi internaţionale.
-principiul nediscriminării, care decurge din principiul egalităţii în drepturi. El presupune ca toţi
oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie,
convingeri politice, naţionalitate sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora.
- principiul unităţii drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într-un sistem unitar, în
care fiecare drept sau libertate fundamentală - civilă, politică, eco- nomică, socială sau culturală - se
află într-o strânsă interconexiune, fiecare dintre ele putând fi fructificată numai în raport cu toate
celelalte.
Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru protejarea
statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul tim- pului de la preocupări esenţiale,
precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice sau
culturale.. Din perspectiva acestei evoluţii, drepturile omului pot 11 grupate pe trei generaţii:
- generaţia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului şi ale cetăţeanului
încă din primele documente, precum Magna Cfarta, Habeas Corpus sau Bilul drepturilor, ori
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului. Pro- movate şi apărate de numeroase
documente juridice internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum:
dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fl ţinut în sclavie sau
robie, dreptul la recunoaş- terea personalităţii juridice, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la
liberă circu- laţie, dreptul la azil în caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi
exprimare, de asociere şi întrunire, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.
- generaţia a Il-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi recu- noscute ceva mai
târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în documentele ju- ridice internaţionale. Printre
acestea, sunt întâlnite în tratatele internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul
la muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la
învăţământ şi de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.
- generaţia a IlI-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei ONU, în spiritul solidarităţii
internaţionale şi pentru construirea unui viilor mai bun pentru toţi, dreptul internaţional a
consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la
autodeterminare). Recunoscut ca drept colectiv, su- biect al acestuia poate fi numai poporul sau
naţiunea, şi nu alte entităţi precum mino- rităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la
dezvoltare sau dreptul la pace, tot ca drepturi colective ale popoarelor şi ale omenirii în ansamblul ei.
Analizate după conţinutul lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot ti grupate în
categoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi economice, drep- turi sociale, drepturi cultural.
După criteriul destinatarului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi grupate în:
- drepturi individuale; unele se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la viaţă, altele se
adresează unor anumite categorii de persoane - copii, femei, apatrizi. persoane cu handicap etc.
— drepturi colective.
Indiferent de felul cum sunt ordonate în scopuri scolastice, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului reprezintă un tot unitar şi numai abordate în intercondiţio- nalitatea lor pot fi înţelese,
promovate şi apărate eficient.
Nr. Tratatul Nr. Nr. Situaţia
României
crt. statelor statelor
(aderare = a;
semnat părţi
are ratificare = r)
altuia, 21.03.1950
15.12.1951
28.09.1954
apatridie. 30.08.1961
sială, 7.03.1966
şi politice. 16.12.1966
31.01.1967
moartea, 15.12.1989
umanităţii, 26.11.1968
30.11.1973
18.12.1979
70 11.1989
Anexa 2
Sistemul consacrat în cadrul Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor omului se conturează ca
un sistem cu vocaţie de universalitate tot mai mult acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticenţe
motivate de diversitatea culturală.
Dacă ideile promovate prin actul constitutiv al Naţiunilor Unite - Carta ONU - au fost formulate
într-o manieră generală şi expeditivă, adoptarea Declaraţiei Uni- versale a Drepturilor Omului in anul
1948 şi a principalelor tratate care au pus-o în aplicare şi care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului
internaţional al drepturilor omului - Carta Internaţională a Drepturilor Omului -, precum şi actele
constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU au declanşat un proces exploziv în evoluţia
mecanis- melor juridice de protecţie a fiinţei umane, atât în plan universal, cât şi în plan regio- nal. Se
poate afirma că omul reprezintă astăzi, in planul realităţilor juridice interna- ţionale, valoarea
supremă care ar trebui ocrotită şi tot mai mult afirmată.
1. Carta ONU şi actele constitutive ale unor instituţii specializate ale ONU cu privire la
drepturile omului
Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, şi a intrat în vigoare la 24
octombrie în acelaşi an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare
ale ONU1, hotărâte să-şi reafirme „credinţa în drepturile funda- mentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor
mari şi mici [...].
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări mai deta- liate ale
drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să
fie preluate în Cartă, datorită şi problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci în domeniul
drepturilor omului: segregaţia rasială în SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale etc
Chiar în ari. 1, stabilind scopurile organizaţiei, Carta precizează că unul dintre acestea este
tocmai realizarea ..cooperării internaţionale [...] promovând şi încura- jând respectarea drepturilor
omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deo- sebire de rasă, sex, limbă sau religie" . într-o
formulare aproape identică se stabi- leşte şi una din competenţele Adunării Generale a ONU în cadrul
iniţierii unor studii sau formulării de recomandări membrilor organizaţiei2. în domeniul cooperării
economice şi sociale, reglementată de Cap. IX din Cartă, se precizează că. în scopul de a crea
condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni,
întemeiate pe respectul principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune
de ele însele, Naţiu- nile Unite ..vor favoriza [...] respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" . în
realizarea acestui scop, toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă să întreprindă acţiuni în comun şi
separat. în colaborare cu ONU.
De asemenea, stabilind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social, Carta arată că acesta
poate să facă sau să iniţieze studii şi rapoarte privind problemele inter- naţionale în domeniile
economic, social, cultural, educativ, sanitar şi în alte domenii conexe şi poate să facă recomandări în
privinţa oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor
specializate interesate. Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în scopul de a promova
respectarea efec- tivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, inclusiv să pregă-
tească proiecte de tratate în acest domeniu şi să convoace conferinţe internaţionale.
Deşi regimul internaţional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează a rămas fără
obiect , este important de menţionat că actul constitutiv al ONU stabi- leşte ca unul din obiectivele
fundamentale ale sistemului de tutelă pe acela „de a în- curaja respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta
sentimentul de indepen- denţă a popoarelor lumii" .
Concluzionând, putem afirma că dispoziţiile Cariei ONU cu privire la drepturile omului sunt
laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o semnificaţie deosebit de importantă.
Această primă deschidere va favoriza perfecţionarea ulte- rioară a sistemului drepturilor omului al
ONU, începând cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.
Alături de Carta ONU, patru acte constitutive ale unor instituţii specializate ale organizaţiei
conţin prevederi importante care au contribuit la primele consolidări ale sistemului drepturilor omului
al ONU.
Constituţia OIM a fost adoptată la 11 aprilie 1919, ca parte a Tratatului de pace de la Versailles.
Cu sediul la Geneva, OIM a devenit organizaţie specializată a ONU în anul 1946.
Constituţia OIM a fost redactată pornind de la ideea că există condiţii de muncă în lume care
implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni şi că este necesară o reglementare
urgentă care să îmbunătăţească aceste condiţii.
La 10 mai 1944, Conferinţa Generală a OIM a adoptat Declaraţia privind scopu- rile şi
obiectivele OIM, fundamentată pe următoarele principii:
- munca nu este o marfă;
- libertatea cuvântului şi de asociere este esenţială pentru un progres continuu;
- mizeria, oriunde există, constituie o ameninţare pentru bunăstarea tuturor;
- lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfăşoare cu o energie fără răgaz în fie- care stat şi prin
eforturi internaţionale permanente şi unite.
Pornind de la aceste principii, Declaraţia, care face parte din Constituţia OIM, stabileşte mai
multe obiective şi obligaţii ale organizaţiei, printre care:
- dreptul tuturor fiinţelor omeneşti, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, de a urmări bunăstarea
materială şi dezvoltarea lor spirituală în condiţiile libertăţii şi demnităţii, stabilităţii economice şi
posibilităţilor egale; acest obiectiv trebuie să reprezinte scopul central al oricărei politici naţionale şi
internaţionale;
- folosirea completă a forţei de muncă şi ridicarea nivelului de trai;
- asigurarea unor posibilităţi de instruire şi a unor mijloace care să înlesnească transferul
muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o ţară în alta pentru a găsi de lucru şi a se stabili;
- politica în privinţa salariilor şi a câştigurilor, durata zilei de lucru şi condiţiile de muncă să
asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele progresului şi un minim de existenţă pentru toţi
angajaţii;
- recunoaşterea efectivă a dreptului la negocieri colective şi la colaborare între patroni şi
muncitori, pentru îmbunătăţirea continuă a productivităţii, pentru elaborarea şi aplicarea măsurilor
economice şi sociale;
- extinderea măsurilor de asigurări sociale, de asistenţă medicală deplină şi de protecţie în toate
muncile profesionale;
- protecţia copiilor şi a mamelor;
- un nivel adecvat de alimentaţie, de condiţii de locuit şi posibilităţi de recreere şi cultură;
- asigurarea posibilităţilor egale în domeniul învăţământului şi al pregătirii profesionale.
Declaraţia Conferinţei OIM precizează că principiile enunţate se aplică în între- gime tuturor
popoarelor lumii şi că acestea interesează întreaga lume civilizată.
UNESCO a fost creată in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a contribui la menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale prin educaţie, ştiinţă şi cultură.
Cauza suspiciunii şi neîncrederii între popoare, prin care divergenţele lor s-au trans- format prea
adesea în război, nu este alta decât neînţelegerea recipiocă dintre popoare. Pornind de la această
constatare, Convenţia UNESCO precizează că demnitatea omuiui cere răspândirea culturii şi a
educaţiei pentru toţi, în spiritul dreptăţii, al libertăţii şi al păcii, şi acestea trebuie să constituie pentru
toate popoarele îndatoriri sfinte.
Art. 1 al Convenţiei, precizând scopul UNESCO, arată că aceasta îşi propune „să contribuie la
menţinerea păcii şi securităţii, strângând legăturile de colabo- rare între naţiuni prin educaţie, ştiinţă,
cultură, spre a asigura respectul universal pentru justiţie, lege, drepturile omului şi libertăţile
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Naţiunilor Unite
le recu- noaşte tuturor popoarelor"'.
Pentru îndeplinirea acestui scop, UNESCO este învestită de Convenţie cu urmă- toarele funcţii:
- să favorizeze cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă între popoare, acordând con- cursul său
organelor de informare a maselor şi recomandând încheierea unor tratate internaţionale pe care le
consideră utile pentru înlesnirea liberă a ideilor prin cuvânt şi imagine;
- să imprime un puternic impuls educaţiei populare şi răspândirii culturii, având ca ideal accesul
egal al tuturor la educaţie, fără deosebire de rasă, sex sau de condiţie economică sau socială; - să
ajute la păstrarea, progresul şi răspândirea ştiinţei, veghind la conservarea şi protecţia patrimoniului
universal de cărţi, opere de artă şi alte monumente de importanţă istorică sau ştiinţifică şi
recomandând popoarelor interesate să încheie tratate în acest scop.
OMS a fost creată ca instituţie specializată a ONU în anul 1948 şi are sediul la Geneva.
Apreciind că sănătatea popoarelor este o condiţie esenţială a păcii şi a se- curităţii în lume, organizaţia
are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru elimina- rea bolilor, asigurarea serviciilor sanitare,
menţinerea sănătăţii etc.
Constituţia OMS a fost adoptată la New York, la 22 iulie 1946", şi stabileşte că următoarele
principii stau la baza fericirii popoarelor, a relaţiilor armonioase dintre ele şi a securităţii lor :
- sănătatea este o stare de completă bună dispoziţie fizică, mintală şi socială şi nu constă numai
în absenţa bolii sau infirmităţii;
- starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent
de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială;
- toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor ştiinţelor medicale, psiho- logice şi
înrudite pentru a atinge cel mai înalt grad de sănătate;
- guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor şi sunt obligate să ia măsuri sanitare
şi sociale în acest scop.
În spiritul principiilor enunţate mai sus, Constituţia OMS stabileşte ca scop al organizaţiei
aducerea tuturor popoarelor „la cel mai înalt grad de sănătate" . Pentru aceasta, OMS este învestită
cu mai multe funcţii, printre care:
- oferă guvernelor, la cererea şi după aprobarea acestora, asistenţă tehnică şi aju- tor în caz de
urgenţă;
- facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care să contri- buie la progresul
sănătăţii;
- favorizează toate activităţile în domeniul igienei mintale, în special măsurile pentru stabilirea
relaţiilor armonioase între oameni;
- studiază şi face cunoscute tehnicile administrative şi sociale privind igiena publică şi îngrijirea
medicală preventivă şi curativă;
FAO a fost creată în anul 1945 şi are sediul la Roma. Carta FAO, stabilind ca obiectiv
dezvoltarea bunăstării comune a statelor prin acţiuni separate sau colective ale acestora, îşi propune
următoarele scopuri:
- să ridice nivelul de hrană şi condiţiile de trai ale popoarelor de sub jurisdicţia lor;
Adoptată la 10 decembrie 1948, la câţiva ani de la războiul mondial devastator prin actele de
cruzime cele mai grave din istoria umanităţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este
documentul care enunţă în mod solemn, pentru prima dată într-o manieră detaliată, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere prevederile lacunare din tratatele de
constituire a ONU şi a institu- ţiilor sale specializate.
Chiar dacă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluţie a Adunării Generale
a ONU, ea a marcat un început al unei evoluţii fără precedent pentru edificarea unui sistem cu vocaţie
universală de garantare şi promovare a drep- turilor omului.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pentru prima dată, dezvoltă şi ex- plică mult prea
generala expresie „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului" con- ţinută în Carta ONU, drepturi şi
libertăţi pe care organizaţia şi statele membre se an- gajau să le respecte.
Aceste cinci documente (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte şi cele două
protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internaţional al drepturilor omului, denumit generic
Carta Internaţională a Drepturilor Omului .
Pe baza acestor documente, sistemul Naţiunilor Unite s-a dezvoltat considerabil, numărând astăzi
aproximativ 100 de documente juridice internaţionale şi consacrând peste 60 de drepturi şi libertăţi
ale omului. Preocupările ONU de dezvoltare a meca- nismelor de garantare şi promovare a drepturilor
omului au dus la adoptarea a nume- roase convenţii, protocoale şi alte documente ale Adunării
Generale şi ale instituţiilor specializate ale ONU, pe domenii particulare ale protecţiei drepturilor
omului:
1. Dreptul la autodeterminare;
3. Eliminarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente inumane, crude sau degradante;
5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care au ne- voie de
asistenţă;
9. Dreptul ia sănătate;
- pe domenii -
1. Dreptul la autodeterminare
- Convenţia OIM privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi al exerci- tării profesiei,
25 iunie 1958;
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, 18 decembrie 1979;
- Declaraţia Conferinţei generale a UNESCO asupra eliminării tuturor forme- lor de intoleranţă şi
de discriminare fundate pe religie sau pe convingere, 25 no- iembrie 1981;
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
10 decembrie 1984;
- Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori (Regulile de la Beijing), adoptat de Adunarea Generală a ONU, 29 noiembrie 1985
5. Protecţia drepturilor copilului, ale adolescentului şi ale persoanelor care au ne- voie de
asistenţă
- Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prosti- tuării altuia, 21
martie 1950.
8. Dreptul la muncă
- Convenţia OIM privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie, 17 iunie 1948;
- Declaraţia Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile omului ale persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc, 13 decembrie 1985.
- Declaraţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau
lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 19 decembrie 1992.
1. Consideraţii introductive
Acestea sunt:
Deşi Carta internaţională a Drepturiloi Omului este alcătuită din documentele menţionate mai
sus, ideea despre o „Cartă a drepturilor omului „ (Bill of Rights) s-a născut chiar la Conferinţa de la
San Francisco, din aprilie-iunie 1945, când s-a adop- tat Carta ONU (26 iunie 1945). De altfel,
reafirmarea drepturilor omului ca valoare care ar trebui promovată, dezvoltată şi apărată s-a
declanşat în primii ani ai celui de-al doilea război mondial. Preşedintele SUA, Franklin D.
Roosevelt, întrun dis curs prezentat în august 1941, a afirmat că lumea trebuie construită pe patru
libertăţi fundamentale: libertatea cuvântului şi de expresie, libertatea fiecăruia de a se "închina
lui Dumnezeu în felul său, libertatea de a nu suferi de lipsuri şi libertatea de a nu se teme .
Iniţial, la Conferinţa de la San Francisco, care a avut ca scop crearea ONU, s-a propus
adoptarea unei „Carte a drepturilor omului ,,, ca anexă a Cartei ONU, ori a unei „Declaraţii a
drepturilor fundamentale ale omului ,,. Aceste propuneri nu au fost reţinute de Conferinţă şi, în
final, în Carta ONU s-au reţinut câteva prevederi destul de generale cu privire la drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
Propunerile ulterioare de elaborare a „Cariei drepturilor omului" s-au materia- lizat după
crearea în cadrul Consiliului Economic şi Social a Comisiei Drepturilor Omului, la 16 februarie
1946, în baza art. 68 din Carta ONU. Comisia a fost astfel însărcinată să elaboreze „Carta
internaţională a drepturilor omului". Evident că elaborarea unor tratate cu acest obiect ar fi fost destul
de dificilă în această perioadă. De aceea, Comisia Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că mai
întâi ar trebui elaborată o declaraţie şi, ulterior, în baza acesteia să pregătească textele unor tratate care
să o pună în aplicare. Evenimentele care au urmat au confirmat justeţea acestei situaţii. Astfel,
Comisia Drepturilor Omului a elaborat textul Declaraţiei, pe care l-a pre- zentat Consiliului
Economic şi Social, iar aceasta l-a transmis Adunării Generale a ONU în august 1948. La cea de-a
treia sesiune a sa, Adunarea Generală a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la 10
decembrie 1948.
Elaborarea tratatelor a fost mai dificilă şi a cerut mult mai mult timp; abia după 18 ani de la
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului s-au elaborat şi adoptat cele două Pacte
internaţionale relative la drepturile omului şi primul Protocol facultativ, pentru ca ele să intre în
vigoare după încă 10 ani (1976). în anul 1989 se va adopta cel de-al doilea Protocol facultativ la
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, pentru abolirea pedepsei cu moartea.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document care proclamă solemn
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după o lungă perioadă în care, mai ales prin cele
două războaie mondiale, existenţa fiinţei umane şi demnitatea acesteia au fost puse sub semnul
întrebării.
Primul proiect de declaraţie a fost făcut de statul Panama, la Londra, în anul 1946, la prima
sesiune a Adunării Generale a ONU. Transmis Comisiei Drepturilor Omului, aceasta a creat un grup
de lucru pentru redactarea textului declaraţiei, grup alcătuit din personalităţi ale vremii, din diferite
regiuni ale lumii, prin acestea remarcându-se Eleonor Roosevelt şi reputatul jurist şi profesor francez
Rene Cassin2. Supusă dezbaterii Adunării Generale a ONU3, Declaraţia Universală a Drepturiloi
Omului a fost adoptată sub forma unei rezoluţii, la 10 decembrie 1948, cu 48 de voturi pentru4, 8
abţineri, două state absentând de la vot. Chiar dacă unele state islamice s-au opus prevederilor care
garantau egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii la încheierea căsătoriei şi dreptul de a schimba
credinţa religioasă, iar câteva ţări occidentale au criticat includerea drepturilor economice, sociale şi
culturale. De- claraţia Universală a Drepturilor Omului rămâne un simbol comun al aspiraţiei către o
lume mai dreaptă şi mai bună.
10 decembrie 1948 devine astfel o dată istorică în conştiinţa umanităţii, motiv pentru care ea a
fost declarată „ziua drepturilor omului"'.
De aceea. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului îşi propune ca drepturile omului să fie
protejate de un sistem de drept pentru ca omul să nu fie constrâns la revoltă împotriva tiraniei şi a
asupririi.
lată de ce Adunarea Generală ONU a proclamat această declaraţie ca ideal comun către care
trebuie să tindă popoarele şi toate naţiunile pentru recunoaşterea şi aplicarea universală şi afectivă a
acestor drepturi şi libertăţi.
În patru din articolele sale (1, 2. 22 şi 28), Declaraţia stabileşte fundamentele cu valoare de
principiu pe care se înalţă întregul edificiu al drepturilor şi libertăţilor consacrate:
- art. 1 precizează că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie; sclavia şi traficul cu sclavi sunt interzise sub toate
formele (art. 4);
- dreptul de a nu fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (art. 5);
-dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice a fiecărui om, indiferent unde s-ar afla (art. 6):
- dreptul la egalitate în faţa legii şi la o protecţie egală a legii şi împotriva oricărei discriminări
sau provocări la discriminare (art. 7);
- dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când vinovăţia va fi dovedită în mod legal în cadrul
unui proces public, cu asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos în
momentul în care au fost comise - neretroactivitatea legii penale - şi nu se va aplica o pedeapsă mai
aspră decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos - mitior lex (art. 1 \);
- dreptul de liberă circulaţie şi de a alege reşedinţa în orice stat. Orice persoană are dreptul să
părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa (art. 13)
- dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil în alte ţări în cazul persecuţiei. Acest drept nu poate
fi invocat în cazul urmăririi penale pentru crime de drept comun sau în cazul acţiunilor contrare
scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art. 14);
- dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin
intermediul unor reprezentaţi liber aleşi, şi dreptul oricărei persoane de a avea acces, în condiţii de
egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. Voinţa poporului este baza puterii de stat şi trebuie să fie
exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin
vot secret sau printr-o proce dură echivalentă care să asigure libertatea votului (art 21).
- dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, care să-i asigure lui şi fami liei sale o
existenţă conformă cu demnitatea umană, şi completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecţie
socială (art. 23);
- dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau alte cazuri de
pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări inde pendente de voinţa lor (art. 25);
- dreptul copilului de a se bucura de aceeaşi ocrotire socială indiferent dacă s-a născut în
cadrul sau în afara căsătoriei (art. 25);
- dreptul oricărei persoane la învăţătură. învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ce
priveşte învăţământul elementar şi general, cel elementar fiind obligatoriu. Învăţământul tehnic şi
profesional trebuie să fie accesibil tuturor, iar accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor
pe baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit. Se menţionează expres că învăţământul trebuie să
urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului
şi pentru libertă ţile fundamentale (art. 26);
- dreptul părinţilor de a alege cu prioritate felul educaţiei care urmează a fi dată copilului lor
(art. 26);
- dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, să se bucure de arte şi să
participe la progresul ştiinţific şi la binefacerile care rezullă din acesta (art. 27);
- dreptul fiecărei persoane la protecţia intereselor morale şi materiale care decurg din orice
operă ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este (art. 27)
Ultimele prevederi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 29 şi 30) precizează
că fiecare om are îndatoriri faţă de colectivitate, că exercitarea drepturilor şi a libertăţilor sale este
supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, dar numai în scopul asigurării recunoaşterii şi a
respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică. De asemenea, se precizează că
drepturile şi libertăţile nu vor putea fi exercitate împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite
şi nici o prevedere a Declaraţiei nu poate fi interpretată ca implicând dreptul la vreo activitate care
să conducă la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate.
Comisia Drepturilor Omului, în cadrul celor trei grupuri de lucru create în anul 1947, a
însărcinat pe unul dintre acestea să întocmească proiectul de pact cu privire la drepturile civile şi
politice, care însoţea proiectul de Declaraţie Universală a Drep- turilor Omului, acestea fiind
transmise de către Consiliul Economic şi Social Adunării Generale a ONU, dar numai Declaraţia a
fost adoptată. In anul 1950, Adunarea Generală a considerat că elaborarea unui pact care să conţină
numai drepturi civile şi politice nu este îndeajuns pentru protecţia fiinţei umane şi a propus şi
includerea drepturilor economice, sociale şi culturale, pentru ca, după doi ani, să recomande ela-
borarea a două pacte internaţionale distincte pentru cele două categorii de drepturi. Comisia
Drepturilor Omului a elaborat textele celor două pacte, acestea fiind transmise Adunării Generale
în anul 1952. Dezbaterile în Adunarea Generală s-au desfăşurat în anul 1966 şi, la 16 decembrie
acelaşi an. Adunarea Generală a adoptat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale1, fiind astfel deschise
spre semnare, ratificare şi aderare. In aceeaşi zi, s-a adoptat şi un al treilea instrument juridic -
Protocolul facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice - care dă posibilitatea şi
persoanelor particulare să înainteze plângeri Comitetului drep- turilor omului.
Pactele internaţionale adoptate în anul 1966 conţin câteva dispoziţii comune în preambul şi în
art. 1,3 şi 5. Astfel, ambele pornesc de la principiile enunţate de Carta ONU, potrivit cărora
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume este tocmai re cunoaşterea demnităţii inerente tuturor
oamenilor şi a drepturilor lor egale şi inalie- nabile, în conformitate cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, statele părţi la cele două pacte recunosc că idealul fiinţei umane libere,
eliberată de teamă şi mi zerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care să permită
fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi
politice. De aceea, statele au obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor
şi a libertăţilor omului, luând în considerare că omul are şi îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de
colectivitate .
O altă dispoziţie comună celor două pacte este aceea potrivit căreia toate po poarele au dreptul
la autodeterminare, în virtutea căruia ele îşi determină liber statutul politic şi îşi asigură liber
dezvoltarea economică, socială şi culturală. Mai mult, toate popoarele pot dispune liber de bogăţiile
lor naturale şi nu vor putea fi lipsite de propriile mijloace de trai1. Prevederile de mai sus referitoare
la dreptul la autodeter- minare, formulate în spiritul principiilor Cartei ONU, nu se regăsesc în textul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Ambele pacte consacră şi dreptul egal pe care îl au bărbatul şi femeia de a beneficia de toate
drepturile economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi politice enunţate de cele două pacte2.
În sfârşit, dispoziţiile comune sunt şi cele care conţin clauzele de garantare a respectării
drepturilor şi a libertăţilor enunţate. Astfel, nici o dispoziţie din pacte nu poate fi interpretată ca dând
dreptul vreunui stat, grupare sau individ să desfăşoare acţiuni care să urmărească suprimarea
drepturilor şi libertăţilor recunoscute, ori limitări mai ample decât cele prevăzute de pacte3.
Astfel, încă de la început se precizează că fiecare stat se angajează „să asigure progresiv"
exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atât prin efort propriu, cât şi prin asistenţă şi cooperare
internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maxim resursele sale disponibile.
Analizând drepturile proclamate de Pact, vom constata că ele consacră drepturi economice, sociale şi
culturale, preluând practic prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, nu doar
enunţându-le, ci explicând conţinutul acestora şi chiar stabilind măsuri de aplicare3. De exemplu,
consacrând dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mintală pe care o poate atinge, Pactul enumera şi câteva măsuri pe care statele părţi le vor adopta,
respectiv: scăderea mortalităţii nou-născuţilor şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea
sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi al altora, precum şi lupta
împotriva acestor maladii; crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor
medical în caz de boală .
Partea a IV-a a pactului stabileşte un mecanism prin care să se asigure respec tarea drepturilor
recunoscute de acesta'. în acest sens, statele părţi se angajează să prezinte rapoarte Secretarului
General al ONU cu privire la măsurile pe care le-au adoptat şi la progresele obţinute în asigurarea
respectării acestor drepturi. Rapoartele pot să conţină şi factorii ori dificultăţile care împiedică statele
să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de Pact. Rapoartele sunt transmise de Secretarul General
Consi liului Economic şi Social, precum şi instituţiilor specializate dacă statele respective sunt
membre ale acestora. Consiliul Economic şi Social poate să transmită rapoartele către Comisia
Drepturilor Omului, în scop de studiu şi pentru formularea de reco mandări de ordin general sau
pentru informare. De asemenea, Consiliul Economic şi Social poate să prezinte periodic rapoarte
Adunării Generale, rapoarte care cuprind recomandări cu caracter general şi un rezumat al
informaţiilor primite de la statele părţi la Pact şi de la instituţiile specializate, în legătură cu
progresele obţinute în asi gurarea respectării generale a drepturilor economice, sociale şi culturale
recunoscute. Având în vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior în practică, în anul
1985 s-a creat, de către Consiliul Economic şi Social, -Comitetul drepturilor econo mice, sociale şi
culturale, ca un al doilea mecanism, cu rolul de supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului3.
Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale (mecanisme) create în cadrul ONU pentru asigurarea
drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai sus, sunt rezervate drepturilor economice, sociale
şi culturale, acesta fiind unu! din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi ale
omului este, într-o bună măsură, neglijată de state.
- cetăţenie sau de dreptul de a schimba cetăţenia. Totuşi Pactul consacră dreptul oricărui copil
de a dobândi o cetăţenie;
Drepturi consacrate de pact in plus faţă de cele preluate din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului sunt următoarele:
- cei aflaţi în prevenţie (arestaţii) vor fi, în afară de circumstanţele excepţionale, separaţi de
condamnaţi şi vor fi supuşi unui regim distinct, potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate;
- tinerii aflaţi în prevenţie vor fi separaţi de adulţi şi se va hotărî în legătură cu cazul lor cât mai
repede cu putinţă;
3. Dreptul oricărui copil la măsuri de ocrotire din partea familiei sale, a societăţii şi a statului.
Pactul precizează că orice copil trebuie înregistrat după naştere, să aibă un nume şi dreptul de a
dobândi o cetăţenie;
4. Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice de a avea în
comun cu ceilalţi membri ai grupului lor viaţa lor culturală, de a profesa şi practica propria lor religie
sau de a folosi propria lor limba;
5. Dreptul colectiv de protecţie împotriva propagandei pentru război şi îndemnu lui la ură
naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violenţă.
Pactul cere statelor părţi să interzică prin lege asemenea acte ;
Aşa cum se constată şi din cele precizate mai sus, Pactul internaţional cu pri vire la drepturile
civile şi politice nu enumera doar drepturile consacrate, ci, în cea mai mare parte, le defineşte, le
stabileşte conţinutul şi chiar unele măsuri de apli care şi garantare.
În acelaşi timp. Pactul conţine şi câteva clauze de derogare ori de limitare a drep turilor
garantate. Astfel, în cazul în care un pericol public excepţional ameninţă exis tenţa naţiunii şi este
proclamat printr-un act oficial, statele părţi pot ca, în limita strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri
derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Pact, cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu
celelalte obligaţii pe care le au potrivit dreptului internaţional şi ca din ele să nu rezulte o
discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială .
Totuşi, Pactul nu permite nici o derogare de la prevederile care consacră şapte drepturi
fundamentale, aşa-numitul „nucleu dur" al drepturilor omului", ceea ce con feră acestoi prevederi
caracterul de norme de jus cogens, respectiv:
1. Dreptul la viaţă;
2. Dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inu mane sau
degradante, în special fiind interzis ca o persoană să fie supusă experimen telor medicale sau
ştiinţifice Iară consimţământul său;
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pact, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat Comitetul
drepturilor omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele părţi cu privire la
„măsurile pe care le-au adoptat şi care transpun drepturile recunoscute [...], precum şi asupra
progreselor realizate In folosinţa acestor drepturi" .
Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanţi ai statelor părţi la Pact, de o înaltă moralitate
şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleşi de reuniunea acestor state,
convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabileşte mai multe detalii privind funcţionarea
Comitetului drepturilor omului. Acest mecanism nu are valoare judiciară, nici cvasijudiciară. ci
reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.
Acest Protocol a fost adoptat simultan cu cele două pacte, dar separat de acestea. Pornind de la
faptul că mecanismul prevăzut de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice permite doar
plângerile interstatale adresate Comitetului drepturilor omului, Protocolul extinde competenţa acestuia
prin posibilitatea de primi şi plângeri din partea particularilor.
Orice stat parte la acest protocol „recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi examina
sesizări primite de la particulari ţinând de jurisdicţia sa, care pretind a fi victima unor violări" din
partea acestuia, a vreunuia din drepturile enunţate de Pact, cu condiţia ca persoana respectivă să fi
epuizat toate căile interne posibile.
Protocolul stabileşte procedurile potrivit cărora se vor examina plângerile particu larilor".
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, enunţând dreptul la viaţă ca drept
inerent fiinţei umane, deşi este trecut în cadrul drepturilor fundamentale de la care nu se admite nici
o derogare (nucleul dur), nu aboleşte pedeapsa cu moartea, ci interzice doar pronunţarea sentinţelor de
condamnare la moarte împotriva persoane lor sub 18 ani şi executarea unei asemenea pedepse
împotriva femeilor gravide.
Cel de-al doilea Protocol, adoptat în anul 1989, vizează tocmai abolirea pedepsei cu moartea.
Prin urmare, nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la acest Pact nu va fi executată şi
fiecare asemenea stat va lua toate măsurile pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia sa .
Protocolul nu admite nici o rezervă, cu excepţia rezervei formulate cu ocazia rati ficării sau
aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de războia în urma unei condamnări
pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comi să în timp de război. De exemplu,
România, cu ocazia ratificării acestui Protocol, la 25 ianuarie 1991, nu a făcut o asemenea rezervă,
ceea ce înseamnă că România a abolit pedeapsa cu moartea în timp de război'.
Statele care formulează o astfel de rezervă trebuie să comunice cu ocazia ratificării sau aderării
dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia lor internă care se aplică în timp de război.
Protocolul extinde mecanismul de control, stabilit de Pactul internaţional cu pri vire la drepturile
civile şi politice, prin recunoaşterea competenţei Comitetului drepturilor omului de a primi şi examina
comunicări în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu se achită de obligaţiile sale, precum şi
comunicări de la persoane particulare aflate sub jurisdicţia lor.
Mecanismele Naţiunilor Unite de aplicare a dreptului
Pentru buna organizare şi funcţionare a ONU, potrivit Cartei, aceasta dispune de două categorii de
organe: organe principale - Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul - şi organe subsidiare, înfiinţate
de organele principale, cu o competenţă delegată, formate din reprezentanţi ai statelor membre sau din
specialişti, cu scopul de a contribui la îndeplinirea scopurilor organizaţiei şi ale organelor principale
ale acesteia.
Toate organele principale şi o mare parte a celor subsidiare au, conform Cartei ONU şi altor acte
de constituire, organizare şi funcţionare, atribuţii specifice îndeplinirii unuia din scopurile prevăzute de
Cartă, respectiv promovarea şi încurajarea respectării „drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Adunarea Generală a ONU este organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, cu cele
mai importante funcţii şi puteri în domeniul promovării şi respectării drepturilor omului. Astfel,
Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră sub incidenţa Cartei şi poate să
facă recomandări în legătură cu acestea membrilor organizaţiei.
Una din funcţiile Adunării Generale este şi aceea de a promova cooperarea internaţională pentru
a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie'. în acest scop, printre altele, Adunarea Generală primeşte şi examinează
rapoartele primite de la celelalte organe ale Naţiunilor Unite cu atribuţii în domeniul drepturilor
omului.
Potrivit Cartei Naţiunilor Unite, Adunarea Generală poate înfiinţa organe subsidiare pe care le
socoteşte necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale2. în domeniul drepturilor omului, Adunarea
Generală a creat mai multe asemenea organe, printre care:
Consiliul de Securitate deşi este organul principal al ONU însărcinat cu menţine rea păcii şi
securităţii internaţionale, reprezentând „inima" sistemului securităţii colective a Naţiunilor Unite,
activitatea acestuia poate avea incidenţă în domeniul apărării drepturilor omului, atunci când situaţiile
de violări grave şi masive ale drepturilor omului pot pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională. De exemplu, implicarea Consiliului de Securitate în Namibia, începând cu anul 1969,
în Somalia sau în ex-Iugoslavia în anii '90.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). A fost înfiinţat prin Carta ONU, ca organ principal al
organizaţiei, cu răspunderea de a îndeplini funcţiile acesteia, sub autoritatea Adunării Generale, in
domeniul cooperării internaţionale, inclusiv pentru respectarea universală şi efectivă a drepturilor
omului6. Pentru aceasta, ECOSOC a fost învestit de Cartă cu funcţii şi puteri precum:
- iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale în domeniul econo mic, social,
cultural, al învăţământului, al sănătăţii şi în alte domenii conexe şi poate să facă recomandări în
privinţa acestora Adunării Generale, membrilor organizaţiei şi instituţiilor specializate interesate;
- poate să pregătească proiecte de convenţii în probleme care ţin de competenţa sa, pe care le
supune Adunării Generale;
Consiliul de Tutelă. Deşi acesta şi-a suspendat activitatea, este important de precizat că, potrivit
Cartei ONU, un obiectiv fundamental al sistemului internaţional de tutelă este de a încuraja
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de a dezvolta sentimentul de
interdependenţă a popoarelor lumii'. Pentru realizarea acestui obiectiv, Consiliul de Tutelă poate
îndeplini următoarele funcţii:
- încheie acordul de tutelă în conformitate cu care întreprinde acţiunile de mai sus, dar şi altele;
- elaborează un chestionar privitor la progresul locuitorilor din teritoriul aflat sub tutelă (din
punct de vedere politic, economic, social, al educaţiei) în baza căruia va întocmi un raport care va fi
înaintat anual Adunării Generale.
Curtea Internaţională de Justiţie (CU). Este organul judiciar principal ai ONU şi în cadrul
competenţei sale contencioase intră toate cauzele pe care le supun părţile, care pot fi numai statele,
precum şi toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele şi convenţiile în
vigoare.
Numeroase tratate internaţionale din domeniul drepturilor omului prevăd că dife rendele dintre
părţi referitoare la interpretarea şi aplicarea acestora pot fi deduse ju decăţii CU6. Deşi foarte puţine
cauze din acest domeniu au fost soluţionate de CU, acest organ principal al ONU rămâne un
instrument jurisdicţional important la înde mâna statelor pentru soluţionarea diferendelor apărute în
procesul de aplicare a tratatelor de drepturile omului, în măsura în care acestea prevăd o asemenea
posibilitate
Secretarul General este cel mai înalt funcţionar al ONU, numit de Adunarea Generală la
recomandarea Consiliului de Securitate. In domeniul drepturilor omului el poate folosi confidenţial
bunele sale oficii între statele membre, cu privire la probleme precum comutarea unor pedepse
capitale, eliberarea de prizonieri etc. De asemenea, i se pot încredinţa mandate pe teme de drepturile
omului, fie la nivelul Comisiei Drepturilor Omului, fie la nivelul subcomisiei acesteia, precum
drepturile omului şi terorismul, drepturile omului şi exodurile masive etc. în anul 1987, Secretarul
General a creat „Fondul de contribuţii voluntare pentru serviciile consultative şi asistenţă tehnică in
domeniul drepturilor omului. „
Adunarea Generală a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului, ca adjunct al
Secretarului General, sub coordonarea căruia funcţionează Centrul Naţiu nilor Unite pentru
Drepturile Omului şi Divizia de asistenţă electorală, care oferă servicii consultative şi asistenţă
tehnică în următoarele domenii:
- reforma legislaţiilor naţionale prin încorporarea normelor internaţionale, ca ele ment cheie al
protecţiei drepturilor omului;
Este organ subsidiar al ECOSOC, creat în anul 1946, cu scopul de a efectua studii şi rapoarte, de
a oferi informaţii şi alte servicii, la cererea ECOSOC, legate de drepturile omului. Pentru aceasta,
Comisia poate construi grupuri de lucru speciale alcătuite din experţi şi chiar să creeze subcomisii pe
probleme de drepturi ale omului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri de lucru pentru
redactarea textelor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Pactelor internaţionale ale
drepturilor omului subliniază preocupările acesteia pentru pregătirea instrumentelor juridice
internaţionale de drepturile omului. Cu timpul, competenţele Comisiei s-au lărgit, astăzi majoritatea
problemelor din domeniul drepturilor omului fiind supuse atenţiei acesteia, inclusiv
Comisia este alcătuită din reprezentanţi a 53 de state, stabilite astfel încât să asigure o repartizare
echilibrată între diferitele zone ale lumii.
Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pentru Drepturile Omului a creat în anul 1947 două subcomisii,
Subcomisia pentru libertate şi informare in presă şi Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi
protecţia minorităţilor, prima fiind dizolvată după cinci ani.
din 26 de membri aleşi cu titlu individual (spre deosebire de membrii Comisiei), dintre experţi
numiţi de statele membre ale ONU, pe criterii geografice care să asigure o repartiţie echitabilă pe
zone ale lumii. Scopul înfiinţării acestei subcomisii a fost acela de a efectua studii şi a face
recomandări Comisiei Drepturilor Omului pentru prevenirea discriminării de orice natură în
exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi pentru protecţia minorităţilor rasiale,
naţionale, religioase şi lingvistice, dar şi pentru a îndeplini alte sarcini atribuite de ECOSOC şi de
Comisia pentru Drepturile Omului. Subcomisia a participat la elaborarea unora dintre tratatele de
drepturile omului şi la dezvoltarea procedurilor de aplicare a lor, precum şi la elaborarea altor
documente ale ONU, precum Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală în anul 1992. De
asemenea, Subcomisia examinează şi plângeri referitoare la violarea drepturilor omului. Pentru
îndeplinirea acestor atribuţii. Subcomisia şi-a creat grupuri de lucru pe domenii specifice, ca organe
subsidiare proprii (două până în prezent).
A fost creată de ECOSOC în anul 1946 şi este compusă din 32 de membri. Activitatea ei vizează
promovarea drepturilor femeii în domeniu! politic, economic şi educativ şi face recomandări
ECOSOC cu privire la problemele cu caracter de urgenţă ale drepturilor femeii, mai ales în ceea ce
priveşte realizarea efectivă a egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie. Pentru aceasta, Comisia a
elaborat studii şi rapoarte, iniţiind mai multe programe pentru eliminarea discriminării faţă de femei.
In ultimele decenii activităţile Comisiei s-au multiplicat, dobândind rolul de comitet pregătitor
pentru Conferinţa Mondială a Naţiunilor Unite pentru femei, în anul 1980, pregătind şi proiectul
Convenţiei pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată de Adunarea
Generală în anul 1979.
Este compusă din 40 de state membre ale Naţiunilor Unite şi este principalul organ director al
Naţiunilor Unite în materie de justiţie penală. Ea elaborează programul Naţiunilor Unite în materia
prevenirii crimelor şi veghează la punerea acestuia în aplicare. Această Comisie coordonează
activitatea Centrului pentru prevenirea crimelor internaţionale', mai ales pentru formarea poliţiştilor şi
pentru activitatea de prevenire a crimelor şi de înfăptuire a justiţiei penale. Ea reprezintă practic un
forum de dezbateri pentru guverne şi un mijloc de realizare a schimbului de informaţii pentru lupta
împo triva criminalităţii la nivel global, periodic organizând congresul cu acelaşi obiect.
ldeea înfiinţării funcţiei de înalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima dată în
anii '60, dar propunerea concretă de realizare s-a formulat abia la Con ferinţa Mondială a drepturilor
omului de la Viena, din anul 1993. Lucrările Conferin ţei au fost blocate de un grup de ţări asiatice şi,
de aceea, Adunarea Generală a ONU a creat funcţia de înalt Comisar pentru drepturile omului câteva
luni mai târziu, printr-o rezoluţie a acesteia. Potrivit acestei rezoluţii, înaltul Comisar al drepturilor
omului este înaltul funcţionar al Naţiunilor Unite care are responsabilitatea principală pentru activi
tăţile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea Secretarului General.
Practic, înaltul Comisar al drepturilor omului, în calitatea sa de Secretar General Adjunct pentru
drepturile omului, oferă bunele sale oficii în numele Secretarului General, devenind astfel primul
responsabil însărcinat cu activităţile privind dreptu rile omului. Misiunea lui este de a promova şi
proteja drepturile omului în toate ţările şi de a menţine un dialog permanent cu acestea. Pentru
îndeplinirea acestei misiuni, înaltul Comisar al drepturilor omului exercită mai multe funcţii cu privire
la: gestio narea crizelor, prevenirea şi alerta rapidă, ajutorarea statelor aflate în tranziţie, pro movarea
drepturilor fundamentale, coordonarea şi raţionalizarea programelor cu privire la drepturile omului
etc.
În conformitate cu Programul de reformare a ONU,3 după 15 septembrie 1997, s-a creat înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care reu neşte practic Biroul înaltului
Comisar pentru drepturile omului şi Centrul pentru Drepturile Omului, organism care are astăzi cele
mai mari responsabilităţi în promovarea şi respectarea drepturilor omului.
ICNUR a fost înfiinţat de Adunarea Generală a ONU în anul 1951, cu scopul realizării unei mai
bune protecţii internaţionale a refugiaţilor. înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală, la
propunerea Secretarului General, cu mandat de 5 ani. ICNUR are sediul la Geneva şi mai multe
reprezentanţe (birouri) în ţări sau regiuni care se confruntă cu problemele refugiaţilor.
Dacă iniţial ICNUR avea doar competenţa de a aplica instrumentele internaţionale interbelice cu
privire la refugiaţii care au dobândit acest statut înainte de 1 ianuarie 1951, cu timpul funcţiile şi
competenţele sale au fost extinse în domenii precum: asistenţa grupurilor particulare de refugiaţi,
oferirea de bune oficii acestor grupuri, asistenţa refugiaţilor, a persoanelor deplasate ca urmare a
catastrofelor cauzate de om, reducerea cazurilor de apatridie etc.
ICNUR cooperează cu organele ONU şi cu instituţiile specializate ale acesteia în scopul protecţiei
şi asistenţei refugiaţilor, în conformitate cu tratatele adoptate în acest domeniu, dar şi cu organizaţii
neguvernamentale, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. De asemenea, ICNUR colaborează
cu organisme regionale, precum Consiliul Europei.
2. Mecanisme speciale ale Naţiunilor Unite pentru supravegherea respectării drepturilor
omului
Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanţi ai statelor părţi la Pact, de o înaltă moralitate
şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleşi de reuniunea acestor state,
convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabileşte mai multe detalii privind funcţionarea
Comitetului drepturilor omului.
Comitetul poate primi şi examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-
şi îndeplineşte obligaţiile care decurg din Pact - plângeri interstatale - dar numai cu condiţia ca aceste
comunicări să emane de la un stat care a făcut o declaraţie prin care recunoaşte competenţa
Comitetului, respectiv acestea privesc un stat care a făcut o asemenea declaraţie. în acest scop, s-a
stabilit următoarea procedură:
- în primul rând, dacă un stat parte socoteşte că un alt stat parte nu aplică dispoziţiile Pactului, el
poate să atragă atenţia acestuia printr-o comunicare scrisă. în termen de 3 luni, statul solicitat va
trebui să comunice primului explicaţii sau orice alte declaraţii scrise pentru a lămuri chestiunea;
- dacă în termen de 6 luni de la primirea comunicării chestiunea nu a fost soluţionată, fiecare din
cele două părţi are dreptul să o supună Comitetului, notificând aceasta şi celuilalt stat;
- comitetul va examina cauza numai după ce se va asigura că toate căile interne de recurs
disponibile au fost utilizate şi epuizate, cu excepţia situaţiei când se depăşesc termenele rezonabile;
- comunicările se examinează în şedinţă secretă, Comitetul oferindu-şi bunele sale oficii pentru a
se ajunge la o soluţie amiabilă;
- dacă o chestiune nu a fost soluţionată spre satisfacţia părţilor interesate, Comitetul poate, cu
asentimentul acestora, să desemneze o comisie de conciliere ad-hoc, care va oferi bunele sale oficii
părţilor interesate, Comitetul punând la dispoziţia acestora informaţiile obţinute şi examinate;
- după ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar nu mai târziu de 12 luni de la sesizare,
Comisia prezintă un raport Comitetului Drepturilor Omului, care va fi comunicat statelor părţi
interesate;
- statele părţi vor înştiinţa Comitetul, în termen de 3 luni de la primirea raportului, dacă acceptă
sau nu cele formulate în raportul comisiei.
Anual, Comitetul Drepturilor Omului supune Adunării Generale a ONU, prin intermediul
Consiliului Economic şi Social, un raport asupra lucrărilor sale.
Sesizarea se va face în scris2 şi va fi declarată inadmisibilă dacă este anonimă, dacă este
considerată un abuz de drept sau dacă este incompatibilă cu prevederile pactului3. Sesizarea va fi
examinată de Comitet dacă nu se află în curs de examinare în faţa altei instanţe internaţionale şi dacă
persoana a epuizat toate căile interne posibile. Sesizarea este examinată de Comitet în şedinţă închisă,
constatările acestuia fiind comunicate statului pane interesat şi persoanei particulare.
Deşi doar cu titlul de recomandare, soluţiile date de Comitet au determinat o creştere treptată a
eficienţei acestui mecanism. Mai mult, în prezent, în conformitate cu Regula mentul propriu.
Comitetul Drepturilor Omului poate să propună măsuti provizorii pe care statele să le ia pentru a evita
prejudicierea ireparabilă a victimelor presupuselor violări.
Concluzia este că mecanismul instituit de Pact nu are valoare judiciară, nici cvasijudiciară, ci
reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, din anul 1966,
stabileşte un mecanism prin care să se asigure respectarea drepturilor recunoscute de acesta1. în
acest sens, statele părţi se angajează să prezinte rapoarte Secretarului General al ONU cu privire la
măsurile pe care le-au adoptat şi la progresele obţinute în asigurarea respectării acestor drepturi.
Rapoartele pot să conţină şi factori ori dificultăţi care împiedică statele să-şi îndeplinească obligaţiile
prevăzute de Pact. Rapoartele sunt trimise de Secretarul General Consiliului Economic şi Social,
precum şi instituţiilor specializate dacă statele respective sunt membre ale acestora. Consiliul
Economic şi Social poate să transmită rapoarte către Comisia Drepturilor Omului, în scop de studiu
şi pentru formularea de recomandări de ordin general sau pentru informare. De asemenea, Consiliul
Economic şi Social poate să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, care cuprind recomandări
cu caracter general şi un rezumat al informaţiilor primite de la statele părţi la Pact şi de la institu ţiile
specializate, în legătură cu progresele obţinute în asigurarea respectării generale a drepturilor
economice, sociale şi culturale recunoscute.
Având în vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior în practică, în anul 1985 s-a
creat, de către Consiliul Economic şi Social, Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale, ca
un al doilea mecanism cu rolul de supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului. Alcătuit din 18
experţi aleşi de ECOSOC cu titlu per sonal, Comitetul şi-a început activitatea în anul 1987.
Anual, Comitetul înaintează ECOSOC un raport în care sunt prezentate, în rezu mat, dezbaterile
din şedinţa anuală a Comitetului cu privire la rapoartele prezentate de state.
Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale (mecanisme) create în cadrul ONU pentru
asigurarea drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai sus, sunt rezervate drepturile economice,
sociale şi culturale, acesta fiind unul din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi
ale omului este, în bună măsură, neglijată de state.
Comitetul, alcătuit din 18 experţi independenţi, aleşi cu titlu individual de statele părţi la
Convenţie din rândul propriilor cetăţeni, a fost creat şi a început să funcţio neze în anul 1970, în
conformitate cu prevederile Convenţiei amintite".
Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului General rapoarte care vor fi examinate de
Comitet, rapoarte care cuprind măsurile legislative, judiciare, administrative sau altele pe care statul le-
a adoptat pentru punerea în aplicare a Convenţiei. În fiecare an, Comitetul prezintă Adunării Generale
un raport asupra activităţii sale şi face recomandări generale pe baza rapoartelor şi informărilor primite
de la state.
Un stat parte poate atrage atenţia Comitetului printr-o comunicare că un alt stat parte nu aplică
dispoziţiile Convenţiei. Comitetul trimite comunicarea statului recla mat, care, în termen de trei luni,
va prezenta Comitetului explicaţii sau declaraţii scrise. Dacă în termen de 6 luni de la primirea
comunicării problema nu a fost regle mentată, fiecare din cele două state are dreptul să o supună din
nou Comitetului, cu condiţia să fi epuizat toate căile interne. Apoi, Comitetul desemnează o comisie de
conciliere ad-hoc alcătuită din 5 persoane, cu asentimentul statelor1, în scopul de a ajunge la o
soluţionare amiabilă a problemei. După ce a studiat problema, Comisia întocmeşte un raport cu
concluziile sale şi-I supune Comitetului, preşedintele aces tuia comunicând raportul statelor părţi la
diferend. în termen de 3 luni, statele sunt obligate să comunice Comitetului dacă acceptă sau nu
recomandările cuprinse în raportul Comisiei.
Plângerile persoanelor sau ale grupurilor de persoane particulare pot fi primite şi examinate de
Comitet cu următoarele condiţii:
- persoanele să ţină de jurisdicţia statului reclamat că a violat drepturile lor prevă zute de
Convenţie;
Comitetul a fost creat prin Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de
femei, adoptată în 1979
Comitetul, creat în 1982, este compus din 23 de experţi de înaltă autoritate morală şi competenţă,
aleşi din rândul cetăţenilor statelor părţi la Convenţie, funcţionând cu titlu personal, cu mandat de
patru ani.
Competenţa Comitetului constă doar în primirea şi examinarea rapoartelor din partea statelor
părţi cu privire la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pe care le-au
adoptat în aplicarea Convenţiei. Astfel, statele părţi sunt obligate să prezinte Secretarului General
aceste rapoarte, care vor fi examinate de Comitet. Comitetul se reuneşte o dată pe an (două săptămâni)
pentru examinarea rapoartelor şi prezintă anual un raport Adunării Generale prin intermediul
ECOSOC. El poate formula sugestii şi recomandări generale în raportul său anual care va fi transmis
Comisiei pentru condiţia femeii.
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată Ia 1 decembrie 1984, stabileşte crearea unui Comitet împotriva torturii, compus din 10
experţi de înaltă moralitate şi cu competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care
funcţionează cu titlu personal, aleşi de statele părţi din rândul propriilor cetăţeni.
Potrivit Convenţiei, Comitetul are competenţa să studieze rapoartele primite de la statele părţi,
să efectueze anchete, să primească şi să examineze comunicări din partea stateior şi din partea
particularilor în care se pretinde că dispoziţiile Convenţiei nu sunt aplicate.
Rapoartele statelor părţi asupra măsurilor pe care le iau pentru îndeplinirea anga jamentelor
asumate prin Convenţie se prezintă Secretarului General, în termen de un an de ia intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru acele state şi apoi la fiecare patru ani. Comitetul studiază rapoartele şi face
comentariile generale pe care le consideră potrivite, transmiţându-le statelor în cauză.
Anchetele confidenţiale se pot desfăşura de către Comitet atunci când acesta pri meşte informaţii
demne de crezare că tortura este practicată sistematic pe teritoriul unui stat parte, invitând statul
respectiv să coopereze în examinarea informaţiilor. Concluziile anchetei sunt comunicate statului
interesat, împreună cu comentariile şi sugestiile pe care le consideră necesare.
Examinarea comunicărilor statelor, în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu-şi
îndeplineşte obligaţiile prevăzute de Convenţie, poate intra în competenţa Comitetului numai dacă
statele respective recunosc această competenţă. Comunicările vor fi examinate de Comitet în şedinţe
închise, după ce s-a asigurat că toate căile interne au fost epuizate, şi va oferi bunele sale oficii
statelor interesate pentru a ajunge la o soluţie amiabilă a chestiunii. Dacă este necesar, Comitetul
poate stabili o comisie de conciliere ad-hoc. Comitetul va întocmi un raport care va fi comunicat
statelor părţi interesate.
Examinarea comunicărilor persoanelor particulare care pretind că sunt victime ale violărilor de
către un stat parte a prevederilor Convenţiei pot fi primite şi exami nate numai dacă statul respectiv a
făcut o declaraţie că recunoaşte competenţa Comi tetului în acest sens. Aceste comunicări sunt
admise numai dacă nu sunt anonime, nu reprezintă un abuz de drept, nu sunt în curs de examinare în
faţa altei instanţe inter naţionale şi s-au epuizat toate căile interne de recurs. Comunicările sunt
examinate în şedinţe închise, după ce au fost transmise statului interesat, şi Comitetul va informa
statul şi persoana în cauză despre constatările sale.
Anual, Comitetul prezintă statelor părţi şi Adunării Generale un raport asupra ac tivităţilor
desfăşurate în aplicarea Convenţiei.
A fost creat prin Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiem brie 1989, cu
scopul examinării progreselor înregistrate de statele părţi în executarea obligaţiilor contractate în
virtutea acestei convenţii.
Comitetul1 este compus din 10 experţi de înaltă moralitate şi care posedă o competenţă
recunoscută în domeniul reglementat de Convenţie. Ei sunt aleşi de statele părţi din rândul
propriilor cetăţeni şi acţionează cu titlu individual.
Comitetul poate să ceară statelor toate informaţiile complementare la aplicarea Convenţiei şi, la
fiecare 2 ani, supune Adunării Generale, prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activităţii sale,
raport care va fi difuzat de state pe teritoriul lor.
Mai mult, Comitetul colaborează îndeaproape cu instituţiile speciale ale ONU şi cu orice alt
organism competent care poate da avize de specialitate asupra aplicării Convenţiei. De asemenea,
Comitetul poate recomanda Adunării Generale să roage pe Secretarul General să dispună efectuarea
unor studii asupra problemelor specifice care afectează drepturile copilului.
În baza informaţiilor primite, Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general, care
sunt transmise statelor interesate şi supuse atenţiei Adunării Generale.
Sunt proceduri speciale ale Comisiei Drepturilor Omului, cu caracter ad-hoc, care permit
rezolvarea mai suplă a aspectelor privitoare la gravele violări ale drepturilor omului, prin activitatea
unor experţi special desemnaţi.
Aceştia examinează fie situaţia drepturilor omului în ţări sau teritorii determinate, fie probleme de
ansamblu care vizează gravele violări ale drepturilor omului în toată lumea. Numeroase mandate sunt
încredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi speciali.
Mandatele pe teme sunt stabilite fie de Adunarea Generală, fie de Comisia Drepturilor Omului
sau Subcomisia acesteia, ori sunt încredinţate Secretarului General. Astfel, Adunarea Generală a
stabilit un post de Reprezentant special al Secretarului General în situaţiile de conflict armat, Comisia
Drepturilor Omului a stabilit un post de reprezentant special pentru persoane deplasate şi a creat mai
multe mandate pe diferite teme.
În încheiere, precizăm că mai multe mecanisme s-au creat şi în cadrul instituţiilor specializate ale
Naţiunilor Unite, respectiv în cadru! OIM, UNESCO, OMS şi FAO, pentru supravegherea aplicării
dispoziţiilor cuprinse în actele lor constitutive sau în tratatele adoptate sub egida lor în domeniul
drepturilor omului.
Conferinţa mondială de la Viena, din anul 1993, a adoptat Declaraţia şi Programul de acţiune de
la Viena, a reformat rolul crucial al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a recunoscut pentru
prima dată, în unanimitate, dreptul la dezvoltare ca aparţinând dreptului internaţional al drepturilor
omului. Chiar dacă unele state asiatice s-au opus multor chestiuni abordate, conferinţa a respins
argumentele potrivit cărora drepturile fundamentale ar fi facultative ori subordonate tradiţiilor şi
practicilor culturale. Afirmând că promovarea şi protecţia drepturilor omului ţin de responsabilitatea
esenţială a guvernelor, Declaraţia de la Viena a recunoscut că democraţia este un drept fundamental.
Pentru prima dată, Conferinţa a afirmat explicit că toate organele, programele şi agenţiile specializate
ale sistemului Naţiunilor Unite vor avea rol crucial în întărirea drepturilor omului, principala
recomandare de natură instituţională fiind crearea funcţiei de înalt Comisar al Naţiunilor Unite
pentru drepturile omului, ceea ce s-a realizat câteva luni mai târziu
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 de milioane de cetăţeni
europeni, a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul instituţional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de
sistemul Naţiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează
efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. Evoluţia
evenimentelor după dece niul cinci al secolului al XX-lea, mai ales preocupările de realizare a unei
Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem european o va loare
unanim acceptată şi promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci şi în organizaţii precum
Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Statele europene,
membre ale Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile
naţionale valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluţia spre
consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.
Consiliul Europei materializează pieocupăriie mai vechi de realizarea a unei Europe unite. Aceasta
idee, întâlnită în perioada interbelică sub forma unui proiect al Statelor Unite ale Europei, a prins
contur după cel de-al doilea război mondial sub forma instituţionalizării prin crearea mai multor
organizaţii europene, prin integrare economică, dar şi prin integrare politică.
Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanţii a zece state europene1 au semnat la Londra Statutul
Consiliului Europei', punând bazele unei organizaţii internaţionale regionale prin care să reafirme
„ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea comună a popoarelor lor şi
sursa reală a libertăţii individuale, a libertăţii politice şi a stalului de drept, principii care formează
baza oricărei democraţii autentice".
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru
salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru
facilitarea progresului lor economic şi social.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europene care recunosc Statutul organizaţiei şi care
îndeplinesc următoarele condiţii:
- acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa tre buie să se
bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
Crearea unui sistem de protecţie a drepturilor omului a fost o preocupare a Consiliului Europei
încă de la înfiinţare. Principalele izvoare ale acestui sistem sunt Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
Carta socială europeană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 şi revizuită în anul 1996. Pe baza acestor
tratate, ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acoperă o largă paletă de
preocupări în domeniul protecţiei drepturilor omului.
A fost adoptată în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de
adoptarea pactelor internaţionale din sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, ceea
ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că pionieratul în acest domeniu aparţine sistemului european.
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau această Convenţie, având în
vedere Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală a ONU şi
„considerând că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală şi
efectivă a drepturilor pe care le enunţă" .
Convenţia stabileşte că scopul Consiliului Europei este „să realizeze o uniune mai strânsă între
membrii săi şi unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protecţia şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Convenţia a fost adoptată prin afirmarea de către
statele participante a „ataşamentului lor profund la aceste libertăţi fundamentale care constituie
fundamentul justiţiei şi al păcii în lume şi a cărui respectare se întemeiază pe un regim politic cu
adevărat democratic, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi un respect comun
al drepturilor omului pe care le recunosc.
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art.
3);
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie şi de a nu fi constrâns de muncă forţată (art. 4);
- dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent şi imparţial (art. 6);
Convenţia nu consacră drepturi economice, sociale şi culturale, acestea fiind recunoscute prin
Carta socială europeană revizuită şi alte tratate adoptate sub egida Consiliului Europei.
Convenţia stabileşte şi o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de război sau în cazul unui alt
pericol public, care ameninţă viaţa naţiunii, orice stat poate lua măsuri derogatorii de la dispoziţiile
Convenţiei, dar numai să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional. De
asemenea, Convenţia permite restrângerea activităţii politice a străinilor cu privire la libertatea de
reuniune paşnică şi libertatea de asociere.
Totuşi, există câteva drepturi şi libertăţi fundamentale de la care Convenţia nu admite nici o
derogare ("nucleul dur" al sistemului)". Este vorba despre:
- dreptul oricărei persoane la viaţă, cu excepţia cazului de deces rezultat din acte licite de
război;
- dreptul de a nu fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante;
Titlul II al Convenţiei a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat iniţial în crearea
unei Comisii europene a drepturilor omului şi a unei Curţi europene a drepturilor omului. Prin
adoptarea Protocolului nr. 11, la 11 mai 19943, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte
unică - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - care reprezintă astăzi cea mai performantă
instituţie internaţională pentru apărarea drepturilor omului/prin competenţa ei de a emite decizii
obligatorii pentru statele părţi, în cazul violării drepturilor garantate de Convenţie.
Primul Protocol a fost adoptat în 1952 şi aduce în plus la catalogul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale:
Protocolul nr. 2, adoptat în anul 19637, completează Convenţia atribuind Curţii Europene a
Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative asupra unorchestiuni juridice privind
interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor ei.
Protocolul nr. 3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu privire la Comisia drepturilor
omului. în prezent este inaplicabil ca urmare a desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr. 4, adoptat în anul 1963", recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele
care sunt consacrate de Convenţie şi în Primuf Protocol. Este vorba despre:
- dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură
să execute o obligaţie contractuală;
- dreptul la liberă circulaţie, de a alege în mod liber reşedinţa şi de a părăsi orice ţară, inclusiv
pe a sa;
- dreptul de a nu fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă din teritoriul statului al
cărui resortisant este;
Protocolul nr. 5, adoptat în anul 1966', a modificat 2 articole ale Convenţiei cu privire la
componenţa Comisiei şi a Curţii, dar aceste prevederi au fost abrogate implicit prin adoptarea
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 6, adoptat în anul 19834, a abolit pedeapsa cu moartea, cu posibilitatea statelor
părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de
pericol iminent de război. De remarcat că abolirea pedepsei cu moartea în sistemul european s-a decis
mai devreme cu 6 ani decât în sistemul Naţiunilor Unite.
Protocolul nr. 7, adoptat în anul 1984 , completează Convenţia prin recunoaşterea unor noi
drepturi:
- dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o judecată definitivă (non bis in idem);
- egalitatea soţilor în drepturi şi responsabilităţi cu caracter civil, între ei, în relaţiile cu copiii
lor, cu privire la căsătorie.
Protocolul nr. 8, adoptat în anul 19856, a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei cu privire la
procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui nu mai sunt aplicabile ca urmare a
desfiinţării Comisiei.
Protocolul nr. 9, adoptat în anul 19901, de asemenea a modificat unele dispoziţii ale Convenţiei
cu privire la procedurile Comisiei şi ale Curţii, dar care rămân fără obiect ca urmare a adoptării
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 10 adoptat în anul I9922, a modificat procedura Comitetului Miniştrilor cu privire la
competenţa acestuia de a constata dacă există sau nu o violare a Convenţiei. Dispoziţiile sale au fost
abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 11, adoptat în anul 19943, reformează practic mecanismul de control instituit de
Convenţie, prin înlocuirea Comisiei şi Curţii cu o nouă curte permanentă - Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 12, adoptat în anul 2000\ interzice discriminarea în general, indiferent pe ce criterii
sau motive s-ar putea face.
Protocolul nr. 13, a fost adoptat în anul 20026, şi consacra abolirea pedepsei cu moartea în orice
circumstanţă.
Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei privind
protecţia drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu scopul de a consacra un catalog al
drepturilor economice şi sociale, fundamentat pe un sistem de opţiuni ale statelor, astfel încât acestea
să nu fie obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare
progresivă a prevederile ei, în funcţie de posibilităţile şi situaţia concretă din fiecare stat.
Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adiţional, adoptat în anul 1988, care iărgeşte
catalogul drepturilor economice şi sociale. Apoi, în 1991, s-a semnat un nou Protocol de amendare
care aduce unele schimbări în mecanismul de aplicare, pentru ca în anul 1996 Carta să facă obiectul
unei noi revizuiri.
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare în anul 1999, înlocuind progresiv tratatul
iniţial adoptat în 19618, în prezent fiind părţi la aceasta 14 state membre ale Consiliului Europei.
- dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte părţi contractante (art.
18);
România, ratificând Carta potrivit dispoziţiilor acesteia de aplicare progresivă, nu s-a angajat
deocamdată să fie legată de prevederile art. 10, 14, 22, 23, 26, 30 şi 31. În acelaşi timp, s-a angajat să
fie legată doar parţial de prevederile art. 2, 3, 13, 15, 18, 19 şi 27 şi în întregime de prevederile
celorlalte articole .
Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin ratificarea Cartei, s-a creat un mecanism
de control specific, concretizat prin înfiinţarea Comitetului European al Drepturilor Sociale, în baza
Protocolului de amendare a Cartei din anul 1991. Potrivit acestuia, Comitetul este alcătuit din 12
membri independenţi şi imparţiali, aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, cu un mandat
de 6 ani. El are competenţa de a constata dacă situaţiile din statele părţi sunt sau nu conforme cu
angajamentele asumate potrivit Cartei.
Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligaţia statelor părţi de a prezenta anual un
raport cu privire la o parte din dispoziţiile acceptate din Cartă. Comitetul European al Drepturilor
Sociale examinează aceste rapoarte şi prezintă anual concluziile sale cu privire la conformitatea
situaţiilor naţionale cu dispoziţiile Cartei. Dacă decizia Comitetului este una de neconformitate şi statul
în cauză nu o respectă, Comitetul de Miniştri va adresa o recomandare prin care va cere statului
modificarea în drept şi în fapt a situaţiei constatate.
Procedura reclamaţiilor colective a fost introdusă prin Protocolul de amendare a Cartei din 1995,
care a intrat în vigoare în 19982. în virtutea acestei proceduri, Comitetul European al Drepturilor
Sociale poate fi sesizat cu reclamaţii colective prin care se pretind violări ale drepturilor prevăzute de
Cartă. Reclamaţiile pot fi făcute de organizaţii neguvernamentale care au un statut consultativ pe
lângă Consiliul Europei, de organizaţiile patronale şi sindicale ale statului respectiv şi chiar de către
organizaţii neguvernamentale naţionale, dacă statul acceptă această posibilitate3. Reclamaţia este
examinată de Comitet şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă , ea este acceptată. Urmează o
procedură scrisă prin schimb de memorii între părţile implicate şi, dacă este necesară, o audiţie
publică în faţa Comitetului. în final, Comitetul adoptă o decizie pe care o transmite părţilor şi
Comitetului de Miniştri şi care va fi făcută publică în termen de cel mult patru luni de la data
transmiterii. Comitetul de Miniştri adoptă o rezoluţie şi poate recomanda statului în cauză să ia
măsuri în conformitate cu Carta.
- Convenţia culturală europeană, adoptată la 19 decembrie 1954, prin care părţile se angajează
să ia măsuri proprii pentru salvarea patrimoniului comun al Europei şi pentru încurajarea
dezvoltării. Statele vor încuraja cetăţenii proprii să studieze limbile, istoria şi civilizaţia altor state părţi
şi vor facilita pe teritoriul lor dezvoltarea unor asemenea studii, ceea ce presupune inclusiv facilitarea
circulaţiei şi a schimbului de persoane în acest scop;
- Convenţia europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie 1972, care se aplică tuturor
legislaţiilor referitoare la ramurile de securitate care privesc prestările pentru boală, maternitate,
invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori, accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii pentru deces,
şomaj, familii, cu luarea în considerare a principiului egalităţii de tratament acordat resortisanţilor,
refugiaţilor şi apatrizilor.
— Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei'', adoptată
la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca
ce! al copiilor din căsătorie, cu privire la filiaţia maternă şi paternă, obligaţiile de întreţinere,
supraveghere, dreptul de vizită, dreptul la succesiune;
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante , adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul
peroanelor private de libertate,
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare1, adoptată la 5 noiembrie 1992. Este un
tratat care are ca obiectiv protejarea şi promovarea limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv
strict de ordin cultural. Scopul ei este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor
regionale sau minoritare în învăţământ şi în media, de a încuraja utilizarea lor în justiţie şi
administraţie, în viaţa economică, socială şi culturală;
şi a suveranităţii naţionale.
Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanţă pentru protecţia drepturilor
omului, precum:
Biroul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliului Europei este o instituţie independentă, care
are ca scop promovarea conştiinţei şi a respectului pentru drepturile omului în statele membre ale
Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului nu este o instituţie judiciară şi, prin urmare, nu este învestit cu
competenţa de a primi şi examina plângeri individuale şi nici să formuleze concluzii sau să ia iniţiative
bazate pe astfel de cereri.
- vizitele în fiecare stat pentru a-şi face o idee generală asupra situaţiei drepturilor omului sau
pentru a studia o anumită chestiune particulară. Aceste vizite pot fi făcute la iniţiativa statului în cauză
sau la iniţiativa Comisarului şi cuprind întâlniri cu înalţi funcţionari şi cu reprezentanţi ai societăţii
civile şi inspecţii la locurile unde drepturile omului sunt violate. Comisarul poate să facă
recomandări pentru ameliorarea respectului pentru drepturile omului. în urma vizitei, comisarul
pregăteşte un raport care conţine concluziile şi recomandările sale, pe care-1 transmite Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei şi, apoi, îl pune la dispoziţia marelui public;
Consiliu Europei nu este singura organizaţie europeană care are printre marile sale preocupări
promovarea şi protecţia drepturilor omului.
Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări decât cea a
comunităţilor iniţiale, inclusiv în domeniul drepturilor omului. Acţiunile Uniu nii Europene în acest
domeniu s-au accentuat foarte mult în ultimii ani şi rezultatele sunt remarcabile. De aceea, vom
analiza într-un capitol distinct complexitatea acestei problematici.
La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declaraţia la nivel înalt adoptată cu acest prilej se
stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunităţi a statelor libere şi democratice de la
Vancouver la Vladivostok, iar CSCE a fost definită ca un forum de dialog, negocieri şi cooperare
pentru modelarea noii Europe.
In sfârşit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a încheiat procesul de
transformare a CSCE într-o organizaţie, schimbându-se şi denumirea în Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa.
Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, este un act complex, alcătuit din mai
multe documente, în două dintre acestea (Coşul I şi Coşul III) fiind cuprinse şi aspecte referitoare la
drepturile omului. Deşi Actul Final nu este un tratat, ci un document politic, el reprezintă un moment
important în Europa, având în vedere că la acea conferinţă au participat 33 de state europene, precum
şi SUA şi Canada.
Deosebit de important este că, între cele 10 principii directoare privind relaţiile dintre statele
participante ("decaloguP' de la Helsinki, Coşul I), două fac trimitere la drepturile omului:
Cel de al doilea document (Coşul NI) face trimitere la unele aspecte ale drepturilor omului,
precum reunificarea familiilor sau contactele umane, ceea ce prezenta importanţă pentru perioada în
care a fost adoptat Actul Final.
Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid - 1983, Viena- 1989,
Copenhaga - 1990, Paris - 1990, Moscova - 1991, Helsinki - 1992, Budapesta - 1994) s-au soldat cu
documente care lărgesc într-o bună măsură catalogul drepturilor omului, abordând, printre altele,
drepturi ale minorităţilor, preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere, dreptul
umanitar, dreptul refugiaţilor, drepturile lucrătorilor migranţi.
O problemă asupra căreia OSCE s-a aplecat cu mai multă atenţie, mai ales după anul 1990, a fost
aceea a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Aceste preocupări s-au soldat cu o
serie de angajamente pe care OSCE le-a luat în urma Conferinţei de la Copenhaga, din anul 1990,
extinse prin Raportul Reuniunii la nivel de experţi de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus în
Documentul final al Conferinţei de la Moscova din 1991.
Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în anul 1992, a instituţiei înaltului
Comisar pentru Minorităţi Naţionale, într-un moment în care, în cadrul Naţiunilor Unite, încă nu se
adoptase Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,
religioase sau lingvistice ((decembrie 1992) şi nici nu se adoptase de către Consiliul Europei
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (995) înaltul Comisar pentru Minorităţile
Naţionale este învestit cu principala funcţie de avertizare din timp şi de a acţiona din vreme în legătură
cu tensiunile privitoare la problemele minorităţilor naţionale.
Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei1
Convenţia europeană pentru apărarea drepţi 04. I 1. 1950 05. 09. 1953
Primul Protocol la Convenţia europeană penii u 20. 03. 1952 18. 05. 1954
damentale, Paris
Carta socială europeană. Turin 18. 06. 1965 26. 02. 1965
Protocol nr. 2 la Convenţia europeană pentr ' 06. 05. 1963 21. 09. 1970
damentale, Strasbourg
Protocol nr. 3 la Convenţia europeană pentn 06. 05. 1963 21. 09. 1970
damentale, Strasbourg
Protocol nr. 4 la Convenţia europeană pcntn 16.09. 1963 02. 05. 1968
damentale, Strasbourg
Protocol nr. 5 la Convenţia europeană pentru 20. 01. 1966 20. 12. 1971
damentale, Strasbourg
Acordul european cu privire Id persoanele parti- 06. 05. 1969 17. 04. 1971
damentale, Strasbourg
Protocol nr. 7 la Convenţia europeană pentru 22. 11. 1984 01. 11. 1988
damentale, Strasbourg
Protocol nr. 8 la Convenţia europeană pentru 19. 03. 1985 01.01. 1990
damentale, Viena
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii 26. 11. 1987 01. 02. 1989
Strasbourg
Protocol adiţional la Carta socială europeană, 05. 05. 1988 04. 09. 1992
Strasbourg
Protocol nr. 9 la Convenţia europeană pentru 06. 11. 1990 01. 10. 1994
damentale, Roma
europene, Turin
damentale, Bale
Carta europeană a limbilor regionale sau mino- 05. 11. 1992 01. 03. 1998
ritare, Strasbourg
Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru pre- 04. 11. 1993 01. 03. 2002
venirea torturii sau a pedepselor inumane, crude
damentale, Strasbourg
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor 01. 02. 1995 01. 02. 1998
naţionale, Strasbourg
Protocolul adiţional la Carta socială europeană 09. 11. 1995 01. 07. 1998
tive, Strasbourg
Acordul european cu privire la persoanele care 05. 03. 1996 01. 01. 1999
Al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general 05.03. 1996 01. 11. 1998
Europei, Strasbourg
damentale, Roma
informatice, Strasbourg
Drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale
Viaţa, libertatea şi siguranţa persoanei constituie obiectul mai multor prevederi ale Convenţiei
europene şi protocoalelor saie adiţionale, pe care statele părţi se obiigă să le aplice imediat şi efectiv.
Dreptul la viaţa aparţine oricărei persoane şi este protejat de iege. Ca drept şi valoare supremă
ocrryţjţă_Je_Joate sistemele de protecţie a drepturilor omului, dezvoltate după adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948 a fost nu numai recunoscut şi consacrat în
instrumentele juridice inter naţionale, ci şi inclus pe primul loc, în categoria acelor 7 drepturi
fundamentale, aşa-numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca drepturi de la care nu se admite
nici o derogare.
Totuşi, atât în sistemul universal al ONU, cât şi în cel european, iniţial dreptul la viaţă a fost
supus unor excepţii fireşti pentru o perioadă de început a codificărilor în această materie.
Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice din anul 1966, deşi stabileşte că dreptul la
viaţă este inerent persoanei umane şi trebuie ocrotit prin lege şi că nimeni nu poate fi privat de viaţa
sa în mod arbitrar , precizează că în ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „o sentinţă de
condamnare la moarte nu poate fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vi-
goare în momentul în care crima a fost comisă [...] pedeapsă [...] aplicată [...] în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent''. Pactul nu permite totuşi pronunţarea
sentinţelor de condamnare la moarte pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani şi nici
executarea acestor sentinţe împotriva femeilor gravide.
„1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în
mod intenţionat, în afară de executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul
în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă.
2. Moartea nu este considerată ca aplicatei prin violarea acestui articol în cazurile în care ea
ar fi dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
deţinute conform legii;
Prima încercare s-a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin adoptarea unui protocol
adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în
anul 1983 - Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea . Potrivit acestuia, pentru""primă
dată în Europa şi în lume, într-un docu ment juridic internaţional, „pedeapsa cu moartea este abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat"'. Totuşi, protocolul permite
statelor părţi să prevadă în legislaţia lor „pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de
război sau de pericol iminent de război"'.
În plan universal, în cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia în anul 1989. Este
vorba despre al doilea Protocof facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
vizând abolirea pedepseicu.moartea.
Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la adoptarea Convenţiei europene a drep turilor omului,
Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului, desfă şurată la Roma, în noiembrie 2000.
s-a pronunţat pentru abolirea generală a pedepsei cu moartea, cerând printr-o rezoluţie3 adoptarea unui
nou protocol adiţional la "Convenţia europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu
moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Astfel, la 3 mai 2002
a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului Europei Protocolul numărul 13 la Convenţia
europeană pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă.
Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane
sau degradante este un drept inerent fiinţei umane care decurge din dreptul la viaţă, libertate şi
siguranţă. în baza acestei prevederi a Convenţiei europene, Consiliu! Europei a adoptat Convenţia cu
acelaşi obiect, la 26 noiembrie 1987, din care s-a creat Comitetul european pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Scopul Convenţiei a fost acela de a
consolida protecţia persoanelor private de libertate contra torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante', printr-un mecanism extrajudiciar cu caracter preventiv bazat pe vizite.
Pornind de la aceste exigenţe, România a introdus în Codul penal, în anul 1996, două infracţiuni:
supunerea la rele tratamente (art. 267) şi tortura (art. 267).
Convenţia nu defineşte munca forţată. Curtea europeană a Drepturilor Omului a interpretat această
noţiune într-o hotărâre din 19833, prevalându-se de Convenţia numărul 21 a Organizaţiei mondiale a
muncii, potrivit căreia munca forţată sau obligatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui
individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pe care individul respectiv nu s-a oferit să o
execute de buna voie .
- orice muncă cerută în mod normal unei persoane supuse unei detenţii sau când se află în
libertate condiţionată;
- orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar în
ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu în locul celui militar obligatoriu;
- orice serviciu cerut în caz de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii.
- orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
- dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată conform legii de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea ducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
- dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
- dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; dacă este vorba
despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe
teritoriul unui stat sau împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare sau extrădare.
Persoana arestată are şi un drept la informare, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o
înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţie ce i se aduce.
În cazul arestării sau deţinerii, persoana are dreptul să fie dusă în faţa magistra- tului,
împuternicit de lege, pentru a fi judecată într-un termen rezonabil, putând fi eliberată în tipul
procedurii, chiar sub garanţii care să asigure prezenţa acesteia la audieri. Mai mult, persoana arestată
sau deţinută are dreptul la recurs în faţa unui tribunal care să se pronunţe în cel mai scurt timp
asupra legalităţii deţinerii sale şi să ordone eliberarea dacă privarea de libertate este ilegală, în
această ultimă situaţie născându-se şi dreptul persoanei la reparaţii'.
Libertatea de circulaţie poate fi supusă unor restricţii, dar numai dacă acestea sunt măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea
ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi a libertăţilor
celorlalţi.
In virtutea accesului liber la justiţie, fiecare persoană are dreptul să-i fie examinată cauza, în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial2, stabilit
prin lege, care să decidă asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Accesul în sala de judecată poate fi interzis presei sau publicului, în interesul moralei, ordinii
publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică sau când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer, ori în măsura considerată strict necesară de către
tribunal, când datorită unor împrejurări speciale de publicitate ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
Persoana acuzată de infracţiune are dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când vinovăţia sa
este stabilită legal.
- să fie informat, în ce! mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
- să se apere ei însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci
când interesele justiţiei o cer;
- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în acelaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.
Dreptul la indemnizaţie în caz de erori judiciare este consacrat tot de Protocolul nr. 7 1 , care cere
şi aplicarea principiului non bis in idem, potrivit căruia nimeni nu poate să fie urmărit sau pedepsit
penal pentru o infracţiune pentru care a fost achitat sau condamnat printr-o judecată definitivă.
În acelaşi timp, Convenţia europeană pune în aplicare şi principiile neretroacti vităţii şi mitior
lex, potrivit cărora nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o misiune care în momentul în
care a fost comisă nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional şi nu se va
aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă.
De asemenea, orice persoană are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe na ţionale dacă i-
au fost violate drepturile şi libertăţile recunoscute de Convenţie şi dacă violarea a fost comisă de către
persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor oficiale.
Dreptul la viaţa personală este unul complex şi Convenţia europeană cuprinde mai multe
dispoziţii cu privire la căsătorie, viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa persoanei.
Libertatea persoanei de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, potrivit legii, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea
drepturilor şi a libertăţilor altora.
Libertatea de expresie' aparţine oricărei persoane, în virtutea libertăţii spirituale. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Totuşi, statele au dreptul să supună
societăţile de radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare.
Dreptul la instruire (la educaţie şi învăţământ) este consacrat de primul Protocol adiţional la
Convenţia europeană1. O precizare importantă este că statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le
asumă în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi
învăţământul copiilor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.
Convenţia europeană nu a garantat acest drept încă din momentul adoptării ei. După doi ani,
prin primul Protocol adiţional, respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei
persoane fizice sau juridice'. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile şi
politice garantate de Convenţia europeană şi de protocoalele ei adiţionale, dreptul la respectarea
proprietăţii apare şi ca un drept colectiv. Potrivit dispoziţiilor de mai sus, nimeni nu poate fi privat
de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional. Toate aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului
statului de a adopta legi pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata de impozite sau alte contribuţii ori amenzi".
Dreptul la alegeri libere prin vot secret. Statutul Consiliului Europei impune statelor care
doresc să devină membre ale acestei organizaţii şi condiţia respectăriiprincipiilor statului de drept.
Iniţial, Convenţia europeană nu a concretizat această prevedere în întreaga sa complexitate, dar primul
Protocol adiţional' a obligat statele părţi să organizeze, la intervale regulate, alegeri libere prin vot
secret, în condiţii care să asigure libertatea de expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului
legislativ.
Carta socială europeană revizuită consacră 31 de drepturi economice şi sociale în tot atâtea
articole. Din raţiuni de sistematizare, vom analiza aceste drepturi pe şase grupe, în funcţie de
apropierea dintre relaţiile pe care le vizează.
Deşi Carta socială europeană revizuită consacră dreptul la muncă într-un singur articol, într-un
sens mai larg subsumăm acestuia şi alte drepturi conexe, precum dreptul la condiţii echitabile de
muncă3, dreptul la securitate şi igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă5 şi dreptul la
demnitatea în muncă.
Dreptul la muncă angajează statele părţi să recunoască realizarea şi menţinerea celui mai ridicat
şi stabil nivel posibil de ocupare a forţelor de muncă liber întreprinsă, să menţină servicii gratuite
de angajare şi să asigure ori să favorizeze orientarea, formarea şi readaptarea profesională
corespunzătoare.
Dreptul la condiţii echitabile de muncă presupune următoarele obligaţii ale statelor părţii:
- stabilirea unei durate rezonabile a muncii zilnice şi săptămânale, săptămâna de lucru trebuind
să fie redusă treptat, în funcţie de productivitatea muncii şi de alţi factori determinaţi;
- să elimine riscurile din ocupaţiile periculoase, iar atunci când nu se poate, să reducă durata
muncii sau să suplimenteze concediile plătite;
- lucrătorii să fie informaţi în scris, în cel mult 2 luni de la angajare, despre aspectele esenţiale
ale contractului de muncă;
Dreptul la securitate şi igienă în muncă, inerent pentru o societate civilizată, presupune, mai
întâi, adoptarea unei politici naţionale coerente în materie de securitate, sănătate şi de mediu de
muncă. Principalul obiect al acestui drept este ameliorarea securităţii şi a igienei profesionale,
prevenirea accidentelor şi a îmbolnăvirilor. Pentru aceasta, statele părţi sunt obligate să emită şi să
pună în aplicare regulamente de igienă şi să promoveze serviciile de sănătate în muncă, cu funcţii
preventive şi de consiliere.
Dreptul la o salarizare echitabilă presupune, în primul rând, acordarea unui salariu care să
asigure lucrătorilor şi familiilor acestora un nivel de trai decent. Cu excepţia unor cazuri speciale,
orele suplimentare de muncă trebuie sa fie plătite. Acest drept consacră şi egalitatea bărbaţilor şi
femeilor în salarizare pentru muncă de valoare egală. Reţinerile din salarii sunt permise numai în
conformitate cu legea, cu convenţiile colective sau potrivit sentinţelor de arbitraj.
Dreptul la demnitate în muncă are ca obiect prevenirea şi protecţia în materie de hărţuire sexuală
în legătură cu munca şi cu locul de muncă, precum şi prevenirea şi protejarea lucrătorilor împotriva
actelor ostile şi ofensatoare la locul de muncă sau în legătură cu munca.
Dreptul la formarea profesională2 este un drept complex care presupune, mai întâi, să se
asigure sau să se favorizeze formarea tehnică şi profesională a tuturor persoanelor şi să se acorde
mijloacele care să permită accesul la învăţământul superior numai în conformitate cu aptitudinile
individuale. De asemenea, să se favorizeze formarea profesională a tinerilor la locul de muncă şi să
se ia măsuri pentru formarea lucrătorilor adulţi şi pentru recalificarea şi reintegrarea şomerilor.
Statele vor încuraja utilizarea deplină a mijloacelor destinate acestor scopuri, inclusiv prin reducerea
sau desfiinţarea laxelor şi a cheltuielilor, asistenţă financiară şi cursuri suplimentare de formare la
locul de muncă.
- să fixeze vârsta minimă de angajare la 15 ani, fiind permise derogări pentru copiii angajaţi în
munci uşoare, care nu aduc atingerea sănătăţii, moralităţii sau educaţiei acestora;
- pentru ocupaţiile periculoase sau insalubre, vârsta minimă de angajare se fixează la 18 ani;
- durata formării profesionale a tinerilor lucrători în timpul normal de muncă să fie considerată
inclusă în ziua de muncă;
- concediile anuale plătite de cel puţin patru săptămâni pentru lucrătorii sub 18 ani;
- interzicerea lucrătorilor sub 18 ani în munci de noapte, cu unele excepţii stabilite de legislaţia
naţională;
- lucrătorii sub 18 ani angajaţi în anumite locuri de muncă să fie supuşi periodic controlului
medical;
- protecţia specială împotriva riscurilor fizice şi morale la care copiii şi tinerii sunt expuşi în
munca lor.
Dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii1 este, de asemenea, un drept complex care, pentru
exercitarea lui, presupune următoarele măsuri din partea statului:
- să ilegalizeze concedierea unei femei în perioada cuprinsă între momentul în care aceasta a
notificat starea sa de graviditate şi încheierea concediului de maternitate;
- să asigure mamelor care îşi alăptează copiii pauze suficiente în acest scop;
- să reglementeze muncă de noapte a femeilor însărcinate, a celor care au născut recent sau a
celor care îşi alăptează copiii;
- să interzică angajarea în munci subterane în mine şi în orice alte munci periculoase, insalubre
sau penibile a femeilor însărcinate, a celor care au născut recent sau a celor care îşi alăptează copiii.
Dreptul la exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul celorlalte state părţi . Cetăţenii care
doresc să exercite o activitate lucrativă pe teritoriul altor state părţi au dreptul la ieşire. în virtutea
acestui drept, statele părţi se angajează să aplice într-un spirit liberal regulamentele existente, să
simplifice formalităţile şi să readucă sau să desfiinţeze taxele, inclusiv cele consulare, plătibile de
către lucrătorii străini sau patroni, cu privire la angajarea lucrătorilor străini.
- promovarea colaborării între serviciile sociale publice sau private din ţările de emigrare şi
imigrare;
- garantarea unui tratament nu mai puţin favorabil decât acela acordat cetăţenilor proprii, cu
privire Ia salarizare, condiţiile de muncă, locuinţă, taxe şi impozite, acţiuni injustiţie. Acest tratament
este prevăzut doar pentru lucrătorii care se găsesc legal pe teritoriul statului respectiv;
- garanţia că lucrătorii migranţi nu vor fi expulzaţi decât dacă ameninţă securitatea statului sau.
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri;
- extinderea protecţiei şi asistenţei prezentate mai sus şi asupra lucrătorilor migranţi care
lucrează pe cont propriu;
Dreptul la protecţia sănătăţii2. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, statele părţi se obligă
să ia măsuri, direct sau în cooperare cu organizaţii publice şi private, pentru eliminarea cauzelor
sănătăţii deficitare, în măsura posibilului, pentru înfiinţarea de servicii de consultare şi educare
privind ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale în materie de
sănătate. De asemenea, statele părţi se angajează să prevină, pe cât posibil, bolile epidemice,
endemice şi alte boli, precum şi accidentele.
Dreptul la securitate socială. Consacrând acest drept, Carta face trimitere Ia Codul european de
securitate socială', în raport cu care statele se angajează să menţină un regim de securitate socială cel
puţin egal cu cel necesar ratificării acestuia. De asemenea, statele se obligă să încheie acorduri pentru
a asigura egalitatea de tratament între cetăţenii fiecărei părţi în ceea ce priveşte drepturile de securitate
socială, indiferent de deplasările persoanelor protejate în teritoriile părţilor, inclusiv acordarea,
menţinerea şi restabilirea drepturilor de securitate socială prin mijloace precum totalizarea
perioadelor de asigurare sau angajare îndeplinite potrivit legislaţilor naţionale.
Dreptul la asistenţă socială şi medicala . în virtutea acestuia, fiecare persoană care nu dispune
de resurse suficiente şi nu este în măsură să le procure prin mijloace proprii sau să le primească din
altă sursă are dreptul să beneficieze de o asistenţă corespunzătoare în caz de boală, de îngrijirile
impuse de starea sa. Statele vor veghea ca persoanele care beneficiază de această asistenţă să nu
sufere, din acest motiv, de o reducere a drepturilor lor politice sau sociale. Fiecare persoană poate să
obţină, prin servicii competente, publice sau private, orice sfat şi orice ajutor personal necesar pentru
a preveni, îndepărta sau atenua starea de nevoie de ordin personal şi familial. Carta cere statelor părţi
să aplice aceste dispoziţii în mod egal şi cetăţenilor celorlalte state părţi care se află legal pe
teritoriul lor, în conformitate cu obligaţiile asumate prin Convenţia europeană de asistenţă socială şi
medicală, semnată la Paris, în anul 1953.
Dreptul de a beneficia de servicii sociale4 corespunde obligaţiilor statelor părţi de a încuraja sau
de a organiza serviciile care utilizează metode specifice serviciului social şi care contribuie la
bunăstarea şi la dezvoltarea indivizilor şi a grupurilor în cadrul comunităţii, precum şi la adaptarea lor
la mediul social. De asemenea, statele vor încuraja participarea indivizilor şi a organizaţiilor benevole
sau a altor organizaţii la crearea sau la menţinerea acestor servicii.
Dreptul familiilor la protecţie socială, juridică şi economică2 este consacrat pentru realizarea
condiţiilor de viaţă indispensabile dezvoltării familiei, ca celulă fundamentală a societăţii. Acest
obiectiv va fi realizat, în special, prin intemtediul prestaţiilor sociale şi fa miliale, al dispoziţiilor
fiscale, al încurajării construcţiilor de locuinţe adaptate nevoilor familiale, al ajutoarelor pentru tinerele
familii sau prin orice alte măsuri corespunzătoare.
Dreptul copiilor şi al adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică. Este vorba despre
dreptul copiilor şi al adolescenţilor de a creşte într-un mediu favorabil şi pentru care statele părţi se
angajează direct sau în cooperare cu organizaţii publice sau private să ia măsuri pentru a asigura
copiilor şi adolescenţilor îngrijirile, asistenţa, educaţia şi pregătirea de care au nevoie, în special prin
crearea sau menţinerea unor instituţii sau servicii adecvate acestui scop. ţinând seama şi de drepturile
şi obligaţiile părinţilor. De asemenea, statele se angajează să protejeze copiii şi adolescenţii împotriva
neglijenţei, violenţei sau exploatării, în special pentru cei care sunt privaţi temporar de sprijinul
familiei, precum şi să asigure acestora învăţământul primar şi secundar gratuit şi să favorizeze
regularitatea frecvenţei şcoiare.
- să favorizeze deplina lor integrare şi participare la viaţa socială, inclusiv prin măsuri care
vizează depăşirea dificultăţilor de comunicare şi de mobilitate şi care să le permită accesul la
mijloacele de transport, la locuinţă, la activităţile culturale şi la petrecerea timpului liber.
Dreptul persoanelor vârstnice la protecţie sociala . Statele părţi se angajează să ia măsuri, direct
sau în cooperare cu organizaţiile publice sau private, în special pentru a permite persoanelor vârstnice
să rămână membri deplini ai societăţii cât mai mult posibil şi pentru ca acestea să aleagă liber
propriul stil de viaţă şi să ducă o existenţă independentă în mediul lor obişnuit. Acest obiectiv
trebuie realizat prin intermediul unor resurse suficiente pentru a duce o existenţă decentă şi a participa
la viaţa publică, socială şi culturală, precum şi prin informaţii referitoare la serviciile şi la facilităţile
disponibile, prin punerea la dispoziţie a unor locuinţe corespunzătoare şi prin îngrijirea sănătăţii şi
servicii pe care starea acestora le impune. Persoanelor vârstnice care trăiesc în instituţii trebuie să li se
garanteze o asistenţă corespunzătoare în privinţa vieţii private şi participarea la determinarea
condiţiilor de viaţă în instituţie.
Pentru o societate civilizată, acest drept reprezintă o necesitate a fiecăruia, tară de care traiul
obişnuit şi decent este pus sub semnul întrebării. Locuinţa nu reprezintă doar o responsabilitate a
persoanei, ci şi un drept al acesteia, care presupune obligaţii corespunzătoare din partea statului. Carta
socială europeană cere statelor părţi să ia măsuri pentru:
1. Consideraţii introductive
Astăzi, practica relaţiilor dintre state consacră şi existenţa unor instanţe de judecată cu
competenţă obligatorie pentru state. Chiar dacă existenţa lor poate fi caracterizată ca aparţinând
excepţiilor, se pare că tendinţa este de a da justiţiei internaţionale un rol tot mai mare în garantarea
executării obligaţiilor asumate de state prin tratate internaţionale. Este şi cazul Curţii Europene a
Drepturilor Omului, instanţă de judecată creată în, cadrul Consiliului Europei, dar care funcţionează
independent de acesta, ca un mecanism cu reale competenţe în garantarea efectivă a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului apărate de Convenţia europeană şi protocoalele ei adiţionale.
Iniţial, mecanismul de control pentru apărarea drepturilor omului în cadrul Consiliului Europei
era instituit de Convenţia europeană din 19503 prin crearea unei Comisii europene a drepturilor omului
şi a unei Curţi europene a drepturilor omului.
Comisia europeană a drepturilor omului se compunea dintr-un număr de membri egal cu cel al
statelor părţi la Convenţie şi putea fi sesizată prin cereri adresate Secretariatului General al Consiliului
Europei de către state şi persoane particulare, fizice sau juridice, care pretindeau încălcarea
dispoziţiilor Convenţiei.
Comisia lucra în şedinţe plenare sau în camere compuse fiecare din şapte membri sau în comitete
compuse fiecare din cel puţin trei membri. Funcţionând cu uşile închise, Comisia putea să recurgă la
următoarele soluţii:
- respingerea cererii;
- acceptarea cererii şi întocmirea unui raport dacă se ajungea la o reglementare amiabilă, raport
care era înaintat statelor interesate, Comitetului de Miniştri şi Secretarului General al Consiliului
Europei, în scopul publicării;
Curtea europeană a drepturilor omului, în forma iniţială prevăzută de Convenţie, putea fi sesizată
după constatarea de către Comisia europeană a drepturilor omului a eşecului soluţionării amiabile, într-
un termen de 3 luni, de către Comisie, statul al cărui cetăţean era victima, statul care a sesizat
Comisia, statul pus în cauză sau persoanele particulare, fizice sau juridice, care au sesizat Comisia.
Prin urmare, Comisia funcţiona ca un „filtru" de acces la Curtea europeană a drepturilor omului,
ceea ce a făcut ca acest mecanism să funcţioneze cu dificultate. Este motivul pentru care în anul
1994 a fost adoptat Protocolul 11 la Convenţia europeană pentru reformarea mecanismului de control,
cu scopul de a menţine şi întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale. Practic, mecanismul de control a fost simplificat prin desfiinţarea Comisiei europene a
drepturilor omului şi instituirea unei Curţi unice - Curtea Europeană a Drepturilor Omului. în baza
Protocolului 11, Curtea şi-a adoptat Regulamentul propriu de funcţionare încă de la 1.11.1998 .
- să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să îndeplinească toate condiţiile cerute pentru
exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o com petenţă recunoscută;
- în cursul mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompa tibilă cu
cerinţele de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter
permanent.
În legătură cu incompatibilităţile prevăzute de ultima condiţie enunţată mai sus, acestea vizează
orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate profesională. Mai mult, fiecare judecător
va declara preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară3. Dacă un judecător se află în
imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile sau se desesizează, statul parte care 1-a desemnat este invitat
ca, în termen de 30 de zile, să desemneze fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad-hoc,
o altă persoană care să îndeplinească condiţiile impuse unui judecător ales4. Şi judecătorul ad-hoc va
depune jurământul sau declaraţia solemnă.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La prima alegere, jumătate
din numărul judecătorilor îşi vor încheia mandatul după trei ani, în scopul reînnoirii unei jumătăţi la
fiecare 3 ani. Pentru a asigura această reînnoire, la orice alegere Adunarea Parlamentară poate decide
ca unui sau mai multe mandate să
aibă o altă durată, fără a putea depăşi 9 ani sau să fie mai mici de 3 ani.
Când un judecător a fost ales în locul unui judecător a! cărui mandat nu a expirat, acesta va duce
la sfârşit mandatul predecesorului său.
judecătorii aleşi au rangul imediat după preşedinte şi vicepreşedinţii Curţii, după vechimea lor
în funcţia de judecător şi, la o vechime egală, în funcţie de vârsta lor (aceeaşi regulă este valabilă şi
pentru preşedinţii secţiilor); judecătorii ad-hoc au rangul potrivit vârstei lor, dar după judecătorii
aleşi.
Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi hotărâtă cu majoritatea de 2/3 din numărul
judecătorilor. Potrivit Regulamentului Curţii, orice judecător poate declanşa procedura revocării, iar
judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat în plenul Curţii .
Curtea funcţionează în plenul său şi, pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, în comitete,
camere şi Marea Cameră.
- alege, pentru o durată de 3 ani, preşedintele şi unul sau doi vicepreşedinţi ai Adunării, care
pot fi realeşi;
Potrivit Regulamentului Curţii, alegerile de mai sus au loc prin vot secret, cu majoritatea absolută
a judecătorilor Curţii. Dacă nu se obţine această majoritate, se procedează la un scrutin de balotaj între
cei doi judecători care au obţinut cel mai mare număr de voturi.
Preşedintele Curţii conduce activitatea şi serviciile Curţii, reprezintă Curtea şi, mai ales, asigură
relaţiile cu autorităţile Consiliului Europei. El prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii
Camere şi cele ale Colegiului de 5 judecători. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere,
mai puţin atunci când este ales de statul parte interesat în această cauză.
Vicepreşedinţii Curţii' asistă preşedintele Curţii şi îl înlocuiesc la cererea acestuia sau în caz de
vacanţă a preşedinţiei. Ei îndeplinesc şi funcţia de preşedinţi de secţie.
din care fac parte şi pot fi înlocuiţi, la nevoie, de vicepreşedinţii acestora. Trebuie precizat că
membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care una din părţi este chiar statui ai cărui
resortisanţi sunt sau în numele căruia au fost aleşi. ,
Sediul Curţii este la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei, dar, când este necesar,
Curtea poate să-şi exercite funcţiile şi în alte locuri de pe teritoriul sta- telor membre ale Consiliului
Europei .
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reuneşte în sesiune plenară ori de câte ori este necesar
pentru îndeplinirea funcţiilor sale, la cererea a minimum o treime din judecători, şi cel puţin o dată pe
an pentru probleme administrative. Cvorumul sesiu-
nilor plenare trebuie să fie de cel puţin două treimi din judecătorii aleşi.
Secţiile' (denumite Camere în Convenţie) sunt constituite de Adunarea Plenară, pentru o perioadă
de 3 ani. Există minim 4 secţii şi fiecare judecător este membru al uneia dintre acestea, astfel încât
fiecare să fie echilibrată din punct de vedere geo- grafic, al reprezentării sexelor şi al diferitelor
sisteme juridice naţionale.
Marea Camera se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este constituită
pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte obligatoriu preşe- dintele şi vicepreşedintele
Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor. Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor introduse individual
sau de state, atunci când cauza i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz
de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei .
Camerele de 7 judecători5 se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în faţa Curţii. Pentru
fiecare cauză, Camera cuprinde preşedintele secţiei şi judecătorul ales
în numele statelor aflate în cauză. Judecătorul ales poate fi înlocuit de un judecător ad-hoc.
Camerele se pot pronunţa atât asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor in- dividuale, în situaţia în
care Comitetul nu le declară inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curţii, cât şi asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state.
perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei Secţii, alţii decât preşedintele. Un Comitet
poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci
când o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.
Marea Cameră, camerele şi comitetele îşi desfăşoară activitatea în permanenţă, dar Curtea poate
hotărî în fiecare an perioade de sesiune. în acest din urmă caz, în situaţii de urgenţă, preşedintele Curţii
are posibilitatea să convoace Marea Cameră şi camerele în afara perioadelor de sesiune stabilite.
Curtea deliberează" în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând parte la deliberări,
precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, în funcţie de nece- sitate, înainte de orice votare
cu privire la o problemă supusă Curţii, judecătorii tre- buie să-şi exprime opinia.
egalitate de voturi, se repetă votarea şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul preşedintelui este
preponderent.
Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu majoritatea judecătorilor
prezenţi şi nu se admit abţineri în chestiuni care privesc admisibilitatea sau fondul cauzei .
Grefierul Curţ este ales de Adunarea Plenară dintre candidaţii care trebuie să se bucure de cea mai
înaltă consideraţie morală şi să posede, pe lângă experienţă, cunoştinţele juridice, administrative şi
lingvistice necesare exercitării funcţiilor. El este ales pentru o perioadă de 5 ani şi poate fi reales şi
trebuie să facă o declaraţie solemnă în plenul Curţii înainte de reluarea funcţiei. Tot Adunarea Plenară
alege şi doi grefieri adjuncţi. Funcţiile grefierului sunt următoarele:
- răspunde cererilor de informaţii privind activitatea Curţii, în special a celor venite din partea
presei, sub rezerva îndatoririi de discreţie.
- orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor
Convenţiei şi a protocoalelor sale de către un alt stat parte (cauze interstatale) sesizarea printr-o cerere
de către orice persoană fizică, orice organizaţie negu vernamentală sau de orice grup de particulari care
se pretind victime ale unei încăl cari de către un stat parte a drepturilor recunoscute de Convenţie sau
protocoaleli sale (cereri individuale). Exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată de cătn statele
părţi prin nici o măsură;
- Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Miniştrilor al Consi liului Europei,
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor .
Orice petiţie adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie formu- lată în scris şi
semnată de petiţionar sau de reprezentantul său.
- o expunere a faptelor;
- obiectul petiţiei şi descrierea generală a pretenţiilor de satisfacţie echitabilă pentru partea sau
părţile presupuse a fi lezate;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, în special ale deciziilor judiciare sau de alt fel privind
obiectul petiţiei.
Petiţiile individuale, de regulă, se prezintă pe un formular furnizat de grefa şi tre- buie să indice :
- obiectul petiţiei şi descrierea în linii mari a cererii unei satisfacţii echitabile, pe care petentul
doreşte să o formuleze;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, în mod special ale deciziilor judiciare sau de alt fel
cu privire la obiectul petiţiei; petentul trebuie să menţioneze dacă a supus plângerile sale unei alte
instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare.
Petentul poate cere să nu-i fie dezvăluită identitatea şi preşedintele Camerei poate autoriza acest
anonimat, dar numai în cazuri excepţionale şi temeinic justificate.
La primirea petiţiilor, se numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori, de către camera
constituită pentru examinarea cauzei, în cazul petiţiilor statale, sau de către preşedintele secţiei căreia i
s-a atribuit cauza, în situaţia petiţiilor individuale. în prima situaţie (petiţii statale), judecătorul raportor
va întocmi un raport cu privire la admisibilitatea petiţiei după care, dacă petiţia este admisă, va
supune Camerei rapor- tul, proiectele de texte şi orice alt document necesar. în cea de-a doua situaţie
(petiţii individuale), judecătorul raportor decide dacă petiţia trebuie examinată de un comitet sau de
către o cameră şi întocmeşte un raport care va fi înaintat acestora, pe baza in- formaţiilor primite cu
privire la fapte, documente şi orice alt element considerat pertinent pentru acea cauză.
- să fi epuiza! căile de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional
general recunoscute şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
- să nu fie anonimă;
- să nu fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă
unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare; în acest caz ea trebuie să conţină
fapte noi;
- să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convejnţiei sau ale protocoalelor;
Grefierul, la instrucţiunile camerei sau ale preşedintelui acestuia, intră în legătură cu părţile în
scopul de a ajunge la o rezolvare amiabilă. Negocierile sunt confidenţiale şi nu au efect asupra unei
eventuale rezolvări într-o procedură contencioasă. în cazul în care camera este informată de grefier că
părţile acceptă reglementarea amiabilă, ea poate, după ce s-a asigurat că soluţionarea este în spiritul
respectării drepturilor recunoscute de Convenţie şi protocoalele sale, să radieze cauza de pe rolul Curţii.
Dacă nu s-a reuşit soluţionarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea procedează la exa-
minarea acesteia în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este
cazul, procedând la o anchetă.
Audierea este publică, mai puţin când, datorită unor circumstanţe excepţionale, Curtea decide
altfel. Documentele depuse la grefă sunt publice, dacă nu se decide altfel.
Dezbaterile sunt conduse de preşedintele camerei, care decide ordinea în care sunt chemaţi la
cuvânt agenţii, consultanţii şi consilierii părţilor. Dacă o parte nu se prezintă tară a invoca motive
suficiente, camera nu va ţine seama de absenţă dacă este în interesul justiţiei .
grefier, cu precizarea cauzei, a obiectului anchetei, a expertizei sau a altor măsuri ordonate de
cameră.
în cazul recuzării unui martor sau expert, camera este cea care decide. Orice judecător poate pune
întrebări agenţilor, consultanţilor şi consilierilor părţilor, petentului, martorilor, experţilor şi oricărei
alte persoane prezente în faţa camerei. De asemenea, martorii, experţii şi alte persoane pot fi interogate
de agenţii, consultanţii şi de consilierii părţilor1.
Audierile se încheie cu o dare de seamă întocmită de grefier. Când o cauză pendente în faţa unei
camere ridică o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale sau
atunci când soluţionarea unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicţie în
raport cu o hotărâre dată anterior de Curte, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere,
fără motivare, cu excepţia cazului în care una din părţi s-ar opune în termen de o lună de la data
comunicării intenţiei de desesizare.
Oricare din părţi poate să ceară remiterea la Marea Cameră, în termen de 3 luni de la data
pronunţării hotărârii date de o cameră, pentru o problemă gravă cu privire la interpretarea sau la
aplicarea convenţiei şi a protocoalelor sale ori pentru o problemă gravă de ordin general. în această
situaţie, un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere examinează cererea pe baza dosarului existent şi
constată dacă, într-adevăr, se ridică o asemenea problemă. Marea Cameră va urma, mutatis mutandis,
aceleaşi proceduri ca în faţa camerelor.
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri dacă solicitantul
nu doreşte să o mai menţină, dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv când examinarea
cererii nu se mai justifică.
Hotărârile Marii Camere sunt definitive iar cele ale camerelor devin definitive când părţile
declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere sau după 3 luni de la data hotărârii dacă
nu s-a cerut retrimiterea, dar şi atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere.
Hotărârile definitive sunt publice şi trebuie să fie motivate, ca şi deciziile privind admisibilitatea.
Statele părţi sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive în litigiile în care sunt părţi.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt trimise Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, care
supraveghează executarea lor
- numele preşedintelui şi ale celorlalţi judecători care compun camera, precum şi numele
grefierului sau al grefierului adjunct;
- indicarea părţilor;
- expunerea procedurii;
- faptele cauzei;
- motivele în drept;
- dispozitivul;
Statul parte reclamant sau petentul poate cere o satisfacţie echitabilă în cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei şi a protocoalelor şi dacă
dreptul intern al statului parte nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării.
în acest caz, Curtea acordă părţii lezate o reparaţie echitabilă stabilită prin aceeaşi hotărâre prin care
soluţionează fondul sau printr-o procedură ulterioară.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt publicate sub autoritatea grefierului, care răspunde şi de
publicarea culegerii oficiale de hotărâri şi decizii ale Curţii.
Părţile în cauza soluţionată de Curte pot cere, în termen de un an, interpretarea unei hotărâri.
Dacă cererea este acceptată, părţile sunt invitate să prezinte observaţii scrise şi să se prezinte la audieri
în faţa camerei, care decide printr-o hotărâre.
La cererea celui care a introdus o petiţie sau din oficiu, preşedintele camerei poate să acorde
asistenţă juridică pentru apărarea cauzei. Dacă i se acordă această asistenţă, petentul va beneficia de ea
şi în faţa Marii Camere .
Asistenţa juridică nu poate fi acordată decât cu condiţia ca ea să fie necesară bunei desfăşurări a
cauzei şi ca petentul să nu dispună de mijloace financiare suficiente pentru a face faţă în totalitate sau
în parte cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale .
Pentru a stabili dacă petentul dispune sau nu de mijloacele financiare suficiente, el va completa o
declaraţie în care va indica resursele, bunurile sub formă de capital, angajamentele financiare pe care
le are faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa şi orice altă obligaţie financiară2. Această declaraţie
va fi certificată de autoritatea sau autorităţile interne competente. în acelaşi timp, statul parte implicat
este invitat să-şi prezinte observaţiile în scris în legătură cu aceasta. în urma acestei proceduri,
preşedintele camerei decide cu privire la acordarea sau refuzul de a acorda asistenţa juridică, iar
grefierul va informa părţile interesate.
Convenţia precizează că aceste avize nu se pot referi la problemele legate de conţinutul sau de
întinderea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de ea şi de protocoa- lele sale, nici asupra problemelor
care s-ar putea cunoaşte ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenţie.
Cererea de aviz consultativ se depune la grefa Curţii şi trebuie să indice în ter- meni compleţi şi
precişi problema pentru care se solicită avizul, precum şi data deciziei Comitetului Miniştrilor de a
cere avizul şi persoanele desemnate să furnizeze Curţii toate explicaţiile necesare.
După primirea cererii, grefierul distribuie câte un exemplar al acesteia tuturor membrilor Curţii
şi informează statele părţi în scopul de a se depune observaţii scrise cu privire la problema pentru care
se cere avizul5. Aceste observaţii sau alte documente depuse la grefă într-un termen stabilit de
preşedintele Curţi sunt comunicate tuturor membrilor Curţii, Comitetului Miniştrilor şi fiecărui stat
parte". După această procedură scrisă se pot organiza şi audieri pentru dezbateri orale.
Avizele consultative sunt emise cu majoritatea de voturi a Marii Camere, cu posibilitatea fiecărui
judecător de a exprima opinia separat1. Ele se citesc în şedinţa pu- blică de către preşedintele Curţii
sau de un alt judecător desemnat de acesta, cu pre- venirea Comitetului Miniştrilor şi statelor părţi.
Avizul consultativ, ca şi decizia prin care Curtea consideră că avizul nu ţine de competenţa sa, este
semnat de preşedintele Curţii şi de grefier, este depus în arhivele Curţii şi se comunică în copii
certificate Comitetului Miniştrilor, statelor părţi şi Secretarului General al Consiliului Europei.
Cetăţenia europeană
1. Consideraţii introductive
este garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Aceste preocupări nu sunt însă tocmai vechi.
Chiar dacă nici tratatele comunităţilor europene, nici Tratatul Uniunii Europene nu consacră
deocamdată un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea de Justiţie a recunoscut
existenţa drepturilor fundamentale la nivelul comunităţilor şi, în baza jurisprudenţei acesteia, garantarea
drepturilor fundamentale consa- crate atât la nivelul ONU, cât şi la nivelul Consiliului Europei,
reprezintă unul dintre
principiile generale de drept comunitar. Tratatul Uniunii Europene consacră aceste principii între
care cel referitor la respectarea drepturilor fundamentale garantate de Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în anul 1950,
precum şi a celor care rezultă din tradiţiile constituţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene
Curtea de Justiţie a jucat un rol important în evoluţia preocupărilor din acest domeniu, începând cu
anul 1974, când a decis că apărarea drepturilor fundamentale reprezintă un principiu al dreptului
comunitar, Curtea a recunoscut în practica sa numeroase drepturi fundamentale ale omului cu privire la
demnitatea umană, egalitatea în drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea religiei,
protecţia vieţii private, secretul medical, dreptul de proprietate, libertatea profesională, libertatea
comerţului şi a concurenţei, respectarea vieţii familiale, dreptul la justiţie şi la o procedură echitabilă,
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie şi altele.
Ceea ce este foarte important, Curtea de Justiţie este competentă să pronunţe cu efect retroactiv
nulitatea unui act, dacă prin acesta s-a violat un drept fundamental. De asemenea, în cadrul dreptului
comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de
dispoziţiile internaţionale cu privire la drepturile omului, mai ales de cele consacrate de Convenţia
europeană a drepturilor omului. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului European ca Uniunea
Europeană să adere la convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, într-un aviz dat în anul 1996, a arătat
că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre Uniune şi Consiliul
Europei.
Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, care lărgeşte aria
competenţelor Curţii de Justiţie în domeniul respectării drepturilor omu lui de către instituţiile
comunitare. De asemenea, în situaţia violărilor grave şi repetate ale principiilor consacrate de Tratat cu
privire la dreptul la libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului, statul de drept, Consiliul
Uniunii Europene poate sancţiona statul respectiv suspendându-i unele drepturi.
Toate aceste preocupări (nu numai) au dus la o nouă abordare la sfârşitul anilor '90, când s-a
conturat ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru
apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul cetăţeniei
europene. Se poate afirma astăzi că plasarea individului şi a intereselor sale în centrul integrării
europene constituie preocuparea majoră a Uniunii.
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea Summit-ului european din
anul 1999, la care s-au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care
să se garanteze drepturile omului în cadru! Uniunii Europene - Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene.
Pentru redactarea Cariei, Consiliu! european a creat un organism special - Convenţia - alcătuita
din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor comunitare şi ai altor instituţii europene
şi naţionale.
Prima reuniune a Convenţiei s-a ţinut ia 17 decembrie 1999, lucrările fiind finalizate în septembrie
2000 şi, la reuniunea şefilor de stat şi de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut
Parlamentului European, Consiliului european şi Comisiei să aprobe Carta, ceea ce s-aîntâmp!at la 9
decembrie 2000, la Nisa.
Carta, adoptată fiind de cele trei instituţii europene, nu este un tratat, ci un acord
interinstituţional, deci nu are forţă juridică. De aceea, dintre mai multe variante de consacrare a ei pe
cale convenţională, se pare că va fi încorporată în viitoarea Constituţie europeană. Proiectul acestei
Constituţii a fost deja redactat de Convenţia europeană, prezentat Consiliului European, la Tesalonic
în iunie 2003, şi urmează a fi supus adoptării de către o Conferinţă interguvernamentală, care va avea
loc în anul 2004, cu perspectiva intrării în vigoare în anul 2006.
Proiectul de articole ale Tratatului care va reprezenta o Constituţie a Europei este fundamentat pe
voinţa statelor Europei de a stabili o Uniune a cărei denumire ur- mează a fi decisă, care, pe un model
federal, va avea competenţe comune, cu respectarea identităţii naţionale a statelor membre şi care va fi
deschisă tuturor statelor europene ale căror popoare împărtăşesc aceleaşi valori.
Mai mult, proiectul de Constituţie menţine ideea aderării Uniunii la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu precizarea că aceasta nu va modifica
repartiţia competenţelor între Uniune şi statele membre (urmare a atenţionării făcute de Curtea de
Justiţie prin avizul său din anul 1996)."'
Drepturile fundamentale, atât cele garantate de Convenţia europeană, cât şi cele care rezultă din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre fac parte din dreptul Uniunii, ca principii
generale. Se doreşte astfei o precizare clară că Uniunea recunoaşte în plus faţă de Cartă drepturile
fundamentale suplimentare în calitate de principii generale care rezultă din două surse de inspiraţie:
Convenţia europeană şi tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. Precizarea este
motivată de faptul că integrarea Cartei în Constituţie nu trebuie să împiedice Curtea de Justiţie de a
apela la aceste două surse din perspectiva evoluţiei lor viitoare.
Consacrând aceste principii, Constituţia precizează că în aplicarea ei este interzisă orice
discriminare bazată pe cetăţenie
Carta' porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana în centrul acţiunii
sale instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel
la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor
popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor
publice la nivel naţional, regional şi local.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate
sugestiv: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie.
2.2.1. Demnitate
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi protejată. Ea nu este numai un
drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor
drepturilor înscrise în Cartă. De aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul limitării unor drepturi.
forţată sau obligatorie, precum şi interzicerea traficului cu fiinţe umane. Carta ţine seama de
definiţia negativă prevăzută de Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv excepţiile în care
anumite situaţii nu sunt considerate ca muncă forţată sau obligatorie'. Referitor la interzicerea
traficului cu fiinţe umane, aceasta rezultă direct din principiul demnităţii umane şi ţine seama de
noile aspecte ale criminalităţii organizate, precum filierele lucrative ale imigraţiei ilegale sau
exploatarea sexuală.
2.2.2. Libertăţi
- dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Aceste date vor fi folosite doar în scopuri
determinate, pe baza consimţământului persoanei sau în conformitate cu legea. Orice persoană are
dreptul de acces la datele sale personale şi să obţină rec- tificarea lor. Pentru garantarea deplină a
acestui drept, Carta stabileşte că respectarea lui va fi supusă controlului unei autorităţi independente;
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, drept care implică libertatea de a schimba religia
sau convingerile, de a-şi manifesta propria religie şi propriile convin- geri, individual sau colectiv, în
public sau în cadru privat, prin culte, învăţământ, practici sau îndeplinirea ritualurilor. Totuşi, dreptul
la obiecţiunea de conştiinţă este recunoscut numai în conformitate cu legile naţionale;
fi supusă anumitor formalităţi, condiţii sau restricţii sau sancţiuni în conformitatea cu legea
naţională, dar în limitele prevăzute de Convenţia europeană', care este sursa reglementării, în plus,
Carta consacră şi libertatea media, al căror pluralism trebuie respectat. Izvorul acestei prevederi este
dat, în special, de jurisprudenţa Curţii şi de Protocolul asupra sistemelor de radiodifuziune publică
anexat Tratatului Comunităţii Europene;
drept este mult mai larg formulat de Cartă, aplicându-se la toate nivelurile, inclusiv cel european.
Astfel, se precizează în textul Cartei că partidele politice la nivelul Uniunii contribuie ia exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor Uniunii. Această prevedere este fundamentată pe tratatul care a instituit
Comunitatea Europeană";
- libertatea artelor şi ştiinţelor. Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt libere, iar libertatea academică
trebuie să fie respectată;
- dreptul ia educaţie. Inspirat din tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii şi din primul
Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, presupune şi dreptul de acces la
formare profesională şi continuă. El comporta posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu.
Carta precizează că libertatea de a crea instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor
democraţiei, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţământul copiilor lor conform cu
convingerile lor religioase, filozofice şi pedagogice vor fi respectate potrivit legilor naţionale care le
reglementează exerciţiul;
- libertatea profesională şi dreptul de a munci sunt inspirate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie,
precum şi din instrumentele adoptate la nivelul Uniunii şi al Consiliului Europei. Potrivit Cartei, fiecare
persoană are dreptul de a munci şi de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetăţean
al statelor membre ale Uniunii Europene are libertatea de a căuta o slujbă, de a munci, de a se stabili
şi de a presta servicii în orice stat membru al Uniunii. Cetăţenii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să
muncească pe teritoriile statelor membre ale Uniunii au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu
cele ale cetăţenilor Uniunii;
- dreptul de azil. Carta precizează că dreptul de azil este garantat cu respectarea Convenţiei de la
Geneva din î951 şi a Protocolului acesteia din 1967 cu privire la statutul refugiaţilor şi în
conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană;
2.2.3. Egalitate5
- egalitatea în drept (în faţa legii) a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu consacrat în
toate textele constituţionale europene şi considerat de Curtea de Justiţie în mai multe din deciziile
sale ca un principiu al dreptului comunitar;
-drepturile copilului. Copiii au dreptul la protecţie şi la îngrijirea necesară bunăstării lor. Ei pot să-
şi exprime liber opiniile, care vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi maturitatea lor. în toate
actele relative la copii care trebuie să fie înde- plinite de autorităţile publice sau instituţiile private,
interesul superior al copilului tre- buie să fie o prioritate. De asemenea, copilul are dreptul de a
întreţine regulat relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, mai puţin când acestea sunt
contrare interesului său;
- drepturile persoanelor în vârstă Uniunea recunoaşte respectarea dreptului persoanelor în
vârstă la o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa so- cială şi culturală;
2.2.4. Solidaritate
Drepturile consacrate în acest capitol sunt fundamentate, mai ales, pe Carta socială europeană
revizuit şi pe Carta comunitară a drepturilor sociale fundamen- tale ale muncitorilor, dar şi pe
documente precum Tratatul CE, directivele comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Este vorba
despre:
— interzicerea muncii copiilor şi dreptul tinerilor la protecţie în muncă. Potrivit Cartei, vârsta
minimă de admitere în muncă nu poate fi mai mică decât cea la care încetează perioada de şcolarizare
obligatorie. Tinerii admişi la muncă vor beneficia de condiţii de muncă adaptate vârstei lor şi trebuie
să fie protejaţi contra exploatării economice sau contra oricărei munci susceptibile de a afecta
securitatea şi sănătatea lor, dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială, ori de a compromite
educaţia lor;
- dreptul la protecţia familiei în plan juridic, economic şi social. Nici o persoană nu poate fi
concediată pentru motive legate de maternitate. De asemenea, fiecare are dreptul la concediu de
maternitate plătit şi la concediu parental după naştere, precum şi dreptul de a înfia un copil;
naţionale. Un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii trebuie să definească toate politicile Uniunii
Europene;
Tot în acest capitol, Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protecţie a
mediului şi pentru ameliorarea calităţii acestuia, care trebuie să fie integrate în politicile Uniunii în
conformitate cu principiul dezvoltării durabile.
2.2.5. Cetăţenia'
Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabileşte că „se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este
cetăţean al Uniunii orice persoană având cetăţenia unui stat membru.
Carta drepturilor fundamentale, din care s-a inspirat şi Proiectul de Constituţie a Europei,
stabileşte următoarele drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene:
- dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, adică dreptul ca problemele să-i fie tratate
imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil de către instituţiile şi organele Uniunii. Acest drept
presupune, mai ales: dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte ca o măsură individuală care o
afectează defavorabil să fie luată împotriva sa; dreptul de acces la dosarul care îl priveşte, cu
respectarea interesului legitim, a confidenţialităţii şi a secretului profesional şi al afacerilor; obligaţia
administraţiei de a motiva deciziile sale; dreptul ia reparaţii din partea Comunităţii pentru pagubele
cauzate de agenţii ei în exercitarea funcţiilor, în conformitate cu principiile generale comune
legislaţiilor naţionale ale statelor membre. De asemenea, cetăţenii au dreptul de a se adresa
instituţiilor Uniunii într-o limbă oficială (a tratatelor Uniunii) şi de a primi un răspuns în aceeaşi
limbă;
- dreptul cetăţenilor şi al oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul
într-un stat membru de a sesiza mediatorul Uniunii pentru rea administraţie în acţiunile instituţiilor sau
ale organelor Uniunii, cu excepţia exercitării funcţiilor judecătoreşti de către Curtea de Justiţie şi
Tribunalul de primă instanţă;
- dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European; acest drept aparţine şi persoanelor care nu au
cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul într-un stat membru;
- dreptul la circulaţie şi la liberă şedere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi
acordat şi resortisanţilor statelor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru, în
conformitate cu Tratatul instituind CE;
— dreptul cetăţenilor de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară din partea oricărui stat
membru, în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci când se află pe teritoriul unui stat terţ unde
statul membru ai cărui cetăţeni sunt nu este reprezentat.
2.2.6. Justiţie1
— dreptul la un recurs efectiv şi de a accede la un tribunal imparţial. Orice persoană ale cărei
drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în faţa
unui tribunal şi dreptul de a-i fi ascultată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil
de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit potrivit legii. Fiecare persoană are posibilitatea de
a fi consiliată, de a se apăra şi de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se
asigura accesul efectiv la justiţie se va acorda un ajutor jurisdicţional;
- dreptul de a nu fi judecat sau sancţionat penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune (non bis
in idem);
Potrivit dispoziţiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează instituţiilor şi organelor
Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre care trebuie să respecte
drepturile consacrate şi să promoveze aplicarea lor potrivit propriilor competenţe. Mai mult, se
precizează că prin Cartă nu se creează nici o competenţă şi nici o sarcină nouă pentru Comunitate şi
pentru Uniune şi nici nu se modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate .
Cât priveşte nivelul protecţiei, Carta precizează că nici o dispoziţie a ei nu trebuie să fie
interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
recunoscute de dreptul Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care sunt părţi
Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre, în mod deosebit Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre Sistemul
interamerican de protecţie a drepturilor omului
1. Consideraţii introductive
Sistemul regional de protecţie a drepturilor omului pe continentele americane s-a dezvoltat în
cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OSA), începând cu adoptarea
„Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului" la 2 mai 1948, cu câ- teva luni
înainte de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
1. Adunarea Generală, ca organ suprem, este alcătuită din reprezentanţii statelor membre. Se
întruneşte anual şi are rolul de a stabili politica generală a organizaţiei, cooperarea cu ONU şi alte
organizaţii internaţionale, precum şi promovarea coope- rării economice, sociale şi culturale;
- Consiliul Permanent;
4. Comitetul Juridic Interamerican, ca organ consultativ, format din 11 jurişti aleşi de Adunarea
Generală, cu rolul de a contribui la codificarea dreptului internaţional;
cană pentru apărare, Comisia interamericană pentru lupta împotriva abuzului de droguri, Banca
Interamericană de Dezvoltare etc.
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din două subsisteme,
corespunzătoare evoluţiei particulare a acestor preocupări pe continentele americane. Primul
subsistem este cel bazat pe Carta OSA, care se aplică tuturor statelor membre ale organizaţiei şi are ca
mecanism de control doar Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea subsistem
se bazează pe Convenţia americană a drepturilor omului, având ca mecanism de control aţâţ
Comisia Interamericană a Drepturilor Omului cât şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului.
Carta OSA, ca act constitutiv al organizaţiei, a fost adoptată în anul 1948, ia Bogota (Columbia)'.
Ca şi Carta ONU, ea nu conţinea iniţial decât vagi referiri la drepturile omului. Prevederile Cartei în
acest domeniu erau puţine şi formulate în termeni foarte generali, dar de o mare însemnătate pentru
perioada în care a fost adoptată, mai ales că, simultan, a fost adoptată şi Declaraţia americană a
drepturilor şi îndatoririlor omului.
Carta OSA, deşi nu defineşte drepturile omului, stabileşte câteva reguli cu valoare de principiu. In
primul rând, statele membre ale organizaţiei se obligă să proclame drepturi fundamentale ale omului
fără deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă sau sex. De asemenea, în virtutea dreptului liber de a-şi
dezvolta viaţa culturală, politică şi economică, fiecare stat are obligaţia de a respecta drepturile
persoanei şi principiile de moralitate universală4. Carta OSA a fost modificată prin mai multe
documente ulterioare, care aduc elemente noi, chiar înfiinţarea unei instituţii ca organism al Cartei -
Comisia interamericană pentru drepturile omului - cu funcţia principală de a promova respectarea şi
protecţia drepturilor omului.
Fiind doar o rezoluţie a Conferinţei internaţionale americane din anul 1948, Declaraţia nu avea
iniţial valoare de drept şi, prin urmare, statele membre ale orga- nizaţiei nu aveau obligaţia de a o
respecta. Trecerea timpului şi interesele statelor au făcut ca ea să devină o veritabilă autoritate de
interpretare a dispoziţiilor Cartei cu privire la drepturile fundamentale ale persoanei. De altfel, chiar
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, printr-un aviz consultativ, a apreciat că Declaraţia re-
prezintă o sursă de obligaţii pentru statele membre ale OSA.
Declaraţia americană consacră atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi
culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul la azil;
- dreptul la proprietate;
- dreptul la sănătate;
- dreptul la educaţie;
- dreptul la muncă;
Spre deosebire de sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a drepturilor omului, care
consacră doar în general îndatoriri ale omului, Declaraţia americană sta- bileşte şi câteva îndatoriri
concrete:
- datoria de a vota;
- datoria de a munci;
Comisia Inter americană a Drepturilor Omului, creată în anul 1960, prin adopta- rea Statutului ei
de către Consiliul OSA, a devenit organism al Cartei abia în anul 1970, când a intrat în vigoare
Protocolul de amendare a Cartei, de la Buenos Aires. Astfel, dacă iniţial Comisia a fost o instituţie
autonomă a OSA, ea devine în anul 1970 un organism oficial al organizaţiei, cu caracter consultativ,
cu scopul de a pro- mova respectarea şi protecţia drepturilor omului, ca un veritabil mecanism al
Cartei şi al Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului. Prin urmare, Comisia
îndeplineşte două funcţii distincte: una care subsumează atribuţiile sale în raport cu toate statele
membre ale OSA, ca organism al Cartei, şi una care subsumează atribu- ţiile sale în raport cu statele
părţi ale Convenţiei, ca organism al acesteia.
2. Studii de ţară şi anchete la faţa locului. Comisia desfăşoară aceste activităţi pentru a investiga
starea respectării drepturilor omului într-un stat determinat, pe baza comunicărilor primite de la
persoane fizice sau organizaţii neguvernamentale. Concret, ancheta la faţa locului se realizează prin
vizite ale Comisiei, cu acordul statului sau ia invitaţia acestuia. Statul vizitat este obligat să pună la
dispoziţia Comisiei tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor sale şi de a-i facilita
deplasarea în teritoriu, întâlnirile cu orice persoană în scopul obţinerii de informaţii, inclusiv vizite în
penitenciare. Pe baza informaţiilor primite, Comisia întocmeşte un raport în care sunt consemnate
informaţiile cu privire la respectarea prevederilor Declaraţiei americane a drepturilor şi
îndatoririloromului sau ale Convenţiei americane a drepturilor omului, după cum statul este sau nu
parte la Convenţie. Raportul este transmis guvernului statului vizitat. Dacă guvernul nu răspunde
raportului prin transmiterea informaţiilor sale ori nu se conformează recomandărilor Comisiei,
dacă s-au constatat violări ale dreptului omului, Comisia va da raportul publicităţii
şi-1 va transmite Adunării Generale a OSA, care va adopta o rezoluţie. Deşi rezoluţiile Adunării
Generale nu au forţă juridică, practica a constatat că statele se conformează acestora.
Astfel, procedura Comisiei în cazul petiţiilor îndreptate împotriva statelor care nu sunt părţi la
Convenţie se încheie doar cu un raport al Comisiei (decizie definitivă), în care sunt prezentate
concluziile şi propunerile acesteia. Singura posibilitate a Comisiei este de a publica raportul, dacă
statul în cauză nu respectă recomandările, şi de a-1 transmite Adunării Generale a OSA care, din
păcate, a dovedit că nu manifestă un interes deosebit în tratarea petiţiilor individuale, ceea ce duce la
concluzia că subsistemul bazat pe Carta OSA nu este performant.
Convenţia americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie 1969, la San Jose
(Costa Rica), şi a intrat în vigoare în anul 1978". Denumită şi Pactul de la San Jose, Convenţia a fost
completată ulterior prin două protocoale adiţionale:
Convenţia stabileşte un catalog de drepturi civile şi politice, precum şi o clauză generală cu privire
la promovarea drepturilor economice, sociale şi culturale.
Drepturile civile şi politice garantate de Convenţie sunt, în sinteză, următoarele:
- dreptul la tratament uman, flecare persoană având dreptul Ia respectarea integrităţii psihice,
mentale şi morale; nimeni nu poate fi subiectul pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute involuntară, acestea fiind interzise în toate
formele; nimeni nu poate fi constrâns la muncă forţată;
- dreptul la libertate şi securitate; nimeni nu poate fi arestat sau întemniţat în mod arbitrar;
- dreptul de a nu fi condamnat pentru un act sau o omisiune care nu era infracţiune, potrivit legii,
în momentul comiterii şi dreptul de a se aplica legea mai favorabilă;
şi primi informaţii şi idei de orice natură, fie oral, fie în scris sau tipărit, fie prin artă sau prin
orice ait mod ales;
- dreptul la replică, potrivit căruia oricine este insultat în public printr-un mijloc legal de
comunicare are dreptul la replică, făcând o corecţie prin folosirea aceloraşi mijloace de comunicare, în
condiţiile legii;
- dreptul la o cetăţenie; fiecare persoană are dreptul la cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a
născut dacă nu are dreptui la o altă cetăţenie; nimeni nu poate fi privat de cetăţenia sa şi nici de dreptul
de a o schimba;
- dreptul la proprietate, de a se folosi şi bucura de ea; nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa,
cu excepţia unei plăţi sau juste compensaţii, pentru motiv de utilitate publică sau interes social şi în
conformitate cu legea; omul nu poate fi obiect al dreptului de proprietate;
- libertatea de circulaţie şi de reşedinţă; orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat
parte are dreptul să circule şi să locuiască pe acest teritoriu, în conformitate cu legea;
- dreptul la protecţie juridică, respectiv dreptul la recurs sau la orice altă cale de atac efectivă în
faţa unui tribunal competent, pentru protecţia împotriva violărilor drepturilor recunoscute de
Convenţie şi de legile naţionale.
Drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt stabilite de Convenţia americană, dar ea face o
apreciere generală1. Astfel, statele părţi se obligă să adopte măsuri, atât în plan intern, cât şi prin
cooperare internaţională, mai ales cele de natură tehnică şi economică, cu perspectiva de a îndeplini
progresiv, prin legislaţie sau alte asemenea mijloace, realizarea deplină a drepturilor privind standardele
economice, sociale,
educaţionale, ştiinţifice şi culturale prevăzute de Carta OSA, aşa cum este prevăzut de Protocolul
de la Buenos Aires.
Comisia este compusă din 7 membri aleşi de Adunarea Generală a OSA, de pe o listă de câte 3
candidaţi propuşi de guvernele statelor membre. Candidaţii trebuie să fie persoane cu înalte calităţi
morale şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Comisia astfel constituită
reprezintă toate statele membre ale OSA, pentru că ea este, în acelaşi timp, şi organism al Cartei
organizaţiei.
Principala funcţie a Comisiei este apărarea şi promovarea drepturilor omului, scop în care are
următoarele atribuţii*:
- să facă recomandări generale statelor părţi, când consideră necesar, pentru adoptarea măsurilor
progresive privind drepturile omului în cadrul sistemului ior legislativ şi, de asemenea, a
prevederilor constituţionale şi a altor măsuri pentru respectarea acestor drepturi;
Comisia este competentă să primească plângeri individuale şi comunicări inter- statale cu privire
la violări ale Convenţiei de către un stat parte. Plângerile pot fi făcute de către orice persoană sau
grup de persoane şi de către orice entitate neguver- namentală legal recunoscută, cu condiţia ca statele
reclamate să fi declarat cu ocazia ratificării sau aderării că recunosc competenţa Comisiei de a primi şi
examina plân- geri. Comunicările prezentate de un stat sunt primite de Comisie numai dacă statul
respectiv a declarat că îi recunoaşte competenţa în această materie. Comisia nu va admite nici o
comunicare împotriva unui stat parte care nu a făcut o astfel de decla- raţie'. Convenţia precizează că
declaraţia statelor părţi de recunoaştere a competenţei Comisiei poate fi făcută pentru o perioadă
nedeterminată sau pentru o perioadă determinată, ori numai pentru un anumit caz.
Admiterea plângerilor sau comunicărilor de către Comisie operează numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii :
2. Plângerile sau comunicările să fie introduse într-un termen de 6 luni de la data primirii
hotărârii judecătoreşti interne definitive;
3. Obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul altei instanţe internaţionale;
Dacă vreuna sau mai multe din condiţiile de sus nu sunt îndeplinite, plângerile sau comunicările
sunt considerate inadmisibile. De asemenea, sunt considerate inadmisibile plângerile şi comunicările
care:
- nu conţin fapte care să ducă la concluzia încălcării unui drept prevăzut de Convenţie;
- în care capetele de cerere ale petiţionarului sau ale statului sunt nefondate sau abuzive;
- sunt aceleaşi cu altele examinate deja de Comisie sau de o altă organizaţie inter- naţională.
Cel de-al doilea mecanism al subsistemului bazat pe Convenţia americană a drepturilor omului
este Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Ea este compusă din 7 judecători, cetăţeni ai
statelor membre ale organizaţiei, aleşi pentru a funcţiona independent dintre jurişti de cea mai înaltă
autoritate morală şi competenţă recunos- cută în domeniul drepturilor omului, care au calificările
cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare, în conformitate cu legea statului ai cărui
cetăţeni sunt sau a statului care îi propune pentru candidatură. Nu pot fi doi judecători cetăţeni ai
aceluiaşi stat. Mandatul lor este de 6 ani şi pot fi realeşi o singură dată , ei continuând activitatea şi
după expirarea mandatului pentru cazurile pe care le-au început şi sunt încă pe rol .
Pentru a putea funcţiona, Curtea trebuie să aibă un cvorum de 5 judecători. Curtea are o
competenţă contencioasă, pentru examinarea plângerilor şi a comunicărilor interstatale, şi o competenţă
consultativă, prin emiterea de avize consultative de interpretare a Convenţiei şi a altor tratate de
drepturile omului.
Curtea poate fi sesizată numai de către statele părţi ale Convenţiei, care au decla- rat că recunosc
obligativitateajurisdicţiei Curţii, şi de către Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Persoanele
particulare, grupurile de persoane particulare şi organizaţiile neguvernamentale nu pot sesiza Curtea cu
plângeri. întotdeauna, Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea procedurilor prevăzute de
Convenţie pentru Comisia Interamericană a Drepturilor Omului.
Hotărârile Curţii trebuie să fie motivate şi sunt definitive. Ele nu sunt susceptibile de apel, dar pot
fi interpretate ulterior de Curte, la cererea oricărei părţi, într-un termen de cel mult 90 de zile de la
comunicare. Hotărârile vor fi notificate părţilor în litigiu şi comunicate tuturor statelor părţi la
Convenţie.
Statele care au acceptat jurisdicţia Curţii sunt obligate să respecte hotărârile acesteia in orice,
cauză la care sunt părţi.
Convenţia nu creează un mecanism de control pentru asigurarea executării hotărârilor dar, anual,
Curtea supune Adunării Generale a OSA un raport cu privire la acti- vitatea sa, raport în care sunt
prezentate şi cauzele în care statele nu s-au conformat hotărârilor Curţii.
Sub aspectul competenţei consultative, Curtea, la cererea statelor şi a organelor OSA, emite avize
consultative pentru interpretarea Convenţiei sau a altor tratate refe- ritoare la protecţia drepturilor
omului în statele americane. De asemenea, statele pot cere Curţii emiterea de avize referitoare la
compatibilitatea legilor interne ale aces- tora cu prevederile Convenţiei şi ale altor tratate de drepturile
omului.
Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor are la bază două docu- mente: Carta
africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, adoptată în anul 1981 şi Protocolul la Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor pentru crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi ale
Popoarelor, adoptat în anul 1988, la Ouagadougou (Burkina Faso). Aceste tratate au fost adoptate sub
egida OUA", organizaţie regională interguvernamentală care, la 9 iulie 200?, a fost înlocuită cu
Uniunea Africană, organizaţie care reuneşte toate statele de pe continentul african' şi care a preluat
toate preocupările în demersul protecţiei drepturilor omului.
Actul constitutiv aî UA a fost adoptat la 11 iulie 2000, la summit-ul OUA de la Lomé (Togo), şi a
fost supus semnării şi ratificării statelor membre ale OUA, intrând în. vigoare în mai 2001. Înlocuirea
OUA cu UA a avut loc oficial la 9 iulie 2002, cu ocazia primei Conferinţe a Uniunii, la Durban
(Africa de Sud).
Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană a fost creată pentru realizarea unei mai bune
integrări, guvernări şi stabilităţi pe continentul african, având în ve- dere dificultăţile mari prin care
au trecut statele africane în ultimele decenii. UA s-a constituit având la bază principiile egalităţii,
suveranităţii şi interdependenţei statelor, respectării frontierelor, neamestecului în treburile interne,
interzicerii forţei şi a ameninţării cu forţa, apărării drepturilor omului şi ale popoarelor, democraţiei
şi supremaţiei dreptului, dar şi, ca un aspect de noutate în planul relaţiilor internaţionale, dreptul la
ingerinţă al UA pentru a interveni în treburile interne ale statelor, pentru a împiedica crimele de
război, genocidul şi crimele contra umanităţii.
Potrivit Actului constitutiv al UA, printre obiectivele acesteia sunt înscrise promovarea şi
apărarea drepturilor omului şi ale popoarelor în conformitate cu Carta africană a drepturilor omului
şi ale popoarelor şi cu alte instrumente pertinente relative la drepturile omului.
Organele UA, constituite sau în curs de constituire, sunt inspirate, de asemenea, din structurile
instituţionale ale UE. Printre acestea amintim:
- Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern , care este organul suprem al Uniunii şi adoptă decizii
prin consens pentru politicile comune ale Uniunii, crearea organelor acesteia, controlul aplicării
politicilor decise. De asemenea, Conferinţa dă directive Consiliului executiv cu privire la gestionarea
conflictelor, situaţiilor de război şi altor situaţii de urgenţă, precum şi pentru restabilirea păcii.
- Consiliul executiv, compus din miniştrii afacerilor externe sau din alte autorităţi desemnate de
guverne, asigură coordonarea şi decide politicile în domenii de interes comun: comerţ exterior,
industrie, agricultură, educaţie etc.
- Parlamentul panafrican , care urmează a fi creat, are ca scop asigurarea par- ticipării
popoarelor africane la dezvoltarea şi integrarea economică a continentului.
La aceste organe ale Uniunii se adaugă: 6 comitete tehnice speciale, instituţiile financiare (Banca
Centrală Africană, Fondul Monetar African, Banca Africană de Investiţii), Comitetul reprezentanţilor
permanenţi, Consiliul economic, social şi cultural. De asemenea, se are în vedere chiar crearea unui
Consiliu al păcii şi secu- rităţii, inspirat de Consiliul de Securitate al ONU, pentru gestionarea
crizelor pe continentul african.
2. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor
Acest tratat, care reprezintă primul document al sistemului african al drepturilor omului, a intrat
în vigoare la 21 noiembrie 1986 şi a fost inspirat din tratatele corespondente adoptate în cadrul ONU
sau în sistemul european ori american. Spre deosebire de acestea din urmă, Carta africană conţine atât
drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale, dar şi drepturi colective,
precum şi îndatoriri ale individului. De asemenea, acest document creează un mecanism de control,
concretizat într-o Comisie africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, ale cărei competenţe şi
proceduri sunt asemănătoare cu comisiile similare din siste- mul european şi din cel american.
În prezent, din cele 53 de state membre ale UA 49 sunt părţi' la Carta africană a drepturilor
omului şi ale popoarelor, ceea ce duce la concluzia că spaţiul african tinde către o recunoaştere
generală a valorii pe care o reprezintă drepturile omului, chiar dacă ambiguitatea unor prevederi poate
permite statelor să comită în continuare abuzuri cu privire la unele drepturi şi libertăţi recunoscute.
Carta stabileşte drepturile şi libertăţile omului şi ale popoarelor, pornind de la principiul enunţat
în art.1, potrivit căruia statele părţi recunosc aceste drepturi şi libertăţi şi se angajează să adopte
măsuri legislative şi de altă natură pentru a le aplica, precum şi de la principiul enunţat în art. 2, care
dă dreptul tuturor popoarelor să se bucure de drepturile şi libertăţile recunoscute şi garantate de Cartă,
fără nici o deosebire bazată, mai ales, pe rasă, etnie, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Carta africană, cu o largă inspiraţie din Carta Internaţională a Drepturilor Omului, consacră
următoarele drepturi individuale, civile, politice, economice şi sociale:
- garantarea libertăţii de conştiinţă, la practicarea liberă a religiei; sub rezerva ordinii publice,
nimeni nu poate fi supus măsurilor de restrângere a acestei libertăţi;
- dreptul de a constitui liber asociaţii, sub rezerva conformării cu regulile stabilite de lege;
nimeni nu este obligat să facă parte dintr-o asociaţie, sub rezerva obligaţiilor de solidaritate stabilite de
Cartă;
- dreptul la reuniune, sub rezerva restricţiilor stabilite de lege şi regulamente, mai ales în interesul
securirăţii naţionale, siguranţei altuia, sănătăţii, moralei sau ai drepturilor şi libertăţilor persoanelor;
- dreptul la iiberă circulaţie şi de a alege reşedinţa într-un stat, potrivii regulilor stabilite de lege;
aceasta presupune inclusiv dreptul de a părăsi orice ţară şi de a reveni în propria ţară; e! poate face
obiectul restricţiilor stabilite de lege, necesare pentru protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice,
a sănătăţii sau a moralei publice;
- dreptul de a participa la conducerea treburilor publice din propria ţară, fie direct, fie prin
intermediul reprezentanţilor liber aleşi, potrivit legii; fiecare cetăţean are dreptul egal de a accede la
funcţiile publice din ţara lui şi de a se folosi de bunurile şi serviciile publice;
- dreptul la proprietate este garantat; el nu poate fi atins decât pentru necesitate publică sau în
interesul general al colectivităţii, în conformitate cu dispoziţiile legale;
- dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate fizică şi mintală care poate fi atinsă, cu
obligaţia statelor părţi de a lua măsuri de protejare a sănătăţii populaţiei şi de a asigura asistenţa
medicală în caz de boală;
- familia, care este elementul natural şi baza societăţii, are dreptul de a fi protejată de stat, să fie
asistată de acesta în misiunea sa de apărătoare a moralei şi a valorilor tradiţionale recunoscute de
comunitate; statul este dator să elimine orice discriminare contra femeii şi să asigure protecţia
drepturilor femeii şi a copilului aşa cum sunt stipulate în declaraţiile şi convenţiile internaţionale;
Analizând aceste drepturi şi libertăţi individuale, se pune întrebarea dacă ele sunt realmente
garantate şi dacă statele părţi au obligaţii clare de a le promova şi apăra. Carta stabileşte îndatoriri
imperative din acest punct de vedere. Astfel, se precizează că statele părţi au datoria de a promova şi
asigura prin învăţământ, educaţie şi difu- zare, respectul drepturilor şi libertăţilor conţinute de Cartă şi
de a lua măsuri de a veghea ca acestea să fie înţelese, ca şi obligaţiile şi datoriile corespondente. De
asemenea, statele părţi au datoria de a garanta independenţa tribunalelor şi de a permite
Drepturile colective prevăzute de Cartă, ca drepturi ale popoarelor africane, şi-au găsit
consacrarea în acest tratat pornind de la particularităţile spaţiului african, marcat profund de procesul
de decolonizare, dar şi de conflictele care au urmat acestuia şi de dorinţa de constituire a unor state
naţionale după modelele euro- pene, mai ales cel francez.
- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominaţie recurgând la orice
mijloc recunoscut de comunitatea internaţională; ele au dreptul la asistenţă din partea statelor părţi la
Cartă în lupta lor de eliberare de sub ocupaţie străină, oricare ar fi ordinea politică, economică sau
culturală;
- dreptul popoarelor de a dispune liber de resursele lor naturale, drept care trebuie să fie exercitat
în interesul exclusiv al populaţiilor. în caz de spoliere, poporul are dreptul la legitimă recuperare a
bunurilor sale, precum şi la o indemnizaţie adecvată.
- dreptul popoarelor la pace şi la securitate, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, pe
baza principiului solidarităţii şi al relaţiilor amicale afirmat de Carta ONU. în acest scop, statele părţi
se angajează să interzică persoanelor care au drept de azil să desfăşoare activităţi subversive
îndreptate împotriva ţării lor de origine sau oricărei ţări parte la Cartă. De asemenea, vor interzice ca
teritoriile lor să fie utilizate ca bază pentru activităţi subversive sau teroriste îndreptate contra oricărui
stat parte la Cartă;
- fiecare individ are îndatoriri faţă de familie şi societate, faţă de stat şi de alte colectivităţi legal
recunoscute, precum şi faţă de comunitatea internaţională; drepturile şi libertăţile individuale se vor
exercita cu respectarea drepturilor celorlalţi, a secu- rităţii colective, a moralei şi a interesului comun;
- să contribuie, în orice moment şi la toate nivelurile, cu cele mai bune capacităţi ale sale la
promovarea şi realizarea unităţii africane.
3. Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului şi ale popoarelor
Iniţial, mecanismul de control pentru punerea în aplicare a Cartei africane a constat doar în
Comisia africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, instituită chiar prin dispoziţiile Cartei .
Datorită imperfecţiunilor în funcţionarea acesteia şi pentru că ea nu reprezintă un organism
jurisdicţional, în anul 1998, la 9 iunie, a fost adoptat Protocolul relativ la Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor , pentru crearea unei
Potrivit prevederilor Cartei, Comisia a fost însărcinată cu promovarea drepturilor omului şi ale
popoarelor şi cu asigurarea protecţiei lor în Africa1. Organizarea, competenţele şi procedurile Comisiei
sunt în mare parte asemănătoare cu cel al organis mului similar din sistemul interamerican.
A. Organizarea Comisiei. Este alcătuită din 11 membri aleşi dintre personalităţile africane care
se bucură de cea mai înaltă consideraţie, cunoscute pentru înalta lor competenţă în domeniul
drepturilor omului şi ale popoarelor. Membrii Comisiei sunt aleşi prin vot secret, de Conferinţa şefilor
de stat şi de guvern a UA, cu un mandat de 6 ani, astfel încât să nu fie ales mai mult de un resortisant al
aceluiaşi stat. în plus, Carta stabileşte o procedură a alegerilor care să permită înnoirea Comisiei la
câte 2 ani cu câte 3 sau 4 membri. După alegere, membrii Comisiei fac o declaraţie solemnă că-şi
vor îndeplini funcţiile cu fidelitate şi imparţialitate. Cvorumul Comisiei este de 7 membri şi ea îşi
alege preşedintele şi vicepreşedintele cu un mandat de 2 ani fiecare.
- promovarea drepturilor omului şi ale popoarelor, mai ales prin realizarea de do cumentaţii,
studii şi cercetări asupra problemelor africane în acest domeniu, organi zarea de seminarii, colocvii şi
conferinţe, difuzarea de informaţii, precum şi formu larea unor avize şi recomandări adresate
guvernelor, formularea şi elaborarea princi piilor şi regulilor relative laproblemele juridice şi
cooperarea cu alte instituţii afri cane sau internaţionale cu astfel de preocupări;
- asigurarea protecţiei drepturilor omului şi ale popoarelor potrivit condiţiilor fixate de Cartă;
- interpretarea dispoziţiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unei instituţii a UA sau a unei
organizaţii africane recunoscute de UA;
- să execute orice altă însărcinare dată de Conferinţa şefilor de state şi de guverne a UA.
Procedura rapoartelor*. Carta obligă statele ca la fiecare 2 ani să prezinte Comi siei un raport
asupra măsurilor de ordin legislativ şi de altă natură luate pentru a da efect drepturilor şi libertăţilor
recunoscute şi garantate de Cartă.
Procedura comunicărilor interstatale'. Dacă un stat parte la Cartă are motiv să creadă că un alt
stat parte a violat dispoziţiile Cartei, el poate să atragă atenţia acelui stat printr-o comunicare scrisă.
Comunicarea va fi adresată Preşedintelui Conferinţei UA, precum şi Preşedintelui Comisiei. într-un
termen de trei luni de la primirea comunicării, statul atenţionat va trimite statului care a făcut
comunicarea explicaţii sau o declaraţie scrisă care să elucideze situaţia. Dacă în acest termen situaţia
nu a fost soluţionată satisfăcător de cele două state interesate, oricare dintre ele are dreptul de a o
supune Comisiei, printr-o notificare adresată Preşedintelui acesteia, celuilalt stat şi Preşedintelui
Conferinţei UA. Carta permite, totuşi, ca un stat să sesizeze direct Comisia printr-o comunicare
adresată Preşedintelui acesteia şi Preşedintelui Conferinţei UA, fără obligaţia de a se adresa mai întâi
statului reclamat. Comisia, după ce se asigură că au fost epuizate toate recursurile interne sau că
procedura internă se prelungeşte anormal, va cere statelor interesate să-i ofere toate informaţiile
pertinente relative la acea cauză. Statele respective pot fi reprezentate în faţa Comi siei pentru a face
observaţii scrise sau orale. Comisia întocmeşte un raport în care prezintă faptele şi concluziile la care
a ajuns. Acest raport va fi trimis statelor intere sate şi va fi comunicat Conferinţei UA, formulând
pentru aceasta din urmă şi reco mandările pe care le consideră utile. Raportul va fi publicat de
Preşedintele Comisiei, prin decizie a Conferinţei UA, până în acest moment asigurându-se
confidenţialitatea tuturor măsurilor luate.
- să identifice autorul, sub rezerva că se poate cere Comisiei asigurarea anonima tului;
- să nu conţină termeni de ultraj sau de insultă cu privire la statul în cauză sau la instituţiile sale
ori ale UA;
- să se fi epuizat recursurile interne ori procedurile interne să se fi prelungit într-un mod anormal;
- să nu conţină cazuri care au fost soluţionate în conformitate cu Carta ONU sau Carta africană
a drepturilor omului şi ale popoarelor.
Aceste comunicări vor fi transmise statului interesat înainte de examinarea pe fond a cauzei.
Totuşi, plângerile individuale nu pot viza cauze individuale, pentru că numai atunci când Comisia
constată că prin comunicare se relevă existenţa unui ansamblu de violări grave sau masive ale
drepturilor omului şi ale popoarelor ea poate atrage atenţia Conferinţei UA. Conferinţa poate apoi să
ceară Comisiei să studieze acea situaţie şi să întocmească un raport, prin care să prezinte şi
concluziile şi recomandările sale.
Prin urmare, Comisia poate fi sesizată prin comunicări individuale, dar aceste co municări trebuie
să vizeze doar violările repetate, grave şi masive. în concluzie, o persoană particulară nu se poate
plânge Comisiei când îi este violat un drept prevăzut de Cartă, ci numai dacă demonstrează că această
violare este integrată într-un ansam blu de violări grave sau masive.
Ideea înfiinţării unei Curţi africane a drepturilor omului este mai veche (1961), dar până în anul
1998, datorită situaţiei politice precare de pe continentul african, nu a fost pusă în practică.
Adoptarea Protocolului din 1998", cu condiţia intrării lui în vigoare, face posibilă crearea unui
organism cu competenţă jurisdicţională în domeniul drepturilor omului, larg inspirat din practica
europeană şi americană în domeniu Curtea africană a drepturilor omului şi ale popoaielor'.
Curtea este alcătuită din 11 judecători independenţi, cetăţeni ai statelor membre ale UA, aleşi
cu titlu personal dintre jurişti cu înaltă autoritate morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciară
sau academică recunoscute în domeniul drepturilor omului şi ale popoarelor.
Judecătorii sunt aleşi de Conferinţa UA, prin vot secret, astfel încât să nu fie mai mult de un
judecător cu aceeaşi cetăţenie, ţinându-se cont de reprezentarea adecvată a celor două sexe şi de o
reprezentare geografică echitabilă. Mandatul judecătorilor este de 6 ani, putând fi realeşi o singură
dată. După alegere, ei depun un jurământ pentru îndeplinirea funcţiilor cu imparţialitate şi loialitate.
Curtea astfel constituită îşi alege Preşedintele şi Vicepreşedintele pentru un man dat de 2 ani
fiecare, cu posibilitatea realegerii o singură dată, cvorumul pentru exami narea cauzelor fiind de cel
puţin 7 judecători.
Competenţele Curţii.
Competenţa contencioasă constă în dreptul Curţii de a cunoaşte orice afacere şi orice diferend cu
care este sesizată cu privire la interpretarea şi aplicarea Cartei şi a oricărui instrument de drepturile
omului ratificat de statele implicate. Curtea poate fi sesizată cu cereri adresate de către":
- statul parte al cărui resortisant este victima unei violări a drepturilor omului;
- orice stat parte care are un interes (terţul intervenient) poate cere Curţii să inter vină în afacerea
supusă acesteia;
Condiţiile de admisibilitate a cererilor sunt identice cu cele prevăzute pentru ad misibilitatea lor în
faţa Comisiei.
Soluţionarea plângerilor se încearcă de către Curte, mai întâi, printr-o reglemen tare amiabilă a
cauzei care i-a fost supusă3. Dacă nu se ajunge la un asemenea rezultat, Curtea organizează audienţe
publice (se poate hotărî şi desfăşurarea şedinţelor cu uşile închise), părţile fiind reprezentate de
consilieri aleşi sau de o asistenţă judiciară gratuită. Curtea va proceda la examinarea în contradictoriu
a cererilor şi poate efec tua anchete. Statele interesate au obligaţia să ofere toate facilităţile necesare
pentru soluţionarea cererilor. Curtea primeşte orice mijloace de probă, scrise sau orale, pe care le
socoteşte necesare pentru luarea deciziei.
Curtea hotărăşte într-un termen de 90 de zile de la încheierea dezbaterilor. Hotă rârea este luată cu
majoritatea judecătorilor, este definitivă şi nu poate face obiectul apelului. Totuşi, Curtea poate revizui
hotărârile sale dacă intervin probe care nu au fost cunoscute în momentul deciziei şi, de asemenea,
poate interpreta hotărârile sale Hotărârile Curţii sunt pronunţate în şedinţă publică, cu citarea părţilor
şi trebuie să fie motivate. Ele sunt semnate de părţile în cauză şi transmise statelor membre ale UA şi
sunt notificate Consiliului executiv al UA, care va veghea la executarea lor în numele Conferinţei UA.
Deosebit de importantă este prevederea potrivit căreia statele părţi la Protocol se angajează să se
conformeze deciziilor Curţii în orice litigiu în care apar şi să asigure executarea lor în termenul fixat
de Curte.
Anual, Curtea prezintă Conferinţei UA un raport cu privire la activitatea desfăşu rată şi în care va
preciza cazurile în care statele nu au executat deciziile sale.
Analizând mecanismul Curţii, aşa cum este prevăzut de Protocolul din 1998, constatăm că
eventuala intrare în vigoare a acestuia şi crearea Curţii ar însemna un pas decisiv în eliminarea
imperfecţiunilor mecanismului Comisiei. Din păcate, statele africane par a fi destul de reticente faţă
de apariţia unei asemenea instanţe. Din cele 49 state părţi la Carta africană a drepturilor omului şi ale
popoarelor, 36 au semnat acest Protocol, dar numai 5 l-au ratificat, fiind nevoie de 15 ratificări pentru
a intra în vigoare. Este motivul pentru care, în mai 2002, Comisia africană a drepturilor omului şi
ale popoarelor, reunită în a 31-a sesiune ordinară, la Pretoria, în Africa de Sud, a adresat un apel
statelor africane să ratifice acest tratat, pentru ca într-un timp scurt să se creeze Curtea. Probabil că
procesul complex de înlocuire a OUA cu UA şi preocupările actuale de creare a instituţiilor UA vor
face să mai treacă ceva timp până la punerea în aplicare a acestei idei generoase de inspiraţie
occidentală.
Problematică destul de complexă, viu discutată şi controversată, abordată cel mai adesea de pe
poziţii civilizaţionale, drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat
datorită particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spaţiul
civilizaţiei occidentale.
O incursiune în Islam pentru investigarea preocupărilor relative la drepturile omu lui presupune,
mai întâi, măcar o scurtă prezentare a dreptului musulman şi a particu larităţilor acestuia în raport cu
alte mari sisteme juridice.
Dincolo de multele încercări de grupare a sistemelor naţionale în mari sisteme de drept (familii
juridice)', ne limităm la a enunţa că astăzi întâlnim în lume următoarele mari sisteme juridice:
2. Sistemul common-law;
5. Sistemul mixt.
Marele sistem romano-germanic, care este caracterizat în principiu de legea scrisă ca principal
izvor de drept şi de o codificare sistematică riguroasă, ocupă o geografie extinsă: Europa, mai puţin
Marea Britanie, America Centrală şi de Sud, Mexic, Quebec, Luisiana în SUA, parţial Asia şi Africa.
Marele sistem common-law, de sorginte britanică, spre deosebire de cel romano germanic,
plasează pe primul Ioc jurisprudenţa ca izvor de drept, şi nu legea scrisă. îl întâlnim pe spaţii întinse,
în Anglia, America de Nord, Africa de Sud, Australia, Oceania, parţial în India şi în alte state
precum Pakistan, Arabia Saudită,
Sistemele religioase şi tradiţionale sunt caracterizate prin originea lor, prin faptul că mare parte a
regulilor juridice au ca izvor fie cărţile sfinte, precum Coranul, fie
concepţii religioase, filozofice sau morale, unele foarte vechi. Este vorba despre dreptul
musulman, dreptul hindus, dreptul rabinic (ebraic), dreptul japonez tradiţional.
Sistemul de drept cutumiar, caracterizat prin calitatea cutumei ca izvor principal de drept, nu este
întâlnit în nici o ţară ca fiind exclusiv. El este întâlnit doar în cadrul sistemelor mixte, alături de alte
mari sisteme juridice, mai ales în unele state din Africa, în China, India, Arabia Saudită, Irak, Liban,
Israel.
Dreptul musulman (islamic), întâlnit la aproape 20%' din populaţia lumii, are ca principal izvor
Coranul care, completat de Sunna o culegere a faptelor şi învăţă mintelor Profetului Mahomed -,
constituie legea islamică numita Şaria (Charî'a), ca metodă juridică proprie acestui sistem.
Islamul este religia întemeiată de Mahomed în sec. al Vll-lea, iar cel care apar ţine acestei religii
poartă numele de musulman.
Coranul, care este o culegere de 114 capitole denumite sure, aşezate în ordinea mărimii lor, cele
mai lungi Ia început, deci nu în ordine cronologică, cuprinde reve laţiile Profetului Mahomed,
învăţăturile primite de acesta de Ia Allah (Dumnezeu) prin intermediul Arhanghelului Gabriel.
Coranul reprezintă Biblia Islamului şi conţine reguli religioase, juridice şi morale care domină
întreaga viaţă a musulmanului, repre zentând primul izvor al dreptului islamic. Sub aspectul
reglementării juridice, Coranul este completat de Sunna , alcătuită din legendele sfinte (hadith-uri sau
hadise) despre viaţa, minunile şi învăţămintele Profetului Mahomed. Sunna (tradiţia) nu este
recunoscută de toţi musulmanii. Este unul din motivele pentru care Islamul este împărţit în două secte
mari: sunniţii (Islamismul ortodox) care recunosc Sunna, fiind cei mai numeroşi, şi şiifii care nu o
recunosc. Pe lângă acestea, mai există multe alte secte, unele apărute foarte devreme (sec. VIII-IX),
altele mai târziu (sec. XIX). Coranul şi Sunna alcătuiesc legea islamică Şaria care stă la baza
sistemului juridic musulman.
Dacă există situaţii care nu-şi găsesc reglementarea în Şaria, se face apel la Idjmâ, un al treilea
izvor de drept, ceea ce înseamnă consensul imamilor sau al celor mai înalte autorităţi musulmane,
adică activitatea acestora de interpretare şi aplicare a preceptelor Coranului şi ale Sunnei, concretizată
fie în ceea ce exprimă aceştia, fie în ceea ce fac, ori chiar numai în tăcerea lor în legătură cu o situaţie
determinată.
Un al patrulea izvor de drept, în ordine ierarhică, este Kîiăs, adică luarea unor hotărâri după
situaţii similare reglementate prin hadise.
învăţătura fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic şi Maho med este trimisul
său. Musulmanii trebuie să respecte cu sfinţenie poruncile', obi ceiurile şi interdicţiile Islamului".
Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieţii adepţilor ei;
statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală, instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse în
izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuşi, timpul a făcut ca atât Coranul, cât şi Sunna
să rămână doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare importanţă fiind în prezent
Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, şi Kîiâs.
Oricum, evoluţiile din ultimele decenii au făcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat
exclusiv astăzi decât în două state: Afganistan şi Maldive. Toate celelalte state cu populaţie majoritar
musulmană au sisteme mixte în care, alături de dreptul musulman, care se aplică mai ales statutului
persoanei, funcţionează şi alte sisteme, precum cel romano-germanic în Algeria, Egipt, Irak sau Libia,
sistemul common-law în Emiratele Arabe Unite, Pakistan sau Sudan, ambele sisteme în Arabia
Saudită sau Iran, uneori coexistând cu aceste sisteme şi sistemul cutumiar, precum în Gambia, Kenia,
India sau Nigeria . Sunt state care, chiar cu populaţie minoritară de religie musulmană, acceptă
aplicarea dreptului musulman pentru aceasta.
Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de sorginte occi dentală romano-
germanic şi common-law -, sisteme care domină concepţia, struc tura, tehnica şi chiar filozofia
dreptului internaţional public fac, destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului, aşa cum sunt
consacrate în occident (nu numai), într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat,
comunităţile religioase musul mane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă în ceea ce
priveşte statu tul persoanei şi relaţiile de familie. Dacă în concepţia occidentală despre drepturile
omului individul este avut în vedere ca titular al unor drepturi absolute, în Islam individul se află într-
un plan secund în raport cu familia şi colectivitatea în care trăieşte. Drepturile individului nu pot fi
absolutizate în Islam, pentru că totul este un dat al izvoarelor istorice, Coranul şi Sunna. Aceasta nu
înseamnă că dreptul musul man ar nega statutul de protecţie a individului uman. Chiar dacă dreptul
islamic nu face distincţie între diferitele categorii de drepturi ale omului civile, politice, eco nomice,
sociale sau culturale precum în dreptul occidental şi dreptul internaţional public, există multe reguli
care sunt fundamentate, în mod esenţial, pe iertare, indul genţă, compasiune şi demnitatea omului, dar
toate îşi trag forţa din autoritatea divină, şi nu dintr-o ordine juridică secularizată'.
Analizele mai vechi sau mai noi, unele în occident, altele în lumea islamică, păcă tuiesc
deopotrivă. Primele contrapun frecvent drepturile individului, aşa cum sunt percepute în occident,
accentuând pe aspecte negative ale dreptului islamic, în com paraţie cu concepţiile şi practicile
occidentale, precum pedeapsa cu moartea sau imposibilitatea unei femei musulmane de a se căsători
cu un nemusuiman. Celelalte fac din dreptul musulman un dat aprioric în raport cu drepturile
occidentale aie omului, că protecţia fiinţei umane a existat cu mult timp înainte în Islam. în fond,
avem de-a face cu două civilizaţii distincte, fiecare cu valori proprii şi exigenţe proprii. Este de
dorit, oare, să se tot pună întrebarea: care dintre ele o poate „domina" pe cealaltă? în ceea ce ne
priveşte, răspunsul este categoric negativ. Nu confruntarea este benefică, ci înţelegerea reciprocă şi
acceptarea reciprocă într-o lume în care dacă diversitate nu ar fi, nimic nu ar fi. De aceea este de dorit o
analiză „a protecţiei per soanei umane in sistemul islamic şi în cel occidental. Apoi, de a evalua
divergenţele şi similitudinile. Numai după parcurgerea acestei ultime etape s-ar putea face un schimb
fructuos de vederi între cele două mari concepţii filozofice şi şcolile pe care le promovează. Astfel,
fiecare dintre cele două părţi va înţelege mai bine valorile şi raţiunile pe care le subînţeleg civilizaţiile
şi orientală şi occidentală. Aceasta va evita să se recurgă la grefarea de idei de la un mod de gândire
la altul şi va sublinia specificitatea celor două culturi"'', lată de ce nu cred că am trăi confortabil într-
o lume în care toţi beau coca-cola.
Pozitiv este că, începând chiar cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ţările de religie
islamică (nu toate) au manifestat un bun interes pentru ceea ce avea să se nască sub egida ONU un
sistem cu vocaţie universală de protecţie a dreptu rilor omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului şapte
al secolului trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab a! drepturilor omului,
care, din păcate, nu s-a născut încă, dar rămânem optimişti, ca şi cei care se străduiesc să dea viaţă
idealului de universalizare reală a drepturilor omului.
În domeniul protecţiei drepturilor omului, perioada de după cel de-al doilea război mondial
poate fi caracterizată ca una plină de semnificaţii şi realizări remarca bile. Dezvoltarea unui sistem cu
vocaţie universală în cadrul Naţiunilor Unite şi a mai multor sisteme regionale în Europa, pe
continentele americane şi în spaţiul african duc la concluzia că umanitatea pare că a înţeles nevoia de
reglementare a relaţiilor dintre state cu privire la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
Aceste preocupări nu au lăsat indiferente statele arabe, chiar dacă sistemele lor de drept sunt, în
parte, construite pe alte baze decât cele occidentale. Astfel, chiar de la început, când s-a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi iniţial se dorea o Declaraţie Internaţională a
Drepturilor Omului', zece state islamice membre ale ONU s-au implicat cu interes în dezbaterile
pentru adoptarea textului Declara ţiei, Reprezentanţii acestora au intervenit în formularea câtorva
articole ale proiectu lui de Declaraţie, din motive lesne de înţeles, dar nu au dat impresia că ar
respinge apriori un document atât de important, unele intervenţii fiind realmente remarcabile".
De exemplu, reprezentantul Chinei a propus eliminarea din primul articol a ex presiei „Ei
(oamenii, n.n. ) sunt înzestraţi cu raţiune şi conştiinţă [...]", ceea ce a atras intervenţia reprezentantului
Libanului (M. Malik), potrivit căruia formularea propusă era corectă, pentru că subliniază atributele
fiinţelor umane, care le diferenţiază de animale. Or, în această distincţie se regăseşte o concepţie
esenţială a dreptului musulman, în conformitate cu care oamenii sunt respectaţi şi consideraţi nobili
din prima lor zi, ca şi tatăl lor Adam. De asemenea, tot un reprezentant al Libanului (M. Azkoul) a
obiectat faţă de formularea „Toţi oamenii se nasc liberi şi egali", pe care o socotea ca sugerând că un
om ar putea fi privat de drepturile sale din diferite raţiuni. De aceea a propus formularea „Toţi
oamenii sunt liberi şi egali", dar, deşi a atras interesul multor delegaţi, a rămas în forma iniţială. O
propunere interesantă în legătură cu acelaşi articol a avut-o şi reprezentantul Irakului (M. Abadi),
care
dorea o formulare de genul „Toate fiinţele umane trebuie să fie libere şi egale în demnitate şi
valoare şi să aibă dreptul de a fi tratate în mod egal şi să se bucure de posibilităţi egale".
Formularea art. 13, cu privire la dreptul la liberă circulaţie, a fost făcută, împreună cu dreptul de a
reveni în propria ţară, la propunerea reprezentantului Libanului (M. Azkoul), intervenţie remarcabilă
pentru că, iniţial, textul era lipsit de această precizare.
De asemenea, intervenţii interesante s-au făcut din partea statelor islamice în legătură cu art. 16
(dreptul la căsătorie), dorindu-se un text raportat şi la legile naţio nale în ceea ce priveşte drepturile
soţilor în materia căsătoriei, sau art. 18, referitor la dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,
care a declanşat vii proteste din partea reprezentanţilor statelor islamice pentru că se consacra libertatea
de a schimba religia sau convingerile. Reacţiile au fost fireşti dacă ne gândim că Şaria interzice
abandonarea religiei musulmane.
Este de remarcat că, la votul final al Declaraţiei, doar un singur stat islamic s-a abţinut Arabia
Saudită -, iar reprezentantul Yemenului a absentat de la vot. Este un motiv să credem că, pentru statele
islamice prezente la aprobarea acesteia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituie, aşa
cum chiar textul ei precizează, idea lul comun care trebuie atins de toate popoarele şi naţiunile, ideal
care nu este pus la îndoială nici pentru celelalte state, dacă ne gândim că s-au abţinut de la vot 7 state
aparţinând altor civilizaţii: R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.S.S. Ucraineană,
U.R.S.S. şi Uniunea Sud-Africană, iar Honduras a absentat.
În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au căpătat noi nuanţări în spaţiul
islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, cele câteva
încercări de a adopta o Declaraţie a drepturilor omu lui in Islam şi chiar a unei Carte arabe a
drepturilor omului sunt demne de toată atenţia. Constatăm că multe state islamice doresc o armonizare
a politicilor lor, inclu siv în domeniul drepturilor omului, şi, în acest scop, au creat mai multe
organisme regionale, precum Conferinţa Lumii Musulmane, Liga Statelor Arabe, Liga Mondială
Musulmană sau Organizaţia Conferinţei Islamice.
Prima încercare datează din anul 1981 când, ia 19 septembrie, în cadrul unei reuniuni organizate
la sediul UNESCO de la Paris, Consiliul Islamic din Europa a propus textul unei Declaraţii universale
a drepturilor omului în Islam. Declaraţia a fost propusă după un şir de întâlniri între reprezentanţii
saudiţi şi juriştii europeni, la Ryad, Roma, Paris, Geneva şi Strasbourg (între 1974 şi 1976), urmate
de Colocviul asupra drepturilor omului, organizat de Facultatea de Drept a Universităţii din Kuweit
(1980). Declaraţia începe cu un preambul în care se arată că Islamul, de 14 secole, a definit prin
Legea divină „drepturile omului" şi le-a oferit garanţii suficiente pentru a asigura protecţia lor, pentru
ca apoi, pe un spaţiu destul de întins, să amin tească motivaţiile şi principiile religioase care descriu
societatea islamică perfectă. Printre altele, se arată că „noi, musulmanii [...] proclamăm această
Declaraţie (Bayari) de Drepturi ale Omului, făcută în numele Islamului, atât cât pot fi deduse
(drepturile omului n. n.) din foarte nobilul Coran şi cea mai pură Tradiţie profetică (Sunna)".
De aceea, se arată în continuare, „aceste drepturi se prezintă ca drepturi eterne care nu vor fi
suprimate sau modificate, abrogate sau invalidate. Aceste drepturi au fost definite de Creator
laudă Lui! şi nici un om, oricare ar fi, nu are dreptul să le invalideze sau să le atace. „ Declaraţia
conţine 23 de articole, în care sunt consacrate drepturi civile şi politice, economice, sociale şi culturale,
toate prin prisma canoane lor religioase ale legii sfinte.
Cea de-a doua încercare este Declaraţia asupra drepturilor omului în Islam, adoptată de
Conferinţa islamică a miniştrilor afacerilor străine, la Cairo, la 5 august 1990. Potrivit acesteia,
statele membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice reafirmă rolul civilizator şi istoric al Islamului şi
că, în Islam, drepturile fundamentale şi liber tăţile publice fac parte integrantă din Legea islamică şi
nimeni nu le poate viola, pentru că aceste drepturi sunt comandamente divine executorii pe care
Dumnezeu le-a dictat în cărţile sale revelate lui Mahomed. Mult mai concisă decât Declaraţia din 1981,
aceasta conţine 25 de articole în care sunt recunoscute drepturi şi libertăţi ale omului care, ca un
principiu al Declaraţiei, sunt supuse dispoziţiilor din Şaria, pentru că aceasta este considerată unica
referinţă pentru a explica şi interpreta oricare din dispoziţiile Declaraţiei. De asemenea, Islamul este
considerat ca fiind religia musulmanului de la naştere. Nici o formă de constrângere nu poate fi
exercitată asupra cuiva pentru a-l obliga să renunţe la religia sa pentru o alta sau pentru a deveni ateu,
inclusiv exploatarea în acest scop a sărăciei sau a ignoranţei .
În sfârşit, cel de-al treilea document, adoptat la 15 septembrie 1994 de Consiliul Ligii Statelor
Arabe, este Carta arabă a drepturilor omului, cu valoare de tratat internaţional, dar care nu a intrat
încă în vigoare'. Dată fiind importanţa acestui docu ment, dar şi larga deschidere pe care o oferă spre
crearea unui sistem arab al dreptu rilor omului, ne vom opri pentru o analiză mai detaliată.
Deşi drepturile enunţate de Cartă sunt formulate într-o manieră aparent laică, larg inspirate din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Pactele internaţionale relative la drepturile omului,
din 1966, motivaţiile preambulului duc la concluzia că acest document are un profund caracter
religios. Astfel, este proclamată credinţa na ţiunii arabe în demnitatea umană, din momentul în care
Dumnezeu a privilegiat această naţiune, făcând din lumea arabă leagănul revelaţiilor divine şi locul
civiliza ţiilor care au insistat asupra dreptului lor ia o viaţă demnă, prin aplicarea principiilor libertăţii,
justiţiei şi păcii. Se afirmă că prin acest document se concretizează principiile eterne definite de
dreptul musulman şi de alte religii divine cu privire la frater nitatea şi egalitatea între oameni. Tot în
preambul este glorificată naţiunea arabă, cu credinţă în unitatea ei de la Golf la Atlantic, naţiune care a
instaurat fundamentele şi principiile umane care au jucat un mare rol în difuzarea ştiinţelor în
Orient şi Occident. Condamnând rasismul şi sionismul, pe care le consideră forme de atentat la
adresa drepturilor omului şi o ameninţare a păcii mondiale. Carta afirmă tot în preambul
ataşamentul faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Pactele internaţionale, dar şi faţă
de Declaraţia de la Cairo asupra drepturilor omului în Islam, aceasta din urmă, aşa cum am văzut,
cerând ca toate drepturile şi libertăţile enunţate să fie supuse dispoziţiilor Şaria. De aici încep
dificultăţile, pentru că, pe fond, toate textele elaborate de islamici în domeniul drepturilor omului au ca
fundament ceea ce a legiferat Dumnezeu (Allah), fiind astfel subordonate legii sfinte Şaria. Iată de
ce, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie, statutul femeii, deşi afirmate de
Cartă într-o manieră imperativă de tip occidenfal, sunt puse sub semnul întrebării dacă sunt (şi sunt)
interpretate şi aplicate în baza dreptului musulman.
Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru părţi.
Prima parte' consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se adaugă,
în aceeaşi categorie, şi dreptul minorităţilor de a beneficia de cultura lor şi de a-şi manifesta propria
religie'. în această primă parte, Carta condamnă rasis mul, sionismul, ocupaţia şi dominaţia străină, pe
care le consideră practici care sfi dează demnitatea umană şi care constituie un obstacol major în
calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.
A doua parte consacră câteva principii generale şi drepturile civile, politice, economice, sociale şi
culturale.
Principial, fiecare stat parte se angajează să respecte şi să garanteze tuturor celor care se află pe
teritoriul său drepturile şi libertăţile proclamate, fără nici o discrimi nare, de orice natură. De
asemenea, nu este admisă restrângerea drepturilor şi a libertăţilor consacrate de Cartă decât dacă este
cerută de lege şi considerată necesară pentru protecţia securităţii şi economiei naţionale, a ordinii
publice, a sănătăţii pu blice, a moralei sau a drepturilor şi a libertăţilor altuia'.
- pedeapsa cu moartea poate fi pronunţată numai pentru infracţiuni grave, dar este interzisă
pronunţarea ei pentru crime politice şi nu poate fi aplicată persoanelor cu vârsta mai mică de 18 ani,
femeilor însărcinate şi celor care alăptează, până la expi rarea unui termen de 2 ani de la naşterea
copilului;
- dreptul de a nu fi supus torturii mentale sau fizice, ori la tratamente degradante sau inumane;
- dreptul la viaţă privată, care este considerată sacră şi inviolabilă, precum viaţa de familie,
domiciliul, corespondenţa;
- dreptul de a cere azil politic în caz de persecuţie, dar acest drept nu poate fi in vocat dacă este
fundamentat pe infracţiuni de drept comun. Extrădarea refugiaţilor politici este interzisă;
Carta consacră şi un catalog al drepturilor economice, sociale şi culturale. Aces tea sunt':
- dreptul la muncă cu asigurarea unei existenţe conforme cu exigenţele necesare vieţii şi, în caz
de angajare în muncă, asigurarea protecţiei sociale complete;
- dreptul la egalitate de şanse, la salariu echitabil şi la o remuneraţie egală pentru muncă egală;
- dreptul de a profita de mijloace intelectuale şi culturale care să glorifice naţiona lismul arab, să
respecte drepturile omului şi să consolideze cooperarea şi pacea mon dială, condamnând discriminarea
rasială, religioasă şi orice altă formă de discriminare;
1. Consideraţii preliminare
Principalul efect a fost apariţia mai multor sisteme de protecţie a fiinţei umane, unul cu vocaţie de
universalitate sistemul Naţiunilor Unite şi mai multe cu vocaţie regio nală, în Europa, pe
continentele americane şi în spaţiul african, cu speranţa că şi spaţiul asiatic, mai ales cel islamic, va
cunoaşte în viitor un asemenea sistem.
Deşi sunt sisteme de protecţie a drepturilor omului, atât Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cât şi instrumentele juridice adoptate ulterior şi pe baza acesteia conţin şi îndatoriri
fundamentale ale omului faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate.
Pare evident că omul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales din partea
statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate trăi liber decât respectând libertatea
celorlalţi. Omul, în societăţile organizate politic în stat, renunţă la libertatea lui naturală şi acceptă un
alt tip de libertate, una limitată, care să-i ofere lui şi celorlalţi siguranţa existenţei şi a afirmării
personalităţii sale depline. Aceasta este o condiţie esenţială, altfel „răul nemcritat pe care [...] îl cau
zezi altuia [...] ţi-l faci ţie însuţi" . Pentru că idealul libertăţii individului nu în seamnă nicidecum că
acesta nu este supus nici unei restricţii şi că nu ar avea nici o responsabilitate faţă de alţii şi faţă de
societate".
Statele consacră prin legile lor, în primul rând prin constituţii, îndatoriri funda mentale ale
cetăţenilor. Statele cu regim politic democratic, ca una din principalele trăsături, promovează şi
garantează ca valori supreme demnitatea omului, drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralis mul politic.
în acelaşi timp, cetăţeanul este privit şi ca membru responsabil al cetăţii, cu îndatoriri faţă de societate,
fără de care statul însuşi ar fi în pericol. Prin urmare, primele interesate în consacrarea juridică a
îndatoririle omului, ale cetăţeanului în special, sunt statele, prin chiar dreptul intern, drept asupra
căruia statul este suveran, dar cu limitările impuse de angajamentele sale internaţionale.
De ce s-a născut dreptul internaţional al drepturilor omului? Sunt de notorietate abuzurile contra
intereselor fiinţei umane, atât din partea statelor, cât şi a altor entităţi. Este semnificativă remarca lui
Rousseau: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri" . Marile pericole care planează
asupra omului, de la conflictele ar mate, persecuţii şi până la cataclismele naturale, au determinat
comunitatea interna ţională să creeze un sistem care să-1 pună la adăpost, sistem pe care îl
identificăm astăzi cu sintagma dreptul internaţional al drepturilor omului. Dar, expresia „drep turile
omului" numai aparent se referă exclusiv la drepturi ale fiinţei umane.
Drepturile omului, aşa cum sunt ele consacrate în instrumentele internaţionale, chiar dacă le
întâlnim şi în formularea „libertăţi fundamentale" sau „dreptul la libertatea de a...", reprezintă
drepturi subiective, adică facultăţi, posibilităţi ale subiectelor raporturilor juridice (oamenii) de a avea
o anumită conduită şi de a cere celeilalte părţi să aibă o atitudine corespunzătoare, sub garanţia pe care
o oferă autoritatea publică.
Relaţiile reglementate de normele juridice ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt,
evident, raporturi juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor ia raport.
Este limpede că atunci când o parte a raportului juridic are un anumit drept, cealaltă parte are o
obligaţie corelativă, adică îndatorirea pe care prima parte poate să i-o pretindă, cu garanţia
autorităţii publice de a o duce la îndeplinire. Prin urmare, toate drepturile omului consacrate în
instrumentele interna ţionale, drepturi care sunt absolute, presupun obligaţii corespunzătoare, mai
ales în sarcina statelor. A afirma că omul are numai drepturi este, astfel, o gravă eroare din
perspectiva teoriei generale a dreptului. Dreptul subiectiv nu poate fi fructificat decât dacă există şi o
îndatorire corespunzătoare în sarcina altuia, iată de ce, în primul rând, fiecare om, beneficiind de
drepturile recunoscute de dreptul internaţional, este îndatorat să respecte aceleaşi drepturi ai căror
titulari sunt ceilalţi.
Este motivul pentru care atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele
juridice internaţionale elaborate ulterior consacră şi îndatoriri ale omului. Astfel, Declaraţia stabileşte
într-o manieră cât se poate de directă că fiecare „om are îndatoriri faţă de societatea în care trăieşte,
numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. In
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, orice om trebuie să fie supus numai acelor îngrădiri care
sunt instituite de lege exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectului necesar al drepturilor
şi libertăţilor altora şi satisfacerii justelor cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale
într-o societate democratică. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate
împotriva scopurilor şi princi piilor Naţiunilor Unite".
Instrumentele regionale de protecţie a drepturilor omului sunt chiar mai explicite cu privire Ia
consacrarea unor îndatoriri fundamentale ale omului. Dacă în sistemul european, Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale funda mentale cuprinde doar câteva referiri generale,
similare cu cele ale Declaraţiei Uni versale a Drepturilor Omului, în sistemul interamerican şi cel
african întâlnim preve deri cât se poate de exprese, chiar detaliate. Astfel, Declaraţia americană a
dreptu rilor şi îndatoririlor omului (iată, chiar denumirea acestui document conţine expresia
„îndatorire") stabileşte un catalog al îndatoririlor omului care include: datoria faţă de societate, faţă
de copii şi părinţi, de a se instrui, de a vota, de a respecta legea, de a fi util comunităţii şi naţiunii, de a
plăti taxele şi de a munci, precum şi îndatoriri legate de securitatea şi bunăstarea socială şi de a se
abţine de la activităţi politice într-o ţară străină. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor ,
de asemenea, proclamă nu numai drepturi, ci şi îndatoriri, precum: îndatorirea de a păstra şi dezvolta
valorile culturale africane pozitive în relaţia cu alţi membri ai comunităţii, în spiritul toleran ţei, al
dialogului şi al consultării; îndatorirea de a contribui la promovarea bunăstării morale a societăţii;
îndatorirea de a păstra şi consolida solidaritatea socială şi naţio nală, în special când aceasta din urmă
este în pericol; îndatorirea de a respecta pă rinţii în orice împrejurare, de a-i întreţine la nevoie etc.
Cu toate acestea, în ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări, mai ales în plan doctrinar,
de a se adopta un instrument distinct care să consacre îndatoriri ale omu lui, în cele ce urmează ne
vom opri Ia trei proiecte mai semnificative, precum şi asupra Declaraţiei cu privire la dreptul şi
responsabilităţile indivizilor, grupurilor şi organis melor societăţii de a promova şi proteja drepturile
omului şi libertăţile fundamentale universal recunoscute, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în
anul 1998.
Trei asemenea încercări sunt mai interesante, atât prin mobilul lor, cât şi prin noutatea
abordărilor. Este vorba despre proiectul de Declaraţie universală a îndato ririlor omului elaborat de
grupul „Inter Action Council", proiectul de Declaraţie a îndatoririlor omului elaborat de Consiliul
Internaţional al îndatoririlor Omului din Trieste şi de proiectul Declaraţiei responsabilităţilor şi
îndatoririlor omului adoptat la Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană", organizată sub
auspiciile Funda ţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO.
2.1. Declaraţia universală a îndatoririlor omului
În luna noiembrie 1997, secretarului general al ONU, Kofi Annan, i s-a înmânat textul unei
„Declaraţii universale a îndatoririlor omului", elaborat de grupul „Inter Action Council"', cu scopul
de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Premisa de la care porneşte această propunere a fost aceea că până acum s-a accentuat prea mult
pe dezvoltarea sistemelor de protecţie a drepturilor omului fară a se construi şi un sistem prin care să
se stabilească îndatoriri fundamentale ale omului.
Mai mult, se afirmă că drepturile omului au fost folosite ca instrument de presiune politică din
interese strategice şi economice. Că ar putea fi aşa nu putem nega, dar a limita rolul drepturilor omului
numai Ia o astfel de destinaţie ni se pare o gravă eroare. Tot aşa ni se pare şi opinia potrivit căreia
dreptul drepturilor omului ar fi o chestiune „tipic occidentală şi chiar instrument al extinderii
dominaţiei vestului pe întreg globul .
Argumentul pe care-l folosesc proiŢiotorii acestui proiect, potrivit căruia Decla raţia Universală a
Drepturilor Omului stabileşte numai drepturi, este inoperant şi am demonstrat mai sus această
afirmaţie. Concluzii similare putem trage şi din textele altor instrumente internaţionale pe care le-am
precizat mai sus.
Ce conţine acest proiect? într-o prezentare cât mai sistematizată, el stabileşte îndatoriri ale
omului pe cinci grupe, astfel:
—""-principiile fundamentale pentru umanitate, precum îndatorirea persoanei de a-i trata pe toţi
oamenii în mod uman, interdicţia de a sprijini comportamentele inumane şi datoria de a interveni
pentru demnitatea şi respectul de sine ale celorlalţi oameni, datoria de a promova binele şi de a evita
răul;
lipsa violenţei şi respectarea vieţii: interdicţia de a răni, tortura sau ucide altă persoană; datoria
de a acţiona în mod paşnic, de a proteja omul şi mediul etc;
Dacă analizăm prevederile acestui proiect, vom constata că ele se regăsesc, direct sau indirect, aşa
cum arătam mai sus, în izvoarele dreptului internaţional al dreptu rilor omului. Că aceste prevederi
sunt formulate în termenii unui cod moral şi, din această perspectivă, poate fi acceptat ca un impuls
pozitiv în conştientizarea nevoii de acceptare deplină a demnităţii tuturor oamenilor ar reprezenta un
câştig. De altfel, cei cărora le aparţine acest demers vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că
„ciocnirea între civilizaţii prognozată de unii analişti nu poate fi îndepărtată doar prin potenţial
militar şi economic, ci mai e nevoie şi de o armătură morală recunoscută de toţi membrii umanităţii" .
2.2. Declaraţia îndatoririlor omului
Denumită şi Declaraţia deja Trieste, aceasta este propusă de Consiliul Interna ţional al
îndatoririlor Omului, organizaţie neguvernamentală care funcţionează din -anul 1993 pe lângă
Universitatea din Trieste, având, începând cu anul -1997, un statut special de organizaţie consultativă â
Consiliului Economic şi Social al ONU. Printre cele mai importante obiective ale acestei organizaţii
figurează cele care urmă resc nu numai adoptarea unei Declaraţii Universale a îndatoririlor Omului
sub egida ONU, ci chiar a unei Carte Universale a îndatoririlor Omului şi declararea unei Zile a
îndatoririlor omului.
Formulat în 12 pincte, proiectul consacră drept datorii ale oricărei fiinţe umane ur mătoarele :
-să acţioneze pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor în vârstă şi a celor cu handicap;
-să respecte viaţa umană şi să condamne comerţul cu fiinţe umane ori cu părţi ale unei persoane în
viaţă;
-să susţină eforturile de îmbunătăţire a vieţii persoanelor care suferă de foame, mizerie, boli,
şomaj;
-să realizeze efectiv planing-ul familial, în mod voluntar, astfel încât să se poată controla creşterea
populaţiei la nivel mondial;
-să evite risipa de energie şi să acţioneze astfel încât să se reducă folosirea com bustibililor fosili;
-să protejeze natura împotriva poluării şi abuzului, să promoveze conservarea resurselor naturale
şi să contribuie la refacerea mediului degradat;
-să acţioneze pentru menţinerea păcii în lume, să condamne războiul, terorismul şi toate celelalte
activităţi ostile, cerând scăderea cheltuielilor militare în toate ţările, precum şi proliferarea şi
diseminarea armelor, în special a celor de distrugere în masă.
Analiza acestui text duce la concluzia că el nu acoperă nici pe departe corespon denţa drepturi
fundamentale îndatoriri fundamentale, ci se limitează doar la câteva aspecte de mare generalitate.
Interesantă este şi modalitatea de promovare a acestui proiect de declaraţie de către autorii ei; el
a fost lansat pe Internet cerându-se mai ales studenţilor să-şi ex prime adeziunea şi, cu un asemenea
suport, să fie trimis Adunării Generale a ONU pentru a fi dezbătut.
Pe un spaţiu destul de întins, acest document se deosebeşte de celelalte încercări prin abordările
deosebit de elaborate, înfăţişându-se ca un adevărat proiect de codi ficare. Redactat în 41 de articole
structurate pe12 capitole, proiectul de declaraţie a fost înaintat Directorului General al UNESCO, cu
scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Interesant este că, în chiar art. 1, sunt definite noţiunile de bază cu care operează textul
documentului:-îndatorire, responsabilitate şi comunitate globălă
11 capitole din cele 12 ale proiectului, fiecare în parte stabileşte îndatoririle şi res ponsabilităţile
pentru un anumit drept sau categorie de drepturi fundamentale şi libertăţi fundamentale ale omului:
-dreptul la viaţă şi la securitate, cu trimiteri exprese şi detaliate inclusiv la exi genţele securităţii
colective, culturii pentru pace, dezarmării şi ale dreptului interna ţional umanitar (Cap. 2);
De remarcat că, pentru fiecare din aceste drepturi şi libertăţi, proiectul stabileşte îndatoriri şi
responsabilităţi raportate la fiecare componentă a comunităţii globale, în special în sarcina statelor, pe
care le socoteşte ca prime îndatorate şi responsabile de
Acest stil de redactare este similar pentru toate îndatoririle şi responsabilităţile con sacrate în
scopul respectării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, ni se pare
important de subliniat că acest proiect, deşi se numeşte Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor
omului, el nu.şe adresează exclusiv individului uman, ci tuturor actorilor comunităţii globale. în priiriul
rând statelor. Din acest punct de vedere, considerăm că acest document face un pas considerabil spre
eficientizarea mecanismelor şi a procedurilor care au ca obiect apărarea drepturilor omului. Nu este
nevoie într-atât de un document care să „împovăreze" în plan universal individul uman şi aşa destul
de încorsetat de obligaţiile care rezultă din ordinea juridică internă a statului, ci de un document care
să constrângă statele, în primul rând, pentru că ele sunt responsabile de violările grave sau mai puţin
grave ale drepturilor omului. Individul uman, în mod impli cit, nu-şi poate valorifica propriile drepturi
şi libertăţi dacă el însuşi nu respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi, ceea ce presupune automat
îndatoriri şi responsabilităţi individuale.
Adoptată la 9 decembrie 1998, prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 53/144, această declaraţie a
fost iniţiată de Comisia drepturilor omului şi de Consiliul economic şi social. Ea porneşte de la
sublinierea că toţi membrii comunităţii internaţionale trebuie să-şi îndeplinească, împreună sau separat,
obligaţiile lor solemne de promovare şi încurajare a respectului pentru drepturile omului şi libertăţile
sale fundamentale pentru toţi, fără nici o discriminare, şi să coopereze Ia scară internaţională în acest
sens.
Declaraţia stabileşte drepturi ale indivizilor, ale grupurilor şi ale organismelor ne guvernamentale
ale societăţii şi îndatbriri ale acestora şi ale statelor. Ea nu este sistema tizată în raport de drepturile ori
îndatoririle stabilite, nici în funcţie de subiectul căruia i se adresează individ, grup, organism al
societăţii sau stat-, ci în funcţie de finalităţile pe care le urmăreşte, adică promovarea şi apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. Pentru o mai bună imagine asupra acestor
dispoziţii, le vom sistematiza în funcţie de subiectele cărora li se adresează, considerând că astfel vom
observa mai bine concepţia Adunării Generale a ONU cu privire la îndatoririle omului.
- de a deţine, căuta, obţine, primi şi păstra informaţii cu privire la toate drepturile omului şi
libertăţile sale fundamentale, având acces, mai ales, la modalităţile în care acestea sunt respectate în
sistemul naţional legislativ, judecătoresc sau administrativ;
- de a studia, discuta, aprecia şi evalua, în drept şi în fapt, aceste drepturi şi libertăţi şi, prin
aceste mijloace şi altele, să atragă atenţia publicului asupra gestio nării lor;
- de a participa fără discriminare la guvernarea ţării sale şi la conducerea trebu rilor publice, mai
ales dreptul de a supune criticilor autorităţile şi de a formula propu neri pentru ameliorarea
funcţionării lor, precum şi de a semnala aspectele care aduc atingere promovării, protecţiei şi
realizării drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale;
- de a-şi exercita profesia în conformitate cu legea, cu respectarea normelor naţionale şi
internaţionale privind conduita etică profesională;
- de a participa la activităţi paşnice pentru a lupta contra violărilor omului şi liber tăţilor sale
fundamentale şi, în acest scop, de a fi efectiv protejat de legislaţia naţională;
- nimeni nu poate participa la violarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale, fie prin
acţiuni, fie prin omisiuni, în funcţie de circumstanţe; prin urmare, nimeni nu poate fi urmărit sau
acuzat pentru că a refuzat să aducă atingere acestor drepturi şi libertăţi;
- fiecare are îndatoriri faţă de comunitate, singurul cadru care permite libera şi deplina dezvoltare a
personalităţii sale;
- responsabilitatea şi îndatorirea de a apăra, promova şi a face efective toate drep turile omului şi
toate libertăţile fundamentale, mai ales adoptând măsurile necesare pentru crearea condiţiilor sociale,
economice, politice şi altele, astfel încât toate persoanele care sunt sub jurisdicţia sa să se bucure,
individual sau în asociere cu alţii, de aceste drepturi şi îndatoriri;
- dispoziţiile dreptului intern, care trebuie să fie conforme cu Carta ONU şi cu celelalte obligaţii
internaţionale ale statului în domeniul drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, să servească
drept cadru juridic pentru punerea în apli carea şi exercitarea acestora, precum şi pentru toate
activităţile vizate în această declaraţie care au ca obiect promovarea, apărarea şi realizarea efectivă a
acestor drepturi şi libertăţi;
-să ia măsuri în plan legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pentru ca toate persoanele
de sub jurisdicţia lor să cunoască mai bine drepturile lor civile, politice, economice, sociale şi
culturale, mai ales:
Credem că pasul următor ar trebui să fie transpunerea acestui document într-un instrument
internaţional convenţional pe care statele să şi-l asume şi care să contri buie astfel la o cât mai largă
promovare a drepturilor omului şi a libertăţilor funda mentale. Numai în măsura în care fiinţa umană
va şti cum ar trebui să fie protejată, nu cum este, ea va putea să pretindă respectarea propriilor
drepturi, adică va putea identifica limpede îndatoririle celorlalţi, dar şi propriile îndatoriri în raport cu
aceştia.