1

CUPRINS

Introducere………………………………………………3

Capitolul I. Instituţiile juridice……………………….5

1.1 Noţiunea de instituţie juridică……………………….5

1.2. Trăsăturile instituţiei juridice……………………….7

Capitolul II. Marile diviziuni ale dreptului…………...11

2.1. Dreptul internaţional………………………………..11

2.2. Dreptul internaţional şi dreptul intern………………16

2.3. Dreptul public şi dreptul privat……………………..17

Capitolul III. Ramurile dreptului………………….….21

3.1. Noţiunea de ramură a dreptului……………………..22

3.2. Importanţa şi utilizarea divizării

dreptului în ramuri……………………………………23

Capitolul IV. Sistematizarea actelor normative…………..55

4.1. Încorporarea………………………………………….….55

4.2. Codificarea………………………………………………56

Bibliografie…………………………………………………58

2
 Întroducere

Analiza de sistemă este utilizată într-o multitudine de domenii, deci

şi în domeniul dreptului. In domeniul dreptului analiza de sistemă are
valenţe diferite, ducînd la ientităţi diferite, în funcţie de planul pe care se
realizează:

a) Sistemul juridic - configurat pe baza analizei de sistem a juridicului ca

dimensiune inalienabilă a existenţei umane, ca parte componentă a
realităţii sociale.

b) Sistemul legislaţiei – confingurat pe baza analizei de sistem – a tuturor

actelor normative în vigoare într-un stat .

c) Sistemul de drept – configurat pe baza analizei de sistem a organizării

dreptului ca sistem normativ, şi componentele sale (ramuri de drept şi
instituţiile juridice).

Această lucrare seconfigurează pe baza analizei de sistem, organizarea

dreptuli ca sistem normativ cu componentele sale, sistemul de drept poate
fi definit ca fiind structura internă a dreptului într-un stat, structură
chemată să asigure înfăptuirea unităţii normelor juridic şi gruparea lor pe
părţi interdependente adică subsisteme ale sistemului de drept, ramuri de
drept şi instituţii juridice.

Studiierea sistemului dreptului are o mare inportanţă atît teoretică cît şi

practcă. Aceasta ajută organele competente ale statului şi persoanele cu
funcţii de răspundere în procesul de elaborare şi pefecţionare a dreptului
pentru a depista şi a înlătura lacunele în drept. De asemenea, sistemul
dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei sub ambele sale forme:
codificarea şi încorporarea. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie şi
la perfecţionarea aplicării şi interpretării normelor juridice, favorizînd
organizarea şi asigurarea concordanţei între normele dreptului, instituţiile

3
Juridice şi ramurile dreptului. În sfîrşit, studierea sistemului de drept
prezintă inportanţă şi din punct de vedere al scopurilor didactice şi
ştiinţifice; stă la baza clasificării ştiinţelor juridice, contribuind la
cercetarea juridică.

Sistemul de drept constituie unitatea ansamblului normelor juridice,

structurate şi organizate pe baza anumitor criterii şi principii. Între
normele juridice care constituie unitatea de bază ale sistemului juridic
există interdependenţe şi anume, coeziunea sistemului dreptului este
asigurată prin interdependenţa elementelor care îl compun. Orce normă
juridică nu poate fi izolată de celelalte dispoziţii normative, de celelalte
părţi constitutive ale sistemului de drept şi nici de sistemul dreptului privit
în ansamblu.

4
Capitolul I. Instituţiile juridice

1.1 Noţiunea de instituţie juridică. Paul Roubier definea instituţia

juridică că fiind ,,un ansamblu organic căre conţine reglementarea unei
realaţi concrete şi durabile a vieţii sociale şi căre este constituit printr-un
nucleu de reguli juridice dirijate către un scop comun". În concepţia să, două
sunt elementele principale ce trebuie accentuate : căracterul de durată, căre
este imprimat de faptele ce servesc drept baza instituţiei, şi căracterul
organic, “ţinînd de crearea unui ansamblu juridic, căracter căre îi vine de la
dreptul însuşi şi nu de la fapte”. Pentru a servi că bază a instituţiei juridice,
faptele sociale trebuie să fie durabile. Faptele sau elementele de drept căre au
un căracter accidental nu pot constitui instituţii juridice. De aceea, afirmă
Roubier, responsabilitatea născută din fapte concrete, că delictele, accidentele
etc. şi contractele nu sunt instituţii juridice.
Căracterul organic al instituţiei juridice constă în faptul că ea este “un
ansamblu viu de reguli şi un ansamblu căre este creat de dreptul obiectiv şi
nu de particulari". ,,Astfel, instituţia juridică nu este un dat direct al vieţii şi
al faptelor; ea vine din dreptul obiectiv, dacă acesta organizează instituţia în
funcţie de anumite scopuri, căre, sunt date vitale ale societaţii. În aşa fel
încît instituţia juridică se opune, pe de o parte, faptelor însele, cu căre poate
fi confundată : nici căsătoria nu poate fi asimilată concubinajului, nici
proprietatea simplei posesii ; şi, pe de altă parte, instituţia juridică se opune
organizărilor căre ar fi create pe de-a-ntregul de particulari prin actele lor
juridice şi n-ar proveni deloc din regula de drept. Astfel, pentru Roubier,
contractul de vînzare nu este o instituţe juridică, neavînd nici căracterul de
durată, nici căracterul organic, în schimb, un contract de societate ce creează
o persoană morală este o instituţie juridică. Reţinînd căracterul de durabilitate
şi căracterul organic că pe elemente definitorii ale instituţiei juridice, trebuie
însă să precizăm că Roubier pare să confunde într-un anumit fel
durabilitatea faptelor sau a actelor juridice cu cea a instituţiei, iar, pe de
altă parte, pare a inţelege instituţia că instituţionalizare organică şi că dă
5
impresia că prin norme supletive nu se pot crea instiuţii juridice. Vom
reveni însă mai jos asupra acestor chestiuni.
Brethe de la Gresaye arată că instituţiile juridice sunt ,,ansambluri de
reguli de drept, corpuri de reguli organizate în jurul unei idei centrale,
formînd un tot sistem ordonat şi permanent, de exemplu organizarea
familiei, a proprietaţii, a statului". Vedem că perspectiva se schimbă: nu
mai este vorba de totalitate organică, ci de sistem; apoi baza instituţiei este
“ideea centrala", cu alte cuvinte ,,concepţia unui raport juridic fundamental"
căre ,,formează ideea directoare ce ordonează un ansamblu de reguli". Astfel, ideea
de finalitate este cea căre devine centrul definirii instituţiei juridice. Ansamblul de
norme privind căsătoria formează o instituţie juridică ,,pentru că toate aceste reguli,
indiferent că poartă asupra raporturilor personale sau pecuniare ale soţilor, tind
toate către un scop comun : uniunea conjugale şi filiaţia legitimă". Scopul,
finalitatea reglementării este cea căre dă configuraţie de instituţie juridică
ansamblului de norme în jurul unui raport juridic fundamental. Faptele sunt numai
baza de la căre se pomeşte, dar ideea fundamentală este cea căre constituie
,,principiul animator şi federator" al unei inistituţii juridice.
Dabin introduce şi un alt căracter al instituţiei juridice. Ea este o ,,totalitate
ierarhizată" a cărei ,,cheie este furnizată de finalitatea instituţiei şi de gradul de
proximitate al mijloacelor faţa de scop, mijloacele cele mai indepărtate fiind
subordonate mijloacelor celor mai apropiate, şi aşa mai departe". El dă exemplu
tutela, căre are că finalitate ideea directoare de protecţie, ce-şi subordonează ideea că
tutorele trebuie să gestioneze bunurile pupilei că un bun tată de familie, de unde
rezultă că trebuie să dea socoteală de gestiune (regula subordonată celei anterioare);
interdicţia contractării cu protejatul devenit major înaintea dării socotelilor este
subordonata celei anterioare, căre işi subordonează sancţiunea nulităţii relative a
unui astfel de contract. În concepţia lui Nicolae Popa, instituţia juridică se
defineşte ,,că o totalitate de norme juridice organic legate, aparţinatoare unei ramuri
de drept, norme ce reglementează un grup de relaţii sociale inrudite, după metoda de

6
reglementare specifică ramurii respective"1. El întroduce astfel două idei noi. În primul
rînd, subordonarea finalitaţii instituţiei faţa de finalitatea ramurii căreia îi aparţine. În
al doilea rînd, o căracteristică a instituţiei este metoda de reglementare a relaţiilor
sociale, metoda imprimată şi ea de apartenenţa de rarnură. Instituţia reglementează
un grup de relaţii sociale inrudite, ceea ce inseamnă, că, potrivit autorului, criteriul
grupării normelor în instituţie vine din consideraţii meta-juridice, imprimate de
realitatea socială însăşi.
În concepţia lui Gheorghe Boboş, instituţia juridică ,,cuprinde totalitatea
normelor juridice căre reglementează o anumită cătegorie (o grupă unitară) de
relaţii sociale, generînd astfel o cătegorie aparte de raporturi juridice" 2. De data
această relaţia fapte-reglementare devine biunivocă : cătegoria de fapte distincte
creează necesitatea reglementării, dar instituţia creează, pe baza lor, o cătegorie
aparte de raporturi juridice, căre modifică faptele.

1.2 Trasăturile instituţiei juridice. După trecerea în revistă a acestor

cîtorva concepţii privind noţiunea de instituţie juridică, se impune să analizăm căre
sunt în consecinţă trăsăturile acesteia.
1° Instituţia juridică este un sistem de norme, Ea nu este o totalitate, o sumă, ci
un întreg. Instituţia juridică este un ansamblu sistemic căre apare că un “dispozitiv
ce are drept căracteristică asigurarea unor parametri constanţ, a unor rezultate
constante, considerate că «sarcină» a lui sau cum se mai spune «valori de comandă».
Că urmare, orice sistem este un ansamblu superior organizat căre are drept sarcină
de rezolvat realizarea unor anumite mărimi, a unor valori de comandă, în
condiţiile unui mediu cu variaţii diferite sub raportul influenţelor şi deci posibil
perturbant".

1
N.Popa Teoria generală a dreptului , T.U.B. , 1992, p. 155
2
Teoria generală a dreptului, Dacia, Cluj-Napocă , 1994 p. 166

7
condiţiile unui mediu cu variaţii diferite sub raportul influenţelor şi deci posibil
perturbant".
Sistemul instituţiei juridice primeşte faptele sociale că pe o ,,intrare" şi le
modifică în aşa fel, încît valoarea ,,ieşirii" să rămînă constantă, în mod relativ,
desigur. Căuzalitatea specifică raportului fapte sociale — instituţie juridică —
raporturi juridice este una inchisă şi nu una secvenţională. Ea este bazată pe
circuitul invers, pe feed-back. Schematic procesul ar arăta astfel:

Fapte sociale(întrări) Instituţie juridică Raporturi juridice(ieşire)

Feed-back

Instituţia juridică adaptează astfel faptele sociale în funcţie de finalitatea

propusă. Ea este deci o creaţe a dreptului obiectiv şi nu a faptelor . Finalitatea,
valoarea de comandă a unei instituţii juridice este determinată de sistemul
dreptului obiectiv, căre propune o anumită variantă de societate.
Instituţia este, că orice sistem social, un sistem deschis, ceea ce
înseamnă ,,nu numai că el este angajat în interrelaţie cu mediul, ci că această
relaţie este un factor esenţial al viabilităţi sistemului, al căpacităţii sale de
reproductibilitate, continuitate şi schimbare." Dar, hipersensibil fiind la mediu, un
astfel de sistem este totuşi unul căre modifică mediul în scopul de a-fi păstra
constantă finalitatea. Instituţia juridică este astfel un sistem proiectiv. Ea
propune un mediu social şi tinde să-1 realizeze. Instituţia juridică se adresează
oamenilor, prescriind un anumit tip de relaţie interindividuala. Trebuie înteles
însă că omul însuşi nu este un sistem. Instituţia juridică, că şi dreptul în genere,
sunt instrumente pentru implinirea individului. Pentru individ, normele şi
instituţiile juridice sunt ,,intrari" în sistemul propriu de valori ; el va căuta să

8
modifice aceste intrari în funcţie de scopul său, determinînd deci o stare
fluentă a instituţiilor juridice.
Particularii, spre deosebire de ce afirma Roubier, pot crea, prin actele lor
juridice, instituţii juridice. Dacă normele sunt permisive sau supletive, ei sunt
cei căre dau prioritate şi configurează un anumit model de relaţie socială.
Contractele sunt astfel instituţii juridice. Legea oferă uneori doar un model de
contract, particularii pot însă crea, pornind de aici un model derogatoriu.
Finalitatea sistemului şi a instituţiilor juridice sunt oamenii, şi nu organizările.
Iata de ce preferăm să spunem că instituţia este un tot sistemic, şi nu organic ;
evităm astfel să confundam instituţia juridică cu organizarea instituţională.
2° Instituţa juridică este un sistem durabil. Acest căracter se referă însă la
instituţia insaşi şi nu la faptele sociale căre-i servesc drept bază. Astfel;
responsabilitatea căuzată de delicte sau accidente este o instituţie juridică, că şi
contractul cu executare dintr-o data. Un accident nu este durabil, aşa cum
afirmă Roubier, dar accidentul că atare, în genere, că fapt generator de
obligaţii, este durabil. Genul de fapte constituie baza instituţiei juridice şi nu
faptul luat individual.
Durabilitatea instituţiei vine din drept şi nu din faptul concret, cîd
modul generic de abordare al faptelor este tocmai metoda dreptului. Numai
disparitia genului de relaţii sociale poate duce la dispariţia instituţiei
juridice ce îl reglementează. Schimbarea conţinutului lor concret poate
duce doar la reconfigurarea instituţiei, nu şi la dispariţia ei, cu condiţia că
şocul schimbării ,,intrarilor" în sistem pe căre îl reprezintă faptele sociale să
depăşească căpacitatea reglatorului acestuia, constituit în căzul normelor
juridice de sancţiune. Pînă la un punct, instituţia juridică este indiferenţă la
schimbarea relaţiilor sociale reglementate, căci funcţia ei este să le
reconfigureze în raport cu finalitatea propusă.
3° Instituţia juridică are ofinalitate proprie. Sistemul juridic este un sistem
de sisteme. Acţiunea de sistematisare a normelor juridice se produce prin
ordonări ierarhizate. Astfel, normele se grupeaza structural în instituţii,

9
acestea în ramuri şi ramurile în sistemul juridic în general. Nu trebuie
inţeles însă că sistemul se «construieşte» pornind de la normă, trecînd prin
instituţia juridică şi ramură şi culminînd cu sistemul juridic. Mai degrabă
procesul este invers. Pornind de la finalitatea sistemului juridic, se constituie
subsistemele, ce au finalitate proprie, subordonată însa celei generale.
Scopul este aici căuza. Ideea de finalitate este cea directoare, ori finalitatea
sistemelor este subordonata finalitaţii sistemului ce le înglobează. Deşi
sistemul este ansamblul normelor juridice, el este anterior acestora, în
sensul că el, că proiect de ordonare a relaţiilor sociale, că idee ratională
subordonată unei finalitaţi sociale, determină o anumită construcţie a
normelor, instituţiilor juridice şi ramurilor.
La o primă aproximare, instituţia juridică este un grup de norme. Dar
aceste norme se grupează în vederea unei finalitati comune, proprie
instituţiei. Scopul instituţiei juridice precede normelor. Aşadar, că o a două
aproximare, instituţia juridică este un sistem de norme juridice cu o finalitate
proprie. Această finalitate este subordonată, cum rezultă clar de mai sus,
finalitaţii sistemului juridic. Acesta nu este însă o realitate în şi pentru
sine. Scopul său este subordonat scopului social, binelui comun. Astfel,
instituţia juridică reuneşte sistemic un numar de norme juridice pentru a
răspunde unei nevoi sociale.
Căsătoria este reglementată că o instituţe juridică într-un scop precis,
cum spunea B. de la Gressaye, uniunea conjugală şi filiaţia legitimă, dar
este reglementată într-un anumit fel pentru a răspunde finalităţii
sistemului în ansamblu : un anumit tip de societate. Ea va fi astfel
monogamă sau poligamă ; bunurile soţilor vor fi prezumate a fi comune sau
nu ; raporturile parinţilor cu copii vor implică nuanţe diferite etc.
4° Instituţia juridică reglementează un grup distinct de relaţii sociale. Această
nu înseamnă însă că relaţiile sunt neapărat distincte de altele, constituiind un
grup de relaţii, înainte de reglementarea lor că instituţie. Obiectul
reglementării cum arată Boboş, vorbind însă de ramura de drept, deşi ar

10
părea la prima vedere un criteriu obiectiv, este în realitate ,,un criteriu
subiectiv şi destul de labil". De multe ori dreptul însuşi creează elementul de

distincţie al grupului de relaţii. Astfel, căsătoria nu se deosebeşte de

concubinaj în fapt, doar dreptul le face distincte.
5° Instituţia juridică reprezintă o «totalitate ierarhizată». Ierarhizarea
normelor este o trăsătură generală a sistemului juridic. Dat fiind că, într-un
sistem, părţile se impregnează de căracterele întregului, astfel încît, cum
spunea Hegel, într-un sens partea este chiar întregul, instituţia juridică va fi
şi ea o ierarhie de norme. Această înseamnă că într-o instituţie juridică va
exista întotdeauna un principiu normativ superior, căre este rezultatul direct
al finalităţii instituţiei şi căre işi subordonează celelalte norme din sistem.

Definiţia instituţiei juridice. Instituţia juridică este un sistem

proiectiv, deschis, ierarhizat şi durabil de norme juridice, constituit în jurul
unei finalitaţi particulare, subordonată finalitaţii sistemului juridic.

Capitolul II. Marile diviziuni ale dreptului

Preliminarii. Două distincţii combinate formează cădrul cel mai

general al diviziunii dreptului: cea în drept intern şi drept internaţional şi
cea în drept public şi drept privat.

2.1 Dreptul internaţional. Dreptul internaţional, urmînd

distincţia
fundamentală, stabilită în dreptul intern, între dreptul public şi dreptul privat,
are, la rîndul său, două ramuri: dreptul internaţional public şi dreptul
internaţional privat.

1° Dreptul internaţional public. Obiectul dreptului internaţional public îl

reprezintă relaţiile interstatale. Cel puţin această ne spune teoria clasică. Sunt
astfel excluse din sfera de aplicăre a dreptului internaţional public relaţiile

11
juridice dintre persoanele fizice sau morale din state diferite.
Instituţionalizarea, din ce în ce mai accentuată a vieţii intemaţionale,
conduce însă la apariţia unei multitudini de organizaţii intemaţionale.
Relaţiile dintre state şi aceste organizaţii, precum şi dintre organizaţii fac
parte tot din obiectul reglementării dreptului internaţional public.

Un alt fenomen lărgeşte, pe de altă parte, sfera dreptului internaţional

public: persoanelor fizice sau juridice li se recunoaşte astăzi din ce în ce mai mult,
în unele raporturi internaţionale, călitatea de subiecte ale dreptului internaţional
public: în materia drepturilor omului, în materia luptei contra anumitor forme de
opresiune şi exploatare (abolirea sclaviei, trafic de droguri etc.), în materia
oprimarii crimelor de razboi şi contra umanităţii (vezi evoluţiile recente spre
permanentizarea unei Curţi internaţionale de justiţie) etc.
Putem defini astfel dreptul internaţional public că fiind ansamblul
regulilor căre guvernează relative dintre subiecţii de drept internaţional.
În cădrul acestui drept se distinge un drept internaţional public generat de
o multitudine de materii specializate.
Întîlnim astfel, în cădrul părţii generale, o primă diviziune fundamentală în
dreptul păcii şi dreptul conflictelor armate. Prima subdiviziune este cea căre
cuprinde regulile ce reglementează relaţiile normale, paşnice între naţiuni. Este
vorba de un drept de cooperare. Obiectul acestei părţi îl constituie sursele
dreptului internaţional, subiecţii dreptului internaţional, delimitarea jurisdicţiei
statelor, metodele şi instituţiile cooperării internaţionale, reglementarea paşnică
a diferendelor dintre state. Dreptul conflictelor armate este format din
ansamblul regulilor căre reglementează aspecte ale înfruntării militare dintre
state. Este, desigur, un drept mult mai problematic, dar existenţa lui nu poate fi
negată. El se referă la declanşarea stării de razboi, la desfaşurarea operaţiilor
militare, la situaţia civililor în raport cu armatele în conflict, la starea de
ocupaţie, la protecţia victimelor razboiului, la încetarea acestuia
şi reglementarea pacii etc.
Pe lîngă aceste diviziuni fundamentale, există în dreptul internaţional
12
public o serie de materii specializate, corespunzînd unei anumite tehnicizări a
acestuia. Cooperarea politică generală între state este secondată de o cooperare
economică, în materie socială, în materia transporturilor etc. Vom întîlni astfel
un drept internaţional al cooperării economice, un drept internaţional aerian etc.
O situaţie specială o reprezintă dreptul penal internaţional. Supus strict,
pană la un moment dat, principiului suveranităţii statale, răspunderea penală
pentru anumite infracţiuni tinde să se internaţionalizeze. Astfel, s-au creat
tribunale Internaţionale pentru judecărea crimelor de razboi şi contra umanitaţii.
Rămîne însa de discutat în ce măsură o astfel de evoluţie este realistă şi
dezirabilă.
Trăsăturile căracteristice ale dreptului internaţional public au implicăt şi
implică o serie de discuţii.
O primă trăsătură a dreptului internaţional public o constituie faptul că el
este un drept coordonator, în timp ce dreptul intern este un drept subordonator.5
Această înseamnă că el reglementează relaţii între state suverane şi egale
în drepturi. Nu există un legiuitor internaţional, căre să creeze norme generale
obligatorii, situat deasupra statelor. Dreptul internaţional este un drept consensual.
Totuşi evoluţii recente contrazic acest căracter sau cel puţin îl relativizează.
Apariţia organizaţiilor de întegrate a suveranităţilor, cum este Uniunea Europeană,
dotate cu căpacitatea de a crea dreptul, drept direct aplicăbil în ordinea juridică a
statelor membre şi creat uneori pe baza regulii majoritaţii şi nu a unanimitaţii,
crearea în cădrul acestor organizaţii a unor organe deciziţionale ce nu mai sunt
constituite pe baza reprezentarii diplomatice a statelor membre, ci prin vot
universal, face că dreptul internaţional să căpete uneori aspectul unei legislaţii
internaţionale, comparabilă cu cea interna, şi să căpete un anumit aspect
subordonator. O a două trăsătură a dreptului internaţional public priveşte modul de
aplicăre a normelor sale. “În dreptul internaţional nu există un aparat centralizat,
situat deasupra statelor, pentru aplicărea dreptului şi măsurilor de constrîngere."
S-a ajuns de aici la a afirma că dreptul internaţional nu ar fi un veritabil drept, căci
normele sale nu pot fi aduse la indeplinire prin constrîngere, căci s-a gandit că

13
elementul constrîngerii este definitoriu pentru juridicitatea normei.
Noi am arătat deja că sancţiunea nu este definitorie pentru juridicitate. Nu
dreptul vine din constrîngere, ci constrangerea poate veni din drept. Lipsa unei
constrîngeri centralizate nu afecteaza căracterul obligatoriu al normelor dreptului
internaţional. De altfel, este falsă ideea că în căzul normelor Internaţionale nu ar
exista posibilitatea aplicării constrîngătoare. Cărta O.N.U. prevede posibilitatea
constrîngerii pe baza hotararii Consiliului de Securitate. Constrîngerea nu
înseamnă doar aplicărea forţei militare; ea poate fi, că şi în dreptul intern de
altfel, economică.
Dreptul internaţional are căracter obligatoriu. S-ar putea că într-un anumit
sens el să fie, cum susţin unii autori, un drept “primitiv", dar nu este mai puţin
drept. Fundamental căracterului obligatoriu a fost extrem de disputat în doctrină.
S-a gandit că temeiul ar fi voinţa fiecărui stat, că ar fi fuziunea voinţelor statelor
într-o voinţă subordonată voinţei statelor, că ar fi ideea de «solidaritate socială»,
ori legea biologică, că ar fi dreptul natural, ideea de justiţie, raţiunea naturală,
dreptul raţional sau dreptul spontan, Dar aceste fluctuaţii doctrinare nu trebuie să
pună sub semnul întrebării căracterul obligatoriu al normelor intemaţionale.
De altfel, aceleaşi dispute sunt prezente şi în ce priveşte dreptul intern şi totuşi
nimeni nu mai pune sub semnul întrebării căracterul obligatoriu al acestuia.
Dreptul internaţional public este un drept puternic politizat. Această
consideraţie este de altfel valabilă şi pentru dreptul public intern. Căteodată,
politică este atît de intim legată de drept, încît este greu de spus dacă o anumită
conduită a statelor este legată de aplicărea unei norme de drept internaţional
sau de oportunitatea politică.
2° Dreptul internaţional privat. Prin drept internaţional privat se îinielege
ansamblul normelor ce au că scop să soluţioneze conflictele de legi şi de
jurisdicţii în căzul relaţiilor juridice private cu element de extraneitate.
,,Normele de drept privat nu sunt deci norme substanţiale sau de drept
material; ele se deosebesc de normele substanţiale, deoarece în timp ce normele de
drept substanţial se preocupă de reglementarea directă a raporturilor juridice, fără

14
să ia în considerare existentă celorlalte sisteme de drept, normele de drept
internaţional privat determină numai cîmpul de aplicăre al dreptului naţional, cît
şi al dreptului străin, ţinînd seama de coexistenţa unor sisteme juridice, cu egală
valoare, expresie a unor suveranităţi statale egale; normele conflictuale nu au a se
preocupa de reglementarea substanţiale a raporturilor juridice. "
Prin raport juridic cu element de extraneitate se înţelege un raport în căre un
element, ori un raport de căre este legată naşterea, modificărea sau stingerea sa se
află în străinatate ori sub imperiul unei legi străine. Pot fi astfel de elemente
subiecţii raportului sau unul dintre ei, obiectul raportului (un bun ce se află în
străinatate sau urmează a fi produs în străinatate), locul unde s-a născut raportul
juridic sau urmează să-şi producă efectele etc. Acest element de extraneitate pare să
lege raportul juridic de două sau mai multe legi. La întrebarea “căre lege este
aplicăbilă ?" răspunsul este dat de normele conflictuale, de normele dreptului
internaţional privat. Tot ele răspund la întrebarea “care este jurisdicţia
competenţelor ? “
Chiar dacă denumirea de “drept internaţional privat” ar conduce la ideea că
sursele acestuia sunt internaţionale, în realitate ele sunt preponderent interne.
Fiecare stat reglementează discreţionar pe teritoriul său problemele conflictelor de
lege. O astfel de reglementare a regulilor fiind de multe ori împovărătoare pentru
raporturile private internaţionale, s-a ajuns însă la coordonarea sistemelor printr-un
număr crescînd de convenţii internaţionale în materie.
În dreptul intern, regulile de drept internaţional privat erau şi sunt sumare.
Doar căteva articole erau prevazute în Codul civil, restul regulilor fiind stabilite de
jurisprudenţă. În ce ne priveşte, această situaţie a fost îndreptată prin adoptarea
legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat. Faptul că sursele dreptului internaţional privat se gasesc în dreptul intern al
fiecărui stat a dus la întrebarea dacă el este cu adevărat un drept "internaţional".
Dacă axăm analiza pe surse, ar părea drept intern, dacă o axăm pe raportul juridic,
ar fi internaţional. Chiar titlurile manualelor arată această bivalenţă. Astfel, P.
Paullet îşi intitulează lucrarea ,,Manuel de droit internaţional prive beige" . O altă

15
problema ce s-a pus, a fost dacă dreptul acesta este privat sau public. El
soluţioneaza în fond conflictul de legislaţii naţionale şi de jurisdicţii, deci are ca
obiect nu raporturile private, ci delimitarea sferei diferitelor suveranităţi în ordine
legislativă şi jurisdicţională, ceea ce înseamnă că ar fi public. Totuşi, opinia este
exagerată, căci ,,ceea ce este în joc nu sunt interesele reciproce ale statelor al
căror drept este în cauză, ci interese private".

2.2 Dreptul internaţional şi dreptul intern

Dreptul internaţional este conceput de doctrina clasică ca fiind un drept
coordonator între state suverane şi egale în drepturi.Nu există comunitate
internaţională ierarhizată, nici un legiuitor internaţional. Această optică duce
la înţelegerea ordinii juridice interne şi internaţionale că două structuri distincte,
care nu se penetrează deloc reciproc. Ele sunt două sfere etanşe una în raport
cu cealaltă. Această teorie, numită “dualist”, face că dreptul internaţional să
privească doar statele, să nu fie niciodată direct aplicabil persoanelor în
ordinea juridică internă.
Opusa acestei optici, teoria “monistă” face din dreptul internaţional şi cel
intern un tot omogen. Dreptul internaţional nu mai priveşte doar activitatea
externă a statelor, ci şi persoanele. El face parte integrantă din dreptul intern.
Penetrarea ordinii juridice internaţionale în dreptul intern se face în mod
concret prin:
1° utilizarea tratatelor-legi, ca instrumente de legislaţie comună mai multor
state, tratate ce creează drepturi şi obligaţii direct persoanelor ; de exemplu tratate
privind protecţia socială a muncii, convenţii comerciale etc.;
2 prin penetrarea persoanei fizice sau juridice în ordinea internaţională ca
subiect, cum este cazul în materia drepturilor omului, a reprimării crimelor de
război şi contra umanităţii etc.
În ce priveşte sistemul nostru de drept, el a optat pentru varianta monista,
caci art. 11 din Constituţie face ca tratatele să facă parte din dreptul intern, iar
art 20 - că tratatele privind drepturile omului să aibă prioritate faţă de legile

16
interne.
2.3 Dreptul public şi dreptul privat.
1° Originea şi vitisitudinile distincţiei clasice. ,,Hujus duce sunt positiones
-spunea Ulpicm - publicum et privatum. Publicum jus est quod ret romanae special ;
privatum, quod ad singulorum utilitatem 1?”. Deşi această modalitate de a distinge
cele două mari diviziuni ale dreptului a suferit multe interpretări, s-a estimat
uneori, ea a traversat secole, rămînînd încă baza de pornire a oricărei distincţii între
public şi privat. Ea a rezistat în perioada Evului mediu, chiar dacă dreptul public şi
cel privat s-au contopit în monismul dreptului seniorial, publicul fiind absorbit
de privat (aşa cum se întamplase odata la Atena) şi tot ceea ce astăzi numim
instituţii ale dreptului public se explicau prin intermediul unor instituţii de drept
privat, cum ar fi contractul şi proprietatea. Distincţia a rezistat şi impulsiunii
contrare, prezentă în societăţile “socialiste”, în care totul tindea să devină public.

Ofensiva statului asupra economiei, proprietăţii, familiei, individului ca

atare tindea să suprime orice autonomie de voinţa şi deci orice drept privat.
Această rezistenţa a disrincţiei public-privat arată că ea nu este o simplă
distincţie didactică, că ea nu rezultă dintr-o simplă luptă dogmatică, dintr-o
simplă bătălie a şcolilor juridice, ci are un temei mult mai profund, relevînd din
înseşi dualismul existenţei umane, sfîşiată între impulsul spre absoluta libertate
şi nevoia de neinfrînt de a trăi cu celălalt, prin celălalt, de a fi, într-un cuvînt,
fiinţă sociala. Distincţia între dreptul public şi dreptul privat nu a fost niciodată
prea bine hotărîtă. Criteriile au oscilat şi oscilează, la fel şi modul de a le utiliza.
Dar acest lucru nu trebuie să mire, căci distincţia dintre dreptul public şi cel
privat este reflexul unei alte distincţii, cea dintre libertate şi autoritate; or, nimeni
nu a reuşit să stabilească o modalitate ideală de a doza cele două realităţi, opuse,
deşi de nedespărţit. Începînd cu secolul al XlX-lea, devine însă clar că această
împărţire primă şi fundamentală a dreptului suferă două influenţe contrare
decisive : pe de o parte, exaltarea suveranităţiii statului tinde să instaureze o
dominaţie a publicului asupra privatului, urmată de apariţia statului , a statului

17
ce tinde să devină stîpînul absolut al societăţii, prin reglementarea din ce în ce
mai amănunţită a comportamentelor individual şi de grup. În numele ideii de
stat de drept, pe de altă parte, afirmarea din ce în ce mai răspicată a autonomiei
individului, care se afirmă drept scop al societaţii. Distincţia clasică, ramane
astfel în centrul dezbaterii. ,,Modernii — spunea Blutschi — şi-au arătat
inteligenţa restaurînd distincţia antică. Europa, de la sfarşitul secolului al XVIII-
lea, lupta activ pentru a proteja dreptul public de orice amestec străin şi acest
scop a fost deja în mare măsură atins. Dreptul public, devenit mai nobil şi mai
energic, a fost penetrat de spiritul public al naţiunii. Dreptul privat, mai suplu şi
mai liber, s-a detaşat de legaturile care-1 ataşau statului" .
Termenii ,,drept public" şi ,,drept privat" au suferit atîtea transformări
conjuncturale, încat cu greu mai pot fi circumscrişi. În Evul mediu, cînd ideea de
stat se estompează, Distincţia mai este păstrată doar de o mînă de intelectuali,
romanişti şi canonişti. Ea este revigorată la sfarşitul secolului al XV-lea de Guy
Coquille production au droit des Francais şi Charondas le Caron (Pandectes on
digestes de droit frangais). Dreptul public este întrodus ca disciplină de studiu în
Franţa în 1745, la Besancon, dar avînd o deschidere restrînsî şi fiind studiată doar
cu titlu onorific. La autorii politici din secolul al XVII-lea, termenul ,,drept
public" este utilizat în sensul în care noi utilizam astăzi termenul ,,drept
internaţional public" . La Rousseau, deşi distincţia de fond public-privat este
aproape de cea stabilită astăzi, termenului de drept public îi este preferat cel de
drept politic, cu sensul pe care astăzi îl are dreptul public.
La Montesquieu, distincţia clasică este înlocuită cu cea “drept politic
-drept civil”: ,,Consideraţi că trăind într-o societate care trebuie să fie menţinută,
oamenii au legi în raport cu cei ce guvernează, şi acesta este dreptul politic. Ei au
legi de asemenea în raporturile pe care toţi cetaţenii le au între ei, şi acesta este
dreptul civil.” Abia la sfîrşitul secolului al XlX-Iea şi începutul secolului XX
distincţia clasică făcută de Ulpian este pe de-a-ntregul restabilită.
2° Criteriile şi caracterele distinctive ale dreptului public şi.privat. Formula lui
Ulpian nu oferae un criteriu unitar de distingere a dreprului public de dreptul

18
privat. Cînd vrea să definească dreptul public, criteriul pare a fi subiectul:
dreptul public are ca subiect statul; dreptul civil, în consecinţă, are ca subiect
particular. Cînd vrea să definească dreptul privat, criteriul pare a fi utilitatea
sau interesul: dreptul privat se ocupă de interesul individual, în timp ce dreptul
public se ocupă de interesul general.
Aşadar, din chiar formula lui Ulpian se desprind două criterii de departajare a
dreptului public de cel privat: criteriul subiectului şi criteriul interesului.
Distincţia fondată de subiect nu rezista unei analize atente ; să o evidenţiem
totuşi, pentru că nu s-a renunţat cu totul la ea. Astfel, potrivit Manualului de drept
civil al lui Voirin şi Goubeaux, ,,Dreptul public reglernentează raporturile
indivizilor cu statul şi raporturile statelor între ele... b) Dreptul privat guvernează
raporturile indivizilor între ei.” Este însă evident că nu toate raporturile în care
statul apare că subiect sunt raporturi reglementate de dreptul public. Să
presupunem că un minister cumpără cerneal sau angajează un zugrav sau un
tamplar să-i repare birourile ; el intră atunci într-un raport reglementat de
dreptul privat. De altfel, această distincţie pornind de la subiect, prezentă încă,
aşa cum am văzut, în doctrina occidentală, este criticată la noi încă de autorii
dintre cele două razboaie mondiale.
Distincţia fondată pe criteriul interesului apărat nu este nici ea scutită de
erori. Conform acestui principiu, suntem în prezenţa dreptului public atunci
cînd interesul apărat prin norma juridică este general, şi în prezenţa dreptului
privat atunci cînd interesul apărat prin norma juridică este particular, propriu
unei persoane sau unui grup restrîns. Dar care este limita care desparte interesul
general de cel particular ?. Bunăoară, o normă ce reformează relaţiile de familie
este de drept privat, dar interesul apărat este covîrşitor, mult mai important
decît modificarea vîrstei pentru a putea candida pentru un loc de deputat în
Camera de la 23 la 25 de ani, care se face printr-o normă de drept public, căci
reformarea relaţiilor de familie va bulversa întreaga societate, în timp ce în al
doilea caz impactul normei va fi neglijabil. Sau, un contract între stat şi un
particular ce îi furnizează armament este reglementat de normele dreptului

19
privat, deşi interesul apărării naţionale este ţinutul general. Aşadar, distingerea
dreptului public de cel privat pe criteriul interesului este relativă, deoarece este
greu, dacă nu imposibil, să arătăm clar ce înseamnă interes general şi ce
înseamnă interes particular.3
Un alt criteriu de distingere a dreptului public de cel privat, utilizat în
momentul acesta, este cel al situaţiei voinţei individuale. În dreptul privat,
voinţa individuală este autonomă. Fondat pe autonomia de voinţă, dreptul
privat este egalitar. Dreptul privat sprijină voinţa autonomă a individului,
pentru că
aceasta să se manifeste liber. Normele sale nu sunt, ca regula, imperative.
Dimpotriva, dreptul public se relevă ca fiind inegalitar, el se exprimă prin
acţiunea unilaterala a guvernanţilor. Normele sale sunt imperative, toate
regulile sale fiind de ordine publica. S-a mai arătăt că drepturile publice se pot
distinge de cele private în funcţie de sancţiune. Dreptul va fi public sau privat,
după cum aplicarea sancţiunii se cere de un organ, de un agent al statului sau
de un particular. Acest criteriu este insuficient, uneori particularul are dreptul să
intenteze acţiuni prin care intervine în dreptul public, cum ar fi cazul
administrativ, electoral sau constitutional.
,,Criteriile tradiţionale ce prezidează la această diviziune a dreptului (în
drept public şi drept privat)... au fost completate ulterior sau chiar abandonate în
teoria juridică. Amestecul statului în treburile private, modificarea contractelor
de catre instanţe, reglementarea preturilor, a concurenţei neloiale etc. au produs
importante modificări în calificarea unor instituţii care după tradiţie se plasau în
domeniul dreptului privat, iar după forma lor de manifestare intră acum în sfera
dreptului public.”
O încercare interesantă de a oferi un nou criteriu în funcţie de care să fie
judecată această primă şi fundamentală dihotomie a dreptului, care, aşa cum
vom vedea, nu are doar o importanţă didactică, ci şi una politică şi filosofică, este
cea a lui N. Bobbio, care considera că dreptul care poate fi atribuit

20
3
D.C. Danişor, Drept constitutional şi institufii politice. Vol. I, Craiova, 1995.

structurii societăţii este dreptul privat, în timp ce dreptul care poate fi

atribuit suprastructurii este dreptul public, căci el eliberează distincţia clasică de
referirea nefericită la stat ca subiect, prin utilizarea noţiunii mult mai
cuprinzătoare şi mai semnificative de suprastructură.
Oricare ar fi însa criteriul de la care se porneşte în distingerea dreptului
public de cel privat, există o serie de caractere distinctive ale celor două branşe
principale ale dreptului, care, chiar dacă nu pot fi privite ca absolute, au totuşi o
valoare practică şi teoretică incontestabilă :
a) În ce priveşte generalitatea interesului : dreptul public protejează prin
normele sale un interes comun tuturor cetăţenilor sau un interes al societăţii
înseşi ca realitate distinctă şi autonomă în raport cu părţile sale componente,
un interes general; interesele apărăte de normele dreptului privat sunt proprii
unui individ (proprietar, de exemplu), unei familii, unei clientele comerciale etc.
b) În ce priveşte obligaţiile : dreptul public este prin natura sa constituit
din norme imperative; el este o sumă de ordine şi prohibiţii; toate regulile
dreptului
public sunt de ordine publică. Dreptul privat este constituit în principal din dorinţa
de a ghida şi susţine voinţa individului, care-şi gestionează interesele în mod
liber. Nu este de natura acestui drept să fie imperativ. Un numar mare de norme
ale dreptului privat sunt dispozitive, permisive (permit o anumita conduita) şi
supletive (suplinesc voinţa atunci cînd ea este neexprimată sau incomplet
exprimată).
c) în ce priveşte modalitatea de exprimare : dreptul public se manifestă
cu preponderenţa prin actţunea autoritară, unilaterală a guvemanţilor, a
administratorilor sau judecătorilor; dreptul privat traduce normativ jocul liberal al
voinţelor, modul şi consecinţele întîlnirii acestor voinţe.

Capitolul III. Ramurile dreptului

Preliminarii. Reducerea numărului de reguli face ca acestea să fie

21
mai uşor de mînuit de catre subiecţi şi organele statului care le aplică. Dat fiind
însă fenomenul inflaţiei juridice, semnalat deja de noi, numărul normelor creşte
datorită complicării mecanismului social şi datorită spectacolului mediatic ce a
devenit reglementarea. Aşa fiind, trebuie create grupari de norme supuse
aceloraşi principii, în vederea facilitării înţelegerii şi aplicării lor. O primă
mişcare de sistematizare este crearea instituţiilor juridice, despre care am vorbit;
o a doua mişcare, mai amplă, este divizarea sistemului în ramuri. Problema
esenţiala ce trebuie analizată este cea a criteriilor ce stau la baza distingerii
ramurilor între ele şi la baza desprinderii lor ca sisteme distincte de reguli din
sistemul juridic global.

3.1 Notiunea de ramură a dreptului. J. Renauld definea ramura

dreprului că fiind un ansamblu de reguli de drept destinat a reglementa un
domeniu
specific de relaţii sociale. Am şi deci în prezenţa unui criteriu obiectiv al
distingerii ramurilor — obiectul reglementării juridice. Este evident totuşi că doar
acest criteriu este insuficient pentru a da seama de toate diviziunile dreptului. De
aceea, el este completat de alţi autori cu criteriul metodei specifice de
reglementare şi cu principiile comune ramurii de drept respective.
Astfel, N. Popa defineste ramura de drept că fiind ansamblul normelor
juridice care reglementeaza relaţiile sociale dintr-un domeniu al vietii sociale, în baza
unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune-. Criteriul prioritar
rîrnîne obiectul reglementării juridice, criteriu obiectiv, în timp ce principiile
comune, obiective şi ele, şi metoda de reglementare, criteriu de data
aceasta subiectiv, constituie criterii auxiliare.
S-a arătăt însă, pe bună dreptate, că nu întotdeauna criteriul
obiectului reglementării este unul obiectiv. Nu există întotdeauna un
specific al relaţiilor sociale vizate înainte de reglementare. Uneori tocmai
dreptul este cel care imprimă relaţilor respective nota distinctivă, care le
deosebeşte de un alt gruv de relaţii sociale. Obiectul de reglementare este
atunci desprins din ansamblul relaţiilor sociale dintr-un anumit interes
22
social. Este cazul distingerii dreptului familiei din dreptul civil.
Problema care se pune este cărui criteriu trebuie să-i dăm prioritate ?
Marea majoritate a autorilor dau prioritate criteriului obiectului
reglementării juridice, pentru că îl consideră obiectiv. Am văzut, îns, că el
este uneori subiectiv : dreptul familiei are un obiect propriu distinct de
reglementare doar prin voinţa legiuitorului, altfel relaţiile fac parte din
obiectul dreptului civil. Metoda de reglementare, criteriu subiectiv
constdnd în mijloacele prin care se dirijează conduita umană pe o cale
socialmente utilă, este tot un criteriu subiectiv şi labil. Astfel ea poate
departaja dreptul civil, căruia îi este specifică pozitia de egalitate juridică a
parţilor şi o anumită preponderenţă a normelor neimperative, de dreptul
administrativ, unde părţile sunt subordonate una alteia şi preponderente sunt
normele imperative, dar nu poate explica diferenţierea dreptului civil de cel
comercial. Se pot adăuga şi alte criterii: natura sancţiunilor, calitatea
subiectilor etc.
Indiferent însă de criteriile propuse, este cert că divizarea dreptului în
ramuri are ceva artificial, că, oricît ne-am strădui, este imposibil să înţelegem
de ce şi în baza căror criterii obiective va lua fiinţă o ramură sau alta. Iată de
ce credem că voinţa legiuitorului dintr-un moment dat este prioritară de cele
mai multe ori distincţiile de ramură au avut la bază interese politice,
subiective şi nu obiective. Este greu, dacă nu imposibil, ca pornind de la
distincţia în dreptul roman între dreptul civil (aplicabil cetăţenilor) şi dreptul
ginţilor, distincţie evident politică, să încercăm să găsim motivele politice ce
au determinat fragmentarea civilului în atîtea ramuri. Instituirea unei ramuri
distincte constituie întotdeauna o derogare de la dreptul comun, deci instituie,
dintr-un interes politic dat, în momentul respectiv, un regim privilegiat.
3.2 Importanţa şi utilitatea divizării dreptului în ramuri. Inutil să
facem atîtea distincţii în drept dacă ele nu ar prezenta un interes oarecare
teoretic sau practic. Trebuie totuşi spus că interesul juridic al subdiviziunilor
este minor. Ele prezintă interes pentru că formează uneori baza distincţiei

23
între competenţele diferitelor jurisdicţii. Totuşi, mai ales în cazul în care
există unitate a ordinii judiciare, instanţele ordinare fiind competente să
soluţioneze toate cazurile, indiferent de natura lor, chiar şi acest aspect
practic este irelevant. Chiar şi în cazul dualităţii sau pluralităţii de jurisdicţii
de multe ori atribuirea competentelor în raport de ramură este haotică. Este
evident deci că subdiviziunile dreptului sunt mai mult clasificări intelectuale decît
separării reale.
Interesul subdiviziunilor este mai ales metodologic. Ele sunt utile pentru
că stau la baza programelor de învăţămînt şi de cercetare ştiinţifică şi la
construirea unei bune tehnici legislative. Astfel, doar separarea ca branşe
distincte a dreptului administrativ sau a dreptului social a permis abordarea
sistematică a problemelor administraţiei şi a celor sociale.
Totuşi, fenomenul acesta de specializare şi de autonomizare a ramurilor
poate fi şi periculos. El tinde să înmulţească regimurile juridice derogatorii şi
poate conduce la încălcarea nejustificată a unor principii a căror utilitate este
probată.
Se poate ajunge la un anumit eclectism al dreptului, ceea ce nu ar fi de dorit.
Dreptul constituţional este definit ca fiind ,,acea ramură a dreptului
unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii”4. Definiţia este adevarătă şi eficientă din punctul de vedere al
cercetării, dar pînă la un punct, căci ea are cateva vicii fundamentale. Vom
încerca în cele ce urmează să abordam problema noţiunii dreptului constituţional
1 Dreptul constituţional: dreptul care constitute statul. Dacă am accepta că
dreptul în general este un ansamblu de norme edictate de stat şi nimic mai mult,
atunci acest mod de a circumscrie dreptul constituţional ar fi modul ideal. Dar
cum să reducem dreptul la faptul normativ statal, cînd statul însuşi nu este
altceva decît un fapt juridic, cînd legitimitatea sa este dată de faptul că el este
expresia unei idei de drept ? Aşa cum spunea Leon Duguit, ,,dacă nu se poate
stabili fundamentul dreptului în afara unei creaţii a lui prin stat, va trebui să

24
 4
loan Muraru, Drept constituţional şi politice, Actami, Bucureşti, 1995, p. 18.; Genoveva Vrabie, Drept
constituţional gi institufii politice, Ed.

afirmăm, existenţa unui drept anterior şi superior statului.” Acest drept anterior
şi superior statului este dreptul ce îl constituie, este dreptul lui constituţional. În
acest prim sens, dreptul constituţional nu mai înseamnă deloc un ansamblu de
norme, ci premisa oricărei normări. El este dreptul care fundamentează statul,
ideea dreptului care comandă într-un anumit stat şi nu altul.
Într-un alt sens, mult mai adînc, dreptul constituţional înseamnă dreptul
statului de a se constitui, îndreptăţirea de a exista a acestei puteri ce are
particularitatea de a se impune propriilor săi creatori ca o putere suverană,
indreptăţirea ei de a acţiona ca atare. Este statul îndreptăţit să existe ? în ce
condiţii şi cu ce limite ? iata întrebarile la care este chemat să răspundă dreptul
constituţional, urmînd substanţa dreptului ce impune statul. În ce consta aşadar
acest drept ce constitute statul ?
Dreptul constituţional — spunea profesorul Mircea D. — este organizarea
acelui instrument, care culegînd elementul extrem de delicat care este conştiinţa
morală a justiţiei, aşa cum trăieţăte în societatea respectivă, cauta să-1formuleze,
să-1 cristalizeze tntr-o forma concreta, care este legea şi să aplice legea. Acest gen
de definire, magistral am spune, face din faptul normativ doar o consecinţă a
existenţei unui drept constituţional. Dreptul constituţional nu are, într-o asemenea
viziune, decît în mod secundar la baza sa voinţa statului. Ceea ce-1
fundamentează este constiinţa morală a justitiei aşa cum trăieşte în societatea
respectivă. Această conştient îndreptată statului să existe şi să formuleze dreptul
pozitiv, deci şi norma constituţională. Dar adevărarul drept ce constitute este doar
organizarea acestei stări a societăţii ce impune statului o anume formă de
existenţă.
Normă constituţională, cînd este lipsită de acest fundament primordial, care
este conştiinţa dreptului la nivelul existenţei poporului, chiar dacă există într-o
constituţie scrisă, care reglementează raporturile sociale apărute în procesul de

25
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, dictată şi impusă de stat, nu mai
are cu adevărat caracterul dreptului constituţional. Statul nu este decît expresia
institutională a auto-organizarii conştiinţei sociale pe baza unei idei a dreptului, a
unei conştiinţe morale a justiţiei. Cînd el nu mai exprimă aspiraţia aceasta,
constituţia socială subminează constituţia politică. Statul intră atunci în
contradicţie cu adevăratul drept constituţional, ce se exprimă înca imperfect din
punct de vedere instituţional, dar care este singurul ce se impune indivizilor în mod
subiectiv, singurul ce este legitimat, deoarece doar el se bazează pe conştiinţa morală
a justiţiei, aşa cum trăieşte ea în societate. Statul, cu toate normele sale
constituţionale, rămase simple aparente ingrămădite într-o «bariera de hartie» de care
nimeni nu mai ţine seama, pentru că nu mai convinge pe nimeni, va fi atunci înlăturat,
căci i s-a retras indreptăţirea de a fi, şi înlocuit cu un altul, care să exprime noua stare a
dreptului constituţional în acest sens larg.
Am trecut de curînd printr-o asemenea experienta, în 1989, cînd ansamblul
de norme ce reglementau raporturile de putere nu mai constituiau deloc dreptul
constituţional, chiar dacă făceau parte dintr-o Constituţie impusă de stat, şi, în
consecinţă au fost desfiinţate printr-o insurecţie populară, care a impus noua idee a
dreptului, deja existentă în conştiinţa populară cu mult înainte de mişcarea
revoluţionară propriu-zisă. Într-o asemenea situaţie, definiţia, clasică la noi, pe care
am arătăt-o, nu mai are nici o valoare.
Aşadar, dreptul constituţional este mai întîi un ansamblu de principii
necesare ce stau la baza statului, ce-i fundamentează şi-i indreptăţesc existentă, şi
doar în al doilea rînd un ansamblu de norme dictate de stat. Aceste principii sunt
expresia directă a conştiinţei morale a justiţiei datorate nevoii societăţii de a se
auto-organiza. Desigur, statul are un rol decisiv în formularea dreptului
constituţional, dar nu el fundamentează acest drept, ci, dimpotriva, acest drept îl
fundamentează pe el- Statul este limitat în opera de formulare a dreptului
constituţional; el trebuie să concretizeze o anumita idee a dreptului sub
sancţiunea autodistrugerii prin negarea propriei raţiuni de a fi. Dreptul
constituţional, în acest prim sens, cel mai larg dintre toate, este echivalent

26
raţiunii de a fi a statului. El subliniază condiţia de instrument a acestuia din
urmă şi constituie, În acelaşi timp, garanţia împotriva tendinţei de
autonomizare a structurii statale, aşa cum vom vedea mai departe.
2° Dreptul constituţional : dreptul care limitează autonomia structitrii
statale. Statul, ca orice existent de sine stătătoare, obiectivă, Deşi nu
există ,,că ceva extrinsec şi material, avand oarecum un corp distinct de cel
al indivizilor", încearcă să-şi adîncească unitatea proprie, să devină ceva
calitativ superior elementelor sale, să treacă de la postura de totalitate la cea
de întreg. El tinde să se autonomizeze, capătă o voinţă a lui proprie, care
se manifestă ca formă de rezistenţa la orice încercare a indivizilor de a se
sustrage coerenţei logice a bazei sale ideatice.
El intră, astfel, în contradicţie cu individul, pe care încearcă să-1
controleze întru totul, reglementînd cele mai mici amănunte ale
comportamentului său. Or, indiferent ce filosofie s-ar vehicula, individul
tinde să-şi înţeleagă libertatea ca fiind posibilitatea de a face ce vrea. Se
institute astfel un antagonism între libertate şi autoritate. Statul, care ar
trebui să fie un simplu instrument prin care să se asigure coexistenţa
libertăţilor, tinde să devina un scop în sine, într-un al doilea sens, dreptul
constituţional este tocmai dreptul care împiedică statul să depăşească
ipostaza de existenţă instrumentală, să se autonomizeze, ca scop în sine.
Instrumentele prin care dreptul constituţional se realizează sunt controlul
constituţionalitătii legilor, afirmarea unei sfere individuale intangibilă pentru
stat, a unei libertăţi autonome, care fundamentează drepturile omului şi
libertatile publice, şi un control jurisdicţional al respectării acestei sfere,
garantarea supremaţiei normelor ce reglementează relativ fundamentale
privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii etc.
3° Dreptul constituţional: expresie a concilierii libertăţii şi autorităţii.
Contradicţia între libertate şi autoritate nu este de nedepaşit. Dar, pentru a le
concilia, trebuie să distingem clar două cai de evoluţie a societăţii: calea
constrîngerii individului pentru a-şi face datoria, care conduce nu la

27
libertatea sa, ci la autonomizarea structurii, însoţită de sufocarea individului,
şi calea educării individului pentru că libertatea sa să fie îndeplinirea datoriei
sale dintr-un impuls firesc, moral. Dreptul constituţional, fiind expresia
directă a conştiinţei morale a justiţiei, bazat pe convingere, fiind baza
oricărei normări, este chiar expresia echilibrului dintre individual şi
colectiv, între partea de libertate pe care o sacrifică individul pentru a admite
libertatea celuilalt şi profitul pe care societatea îl ofera în schimb, drept
este esenţialmente non-constrîngător. Legitimarea subiectivă a juridicii la
acest nivel este imediată.
a. Dreptul constituţional: tehnică a autorităţii. Există două mari tendinţe,
circumscrierea dreptului constituţional: una este iniţiată de Marcel Prelo
cealaltă de Boris Mirkine-Guetzevitch. Prima face din dreptul
constituţional expresia autorităţii, cea de-a două face din el expresia libertăţii.
Noi credem, că această polaritate trebuie depăşită. Să analizăm însă pe scurt
cele două păreri.
Pentru Marcel Prelo, dreptul constituţional trebuie definit că o tehnică a
autorităţii. Este problema autorităţii publice, în sine, declara el, care. În
aspectele sale juridice, este obiectul dreptului constituţional.
O asemenea circumscriere a cîmpului dreptului constituţional este parţial
adevărată. Într-adevăr, cunoaşterea regulilor relative la instituirea, exercitarea şi
transmiterea puterii, în condiţiile în care se pare că nu există societăţi non-
politice, este indispensabilă înţelegerii regimului politic.
Dar această concepţie are două vicii fundamentale. În primul rînd, ea
tinde să facă din exerciţiul autorităţii un scop în sine, că orice exercitiu al
puterii publice trebuie să-şi aiba fundamentul în interesul guvernaţilor, că
puterea nu mai constituie o proprietate, ci o funcţiune, că guvernămîrtului
natural i s-a substituit cel consensual, adică cel bazat pe acceptare. În al doilea
rînd, această concepţie uită că dreptul constituţional în sensul sau actual este
rezultatul presiunii exercitate de cetaţeni în epoca modernă pentru a obţine
recunoaşterea libertăţilor lor individuale şi a participa la exerciţiul puterii.

28
 b. Dreptul constituţional: expresie a libertăţi. Că o reacţie împotriva tendinţei
de a face din dreptul constituţional o simplă tehnică a autorităţii, concepută că
un scop în sine, şi sub influenţa importanţei mişcării constituţionale
consecutive tratatului de la Versailles, decanul Boris Mirkine-Guetzevitch
face din dreptul constituţional o expresie a libertaţii. Pentru cei ce 1-au urmat
în această direcţie, se pare că elanul spre libertate nu are limite.
Această concepţie uită că libertatea-relaţie, libertate esenţialmente socială,
nu se poate exprimă decît în ordine, deci într-o societate dirijată de o putere
organizată, indiferent că această libertate se manifestă că libertate-autonomie
sau că libertate-participare.
c. Concilierea libertăţii şi autoritităţii. Libertatea şi autoritatea sunt
complementare. Ele nu se neagă. Contradicţia există, dar doar pentru că
individul nu este capabil să le concilieze în propria interioritate printr-o gîndire
şi o actiune morală. Există o contradicţie între libertate şi autoritate în societate
Pentru că individul este imperfect, pentru că este incapabil să se silească a
frumos, cum spunea Pascal. Această incapacitate a individului de a accepta
autoritatea în mod deplin, de faptul că el este incapabil să accepte deplin
libertatea celuilalt, să-şi iubească aproapele că pe sine insuşi, cum ar fi vrut
creştinismul, transpune problema concilierii libertăţii şi autorităţii de la nivel
subiectiv la nivel obiectiv. Trebuie găsită metoda de a orgaraza societatea de
o asemenea manieră, încît un exterior, forţat oarecum, să înlocuiască
autentica conciliere a autorităţii şi libertăţii. Printr-o mişcare subtilă, se
moralizează ordinea juridică pentru a suplini lipsa de moralitate a indivizilor.
Creşterea rolului dreptului constituţional şi mai ales a rolului justiţiei
constituţionale ca aparatoare a libertăţilor individuale şi, prin aceasta, ca
instrument de conciliere a libertăţii şi autorităţii, recursul din ce în ce mai
accentuat la principiile dreptului natural făcut de aceasta, arată tocmai această
tendintă de moralizare a ordinii sociale. Dreptul constituţional, gasindu-şi
sancţiunea odata cu controlul constituţionalităţii, asigură o conciliere a
libertăţii şi autorităţii. Justiţia constituţională este placa ruinantă între societatea

29
civila şi stat şi, într-un sens, între libertate şi autoritate ; ea veghează ca statul să
nu sufoce societatea civilă, ca autoritatea să nu uite că ea există doar că un raport
între lbertăţi.
4° Preponderenţa protecţiei drepturilor omului la nivelul reglementării
constituţionale. Tehnicizarea democratică în epoca noastră este însoţită de o
sufocare a individualităţii. Statul este totul (sau tinde să devina) ; forma
triumfă asupra conţinutului; individul devine un simplu pion; structura domină
totul; statul se proclamă stapînul absolut al societăţii.
Această sufocare a individualităţii, ce se manifestă mai întîi ca o sufocare
a societăţii civile, cere o schimbare a noţiunii de democratic, a fundamentului
acesteia. Se produce o ruptură între societatea civilă şi stat ce trebuie umplută,
acoperită instituţional şi juridic. Progresul protecţiei drepturilor şi libertaţilor
fundamentale, prin trecerea de la prevederea lor formală la apărarea lor
jurisdicţională în faţă legiuitorului insuşi, prin controlul constituţionalităţii
legilor are tocmai acest sens. Ruptura între stat şi societatea civila este acoperită
de noul drept constituţional, axat pe crearea jurisprudenţială a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, drept constituţional care porneste de la ideea că
dreptul este mai mult decît dreptul pozitiv. Sensul noţiunii de Constituţie se
schimbă ; ea este din ce în ce mai mult dominată de drepturile şi libertăţile
fundamentale, cel puţin calitativ dacă nu cantitativ ; Constituţiei separaţie a
puterilor îi succede constituţia garanţie de drepturi.
Fundamental democraţiea se schimbă; el nu mai este raţiunea
instrumentală (organizarea instituţionălă ca o consecintă a acesteia), ci raţiunea
axiologică (umanizarea dreptului prin întroducerea valorilor morale în drept şi,
astfel, prin preponderenţa protecţiei libertăţii faţă de tehnica autorităţii).
5° Dreptul constituţional - încadrarea juridică a fenomenelor politice. Puterea
politică pune stavile, limite evolutiei haotice a fenomenelor sociale. Dar ea caută
să ramînă în afara acestor limite : regulile sunt făcute pentru alţii. Acestei
tendinţe naturale i se opune dreptul constituţional; el include politica într-un statut.
De aici rezultă un accentual particularism al dreptului constituţional.

30
 a. Particularismul dreptului constituţional. Nu este deloc uşor a pune capat
acestei tendinte a puterii politice de a deborda limitele; ea tinde să vizeze de
conţinut orice regulă; violenţa este o trăsătură esenţială a relaţiilor politice şi de
aceea ele refuză regulile; textul constituţional, care le cuprinde, devine simpla
barieră de hîrtie în faţa acestei tendinte.
1.Violenţi în relaţile politice. Politica relevă de la un paradox, în măsura
în care ea apropie indivizii opunîndu-i prin aceasta. Că zeul Janus al anticilor, ea
se prezintă dintr-o dată că o comuniune şi ca o segregare.
Astfel, politica este gaj al coeziunii grupului uman. Cu toate acestea, ea
întroduce o diferenţiere printre membrii sai. Inegalitatea este de natura politicii;
ea presupune puterea şi, prin aceasta, cu necesitate, un anumit grad de forţa de
constrîngere, căci ,,a guverna înseamnă a constrînge", cum afirma Georges
Pompidou.
Dreptul constituţional este chemat să diminueze, dacă nu să înlature,
această violenţă a relaţiilor politice. El este chemat să înlocuiască guvernămîntul
natural, dominaţia omului de catre om, cu guvemămîntul consensual,
guvernarea oamenilor prin lege. El stabileşte un cod de bună conduita între
guvernanţi şi guvernaţi, distribuie rolurile între diferiţi actori şi prin această
constrînge puterea politică să-şi impună limite. Statul de drept are tocmai acest
sens. Dreptul constituţional se opune forţei brute a guvernanţilor, în numele
guvernărilor şi de aceea el «miroase a praf de puşti». El tinde să reducă la minim
ideea că statul implică violenţa instituţionalizată, că el este o maşnă disciplinară.
2. Nesupunerea faţă de regulile politice. Napoleon afirma că “nici o
constituţie nu a rămas cea care a fost făcută. Funcţionarea sa este întotdeauna
subordonată oamenilor şi circumstantelor.” Ea ar vrea să fie o garanţie efectivă a
libertaţilor prin organizarea strictă a accesului la putere şi a exerciţiului acesteia
şi este condamnată să ramînă o simplă bariera de hîrtie, potrivit expresiei lui
Joseph Barthelemy.
Norma constituţională este vidată de conţinut sau işi modifica acest
conţinut datorită uzajului ce i se face. Nivelul instituţional este un simplu reflex

31
al constituţei sociale; el îşi va modifica aspectul în funcţie de raportul de forţe la
nivelul partidelor, grupurilor de interese, mass-media etc. Această deturnare a
sensului iniţial al normelor se face fie în virtutea unui consens al fortelor politice,
fie în virtutea inevitabilei înfruntări între puterile publice.
Dreptul constituţional se loveste de o dificultate: este greu să ceri
reprezentanţilor statului să se constrîngă ei însişi. Iata de ce s-a pus întrebarea
dacă dreptul constituţional este cu adevarat drept.
Regulile de drept privat sunt aplicate prin autoritatea statului, mai ales prin
intermediul judecătorului şi al forţei publice. Ele sunt susceptibile de a fi aplicate,
dacă este cazul, prin constrîngere. Ce se întîmplă însă în cazul normelor de drept
public ?
b. Teza lipsei de sancţiuni a normei constituţonale. S-a susţnut că normă
instituţională ar fi o normă atipica. Dacă pentru celelalte norme se verifică
existenţa unei ipoteze, a unei dispoziţii şi a unei sancţiuni, normei constituţionale
i-ar lipsi ultimul element, ea ar fi lipsită de sancţiune, cel puţin de o sancţiune
directă.
Această concepţie porneşte de la o idee greşită : cea a infailibilităţii
reprezentanţilor; voinţa organelor reprezentative este prezumată a fi în acord
absolut cu voinţa naţiunii. Legea este astfel înţeleasă că expresia de necontestat a
voinţei naţionale, voinţă incontrolabilă. Parlamentul (şi Presedintele, cînd el este
ales prin vot universal direct) au o supremaţie de necontestat asupra celorlalte
organe ale statului. Nu se poate gasi nici o autoritate care să aibă suficientă
legitimitate că să-1 constrîngă. În consecinţă, dreptul care-i este aplicabil este
lipsit de sancţiune directă.
c. Neconstituţionalitatea: sancţiunea directă a normei constituţionale.
Conceptul descris mai sus este în contradicţie cu realitatea. Voinţa
reprezentanţilor poate fi contrară voinţei naţiunii. Pentru a aduce la ordine o
putere publica care încalca normă constituţională există presiunea celorlalte
puteri publice, separaţia acestora fiind conceputa tocmai în acest sens. Dar
această separare este în bună parte iluzorie şi ca principiu şi ca eficacitate.5

32
5
D.C. Datiifor, Spre o nouă teorie a echilibrului politic, Revista de drept public nr. 2/1995.

Soluţia găsită pentru a sancţiona încălcarea normei constituţionale a fost

crearea unui organ de tip jurisdicţional care să poata impune reprezentanţilor
atunci cînd ei nu respectă Constituţia- Controlînd constituţionalitatea legilor, acest
organ oferă o protecţie judiciară a normei constituţionale. Neconstituţionalitatea
este sancţiunea directă a normei constituţionale. Se produce o juridicizare a
vieţii politice şi a dreptului constituţional şi prin aceasta se efectivizează statul
de drept.
6° Noţiunea de institute politice. Ce semnifică această noţiune ? De-a lungul
timpului i s-au dat înţelesuri diferite. Littre înţelegea prin instituţie tot ceea ce
este inventat şi stabilit de către oameni, prin opoziţie la ceea ce ţine de natură.
Pentru Dunkheim şi cei ce 1-au urmat, dimpotrivă, instituţiile sunt ideile,
credinţele, uzajele, practicile sociale pe care individul le găseşte prestabilite în
faţa lui; instituţia este un ansamblu de acte sau de idei gata instituite pe care
indivizii le găsesc în faţă lor şi care li se impun mai mult sau mai puţin.
Departe de a se opune anarhii, instituţiile sunt astfel datele naturale ale
universului social.
Cînd acestei vagi noţiuni de instituţie i se aliniază epitetul «politica», ea
devine şi mai neclară. Plecînd de la sensul etimologic al termenului «politica»
unii au înţeles prin instituţiile politice instituţiile statului. Bazîndu-se pe o
accepţiune prea restrictivă a noţiunii de politică, această circumscriere a noţiunii
de instituţie politică este prea strîmtă. Politicul nu este restrîns doar la sfera
puterii organizate În stat; el este socialul privit dintr-un anumit unghi de vedere-
şi sindicatele (ca să nu mai vorbim de partide) pot fi privite ca instituţii politice;
important este unghiul din care sunt privite. Cum spunea profesorul Iulia
Nedelcu, ,,sindicatele nu pot fi subiecte ale raportului juridic constituţional, căci
ele nu pot avea ca scop legal acţiunea politică, dar ele pot juca de fapt un rol de
forţă politică.
Alţii, pornind de la conceptul de «politică» aşa cum 1-a circumscris

33
L. Duguit, deci de la fenomenul social fundamental care este «Distincţia între
guvernanţi şi guvernaţi», numesc instituţii politice pe acelea care privesc pe
guvernanţi şi autoritatea lor. Ca şi concepţa lui Hauriou apoi, aceste concepţii se
aşează mai mult pe latura juridică a fenomenului social, neglijînd aspectele
inconştiente, iraţionale chiar, ale fenomenului social.
7° Importanţa studierii instituţiior politice. ,,O lege, o reglementare juridică, o
constitute — spunea N. Duverger — nu sînt expresia realului, ci un efort de a
ordona realul, efort care nu reuşeşte niciodată pe deplin”
Acesta este motivul pentru care studiului dreptului constituţional i-a fost
adăugat studiul instituţiilor politice, pentru a forma o disciplină unitară, care să
poată explica cu adevărat realitatea constituţională şi politică. Pentru a putea
oferi o viziune realistă asupra fenomenului social, ,,nu trebuie să ne rezumăm
doar la o analiză juridică a instituţiilor politice, ci trebuie să înserăm această
analiză într-una mai completă şi mai largă, de natură sociologică : o analiză de
stiinţa politică. Această schimbare de orientare antrenează două consecinţe
fundamental:
a) În primul rînd, implică o extindere a cîmpului studiilor.
b) În al doilea rînd, el obligă la o modificare a punctului de vedere
în
interiorul campului studiilor tradiţonale: chiar instituţiile politice reglementate
de drept, cele pe care le stabileşte Constituţia şi legile care o completează, nu mai
trebuie studiate doar din punct de vedere juridic ; de aici înainte trebuie să
încercăm să determinăm în ce măsură ele funcţionează conform dreptului şi în ce
măsură îi scapă ; trebuie să determinăm importanţa lor reală, în fapt, şi nu să ne
cramponăm a analiza importanţa teoretică pe care le-o conferă textele juridice.”
Dreptul administrativ. Dreptul administrativ a fost definit ca ramura
dreptului public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice,
precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau
alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele
administrative ale acestor autoritati, pe de alta parte.

34
 Dreptul administrativ ar privi deci două categorii de relatii sociale: în rapor-
turile din sfera de activitate a administraţiei publce şi în raporturile conflictuale ale
administraţiei cu administraţii. Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unor raporturi
de administraţie activă şi a altora de contencios administrativ.
Dreptul administrativ ar fi deci un corp de reguli «exorbitant» în raport cu
dreptul civil (privat) aplicabil administraţiei publice, atît în ce priveşte
funcţionarea acesteia, cît şi în ce priveşte controlul actelor sale.
Această concepţe este de origine franceză. Ea porneşte, pe de o parte, de la
inegalitatea între administraţie şi administraţi, subordonarea ultimilor faţă de
primă şi, pe de altă parte, din refuzul de a acorda judecătorului ordinar
capacitatea de a controla actele administrative, de unde infiinţarea unor tribunale
administrative, paralele cu instanţe judiciare, care controlează, din interiorul
administraţei, activitatea administratorilor activi. În ţările anglo-saxone, această
distincţie, această dualitate a ordinii judiciare nu există. Instanţa ordinară
controlează administraţia sub aspectul legalitaţi actelor sale. Este ceea ce se
cheamă administraţie judiciară. Nu există un drept procesual administrativ
distinct în adevăratul înţeles al termenului de procedură comună. Chiar dacă se
creează în Statele Unite o serie de comisii administrative abilitate să stabilească
reglementari şi să soluţoneze contestaţii, “corpul acesta nou de drept
(administrative law) are un caracter semi-administrativ semi-judiciar, ca
tradiţionala equiti, dar el este elaborat şi administrat de organisme care ,
funcţioneaza sub controlul curtilor de justiţie tradiţionale”. Pe de alta parte, nu există
cu adevărat un drept special aplicabil administraţiei. Dreptul administrativ este
,,cunoscut sub o forma sau alta în sistemul legislativ al majoritatii statelor
continentale, dar este necunoscut ca atare în terminologia legislatiei engleze”.
Administraţiei îi este aplicabil dreptul comun. Nu există nici o diferenţiere între
functionari şi cetaieni. Sistemul nostru de drept nu este în materia dreptului
administrativ intru totul de inspiratie franceza. În primul rînd, judecatorul
ordinar poate la noi să controleze legalitatea actelor administrative. Nu există
tribunale administrative. Contenciosul administrativ este o procedura în faţa

35
instanţei ardinare. Actele organelor administrativ-jurisdictionale sunt supuse
recursulul judiciar. Suntem deci în prezenţa unei administraţii judiciare.
Constituţia noastra din 1923, în art. 107 arata chiar că autorităţi speciale de orice fel,
cu atribut de contencios administrativ, nu se pot infiinţa ; contenciosul
administrativ este în caderea puterii judecatoresti, potrivit legii speciale,
încercînd astfel să evite influenta franceza. Chiar dacă există o lege a
contenciosului administrativ, această reglementează o procedura judiciara şi nu
administrativă. Dreptul administrativ reglementează la noi doar activitatea
administraţiei publice. El este impartit în mod traditional în drept administrativ
general şi drept administrativ special. Partea generala nu a fot niciodată
codificata, existînd doar cateva legi disparate şi fragmentare, restul fiind opera
jurisprudente şi a doctrinei. Această parte generala cuprinde, în mare,
urmatoarele materii : organizarea administraţiei, competenţa, puterile şi actele
administrateţ forma şi procedura actelor administrative, bunurile administraţiei şi
regimul recursului administrativ.
Există o relativă nedefinire a domeniului dreptului administrativ.
Raporturile juridice ce îi formeaza obiectul nu sunt reglementate doar de el.
Astfel, există raporturi din sfera administratei publice ce sunt reglementate de
normele dreptului administrativ împreuna cu alte ramuri ale dreptului public, în
special dreptul constituţional şi dreptul internaţional public, şi raporturi din sfera
administraţiei publice reglementate de dreptul administrativ impreuna cu ramuri
ale dreptului privat (civil, familiei etc.).
Dreptul administrativ general are deci un contur imprecis, raporturile care
implica administraţia avînd de multe ori o dubla natura juridică. Credem că acesta
este motivul pentru care este atît de dificila codificarea în această ramura.
Dreptul administrativ special este dreptul aplicabil activitatii anumitor
administrate specializate. Statul modern cunoaste o expansiune a activitatii
administraţiei publice, însoţită de o specializare din ce în ce mai accentuata. Se
creează astfel regimuri derogatorii de la regimul administrativ general aplicabil
ansamblului serviciilor publice: drept militar, drept al invatamîntului, al societăţii

36
publice, comunal, al protectiei sociale, contraventional etc. Aceste domenii
specializate se transforma, în raport de importanta lor, în subramuri sau în
adevărate ramuri ale dreptului. Acesta este cazul unei activitati administrative în
mod particular importanta pentru stat şi societate.: administrarea finantelor publice,
care formeaza materia dreptului financiar.
Dreptul financiar. Este ramura dreptului desprinsa din administrativ,
care reglementează problemele finanţelor statului. El nu trebuie
confundat cu dreptul bancar, care cuprinde ansamblul dispoziţilor privind finantele
private. Dreptul financiar cuprinde două subdiviziuni : dreptul fiscal, referitor la
resursele financiare ale statului, şi dreptul gestiunii financiare, referitor la modul de
utilizare a fondurilor publice : buget, moneda, imprumuturi, controlul utilizarii
banului public.
Importanţa problemelor financiare pentru ansamblul economiei, pentru viata
politica, pentru protectia socială, pentru orice domeniu, explica importanta capitala
a acestei ramuri a sistemului juridic. Modul gestionarii banului public influenteaza
în statul modern intregul mecanism social iată de ce Constituţia noastra infiinteaza
un organ specializat, care ,,exercita controlul asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuintare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public” (art. 139), Curtea de Conturi. Aceasta exercita şi atribuţii jurisdictionale.
Dar aceasta nu înseamnă o dualitate a ordinii judiciare nici de data această, căci
actele administratiei-jurisdictionale în materie financiara sunt supuse şi ele
recursului judiciar.
În dreptul administrativ general, ca şi în financiar sau în alte subramuri
administrative, tipice sunt raporturile de autoritate, în care un subiect al
raportului juridic, organul administrativ, este situat pe o poziţie de superioritate,
subordonandu-şi celalalt subiect al raportului : administratul. El este deci un
autoritar. Totuşi, odata cu accentuarea democratiei, accentul este din ce în mai
mult pus pe un alt aspect al activitaţii statului: statul este conceput ca un servitor
al publicului», asigurînd crearea şi utilizarea unui complex de facilitaţi oferite
acestuia. Exerciţiului autoritaţi i se adauga prestarea de servicii. În cazul acestor

37
noi raporturi juridice, subordonarea unei parţ faţă de cealata nu mai este valabila;
acum este vorba de raporturi de colaborare. Dreptul administrativ nu mai este
chear un drept autoritar şi sanctionator, ci şi unul coordonator şi promovator.
Dreptul penal. Dreptul penal a fost definit într-o multitudine de feluri.
Astfel, R. Vouin şi J. Leaute arata că ,,dreptul penal are că obiect dreptul social
de a pedepsi sau fenomenul represiv sau exerciţiul represiunii de catre stat”,
R. Merle şi A. Vitu, că dreptul penal este ,,un ansamblu de legi care
reglementează într-o ţara exerciţiul represiunii prin stat”, J. Constant că
dreptul penal (în sens strict) este ansamblul legilor şi regulamentelor edictate
de puterea suverana în vederea definirii faptelor pedepsibile (infractiuni) şi
determinarii sanctiunilor aplicabile (pedepse sau masuri de siguranta) autorilor
acestor infractiuni. La noi, Tanoviceanu defineste dreptul penal ca ,,acea ramura
a dreptului public, intern, care se ocupă de infractiuni şi de pedepsele ce trebuie
aplicate acelora care le comit” 6. Toate aceste definitii pun accent pe represiunea
actelor antisociale de o anumita gravitate, pe dreptul statului de a pedepsi şi pe
obligatia infractorului de a suporta pedeapsa. Sub influenţa doctrinelor
modeme criminologice şi de politica penala, C. Bulai introduce în definitia
dreptului penal ideile de aparare socială şi de prevenire a infractiunilor. Astfel,
în optica sa ,,dreptul penal reprezinta subsistemul normelor juridice care
reglementează relaţiile de aparare socială prin interzicerea ca infractiuni, sub
sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţunilor sau inactiunilor periculoase
pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea
infractiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le savarşesc”.7
Dreptul penal este construit în jurul a două instituţii juridice fundamentale:
infractiunea şi sancţunea penala. Infractiunea este definita în dreptul nostru penal,
spre deosebiţie de alte sisteme juridice, chiar de Codul penal. Astfel, art. 17 alin. 1
arata că infracţiunea este fapta care prezinta pericol social, este savîrşita cu
vinovatie şi este prevazuta de legea penala. Sancţiunea penala este reacţia socială
împotriva infractorului prevazuta de lege. Sanctiunile penale au, în genere,
caracter represiv sau retributiv, dar pot exista şi masuri sancţionatorii educative şi

38
masuri de

6
Tratat de drept şi procedură penală , vol. 1,Bucureşti 1924, p 13
7
Drept penal român . Parea generală , Vol. 1, Bucureşti 1992, p.7

siguranta. Finalitatea sancţiunilor a suscitat o ampla dezbatere în teoria şi filosofia

juridică, pe care însă o vom aborda mai jos.
Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt : 1° principiul legalitap
infracţiunilor şi pedepselor; 2○ principiul egalităţii în faţa legii penale; 3° principiul
umanismului dreptului penal; 4° principiul prevenirii infractiunilor ; 5° principiul
personalizarii raspunderii penale.
1° Principiul legalitaţii infracţiunilor şi pedepselor. Acest principiu este
stabilit de art. 23 alin. (9) din Constitute, conform caruia ,,nici o pedeapsa nu
poate fi stabilita sau aplicata decît în condiţiile şi în temeiul legii”. Acest lucru se
concretizeaza în faptul că nu există infractiune dacă această nu este prevazuta de
lege (nullwn crimen sine lege) şi că nici o alta pedeapsa decît cele stabilite de lege
nu poate fi aplicata unei persoane. Principiul are două consecinte:
● calificarea precisa: instrucţia penala trebuie să califice clar faptele ca
fiind o anume infractiune, indicînd precis textul pe care se sprijină;
● interpretarea stricta: analogia nu este permisa ca metoda de
interpretare extensiva în materie penala. Ea este procedeul prin care interpretul,
bazandu-se pe spiritul legii, extinde aplicarea acesteia unor situaţii neprevazute
de text, pe motivul analogiei între acestea şi faptele prevazute expres.
Principiul legalitatii infractiunilor şi pedepselor este incalcat de “textele
legale elastice”. Această expresie desemneaza textele represive redactate de o
maniera aproximativa. Noi am dat exemplu deja un text care reprima “activităţile
contrarevolutionare”. Un astfel de text este cel al art. 166 din noul Cod penal, care
condamna “propaganda în vederea instaurarii unui stat totalitar”, care nu
defineşte statul totalitar şi care arata că propaganda consta în raspandirea În mod
sistematic sau apologia “unor idei, conceptii sau doctrine”, fără să precizeze de ce
natura sunt acestea. De asemenea, o formulare prea vaga are art. 166 din acelasi

39
cod, care arata că este infractiune ,,initierea, organizarea, savîşirea sau
sprijinirea de acţiuni ce pot pune în pericol sub orice forma ordinea
constituţională, caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al
statului roman”. Să intelegem că, ipoteza de lucru, o initiative populară de
revizuire a caracterului unitar al statului, prin transformarea sa în stat federal, ar
atrage raspunderea penala a celor 500 000 de cetateni care ar face-o ? Astfel de
dispozitii au existat sau există în multe sisteme. De exemplu, în Franta, Decretul-
lege din 30 octombrie 1935 reprima delictul de raspîndire a unor vesti false de
natura a afecta moralul armatei. Or, ce este moralul armatei ? Folosirea în cuprinsul
textului a unor notiuni vagi, care lasa o prea mare putere interpretului este o
incalcare a sigurantei persoanei în sensul art. 23 din Constitute. De exemplu,
atentatul care pune în pericol securitatea statului se savarseşte contra «unei
persoane care indeplineste o funcţie importanta în stat sau obşteasca».
2° Principiul egalităţi in faţa legii penale. Acest principiu este transpunerea în
dreptul penal a principiului constituţional al egalitatii în drepturi. Art. 16 (1) din
Constituţia României din 1991, intitulat «Egalitatea în drepturi», arata că ,,cetatenii
sunt egali în faţă legii şi a autoritatilor publice, fără privilegii şi fără discriminari".
Dreptul la egalitate este formulat aşadar cu ajutorul expresiei «egalitate în faţă
legii şi a autoritatilor publice». Există o diferenta de terminologie care poate
deruta. Este acelaş lucru egalitatea în drepturi cu egalitatea în faţă legii? Expresia
«egalitate în legii» conduce în primul moment la ideea că egalitatea priveşte
aplicarea legii.
Ceea ce adauga dreptul la egalitate sau egalitatea în drepturi este egalitatea
în elaborarea legii. O adevărată egalitate în drepturi presupune deci cu
necesitate posibilitatea unui control al legiferarii. Fără controlul
constituţionalitatii legilor, egalitatea în faţa acestora este ineficienta.
Primă problema care se ridica este cea a definirii egalitatii. În primul rînd
trebuie subliniat că egalitatea este una abstracta şi juridică, nu una concreta şi
materiala. Acest lucru înseamnă că legea poate face discriminari, dar că aceste
discriminari nu pot merge decit pîna la o anumita limita, dincolo de care devin

40
discriminari interzise. Pentru a defini deci egalitatea trebuie să vedem care
discriminari facute de lege sunt permise şi care nu, în primul rînd sunt interzise
discriminarile care au la baza criteriile enumerate în art. 4 alin. (2) din
Constitute,. adica rasa, nationalitatea, originea etnica, limba, religia, sexul,
opinia, apartenenţa politica, averea şi originea socială. Dar această enumerare nu
este decît exemplificativa. Curtea noastra constituţională pare a fluctua în
aprecierea naturii acestei enumerari. Astfel, în Decizia nr. 70 din 15 decembrie
1993, Curtea arata că ,,prin continutul sau art. 16 alin. (1) din Constitute trebuie
corelat cu prevederile art. 4 alin. (2) din legea fundamentală, care determină
criteriile nediscriminarii" şi că ,,dispozitiile legale atacate nu sunt în contradictţie
cu aceste criterii", ceea ce arata că instanta a inclinat să considere că
enumerarea este limitativa. În Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, Curtea
considera că enumerarea criteriilor discriminarii interzise este exemplificative.
Această a două interpretare este cea corecta, căci dispozitiile art. 4 din Constituţie
trebuie corelate cu dispozitiile art. 14 din Conventia Europeană a Drepturilor
Omului, care arata că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în
prezenta Conventie trebuie să fie asigurata, făra vreo deosebire, intemeindu-se în
special pe sex, rasa etc." Enumerarea fecuta de Conventie este exemplificativa.
Tot exemplificativa este şi enumerarea criteriilor făcută în Pactul internaţional
privitor la drepturile civile şi politice. Romania fiind parte la aceste tratate
internaţonale, iar art. 20 din Constituţie aratSnd că drepturile şi libertatile
cetatenilor vor şi interpretate şi aplicate în concordanţa cu Declaratia Universala
a Drepturilor omului, cu pactele şi tratatele la care Romania este parte, urmează
ca enumerarea criteriilor din art. 4 este exemplificativa şi nu limitativa. Vom şi
deci în prezenţa unei discriminari interzise ori de cate ori această este făcută pe
criterii de natura celor enumerate de art. 4 din Constitute, adica discriminari care
se refera la caracteristicile personale ale indivizilor. Principiul egalitatii nu se
opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se gasesc
în situaţii diferite. Uneori se poate face discriminare şi între indivizi aflaţi în
situatii analoage, dacă această discriminare îşi gaseşte o justificare obiectiva şi

41
rezonabila. Conventia Europeană nu prevede aşadar o obligate generală de
nediscriminare, căci această este posibilă ca principiu, dacă este legitima,
neintemeindu-se pe unul din criteriile enumerate sau pe unul de aceeasi natura,

protectia oferita de art. 14. fiind mai degraba accesorie altor drepturi materiale
enuntate în Convenţe.
Notiunea de egalitate este un concept comparativ, adica unul care cere o
comparare a situaţiei unor subiecţi de drepturi cu situatia altora. În contextul socio-
politic dat nu orice diferenta de tratament între indivizi este discriminatorie, aşa
cum un tratament identic poate genera uneori grave discriminari în fimctie de
caracteristicile personale şi ale situaţiei. Deci principalul criteriu de apreciere al
oricărei probleme de egalitate în faţa legii şi în lege trebuie să tie efectul legii
asupra individului sau grupului pe care îl priveţte. în alti termeni, legea nu
trebuie să aibă un elect mai constrîngător pentru unii decît pentru altii... Trebuie
astfel tinut cont de efectul legii nu numai asupra celor pe care îi vizeaza, ci şi asupra
celor care sunt excluşi din cîmpul ei de aplicare.
Pentru a garanta egalitatea, trebuie ca discriminarile pe care statul este
indreptatit să le facă prin legislate să nu fie de natura celor enumerate de art 4 din
Constitute sau de art. 14 din Convenţia Europeană. Dar care ar fi criteriul
potrivit caruia putem decide că suntem în prezenţa unei discriminari analoage
celor enumerate ? Acest criteriu nu poate fi judecat doar în funcţie de continutul
legii contestate, ci trebuie avut în vedere care este local grupului sau individului
vizat în cadrul aocietatii în contextul social, economic şi politic. Pentru a fi în
prezenţa unei discriminari în sensul art. 16 alin. (1), trebuie ca grupul să
constituie o minoritate, membrii ei avand un caracter care îi stereotipizeaza şi care
îi diferentiaza de celelalte persoane. Noţiunii de discriminare trebuie să i se facă o
interpretaie largă, liberala, extensiva. Prin discriminare se înţelege o distincţie,
intentionata sau nu, fondată pe motive relative la caracteristicile unei persoane sau
unui grup, care are drept efect impunerea pentru această persoana sau pentru acest
grup de sarcini, obligatii sau dezavantaje neimpuse altora ori să impiedice sau să le

42
restranga accesul la posibilităţile, beneficiile şi avantajele oferite altor membri ai
societăţii.
O alta problemă ridicata de egalitatea în drepturi postulată de art. 16 din
Consritutie este faptul că această egalitate priveşte, potrivit formularii texrului, pe
cetateni. «Cetatenii sunt egali în faţa legii", arata textul. Cetatenia este însă o
notiune care se refera doar la persoanele fizice. Persoanele morale sau juridice au
nationalitate, nu cetatenie. Să inţelegem atunci că acestea nu se bucura de dreptul la
egalitate stabilit de art. 16 alin. (1) .? Faptul că textul este defectuos nu trebuie să
conduca la această concluzie. De altfel, Curtea Constituţionals a arătăt deja că
textul are aplicabilitate şi în cazul persoanelor juridice. Pentru persoanele fizice,
legea nr. 32/1968 în art. 34 stipuleaza că, ,,în cazul contraventiilor pentru care
actul normativ prevede o amenda de peste 1000 lei sau dacă despagubirea
stabilita pe baza de tarif ori valoarea lucrarilor confiscate depaseste 1000 lei,
plangerea se solutioneaza de judecatoria în a carei raza teritoriala a fost savarşita
contraventia". Art. 35 din aceeaşi lege arata că, in cazul amenzii aplicate unei
persoane juridice, plangerea acesteia se rezolva de organul indicat în legea sau
decretul care prevede sancţonarea persoanei juridice. Dacă legea sau decretul nu
indcă un asemenea organ, plangerea se rezolva de conducatorul organului
central al administraţiei de stat în a carei ramura de activitate s-a comis
contravenţia ori de un angajat, avand cel putin functia de director, împuternicit
de conducatorul organului central. Curtea arata că “rezulta că pentru
contraventiile savîrsite de persoanele fizice legea stabileste un control
judecatoresc cu privire la respectarea conditiilor legale de aplicare a sancţiunii, pe
cînd pentru contraventiile savarsite de persoanele juridice există doar calea unei
jurisdicţii administrative. Sunt astfel încalcate prevederile art. 16 din Constitute
potrivit caruia cetatenii sunt egali în faţa legii şi a autoritatilor publce, fără
privilegii şi fără discriminari, ceea ce implica un regim egal între cetatenii romani
organizati în persoane juridice şi aceiaşi cetaţeni dacă se prezinta, proprio nomine,
ca subiecte de drept.8 Desigur, dreptul la egalitate ofera o protecţie accesorie altor
drepruri materiale prevazute în Constitute şi el nu intră în joc pentru

43
persoanele juridice decît cu privire la drepturile care le pot fi proprii. De
exemplu, persoana juridică beneficiază de dreptul acordat de art.

8
Decizia 35 din 1 iulie 1993

27 din Constitute, inviolabilitatea domiciliului. De altfel, textul foloseşte de data

aceasta termenul persoana pentru a determina beneficiarul dreptului. Nu este
însa vorba, cum crede Curtea, de drepturile cetaţenilor romani organizaţi în
persoane juridice, ci de un drept al persoanei juridice înseşi. Nimeni nu poate
gîndi ca o persoana juridică romana cu asociati straini ar fi privata de un astfel
de drept sau discriminata în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie. Chiar în speţa
solutionata de Curte şi aratata mai sus nu poate conta cetaţenia asociatilor,
egalitatea intervenind între subiectii de drept persoane fizice şi subiecţii de
drept persoane juridice. Este aşadar clar că textului art. 16 din Constitute
trebuie să i se dea o interpretare extensiva, în sensul că toţi subiecţii de drept se
bucura de egalitate, Cînd acest drept la egalitate nu este accesoriu unui drept
material al carui titular nu poate fi decît un cetaţean roman.
Egalitatea în drepturi nu poate fi abolita indiferent de situaţe. De aceea, din
reglementarile internaţionale rezulta că nu poate fi luata nici macar în caz de
pericol public care ameninta existenţa naţiunii nici o masura care ar duce la
discriminari întemeiate exclusiv pe rasa, culoare, sex, limba, religie sau origirie
socială.
Egalitatea în faţă legii penale trebuie interpretata în acelaşi sens. Nu este vorba
doar de egalitate în faţa legii, ci şi de egalitate în modul de raportare a legii Înseşi
la persoane, criteriile de nediscriminare fiind aceleaşi în dreptul penal ca in orice
alta ramura a dreptului, adica cele enumerate de art. 4 din Constitute şi
toate de natura acestora.
3° Principiul umanismului dreptului penal. Deşi în viziunea clasică dreptul
penal este esentialmente represiv, evolutia este spre umanizarea acestuia
prin centrarea sa pe ideea respectului drepturilor omului. Doar tendinţele
antisociale cele mai periculoase trebuie sanctionate penal, adica printr-o

44
reacţie ce ramane în fond primara şi violenta. Doar valorile sociale şi
individuale cele mai pretioase şi cele mai simple merita să primeasca o
protectţe penala: viaţa şi integritatea fizica a persoanei, bunele moravuri,
proprietatea, existena şi siguranţa nationala etc.. Umanismul dreptului penal
modern se transpune şi în natura şi intensitatea sanctiunilor: abolirea în
multe sisteme a pedepsei cu moartea, interzicerea torturii, a pedepsetor şi
tratamentelor crude ori inumane, orientarea catre pedepsele educative etc.
4° Principiul prevenirii faptelor penale. Activitatea esenţiala a statului în
materie penala trebuie să devina prevenirea infractiunilor. Trebuie tratate
cauzele faptelor antisociale grave şi nu doar efectele. Este adevărat că
pedeapsa are şi un rol preventiv, însă doar frica de sancţiune nu este
suficienta pentru a preveni comportamentil antisocial. Acest lucru este
dovedit fără posiblitate de tăgada de practică. Orientarea sistemului catre
educatie ar fi în acest sens benefica. Ar fi benefica şi tratarea cauzelor
sociale şi nu doar individuale ale infractionalitatii; mediul social este şi el
de multe ori bolnav; el reprezinta de multe ori factorul determinant al
comportamentului deviant.
5° Personalizarea răspunderii penale, Raspunderea penala este personala.
Nu sunt admisibile nici raspunderea pentru fapta altuia, nici, în
principiu, raspunderea colectiva. Totuşi, principiul neangajarii raspunderii
colective în dreptul penal nu ar trebui confundat cu neangajarea
raspunderii penale a persoanelor juridice. Nu este vorba aici de un colectiv
de persoane fizice, ci de o persoana distinctă. Există posibilitatea că
organele colegiale de conducere ale unei persoane morale să consimta la
savarşirea unei infracţiuni. Apoi raspunderea penala să fie angajata doar cu
privire la persoanele fizice. Or, persoana juridică insasi a savarsit o fapta
antisocială grava. Trebuie gandit dacă nu ar fi util că şi ea să raspunda penal,
printr-o serie de sancţiuni specifice: amenda, lichidare etc.
Personalizarea raspunderii penale se transpune, pe de alta parte, în
Principiul individualizarii pedepsei. ,,Curentul general este... " pentru

45
individualizarea lor (pedepselor, n.n.), aşa incat să se judece infractorul şi fapta
mai mult decît infracţiunea în abstracto, intocmai după cum un medic bun nu
este cel care cunoaste maladiile şi remediile lor în principiu, dar acel care
cunoaste pe bolnav şi-l cauta după împrejurarile bolii, Pedeapsa va fi
individualizata deci în raport cu gravitatea concreta a faptei şi în raport de
persoana infractorului. În Codul nostru penal, principiul individualizarii
pedepselor este consacrat expres în art. 72. individualizarea revine
judecatorului, legea rezumîndu-se la a stabili un minim şi un maxim al
pesepsei. Dreptul penal cuprinde mai multe subdiviziuni. Dreptul penal
comun este cel aplicabil, în principiu, tuturor persoanelor de catre jurisdicţiile
ordinare. El este impartit în drept penal general, ale carui dispozitii sunt cuprinse
în partea generala a codurilor penale, referindu-se la probleme comune tuturor
infracţunilor (este vorba de noţiunea de infracţiune, de formele infractiunii, de
participarea la infractiuni, de cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sau
raspunderea penala, de pedepse şi executarea acestora etc.), şi drept penal special,
care cuprinde definirea şi sanctunea faptelor considerate de lege infractiuni.
Dreptul penal militar cuprinde infractiunile speciale savîrsite de militari,
irnplicînd o disciplină mai stricta decît dreptul penal comun. El poate fi codificat
uneori aparte.
Dreptul execuţional penal se refera la executarea pedepselor penale. Această
subdiviziune este tot mai dezvoltata şi mai teoretizata, date fiind consecintele
extreme ale sanctunii penale şi importanţa finalitatii acesteia, finalitate ce implica
şi un anumtt regim de executare.
O alta subdiviziune, tinzînd să se constituie într-o adevărată ramura de
drept, este dreptul penal internaţional. Acesta este constituit din totalitatea
normelor privind ,,responsabilitatea penala rezultînd din violarea preceptelor de
drept internaţional public".

Dreptul civil. Denumirea de «drept civil» provine din limba latina. În dreptul
roman era desmnat prin «drept civil» dreptul roman traditional, adica dreptul
aplicabil cetăţenilor, prin opozitie faţa de ins gentium, dreptul strainilor, ,,un fel de
46
justice naturala aplicabila relaţiilor cu strainii sau între straini". Dreptul civil era
deci tot ceea ce noi numim astăzi «drept privat». În dreptul modem, notiunea şi-a
restrîns considerabil sfera. Totuşi, reminiscence ale noţiunii romane se mai
pastreaza atunci cînd vorbim de drept civil prin opozitie faţa de dreptul canonic sau
cînd juristii americani ori englezi utilizeaza expresia «civil law» pentru a desemna
sistemele juridice provenite în principal din dreptul roman. Restrangerile
succesive ale sferei dreptului civil sunt facute pe criterii preponderent politice.
Desprinderea dreptului familiei, în tarile socialiste, de dreptul civil a avut un astfel
de fundament. Desprinderea dreptului comercial are la baza interesul burgheziei de
a înlatura formalismul tipic dreptului civil. Dreptul muncii se desprinde de civil
pentru a confinţi o anumita limitare » libertăţii contractuale etc. lata de ce criteriul
obiectului reglementării dreptului civil utilizat pentru a-1 distinge că ramura este
oarecum superflu. El ajuta cînd este vorba de a-1 distinge de dreptul public, dar nu
şi atunci cînd îl distinge de alte ramuri ale dreptului privat, pentru care ramane de
altfel dreptul comun.
Nici criteriul metodei de reglementare nu este totdeauna relevant. Poziţia de
egalitate juridică a parţilor este prezentă şi în comercial, şi în dreptul munciii
uneori chiar în dreptul public. Principiile dreptului civil, cel al proprietaţii, al
egalitatii în faţa legii civile, al imbinarii intereselor individuale cu cele generale
sunt în fond particularizari ale principiilor constituţionale şi generale ale
dreptului.
În aceste conditii, delimitarea dreptului civil de alte ramuri este dificila.
Există ceva artificial în toate definitiţle date. Să amintim cateva. A. Ionascu defineşte
dreptul civil că fiind ,,acea ramura a dreptului unitar... care reglementează
raporturile patrimoniale în care părţile figureaza că subiecte egale în drepturi,
raporturile personale nepatrimoniale în care se manifests individualitatea persoanei,
precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a organizatiilor socialiste că
persoane juridice, în calitatea lor de participant la raporturile civile"9. Otilia
Calmuchi arata că dreptul civil este ,,acea ramura a dreptului unitar... care
reglementează unele raporturi patrimoniale în care părţile figureaza că subiecte

47
egale în drepturi, că şi unele raporturi personale nepatrimoniale legate de

9
Drept civil . Parte generală Bucurşti p.3

individualitatea persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte

colective de drept civil în calitatea lor de participant la raporturile juridice
civile"10. Gheorghe Beleiu afirma că dreptul civil este ,,acea ramura care
reglementează raporturi patrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflăte pe pozitie de egalitate juridică". 11 Noi am definit dreptul civil că
,,acea ramura a dreptului unitar roman care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale ce-i constituie obiectul de reglementare juridică,
între persoane fizice şi persoane juridice aflăte pe pozitii de egalitate juridică". Cum
am subliniat deja, orice definire este însa putin fortata. Noi am arătăt că trebuie
completate criteriile obiectului de reglementare, metodei de reglementare şi cel al
principiilor proprii cu criteriul naturii sanctiunilor, cu criteriul calitatii subiectilor
şi, în fine, dar nu în ultimul rînd, cu cel al voinţei legiuitorului.
Dreptul civil este divizat în mai multe subramuri, prezentand mai ales un
interes didactic. În planurile de invaţamant actuale ale facultaţilor de drept el
cuprinde: 1○ partea generala (raportul juridic civil, actul juridic civil, prescriptia
extinctiva, subiecţii dreptului civil etc.), 2° drepturile reale (proprietatea şi
drepturile derivate din ea), 3° obligatiile civile în general, 4° contractele civile
speciale şi 5° succesiunile. Există, pe de alta parte, un numar de materii speciale
mai mult sau mai putin conturate autonom: dreptul proprietatii intelectuale (Deşi
este vorba de bunuri, natura specifica a acestora a determinat o oarecare
separare), dreptul notarial, adica ansamblul dispozitiilor care reglementează
activitatea notarilor publici cînd intervin în actele private etc. Dreptul civil este un
drept stabil şi foarte dezvoltat. În timp ce dreptul public se modified relativ rapid
sub influenza schimbarii regimurilor politice, dreptul civil se menţine şi se dezvolta
fără prea mari bulversari. Astfel, chiar revolutia socialista 1-a lasat la noi
nemodificat în substanta, toate încercarile de a introduce un nou cod civil au
esuat. Este adevărat că s-a autonomizat artificial dreptul familiei, dar această

48
 10
Tratat de dret civil , Bucureşti 1989 p.19
11
Drept civil român , Bucureşti 1992 p. 27

ruptura nu putea fi de durata şi nici de substanţa.

Dreptul civil, tocmai datorita acestei mari stabilitati este, pe de alta parte,
într-o anumita măsură, demodat. Codul civil nu este, în multe privinte, adaptat
noilor conditii, economice şi sociale. El acorda o importanta prea mare
proprietatii imobiliare faţă de cea mobiliara, de exemplu, Deşi astăzi evolutia este
spre preponderenta la nivelul patrimoniilor a valorilor mobiliare.
Dreptul civil este individualist şi liberal. El are în centru persoana în
individualitatea sa. Individualismul îi vine de la surse: dreptul roman şi revolutia
franceza au fost impregnate de spiritul individualist şi se reproseaza chiar un
exces de individualism, în ideea că nu ţine cont de exigenţele comunitare care
rezulta din urbanism sau protectia resurselor naturale, de exemplu. Dreptul civil
este liberal, căci el pune în centrul sau autonomia de voinţa, lasînd indivizilor o
larga libertate pentru a ordona după propria vrere interesele personale şi
patrimoniale. Teoria autonomiei de voinţa îşi are originea În dreptul canonic,
care, spre deosebire de dreptul roman, profund formalist, insista asupra faptului că
actul de voinţă, chiar neimbracat în forme solemne, produce efecte, insistand pe
forma pur consensuala a contractelor şi pe viciile de consimtamînt, în teoria
dreptuiui natural, datorita tranzitiei fundamentului dreptuiui dinspre voinţă
divina catre voinţa oamenilor, în ideea contractlui că baza a societajii, introdusa de
contractualisti şi în dtzvoltarea comertului şi nasterea unui nou sistem economic
şi politic. Voinţa se transpune în libertatea contractelor (libertatea de ale incheia sau
nu, de a fixa conţinutul ) libertatea proprietatii (libertatea utilizarii, libera
dispozitie), libertatea de a dispune de bunuri pentru cauza de moarte etc. Desigur,
aceste libertaţi nu sunt absolute, dar sunt foarte largi. Teoria autonomiei voinţei,
baza a liberalismului dreptuiui civil, a fost criticată sub impulsul unor tendinte
sociale în materia contractelor. ,,Forta obligatorie a contractelor, pe de o parte,
libertatea contractualţ, pe de alta parte, nu semnifica în mod necesar că voinţa ar
fi autonoma. Forţa obligatorie a contractlui nu ar există dacă legea nu ar

49
recunoaşte-o facînd, gratie constrîngerii statale, că promisiunile să fie executate. În
ce priveţte libertatea contractuala, la care conduce logic autonomia de voinţa, ea nu
semnifica în mod ineluctabil că voinţa să fie autonoma: se poate şi chiar trebuie să
sustinem, că valoarea angajamentului contractual vine de la lege, care trateaza
cadrul în care contractele se pot forma. Libertatea contractuala nu trebuie să atinga
alte valori mai importante. Se gaseşte astfel că libertatea contractuala şi forta
obligatorie a contractelor prezinta anumite pericole din punct de vedere economic
şi social. Consecintele acestor tendinşe contrare sau cel putin restrictive în materia
autonomiei de voinţa au condus la declinul libertăţii contractuale, atît în ceea ce
priveşte dreptul de a contracta sau nu, cît şi în ceea ce priveşte forma şi
continutul contractelor, au deformat teoria viciilor de consimtamant şi au adus
atingere chiar principiului forţei obligatorii a contractelor. Liberalismul dreptului
civil este astfel puternic zdruncinat, Deşi tendinţele socializatoare nu au reuşit
niciodată să-1 inlature.
Dreptul comercial. Dreptul comercial este o ramura a dreptului privat.
Obiectul dreptului comercial este delimitat prin voinţa legiuitorului, putand
îmbraca două forme : forma subiectiva, în care dreptul comercial are că obiect
normele juridice la care sunt supusi comerciantii, distincţia facînidu-se după
calitatea subiectilor, şi forma obiectiva, în care dreptul comercial are că obiect
relaţiile calificate drept «fapte de comert», indiferent de cine au fost savîrşite.
Codul nostru comercial arata în art. 3 care sunt raporturile juridice pe care le
considera fapte de comert, imbraţişînd în principiu sistemul obiectiv. Totuşi, art. 7
defineste calitatea de comerciant, iar art. 4 arata că se socotesc afara de acestea
(enumerate la art. 3) ca fapte de comert celelalte contracte şi obligatiuni ale unui
comerciant, dacă nu sunt de natura civila sau dacă contrariul nu rezulta din insusi
actul, ceea ce implica sistemul subiectiv, Codul uzeaza aşadar de ambele criterii,
combinandu-le. De aceea dreptul comercial a fost definit că ,,un ansamblu de
norme juridice care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorate din actele şi
operaţiunile considerate de lege că fiind fapte de comert, precum şi raporturilor la
care participa persoanele care au calitatea de comerciant. Prin comerţ, legea nu

50
inţelege doar activitatea de circulatie a marfurilor, doar schimbul, ci şi pe cea de
a produce, dînd deci noţiunii o accepţiune larga. Izvoarele acestei ramuri sunt
Codul comercial şi celelalte legi comerciale, şi unde acestea tac, potrivit art. 1 din
Codul comercial, Codul civil. Trebuie ingles însă că toata legislatia civila şi nu
numai codul, inclusiv procedura civila sunt aplicabile, desigur în subsidiar. O
discutie aprinsa a starnit problema uzinilor comerciale. Codul nu le aminteste, deci
nu ar fi izvoare de drept, totuşi, s-a susţinut, el face trimitere la Codul civil, care,
la rîndul sau, face trimitere la obicei, deci în unele cazuri ar fi izvoare de drept
comercial. Jurisprudenta a admis doar uzurile interpretative, nu şi pe cele cu ,,putere
legală".
Dreptul civil ramane, potrivit Codului comercial, dreptul comun, Dar el nu este
aplicabil decît dacă legislatia comerciala nu are o prevedere expresa în acest sens.
Cum analogia este permisa în dreptul comercial, recursul la legislatia civila este
exceptional; mai intîi analogia ,,va trebui folosita «în extremis»'',
Ca şi dreptul civil, dreptul comercial este un drept liberal, fundamentat pe
libertatea comertului, prevazuta în Constituţia din 1991, ca drept fundamental, Deşi
nu sub Titlul II, intitulat astfel, şi în art. 134 alin. 2 lit. a, care arata că statul
trebuie să asigure libertatea comertului. Spre deosebire de dreptul civil, dreptul
comercial este foarte suplu; el raspunde astfel exigenţelor de celeritate a
comertului, înlaturînd în multe cazuri formalismul civil, această fiind de altfel şi
ratiunea apariţiei sale. Totuşi trebuie observat că de la această suplete de
principiu se deroga din ce în ce mai mult, prin constituirea unui sir de obligatii
formale pentru comercianti, nu intotdeauna justificate şi care pun stavila, de multe
ori, unei reale economii de piaţa, cum cere art 134 din Constitute să fie economia
Romaniei.
Codul comercial a fost în timp modificat şi completat de o serie de legi
speciale. Unele sunt atit de importante, incat au creat adevărate ramuri de drept
Astfel, reglementarea societatilor comerciale, expansiunea acestora faţă de
comerciantul persoana fizica a determinat aparitia unui drept al societăţlor
comerciale.

51
 Importanta particulara a transporturilor de marfuri a facut că dreptul
transparturilor să capete o configuratie aparte şi un aspect de ramura de drept,
prezentă de altfel şi în programele universitare. Mai mult, el se subdivide destul de
clar în subramuri specializate: dreptul maritim, dreptul aerian, transporturile
terestre.
De asemenea, importanţa particulara a mijloacelor financiare şi a circulatiei
acestora a dus la aparitia dreptului bancar şi valutar că subramura autonoma.
Comerţul se desfasoara astăzi nu doar în interiorul frontierelor unui stat, ci la
nivel internaţional. Interdependenta economică a diferitelor comunitati naţionale a
dus la aparitia dreptului comertului internaţional, ramura mixta de drept intern şi
internaţional.
Dreptul economic. Dreptul economic este acea ramura a dreptului care
cuprinde ansamblul dispozitiilor ce reglementează interventia statului în
economie.
Există o anumita polarizare a economiei între dreptul comercial, axat pe ideea
interesului individual, şi dreptul economic, dominat de ideea interesului general.
Legislatia economica consfinteste interventia statului În procesele edonomice
pentru a proteja mediul natural şi social de o abuziva utilizare a libertăţii
comertului. Această interventie este din ce în ce mai larga şi pune uneori sub semnul
întrebarii liberalismul comertului că atare.
Dreptul acesta se refera la controlul preturilor, la subventiile acordate de stat,
la organizarea pieţei, la lupta contra abuzurilor puterii economice, cum ar şi
monopolurile, concurenta neloiala etc.
În societatea actuala, statul insuşi devine comerciant. El nu se rezuma la a
interveni în economia privata, ci investeşte chiar el. Legislatia economică se
refera astfel la regiile autonome, la activitatile pe care statul îşi instiruie un
monopol etc.
Dreptul muncii. Dreptul muncii a fost definit că ramura a dreptului ce
cuprinde regulile juridice aplicabile relatiilor individuale şi colective care se nasc
între patroni şi salariatii ce muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestarii

52
muncii.

Caracteristicile raporturilor juridice de munca, obiect al dreptului muncii,

sunt : 1 iau naştere prin incheierea unui contract individual de munca, 2° au
caracter personal , 3° au caracter bilateral, 4 se bazeaza pe un mod specific de
subordonare, 5° munca trebuie să fie remunerata, 6° asigura o protectie
multilaterala persoanelor care presteaza munca.
Pe langa raporturile individuale de munca, dreptul muncii se mai ocupă şi
de relaţiile colective de munca: sindicalism, conventii colective de munca, litigii
colective de munca etc., şi de jurisdictia munci.
Protectia socială a muncii este o parte din ce în ce mai importanta a
dreptului muncii. Ea este reglementata constituţional de art. 38 din Constituţia
din 1991.
Dreptul securităţîi sociale. Dreptul securitatii sociale «este
ansamblul regimurilor juridice care au că obiect să organizeze o protectie contra
pericolelor inerente vietii economice şi în general, contra contingentelor vietii
omeneşti, prin intermediul unei solidaritati generale şi obligatorii
Aceste regimuri sunt diverse, putand fi privite mai întai în functie de
obiectul asigurarii în: asigurari de boala şi împotriva accidentelor, asigurari de
invaliditate, de batranete, de deces, asigurarea de somaj etc. Ele pot fi privite şi
în funcţie de mediul social caruia i se adreseaza : asigurari sociale, casele de
pensii, asigurarile patronale etc.
Caracteristici comune dreptului economic şi social. O primă
caracteristcă sunt izvoarele dreptului în aceste ramuri. Pe langa dreptul legal
(Constitute, legi, acte administrative de reglementare), aceste ramuri cunosc şi
surse autonome, aratate deja de noi: statutele societatilor comerciale, contracte
colective de munca, regulamente interioare, statute ale institutiţiilor de securitate
socială.
Dreptul economic şi social este un drept nou, în plina expansiune, reflexul
evolutiei galopante a economiei, a riscurilor ce apar din aceasta pentru mediul
social şi natural. Concentrarea puterii economice, pe de o parte, şi organizarea
53
muncitorilor, pe de alta parte, due la tensiuni sociale noi, la conflicte colective,
necesitînd interventia statului.
Acest drept are un caracter «colectivist». El se distinge de dreptul privat
clasic, care privea individualitatea, printr-o viziune noua, de grup. El este un
"drept al grupurilor», care ia în consideraţie mai mult interesele colective decît pe
cele individuale. Această viziune noua rezulta din faptul că relaţiile noi la nivelul
muncii sunt colective mai înainte de a fi individuale. Ele se petrec între mase
organizate şi antagoniste: patronatul şi sindicatele, atît la nivelul constituirii lor, al
structurii, cît şi la nivelul conflictelor posibile. Depaşirea acestui antagonism se
transpune în dreptul segmitaţii sociale, care este bazat pe o miscare de solidaritate
socială.
Dreptul procedural, Orice activitate a organelor de stat este
reglementata. Este sensul statului de drept privit dintr-un anumit unghi de
vedere. Acţiunea administraţiei, a instanţelor, a Parlamentului, a poporului chiar
atunci cînd este chemat să participe la guvernare, sunt supuse unor proceduri mai
mult sau mai puţîn stricte.
Putem împarţi aceste proceduri în judiciare şi nejudiciare, împărţire oarecum
forţata, căci uneori ele se întrepatrund, cum ar fi în cazul procedurilor electorale.
1° Procedurile judiciare. Procedurile judiciare, adica ansamblul regulilor care
reglementează desfajurarea prcceselor în faţă instantelor judiciare, sunt diverse şi
foarte dezvoltate. În sistemul nostru, întîlnim : prccedura civila, procedura penala,
procedura contenciosului administrativ, procedura controlului constituţionalitaţii
legilor.
a) Procedura civila. Procesual civil reprezinta ansambluj normelcr juridice
care reglementează modul de judecată de catre instanţele judecatoreşti a pricinilor
privitoare la drepturile civile on la interesele legitime care se pot realiza numai
pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silita a hotararilor judecatoresti sau
a altor titluri executorii. Este vorba nu doar de drepturi civile în sens strict, ci de
toate drepturile private, conţinute în raporturi de drept comercial, de drept al
familiei, de drept al muncii etc., în măsura în care nu sunt stabilite proceduri

54
speciale. Procedura civila este deci procedura comuna tuturor litigiilor care nu
sunt solutionate potrivit unei proceduri derogatorii şi completeaza, în caz de
lacune, aceste proceduri.
b) Procedura penala. ,,Dreprul procesual penal cuprinde totalitatea
normelor juridice care reglementează procesul penal”, adica ,,activitatea
reglementata de lege, desfaşurata într-o cauza penala, de catre organele judiciare cu
participarea parţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligatii-avand
ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunior şi tragerea la
raspundere penala a celor care le-au savarşit, în aşa fel încat prin aceasta să se
asigure ordinea de drept precum şi apararea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor" .

Capitolul IV. Sistematizarea actelor normative

Preliminării Actele normative se constituie într-un sistem legislaiv. Ele nu au

valoare in mod izolat, ci doar încadrîndu-se într-un sistem şi subordonandu-se
finalitaţii acestuia. A sistematiza actele normative înseamnă tocmai a le inscrie
într-un astfel de sistem. De aceea sistematizarea actelor normative raspunde unei
duble cerinte: cunoasterea mai facila a reglementarilor şi eliminarea sau
preintampinarea contradictiilor între diversele acte normative. Înmultirea
reglementarilor face că sistematizarea lor să fie absolut necesara. Ea raspunde
cerintei de simplificare, reducere şi concentrare a reglementarilor.
Sistematizarea actelor normative imbraca două forme principale:
incorporarea şi codificarea.

4.1. Incorporarea. Incorporarea reprezinta o forma inferioară de

sistematizare. Este vorba de o reunire sistematica, urmand o schema logica, a
unor texte legale disparate, incorporarea nu conduce la modificarea textelor
initiate, nici la modificarea forţei lor juridice. Ea este o simpla asezare a unor acte
normative de data şi origine diversa într-o culegere de acte normative, în baza
unor criterii exterioare diverse.

55
 Incorporarea poate şi oficiala sau neoficiala. Cea oficiala este făcută de un
organ al statului, prin reunirea unor acte normative disparate referitoare la
aceeasi materie, În general. Aceste legi coordonate sunt republicate în unele
sisteme în Monitorul Oficial. Dar în caz de contradictie între textele republicate şi
cele originale, acestea din urma au prioritate. Incorporarea neoficiala este
făcută de particulari în forma unor culegeri de legi, coduri uzuale etc. Aceste
culegeri de legi nu au nimc oficial, aşa că, în caz de dubiu, texlele trebuie
intotdeauna confruntate cu cele originale.

4.2.Codificarea. Spre deosebire de incorporare, codificarea nu presupune

doar reunirea unui material normativ, ci crearea unui act normativ nou. Codificarea
nu este o simpla compilable, ci o opera creatoare, care aduce modificări fondului
reglementarilor existente ; ,,codificarea înseamnă modificare". Modificarile aduse
de codificare dreptului anterior pot şi mai mult sau mai putin drastice. Dacă prin
codificare se recepteaza un drept străin, cum a fost cazul codului nostru civil
atunci transformarile aduse vechiului drept sunt majore şi fundamentale. Ele
sunt mai puţin decisive dacă scopul codificarii este de a unifica dreptul existent
cum s-a intîmplat în Franţa cu Codul lui Napoleon.
Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Prin acest procedeu, o
întreaga ramura de drept sau o parte importanta a acesteia sunt reglementate
într-o forma sistematica, printr-un act unic, de catre legiuitor. ,,Deşi are forţa
juridică a unei legi, Codul nu este o lege obişnuita, el este un act legislativ unic,
cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt aşezate într-o
consecutivitate logica, stringenta, după un sistem bine gandit, care reflectă
structura internă a ramurii de drept respective" , Codul se bazeaza pe separatia, la
diferite niveluri de abstractizare a regulilor generale şi speciale. Astfel, Codul penal
cuprinde două parti, primă cuprinza'nd reguli generale, cea de a două reguli
particulare pentru fiecare infractiune. Codul civil implica patru grade de
abstractizare : 1° reguli generale aplicabile întregului drept civil; 2° reguli generale
aplicabile obligatiilor; 3° reguli generale aplicabile contractelor şi 4° reguli speciale
aplicabile diferitelor contracte. Situatiile juridice sunt reglementate de diferite
56
norme, situate la diferite niveluri de generalitate. Astfel, o vanzare este
reglementata în acelasi timp de normele care îi sunt proprii, de normele privind
contractele în general, de normele relative la obligatii în general şi de regulile ce
guvernează actele juridice.
Acţiunea de codificare implica mai multe etape:
1° identificarea materialului normativ ce reglementează relaţiile sociale
specifice care urmează să fie reglementate prin cod ;
2° prelucrarea materialului normativ, care nu este o simpla aditionare, ci o
opera creativa;
3° adoptarea legii de sinteza, conform procedurii stabilite pentru legile
organice.

57
 Bibliografie

Gheorghe Boboş Teoria generală a dreptului Cluj-Napoca 1994

N.Popa Teoria generală a dreptului , T.U.B. , 1992, Teoria generală a
dreptului, Dacia, Cluj-Napocă , 1994
D.C. Danişor, Drept constitutional şi institufii politice. Vol. I, Craiova, 1995.
loan Muraru, Drept constituţional şi politice, Actami, Bucureşti, 1995,
D.C. Datiifor, Spre o nouă teorie a echilibrului politic, Revista de drept public
nr. 2/1995.
Tratat de drept şi procedură penală , vol. 1,Bucureşti 1924,
Drept civil . Parte generală Bucurşti
Drept penal român . Parea generală , Vol. 1, Bucureşti 1992,
Nicolaie Popa Teoria generală a dreptului Bucureşti 1997
Ion Dogaru Teoria generală a dreptului Craiova 1996

58