Herac Andreea

Clasa a X-a SS

Celții

Celţii au fost triburi de origine indo-europeană, care aveau aceeaşi cultură, religie şi limbă
de comunicare. Există multe versiuni referitoare la apariţia lor. Conform uneia dintre acestea,
celţii s-au format ca popor la inceputul secolului al XIII-lea i.Hr., în bazinul Dunării, în Alpi
şi în unele părţi ale Franţei şi Germaniei. Conform altei versiuni, civilizaţia celtă s-a născut pe
teritoriul dintre Balcani şi Marea Neagra. Unii cercetători caută originile celţilor pe
pământurile Indiei de Nord, ale Iranului şi Afganistanului de azi.
Între secolele VI şi III î.Hr., triburile celţilor s-au răspândit treptat pe teritoriile actuale ale
Spaniei nordice şi vestice, ale Italiei, Franţei, Britaniei, Greciei, în regiunile sudice ale
Germaniei, pe teritoriile de azi ale Ungariei şi Cehiei, în Balcani.
În secolul al III-lea i.Hr., ei au pornit să cucerească Macedonia şi Grecia. Politica de
expansiune a celţilor i-a făcut să ajungă până în Asia Mică, unde o parte dintre ei, cam 20 de
mii, s-a stabilit, intemeindu-şi propriul stat — Galatia. O altă parte a rămas în Europa, a treia
parte indreptându-se către Insulele Britanice. În secolul I aproape toate teritoriile lor au fost
cucerite de romani şi de triburile germanice. Celţii au fost nevoiţi să se retragă în Irlanda şi în
regiunile indepărtate ale Britaniei. Cuceririle romane de mai târziu, dinspre sud, şi ale
triburilor germanice, dinspre est, au dus la decăderea acestei civilizaţii, care curând va
dispărea definitiv.
Urmele celţilor s-au păstrat, în special, în Irlanda, în Wales, Cornwall, în Scoţia şi în partea
istorică a Bretaniei. Prezintă interes faptul că, vechile oraşe ale Europei se construiau pe
locurile taberelor militare romane, care, la rândul lor, se stabileau în vechile oraşe ale celţilor.
De exemplu, Londra a fost întemeiată pe locul vechiului oraş roman Londinium al oraşului
celt Caer Llidd; Budapesta a fost ridicată pe temeliile vechiului oraş roman Aquincum şi ale
oraşului celt Ak Ink.
Vom menţiona că, în istoria celţilor sunt cunoscute două mari perioade: prima este perioada
vechilor celţi ai secolului de fier, care au luptat cu romanii, fiind învinşi de aceştia; a doua
este perioada celţilor creştinaţi, care locuiau în Irlanda, Scoţia şi Wales. Celţii respectau
modul de viaţă, tribal şi nu tindeau să creeze un stat puternic, aportul lor în dezvoltarea altor
popoare fiind mare.
La celţi era foarte dezvoltată şi creşterea animalelor domestice si de asemenea, ei se
ocupau cu mineritul şi cu prelucrarea metalelor, cu construcţia de corăbii, cu fabricarea sticlei
etc. Despre acestea relatează multiplele descoperiri de pe toate teritoriile pe care au trăit celtii.
Graţie săpăturilor arheologice, istoricii pot afla mai multe despre ocupaţiile, cultura şi religia
vechilor celţi.

Este de remarcat faptul că în secolul al V-lea începe strămutarea treptată a celţilor velşi în
Bretania. Ei creează opere literare unice (îndeosebi, textele epice irlandeze şi velşe, numite
saga, legendele despre  regele Arthur și cavalerii Mesei Rotunde, despre Tristan și Isolda,
despre vrăjitorul Merlin) ,care au avut o influenţă mare asupra dezvoltării intregii culturi
vestice din Evul Mediu.

Cu toate că la celţi era dezvoltat scrisul, ei  au transmis istoria poporului lor doar sub formă
orală. Cercetătorii afirmă că acest fapt este legat de convingerile lor religioase şi de
interdicţiile druizilor — preoţii celţi. Unul din alfabetele de bază ale celţilor era ogham,
folosit, în primul rând, în desfăşurarea ritualurilor, dar şi în scopuri magice.
Herac Andreea
Clasa a X-a SS

Au fost găsite vreo 150 de variante ale acestui alfabet, cel de bază fiind considerat ogham-ul
copacilor. Originalitatea acestui alfabet constă în faptul că fiecărui simbol (literă) îi
corespunde un anumit tip de copac. Unii savanţi consideră că celţii au folosit scrierea runică,
preluată mai târziu de vechii germani, apoi şi de popoarele scandinave. În cultura celtă, religia
işi avea zeii săi, iar druiizii aveau un rol esenţial în viaţa celţilor, fiind nişte iniţiaţi.
Cercetătorii sunt de părere că termenul „druid” vine de la „drus”, vechea denumire a
stejarului, care era copacul sfânt pentru celţi. Druizi erau consideraţi preoţii instruiţi în toate
domeniile, care aveau cea mai mare autoritate judiciară şi săvârşeau ritualurile religioase.
Pentru a fi acceptaţi, ei erau instruiţi timp de douăzeci de ani şi supuşi apoi unui ritual de
confirmare. Druizii erau şi păstrători ai cunoştinţelor, şi preoţi, şi vindecători.

Există dovezi că celţii antici credeau în existenţa duhurilor lacurilor, pădurilor, tufişurilor,
care nu trebuiau tulburate. Ofensa adusă acestora obliga la pedepse prin sacrificii. Dar mai
presus de această credinţă generală în duhuri se situează panteonul celtic. Caesar menţiona cu
nume romane următoarele divinităţi celtice:  Teutates (Mercur),  Belenos (Apollo), 
Esus (Marte), Taranis (Jupiter). Zeiţa înţelepciunii, corespondentă Minervei, a rămas
necunoscută ca nume. Iată cum scrie Caesar despre zeii celţilor: „Cel mai mult îl cinstesc pe
zeul Mercur (Teutates, n.n.): idolii săi sunt cei mai numeroşi; pe el îl socotesc descoperitorul
tuturor meşteşugurilor, călăuza tuturor drumurilor şi a călătoriilor, pe el îl cred cel mai
puternic în dobândirea câştigurilor şi în negoţ. După el îl cinstesc pe Apollo (Belenos, n.n.),
pe Marte (Esus), pe Jupiter (Taranis) şi pe Minerva. Despre aceştia cred cam aceleaşi lucruri
ca şi celelalte popoare: că Apollo vindecă bolile, că Minerva transmite cunoştinţe primordiale
despre lucrări şi meşteşuguri, că Jupiter ţine stăpânirea împărăţiei cereşti, că Marte cârmuieşte
războaiele. Lui îi consacră de obicei, atunci când hotărăsc să înceapă lupta, prada pe care o
vor lua în război; dacă biruie, îi jertfesc prada vie, iar restul e îngrămădit într-un singur loc. La
multe obşti se pot vedea, în locuri sfinţite, movile înălţate din astfel de lucruri; şi se întâmplă
foarte rar ca, înfrângând rânduiala religiei, vreunul să cuteze să ascundă din pradă sau să ia
ceva din cele închinate şi grozavă pedeapsă, cu cazne, este hotărâtă pentru asemenea faptă.”
(De bello gallico, VI, 17)
Autorul latin Lucarnus, în Pharsalia, menţionează trei divinităţi celtice: Teutates,
Esus şi Taranis. Potrivit descoperirilor arheologice, se crede că Esus era adorat în Galia de
nord-est, dar şi Teutates şi Taranis. Tot Lucarnus menţionează şi numele Ogmios, care, ca
divinitate, a dominat mitologia veche irlandeză. Alte divinități, ca de pildă Cernunnos (zeul
tricefal și cornut), Lug, Epona, Macha și Dagda au fost adorate, în timp, de celți.
Celţii au fost un popor misterios, care a putut cuceri un teritoriu imens, asimilând triburile
băştinaşe. Conform afirmaţiilor unor istorici români, în secolul al IV-lea î.Hr., ei au ajuns şi pe
teritoriul Transilvaniei (atunci, Dacia). Prezenţa celtă în România este atestată în peste 150 de
aşezări şi necropole.

Bibliografie:
„ISTORIA RELIGIILOR”- Religia celților.
„ENIGMA.RO”- Misterele Lumii Antice. Înțelepciunea celților.