Sunteți pe pagina 1din 153

FACULTATEA DE FINANTE,

ASIGURARI, BANCI si BURSE DE


VALORI

CATEDRA DE MONEDA

Programul de Master Specializat

Audit financiar şi consiliere

MODULUL: POLITICI MONETARE SI TEHNICI


BANCARE
– NOTE DE CURS –

Prof. univ. dr. Nicolae DARDAC


Lect. univ. dr. Bogdan MOINESCU

– BUCURESTI 2007 –
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

TEMA 1 REGLEMENTARE ŞI SUPRAVEGHERE BANCARĂ

1.1. Reglementare şi supraveghere bancară – concept, conţinut şi rol

În timp ce reglementarea bancară se defineşte prin ansamblul de


legi şi norme aplicabile băncilor în activitatea lor, cea de supraveghere se
referă la activitatea de monitorizare a situaţiei financiare a instituţiilor
bancare şi la verificarea modului cum sunt respectate şi aplicate
reglementările bancare.
În mod tradiţional, sistemul bancar a fost supus unui grad înalt de
reglementare şi supraveghere. Deşi în numeroase ţări se observă o tendinţă
de dereglementare a sistemului bancar, activitatea bancară continuă să
rămână, pe plan mondial, una din activităţile economice cele mai normate.
În funcţie de motivele care stau la baza aplicării lor, se pot deosebi
trei clase de reglementări bancare:
a) reglementarea economică
b) reglementarea prudenţială
c) reglementarea monetară.
Prima clasă este reglementarea economică ce are drept scop să se
obţină asigurarea că băncile mobilizează resurse şi acordă credite în
condiţii de eficienţă economică.
Cea de-a doua clasă de reglementări este cea prevenită sau
prudenţială. Reglementarea prudenţială are menirea să garanteze alocarea
eficientă a resurselor, să minimizeze riscurile pe care şi le asumă băncile
şi să asigure stabilitatea şi sănătatea financiară a fiecărei bănci şi a
sistemului bancar în ansamblu. Altfel spus, scopul reglementării
prudenţiale şi reducerea reglementării economice (dereglementarea
economică).
A treia clasă este reglementarea monetară al cărei scop este
menţinerea stabilităţii valorii externe şi interne a monedei naţionale, prin
controlul exercitat asupra lichidităţii totale a sistemului bancar.

2
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Funcţiile reglementării şi supravegherii determină o serie de


sarcini care pot fi grupate astfel:
1. activităţi de protecţie a investitorilor, care se bazează pe asigurarea
unui sistem bancar competitiv şi pe contractarea riscului moral
indus de existenţa sistemului de asigurare a depozitelor prin
crearea regulilor de bună practică şi pe distribuirea informaţiei;
2. supravegherea la nivel micro, care se axează în primul rând pe
protejarea deponenţilor;
3. analiza macro-prudenţială, care grupează activităţile ce au scop
monitorizarea expunerii la riscul sistemic şi identificarea
potenţialelor „ameninţări” la nivel macroeconomic ca urmare a
dezvoltării pieţelor financiare.

În timp ce analiza macro-prudenţială se regăseşte, într-un fel sau


altul, printre activităţile oricărei bănci centrale, protecţia investitorilor, în
special pe piaţa de capital, este foarte rar inclusă în mandatul acesteia. În
opoziţie, agenţiile de supraveghere au ca obiectiv principal protecţia
consumatorilor. În alegerea unui cadru instituţional eficient, o problemă o
reprezintă rezultatele supravegherii micro-prudenţiale, pe care Băncile
Centrale le consideră strict legate de sistem, iar agenţiile de supraveghere
le consideră angrenate protecţiei deponenţilor şi investitorilor.

1.2. Sisteme de supraveghere

Definirea unui sistem de supraveghere financiară presupune


alegerea unui model de supraveghere şi stabilirea instituţiei ce va
monitoriza operaţiunile intermediarilor financiari. În acest sens, se impune
şi clasificarea rolului pe care îl are banca centrală în activitatea de
supraveghere.
Inovarea financiară şi progresele tehnologice au determinat
erodarea continuă a frontierelor tradiţionale dintre segmentele sectorului
financiar (sistem bancar, pieţe de capital, instituţii de asigurări) şi
creşterea competiţiei între diferite tipuri de intermediari financiari ce oferă
produse similare. Aceste tendinţe ridică numeroase probleme privind
alegerea unui model de supraveghere financiară optim, şi în cadrul
acestuia, a autorităţii căreia trebuie să i se încredinţeze supravegherea.

3
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

1.2.1. Modele de supraveghere

În practica internaţională, sunt întâlnite, în general, următoarele


două tipuri de modele de supraveghere: 1) supravegherea instituţională, şi
2) supravegherea integrată.
1) Supravegherea instituţională (denumită şi supraveghere
instituţională) se caracterizează prin aceea că activitatea de control
prudenţial este îndreptată asupra unei categorii specifice de instituţii
financiare, indiferent de gama de activităţi pe care acestea le prestează. În
cazul acestui model, ce urmează segmentarea clasică a sectorului financiar
în trei pieţe, există câte o singură autoritate de supraveghere pentru bănci1.
Supravegherea instituţională este eficientă în cazul intermediarilor
financiari, deoarece nu creează duplicări ale controalelor prudenţiale şi
determină costuri scăzute. În situaţia în care există intermediari aparţinând
unor sectoare diferite, dar cărora li se permite să desfăşoare aceleaşi
activităţi, modelul poate conduce la distorsiuni de reglementare datorită
faptului că este posibil să se aplice reguli prudenţiale diferite faţă de
acelaşi tip de operaţiuni. Distorsiunile respective pot genera arbitraje de
reglementare, cu consecinţe destabilizatoare asupra sistemului financiar.
2) Modelul supravegherii integrate (supraveghere unică) implică ca
o singură agenţie, de regulă diferită de banca centrală, supraveghează piaţa
financiară în ansamblul ei. Acest model îşi are geneza în procesul de
erodare continuă a barierelor tradiţionale între activităţile financiare şi în
apariţia conglomeratelor financiare.
În literatura de specialitate se întâlnesc atât argumente în favoarea
unei autorităţi integrate/unificate de supraveghere financiară cât şi contra.

Principalele argumente pentru o structură integrată de supraveghere sunt


următoarele:
• o autoritate unică de supraveghere financiară oferă o imagine completă a
riscurilor implicate la nivelul unui conglomerat financiar;
• o structură instituţională mai transparentă şi care înlătură suprapunerile pe
linia supravegherii poate reduce costurile tranzacţionale, ceea ce ar fi un
avantaj competitiv important, mai ales, în competiţia internaţională între
centrele financiare;
• arhitectura integrată de supraveghere poate conduce la economii de scală,
prin dezvoltarea de servicii comune de analiză a riscului;
• crearea unei agenţii unice de supraveghere financiară poate să sporească şi
răspunderea acesteia, în măsura în care alocarea responsabilităţii de
supraveghere a conglomeratelor financiare este clară;
• în context european, reducerea numărului autorităţilor de supraveghere poate
facilita cooperarea între acestea;

1
Intermediarii financiari operând pe pieţele de capital şi intermediarii din sectorul asigurărilor

4
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Argumentele împotriva unice de supraveghere financiară sunt următoarele:


• profilul de risc şi natura activităţii diferă de la un sector al sistemului
financiar la altul, astfel că o excesivă omogenizare a practicilor de
supraveghere poate duce la descreşterea calităţii de ansamblu a activităţii
supraveghetorilor;
• experienţa necesară pentru supravegherea băncilor, societăţilor de asigurări
şi a instituţiilor pieţei de capital rămâne specializată, astfel încât nu se pot
aştepta foarte multe „economies of scope” de pe urma supravegherii
integrate. Aceste economii vor fi reduse, în special dacă structura internă a
agenţiei reproduce diviziunea tradiţională dintre activitatea bancară, asigurări
şi pieţe de capital, aşa cum a fost cazul, iniţial, în situaţia FSA în Marea
Britanie.
• autoritatea puternică de supraveghere poate spori riscul moral, dacă publicul
va percepe că întregul sistem financiar va fi sub controlul agenţiei unice,
reducându-se astfel stimulentele pentru instituţiile financiare de a-şi gestiona
prudent într-o singură agenţie;
• o structură centralizată nu asigură diversificarea riscului, făcând
supravegherea mult mai vulnerabilă faţă de slăbiciuni manageriale existente
într-o singură agenţie;
• o singură agenţie de supraveghere financiară va elimina avantajele potenţiale
care decurg de pe urma competiţiei între agenţiile de supraveghere.

Experienţa de până acum a agenţiilor de supraveghere financiară nu


permite tragerea unor concluzii clare asupra superiorităţii acestui model
faţă de cel descentralizat, deoarece toate acestea au fost înfiinţate de
curând. În orice caz, o evaluare consolidată a riscurilor implicate de
existenţa unui conglomerat financiar nu înseamnă necesar că activităţile
sale trebuie să fie toate supravegheate de aceeaşi entitate. O soluţie
alternativă este aceea ca autorităţile de supraveghere implicate să
coopereze strâns una cu alta, în special, prin acordarea accesului reciproc
la informaţiile pe care le deţin. Supravegherea consolidată poate fi
realizată de una din agenţiile existente, cu condiţia să primească toate
informaţiile de care are nevoie de la celelalte, sau de echipe mixte care se
bazează pe resursele şi experienţa disponibile la mai multe agenţii.
În esenţă, problema crucială pentru o supraveghere consolidată
eficientă a conglomeratelor financiare este stabilirea unui acord clar în
privinţa „supraveghetorului coordonator” („lead supervisor”). Paşi
importanţi în această direcţie au fost făcuţi în unele ţări care menţin
structuri descentralizate de supraveghere financiară (de ex. Franţa,
Olanda), prin stabilirea unor consilii ale autorităţilor specializate de
supraveghere. Aceste organisme nu au atribuţii de reglementare sau
supraveghere şi nici personal permanent. Misiunea lor este să întărească
schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere a diferitelor
sectoare ale sistemului financiar şi să asigure rezolvarea problemelor
legate de coordonarea supravegherii conglomeratelor financiare.

5
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

1.2.2. Rolul Băncii Centrale în activitatea de supraveghere

În zece din cele doisprezece ţări din zona euro, băncile centrale
naţionale sunt direct responsabile pentru supravegherea prudenţială sau
direct implicate în această activitate. Urmând schimbările introduse în
Marea Britanie, dezbaterile privind activitatea de monitorizare financiară
în UE pun în discuţie problema stabilirii unei singure autorităţi cu
responsabilităţi în supraveghere. În câteva ţări din zona euro, ajustările
structurii instituţionale au fost deja efectuate. În alte ţări această problemă
încă se dezbate.

În Luxemburg, Comisia de Supraveghere a Sectorului Financiar a fost


creată în 1998 şi încredinţată cu responsabilităţi în supravegherea intermediarilor
financiari şi a pieţelor, singura excepţie fiind sectorul asigurărilor. Nu există relaţii
instituţionale sau angajamente de cooperare bilaterală între această comisie şi Banca
Centrală a Luxemburgului.
În Olanda rolul tot mai important al conglomeratelor financiare şi
dezvoltarea produselor financiare hibride a fost percepută ca o provocare pentru
cadrul supravegherii, baza pe trei „autorităţi sectoriale” pentru bănci – Banca
Olandei, pentru societăţile de servicii de investiţii financiare şi respectiv pentru
societăţile de asigurări. Consiliul Supraveghetorilor Financiari a fost stabilit în
1999, şi conţine cele trei autorităţi sectoriale menţionate anterior. Acesta nu prezintă
o entitate separată în supraveghere, dar determină o intensificare a cooperării în
formularea politicilor în ceea ce priveşte importantele dimensiuni transfrontaliere –
spre exemplu supravegherea conglomeratelor, informaţia furnizată consumatorilor şi
integritatea acestor probleme (stabilirea managementului corespunzător). În cadrul
Consiliului, cele trei autorităţi sectoriale cooperează, stabilind reguli şi avizând
Ministerul de Finanţe asupra activităţii transfrontaliere.
În principal datorită rolului în continuă creştere a „conglomeratelor
financiare” şi nevoii de a practica politici similare în numele interesului naţional al
Portugaliei, Consiliul Naţional al Supraveghetorilor Financiari a fost creat în
septembrie 2000. cadrul său legal nu introduce amendamente în ceea ce priveşte
competenţele autorităţilor pentru supravegherea sectorială (Banca Portugaliei,
Comisia Bursei de Valori şi Institutul de Asigurări al Portugaliei). Consiliul
Naţional al Supraveghetorilor Financiari trebuie să furnizeze un schimb regulat de
informaţii şi să crească coordonarea între autorităţile sectoriale.
O mişcare în cealaltă direcţie, în sensul creşterii rolului Băncii Centrale în
supravegherea bancară a avut loc în Belgia, unde Ministerul de Finanţe a integrat
Comisia de Finanţe Bănci în cadrul Băncii Naţionale a Belgiei.
În Irlanda implementarea Grupului Consultativ şi înfiinţarea unei singure
autorităţi de reglementare au determinat adoptarea aceloraşi acorduri ca în Marea
Britanie.

6
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

În literatura de specialitate se întâlnesc argumente pro şi contra


privind efectuarea supravegherii de către banca centrală.
Argumentele în favoarea efectuării supravegherii de către Banca
Centrală pot fi grupate în trei categorii:
1. sinergia informaţională între supraveghere şi funcţiunile Băncii
Centrale;
2. obiectivul principal – riscul sistemic;
3. independenţa şi expertiza tehnică;

1. Argumentul sinergiei informaţionale relevă importanţa informaţiei


confidenţiale colectată în scopul supravegherii, care poate fi esenţială
pentru conducerea politicii monetare. Băncile Centrale accesează
„informaţia prudenţială” mai ales în monitorizarea la nivel macro-
economic. Analize efectuate pentru statele Unite furnizează suportul
empiric pentru ideea că informaţia micro-prudenţială permite estimări cât
mai precise asupra activităţii economice şi presiunilor inflaţioniste,
favorizând alegerea unei politici monetare adecvate. În plus, dacă ar fi o
criză pe pieţele financiare, Banca centrală ar fi inevitabil implicată.
Activitatea de supraveghere este esenţială pentru limitarea hazardului
moral, atunci când o bancă, în lipsă de lichidităţi cere asistenţă, pentru
restabilirea solvabilităţii acesteia.
De asemenea, o altă perspectivă asupra sinergiei informaţionale este
oferită de Sistemul Rezervelor Federale. Acesta evidenţiază faptul că o
Bancă centrală, dacă este un jucător activ pe piaţă, interacţionează cu
instituţiile financiare, astfel o sursă de informaţie. Informaţia obţinută de
pe piaţă este complementară cu cea obţinută prin exercitarea funcţiunilor
de supraveghere.

2. Argumentul riscului sistemic se bazează pe relaţia dintre controalele


prudenţiale asupra intermediarilor financiari şi evaluarea riscului pentru
întreg sistemul financiar. Chiar şi în alte ţări unde separarea supravegherii
de bancă centrală a fost implementată, precum Marea Britanie, Japonia,
Canada, Băncile Centrale sunt responsabile pentru stabilirea sistemului
financiar. Obiectivul Băncilor centrale de asigurare a stabilităţii sistemice
le conferă o evaluare mai bună nu numai a impactului potenţial al
şocurilor la nivel macro sau tulburărilor de pe pieţele de capital interne sau
internaţionale, cât şi gestionarea factorilor ce afectează stabilirea
grupurilor de intermediari. Conflictele pot apărea atunci când
supravegherea micro-prudenţială se exercită alături de activităţile de
protecţie a investitorilor. Spre exemplu, supraveghetorul ar putea fi tentat
să se desprindă de funcţia sa de „câine de pază al acurateţei informaţiilor”
furnizate de companii dacă astfel ar avea mai mult timp să gestioneze o
criză.

7
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

3. Argumentul independenţei şi al expertizei evidenţiază calitatea


contribuţiei Băncilor Centrale în realizarea stabilităţii financiare.
Independenţa autorităţii de supraveghere de interferenţă politică este
foarte importantă. În unele ţări în curs de dezvoltare, aşa-numitele „credite
politice” (credite acordate sub presiunea formală sau informală din partea
autorităţilor guvernamentale) sunt încă o realitate. Atunci când aceste
companii au probleme, din cauza „stimulentelor” acordate, există o foarte
mare presiune ca ele să fie ajutate. Independenţa Băncii Centrale poate
„adăposti” supravegherea de interferenţele externe. Chiar şi studiile
empirice în acest domeniu trebuie interpretate cu precauţie, existând un
larg suport pentru teza conform căreia crizele se rezolvă mai degrabă cu
bani privaţi atunci Banca Centrală se ocupă de supraveghere.

Necesitatea de a acorda autorităţii de supraveghere un grad


operaţional de independenţă este de asemenea, evidenţiată în cadrul
Principiilor pentru Supraveghere Bancară publicate de Comitetul pentru
Supraveghere Bancară de la Basel. Desigur, independenţa nu exclude rolul
guvernului într-o criză în care sunt implicaţi banii contribuabililor.
Un argument în plus, împotriva separării supravegherii de Banca
Centrală, este faptul că Banca Centrală reprezintă o sursă importantă de
cercetare şi analiză a sistemului financiar.
Argumente împotriva efectuării supravegherii de Banca Centrală
sunt:
1. conflictul potenţial de interes între supravegherea bancară şi
politica monetară;
2. hazardul moral;
3. tendinţa spre conglomerare şi spre eliminarea distincţiilor
între produsele financiare şi intermediari;
4. nevoia de a evita concentrarea excesivă a puterii la Banca
Centrală.

1. Argumentul conflictului de interes se bazează pe posibilitatea ca


supravegherea sistemului bancar să conducă Banca Centrală într-o politică
monetară mai puţin restrictivă. Argumentul esenţial este, că menţinerea
stabilităţii financiare poate implica, uneori, ajutor financiar din partea
Băncii Centrale pentru băncile aflate în dificultate. Acest lucru va
contribui automat la creşterea presiunilor inflaţioniste. Astfel se poate rata
obiectivul politicii monetare.
Totodată, pentru lupta împotriva inflaţiei, Banca Centrală nu are
nevoie de responsabilitate exclusivă sau parţială în supraveghere. În plus,
dacă există un conflict între două funcţiuni ale Băncii Centrale, acesta nu
va dispărea prin simpla atribuire a funcţiunilor la două autorităţi separate.

8
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

O formă diferită a potenţialului conflict o reprezintă conducerea


supravegherii, mai ales pe timpul unor crize.

2. Argumentul hazardului moral în favoarea separării este legat de rolul


băncilor centrale în managementul crizelor având ca origine
responsabilităţi în supraveghere. Astfel Banca Centrală poate salva băncile
în lipsă de lichidităţi (prin manipularea ratei dobânzii) pentru a acoperi
posibile nereguli din activitatea de supraveghere. Acest argument poate fi
combătut prin recunoaşterea faptului că asistenţa lichidităţii este de
preferat în locul adecvării colateralului, şi având o rată a dobânzii
corespunzătoare (chiar penalizatoare).

3. Argumentul conglomeratelor evidenţiază faptul că legături mai


strânse se dezvoltă gradual între bănci, companii pe acţiuni, societăţi de
asigurări, în defavoarea vechilor contracte. Tipuri de intermediari sunt în
competiţie pe aceleaşi pieţe. În aceste condiţii supravegherea sectorială
poate fi mai puţin efectivă în monitorizarea expunerii totale la risc a
grupurilor financiare complexe.
Instrumente pentru coordonarea diferitelor autorităţi sectoriale, cum
ar fi comitetele, memorandumurile s-au dovedit utile în multe ţări. Dar
argumentul conglomerării este adesea utilizat pentru realizarea unei
structuri eficiente de supraveghere şi pentru limitarea regulilor impuse
intermediarilor.

4. Argumentul concentrării puterii este strict legat de argumentele


prezentate anterior şi se bazează pe evitarea abuzului potenţial în cadrul
funcţiunilor publice.
În concluzie, trebuie menţionat că supravegherea bancară joacă un
rol important în monitorizarea contrapartidelor masei monetare, ce au un
rol esenţial în administrarea mecanismului de transmisie a politicii
monetare. Totodată, experienţa operaţională, atât în cadrul zonei euro cât
şi în Statele Unite, indică faptul că Băncile Centrale acţionează
corespunzător în activitatea de supraveghere.

9
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

1.3 Riscul sistemic. Sisteme de rating şi de avertizare timpurie

1.3.1 Considerente generale asupra conceptului de risc sistemic

În domeniul economic, riscul sistemic este considerat o


caracteristică specifică a sistemului financiar. Deşi fenomenul de
contaminare poate apărea şi în alte sectoare ale economiei, probabilitatea
apariţiei şi severitatea acestuia în sectorul financiar este considerată cea
mai ridicată. O problemă generalizată la nivelul întregului sistem financiar
poate avea consecinţe adverse foarte puternice asupra economiei reale şi a
bunăstării economice în ansamblu.
Pentru a putea defini noţiunea de risc sistemic trebuie să clarificăm
mai întâi conceptul de proces sistemic. Procesul sistemic este acela în
cadrul căruia apariţia unor informaţii negative despre o anumită instituţie
financiară (sau chiar falimentul acesteia) declanşează o serie de efecte
adverse asupra altor instituţii financiare.
Un proces sistemic este considerat puternic dacă cel puţin o entitate
efectuată de şocul iniţial va intra în faliment, deşi era solvabilă înainte. În
orice alt caz, procesul sistemic este considerat slab.
Numim criză sistemică, un proces sistemic care implică un număr
suficient entităţi care să efectueze buna funcţionare a sectorului financiar.
Buna funcţionare a sistemului financiar se referă la eficienţa cu care sunt
alocate economiile deponenţilor către sectorul real.
Riscul sistemic se defineşte prin probabilitatea apariţiei unui proces
sistemic puternic. În principiu, spectrul riscului sistemic de la nivelul
individual, respectiv afectarea unei singure entităţi de către o problemă a
unei instituţii financiare, până la nivelul general, respectiv cel al sectorului
de activitate. De asemenea, impactul riscului sistemic se poate identifica la
nivel naţional, regional sau chiar internaţional.
Elementul cheie al definiţiei riscului sistemic, respectiv procesul
sistemic, este compus din şocul iniţial şi mecanismul de transmisie.
Conform teoriei financiare, şocurile pot fi identificate la nivel individual
sau la nivel de ansamblu. Şocul individual este acela care iniţial afectează
o singură entitate, în timp ce şocurile sistemice afectează toate instituţiile
simultan. Spre exemplu, falimentul unei bănci cauzat de o fraudă internă
este considerat un şoc individual, pe când deprecierea alertă a monedei
naţionale, creşterea accentuată a inflaţiei şi ciclurile economice sunt
considerate şocuri sistemice.
Al doilea element fundamental al unui proces sistemic este
mecanismul prin care şocurile se propagă de la o bancă la alta. Totuşi, din
punct de vedere conceptual, este important să conştientizăm că transmisia

10
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

şocurilor reprezintă o parte intrinsecă a procesului de auto-ajutorare către


un nou echilibru.
Desigur, atât apariţia cât şi propagarea şocurilor este incertă. De
aceea importanţa riscului sistemic prezintă două dimensiuni, respectiv
severitatea procesului sistemic şi probabilitatea apariţiei acestuia.
Există o înclinaţie naturală de a privi procesele sistemice puternice,
şi mai ales a crizelor bancare, ca fiind evenimente rare. Totuşi, crizele
bancare au devenit, în ultima perioadă, din ce în ce mai obişnuite, în
special în ţările aflate în tranziţie. În perioada 1986-2003, peste două
treimi din ţările membre FMI au cunoscut probleme bancare
semnificative. În multe regiuni, aproape toate economiile au trecut cel
puţin o dată prin experienţa indezirabilă a şocurilor bancare.

1.3.2. Sisteme de rating şi de avertizare timpurie

Sistemele de rating şi de avertizare timpurie conţin informaţii


importante despre caracteristicile unui sistem bancar şi pot furniza
estimări ale probabilităţii de apariţie a unei crize. Totuşi, prognozele
furnizate trebuie apreciate cu mult discernământ, calitatea rezultatelor
fiind limitată de pertinenţa generalizării experienţelor trecute, de
problematica cuantificării unor caracteristici macroeconomice care indică
vulnerabilitate şi de lipsa unor informaţii relevante.

1.3.2.1. Sisteme de măsurare şi gestionare a expunerilor interbancare

Manifestarea directă a fenomenului de epidemie bancară se


datorează existenţei expunerilor interbancare. Acestea pot lua forma
operaţiunilor FX (foreign exchange), constituirea de depozite şi acordarea
de împrumuturi altor bănci din sistem, tranzacţionarea de valori mobiliare
şi derivative cu alte societăţi bancare.
Măsura riscului sistemic este dată de dimensiunile expunerilor pe
care şi le asumă băncile între ele.
Unul dintre cele mai importante avantaje ale unui asemenea model
de gestionare a riscului sistemic rezultă din posibilitatea identificării cu o
probabilitate foarte bună a traseului prin care se propagă un proces
sistemic puternic printre care entităţile sectorului bancar. Cu alte cuvinte,
se poate determina cu acurateţe care va fi următoarea instituţie asupra
căreia se va îndrepta şocul sistemic. Acest fapt acordă mai mult timp la
dispoziţia autorităţilor de supraveghere în vederea adoptării măsurilor
pentru evitarea falimentului băncii vizate de manifestarea procesului
sistemic.

11
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

1.3.2.2. Sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMEL

Realizarea unui sistem de lucru pentru evaluarea instituţiilor


bancare se poate dovedi foarte util în special dacă avem în vedere
fenomenul de contaminare indirectă. Contaminarea indirectă se manifestă
prin două modalităţi. Prima dintre acestea se referă la faptul că operatorii
din piaţă se pot aştepta la existenţa efectelor contagiunii directe chiar dacă
nu este cazul. A doua se referă la situaţia în care, dacă o bancă afectată de
o problemă financiară, operatorii din piaţă se pot aştepta ca şi alte bănci
din sistem să fie marcate de şocul respectiv. Din aceste motive, sistemele
de supraveghere sunt mai degrabă orientate către evitarea falimentului
bancar la nivel individual decât a sistemului în ansamblul său.
„Sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMEL” este
un astfel de instrument. Prin utilizarea lui se urmăreşte identificarea, într-o
fază incipientă, a acelor bănci care prezintă insuficienţe sub aspect
financiar şi operaţional sau manifestă trenduri adverse.
Sistemul CAMEL se bazează pe evaluarea a cinci componente care
reflectă într-o manieră uniformă şi cuprinzătoare condiţia financiară a unei
bănci, în conformitate cu legislaţia bancară şi regulile de bună practică.
Componentele specifice de analiză ale acestui sistem de rating sunt
următoarele:
- Capital (Adecvarea capitalului)
- Assets (Calitatea activelor)
- Management
- Earnings (Profitabilitate)
- Liquidity (Lichiditate).
Indicatorii ce caracterizează componentele specifice acestui sistem
de rating, intervalele valorice aferente notei corespunzătoare fiecărui
indicator, precum şi modalitatea de agregare a punctajelor individuale este
preluată de rating şi avertizare timpurie din România – CAAMPL.

1.3.2.3. Sistemul CAAMPL

Sistemul de rating şi avertizare timpurie CAMEL a fost adoptat şi în


România. Începând cu anul 2001 acest sistem de rating presupune analiza
unei componente în plus şi anume „Calitatea acţionariatului”, devenind
sistemul de rating CAAMPL.
Fiecare din cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori
cuprinsă între 1 şi 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel şi 5
cel mai scăzut. Doar patru din aceste componente (CAPL) sun evaluate pe
baza unor indicatori. Intervalele valorice au fost stabilite pornind de la
standardele internaţionale în materie şi de la condiţiile specifice sistemului

12
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

bancar românesc. Nota finală se obţine prin însumarea valorii ratingului


pentru fiecare dintre indicatorii cuantificabili, la care se adaugă şi valoarea
ratingului pentru componentele „calitatea acţionarului” şi „calitatea
managementului”.

Adecvarea capitalului.

Prin legislaţia în vigoare, o bancă personalitate juridică română, este


obligată să-şi menţină un capital minim, în raport cu natura şi limitele de
risc, precum şi cu capacitatea conducerii de a identifica, măsura şi
controla aceste riscuri.
În perioadele în care banca realizează performanţe slabe, capitalul,
acţionând ca un tampon, menţine încrederea publicului în sistemul bancar,
promovează stabilitatea fondurilor depozitarilor şi suportă dezvoltarea
rezonabilă a instituţiei.

Indicator (formula) Interval Rating


Raport de solvabilitate 1 ≥ 15% Bine capitalizată 1
(≥ 12%) 12-14,9% Adecvat capitalizată 2
(fonduri proprii/active 8-11,9% Subcapitalizată 3
ponderate în funcţie de risc) 5-7,9% Subcapitalizată semnificativ 4
<5% Subcapitalizată major 5
Raport de solvabilitate 1 ≥ 10% Bine capitalizată 1
(≥ 8% ) 8-9,9% Adecvat capitalizată 2
(capital propriu/active 6-7,9% Subcapitalizată 3
ponderate în funcţie de risc) 4-5,9% Subcapitalizată semnificativ 4
<4% Subcapitalizată major 5

Calitatea activelor

Ratingul calităţii activelor reflectă riscul potenţial al creditelor, al


investiţiilor şi al altor active, precum şi al tranzacţiilor extrabilanţiere.
Evaluarea calităţii activelor trebuie analizată şi în funcţie de gradul de
provizionare a acestora.

13
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Indicator (formula) Interval Rating


≤ (media pe sistem sau grupa de banci – 30%
1
din media pe sistem sau grupa de banci)
> (media pe sistem sau grupa de banci – 30%
din media pe sistem sau grupa de banci)
2
≤ (media pe sistem sau grupa de banci – 10%
Rata generala de risc din media pe sistem sau grupa de banci)
> (media pe sistem sau grupa de banci – 10%
(active din bilant si din afara bilantului din media pe sistem sau grupa de banci)
3
ponderate in functie de risc / active din bilant si ≤ (media pe sistem sau grupa de banci + 10%
din afara bilantului la valoarea contabila) din media pe sistem sau grupa de banci)
> (media pe sistem sau grupa de banci + 10%
din media pe sistem sau grupa de banci)
4
≤ (media pe sistem sau grupa de banci + 30%
din media pe sistem sau grupa de banci)
> (media pe sistem sau grupa de banci + 30%
5
din media pe sistem sau grupa de banci)

Total credite restante + indoielnice / ≤2% 1


2,1 – 4% 2
Total portofoliu credite 4,1 – 6% 3
6,1 – 8% 4
(in valoare neta)
> 8% 5
≤ 5% 1
Rata riscului de credit 2 la valoare neta 5,1 – 10% 2
(credite si dobanzi clasificate in “indoielnic” si 10,1 – 20% 3
“pierdere” / Total credite si dobanzi clasificate) 20,1 – 30% 4
> 30% 5
Ponderea creditelor bancare si nebancare , ≤ 5% 1
a plasamentelor interbancare si a 5,1 – 15% 2
dobanzilor aferente acestora clasificate in 15,1 – 30% 3
“substandard”, “indoielnic” si “pierdere” in 30,1 – 50% 4
capitaluri proprii si provizioane >50% 5
≤ 2% 1
2,1 – 4% 2
Creante restante + indoielnice / Total active
4,1 – 6% 3
(valoare neta)
6,1 – 8% 4
>8% 5
Cri ≤ 30% Cp si Cp > 0 1
Creante restante si indoielnice (valoare neta) 30% Cp < Cri ≤ 50% Cp si Cp > 0 2
≤ n% Capitaluri proprii (din formularul 50% Cp < Cri ≤ 70% Cp si Cp > 0 3
“Calculul activului net”) 70% Cp < Cri ≤ 100% Cp si Cp > 0 4
Cri > Cp sau Cp < 0 5
Gradul de acoperire cu provizioane ≥ 100% 1
(rezerva generala pentru riscul de credit + 90 – 99,9% 2
provizioane aferente creditelor si plasamentelor 50 – 89,9% 3
/ expunere ajustata a creditelor si
plasamentelor clasificate in “substandard”, 30 – 40,9% 4
“indoielnic” si “pierdere”) < 30% 5

Rata de acoperire a creditelor si ≥ 8% 1


plasamentelor neperformante 7 – 7,9% 2
(fonduri proprii – credite bancare si nebancare, 5 – 6,9% 3
plasamente interbancare si dobanzi aferente 2 – 4,9% 4
clasificate in “indoielnic” si “pierdere” expunere < 2%
5
ajustata) / Total activ (valoare neta)

14
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Profitabilitatea

Profitabilitatea băncii ilustrează capacitatea acesteia de a desfăşura


o activitate eficientă. Cantitatea şi calitatea veniturilor pot fi afectate de
administrarea excesivă şi inadecvată a riscului de credit, care poate
conduce la alocări de provizioane suplimentare pentru pierderi din credite
sau de niveluri ridicate ale riscului pieţei care pot expune nejustificat
veniturile instituţiei la fluctuaţiile ratei de dobândă.

Indicator (formula) Interval Rating


≥5% 1
ROA 4 – 4,9% 2
(Profit net/Total activ la valoare netă) 3 – 3,9% 3
0,6 – 2,9% 4
< 0,6% 5
ROE ≥11% 1
(Profit net / Capitaluri proprii) 8 – 10,9% 2
6 – 7,9% 3
4 – 5,9% 4
< 4% 5
Rata rentabilităţii activităţii de bază >150% 1
(Venituri din exploatare – Venituri din 125 – 150% 2
provizioane) / (Cheltuieli de exploatare – 115 – 124,9% 3
Cheltuieli cu provizioane) 100 – 114,9% 4
< 100% 5

Lichiditatea

Lichiditatea şi administrarea resurselor şi plasamentelor sunt


evaluate în funcţie de trendul şi stabilitatea depozitelor, gradul şi trendul
utilizărilor pe termen scurt, sursele de fonduri, finanţarea activelor pe
termen lung; accesul la pieţele monetare şi alte surse de finanţare;
adecvarea surselor de lichiditate şi abilitatea de a face faţă nevoilor de
lichiditate; eficienţa politicilor şi practicilor, strategiile de administrare a
fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare;
capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla
lichiditatea şi nivelul de diversificare al surselor de finanţare.

15
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Indicator (formula) Interval Rating


≥1,3% 1
Indicatorul de lichiditate 1,00 – 1,29% 2
(Lichiditate efectivă / Lichiditate necesară) 0,90 – 0,99% 3
0,80 – 0,89% 4
< 0,80% 5
>45% 1
Lichiditate imediată 45 – 40% 2
(Disponibilităţi şi depozite la bănci la valoare 39,9 – 35% 3
netă + Titluri de stat libere / Surse atrase şi 34,9 – 30% 4
împrumutate < 30% 5
<85% 1
Credite acordate clientelei (valoare brută) / 85 – 104,9% 2
Depozite atrase de la clienţi 105 – 114,9% 3
115 – 125% 4
> 125% 5

Calitatea acţionarului

Prin această componentă autoritatea de supraveghere urmăreşte să


identifice acei acţionari care demonstrează slăbiciuni de natură financiară
sau influenţe asupra situaţiei de ansamblu a băncii.
Acţionarii băncii pot fi persoane fizice, persoane juridice bancare şi
nebancare, holdinguri, agenţii guvernamentale sau combinaţii ale acestora.
În stabilirea ratingului acţionariatului o atenţie specială trebuie să se
acorde acţionarilor semnificativi (orice persoană fizică sau juridică care
deţine cel puţin 5% din acţiunile unei bănci). Pentru a se determina
măsura în care aceştia sunt o sursă de sprijin pentru bancă sau pot
constitui un pericol potenţial pentru întreaga activitate a băncii se
analizează situaţiile lor financiare. Acolo unde este cazul, în evaluarea
calităţii unor firme acţionare se ia în considerare şi ratingul atribuit de o
agenţie specializată de rating.
Acţionarii pot fi sau nu implicaţi în mod activ în operaţiunile
zilnice. Cu toate acestea ei trebuie să facă dovada clară a faptului că
deţinerea unui pachet de acţiuni nu este în detrimentul efectuării de către
bancă a unor operaţiuni sănătoase.
Stabilirea ratingului pentru această componentă se bazează pe
analiza şi evaluarea unor factori, de ordin financiar, managerial, de
conformanţă cu prevederile legale, precum şi a riscului de ţară.

16
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Calitatea Managementului

Acest rating reflectă capacitatea consiliului de administraţie şi a


managementului băncii de a identifica, cuantifica, monitoriza şi controla
riscurile activităţii, astfel, stabilitatea, siguranţa şi eficienţa instituţiei, în
concordanţă cu legile şi reglementările în vigoare.
Conducerea executivă este răspunzătoare pentru dezvoltarea şi
implementarea politicii, procedurilor şi practicilor care transpun
obiectivele consiliului de administraţie şi limitele de risc în standarde
prudente de operare.
În funcţie de natura şi scopul activităţilor băncii, practicile
manageriale au în vedere întreaga gamă de riscuri: riscul de credit, de
lichiditate, de piaţă, operaţional, de tranzacţie, de reputaţie, de strategie, de
conformitate, legal şi alte riscuri. Soliditatea practicilor manageriale este
demonstrat de: existenţa unui personal competent, a unor politici adecvate,
a unui program de audit propriu şi control intern corespunzător cu
mărimea şi complexitatea instituţiei, abilitatea în administrarea riscurilor,
precum şi de existenţa unui sistem informaţional eficient.
Simpla existenţă a riscului nu trebuie să fie neapărat motiv de
îngrijorare. Ceea ce examinatorii trebuie să decidă este dacă şi în ce
măsură riscurile asumate sunt bine administrate. În general, riscurile sunt
considerate bine administrate când acestea pot fi înţelese, măsurate şi
controlate şi când banca are capacitatea de a rezista impactului negativ al
acestora. În cazul în care examinatorii stabilesc că riscurile asumate nu
sunt bine cuantificate, această concluzie trebuie comunicată conducerii
băncii în vederea luării de măsuri pentru limitarea sau eliminarea acestora.
Măsurile care se impun în acest caz sunt reducerea expunerii, majorarea
capitalului sau îmbunătăţirea activităţii de administrare a riscului.

17
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

POLITICI MONETARE. INSTRUMENTE ŞI


TEMA 2 MECANISME DE TRANSMISIE A POLITICII
MONETARE

2.1 Obiectivele politicii monetare

Politica monetară reprezintă o componentă de bază a politicii


economice, prin intermediul ei băncile centrale acţionând asupra cererii şi
ofertei de monedă din economie.
Obiectivul fundamental al politicii monetare este stabilitatea
preţurilor, la care se adaugă limitarea (controlul) inflaţiei şi menţinerea
valorii interne şi externe a monedei naţionale.
Stabilitatea preţurilor reprezintă în acelaşi timp, un obiectiv central
al politicii economice, alături de: creşterea economică, ocuparea deplină a
forţei de muncă; sustenabilitatea balanţei de plăţi etc.
Obiective specifice politicii monetare.
Dacă stabilitatea preţurilor este un obiectiv fundamental, dar şi
comun băncii centrale şi guvernului, putem vorbi şi de anumite obiective
specifice politicii monetare şi anume:
• creşterea masei monetare până la un nivel optim, în strânsă
conexiune cu creşterea PIB;
• menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;
• practicarea unui nivel optim al cursului de schimb;
• alocarea raţională a resurselor de creditare în cadrul economiei.

Notă. Datorită dificultăţilor generate de gestionarea unor obiective


multiple de politica monetară, un număr de 22 de ţări (inclusiv România)
dezvoltate şi în tranziţie au adoptat o nouă strategie de politică monetară
pentru menţinerea stabilităţii preţurilor, strategie bazată pe ţintirea directă
a inflaţiei (probleme care va face obiectivul unei teme distincte).

18
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

2.2 Instrumentele politicii monetare

2.2.1 Caracterizare generală

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate


instrumente indirecte şi directe, între care este posibilă stabilirea
următoarei distincţii:
- instrumente indirecte sunt utilizate de către Banca centrală în
relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul
tradiţional, această categorie include instrumente care permit
controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală;
- instrumente directe sunt reprezentate de măsurile care îi afectează,
în mod direct, pe utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv
instituţiile financiare.

Din distincţia prezentată, rezultă că instrumentele indirecte


corespund acţiunilor asupra pieţei, iar cele directe constituie măsuri ale
autorităţilor monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective,
astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea
structură:
a. instrumente prin care Banca Centrală furnizează şi retrage
moneda centrală;
b. instrumente care afectează direct activele sau pasivele
băncilor;
c. instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.

a. În prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de


operaţiuni şi măsuri adoptate de Banca Centrală:
• operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu
rată variabilă a dobânzii pe piaţa monetară sau financiară;
• operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor
pentru rescontare şi stabilirea costului rescontării (rata de
rescontare sau taxa oficială a scontului);
• avansurile acordate de către Banca Centrală statului şi
celorlalte bănci; determinarea plafonului şi a costului
(ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
• constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele
constituite asupra depozitelor.

19
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

b. În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi


obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:
• încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor;
• încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate şi
gestionate de către bănci;
• raportul dintre credite şi fonduri proprii;
• coeficientul de utilizare obligatoriu, concretizat în
portofoliul minim de obligaţiuni, bonuri de tezaur;
• controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară;
• stabilitatea ratei de dobândă debitoare sau creditoare;

c. Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea


includ următoarele:
• controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate,
piaţa devizelor, reglementarea poziţiei externe a băncilor,
depozitele constituite de Banca centrală din devizele
achiziţionate de către agenţii nefinanciari);
• reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru
depozitele nerezidenţilor şi nivelul ratelor de dobândă;
• rezervele obligatorii constituite pentru depozitele
nerezidenţilor;
• intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa schimburilor
valutare.

Diversitatea instrumentelor de politică monetară utilizate de


băncile centrale reflectă următoarele nevoi ale acestora:
9 să asigure îndeplinirea controlului asupra obiectivelor
monetare;
9 să adapteze instrumentele şi procedurile de operare, astfel
încât să reflecte constrângerile instituţionale (masa monetară,
structura pieţei monetare şi a celei de capital, sistemul de plăţi
interbancare);
9 să asigure şi alte obiective subsidiare considerate importante
de către bănci, pentru transmiterea politicii monetare;
9 să reflecte circumstanţele macroeconomice şi particularităţile
regimului cursului de schimb etc.

20
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Rezultă că diversitatea instrumentelor de politică monetară reflectă


multiple obiective macro şi micro pe care băncile centrale şi le propun, iar
gradul de structurare al pieţei financiare şi al sistemului bancar prezintă
importanţă în conducerea şi transmiterea politicii monetare.
Canalele de transmisie ale politicii monetare şi eficienţa în
înfăptuirea acesteia depind, în mod fundamental, de modul de
implementare. Controlul direct asupra creditului şi ratei de dobândă poate
cauza o ineficienţă semnificativă a politicii monetare şi poate promova
dezintermedierea, cu efecte asupra obiectivelor macro. Trecerea de la
instrumentele directe la cele indirecte reprezintă un proces complex care
include concomitent reforme în organizarea şi funcţionarea băncilor
centrale precum şi a întregului sistem bancar. În ţările aflate în tranziţie,
adaptarea şi modificarea acestor instrumente au jucat un rol important în
menţinerea unui control monetar corespunzător.

2.2.2 Instrumente indirecte de politică monetară

În structura lor includem:


• rezervele minime obligatorii;
• facilităţile permanente;
• creditul de licitaţie;
• operaţiunile de swap valutar;
• operaţiunile de open-market.

2.2.2.1 Rezervele minime obligatorii

Au fost instituite în vederea asigurării unei lichidităţi minime în


sistemul bancar, constituirea lor având un dublu scop: unul monetar şi
altul prudenţial. Scopul monetar constă în limitarea potenţialului de
multiplicare a creditului, iar cel prudenţial se manifestă prin siguranţa pe
care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichidităţi
suficiente pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.
Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate
asigurării solvabilităţii băncilor comerciale în „vremuri de panică”,
perioade în care nu se poate vorbi de solvabilitate deplină atâta timp cât
totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu
totalul pasivelor.
În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară
mai mare decât în alte sectoare de activitate, iar banca centrală poate
interveni pentru a redresa situaţia unor bănci aflate în pierdere de
credibilitate. Astfel, se poate aprecia că obiectivul de ordin prudenţial,

21
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

urmărit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade în


importanţă în favoarea celui de politică monetară.
Importanţa sistemului rezervelor minime obligatorii rezidă şi în
faptul că acestea constituie sursă de venituri pentru banca centrală,
contribuie la fluidizarea sistemului de plăţi, reprezintă sursă de informaţii
statistice cu privire la bilanţurile băncilor, contribuie la stabilitatea
financiară a acestora. În general, băncile sunt obligate să menţină rezerve
peste nivelul minim, iar aceste rezerve sunt foarte slab remunerate în
comparaţie cu plasarea lor pe piaţa monetară.

Politica normelor rezervelor obligatorii îmbracă mai multe


forme:
a. norma rezervelor de casă, care constă în obligativitatea menţinerii
unui anumit procent al rezervelor de casă;
b. norma lichidităţii, care vizează respectarea unui raport
corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii la
banca centrală, titluri comerciale şi de stat pe termen scurt deţinute
de către bănci, pe de o parte, şi depozite bancare, pe de altă parte;
c. coeficientul de trezorerie, care constă în obligativitatea deţinerii în
rezervă a unei anumite cantităţi de titluri de valoare emise de stat;
d. norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai mare
răspândire şi utilizare şi care constă în imobilizarea la banca
centrală a unui procent din depozitele bancare.

Rolul rezervelor obligatorii

Rezervele obligatorii pot spori precizia altor instrumente de politică


monetară şi pot regla nivelul lichidităţilor din economie prin absorbirea
sau injectarea acestora.
Efectuarea de modificări în nivelul ratei rezervei în scopul
influenţării ofertei de monedă este considerată o modalitate insuficientă
de implementare a politicii monetare. Chiar micile modificări în nivelul
ratei pot antrena ajustări importante în portofoliul băncilor, motiv pentru
care sunt necesare unele avertizări. Spre deosebire de operaţiunile de
open-market, prin care se realizează un schimb de titluri, preţul acestora
ajustându-se automat pe piaţă, modificările în nivelul ratei rezervei
reprezintă un act unilateral al băncii centrale. Modificările în nivelul
rezervelor nu pot compensa imediat fluctuaţiile monetare pe termen scurt,
datorită intervalului de timp necesar constituirii bazei de calcul.
În situaţiile în care se produc modificări frecvente ale ratei
rezervei, fără suficientă avertizare, băncile vor avea o puternică tendinţă

22
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

de a deţine rezerve excedentare pe care să le utilizeze ca tampon şi să


creeze substitute pentru depozitele care nu intră în baza de calcul a
rezervelor.
O serie de argumente în favoarea rezervelor obligatorii sugerează
că acestea pot prezenta un nivel optim, care depinde de parametrii
economiei, dintre care variaţia şi elasticitatea ratei de dobândă este cel
mai important nivel care trebuie să rămână constant pe termen lung.
Rolul rezervelor provine şi din faptul că, în calitate de componentă
a bazei monetare, acestea contribuie la obţinerea venitului de
seigneuriage, generat de expansiunea monetară şi poate produce un venit
direct în condiţiile în care banca centrală investeşte în titluri şi câştigă
dobânzile aferente acestora. Efectul antrenat de rezervele obligatorii
constă şi în reducerea profitului băncilor, dacă acestea sunt remunerate la
un nivel mai scăzut decât costul de oportunitate.

Elemente tehnice

Din punct de vedere tehnic apar diferenţieri între sistemele


rezervelor obligatorii, în funcţie de următoarele elemente:
- asieta sau baza de calcul;
- rata aplicată;
- modul de constituire.

Baza de calcul a rezervelor este, în general, constituită din


exigibilităţi (resurse atrase) şi manifestă două tendinţe, astfel:
- în ţările în care există preferinţă pentru agregatele restrânse,
rezervele sunt bazate pe depozite atrase de la clienţi (SUA,
Canada);
- în ţările în care prezintă importanţă evoluţia unor agregate largi,
rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalităţilor resurselor
băncilor (Spania, Franţa, Germania).

Trebuie remarcat şi faptul că în ţările în care nu există un control al


operaţiunilor de schimb cu străinătatea, rezervele obligatorii se calculează
pe o bază care include şi deţinerile de monedă naţională ale nerezidenţilor
(Germania, SUA).

Rata de rezervă minimă obligatorie cunoaşte o diferenţiere de la o


legislaţie la alta, manifestându-se două tendinţe, astfel:

23
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

- în anumite ţări, pentru a se ţine seama de gradul de lichiditate al


disponibilităţilor se aplică rate diferite, după cum este cazul
încasărilor din tranzacţii sau cvasimonedă. Situaţia se întâlneşte în
cazul Franţei, Germaniei, SUA, Japoniei, Canadei, unde rata
variază între 10% şi 2% în funcţie de scadenţa depozitelor;
- cealaltă tendinţă se manifestă în ţările în care accentul se pune pe
substituirea între resurse, caz în care se aplică o rată unică (Spania
şi Australia).

Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care


permite ca acestea să acţioneze cel mai bine asupra creaţiei monetare.
Referitor la acest aspect, pot fi identificate două modalităţi, şi anume:
- rezervele decalate;
- rezervele instantanee sau actuale.

Distincţia dintre cele două modalităţi de constituire a rezervelor


constă în momentul şi perioada de formare, respectiv după cum rezervele
sunt constituite în aceeaşi lună sau trimestru în care banca a acordat
creditele. Rezervele decalate se diferenţiază prin aceea că băncile îşi pot
constitui rezervele cu un decalaj, care ajunge până la 50 zile faţă de data
de referinţă. Diferenţa dintre cele două modalităţi evidenţiază faptul că,
atunci când băncile constituie rezervele instantanee acestea trebuie să
cunoască precis nivelul creditelor acordate, ceea ce implică obligaţia
programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor greşeli, băncile
vor avea, la sfârşitul perioadei, obligaţia constituirii de rezerve obligatorii
masive, ceea ce antrenează costuri sporite.
Apogeul realizării rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii ’60-
’70, iar modificările numeroase ale ratelor de rezervă obligatorie au
demonstrat integrarea acestui instrument în strategiile conjuncturale.
Astfel, în Germania, rata rezervelor a fost modificată în medie de 3 ori pe
an până în anul 1981, în Austria au fost 9 revizuiri între 1972 şi 1976, iar
în Franţa 30, între 1970 şi 1975.
Declinul relativ al mecanismului rezervelor obligatorii s-a produs
în anii ’80, prin suprimarea „de facto” în ţările care tradiţional erau
ataşate de acest instrument, precum şi în celelalte ţări, care practicau un
control asupra expansiunii monetare, prin acest mecanism. Enumerăm
câteva date: 1975 în Belgia; 1977 în Danemarca; 1978 în Elveţia; 1980 în
Marea Britanie; 1988 în Norvegia; 1987 în Canada s-a anunţat intenţia de
a abandona sistemul, iar Australia a diminuat de la 7% la 1% rata unică a
rezervei obligatorii, ceea ce evidenţiază că declinul acestui instrument s-a
datorat unor factori comuni tuturor ţărilor, dintre care importante sunt:
inovaţiile financiare şi liberalizarea mişcărilor de capital.

24
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

În unele ţări, rata rezervelor obligatorii nu s-a modificat perioade


îndelungate de timp, fapt ce demonstrează că mecanismul nu a putut fi
utilizat în scopuri conjuncturale. Astfel, în Australia şi Japonia, ratele au
rămas nemodificate din anul 1982, iar în SUA între 1980 şi 1990 (an în
care au fost reduse).
Diminuarea rolului rezervelor obligatorii, în calitate de instrument
al politicii monetare, poate fi cuantificată şi prin ponderea relativă a
acestora în masa monetară. Astfel, dacă în anii ’70 volumul rezervelor
obligatorii reprezenta între 10 şi 15% din masa monetară în sens larg, în
prezent, în ţările care menţin un astfel de instrument, ponderea este mai
puţin de 6% din agregatul monetar cel mai larg. În cazul României,
ponderea RMO în masa monetară M2, a evoluat de la 6,50% în anul 1996
la 12,65% în anul 2000 şi 12,80% în anul 2003, ceea ce demonstrează
importanţa acestui instrument monetar în înfăptuirea politicii monetare.

2.2.2.2 Facilităţi permanente

Facilităţi permanente sunt instrumente oferite de băncile centrale


pentru obţinerea de fonduri şi se caracterizează prin următoarele:
- sunt utilizate din iniţiativa băncilor comerciale
- se realizează la rate predeterminate ale dobânzii
- în anumite cazuri, băncile centrale oferă facilităţi permanente
sub forma depozitelor.
Managementul monetar în ţările dezvoltate s-a orientat, în ultimii
ani şi către operaţiunile cu instrumente ale pieţei monetare.
Principalele caracteristici ale acestor instrumente sunt următoarele:
- sunt iniţiate de banca centrală şi sunt conduse în manieră
competitivă;
- ratele de dobândă la care se realizează operaţiunile sunt incerte,
deci operaţiunile se realizează la rate variabile ale dobânzii;
- înlocuiesc operaţiunile cash de pe piaţă, având astfel efecte
asupra ratei de dobândă;
- sporesc volumul titlurilor din colateral, dar nu afectează piaţa
secundară a titlurilor;
- în mai multe ţări, aceste operaţiuni îmbracă forma tranzacţiilor
de răscumpărare şi revânzare (operaţiuni REPO). Concret,
aceste tranzacţii constau în cumpărări de active, de către banca
centrală, printr-un contract care prevede revânzarea lor, la un
preţ specificat şi la o dată viitoare. Operaţiunea inversă este
vânzarea de către banca centrală şi răscumpărarea lor la un preţ
şi o scadenţă specificate. Prima operaţiune afectează nivelul
rezervelor din sistemul bancar, iar cea de-a doua absoarbe
excesul de lichiditate.

25
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Necesitatea acestor operaţiuni poate fi argumentată prin


următoarele aspecte:
- nu au efecte semnificative asupra preţului activelor utilizate;
- banca centrală manifestă flexibilitate în controlul condiţiilor în
care se desfăşoară operaţiunile pe piaţa monetară, întrucât
stabileşte nivelul şi durata contractului şi, de asemenea,
reînnoirea sau nu la maturitate;
- sporirea rezervelor în cazul operaţiunilor repo sau diminuarea
acestora, în cazul reverse-repo, când titlurile ajung la maturitate,
constituie astfel un instrument flexibil pentru managementul
rezervelor, care prezintă o mare variabilitate;
- spre deosebire de vânzările şi răscumpărările directe de titluri,
care pot duce la fragmentarea sistemului financiar, prin
operaţiunile de refinanţare nu se produce un asemenea efect,
întrucât dreptul de proprietate asupra titlurilor este schimbat
doar temporar.
În cadrul facilităţilor permanente se remarcă facilităţile de finanţare
şi de depozit ale căror caracteristici sunt redate în continuare.
Facilitatea de finanţare marginală vizează satisfacerea nevoilor
temporare de lichiditate ale băncilor comerciale. În majoritatea cazurilor
sunt împrumuturi overnight, fiind însă posibilă şi acordarea lor pe
termene mai lungi (de exemplu, FED acordă un credit extins în cadrul
facilităţii „discount window). Dobânda care se plăteşte este prestabilită de
către banca centrală, în mod normal ea fiind limita superioară a
dobânzilor overnight de pe piaţa interbancară. Acest tip de împrumut este
colateralizat, putând fi derulat doar pe baza unor active eligibile
desemnate de banca centrală. Principalele operaţiuni la care recurge
banca centrală pentru a furniza lichiditate în cadrul facilităţii de finanţare
marginală sunt tranzacţiile repo şi creditele integral colateralizate. Mai
pot avea loc şi achiziţii de active eligibile, care sunt cu precădere titluri pe
termen scurt.
Facilitatea de depozit dă băncilor posibilitatea de a plasa overnight
depozitele la banca centrală. Remunerarea depozitelor se face la o rată
prestabilită de către banca centrală, care constituie, de regulă, limita
minimă a dobânzilor overnight pe piaţa monetară. Dacă nivelul acestei
dobânzi ar fi inferior celui al pieţei, ar fi necesară prelungirea scadenţei
pentru a evita orientarea către dezintermediere, înlocuind plasamentele
interbancare prin recurgerea la această facilitate. Există astfel riscul ca
băncile să prefere plasarea excedentului de resurse la banca centrală (fără
a-şi asuma vreun risc), comparativ cu participarea pe piaţa monetară
interbancară, mai ales în cazul pieţelor dezvoltate unde evaluarea
contrapartidei poate fi dificil de realizat. Această facilitate nu are o largă

26
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

utilizare, întrucât exercitarea ei efectivă depinde de coordonatele politicii


monetare.
Asimetria dintre facilitatea de finanţare şi cea de depozit consta pe
de o parte în faptul că majoritatea sistemelor bancare se află în deficit de
lichiditate, iar pe de altă parte în reticenţa băncilor centrale de a opera în
ambele direcţii (să împrumute şi să accepte depozitele ale sistemului
bancar, în aceeaşi zi) preferând ca reglajul să se facă pe piaţa monetară şi
să intervină doar pentru a acoperi/atrage diferenţa. Cele două facilităţi pot
opera simultan, fără a transforma banca centrală într-un broker
interbancar, numai atunci când dobânzile utilizate au caracter penalizator,
având valori ridicate pentru finanţare şi reduse pentru depozite.
Creditul special
Un rol deosebit îl deţin, în cadrul operaţiunilor de refinanţare
alături de finanţarea marginală şi creditele speciale.
Acestea se acordă băncilor comerciale solvabile, care se confruntă
însă cu probleme de lichiditate, în vederea evitării unei situaţii de criză
care să afecteze întregul sistem. Acordarea acestui credit se face în baza
unor norme clare de eligibilitate şi limitare cantitativă.
Prin acordarea de credite speciale, băncile centrale îşi îndeplinesc
funcţia de creditor de ultimă instanţă, care presupune acceptarea
compromisului între evitarea riscului sistemic şi controlul lichidităţii.
O facilitate specială o constituie creditul intra-day, care poate fi
acordat băncilor comerciale pentru asigurarea lichidităţii pe parcursul
zilei. Creditele speciale pot fi garantate cu active exigibile, precum titluri
de stat, certificate de depozit emise de banca centrală şi au limite
cantitative pentru fiecare bancă.
Exemplificarea mecanismului de alocare a sumelor de
refinanţare
În continuare, este prezentat mecanismul de alocarea sumelor de
refinanţare, atunci când se realizează tranzacţii REPO, pentru un volum
variabil al titlurilor şi cu rată a dobânzii preanunţată.
Se consideră că în sistemul bancar sunt 4 bănci: A; B; C; D; care
prezintă următoarele oferte de refinanţare (tabelul nr.1).

Tabelul 1
Banca Rata dobândă Rata dobândă Rata dobândă Rata dobândă
8,25% 8,50% 8,75% 9%
A 1.000 1.000 10.000 10.000
B 20.000 10.000 5.000 5.000
C - 5.000 5.000 5.000
D - - 1.000 1.000
TOTAL 21.000 16.000 21.000 21.000
Total 79.000 58.000 42.000 21.000
cumulativ

27
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Rezultatele globale:
Rata minimă acceptată: 8,50%;
- suma maximă ce poate fi alocată: 46.400;
- procentajul de alocat, din totalul ofertei: 80%

Rezultate individuale Tabelul 2


Elemente Banca A Banca B Banca C Banca D
Oferte acceptate la rata de 21.000 20.000 15.000 2.000
dobândă egală sau mai mare
de 8,50%
Refinanţare acordată 80% 16.800 16.000 12.000 1.600
Rate de dobândă (%) 8,50 8,50 8,50 8,50

În cazul în care rata de dobândă este anunţată în avans, băncile


primesc sub formă de refinanţare o parte din ofertele lor corespunzătoare
raportului dintre suma totală a lichidităţilor de alocat şi totalul ofertelor
prezentate de bănci (46.400/58.000=80%).
Dacă operaţiunile se realizează la rate de dobândă variabile atunci
ofertele propuse de bănci vor fi diferite faţă de cazul precedent, astfel:

Oferte propuse de bănci (mil.u.m.) Tabelul 3


Banca 8,25% 8,50% 8,75% 9%
A 1.000 1.000 10.000 10.000
B 20.000 10.000 5.000 5.000
C - 5.000 5.000 5.000
D - - 1.000 1.000
TOTAL 21.000 16.000 21.000 21.000
Total 79.000 58.000 42.000 21.000
cumulativ

Rezultatele globale se prezintă astfel:


- suma totală ce poate fi alocată 46.400 mil.u.m;
- rata medie a dobânzii la oferta propusă: 8,84%;
- limitele de acceptare a ratelor 8,50%-9%;
- procent de acceptare al ofertei la cea mai scăzută rată a dobânzii
(8,50%): 27,50%

Rezultatele individuale (mil.u.m.) Tabelul 4


Elemente Banca A Banca B Banca C Banca D
Oferta la 9% 10.000 5.000 5.000 1.000
Oferta la 8,75% 10.000 5.000 5.000 1.000
Oferta la 8,50 275 2.750 1,375 -
Total 20.275 12.750 11.375 2.000
Rata de dobândă
8,87% 8,79% 8,83% 8,87%
ponderată

28
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Datele din tabel au fost obţinute astfel:


- ofertele la ratele de dobândă de 9% şi 8,75% sunt egale cu
ofertele propuse de bănci;
- oferta la rata de dobândă de 8,50% s-a obţinut prin ponderarea
ofertei la acest nivel de dobândă cu procentul de dobândă de
27,50% (de exemplu, pentru banca A oferta la 8,50% este egală
cu 1000x27,50%=275 mil.u.m.);
- rata de dobândă ponderată s-a obţinut astfel;

10.000 x9% + 10.000 x8,75% + 275 x8,50%


pentru banca A = = 8,87%
20.275
5.000 x9% + 5.000 x8,87% + 2750 x8,50%
pentru banca B = = 8,79%
12.750
5.000 x9% + 5.000 x8,75% + 1375 + 8,75%
pentru banca C = = 8,83%
11375
1.000 x9% + 1.000 x8,75%
pentru banca D = = 8,87%
2.000

2.2.2.3 Creditul de licitaţie

Licitaţiile sunt utilizate ca principal instrument al alocării creditelor


băncii centrale în ţările dezvoltate, unde se combină cu alte instrumente
de politică monetară, dintre care: facilităţile de credit ale băncii centrale,
managementul lichidităţii bancare şi ratele de dobândă pe termen scurt.
De asemenea, în ţările aflate în tranziţie, băncile centrale au utilizat încă
din 1993 creditul de licitaţie ca parte a procesului de reformă, prin care s-
a promovat piaţa monetară şi s-a întărit controlul asupra funcţionării
acesteia.
Faţă de creditele administrate din economiile planificate, prin
creditul de licitaţie s-au introdus preţurile flexibile (cu rol în lichiditatea
bancară), ceea ce a contribuit la dezvoltarea pieţei bancare şi la întărirea
controlului direct al creditelor şi al ratei de dobândă. Introducerea
timpurie a creditelor de licitaţie a făcut ca băncile să câştige experienţă în
controlul asupra pieţei monetare şi să facă paşi către stadii mai complexe
ale operaţiunilor. Prin practicarea unui acces transparent şi uniform la
credite, băncile au fost obligate să se orienteze şi către alte surse, din
afara băncii centrale, respectiv pe piaţa interbancară.
Impedimentele în utilizarea acestui instrument au provenit din
dificultăţi în furnizarea de informaţii, care au condus la creşterea riscului
de creditare şi au compromis alocarea eficientă a resurselor.
Riscul poate rezulta din selecţia adversă şi din hazardul moral, prin
care pot fi influenţate comportamentele participanţilor pe piaţă şi
furnizarea fondurilor. Asemenea aspecte au avut un impact deosebit în

29
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

ţările aflate în tranziţie, întrucât sistemul bancar nu a fost competitiv, iar


băncile insovabile au manifestat o cerere inelastică pentru creditele băncii
centrale.
Selecţia adversă şi hazardul moral au putut fi limitate însă, prin
solicitarea unui colateral adecvat, prin stabilirea de reguli pentru licitaţie
şi stabilirea unor limite de volum pentru creditele băncii centrale. La
modul ideal, împrumuturile băncii centrale pot fi colateralizate prin titluri
guvernamentale sau alte titluri de calitate, dar în economiile aflate în
tranziţie, garanţiile de acest fel au fost neglijabile, mai ales în stadiile
iniţiale ale reformei, motiv pentru care colateralul a fost introdus treptat,
fiind dezirabil chiar atunci când acoperea mai puţin de 10% din
împrumut.
În mod frecvent, băncile centrale stabilesc o rată minimă de
licitaţie, în scopul creşterii controlului monetar şi al descurajării
recurgerii la împrumuturile băncii centrale. Chiar şi atunci când nivelul
ratei de dobândă se stabileşte în avans, participanţii prezintă ofertele lor
în jurul ratei minime a dobânzii, ceea ce reflectă un exces de lichiditate.
Creditul de licitaţie a fost iniţiat pe o scară redusă, ceea ce a
determinat ca băncile centrale să dobândească experienţă în monitorizarea
împrumuturilor.
Evoluţiile din ţările aflate în tranzacţie demonstrează că, deseori,
creditul de licitaţie a fost utilizat ca mijloc de extindere a creditului
structural şi ca instrument de control monetar.

2.2.2.4 Operaţiuni de swap valutar

Operaţiunile de swap valutar constituie tranzacţii financiare în care


două părţi schimbă sume exprimate în două monede diferite, la începutul
unei perioade, şi le răscumpără la o dată viitoare predeterminată (potrivit
definiţiei Băncii Reglementelor Internaţionale). În anii 80 diferite tipuri
de swap valutar au devenit operabile, alăturându-se celorlalte tipuri de
swap (pe rata de dobândă şi titluri de datorie), ceea ce a condus la
dezvoltarea unei bogate literaturi pe tema rapidei evoluţii a pieţei
interbancare de swap.
Obiectivul determinant al băncii centrale, în utilizarea operaţiunilor
de swap valutar, este acela de a influenţa lichiditatea internă, de a
gestiona rezervele valutare şi de a stimula dezvoltarea pieţei financiare
interne.
Băncile centrale utilizează operaţiunile de swap valutar din mai
multe motive, care pot fi rezumate astfel:
- preferă să deţină o varietate de instrumente de intervenţii
tehnice, utilizabile în mod discreţionar;

30
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

- în multe ţări, unde piaţa secundară internă (pe termen scurt) nu


este suficient de dezvoltată, pentru a permite o anumită
intervenţie a autorităţii monetare, este posibil realizarea de
schimburi într-un volum sporit prin operaţiunile de swap;
- spre deosebire de operaţiunile de schimb valutar direct,
operaţiunile de swap nu au efecte directe asupra cursului valutar
la vedere;
- operaţiunile de swap constituie un instrument flexibil,
procedurile sunt informale iar swap-urile sunt uşor reversibile.
De asemenea, operaţiunile de swap valutar prezintă şi unele dezavantaje:
- pot influenţa nivelul cursului de schimb după derularea lor, ca
urmare a puternicului efect al anunţării operaţiunilor;
- necesită o perioadă minimă de două zile pentru ca tranzacţia să
devină efectivă;
- în aceste tranzacţii nu există schimburi simultane ale unei
monede cu alta, aceea ce limitează riscul de neplată, însă există
un număr limitat de bănci mari care pot acţiona drept
contrapartidă în derularea operaţiunilor de swap valutar. Acele
bănci care nu deţin o cantitate suficientă de monedă
internaţională, dar efectuează operaţiuni sporite comparativ cu
nivelul capitalului, îşi asumă riscuri sporite;
- dacă există o piaţă activă a titlurilor pe termen scurt, atunci
băncile vor prefera acest tip de operaţiuni, întrucât o asemenea
piaţă este mult mai deschisă către economia reală, comparativ
cu piaţa interbancară;
- dacă politica monetară este centrată pe rata de dobândă şi
agregatele monetare, atunci alocarea creditului de către banca
centrală poate fi un instrument mai dorit, comparativ cu
operaţiunile de swap, care au efecte puternice asupra ofertei de
monedă.
Deoarece operaţiunile de swap pe devize sunt doar temporare, ele
sunt utile pentru ajustări tehnice pe termen scurt, fie în a influenţa nivelul
lichidităţii pieţei prin neutralizarea factorilor perturbatori sezonieri, fie în
a restabili sau menţine deficitele de pe piaţă care îndreaptă rata dobânzii
spre valoarea dorită. Operaţiunile swap pot fi uşor reînnoite, astfel încât
să poată fi obţinut un impact pe termen lung, iar maturitatea lor extinsă
variază, de la 24 de ore la 24 de luni.

31
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

2.2.2.5 Operaţiuni de open-market

În ţările dezvoltate, operaţiunile de open-market au devenit


principalul instrument de control monetar, datorită avantajelor pe care le
prezintă şi care constau în următoarele:
- oferă o flexibilitate sporită, din punct de vedere al volumului
operaţiilor de politică monetară iniţiate de banca centrală;
- permit stabilirea unor relaţii impersonale între participanţii la
piaţă;
- permit evitarea ineficienţei pieţei şi a economiei, ca urmare a
controlului direct.
În condiţiile globalizării financiare, flexibilitatea operaţiunilor de
open-market a avut un efect favorabil şi în ţările aflate în tranziţie, unde
s-a manifestat evoluţia pieţelor şi o creştere a competitivităţii acestora în
scopul integrării în piaţa mondială. Cu cât pieţele de capital devin mai
dezvoltate şi mai sofisticate, băncile centrale trebuie să-şi sporească
abilitatea de a utiliza instrumentele de politică monetară, atât pe
segmentul primar, cât şi pe piaţa secundară a titlurilor guvernamentale.
Dacă operaţiunile de open-market constituie principalul instrument
de implementare a politicii monetare, rezultă că instrumentele celelalte
trebuie să fie ajustate, astfel încât să fie asigurată îndeplinirea
obiectivelor. Ajustările depind, în mare parte, de strategiile adoptate în
conducerea zilnică a operaţiunilor de open-market, de structura pieţei, de
stabilitatea şi predictibilitatea relaţiei între oferta de monedă şi variabilele
macroeconomice. Pentru ca băncile centrale să implementeze operaţiile
de open-market, este necesară o anumită arhitectură şi performanţă a
pieţei. Astfel, autoritatea monetară preferă pieţele cu tranzacţionare
continuă şi cu transparenţă sporită, caracteristici care încurajează
participarea unui număr mare de investitori. De asemenea, prezintă
importanţă piaţa interbancară, întrucât serveşte ca barometru al frecvenţei
şi volumului operaţiunilor cu titluri guvernamentale. Un număr însemnat
de ţări sunt preocupate de sporirea competitivităţii interbancare ca şi cale
de creştere a rolului operaţiunilor de open-market. Infrastructura pieţei,
respectiv gradul de dezvoltare al celor două segmente şi corelaţia dintre
acestea se află în strânsă legătură cu operaţiunile de open-market.
Maturitatea şi alte caracteristici ale instrumentelor de datorie au rolul de a
ajusta structura instituţiilor pieţei şi de a spori numărul de participanţi. În
acest scop, banca centrală încurajează dezvoltarea pieţei, prin stabilirea
unui set de reguli pentru participanţii la operaţiunile de open-market, în
special pe pieţele în formare. Pe pieţele mature, standardele şi regulile
sunt aplicate de către dealeri.
Particularităţile operaţiunilor de open-market, ca urmare a
numărului sportiv de participanţi, necesită o corectă colectare şi

32
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

diseminare a informaţiilor referitoare la tranzacţiile cu titluri, volum,


finanţare pe tipuri de instituţii, sarcină care revine băncii centrale.
Publicarea acestora trebuie să fie rapidă şi practică, asigurând astfel
transparenţa pieţei şi încrederea publică.

Transmiterea politicii de „open-market”


Conducerea operaţiunilor de „open-market” se realizează în
modalităţi diferite, în funcţie de condiţiile pieţei, de structura şi rolul
sistemului bancar, gradul de dezvoltare şi reglementare al sistemului
financiar, precum şi de disponibilităţile de titluri guvernamentale sau de
instrumente ale pieţei monetare.
Influenţată de factorii enunţaţi, politica de open-market poate fi
transmisă în două moduri:
- la modul activ, prin ţintirea cantităţii de monedă centrală;
- la modul pasiv, prin ţintirea ratei de dobândă pe piaţa monetară
sau prin măsurarea lichidităţii sistemului bancar;
Pentru absorbirea excesului de lichiditate, autoritatea monetară are
la dispoziţie realizarea de operaţiuni cu două tipuri de titluri, cele
guvernamentale şi cele emise de banca centrală, situaţie care antrenează o
serie de dificultăţi. Atunci când coexistă cele două tipuri de titluri,
principala problemă este a confuziei publice referitoare la relaţia dintre
ele.

Tranzacţiile definitive deţin o pondere importantă în cadrul


operaţiunilor de open-market şi sunt reprezentate de operaţiunile
nereversibile, prin intermediul cărora banca centrală vinde sau cumpără
pe piaţă active eligibile (titluri de stat, valută). În cadrul acestor tranzacţii,
proprietatea asupra activelor respective este, definitiv, transferată de la
vânzător la cumpărător, neexistând posibilitatea inversării tranzacţiei.
Aceste operaţiuni pot fi derulate atât cu scopul absorbţii, cât şi al
furnizării de lichidităţi în sistem de câte ori există nevoia desfăşurării lor.
Realizarea acestora se face prin contracte bilaterale.
Operaţiunilor pe piaţa monetară se caracterizează prin precizie şi
flexibilitatea
Precizia este o caracteristică esenţială a operaţiunilor de open-
market, acestea fiind numite şi „operaţiuni de reglaj fin”. Prin intermediul
operaţiunilor de open-market, banca centrală exercită un control direct şi
precis asupra rezervelor băncilor comerciale şi asupra bazei monetare
(M).
O altă caracteristică a operaţiunilor pe piaţa liberă este flexibilitatea
acestora. Aceste operaţiuni pot fi efectuate zilnic de către banca centrală,
ceea ce îi oferă posibilitatea de a reorienta rapid politica monetară.

33
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

În ţările aflate în tranziţie, operaţiunile de open-market s-au


desfăşurat diferenţiat, după cum rezultă din tabelul de mai jos.

Tabelul 5
Ţara Principalele forme sub care se realizează operaţiunile de open-
market
Polonia a. reverse repo sau vânzări complete
b. răscumpărări sau cumpărări complete de titlu
c. emisiuni de titluri proprii
Cehia a. licitaţii repo
b. licitaţii repo la trei luni
c. instrumente de reglaj fin:
- operaţiuni valutare
- operaţiuni cu titluri de stat
Croaţia a. licitaţii repo
b. operaţiuni valutare
Slovenia a. emisiune de titluri proprii
b. operaţiuni cu titluri de stat
c. tranzacţii valutare
Ungaria a. tranzacţii definitive de active eligibile
b. tranzacţii repo

2.2.3 Instrumentele directe de politică monetară (plafoanele de credite)

Plafoanele de credite sunt utilizate ca instrumente directe de


control monetar şi se manifestă sub forma unor instrucţiuni prin care
băncile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor şi
ponderea acestora în portofoliul lor de active.
Pe termen lung, utilizarea plafoanelor de credit antrenează efecte
nefavorabile, precum rate ale dobânzii administrate, descurajarea
mobilizării economiilor şi distorsionarea fluxurilor de fonduri către
împrumuturi profitabile.
Din acest motiv, încă din anii ’80 ţările membre ale OCDE au
abandonat plafoanele de credit, ca urmare a efectelor negative antrenate.
Motivele pentru care, ţările au adoptat, iniţial, acest instrument pot
fi enumerate astfel:
- reprezintă un instrument uşor de implementat;
- este perceput ca un instrument care permite îndeplinirea
obiectivelor de politică monetară;
- este cel mai eficient instrument de politică monetară adoptat de
pieţele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacităţi tehnice
limitate;
- constituie o modalitate prin care resursele sunt „reorientate”
către alte sectoare mai puţin favorizate.

34
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

În anii ’90, câteva economii în tranziţie şi în special cele din


Europa de Est au utilizat plafoanelor de credit în scopul controlului
asupra masei monetare şi asupra creditului. Totodată, plafoanele de credit
au permis ca dinamica masei monetare şi a creditelor să fie în
concordanţă cu stabilizarea macroeconomică, până la înlocuirea acestui
instrument cu cele de piaţă. Adoptarea limitării creditului s-a realizat în
combinaţie cu alte instrumente indirecte. Astfel, Albania a utilizat şi rata
rezervei minime obligatorii; Cehia a schimbat creditele de licitaţie de
refinanţare cu mecanismul rezervelor obligatorii, după ce s-a renunţat la
plafoanele de credit. Banca Poloniei a utilizat facilităţile de refinanţare,
creditele de licitaţie (titlurile emise de banca centrală) şi biletele de
trezorerie, iar în cazul Bulgariei sistemul de control monetar a constat în
plafonări de credite, rezerve obligatorii remunerate, refinanţarea băncii
centrale şi operaţiuni pe piaţa liberă.
În mecanismul plafonării creditelor prezintă importanţa regulile de
alocare, despre care reţinem că variază în concordanţă cu priorităţile
specifice şi cu mediul instituţional al fiecărei ţări.
Practica băncilor centrale arată că acestea stabilesc, periodic,
plafoane ale activelor interne din întregul sistem bancar şi subplafoane
pentru creditele guvernamentale, în concordanţă cu nivelul inflaţiei, al
creşterii economice şi balanţei de plaţi externe.
În toate ţările în care s-a aplicat acest instrument, combinat cu alte
instrumente de control, s-au produs efecte precum: scăderea
competitivităţii în sistemul bancar; diminuarea rolului intermediarilor
financiari; sporirea nivelului rezervelor excedentare, ca urmare a
finanţării monetare a deficitului bugetar.
Astfel, se poate afirma că, alături de avantajele antrenate, limitarea
creditului a generat şi o serie de dezavantaje, ceea ce a complicat
aplicarea acestui instrument de politică monetară. În tabelul de mai jos
sunt relatate avantajele şi dezavantajele aplicării plafoanelor de credit.

35
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Tabelul 6
Avantaje şi dezavantaje ale instrumentului monetar „plafonarea
creditului”
Avantaje Dezavantaje
• permite controlul asupra • Nu poate fi utilizat în
agregatelor monetare şi asupra managementul lichidităţi pe
creditului total; termen scurt, ci prin aplicarea pe
• este unul din cele mai „uşoare” termen lung;
instrumente, aplicabil în ţările cu • Tinde să perpetueze un „credit”
pieţe financiare slab dezvoltate independent de competitivitatea
sau cu falimente importante în băncilor;
acest domeniu; • Provoacă dezintermedierea în
• este relativ uşor de implementat scopul reglementării sectorului
atunci când numărul băncilor este financiar;
redus; • Limitează competiţia între bănci şi
• nu este afectat de regimul cursului împiedică dezvoltarea pieţei
de schimb. monetare;
• Poate reprezenta o ameninţare la
adresa lichidităţii, dacă politica
este slabă;
• Generează un
„micromanagement” al alocării
creditelor de către Banca centrală;
• Este dificil de monitorizat atunci
când creditul se prezintă sub
forme nesupuse limitării;
• Creează dificultăţi administrative
în ţările cu un număr sporit de
bănci;
• Poate duce la multiplicarea
controalelor directe şi a presiunii
financiare.

36
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

2.3. Canale de transmitere a politicii monetare

Din analizele efectuate asupra instrumentelor politicii monetare


rezultă că la îndemâna băncii centrale se află următoarele modalităţi
principale de influenţare a cantităţii de monedă centrală deţinută de bănci:
- operaţiunile de „open -market”;
- modificări în nivelul rezervei;
- modificări în dobânda de referinţă;

Operaţiunile de open – market

Constau în operaţiuni de vânzare şi cumpărare a titlurilor publice


de către banca centrală pe piaţa liberă, respectiv de la sau către băncile
comerciale, agenţi economici şi populaţie.
Cumpărarea de titluri de către banca centrală de la băncile
comercial antrenează următoarele efecte:
- băncile comerciale cedează băncii centrale o parte de titluri
deţinute;
- banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor
deţinute de băncile comerciale, cu suma care reprezintă
contravaloarea titlurilor cumpărate.

Dacă se reprezintă grafic aceste efecte antrenate, rezultă


următoarele scheme:

Schema fluxurilor antrenate de cumpărarea titlurilor


de la băncile comerciale

Banca centrală

Active Resurse

+Titluri (a) + Rezervele ale băncilor comerciale (b)

(a) Titluri Rezerve (b)

Bănci comerciale
Active Resurse

- Titluri (a)
+ Rezerve (b)

În această figură, semnificaţia săgeţilor este următoarea:

37
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

- atunci când săgeata este orientată în sus, se evidenţiază faptul că


titlurile se deplasează de la băncile comerciale către banca
centrală. Astfel se explică semnul minus din coloana active a
băncilor comerciale şi semnul plus din coloana active a băncii
centrale.
- Săgeta orientată în jos din coloana resurse arată că banca
centrală majorează rezervele băncilor comerciale. Semnul plus
din coloana resurse arată că banca centrală majorează rezervele
băncilor comerciale. Semnul plus din coloana resurse a băncii
centrale indică faptul că au sporit rezervele băncilor comerciale
care se constituie ca disponibilităţi la banca centrală.

Aspectul cel mai important al acestei tranzacţii este următorul:


atunci când banca centrală cumpără titluri de la băncile comerciale,
rezervele băncilor comerciale sporesc.
Dacă banca centrală achiziţionează titluri de la populaţie sau agenţi
economici, efectul asupra rezervelor băncilor comerciale este acelaşi ca în
situaţia precedentă.

Figura următoare evidenţiază efectele antrenate1.

Banca centrală

Active Resurse

+ Titluri (a) + Rezerve ale băncilor comerciale (c)

(a) Titluri (a) Cecuri


(c) + Rezerve

Agentul economic
Active Resurse

+ Cerere de depozite (b)


- Titluri (a)

(b) + Depozite (b) Cecuri


(c) Instrumente de
plată (CEC)
Banca comercială

Active Resurse

+ Resurse (c) + Cerere de depozite (b)

1
Sursa: campbell Mc. Connell, Stanley L Brue, Economics, Mc. Graw – Hill, 1996, pp. 296-300.

38
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

9 Agentul economic „X” vinde băncii centrale titluri şi primeşte de la


aceasta un cec emis de aceasta pentru efectuarea plăţii.
9 Cecul primit este transmis băncii comerciale la care agentul
economic are contul deschis.
9 Banca comercială colectează aceste cecuri care obligă Banca
Centrală pentru efectuarea unor plăţi. Rezultatul se concretizează în
creşterea rezervelor băncii comerciale respective.

Între aceste două tipuri de tranzacţii există o serie de diferenţe


astfel:
ƒ Prin cumpărarea de către banca centrală a titlurilor direct de
la băncile comerciale, rezervele băncilor comerciale
înregistrează o creştere;
ƒ Oferta de monedă înregistrează o creştere directă atunci când
banca centrală cumpără titluri guvernamentale.

Prin cumpărarea de titluri de la băncile comerciale se majorează


rezervele actuale şi excesul de rezerve al băncilor comerciale cu întreaga
valoare a titlurilor achiziţionate.
Pe de altă parte, dacă titlurile se achiziţionează de la agenţii
economici şi populaţie, creşterea rezervelor este însoţită şi de sporirea
cererii de depozite.
Vânzarea titlurilor de către banca centrală poate fi analizată, de
asemenea, în funcţie de destinaţie: către băncile comerciale şi către
agenţii economici şi populaţie.
Prin vânzarea titlurilor către băncile comerciale sunt antrenate
următoarele efecte:
- banca centrală transferă titlurile către băncile comerciale care le
achiziţionează;
- băncile comerciale plătesc aceste titluri prin emiterea de cecuri
asupra depozitelor lor de la banca centrală, care le colectează şi
reduce nivelul rezervelor băncilor comerciale cu suma
corespunzătoare.

39
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Bilanţul băncilor implicate se modifică după cum rezultă din figura


următoare:
Banca centrală vinde titluri băncilor comerciale
Banca centrală

_______Active Resurse_________

- Titluri (a) -Rezerve ale băncilor comerciale (b)

(a) Titluri (b) Rezerve

Bănci comerciale
Active Resurse

- Rezerve (b)
+ Titluri (a)

Reducerea nivelului rezervelor băncilor comerciale este indicată


prin semnul minus.

Dacă vânzarea titlurilor se realizează către public/populaţie sau


agenţi economici, rezultatul final va fi acelaşi prin parcurgerea
următoarelor etape:
9 banca centrală vinde titluri guvernamentale agentului
economic X care plăteşte prin emiterea de cecuri asupra
băncii la care are contul deschis;
9 banca centrală operează cecul emis asupra bănci „X” prin
reducerea rezervelor acesteia;
9 banca X returnează cecul agentului economic prin reducerea
cererii de depozite la nivelul acestuia.

40
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Modificările bilanţiere se prezintă astfel:

Banca centrală
_______Active Resurse_________

- Titluri (a) -Rezerve ale băncilor comerciale

(a) Titluri (a) Cecuri


(b) - Rezerve

Societatea comercială X
Active
+ Titluri (a)
- Cerere de depozite (c)
(c) Cecuri
(c) – Depozite

Banca comercială X
Active

- Rezerve - Cerere pentru depozite (c)

Utilizarea ratei rezervei obligatorii

Utilizarea ratei de rezervă obligatorie poate influenţa capacitatea


băncilor comerciale de a acorda credite, după cum rezultă din următoarele
explicaţii:
În tabelul de mai jos sunt prezentate efectele modificărilor în rata
rezervei obligatorii asupra potenţialului de creditare al băncilor.
Rata rezervi Nivelul Rezervele Rezervele Diferenţe Efectele
obligatorii depozitelor existente legale asupra
creaţiei
monetare a
unei bănci
10% 400.000.u.m 80.000 u.m. 40.000 u.m. 40.000 u.m. 40.000
20% 400.000.u.m 80.000 u.m. 80.000 u.m. 0 0
25% 400.000.u.m 80.000 u.m. 100.000 u.m. -20.000u.m. -20.000
30% 400.000.u.m 80.000 u.m. 120.000 u.m. -40.000u.m. -40.000

După cum rezultă din tabel, creşterea ratei rezervei obligatorii


antrenează creşterea sumelor pe care băncile trebuie să le constituie ca
rezervă la banca centrală. Diferenţa dintre nivelul rezervelor existente şi
nivelul legal rezultat din aplicarea ratei procentuale, afectează capacitatea

41
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

băncilor de a acorda credite în economie, respectiv potenţialul de creaţie


monetară. Atunci când nivelul legal al rezervelor este egal cu nivelul
corespunzător cererii de depozite, rezultă că potenţialul de creaţie
monetară este egal cu zero. Orice creştere a ratei rezervei obligatorii
conduce la declinul creaţiei monetare la nivelul fiecărei bănci şi al
întregului sistem bancar.
În cazul în care nivelul ratei se diminuează, de exemplu, de la 20%
la 10%, atunci capacitatea băncilor de a crea monedă scripturală se
majorează cu 40.000 u.m.
Rezultă, astfel că utilizarea ratei rezervei obligatorii influenţează
capacitatea băncilor de a crea monedă în două modalităţi:
9 prin afectarea nivelului excesului de rezervă obligatorie;
9 prin modificarea nivelului multiplicatorului monetar.
Utilizarea dobânzii de referinţă
Una dintre funcţiile băncii centrale fiind aceea de împrumutător de
ultim rang, rezultă că băncile comerciale sunt finanţate de către aceasta
atunci când apar necesităţi neprevăzute.
Obţinerea de împrumuturi de către băncile comerciale se
realizează în schimbul titlurilor prezentate de către acestea spre garantare.
Dobânda practicată de Banca Centrală în relaţiile cu băncile comerciale
constituie rata oficială sau de referinţă. Modificările în nivelul acestei rate
încurajează sau descurajează băncile comerciale în a se împrumuta de la
Banca Centrală prin rescontarea portofoliului de titluri, ceea ce
influenţează nivelul rezervelor băncilor comerciale şi respectiv
capacitatea acestora de a acorda credite.
Banca centrală deţine monopolul în stabilirea şi manipularea ratei
oficiale a scontului la care băncile comerciale se pot împrumuta. Din
punct de vedere al băncilor, această rată reprezintă costul împrumutului:
9 când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate
să obţină sume suplimentare de la banca centrală, pe baza
cărora sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de
creditare;
9 sporirea nivelului ratei descurajează băncile comerciale în
obţinerea de rezerve suplimentare, ceea ce impune o serie de
restricţii referitoare la oferta de monedă.

42
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Efectele acestor modificări asupra bilanţului băncilor comerciale şi


al băncii centrale pot fi redate sistematic astfel:
centrale pot fi redate
Băncile comerciale se împrumută de la banca centrală
Banca Centrală
Active Resurse
+ Împrumuturi acordate băncilor + Rezerve ale băncilor comerciale
comerciale

Efecte (titluri) prezentate la rescontare + Rezerve

Bănci comerciale
Active Resurse

Rezerve (b) + Împrumuturi de la


Banca Centrală
În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea
monetară poate decide creşterea sau diminuarea ofertei de monedă prin
utilizarea instrumentelor de politică monetară, utilizându-se două tipuri de
măsuri reunite în:
9 politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);
9 politica monetară restrictivă sau restrânsă.

Principalele probleme care sunt urmărite prin cele două tipuri de


politică monetară şi efectele acestora se manifestă după cum se prezintă
în tabelul de mai jos:
Politica monetară uşoară (expansionistă) Politica monetară restrictivă
Problema Şomajul şi recesiunea Problema Inflaţia
Cheie Cheie
Mecanism Banca centrală cumpără titluri, Mecanism Banca centrală vinde titluri,majorează
diminuează rata rezervei obligatorii şi rata de rata rezervei obligatorii şi rata de referinţă
referinţă
Efecte Scade oferta de monedă
Efecte Sporeşte oferta de monedă

Sporeşte rata de dobândă


Scade rata de dobândă

Scade nivelul investiţiilor


Sporesc investiţiile

Scade cererea agregată


Creşte cererea agregată

Inflaţia se diminuează
Creşte PIB real în funcţie de
creşterea investiţiilor

43
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

POLITICA MONETARĂ A BĂNCII NAŢIONALE A


TEMA 3
ROMÂNIEI. EVOLUŢII ŞI PERSPECTIVE

3.1 Politica monetară a BNR în perioada 1990-1999

Ca în toate ţările care au trecut de la o economie centralizată la o


economie de piaţă, ţări în care existau distorsiuni mari între cererea şi
oferta agregată, şi în România în primii ani ai tranziţiei către economia de
piaţă (1990-1991) s-au înregistrat creşteri substanţiale de preţuri.
De regulă, liberalizarea preţurilor pe scară extinsă şi într-un
singur pas (cazul Poloniei şi Iugoslaviei în 1990 şi al Bulgariei în 1991)
au condus la majorări uriaşe ale preţurilor. Doar Cehoslovacia şi Ungaria
au reuşit să controleze inflaţia în această perioadă. Reuşita lor are cauze
diferite. Guvernul cehoslovac a optat pentru liberalizarea majorităţii
preţurilor în anul 1991 (85%), după ce, anterior, în anul 1990, considerat
an pregătitor, s-a înfăptuit o reaşezare a preţurilor conform raportului
cerere-ofertă. În Ungaria s-a realizat cea mai graduală liberalizare a
preţurilor dintre statele central şi est-europene în tranziţie.
Liberalizarea preţurilor în România s-a efectuat în mai multe
etape, începând cu noiembrie 1990 până în mai 1997, acest gradualism
excesiv fiind de natură să alimenteze continuu inflaţia. Inflaţia a fost nu
doar ridicată, ci şi extrem de volatilă, atingând 200-300% în primii ani de
tranziţie, ca apoi între mijlocul anului 1993 şi 1995 să revină la circa
25%, după care s-a înregistrat o nouă accelerare. Liberalizarea preţurilor
la produsele agricole şi la energie în 1997 a condus la o nouă explozie a
inflaţiei, la mijlocul anului situându-se puţin sub 180%.
În acest context, măsurile în cadrul politicii monetare a BNR au
vizat construcţia unui mecanism şi a unor instrumente de politică
monetară, încă din 1991 adoptându-se primul Statut al BNR (Legea
34/1990) şi Legea bancară (Legea 33/1991), care au introdus sistemul
bancar pe două nivele – banca centrală şi bănci comerciale. În domeniul
politicii monetare au fost luate o serie de măsuri importante. Astfel, s-a
încercat trecerea de la instrumentele administrative de politică monetară
(plafoane la credite, depozite şi dobânzi) la instrumente de piaţă bazate pe
rata dobânzii. De asemenea, prin mecanismul de refinanţare a băncilor
comerciale, BNR a dat semnalul politicii dezinflaţioniste prin creşterea
costului refinanţării pe care o acordă băncilor comerciale. Astfel, BNR
dorea controlarea masei monetare, limitând expansiunea creditului în
economie.
Procesul de liberalizare graduală a preţurilor, demarat în 1990, nu
a beneficiat de sincronizarea cu celelalte politici economice în prima

44
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

parte a tranziţiei, ceea ce a condus la întârzierea începerii restructurării


economiei reale şi la proliferarea indisciplinei financiare şi apariţia
arieratelor inter-întreprinderi.
Eficienţa politicii monetare a fost îngrădită până în 1996-1997 la
nivel macroeconomic de necesitatea îndeplinirii altor obiective cum ar fi
creşterea economică şi asigurarea echilibrului extern (creşterea
economică din 1995-1996 s-a obţinut prin creşterea datoriei publice şi
deteriorarea contului curent al balanţei de plăţi).
Anul 1997 a fost marcat de două decizii importante: liberalizarea
pieţei valutare şi o nouă etapă în liberalizarea preţurilor, decizii care au
cauzat presiuni inflaţioniste majore.
La ritmul insuficient de restructurare a economiei reale s-a adăugat
apariţia problemei echilibrului extern în anii 1998 şi 1999,
vulnerabilitatea externă generând riscul încetării plăţilor externe în
condiţiile în care rezerva valutară era redusă. Problema dezechilibrului
extern a fost acompaniată şi de existenţa unei probleme de risc sistemic în
sistemul bancar ca urmare a accentuării problemei creditelor
neperformante.
Liberalizarea cursului valutar din prima parte a anului 1997 a
stimulat intrări considerabile de capital care au creat presiuni de apreciere
nominală a monedei naţionale. Această presiune de apreciere a cursului
de schimb a fost contracarată de BNR printr-un proces de cumpărare
masivă de valută şi de sterilizare semnificativă a lichidităţilor în moneda
naţională aflate în exces pe piaţă. Mai mult, pentru a veni în ajutorul
sterilizării, BNR a introdus ca instrument de politică monetară
operaţiunile de open-market şi atragerea de depozite de la băncile
comerciale. Concomitent, BNR a suspendat refinanţarea băncilor
comerciale prin creditul de licitaţie şi a crescut ratele rezervei minime
obligatorii. După 1997, operaţiunile de open-market au devenit
principalul instrument de politică monetară utilizat de către Banca
Naţională. În condiţiile în care banca centrală s-a aflat în situaţia de a
retrage permanent lichiditate din sistem, operaţiunile de open-market au
implicat costuri mult mai sporite decât utilizarea mecanismului rezervelor
minime obligatorii.
Anul 1998 a marcat în politica monetară îmbunătăţirea cadrului
instituţional al acesteia. Astfel, au fost adoptate trei legi cruciale pentru
activitatea băncii centrale şi cea a băncilor comerciale: legea privind
Statutul BNR (Legea 101/1998), legea privind activitatea bancară (legea
58/1998) şi legea privind falimentul bancar. Prin cele trei legi, legislaţia
românească a devenit compatibilă cu legislaţia în domeniu existentă în
ţări avansate în ale economiei de piaţă. Pentru politica monetară, noile
reglementări au avut consecinţe majore: s-a statuat autonomia şi
independenţa băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului,

45
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

stabilitatea monedei naţionale devine obiectiv primar al politicii monetare


şi creşte transparenţa mecanismului de transmisie a politicii monetare.
Conducerea politicii monetare în perioada 1990-1999 a trebuit să
facă faţă la trei constrângeri majore: conducerea corporativă slabă din
cadrul sectorului public, fragilitatea sistemului bancar şi situaţia datoriei
externe. Conducerea corporativă slabă în cadrul marilor întreprinderi
aparţinând sectorului public a condus la apariţia unor presiuni
inflaţioniste sub forma arieratelor financiare. De asemenea, conducerea
politicii monetare a fost complicată şi de către fragilitatea sistemului
bancar. Aici se încadrează situaţia Băncii Agricole şi a Bancorexului.
Cele două bănci au acţionat în calitate de agenţi cvasi-fiscali ai statului.
Bancorexul a fost obligat să finanţeze o parte substanţială a importurilor
de energie iar în momentul în care cursul de schimb a fost liberalizat,
nivelul ridicat de credite neperformante ale băncii a pus-o în faţa unor
probleme serioase de lichiditate şi solvabilitate. Banca Agricolă s-a aflat
într-o situaţie similară: aceasta a fost obligată să acorde credite
subvenţionate agriculturii, iar în 1997 când s-a decis eliminarea acestor
forme de subvenţii, situaţia băncii s-a agravat. Criza datoriei externe a
devenit majoră în anul 1999, anul în care România s-a confruntat cu un
vârf al sarcinii plăţilor externe. Problema incapacităţii de plată a fost
depăşită cu succes prin eforturi proprii, având în vedere ostilitatea
crescută în acordarea de sprijin financiar extern. Anul 1999 a marcat
concentrarea politicii monetare primordial către asigurarea capacităţii de
plată externe a ţării.

3.2 Politica monetară a BNR în perioada 2000 – 2005

3.2.1 Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în


perioada 2000-2005

În perioada de tranziţie spre o economie de piaţă a României, anul


2000 reprezintă punctul de cotitură după o perioadă de scădere economică
(1997-1999). Astfel, anul 2000 reprezintă începutul unei perioade
economice caracterizate prin creştere economică ridicată, îmbunătăţire a
echilibrului intern şi extern – reducerea inflaţiei, reducerea deficitului
bugetar, creşterea rezervelor internaţionale ale BNR şi deficit de cont
curent sustenabil. După anul 2000, mixul de politici macroeconomice au
fost concentrate către consolidarea trendului de evoluţii macroeconomice
pozitive, prin asigurarea bazelor pentru o creştere economică sustenabilă.
În mare măsură, acest obiectiv a fost îndeplinit, România înregistrând în
perioada 2000-2005 una din cele mai mari rate de creştere economică
dintre ţările candidate pentru integrarea în Uniunea Europeană, inflaţia s-

46
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

a redus, deficitul bugetar a fost redus sub limita de 3% stabilită de tratatul


de la Maastricht, influxul de investiţii străine directe a crescut substanţial,
iar rata şomajului a scăzut.
Principalul motor al reformelor înregistrate în ultimii ani a fost
perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România semnând tratatul
de Aderare la Uniunea Europeană pe 25 aprilie 2005, prin programele de
finanţare ale UE – PHARE, ISPA şi SAPARD, precum şi prin
programele cu Banca Mondială (programele PSAL I, PSAL II şi PAL).
Aceste programe au avut şi vor avea şi în continuare un impact real
asupra economiei româneşti, furnizând finanţare şi expertiza tehnică
pentru asigurarea unei dezvoltări durabile şi creşterea competitivităţii
economiei româneşti.

3.2.1.1. Creşterea economică

Creşterea economică medie în România în perioada 2000-2004 a


fost de aproximativ 6%, creşterea economică din 2004 fiind de 8,3%, cea
mai mare rata de creştere economică după 1990.
Relansarea economică începută în anul 2000 s-a datorat ritmul
ridicat de creştere al cererii interne, în special a consumului
neguvernamental, dar şi creşterii investiţiilor.
Formarea PIB după categorii de resurse scoate în evidenţă
caracterul foarte volatil al producţiei agricole, care depinde de condiţiile
climatice. Componenta cea mai mare a PIB-ului este reprezentată de
servicii (cca.44% în 2004), urmată de industrie (cca.27% în 2004),
agricultura (cca.13% în 2004) şi construcţii (cca.6% în 2004). De
asemenea, în perioada analizată a crescut importanţa serviciilor în
formarea PIB, deşi serviciile au încă o pondere redusă faţă de ţările
dezvoltate.

3.2.1.2. Rata inflaţiei

Conform statutului BNR (Legea 312/2004), „obiectivul


fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor”. Inflaţia a scăzut de la 40,7% în 2000 la 9,3% în
2004, anul 2004 fiind primul an cu inflaţie cu o singură cifră din perioada
de după 1990, confirmând trendul dezinflaţionist din ultimii ani. Cu toate
acestea, România rămâne singura ţară candidată la UE care înregistrează
un nivel relativ ridicat al inflaţiei.
Preţurile mărfurilor alimentare, cu o pondere de aproximativ 40%
în coşul de consum au înregistrat cea mai rapidă scădere, în timp ce
preţurile bunurilor nealimentare au înregistrat o scădere mai lentă, în
special datorită ajustărilor de preţuri la gaze şi la electricitate. Ajustările

47
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

la preţuri la gaze s-a datorat tendinţei de aliniere a preţului intern la cel de


import, iar în cazul electricităţii – pentru a atinge un nivel care să acopere
costurile.

3.2.1.3. Contul curent al balanţei de plăţi şi deficitul bugetar

Deficitul contului curent al balanţei de plăţi a crescut în perioada


2000-2004 până la 4,4 mld.EURO la sfârşitul anului 2004, atingând 7,5%
din PIB. Creşterea deficitului de cont curent a fost determinată de
creşterea deficitului balanţei comerciale (5,3 mld. EURO în 2004). Deşi
deficitul de cont curent a fost mai mare decât ţinta agreată cu FMI în
perioada 2000-2004, totuşi acesta a fost acoperit în mare parte din
investiţii străine directe, astfel încât, în 2004 există o acoperire de 103,3%
a deficitului de cont curent prin investiţii străine directe şi transferuri
curente de capital.
Accentuarea deficitului balanţei comerciale s-a datorat creşterii
substanţiale a importului cu rate de creştere mai mari decât exportul.
Această evoluţie s-a datorat, pe de o parte, creşterii importurilor de
materii prime şi de bunuri de capital necesare asigurării creşterii
economice, iar pe de altă parte, creşterii importului de bunuri de consum
datorată expansiunii creditului de consum din ultimii ani şi aprecierii
monedei naţionale, atât în termeni reali (până în noiembrie 2004) cât şi
chiar în termeni nominali (începând cu noiembrie 2004), importul de
bunuri de consum având elasticitate ridicată în funcţie de cursul de
schimb. În prima parte a anului 2005, tendinţa de creştere a importului de
bunuri de consum a fost amplificată şi de creşterea venitului disponibil
prin relaxarea fiscală produsă de introducerea cotei unice de 16% pe
impozitul pe venit începând cu 1 ianuarie 2005. Evoluţia exportului a fost
determinată de evoluţia favorabilă a costului unitar al forţei de muncă
(ULC – unit labor cost – raportul dintre cheltuielile salariale şi de
producţie) din ultimii ani ceea ce a creat un avantaj competitiv extern
pentru România, în condiţiile în care productivitatea a crescut mai repede
decât salariile, precum şi de creşterea cererii externe. Evoluţia crescătoare
a exportului din prima parte a anului 2005 în ciuda efectului negativ
general de apreciere nominală a cursului de schimb al leului s-a datorat
unei elasticităţi scăzute a exportului faţă de cursul de schimb şi mai ales
unui efect de preţ favorabil, preţurile externe înregistrând o creştere în
această perioadă.
Adâncirea deficitului extern a fost favorizat de creşterea accelerată
a consumului din ultimii ani şi pe această bază a deficitului economisire-
investire la nivelul economiei naţionale. În trimestrul 1 2005, rata
economisirii a înregistrat cel mai redus nivel din ultimii 5 ani (9,4% din

48
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

PIB) în timp ce rata de investire s-a înscris pe tendinţa din ultimii ani,
înregistrând un nivel de 16,15% din PIB în trimestrul 1 2005.
Pentru a susţine procesul dezinflaţionist şi a ţine sub control
deficitul de cont curent în condiţiile în care deficitul sectorului
neguvernamental s-a accentuat, politica fiscală a fost una restrictivă în
perioada 2000-2005, deficitul bugetar restrângându-se semnificativ, astfel
încât componenta publică a cererii agregate s-a redus.

3.3 Coordonatele politicii monetare a BNR în perioada 2000-2005

3.3.1 Caracteristici generale ale politicii monetare în perioada


2000-2005

Reducerea inflaţiei din ultimii ani a fost rezultatul unui mix de


politici economice favorabile dezinflaţiei, cu o politică monetară şi fiscală
restrictive şi o politică a veniturilor salariale relativ neutrală. De
asemenea, sectorul real al economiei a înregistrat un trend favorabil
dezinflaţiei, cu continuarea procesului de privatizare şi restructurare,
reducerea pierderilor în sectorul de stat şi creşterea productivităţii.
Politica monetară a fost caracterizată prin rate mari ale dobânzii,
volume foarte mari ale sterilizării, rate ridicate ale rezervei minime
obligatorii şi aprecierea monedei naţionale.
Ca rezultat al politicii monetare, rata inflaţiei de bază (core
inflation) – componenta IPC care poate fi controlată de către BNR (IPC
fără preţuri administrate şi volatile) – a scăzut într-un ritm accentuat.

3.3.2 Politica ratei dobânzii în perioada 2000-2005

Începând cu anul 2000, BNR şi-a recăpătat rolul de price-maker pe


rata dobânzii, putând influenţa, astfel, prin propriile rate de dobândă
randamentele din sectorul bancar. Conjunctura favorabilă a fost
determinată de existenţa unui exces de valută pe piaţa internă şi de
reducerea dependenţei finanţării bugetului de stat faţă de piaţa internă,
Ministerul Finanţelor având acces mai puţin costisitor la piaţa euro-
obligaţiunilor.
Astfel, canalul ratei dobânzii de transmisie a politicii monetare pe
segmentul banca centrală – bănci comerciale s-a îmbunătăţit, rata
dobânzii devenind un indicator al caracterului politicii monetare. Astfel,
conform unui studiu FMI transmisia (engl.pass-through) ratei de dobândă
de politică monetară către dobânzile din sistemul bancar a devenit mai
pronunţată în timp, mai ales începând cu anul 2001, studiul menţionat
identificând o relaţie de cointegrare între dobânda de politică monetară şi

49
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

dobânzile de piaţă, ceea ce indica creşterea eficienţei canalului ratei


dobânzii de transmisie a politicii monetare în ultimii ani.
Politica de reducere a ratelor de dobândă (figura 1) a fost justificată
în cea mai mare parte de consolidarea trendului dezinflaţionist, precum şi
de accentuarea riscurilor de atragere a unor capitaluri speculative în
contextul etapelor de liberalizare a contului de capital. Tendinţa de
scădere a ratelor de dobândă a fost întreruptă de două episoade în care
BNR a fost nevoită să crească dobânzile, existând pericolul unor derapaje
economice: sfârşitul anului 2000 şi începutul anului 2001, respectiv
sfârşitul anului 2003 şi începutul anului 2004.

Figura 1 – Evoluţia dobânzilor interbancare în perioada 2000-2005

90%

80%

70%

60%

50%

40%

30%

20%

10%

0%
Sept – 01

Sept – 02

Sept – 03

Sept – 04
Mai – 01

Mai – 02

Mai – 03

Mai – 04
Mai - 00

Mai - 05
Sept -00

Ian – 02

Ian – 03

Ian – 04

Ian – 05
Ian - 00

Ian - 01

În ultima perioadă, politica de dobânzi a BNR a trebuit să facă faţă


unei constrângeri majore legate de liberalizarea unor fluxuri de capital cu
impact monetar ridicat (şi anume liberalizarea accesului nerezidenţilor la
depozite la termen în lei din aprilie 2005) în condiţiile existenţei unui
diferenţial ridicat al dobânzii interne faţă de dobânda externă care ar fi
putut încuraja intrările speculative de capital. Astfel, începând cu anul
2004, banca centrală s-a înscris pe un trend accentuat de diminuare a
dobânzii de politică monetară (de la 20,75% în mai 2004 la 12,5% în
aprilie 2005 – figura 2). Acest proces a avut ca efect decuplarea dobânzii
de politica monetară (care este dobânda maximă la care BNR atrage
depozite pe termen de 1 lună) de dobânda efectivă de sterilizare, aceasta
din urmă având o tendinţă de scădere mai accentuată.

Figura 2 – Evoluţia dobânzii de politică monetară în perioada 2003-2005

50
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Dobanda de politica monetara


24,0%
22,0% 21,3%
20,8%
19,3%
20,0% 18,8%
18,3%
18,0% 17,8%
17,0%
16,5%
16,0% 15,8%
14,0% 14,5%

12,0% 12,5%

10,0%
nov.03

nov.04
feb.04

feb.05
mai.03
iun.03
iul.03
aug.03
sep.03
oct.03

dec.03
ian.04

mar.04
apr.04
mai.04
iun.04
iul.04
aug.04
sep.04
oct.04

dec.04
ian.05

mar.05
apr.05
3.3.3 Politica de curs de schimb în perioada 2000-2005

În perioada 2000-2005, politica de curs valutar a fost una de flotare


controlată a monedei naţionale, până în 2004 politica de curs de schimb a
BNR fiind de intervenţie frecvenţa de piaţă valutară ceea ce a determinat
o flexibilitate redusă a cursului de schimb şi o predictibilitate sporită.
Începând din 2000, BNR a înlocuit valuta de referinţă a dolarului SUA cu
un cos de valute format din 60% EURO şi 40% USD, aceste ponderi fiind
justificate de importanţa celor două valute în comerţul exterior al
României şi în tranzacţiile financiare. Structura coşului de valute s-a
modificat în 2004 la 75% EURO şi 25%USD, iar din 2005, valuta de
referinţă a devenit EURO.
Conform strategiei economice pe termen mediu elaborată de
Guvern şi BNR, cursul de schimb s-a utilizat mai mult ca ancora
antiinflaţionistă şi mai puţin ca instrument de ajustare a dezechilibrelor
externe, canalul de transmisie a politicii monetare prin cursul de schimb
(engl. exchange rate pass-through) către inflaţie dovedindu-se unul foarte
eficient. Astfel, în perioada 2000-2005, moneda naţională s-a apreciat în
termeni reali şi chiar nominali în ultima perioadă atât faţă de EURO, faţă
de USD cât şi faţă de coşul valutar.
În anul 2004 strategia de curs de schimb a BNR s-a modificat,
cursul de schimb devenind mult mai flexibil, Banca Naţională intervenind
pe piaţa valutară mai puţin frecvent şi mai puţin predictibil. Astfel, din
noiembrie 2004 cursul ROL/EUR a început să se aprecieze chiar şi în
termeni nominali (în perioada noiembrie 2004 - mai 2005 cursul de
schimb ROL/EUR s-a apreciat nominal cu cca.15%). Aprecierea
nominală a cursului de schimb s-a datorat în mare parte sentimentului de
apreciere existent pe piaţa valutară datorită liberalizării anunţate a
contului de capital din aprilie 2005 şi aşteptării unor influxuri ridicate de

51
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

capital datorate diferenţialului de dobândă ridicat dintre leu şi alte valute.


Intenţia declarată a BNR este de a interveni pe piaţă valutară doar pentru
a asigura un nivel optim de cca 5 luni de importuri pentru rezerva
internaţională.
De asemenea, flexibilitatea cursului de schimb al monedei
naţionale a fost absolut necesară pentru pregătirea implementării
strategiei de ţintire a inflaţiei, începând cu 2005. Această nouă strategie
de politică monetară implica ca o condiţie esenţială existenţa unui curs de
schimb cu flotare liberă.

3.3.4.Mix-ul de instrumente de politică monetară folosite de BNR


în perioada 2000-2005

Instrumentele de politică monetară folosite de BNR au cunoscut o


evoluţie în timp, consecinţă a unui proces de aliniere la instrumentele
folosite de către Banca centrală Europeană:
• În prima parte a tranziţiei s-a folosit limitarea creditului prin
stabilirea unor plafoane de creditare;
• Începând cu 1992 s-a introdus mecanismul refinanţării băncilor
comerciale;
• Rezervele minime obligatorii au fost introduse în 1992;
• Din 1997 au debutat operaţiunile pe piaţa monetară (open market).
Operaţiunile de open market au devenit în ultimii ani cel mai
important instrument folosit de BNR (mai ales din 2001) în scopul
utilizării excesului de lichiditate. Potrivit regulamentului nr.1/2000,
operaţiunile desfăşurate de BNR pe piaţa monetară sunt:
9 Tranzacţii repo şi reverse repo cu titluri de stat;
9 Credite colateralizate;
9 Vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat;
9 Emiterea de certificate de depozit;
9 Swap valutar;
9 Atragerea de depozite de la bănci.
În cadrul operaţiunilor pe piaţa monetară, centrul de greutate a
revenit operaţiunilor reverse repo cu titluri de stat, acestea fiind
preponderente vis-avis de operaţiunile repo datorită faptului că pe piaţa
monetară s-a manifestat foarte adesea un excedent de lichiditate care
trebuie sterilizat de banca centrală.
De asemenea, conform aceluiaşi regulament (regulamentul
nr.1/2000), au fost introduse facilităţile de finanţare şi de depozite oferite
de către BNR, operaţiunile BNR li s-a adăugat utilizarea sporadică a
facilităţii de depozit şi a celei de credit.
În perioada 2000-2005, pentru a asigura menţinerea ofertei de
monedă la un nivel care să nu genereze presiuni inflaţioniste, BNR a

52
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

continuat să sterilizeze masiv lichiditatea excedentară din piaţa (prin


certificate de depozit, atragerea de depozite şi reverse repo) prin
menţinerea unor rate ridicate ale rezervei minime obligatorii la lei (în
prezent 18%) şi creşterea ratei rezervei la valută la 30% (figura 3) precum
şi creşterea operaţiunilor sale pe piaţa monetară.

Figura 3 - Evoluţia volumului sterilizării


9,00% Volum sterilizare (% din PIB)
7,72%
8,00%
7,00% 6,04%
6,00%
5,00% 4,31%
4,00% 3,43%
2,81%
3,00%
2,00%
1,00% 0,47%
0,00%
2000 2001 2002 2003 2004 apr.05

Volumul sterilizării efectuate de către BNR a crescut substanţial în


ultimii ani, România situându-se, după Cehia în topul ţărilor cu cele mai
ridicate volume de sterilizare de către banca centrală a lichidităţilor din
economie între ţările din Europa Centrală şi de Est.
Intervenţiile pe piaţa monetară s-au canalizat în ultima perioadă pe
atragerea depozitelor pe o lună (ca principal instrument de politică
monetară), cât şi prin emiterea de certificate de depozit cu scadenţa de 3
luni.

53
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

3.4 Perspective ale politicii monetare pe termen mediu

Existenţa unui mediu macroeconomic stabil condiţionează


integrarea cu succes a României în Uniunea Europeană (UE) şi apoi în
Uniunea Economică Monetară (UEM). În acest context, politicii
monetare îi revine un rol deosebit, ea trecând în următorii ani printr-o
serie de transformări semnificative, ţinta fiind aceea de a asigura
convergenţa nominală şi a contribui la convergenţa reală a economiei
româneşti.
Pe termen mediu politica monetară a BNR se caracterizează prin
schimbarea strategiei de politică monetară. Astfel, din august 2005 BNR
a trecut de la strategia de control a agregatelor monetare la strategia de
ţintire a inflaţiei (engl. inflation targeting). BNR considera că această
strategie este potrivită condiţiilor macroeconomice în care se află
România, aceasta reuşind în ultimii ani să-şi consolideze echilibrele
macroeconomice şi în special să reducă rata inflaţiei la un nivel cu o cifră.
Pentru a pregăti trecerea la acest regim de politică monetară, în luna
noiembrie 2004 BNR a anunţat o flexibilitate a cursului de schimb al
monedei naţionale, condiţie esenţială pentru un regim de ţintire a inflaţiei.
Astfel, problema dezechilibrului extern (deficitul de cont curent) a trecut
în sarcina celorlalte politici economice, în special în sarcina politicii
fiscale şi salariale. Obiectivele intervenţiilor pe piaţa valutară vor fi în
continuare de menţinere la un nivel optim al rezervei valutare
(aproximativ 5 luni de importuri) şi în subsidiar de descurajare a
eventualelor intrări speculative de capital favorizate de liberalizarea
accesului nerezidenţilor la depozitele în valută din aprilie 2005 şi de
viitoarele liberalizări – accesul la obligaţiunile de stat din ianuarie 2006,
la titlurile de stat pe termen scurt din iulie 2006 şi la instrumente de piaţă
monetară (până la data aderării la Uniunea Europeană).
În ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor instituţionale şi tehnice
de trecere la ţintirea inflaţiei, BNR îndeplineşte cea mai mare parte a
acestora. Astfel, din punct de vedere instituţional, BNR îndeplineşte
următoarele condiţii:
• A statuat stabilitatea preţurilor ca obiectiv fundamental al politicii
sale monetare a BNR şi şi-a câştigat independenţa în conducerea
politicii sale – prin noul Statut al BNR (legea 312/2004) se
stabilesc foarte clar aceste două lucruri;
• Cursul de schimb a devenit mult mai flexibil – din noiembrie 2004;
• Sistemul financiar a devenit mult mai stabil în ultimii ani, prin
întărirea supravegherii şi reglementării;
• Existenţa unui instrument eficace de transmisie a politicii monetare
– în ultima perioadă, canalul ratei dobânzii de transmisie a politicii
monetare a devenit mult mai puternic şi mai evident;

54
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

• Transparenţa şi credibilitatea – BNR a devenit mult mai


transparentă în ultima perioadă, îmbunătăţindu-şi comunicarea cu
publicul; de asemenea, BNR este una din cele mai credibile
instituţii ale statului.

La capitolul condiţiilor instituţionale, criteriul legat de armonizarea


politicii monetare cu politicile guvernamentale este parţial îndeplinit,
relaxarea fiscală de la începutul anului 2005 fiind un exemplu de
necorelare a politicilor fiscale cu cea monetară. De asemenea, existenţa
unor preţuri încă administrate care ţin de decizia guvernului ridică semne
de întrebare pentru corelarea celor două politici.
În privinţa cerinţelor tehnice, BNR şi-a ales indicele de preţ pe care
să-l ţintească şi anume IPC – indicele preţurilor de consum. În ceea ce
priveşte capacitatea băncii centrale de a prognoza inflaţia s-au făcut
progrese substanţiale în ultima perioadă, BNR dezvoltându-şi un model
structural al economiei româneşti cu asistenţa din partea FMI şi a altor
bănci centrale, model care surprinde mecanismul de transmisie al politicii
monetare şi pe baza căruia se pot face previziuni pe termen mediu.
O altă modificare în politica monetară survine prin continuarea
liberalizării contului de capital, după etapa aprilie 2005 prin care s-a
liberalizat accesul nerezidenţilor la depozitele la termen în lei urmând alte
etape, printre care – accesul nerezidenţilor la obligaţiile guvernamentale
în lei (ianuarie 2006), la titluri de stat pe termen scurt (iulie 2006) şi la
instrumente ale pieţei monetare (până la data aderării).

55
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

ŢINTIREA DIRECTĂ A INFLAŢIEI - O NOUA


TEMA 4
STRATEGIE DE POLITICĂ MONETARĂ

4.1 Aspecte generale


Obiectivul fundamental al băncilor centrale în majoritatea ţărilor îl
constituie stabilitatea preţurilor. Spre deosebire de politica fiscală care
are mai multe obiective şi este victima unui proces legislativ lent şi
instabil, politica monetară poate fi ajustată rapid ca răspuns al dezvoltării
macroeconomice.
În majoritatea ţărilor, acest obiectiv este urmărit în prezent folosind
ţinte intermediare, cum ar fi: cantitatea de masă monetară; volumul
creditului; rata dobânzii sau cursul de schimb. În anii ’90, preocuparea
crescândă pentru stabilitatea preţurilor, ca premisă a unei creşteri
economice durabile s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale
din mai multe ţări a unei noi strategii de politică monetară: ţintirea
directă a inflaţiei (inflation targeting). Un regim de ţintire directă a
inflaţiei permite politicii monetare să se concentreze pe aspecte ale
mediului financiar intern şi să răspundă mai bine şocurilor din economia
internă.
În ultimii ani, mai multe guverne din ţări dezvoltate şi în curs de
dezvoltare au decis să implementeze “ţintirea inflaţiei”. Până în prezent,
22 de ţări au adoptat acest regim (inclusiv România), chiar dacă au existat
detalii de ordin tehnic, diferite de la o ţară la alta. În momentul adoptării
politicii de ţintire directă a inflaţiei s-a remarcat existenţa unei diversităţi
privind condiţiile din ţările respective. Astfel, în timp ce Canada, Marea
Britanie, Finlanda, Spania, Brazilia înregistrau rate ale inflaţiei de 5%
anual sau mai puţin, în Chile şi Israel ratele inflaţiei erau de peste 20%, în
timp ce Cehia, Polonia si Ungaria înregistrau rate ale inflaţiei în jur de
10% anual.
Primele ţări care au introdus acest regim au fost Noua Zeelanda
(1990), Canada (1991), Chile (1991), Israel (1992), Marea Britanie
(1992), Australia (1993) si Suedia (1993). Multe din elementele de ţintire
a inflaţiei se regăsesc şi în politica monetară a Germaniei şi Elveţiei.
Tratatul de la Mastricht, fundamentul Uniunii Monetare Europene
considera stabilitatea preţurilor ca obiectiv fundamental al BCE.
În Europa Centrala şi de Est, Cehia, Polonia şi Ungaria au adoptat
acest regim după 1998.
O trăsătură comuna este aceea ca tarile respective au eliminat
dezechilibrele din economie înainte de adoptarea noii strategii de politica
monetara.

56
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

4.2 Strategia de ţintire directa a inflaţiei: Concept, caracteristici,


avantaje, efecte

In condiţiile ţintirii directe a inflaţiei, banca centrala manevrează


instrumentele politicii monetare in scopul direct de limitare a inflaţiei pe
termen mediu. In acest context, inflaţia devine scopul predominant al
politicii monetare. Toţi ceilalţi indicatori (creşterea economica, creşterea
masei monetare, rata de schimb, reducerea şomajului, etc.) devin variabile
secundare; banca centrala tine cont de ele numai in cazul in care datele
referitoare la acestea ajuta la îmbunătăţirea previziunii inflaţiei.

Strategia de ţintire directa a inflaţiei se caracterizează prin:


• asumare fara rezerve a angajamentului fata de stabilitatea preturilor
ca principal obiectiv al politicii monetare si plasarea pe un plan
secundar a celorlalte obiective de politica economica (creşterea
economica, creşterea competitivităţii externe, acoperirea deficitelor
fiscale, scăderea şomajului);
• transparenta strategiei de politica monetara prin comunicarea către
public a obiectivelor si deciziilor de politica monetara;
• creşterea răspunderii băncii centrale pentru atingerea obiectivului
de inflaţie;
• dependenta de furnizarea in timp util a unui set complet de
informaţii privind variabilele macroeconomice relevante.

Ţintirea directa a inflaţiei reprezintă un cadru pentru politica


monetara si nu o regula, caracterizat prin diseminarea publica a ţintelor
sau intervalelor oficiale ale ratei inflaţiei pentru unul sau mai multe
orizonturi de timp si prin însuşirea explicita a obiectivului principal de
politica monetara: inflaţie redusa si stabilă. Între alte trăsături ale ţintirii
inflaţiei se număra eforturile de comunicare cu publicul privind
obiectivele autorităţii monetare si in multe cazuri, mecanismele care
susţin atingerea acestor obiective de către banca centrala.
Atingerea obiectivului fundamental de politica monetara prin
ţintirea directa a inflaţiei se sprijină pe trei argumente:
În primul rând, accentual pus pe controlul inflaţiei nu se datorează
faptului ca şomajul si toate problemele conexe au devenit mai puţin
urgente, ci datorita obiectivelor pe termen lung, unde rata inflaţiei
reprezintă singura variabila macroeconomică ce poate fi influenţată de
politica monetara. Atunci când autoritatea monetara fixează o rata
scăzuta a inflaţiei ca obiectiv principal pe termen lung, ea accepta implicit
ceea ce este capabila sa realizeze politica monetara.

57
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

În al doilea rând, este evident faptul ca o rata de inflaţie medie


poate fi dăunătoare eficientei şi creşterii economice si de aceea este
importanta, poate chiar necesara pentru atingerea obiectivelor
macroeconomice, menţinerea unei rate a inflaţiei scăzute şi stabile.
În al treilea rând, si cel mai important, fixarea stabilităţii preturilor
ca obiectiv principal de politica monetara pe termen lung furnizează un
element conceptual in cadrul deciziilor de politica monetara. Acest cadru
ajuta instituţiile politicii monetare sa comunice intenţiile lor către public
şi să impună un anumit grad de cuantificare si disciplina asupra băncii
centrale şi chiar asupra Guvernului.
O ţintă de inflaţie foloseşte drept ancora nominala pentru politica
monetara, furnizând astfel o atenţie asupra aşteptărilor pieţelor financiare
si ale marelui public, folosita în acelaşi timp ca punct de referinţa fata de
dezirabilitatea politicilor pe termen scurt.

Avantaje:
• utilizarea ţintei de inflaţie ca ancora nominala duce la
îmbunătăţirea disciplinei politicii monetare;
• realizarea unor rate ale inflaţiei mai mici cu aşteptări inflaţioniste
mai mici;
• sporeşte gradul de înţelegere a politicii monetare de către public;
• îmbunătăţeşte gradul de cuantificare a politicii monetare;
• creşterea transparentei care duce la o formulare coerenta a
aşteptărilor inflaţioniste si la creşterea credibilităţii băncii centrale.

Efecte:
Din punctual de vedere al implementării, o condiţie de bază pentru
ţintirea inflaţiei este deplina autonomie si independenta a băncii centrale.
Mai mult, influenta politică asupra băncii centrale trebuie eliminata
definitiv si irevocabil.

Apoi, ţintirea inflaţiei trebuie sa definească un indice al preturilor


relevant; in general, este reprezentat de un indice al preturilor de consum
tradiţional. Tarile care au adoptat aceasta strategie au ales o ţinta si o
banda, un culoar de variaţie; de exemplu, pentru o buna perioada de
timp, Marea Britanie a ţintit valoarea de 2,5%, in banda dintre 1% si 4%;
in Canada, Noua Zeelanda si Suedia benzile sunt 1-3%, 0-2% si
respective 1-3%. In Ungaria, prima ţinta a fost de 7% cu o banda de +/-
1%, Cehia a avut la început 5.5-6.5%, iar Polonia a ţintit un nivel al
inflaţiei sub 9.5%; ulterior, aceste ţări şi-au redus treptat ţinta. La sfârşitul
anului 2003, rata inflaţiei in Cehia a scăzut la 1% si in Polonia la 1.7%,
aceste tari respectând, astfel norma UE de 2%. In aceeaşi perioada, in
Ungaria inflaţia a fost de 5.7% si unele critici au evidenţiat inconsistenta

58
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

dintre politica monetara si cea a ratei de schimb, practicata de banca


centrala a Ungariei.

Tabel nr. 1. Caracteristicile regimului de ţintire a inflaţiei in Cehia,


Polonia si Ungaria
Republica Ceha Polonia Ungaria
Data introd regimului de Ianuarie 1998 Ianuarie 1999 Iunie 2001
ţintire a inflaţiei
Ţinta iniţiala 5,5-6,5% 8-8,5% (revizuita 7% +/-1pp
ulterior la 6,6-7,8%)
Ţinta curenta 2-4% 2,5% +/-1pp 3,5% +/-1pp
Ţinta pe termen lung 2-4% 2,5% +/-1pp 3%
Indicele utilizat ca ţinta Inflaţia neta (1998- IPC IPC
martie 2001)
IPC (din aprilie 2001)
Stabilirea ţintei BNC BNP BNU si Guvern
Principalul instrument Rata dobânzii reverse Rata dobânzii reverse Rata dobânzii la
de politica monetara repo la 2 săptămâni repo la 2 săptămâni depozitele atrase pe 2
săptămâni
Data publicării primului Aprilie 1998 Iunie 1999 Noiembrie 1998
Raport asupra inflaţiei

Experienţa Cehiei, Poloniei si Ungariei arata ca succesul strategiei


de ţintire directa a inflaţiei depinde in mare măsura de îndeplinirea
precondiţiilor, o importanta deosebita având-o armonizarea durabila a
politicii monetare cu celelalte politici economice. Daca aceste premise nu
sunt asigurate, se ajunge fie la ratarea ţintei de inflaţie, fie la îndeplinirea
acesteia cu costuri excesive in planul creşterii economice, al şomajului
sau al echilibrului extern. Pentru evitarea unor astfel de situaţii se impune
identificarea momentului adecvat al adoptării acestui regim de politica
monetara si ameliorarea progresiva a stadiului de îndeplinire a
precondiţiilor instituţionale si a cerinţelor tehnice.

59
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

4.3. Precondiţii ale trecerii la un regim de ţintire directa a inflaţiei

Cerinţe instituţionale:
• Prioritatea absoluta a obiectivului de inflaţie. Stabilităţile
preţurilor reprezintă obiectivul fundamental al politicii monetare,
având prioritate in fata altor obiective, precum creşterea
economica, competitivitatea externa, creşterea gradului de ocupare
a forţei de munca.
• Independenţa băncii centrale in utilizarea instrumentelor. Strategia
de ţintire directa a inflaţiei presupune un grad sporit de
independenta a băncii centrale in conducerea politicii monetare.
• Armonizarea politicii monetare cu politica fiscala. Independenta
băncii centrale este restrânsa de dominaţia fiscala care împiedica
eficienta masurilor de politica monetara. Politica fiscala trebuie sa
se ajusteze pentru a nu periclita obiectivul de inflaţie, eliminând
astfel dominanta fiscala.
• Existenta unui sistem financiar bine dezvoltat. Existenta unor pieţe
de capital subdezvoltate accentuează efectele dominaţiei fiscale. In
aceste condiţii, pieţele financiare nu pot furniza informaţii cu
privire la anticipaţiile inflaţioniste pe termen mediu pe care se
bazează banca centrala in elaborarea strategiei de ţintire a inflaţiei.
De asemenea, existenta unui sistem bancar fragil ar împiedica
reuşita strategiei de ţintire directa a inflaţiei, banca centrala putând
sa sacrifice obiectivul de inflaţie pentru a evita o criza in sistem.
• Curs de schimb flexibil. Flexibilitatea cursului de schimb nominal
reprezintă o condiţie a regimului de ţintire directă a inflaţiei ce
derivă din asumarea ca obiectiv prioritar a ţintei de inflaţie.
• Transparenţa şi responsabilitatea. Dacă banca centrală este
consecventă în conduita antiinflaţionistă, politica monetară trebuie
să se caracterizeze prin transparenţă. Astfel, comunicarea către
public a obiectivelor, instrumentelor, procedurilor, deciziilor şi
prognozelor băncii centrale duce la creşterea credibilităţii acesteia,
împreună cu sporirea gradului de responsabilitate faţă de public.
Atingerea repetată a ţintelor anunţate antrenează încrederea cât şi
sprijinul publicului pentru independenţa băncii centrale.

60
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Cerinţe tehnice
• Problemele operaţionale legate de implementarea ţintirii
inflaţiei includ: definirea ţintei, alegerea valorilor numerice ale
ţintelor, orizontul de timp pentru care ţinta este relevantă,
condiţiile în care ţinta ar trebui modificată, modalitatea de
atingere a ţintei, modul de tratare a ratării neintenţionate a ţintei.
• Alegerea unui indice de preţuri adecvat, reprezentativ şi facil
pentru public. Toate băncile centrale care ţintesc inflaţia au ales
să măsoare rata inflaţiei prin referire la diverse versiuni ale
indicelui preţului de consum, versiuni care exclud anumite
componente volatile pentru a se centra pe core inflation.

Probleme legate de stabilirea ţintei


• Ce valoare numerică ar trebui să aibă ţinta? O definiţie strictă
a stabilităţii preţurilor sugerează o rată a inflaţiei zero sau foarte
aproape de zero. Dar ţintirea unei rate de inflaţie zero ar crea
probleme serioase .
• Un nivel al preţurilor sau o ţintă a inflaţiei? Trebuie făcută
distincţia între ţintirea unui amintit nivel al preţurilor sau
ţintirea inflaţiei. În afara faptului că este foarte greu de
implementat şi de măsurat, o ţintire a nivelului preţurilor fixează
teoretic nivelul tuturor preţurilor, nepermiţând nici unuia dintre
acestea să fluctueze. În schimb, ţintirea inflaţiei permite ca
preţurile bunurilor de consum să fluctueze, creşterile/scăderile
unora fiind compensate de scăderile/creşterile altora, permiţând
indicelui să rămână la un nivel constant.
• Stabilirea unei ţinte cantitative, a intervalului de fluctuaţie
acceptat şi a orizontului de timp în care se va urmări atingerea
obiectivului.
• Lărgimea benzii-ţintă. Banca centrală poate opta la anunţarea
ţintei ca fiind un singur punct sau ca un interval în jurul unui
punct. Implicaţiile alegerii între un punct şi un interval pot
afecta credibilitatea băncii centrale. Dacă, de exemplu, banca
centrală îşî fixează ca obiectiv de inflaţie un punct a cărui
valoare este de 7% şi la sfârşitul orizontului de timp inflaţia
istorică este de 7,2%, banca centrală a ratat ţinta. Dacă în
schimb, ţinta de inflaţie este definită prin intervalul 6,7%-7,3%,
atunci în cazul unei inflaţii istorice la sfârşitul orizontului de
timp de 7,2%, banca şi-a atins ţinta. Banda este necesară
menţinerii unei anumite flexibilităţi a politicii monetare în ceea
ce priveşte reacţia la şocurile pe termen scurt. Alegerea
dimensiunii benzii-ţintă reflectă un compromis între anunţarea

61
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

unei benzi înguste cu riscul de a o depăşi ocazional, şi anunţarea


unei benzi largi, care poate fi percepută ca o atitudine prea
relaxată a politicii monetare.

Tabel nr. 2: Caracteristicile regimului de ţintire a inflaţiei în diferite ţări

Noua Marea
Ţara Canada Chile Israel Suedia Cehia Polonia Ungaria
Zeelandă Britanie
Data
1988 1991 1991 1992 1992 1993 1998 1999 2001
instituirii
Ţinta 5,5- 7%+/-
0-2% 2-4% 15-20% 14-15% 1-4% 2% < 9,5%
iniţială 6,5% 1%
Ţinta 3%+/- 2,5- 2% +/- 4,5%+/-
0-3% 1-3% 2,5% 3-5% 6-8%
curentă 1% 3,5% 1% 1%
Ţinta pe 3%+/- 2,5%+/- 2% +/-
0-3% 1-3% 1-3% 2-4% < 4% 2%
termen lung 1% 1% 1%
Perioada de
1,5 ani 1 an 11 ani > 9 ani 1,5 ani 1 an - - -
convergenţă
Orizontul 1998- nelimit 2002-
5 ani nelimitat > 2003 5 ani anual anual
ţintei 2001 at 2005
Indicele Inflaţia
utilizat ca PRIX (IPC netă (98-
Inflaţia
ţintă IPC IPC IPC - dobânzile IPC mar. 01) IPC IPC
de bază
ipotecare) IPC (din
apr 01)
Anunţarea Acord
Acord Acord Banca
ţintei Cancelarul Banca între Banca
între MF între MF - Guvernul
Centrală
Central
Trezoreriei Centrală Guvern
şi BC şi BC ă
si BC
Raport
asupra Trim Sem Sem Sem Trim Trim Trim Trim Trim
inflaţiei
Publicarea
Da Nu Da Da Da Nu Da Nu Da
prognozei

• Orizontul de timp. Stabilirea orizontului ţintei depinde de nivelul


iniţial al inflaţiei şi de durata mecanismului de transmisie. Practica a
demonstrat că orizontul de timp pentru aplicarea ţintei de inflaţie ar
trebui să fie între 1 şi 4 ani. Un orizont mai mic de un an ar fi
ineficient datorită timpului de răspuns al implementării unei decizii de
politică monetară, în timp ce un orizont mai mare de 4 ani ar fii
relevant din prisma credibilităţii. Nu este exclus ca ţintirea inflaţiei să
aibă în vedere mai multe ţinte pe diferite orizonturi de timp. Spre
exemplu, inflaţia pe un an 7%, inflaţia pe 4 ani, 5%.
• Construirea unui model de prognoză a inflaţiei de către banca centrală
este esenţială într-un regim de ţintire a inflaţiei, datorită caracterului
anticipativ al unei astfel de strategii de politică monetară. Ţintirea
directă a inflaţiei reprezintă ancorarea anticipaţilor în interiorul benzii-
ţintă. Elaborarea unei prognoze satisfăcătoare depinde de existenţa
unor serii de date istorice consistente care să permită estimarea unor

62
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

relaţii stabile între inflaţie şi celelalte variabile macroeconomice. De


asemenea, trebuie cunoscut mecanismul de transmisie a politicii
monetare, iar pieţele financiare trebuie să fie capabile să furnizeze în
timp util informaţii corecte băncii centrale,ca răspuns la acţiunile
acesteia. Prognozele efectuate de banca centrală nu trebuie să
încorporeze anticipaţiile pe care se bazează prognozele altor instituţii

4.4. Ţintirea directă a inflaţiei în România

4.4.1 Oportunitatea adoptării noului cadru de politică monetară de către


BNR

România şi-a propus ca din 2005 să treacă de la ţintele


intermediare la ţintirea directă a inflaţiei, reprezentând parte integrantă a
procesului de convergenţă economică cu ţările Uniunii Europene, în
vederea aderării.
De-a lungul anilor, BNR a fost pusă în repetate rânduri în situaţia
de a urmării obiective multiple,adeseori contradictorii (creditele
direcţionate, sustenabilitatea balanţei de plăţi externe). Teoria arată însă
că echilibrul extern şi stabilitatea internă a preţurilor nu pot fi îndeplinite
în acelaşi timp numai prin intermediul instrumentelor de care dispune
banca centrală.
În România, în condiţii de dezechilibru macroeconomic şi de
insuficientă restructurare a economiei, rata inflaţiei a fost mai ridicată
decât în toate ţările ce se pregăteau să adere la UE. Pe măsură ce reforma
în România a căpătat mai multă substanţă, iar dezechilibrele structurale s-
au atenuat, a devenit posibilă diminuarea treptată a ratei inflaţiei. La
sfârşitul anului 2004, inflaţia s-a situat sub 10% (9,3%) şi s-au înregistrat
succese notabile în planul creşterii economice. Utilizarea agregatelor
monetare ca ţintă intermediară de politică monetară a dus totuşi la
scăderea inflaţiei către nivelul actual. Evoluţia agregatelor monetare va
rămâne în atenţia BNR şi în cazul ţintirii inflaţiei. Această nouă abordare
a politicii monetare va da credibilitate bănci centrale, putând contribui
efectiv la atingerea ţintei.
În aceste condiţii, ţintirea directă a inflaţiei reprezintă modalitatea
prin care BNR va reuşi să reducă inflaţia către nivelurile acesteia din
ţările UE.
Aserţiunile teoretice consideră că o bancă centrală trebuie să ia în
considerare o serie de elemente atunci când adoptă o nouă strategie de
politică monetară:
• istoria politici monetare din ţara respectivă;
• nivelul curent al inflaţiei;

63
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

• politica monetară practicată de alte ţări cu condiţii similare;


• principalele caracteristici ale economiei ţării;
• principalele caracteristici politice şi instituţionale ale ţării.

Băncile centrale au trecut la noul regim de politică monetară atunci


când rata inflaţiei se afla deja la un nivel foarte scăzut, fapt ce de notă că
anul 2005 este un moment prielnic pentru România de trecere la ţintirea
directă a inflaţiei.
Ţinta de inflaţie pe 2005 este de 7%, pe 2006 circa 5%, iar pe 2007
de 3%.

Din punctul de vedere al momentului adecvat de trecere la ţintirea


directă a inflaţiei în România, s-a considerat anul 2005 din cel puţin trei
considerente:
• nivelul inflaţiei este comparabil cu cel înregistrat în alte ţări în
momentul adoptării aceluiaşi regim;
• consolidarea credibilităţii BNR prin îndeplinirea obiectivelor de
inflaţie în doi ani consecutivi, înainte de trecerea la ţintirea
inflaţiei;
• existenţa unui interval de doi-trei ani de creare a premiselor
pentru buna funcţionare a noii strategii de politică monetară.

Trecerea de la monetary targeting la infation targeting a fost


facilitată de existenţa unor elemente de continuitate, cum ar fi orientarea
dezinfaţionistă, flexibilitatea cursului de schimb şi rolul important al
agregatelor monetare.

4.4.2 Îndeplinirea precondiţiilor de ţintire directă a inflaţiei în România

• Obiectivul fundamental al BNR este reprezentat de asigurarea


şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
• Dominaţia fiscală s-a redus semnificativ în ultimii ani atât din
perspectiva împrumuturilor acordate de BNR Trezoreriei şi a
renunţării la politica de creditare sectorială.
• În România este preferat indicele preţurilor de consum (IPC),
ţinta de inflaţie fiind situată în interiorul unei benzi de fluctuare
şi stabilită anual. În cazul României, IPC este utilizat ca măsură
a inflaţiei încă de la începutul perioadei de tranziţie, fiind
cunoscut publicului.
• Prognozele de inflaţie se bazează pe modele econometrice ale
inflaţiei, sau apelează la indicatori relevanţi ai inflaţiei (“leading

64
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

indicatores”) cum sunt: dobânda, masa monetară, cursul de


schimb, preţuri ale producţiei industriale, salarii, etc.
• Strategia monetară a BNR a inclus până în acest an elemente
cum sunt orientarea dezinflaţionistă, flexibilitatea cursului de
schimb şi rolul important al agregatelor monetare, care se
regăsesc şi într-un regim de ţintire directă a inflaţiei.
Ţintirea inflaţiei înseamnă aducerea acesteia la un nivel stabilit şi
anunţat în prealabil, BNR având pentru aceasta la dispoziţie instrumente
precum politica de rezerve, cursul de schimb şi dobânda. Atunci când
inflaţia va fi de 2%-3%, instrumentul principal în ţintirea acesteia va fi
dobânda.

Tabel nr. 3: Precondiţii impuse de implementarea ţintirii directe a inflaţiei în România

Cerinţe instituţionale Cerinţe tehnice


Independenţa băncii Banca Centrală are nevoie de Alegerea unui indice de Ţinta de inflaţie în funcţie de un
centrale în utilizarea libertate de acţiune pentru a-şi preţuri adecvat. indice bine înţeles de public şi
instrumentelor. atinge obiectivul inflaţiei reprezentativ pentru evoluţia
puterii de cumpărare.
Instrumente de politică Banca centrală are nevoie de cel Stabilirea unui interval de Nivelul flexibilităţii şi
monetară eficace. puţin un instrument eficace pentru fluctuaţie a ţintei de inflaţie şi calendarul atingerii ţintei de
a putea informa publicul privind a orizontului de timp. inflaţie trebuie prestabilite, în
orientarea politicii monetare şi vederea asumării
ancora anticipaţiile inflaţioniste. responsabilităţii în
Asumarea răspunderii de Trebuie clar precizate atingerea/ratarea ţintei.
către banca centrală responsabilităţile băncii centrale Cunoştinţe suficiente privind Decidenţii de politică monetară
pentru atingerea ţintei de inflaţie. funcţionarea mecanismului de trebuie să dispună în timp util
Transparenţa deciziilor de Banca Centrală trebuie să comunice transmisie a politicii de informaţii complete asupra
politică monetară. clar şi la intervale regulate deciziile monetare. efectului acţiunilor lor asupra
sale de politică monetară cât şi variabilelor macroeconomice.
motivaţia acestora. Realizarea unor proiecţii de Strategia de ţintire a inflaţiei
Regim de curs de schimb Pentru atingerea ţintei de inflaţie inflaţie trebuie să asigure ancorarea
flexibil. este nevoie de un curs de schimb anticipaţiilor inflaţioniste la
flexibil. ţinta anunţată, ceea ce înseamnă
Responsabilitatea comună Guvernul trebuie să-şi asume ţinta că banca centrală trebuie să se
a Guvernului şi băncii de inflaţie, promovând politici bazeze pe proiecţiile de inflaţie
centrale. economice consistente cu aceasta. în luarea deciziilor de politică
Armonizarea politicii Guvernul trebuie să sprijine, prin monetară şi să fie proactivă.
monetare cu politica politica sa fiscală, atingerea ţintei
fiscală. stabilite.
Sprijin din partea Publicul trebuie să privească cu
publicului. încredere strategia, influenţarea
anticipaţiilor fiind esenţială pentru
buna sa funcţionare.
Un sistem financiar bine Pieţele financiare trebuie să fie
dezvoltat suficient de dezvoltate şi lichide în
vederea atingerii şi menţinerii
stabilităţii preţurilor şi pentru a
furniza informaţii privind
anticipaţiile inflaţioniste.

România este a 22-a ţară care şi-a propus aplicarea noii strategii de
politică monetară. În contextul noii strategii de politică monetară, de la 1
iulie 2005 se va publica trimestrial un nou “Raport asupra inflaţiei” unde
se va analiza ceea ce s-a reuşit până în momentul actual şi ce se va urmări
în perioada viitoare.

65
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

POLITICA MONETARĂ A BĂNCII CENTRALE


TEMA 5
EUROPENE

Introducere

Obiectivul fundamental de politică monetară a Eurosistemului, aşa


cum este definit în statutul BCE şi al SEBC, îl constituie menţinerea
stabilităţii preşurilor. În timp ce misiunea BCE este aceea a stabili ce
strategie de politică monetară va fi adoptată pentru atingerea acestui
obiectiv, băncile centrale naţionale au sarcina să ducă la îndeplinire
atingerea acestui obiectiv.
Două sunt modalităţile concrete utilizate pentru asigurarea
stabilităţii preţurilor, respectiv pentru măsurarea cantitativă a acestui
proces şi anume:
¾ urmărirea evoluţiei masei monetare, pornind de la valoarea de
referinţă a ratei de creştere a agregatului monetar M3;
¾ urmărirea evoluţiei inflaţiei, pe baza evoluţiei tendinţelor de
creştere a preţurilor şi a riscurilor privind stabilitatea preţurilor
în zona euro.
În primul caz, banca centrală estimează viitoarele presiuni
inflaţioniste, supraveghind masa monetară din economie, utilizând
agregatul monetar M3 care include: numerarul aflat la populaţie, la care
se adaugă suma totală a conturilor la vedere, depozitele la termen şi titluri
negociabile emise de instituţiile financiare rezidente. Astfel spus,
agregatul M3 reprezintă cantitatea de masă monetară, cantitate
disponibilă imediat pentru achiziţie de bunuri şi servicii.
În al doilea caz, oferta de monedă constituie un indicator principal
utilizat pentru măsurarea nivelului inflaţiei, pe baza căruia băncile
centrale pot să îşi formeze o idee asupra eventualei creşteri sau descreşteri
a consumului în viitorul apropiat. Dacă cererea de monedă este mai mare
în comparaţie cu oferta de monedă stabilită în fiecare an de către Banca
Centrală Europeană, atunci aceasta poate proceda la mărirea ratelor de
dobândă cu scopul de a descuraja împrumuturile şi cheltuielile.
Deoarece Banca Centrală Europeană nu are o experienţă
îndelungată, ea nu a stabilit încă o legătură pe baze matematice între
oferta de monedă şi rata inflaţiei, motiv pentru care aplică strategia
urmăririi inflaţiei, folosită şi în ţări precum Marea Britanie şi Suedia. În
practică, aceasta înseamnă că, alături de urmărirea ofertei de monedă,
Banca Centrală Europeană examinează îndeaproape nivelul şi evoluţia
preţurilor, adoptând decizii care să permită menţinerea acestora în

66
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

limitele prestabilite, independent de elementele care pot fi avute în vedere


la calculul agregatelor monetare, în special al lui M3. BCE defineşte
modificarea preţurilor ca o creştere de la an la an a indicelui armonizat al
preţurilor de consum (IAPC). Ţinta de inflaţie în zona euro, stabilită de
BCE pentru ultimii ani a fost de maximum 2%, realitatea confirmând
acest lucru, în sensul că nivelul preţurilor de consum s-a încadrat în
această cifră.
Abordarea preţurilor este una simetrică, în sensul că BCE este
preocupată atât de prevenirea inflaţiei, cât şi a deflaţiei. Drept urmare,
politica monetară trebuie să preîntâmpine riscurile unei perioade
prelungite de deflaţie, prin evitarea scăderii inflaţiei sub o marjă de
siguranţă de 1%.
Deci, strategia de politică monetară a BCE este una flexibilă şi se
sprijină pe doi piloni: controlul ofertei de monedă şi monitorizarea
inflaţiei.

5.1 Eligibilitatea activelor financiare şi a participanţilor la


operaţiunile de politică monetară ale BCE.

5.1.1 Activele eligibile

Operaţiunile de politică monetară realizate în cadrul


Eurosistemului, la care vom face referire în paragraful următor, se
bazează pe colateralizarea acestora cu active financiare eligibile pentru
garantare sau tranzacţionare.
Pentru derularea operaţiunilor sunt acceptate două categorii de
active eligibile:
¾ Prima categorie, care include instrumente de debit negociabile
(în special certificatele de depozit emise de BCE) şi care trebuie
să răspundă unor criterii uniforme de eligibilitate stabilite pentru
zona euro de către BCE;
¾ A doua categorie, care include instrumente de debit negociabile
sau nenegociabile şi alte active (respectiv acţiuni tranzacţionate
pe pieţele reglementate) şi pentru care criteriile de eligibilitate
se stabilesc de băncile centrale naţionale, cu aprobarea BCE.

Notă: Pentru a fi calificate drept eligibile, activele financiare


trebuie să răspundă unor criterii unitare în scopul asigurării unui
tratament egal pentru toţi participanţii la operaţiunile de politică monetară
ale Eurosistemului.

67
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

BCE stabileşte lista activelor eligibile care se încadrează în prima


categorie (CD emise de BCE şi cele emise de băncile centrale naţionale
înainte de adoptarea EURO) şi care trebuie să răspundă următoarelor
criterii:
• să fie instrumente de debit;
• să îndeplinească standardele de creditare;
• să fie localizate în zona euro astfel încât să se aplice legislaţia
statelor membre, să poată fi consemnate printr-un înscris şi
depozitate la băncile centrale sau în alte depozite definite ca
centrale, care îndeplinesc standardele impuse de BCE;
• să fie denominate în euro;
• să fie emise sau garantate de instituţii din zona euro;
• să fie cotate pe pieţele reglementate;
• să aibă un anumit grad de lichiditate;
Deşi incluse pe lista BCE, băncile centrale naţionale pot să nu
accepte anumite instrumente de debit emise sau garantate de diferite
instituţii, respectiv:
¾ instrumente de debit a căror valoare a scăzut datorită
răscumpărări lor înainte de scadenţa operaţiunilor de politică
monetară;
¾ instrumente de debit cu plăţi (de exemplu, plata cuponului), care
sunt efectuate înainte de scadenţa operaţiunilor de politică
monetară.
Toate activele incluse în prima categorie pot fi utilizate în context
transfrontalier, ceea ce înseamnă că un participant poate obţine un credit
de la banca centrala naţională din statul membru în care îşi are sediul
utilizând active localizate în alte state.
Activele din această categorie sunt eligibile pentru toate
operaţiunile de politică monetară, de exemplu, tranzacţii reversibile şi
complete sau facilitatea împrumutului marginal (analizate în paragraful
următor).
Activele din categoria a doua trebuie să îndeplinească următoarele
criterii minime de eligibilitate:
¾ să fie instrumente de debit (negociabile sau nu) sau acţiuni
tranzacţionate pe pieţele reglementate;
¾ să reprezinte obligaţii de plată sau acţiuni ale unor entităţi
recunoscute de băncile centrale naţionale şi care le includ pe
lista activelor eligibile;
¾ să fie uşor accesibile băncilor centrale naţionale;

68
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

¾ să fie localizate în zona euro;


¾ să fie denominate în euro;
¾ să fie emise sau garantate de instituţii din zona euro.

Criteriile de eligibilitate pentru aceste active sunt stabilite de


băncile centrale naţionale în concordanţă cu criteriile minime şi fac
obiectul aprobării din partea BCE.
Chiar dacă unele active sunt incluse pe listă, băncile centrale
naţionale au posibilitatea să nu accepte ca active pentru tranzacţionare sau
garantare, instrumentele de debit sau acţiunile emise de diferite instituţii,
respectiv:
¾ instrumente de debit a căror valoare a scăzut datorită
răscumpărării lor înainte de scadenţa operaţiunilor de politică
monetară;
¾ instrumente de debit cu plăţi (de exemplu, plata cuponului) care
sunt efectuate înainte de scadenţa operaţiunilor de politică
monetară;
¾ acţiuni cu orice plată sau drept care poate afecta utilizarea lor ca
active eligibile pentru tranzacţionarea sau garantarea înainte de
scadenţa operaţiunilor de politică monetară pentru care sunt
utilizate.
Aceste active se pot utiliza în context transfrontalier şi sunt
eligibile pentru tranzacţiile reversibile şi facilitatea împrumutului
marginal, în general nefiind folosite pentru operaţiunile complete.

5.1.2 Participanţii eligibile

Participanţii la operaţiunile de politică monetară trebuie să


răspundă, ca şi activele financiare, unor criterii de eligibilitate, cu scopul
de a permite accesul şi un tratament egal pentru toate instituţiile de credit
din zona euro, că îndeplinesc cerinţele prudenţiale şi operaţionale.

Sunt consideraţi participanţi eligibili acele instituţii de credit care:


¾ fac obiectul sistemului rezervelor minime obligatorii;
¾ deţin o poziţie importantă din punct de vedere financiar.

Notă: Pot fi acceptate şi instituţii de credit care nu fac obiectul


supravegherii (de exemplu, sucursalele unor instituţii de credit care îşi au
sediul în afara zonei euro).

69
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Instituţiile participante trebuie să îndeplinească toate criteriile


operaţionale specificate în contractele sau aranjamentele care se aplică de
băncile centrale naţionale sau de BCE cu scopul de a asigura conducerea
eficientă a operaţiunilor de politică monetară în cadrul Eurosistemului.
Aceste criterii generale de eligibilitate sunt uniforme pentru toată
zona euro, instituţiile de credit care le îndeplinesc putând astfel să:
¾ apeleze la facilităţile permanente;
¾ participe la operaţiuni de open-market, pe baza licitaţiilor
standard.
Instituţiile de credit pot apela la facilităţi permanente şi la
operaţiuni de open-market pe baza licitaţiilor standard numai prin băncile
centrale naţionale din statele membre unde ele îşi au sediul. Dacă o
instituţie (sucursala sau firma mamă) îşi desfăşoară activitatea în mai
mult de un stat membru, fiecare punct poate apela la astfel de operaţiuni
prin băncile centrale naţionale din statul membru în care este localizat,
deşi licitaţiile pot fi prezentate de o singură parte (sau firma mamă sau o
sucursală desemnată) în fiecare stat membru.
Selectarea participanţilor pentru licitaţiile rapide şi procedurile
bilaterale se realizează astfel:
¾ pentru tranzacţiile complete nu exista restricţii;
¾ pentru operaţiunile de swap valutar participanţii trebuie să fie în
măsură să desfăşoare un volum mare de operaţiuni valutare
indiferent de condiţiile pieţei;
¾ pentru celelalte operaţiuni bazate pe licitaţii rapide sau
proceduri bilaterale (operaţiuni de reglaj, atragere de depozite la
termen), fiecare bancă centrală naţională selectează un anumit
număr de participanţi din cadrul instituţiilor de credit existent în
fiecare stat membru şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate
(activitatea pe piaţa monetară, eficientă în domeniul financiar şi
potenţialul de licitare). În cadrul licitaţiilor rapide şi
procedurilor bilaterale, băncile centrale naţionale negociază în
exclusivitate cu participanţii aleşi. Dacă din motive operaţionale
o bancă centrală naţională nu poate negocia pentru fiecare
operaţiune cu toţi participanţii, selectarea se va baza pe o
schemă de rotaţie cu scopul de a asigura un succes echitabil.
Consiliul guvernator al BCE poate decide dacă, în condiţii
excepţionale, procedurile bilaterale pot fi realizate de BCE însăşi. Dacă
BCE desfăşoară astfel de operaţiuni, selectarea se va face în concordanţă
cu o schemă de rotaţie a participanţilor în zona euro care sunt eligibili
pentru licitaţii rapide sau proceduri bilaterale.
Asupra instituţiilor care nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce decurg din
regulamentele şi deciziile BCE referitoare la regimul rezervelor minime,
BCE poate impune sancţiuni. În cazul încălcării grave a cerinţelor privind

70
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

rezervele minime, Eurosistemul poate suspenda participarea unor


instituţii în cadrul operaţiunilor de open-market.
Notă: Penalităţile impuse ale băncilor centrale naţionale pentru
încălcarea regulilor privind licitaţiile, tranzacţiile bilaterale, activele
eligibile, procedurile la sfârşitul zilei sau condiţiile de acces la facilitatea
de creditare se calculează la o rată prestabilită.

5.2 Operaţiuni de politică monetară ale Eurosistemului

Pentru realizarea obiectivului fundamental, stabilitatea preţurilor,


Eurosistemul derulează, în principal, următoarele tipuri de operaţiuni:
¾ operaţiuni de open-market;
¾ facilităţi de creditare permanentă;
¾ constituirea de rezerve minime obligatorii.

5.2.1 Operaţiuni de open-market

Prin aceste operaţiuni se urmăreşte atât asigurarea stabilităţii ratelor


de dobândă, cât şi a lichidităţii sistemului şi pot fi grupate în:
a. operaţiuni de refinanţare de bază;
b. operaţiuni de refinanţare pe termen lung;
c. operaţiuni de reglaj;
d. operaţiuni structurale.

a. Operaţiuni de refinanţare de bază. Reprezintă tranzacţii reversibile cu


scop de asigurare a lichidităţii, şi joacă un rol important în realizarea
obiectelor de politică monetară a Eurosistemului şi în asigurarea
volumului de refinanţare al sectorului financiar.

Caracteristici:
♦ sunt operaţiuni de alimentare cu lichiditate;
♦ se execută săptămânal;
♦ au o scadenţă de o săptămână începând cu anul 2004 (până
atunci scadenţa lor era de 2 săptămâni);
♦ se realizează descentralizat de către băncile centrale noţionale;
♦ se execută prin licitaţii standard;
♦ instituţiile care îndeplinesc criteriile de eligibilitate pot participa
la licitaţii;
♦ activele din ambele categorii sunt eligibile pentru astfel de
operaţiuni.

71
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

b. Operaţiuni de refinanţare pe termen lung. Reprezintă tranzacţii


reversibile cu scop de asigurare a lichidităţii, având o frecvenţă lunară (în
prezent într-o zi de miercuri) şi o scadenţă de 3 luni, fiind efectuate
pentru susţinerea refinanţării sectorului financiar.
Aceste operaţiuni se execută de obicei sub forma licitaţiilor la o
rată variabilă şi, din când în când, BCE indică volumul operaţiunilor
permise. În condiţii excepţionale, Eurosistemul poate să execute
operaţiuni de refinanţare pe termen lung prin licitaţii la o rată fixă a
dobânzii.

Caracteristici:
¾ sunt operaţiuni de alimentare cu lichiditate;
¾ se execută în fiecare lună;
¾ au scadenţă la 3 luni;
¾ se execută în mod descentralizat de către băncile centrale
naţionale;
¾ se realizează pe baza licitaţiilor standard;
¾ toate instituţiile de credit care îndeplinesc criteriile generale de
eligibilitate pot participa la licitaţie;
¾ ambele categorii de active sunt eligibile pentru astfel de
operaţiuni.

c. Operaţiuni de reglaj. Au scopul de a regla lichiditatea pe piaţă şi de a


controla ratele de dobândă, în vederea calmării efectelor fluctuaţilor
neaşteptate de lichiditate. Aceste operaţiuni se desfăşoară, în principal,
sub forma tranzacţiilor reversibile, dar pot lua şi forma tranzacţiilor
complete, swap-ului valutar sau atragerii de depozite la termen.
Procedurile şi trăsăturile operaţionale ale acestor operaţiuni sunt:
¾ pot lua forma atât a operaţiunilor de alimentare, cât şi a celor de
absorbţie de lichiditate;
¾ frecvenţa lor nu este standardizată;
¾ nu au scadenţă standardizată;
¾ tranzacţiile cu scop de alimentare cu lichiditate se execută prin
licitaţii rapide, deşi nu este exclusă posibilitatea utilizării
procedurilor bilaterale;
¾ tranzacţiile cu scop de absorbţie de lichiditate, se execută, de
regulă, prin proceduri bilaterale;
¾ se realizează într-o manieră descentralizată de către băncile
centrale naţionale, Consiliul Guvernator al BCE putând decide,
dacă, în cazuri excepţionale, aceste operaţiuni pot fi executate
de BCE;

72
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

¾ Eurosistemul poate selecta, pe baza criteriilor de eligibilitate, un


număr limitat de instituţii care să participe la astfel de
operaţiuni;
¾ ambele tipuri de active sunt eligibile pentru aceste operaţiuni.

d.Operaţiuni structurale. Sunt utilizate în cazul în care BCE doreşte


ajustarea poziţiei structurale a Eurosistemului faţă de sectorul financiar.
Pot lua forma atât a tranzacţiilor reversibile şi a emisiunii de certificate de
depozit, caz în care aceste operaţiuni se execută de către băncile centrale
naţionale prin licitaţii standard, cât şi a tranzacţiilor complete, realizându-
se prin proceduri bilaterale.

Caracteristici:
¾ sunt operaţiuni de alimentare cu lichiditate;
¾ frecvenţa lor poate fi regulată sau nu;
¾ scadenţa nu este standardizată;
¾ se execută sub forma lichidităţilor standard;
¾ toate instituţiile care îndeplinesc criticile de eligibilitate pot
participa la licitaţie;
¾ ambele tipuri de active sunt eligibile pentru astfel de
operaţiuni.

Efectuarea operaţiunilor de open-market se realizează prin:


1. Cumpărări/vânzări reversibile de active eligibile pentru
tranzacţionare (pe baza acordurilor de răscumpărare sau a
creditelor colateralizate);
2. Tranzacţii complete;
3. Emitere de certificate de depozit;
4. Swap volutar;
5. Atragere de depozite la termen.

1. Tranzacţiile reversibile (repo) reprezintă operaţiunile prin care


Eurosistemul vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, cu
obligaţia de răscumpărare a acestora şi acordarea de credite colaterizate
cu active eligibile pentru garantare.
Notă: Aceste tranzacţii se utilizează pentru toate operaţiunile open-
market.
Băncile centrale naţionale pot executa tranzacţii reversibile atât sub
forma angajamentelor de reachiziţie (de exemplu, proprietatea activului
este transferată creditorului, în timp ce părţile cad de acord asupra
tranzacţiei reversibile care presupune retransferul activului debitorului la
o dată ulterioară), cât şi a creditelor colateralizate.

73
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Regulile privind tranzacţiile reversibile bazate pe angajamente de


răscumpărare sunt specificate în angajamentele contractuale aplicate de
băncile centrale naţionale sau de BCE.
Pentru creditele colateralizate se iau în considerare diferite
proceduri şi formalităţi necesare pentru a permite obţinerea unei dobânzi
la împrumut. Diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de răscumpărare
corespunde unei dobânzi calculată pe perioada rămasă până la scadenţă.
Rata dobânzii la tranzacţiile reversibile sub forma împrumuturilor
colateralizate se determină aplicând rata dobânzii specifică mărimii
creditului pe o anumită perioadă.

2. Tranzacţiile complete se referă la operaţiunile prin care


Eurosistemul vinde/cumpără active eligibile direct pe piaţă. O astfel de
tranzacţie implică transferul total al proprietăţii asupra activului de la
vânzător la cumpărător fără să existe un transfer reversibil.
Caracteristicile acestor tranzacţii sunt:
¾ pot lua forma operaţiunilor de injectare de lichiditate (cumpărări
directe) sau de absorbţie de lichiditate (vânzări directe);
¾ se aplică în cazul operaţiunilor structurale şi de reglaj;
¾ frecvenţa lor nu este standardizată;
¾ se execută prin proceduri bilaterale;
¾ se realizează într-un mod descentralizat de băncile centrale naţionale,
Consiliul Guvernator al BCE putând decide ca în condiţii excepţionale
aceste operaţiuni să fie executate de BCE;
¾ nu există restricţii privind participanţii;
¾ sunt considerate eligibile pentru astfel de operaţiuni numai activele din
prima categorie.

3. Emitere de certificate de depozit de către BCE


BCE poate emite certificate de depozit cu scopul de a ajusta poziţia
structurală a Eurosistemului faţă de sectorul financiar şi de a spori
lichiditatea pe termen scurt pe piaţă. Aceste certificate reprezintă obligaţii
ale BCE faţă de deţinătorii lor, fiind emise şi consemnate prin înscrisuri.
Certificatele de depozit se emit cu discount şi sunt răscumpărate la
scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa între valoarea la care sunt emise
şi valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de către
deţinător la scadenţă la o rată a dobânzii convenită între părţi.
Caracteristicile acestor instrumente sunt:
¾ pot fi emise pe baza regulată/neregulată;
¾ au scadenţă până la 1 an;
¾ se realizează prin licitaţii standard;
¾ sunt executate descentralizat;

74
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

¾ toate instituţiile care îndeplinesc criteriile generale de


eligibilitate pot participa la licitaţii;
¾ Se emit cu scop de absorbţie de lichiditate.

4. Operaţiuni de swap valutar


Aceste operaţiuni constau în tranzacţii simultane – la vedere şi la
termen (spot şi forward) – încheiate în aceiaşi contrapartidă, astfel:
Eurosistemul cumpără/vinde euro la vedere (spot) contra valute
convertibile şi, în acelaşi timp, vinde/cumpără la termen (forward) aceeaşi
sumă în valută convertibilă contra euro.
Pentru fiecare operaţiune de swap valutar, Eurosistemul şi
participanţii stabilesc punctele swap (diferenţa între cursul valutar la
termen şi cel la vedere). Punctele swap ale euro faţă de diferite valute
sunt stabilite în concordanţă cu convenţiile generale.
Caracteristicile acestor operaţiuni sunt:
¾ iau forma atât a operaţiunilor de alimentare, cât şi a celor de
absorbţie de lichiditate;
¾ frecvenţa lor este nestandardizată;
¾ scadenţa lor este nestandardizată;
¾ se execută prin licitaţii rapide şi proceduri bilaterale;
¾ se realizează descentralizat de către băncile centrale naţionale,
Consiliul Guvernator al BCE decizând în ce condiţii
operaţiunile de swap valutar pot fi efectuate de BCE;
¾ Eurosistemul poate selecta, pe baza criteriilor de eligibilitate, un
număr limitat de instituţii care să participe la astfel de
operaţiuni.
5. Atragere de depozite la termen
Instituţiile de credit pot plasa depozite la băncile centrale naţionale
din statele membre unde îşi au sediul, care sunt remunerate cu o dobândă
care se plăteşte la scadenţă. Depozitele se constituie la termen şi cu o rată
fixă a dobânzii.
Caracteristicile acestor operaţiuni sunt:
¾ au drept scop absorbţia de lichiditate;
¾ frecvenţa cu care sunt atrase nu este standardizată;
¾ se execută prin licitaţii rapide, deşi există şi posibilitatea
utilizării procedurilor bilaterale;
¾ se realizează descentralizat de către băncile centrale naţionale;
¾ poate fi limitat numărul de participanţi

75
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

5.2.2 .Facilităţi permanente

Instituţiilor de credit le sunt oferite şi două tipuri de facilităţi


permanente. Scopul lor este acela de a asigura lichiditatea pe termen scurt
şi de a surprinde caracterul politicii monetare.
Pentru participanţii eligibili sunt oferite două astfel de facilităţi:
a. Facilitatea de creditare (facilitatea împrumutului marginal).
Băncile pot apela la această modalitate de creditare pentru a
obţine lichiditate pe termen foarte scurt de la băncile centrale,
prin colateralizarea creditului cu active eligibile pentru
garantare. Dacă o bancă datorează fonduri unei alte bănci, dar
nu are lichidităţi pentru a achita instrumentele de plată sau dacă
trebuie să întreprindă acţiuni de urgenţă pentru a îndeplini
necesarul său minim de rezervă, ea poate retrage o sumă
nelimitată de bani sub formă de împrumut peste noapte, fără a fi
implicate nici un fel de răscumpărări.
În condiţii normale, nu există limitări ale creditului sau alte
restricţii privind accesul la astfel de facilităţi, independent de cerinţa
privind existenţa unor active suficiente. Deoarece facilitatea
împrumutului marginal este disponibilă numai pe perioade extrem de
scurte, ea funcţionează ca un plafon asupra ratelor dobânzilor
interbancare. De exemplu, nici o bancă nu va plăti o dobândă anuală de
4% pentru a împrumuta bani de la o altă bancă dacă ea poate plăti o
dobândă de 3,5% pentru un împrumut de urgenţă obţinut din partea băncii
centrale europene. În consecinţă, rata dobânzii la tranzacţiile repo
practicată de banca centrală europeană este aproape întotdeauna mai mică
decât ceea oferită de facilitatea împrumutului marginal.
Prin facilitatea de creditare, băncile centrale naţionale pot injecta
lichiditatea pe baza acordurilor de răscumpărare (de exemplu,
proprietatea activelor eligibile este transferată creditorului, cu
angajamentul debitorului de răscumpărare a acestora a doua zi) sau a
creditelor overnight colateralizate cu active eligibile pentru garantare (de
exemplu, proprietatea activelor eligibile aduse drept garanţie rămâne
debitorului).
Toate instituţiile care îndeplinesc criteriile de eligibilitate pot apela
la facilitatea de creditare. Accesul se face prin intermediul băncilor
centrale naţionale din fiecare stat membru în care acea instituţie îşi are
sediul şi numai în zilele în care sistemele de plăţi sunt operaţionale. Un
participant poate obţine accesul la facilitatea împrumutului marginal
printr-o cerere adresată băncii centrale naţionale din statul membru unde
îşi are sediul. Pentru ca banca centrală să proceseze cererea în aceeaşi zi,
aceasta trebuie să fie primită cel mai târziu cu 30 de minute după
închiderea sistemului TARGET (în general ora 18.00). La sfârşitul

76
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

fiecărei zile, soldurile debitoare ale băncilor sunt considerate automat


bază pentru cererea de creditare.
Scadenţa (termenul de răscumpărare) pentru astfel de operaţiuni
este overnight. Pentru participanţii în cadrul sistemului de plăţi TARGET,
creditul este plătit în ziua următoare. Rata dobânzii este prestabilită de
Eurosistem şi se calculează ca dobândă simplă, BCE putând modifica rata
dobânzii în orice moment,cu efect din ziua următoare.

b. Facilitatea de depozit. Băncile pot apela la această facilitate pentru a


constitui depozite pe termen scurt la băncile centrale naţionale. Opusă
facilităţii împrumutului, aceasta permite băncilor să depoziteze peste
noapte la banca centrală europeană, la cerere, o sumă nelimitată de
fonduri, în eventualitatea în care dispun de lichidităţi mai mari decât
au nevoie. Banca Centrală Europeană plăteşte o rată mică a dobânzii la
aceste depozite şi reprezintă pentru bănci o ultimă opţiune de investire
a fondurilor disponibile. Deoarece orice bancă ar împrumuta
bucuroasă mai degrabă Băncii Centrale Europene decât alte bănci, la
orice rată dată a dobânzii, rata dobânzii plătită de banca centrală
europeană pentru facilitatea sa de depozitare peste noapte este
considerată rata minimă pentru împrumuturile interbancare.
În condiţii normale, nu există limite sau restricţii privind accesul la
această facilitate, termenele şi condiţiile fiind identice pentru întreaga
zonă euro.
Instituţiile care întrunesc criteriile de eligibilitate au acces la
facilitatea de depozit prin intermediul băncilor centrale naţionale din
statele membre unde îşi au sediul şi numai în acele zile în care sistemele
naţionale de plăţi sunt deschise. Pentru ca accesul să aibă loc în aceeaşi
zi, cererea trebuie trimisă bănci centrale naţionale cel mai târziu cu 30 de
minute după închiderea sistemului de plăţi TARGET.
Scadenţa pentru facilitatea de depozit este overnight. Rata de
dobândă este prestabilită de Eurosistem şi se calculează ca dobândă
simplă.
Facilităţile permanente (de creditare şi de depozit) sunt
administrate de către băncile centrale naţionale.

77
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

5.2.3. Rezervele minime obligatorii

Activitatea de bază a oricărei bănci constă în atragerea de depozite


de la clienţi şi acordarea de credite diferiţilor solicitanţi. Diferenţa dintre
dobânzile pe care banca le încasează pe baza creditelor acordate şi cele pe
care le plăteşte deponenţilor săi reprezintă profitul băncii.
Băncile nu împrumută însă toate fondurile atrase sub formă de
depozite. Pentru a putea răspunde nevoilor de lichiditate ale deponenţilor,
fiecare bancă trebuie să păstreze un anumit procent în numerar pentru a
opera retragerile zilnice. De fapt, necesarul de rezervă minimă reprezintă
instrumentul fundamental al politicii monetare a Băncii Centrale
Europene, deoarece se cere băncilor să depoziteze o anumită sumă de
bani în conturile sale. Ca urmare, necesitatea constituirii rezervei minime
ţine în afara circulaţiei o sumă de bani şi, astfel, reduce oferta de monedă
în euro.
Banca Centrală Europeană plăteşte băncilor o dobândă redusă
pentru rezervele minime deţinute în conturi, dar banii băncilor centrale nu
pot fi împrumutaţi sub nici o altă formă. Deţinerile sub forma rezervelor
minime ale instituţiilor de credit sunt remunerate la rata dobânzii utilizate
în cazul operaţiunilor de refinanţare de bază.
Deşi necesarul de rezervă minimă reprezintă un instrument
important de politică monetară, el joacă un rol secundar în operaţiunile
zilnice ale Băncii Centrale Europene.
Sistemul rezervelor minime se aplică instituţiilor de credit din zona
euro şi are drept scop asigurarea stabilităţii ratelor de dobândă şi a
lichidităţii structurale.
Banca Centrală Europeană cere instituţiilor de credit menţinerea
RMO în conturi la băncile centrale naţionale. Aceeaşi obligaţie o au
sucursalele şi filialele constituite în zona euro aparţinând unor instituţii
din afara acesteia.

Baza de calcul pentru rezervele minime include:


• Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii pozitive:
- depozite (overnight cu scadenţa până la 2 ani);
- obligaţiuni (cu scadenţa până la 2 ani).
• Pasive pentru care se aplică o rată a dobânzii zero:
- depozite (cu scadenţă peste 2 ani, repo);
- emisiuni de obligaţiuni, (cu scadenţă peste 2 ani).
Nu se include în calcul:
- datoriile faţă de alte instituţii care fac obiectul sistemului
rezervelor minime;
- datoriile faţă de BCE şi băncile centrale naţionale.

78
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Baza de calcul pentru rezervele minime ale instituţiilor de credit


din zona euro în perioada noiembrie 2002 – decembrie 2004 este
prezentată în tabelul următor:
Baza de calcul pentru rezervele minime ale instituţiilor de credit din
zona euro (miliarde euro)

Perioada Total Pasive pentru care se aplică Pasive pentru care se aplică o rată a
o rată a dobânzii pozitivă dobânzii zero
(2%)
Depozite Emisiuni de Depozite (cu Repo Emisiuni de
(overnight obligaţiuni cu scadenţă obligaţiuni cu
scadenţă scadenţă până peste 2 ani) scadenţă de
până la 2 la 2 ani peste 2 ani
ani)
2002 11116,8 6139,9 409,2 1381,9 725,5 2460,3
2003 11538,7 6283,8 412,9 1459,1 759,5 2623,5
2004 12415,9 6593,7 458,1 1565,2 913,7 2885,3
Febr.2005 12722,0 6710,6 471,2 1583,5 999,5 2957,5
Sursa: BCE – “Raport lunar – mai 2005”

Necesarul rezervei minime poate fi modificat de BCE în orice


moment, nivelul său ţintă situându-se între 1,5-2,5% din pasivele bancare.
Băncile nu trebuie să îndeplinească necesarul rezervei minime în fiecare
zi a săptămânii, Banca Centrală Europeană analizând mediile lunare.
Rezervele deţinute la Banca Centrală Europeană aduc un venit mai
mic din dobândă, în prezent la o rată echivalentă cu rata dobânzii pentru
operaţiunile de refinanţare de bază.
Rata rezervelor minime se determină respectând limita maximă
specificată în Regulamentul BCE privind aplicarea rezervelor minime
obligatorii. Pentru cea mai mare parte a componentelor bazei de calcul se
aplică o rată a rezervelor uniformă şi pozitivă, în timp ce pentru alte
categorii, rata dobânzii este zero. BCE poate modifica în orice moment
nivelul ratei rezervelor minime, situaţie în care trebuie să anunţe în
prealabil.
Necesarul de rezerve pentru fiecare instituţie de credit se
calculează prin aplicarea, asupra sumei totale a datoriilor eligibile, a ratei
rezervelor minime corespunzătoare fiecărei categorii de datorii. Fiecare
instituţie îşi deduce din necesarul de rezerve o sumă globală uniformă în
fiecare stat membru unde are deschise sedii, a cărei mărime este
prevăzută în Regulamentul BCE privind rezervele minime.
Necesarul de rezerve minime pentru fiecare perioadă de referinţă
este fixat în euro. Perioada de referinţă este de o lună, începând din a 24-a
zi a lunii în curs până în a 23-a zi a lunii următoare.
Fiecare instituţie de credit îşi păstrează rezervele minime în unul
sau mai multe conturi deschise la băncile centrale naţionale din statul
membru unde îşi are sediul. Pentru acele instituţii care au mai multe

79
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

filiale sau sucursale pe teritoriul unui stat membru, obligaţia privind


rezervele minime cade în sarcina instituţiei-mamă. Societatea bancară
care are filiale în mai multe state membre trebuie să menţină rezerve
minime la băncile centrale din fiecare stat. O instituţie de credit poate
cere băncilor centrale din statul în care îşi are sediul permisiunea de a
menţine rezerve minime printr-un intermediar, cu respectarea
Regulamentului BCE privind rezervele minime.
Conturile de decontări deschise la băncile centrale naţionale pot fi
utilizate ca şi conturi de rezerve. Rezervele menţinute în aceste conturi se
pot folosi pentru decontările zilnice.
Deţinerile de rezerve minime sunt remunerate la nivelul mediu al
ratei de dobândă pentru operaţiunile de refinanţare de bază. Cele peste
necesar nu sunt remunerate.

5.3. Proceduri utilizate în realizarea operaţiunilor de politică


monetară

5.3.1. Derularea operaţiunilor prin licitaţii

Sistemul European al Băncilor Centrale decide în primul rând cât


de mulţi sau cât de puţini bani doreşte să acorde sectorului bancar ca
întreg, pentru a răspunde propriului obiectiv de creştere a ofertei de
monedă. Apoi, el intră în acorduri de răscumpărare prin licitaţii standard,
ceea ce înseamnă că instituţiile financiare europene fac licitaţii pe lângă
propriile bănci centrale, precizând suma de bani de care au nevoie şi
dobânda pe care sunt dispuse să o plătească pentru suma respectivă.
Băncile centrale acceptă apoi licitaţiile de pe piaţa liberă pe baza celei
mai bune oferte primite.
Operaţiunile de open-market se desfăşoară sub forma licitaţiilor:
standard şi rapide.

a. Licitaţii standard
Se execută în 24 de ore de la data anunţării licitaţiei. Operaţiunile
de refinanţare de bază, cele de refinanţare pe termen lung şi cele
structurale (cu excepţia tranzacţiilor complete) se realizează sub forma
licitaţiilor standard. Toate instituţiile care îndeplinesc criteriile generale
de eligibilitate pot participa la astfel de licitaţii.

b. Licitaţii rapide
Se execută într-o oră de la data anunţării licitaţiei. Aceste licitaţii se
utilizează numai pentru operaţiunile de reglaj. Eurosistemul poate selecta

80
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

pe baza criteriilor de eligibilitate un număr limitat de participanţi în


cadrul licitaţiilor rapide.
Licitaţia presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. Anunţarea licitaţiei, care cuprinde anunţul făcut de BCE prin
intermediul mijloacelor de comunicare specifice şi anunţul făcut de
băncile centrale naţionale prin intermediul mijloacelor de comunicare
specifice sau direct participanţilor.
Anunţul licitaţiei cuprinde următoarele elemente:
- numărul de referinţă al licitaţiei;
- data licitaţiei;
- tipul tranzacţiei (alimentare sau absorbţie de lichiditate) şi
tipul de instrument de politică monetară utilizat;
- scadenţa;
- tipul licitaţiei (la o rată a dobânzii fixă sau variabilă);
- metoda de alocare;
- volumul dorit al operaţiunii; dacă este cazul;
- rata dobânzii/randamentul/puncte swap, în cazul licitaţiei la
o rată fixă;
- minimul/maximul acceptat pentru rata dobânzii/randament/
puncte swap, în cazul licitaţiei la o rată variabilă;
- data începerii operaţiunii şi scadenţa acesteia, dacă este
cazul, precum şi data emiterii şi scadenţa instrumentului, în
cazul emiterii certificatelor de depozit;
- cursul de schimb la vedere (spot) care trebuie utilizat pentru
calcularea ofertelor, în cazul operaţiunilor de swap valutar;
- valutele tranzacţionate, în cazul operaţiunilor de swap
valutar;
- limita maximă a ofertei, dacă este cazul;
- alocarea minimă, dacă este cazul;
- termenul de transmitere a ofertelor de participare;
- denominarea certificatelor de depozit.
b. Pregătirea participanţilor şi trimiterea ofertelor de participare la
licitaţie;
Ofertele participanţilor la licitaţie trebuie să cuprindă elementele
stabilite de băncile centrale naţionale şi să fie trimise băncii naţionale din
statul membru în care acea instituţie îşi are sediul.
În cazul licitaţiei la o rată fixă a dobânzii, ofertele vor conţine cel
mult 10 opţiuni pentru sume şi/sau rate de dobândă/randamente/puncte
swap diferite.
Pentru operaţiunile de refinanţare de bază, valoarea minimă a
ofertei este de 1.000.000 euro. Ofertele care depăşesc suma minimă
trebuie exprimate ca multiplii de 100.000 euro. Sumele minime şi
multiplii se aplică şi operaţiunilor de reglaj şi celor structurale. valoarea

81
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

minimă a ofertei se aplică pentru fiecare rată de


dobândă/randament/puncte swap.
Pentru operaţiunile de refinanţare pe termen lung, fiecare bancă
centrală naţională defineşte valoarea minimă a ofertei între 10.000 şi
1.000.000 euro. Ofertele care depăşesc valoarea minimă se exprimă în
multiplii de 10.000 euro. Valoarea minimă a ofertei se aplică pentru
fiecare rată de dobândă în parte.
BCE poate impune şi limita maximă a ofertei.
Băncile participante trebuie să dispună de suficiente active eligibile
pentru susţinerea ofertelor lor. Aranjamentele contractuale aplicate de
băncile centrale naţionale permit impunerea unor penalităţi dacă banca
participantă nu poate transfera o cantitate suficientă de active eligibile sau
sumele de bani necesare.
Ofertele pot fi revocate înaintea termenului limită de trimitere a lor,
cele trimise după această dată fiind considerate invalide. Băncile centrale
naţionale ignoră acele oferte a căror valoare agregată depăşeşte limita
maximă stabilită de BCE sau este sub limita minimă acceptată a ratei
dobânzii/randamentului/punctelor swap, precum şi ofertele care sunt
incomplete.

c. Alocarea licitaţiei;
Pentru licitaţia la o rată fixă a dobânzii, ofertele tuturor
participanţilor sunt cumulate. Dacă valoarea agregată a ofertelor
depăşeşte suma de alocat, onorarea se va face proporţional, pe baza
raportului între suma de alocat şi suma agregată a ofertelor (vezi anexă).
Pentru licitaţia la o rată variabilă a dobânzii, onorarea opţiunilor
se face descrescător sau crescător, până se ajunge la nivelul la care
cererea satisface oferta sau la nivelul la care sunt satisfăcute obiectivele
de politică monetară ale Eurosistemului (vezi anexă).

d. Anunţarea rezultatelor
Rezultatele licitaţiilor standard sau rapide sunt anunţate public prin
intermediul mijloacelor de comunicare specifice. În acelaşi timp, băncile
centrale naţionale pot anunţa rezultatele licitaţiilor direct băncilor
participante.
Anunţul privind rezultatele operaţiunii cuprinde, în general,
următoarele elemente:
- numărul de referinţă al licitaţiei;
- data licitaţiei;
- tipul tranzacţiei;
- suma totală licitată de către băncile participante;
- numărul băncilor participante;
- valutele tranzacţionale, în cazul tranzacţiilor de swap valutar;

82
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

- suma totală alocată;


- procentul de alocare, în cazul licitaţiei la o rată fixă a
dobânzii;
- cursul de schimb la vedere (spot), în cazul tranzacţiilor de
swap valutar;
- rata dobânzii/randamentul/punctele swap la nivel marginal şi
procentul de alocare, în cazul licitaţiilor la o rată variabilă a
dobânzii;
- rata minimă licitată, rata maximă licitată şi rata de alocare
medie ponderată, doar în cazul licitaţiilor la o rată a dobânzii
prin metoda ratei multiple;
- data începerii operaţiunii şi scadenţa acesteia, dacă este
cazul, precum şi scadenţa instrumentului, în cazul emiterii
certificatelor de depozit;
- valoarea minimă a alocării individuale, dacă este cazul;
- valoarea minimă a ratei de alocare, dacă este cazul;
- denominarea certificatelor de depozit.
e. Certificarea rezultatelor individuale;
f. Achitarea tranzacţiei.
Eurosistemul poate efectua licitaţii la o rată a dobânzii fixă sau
variabilă.
În cazul licitaţiei la o rată fixă a dobânzii, BCE specifică în avans
rata dobânzii/punctele swap, iar băncile participante oferă sumele pe care
doresc să le tranzacţioneze la această rată a dobânzii/puncte swap.
În cazul licitaţiei la rată variabilă a dobânzii, BCE poate specifica
în avans minimul/maximul acceptat pentru rata dobânzii/punctele swap,
iar participanţii la licitaţie fac ofertă menţionând sumele şi ratele de
dobândă/puncte swap la care doresc să tranzacţioneze cu băncile centrale
naţionale.

5.3.2. Proceduri bilaterale utilizate în derularea operaţiunilor de politică


monetară

În general, băncile centrale naţionale din statele membre desfăşoară


operaţiuni pe baza procedurilor bilaterale. Consiliul Guvernator al BCE
poate decide dacă, în condiţii excepţionale, operaţiunile de reglare a
masei monetare pot fi executate de către BCE însăşi. Procedurile
bilaterale pot fi utilizate pentru operaţiunile de reglaj şi cele structurale.
Procedurile bilaterale sunt definite în sens larg ca proceduri prin
care Eurosistemul poate derula o tranzacţie cu una sau mai multe bănci
participante, fără licitaţie. Astfel, se disting două tipuri de proceduri
bilaterale:

83
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

• Operaţiuni în care băncile participante sunt contactate direct


de Eurosistem
În concordanţă cu instrucţiunile BCE, băncile centrale naţionale
decid intrarea într-o astfel de tranzacţie cu diferite bănci participante.
Consiliul guvernator al BCE poate decide executarea unor astfel de
operaţiuni de către BCE însăşi. În acest caz, BCE (sau băncile centrale
naţionale care acţionează pentru BCE) contactează direct una sau mai
multe bănci participante, selecţionate pe baza criteriilor generale de
eligibilitate.
Aceste operaţiuni se aplică tranzacţiilor reversibile, tranzacţiilor
complete, operaţiunilor de swap valutar şi celor de atragere de depozite la
termen.
• Operaţiuni executate prin intermediul burselor de valori şi
brokerilor.
Băncile centrale naţionale pot executa tranzacţii complete prin
intermediul burselor de valori şi brokerilor. Pentru astfel de operaţiuni,
participarea băncilor nu este restricţionată iar procedurile sunt adaptate
convenţiilor privind tranzacţionarea instrumentelor de debit. Consiliul
Guvernator decide dacă, în condiţiile excepţionale, BCE însăşi poate
efectua operaţiunile de reglaj.
În general, procedurile bilaterale nu sunt anunţate public în
prealabil.
BCE poate decide desfăşurarea operaţiunilor bilaterale de reglaj în
orice zi de lucru a Eurosistemului. La astfel de operaţiuni pot participa
numai băncile centrale naţionale din statele membre unde data tranzacţiei,
a decontării sau a plăţii se încadrează în intervalul de lucru.

5.3.3. Proceduri de decontare şi de închidere

Tranzacţiile care au la bază utilizarea facilităţilor permanente sau


participarea la operaţiuni de open-market sunt înregistrate în conturile
instituţiilor participante deschise la băncile centrale naţionale, după sau în
momentul transferului final al activelor eligibile. Acest lucru implică
faptul că activele eligibile trebuie depuse în custodia băncilor centrale
naţionale. Transferul lor se face prin intermediul conturilor participanţilor
în cadrul sistemului de decontare a valorilor mobiliare care îndeplinesc
standardele minime stabilite de BCE. Instituţiile participante care nu au
cont de custodie la banca naţională sau cont de valori mobiliare pot derula
aceste tranzacţii prin intermediul conturilor unei instituţii de credit
corespondente.
Regulamentele în materie de proceduri de decontare sunt definite
în cadrul aranjamentelor contractuale aplicate de băncile centrale
naţionale sau de BCE pentru diferite instrumente de politică monetară.

84
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Procedurile de decontare pot diferi de la o bancă centrală la alta în funcţie


de legislaţia şi practicile existente.

Datele pentru decontarea operaţiunilor de open-market


Instrument de politică Data decontării pentru Data decontării pentru
monetară operaţiuni desfăşurate pe baza operaţiuni desfăşurate pe baza
licitaţiilor standard licitaţiilor rapide sau a
procedurilor bilaterale
Tranzacţii reversibile T+1 T
Tranzacţii complete - Pe baza convenţiilor privind
activele eligibile
Emisiuni de certificate de T+1 -
depozit
Operaţiuni de swap valutar - T, T+1 sau T+2
Atragerea de depozite la termen - T
T = ziua tranzacţiei

Operaţiunile de open-market bazate pe licitaţii standard sunt, în


general, înregistrate în prima zi după data tranzacţiei în care sistemele
naţionale de decontare pe bază brută în timp real (real-time gross
settlement sysitem) şi toate sistemele de decontare a valorilor mobiliare
sss (securities settlemet system) sunt operaţionale. Ca principiu,
Eurosistemul urmăreşte înregistrarea tranzacţiilor privind operaţiunile de
open-market în acelaşi timp în toate statele membre, pentru toate
instituţiile participante care dispun de suficiente active eligibile.
Urmărind cosnstrângerile operaţionale şi caracteristicile tehnice ale
sistemelor de decontare a valorilor mobiliare, intervalul de timp în care se
face decontarea operaţiunilor poate fi diferit în cadrul zonei euro.
Decontarea operaţiunilor open-market bazate pe licitaţii rapide şi
proceduri bilaterale se face în ziua tranzacţiei. În anumite situaţii,
Eurosistemul poate aplica alte date pentru decontarea acestor operaţiuni,
mai ales în cazul tranzacţiilor complete.
Procedurile de închidere a zilei sunt specificate în documentele
privind sistemele naţionale de decontare pe bază brută în timp real
(RTGS) şi sistemul TARGET (Trans European Automated Real-time
Gross settlement Express Transfer system). Ca regulă generală, ora
închiderii sistemului TARGET este de 18,00, după această oră nici un
ordin de plată nemaiputând fi acceptat. Cererile privind accesul la
facilităţile permanente trebuie trimise băncilor centrale naţionale cel mai
târziu după 30 de minute de la ora închiderii sistemului TARGET.
Soldurile negative înregistrate la sfârşitul zilei sunt automat
considerate bază pentru cererile privind accesul la facilitatea
împrumutului marginal.

85
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

ANEXA

EXEMPLE DE UTILIZARE A INSTRUMENTELOR DE


POLITICĂ MONETARĂ DE CĂTRE BANCA CENTRALĂ
EUROPEANĂ

EXEMPLUL 1 Operaţiuni de furnizare de lichidităţi pe piaţă prin


intermediul licitaţiei cu rată fixă.
BCE decide să aloce printr-o licitaţie cu rată fixă un total de 105 milioane
euro. La licitaţie participă trei bănci, care prezintă următoarele oferte:

Banca Oferta
(mil. EUR)
Banca 1 30
Banca 2 40
Banca 3 70
Total 140

Rata de alocare este:

105
= 75%
30 + 40 + 70
Sumele alocate băncilor sunt:

Banca Oferta Suma alocată


(mil. EUR) (mil. EUR)
Banca 1 30 22,5
Banca 2 40 30
Banca 3 70 52,5
Total 140 105

86
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

EXEMPLUL 2 Operaţiuni de furnizare de lichidităţi pe piaţă prin


intermediul licitaţiei cu rata variabilă
BCE decide să aloce printr-o licitaţie cu rată variabilă un total de 188
milioane de euro. La licitaţie participă trei bănci, care prezintă
următoarele oferte:

Rata Banca 1 Banca 2 Banca 3 Oferta Oferta


dobânzii totală cumulată
3,15 0 0
3,10 10 10 20 20
3,09 10 10 20 40
3,08 10 10 20 60
3,07 10 10 20 40 100
3,06 10 20 30 60 160
3,05 20 20 30 70 230
3,04 20 20 30 70 300
3,03 20 20 30 70 370
Total 80 120 170 370

BCE decide să practice o rată a dobânzii de cel puţin 3,05% pentru


această licitaţie. Astfel, toate ofertele care presupun rate de peste 3,05%
vor fi acceptate (ele însumează 160 mil.EUR): Banca 1 va primi 20
mil.EUR, Banca 2 va primi 60 mil.EUR, iar Banca 3 va primi 80
mil.EUR. la rata de 3,05% alocarea se va face astfel:
188 − (20 + 60 + 80)
= 40%
20 + 20 + 30
Rezultă că cele 28 mil.EUR rămase de alocat vor fi distribuite
astfel:
Banca 1: 0,4%*20=8 mil.EUR
Banca 2: 0,4%*20=8 mil.EUR
Banca 3: 0,4%*30=12 mil.EUR

În concluzie, rezultatele licitaţiei vor fi:


Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total
Total solicitări 60 90 140 290
Total adjudecat 28 68 92 188

87
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

EXEMPLUL 3 Emisiunea de către BCE a certificatelor de depozit


printr-o licitaţie cu rată variabilă
BCE decide să retragă lichidităţi de pe piaţă printr-o emisiune de
certificate de depozit, utilizând procedura licitaţiei la o rată variabilă de
dobândă. La această operaţiune îşi anunţă participarea trei bănci, care
înaintează următoarele oferte:

Rata Banca 1 Banca 2 Banca 3 Oferta Oferta


dobânzii totală cumulată
3,00 0 0
3,01 5 5 10 10
3,02 5 5 5 15 25
3,03 5 5 5 15 40
3,04 10 5 10 25 65
3,05 20 40 10 70 135
3,06 25 40 10 75 210
3,08 25 40 10 75 275
3,10 30 45 10 85 360
Total 125 180 65 360

BCE decide să atragă prin acest procedeu suma de 124,5 mil.EUR,


acceptând o rată a dobânzii de cel mult 3,05%. Astfel, toate ofertele care
au rate mai mici de 3,05% vor fi în întregime acceptate (ele cumulează 65
mil.EUR). La dobânda de 3,05%, rata de alocare va fi:

124,5 − 65
= 85%
70

În acest exemplu, suma alocată Băncii 1 la rata de 3,07% va fi:


0,85%*20=17 mil.EUR
Suma totală adjudecată de Banca 1 este:
5+5+5+10+17=42 mil.EUR
Rezultatele licitaţiei pot fi sintetizate astfel:

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total


Total solicitări 55,0 70,0 55,0 180,0
Total adjudecat 42,0 49,0 33,5 124,5
Exemplul 4 Swap valutar destinat retragerii de lichidităţi prin intermediul
unei licitaţii cu dobândă variabilă

88
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

BCE hotărăşte retragerea de lichidităţi de pe piaţă, executând un swap


valutar EUR/USD printr-o licitaţie cu rată variabilă (în acest exemplu
euro este negociat în report).
Băncile participante înaintează următoarele oferte:

Rata de Banca 1 Banca 2 Banca 3 Oferta Oferta


report / totală cumulată
deport
(*10000)
6,84 0 0
6,80 5 5 10 10
6,76 5 5 5 15 25
6,71 5 5 5 15 40
6,67 10 10 5 25 65
6,63 25 35 40 100 135
6,58 10 20 40 70 210
6,54 15 20 40 75 275
6,49 15 25 40 80 360
Total 90 120 180 390

BCE decide să retragă 158 mil.EUR, la o rată minimă de report de


6,63 puncte. Toate ofertele de peste 6,63 puncte vor fi acceptate în
întregime (acestea cumulează 65 mil.EUR). La 6,63 puncte, rata de
alocare va fi:
158 − 65
= 93%
100

Suma adjudecată de Banca 1 la rata minimă de report este de: 0,93*25 =


23,25 mil.EUR
Suma adjudecată în total de Banca 1 este de: 5+5+5+10+23,25=48,25
mil.EUR
Rezultatele operaţiunii pot fi sintetizate astfel:

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total


Total solicitări 65,0 90,0 80,8 235,0
Total adjudecat 48,25 52,55 57,20 158,0

Pentru această operaţiune, BCE a fixat o rată de schimb la vedere de


EUR/USD de 1,300. Astfel, la cele două momente ale operaţiunii de swap
(la vedere şi la termen), BCE va tranzacţiona următoarele sume:

89
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Tranzacţie la vedere Tranzacţie la termen


Rata Cumpărarea Vânzarea Rata Vânzarea Cumpărarea
de de EUR de USD de de EUR de USD
schimb schimb
1,300 1,30684
1,300 10.000.000 13.000.000 1,30680 10.000.000 13.068.000
1,300 15.000.000 19.500.000 1,30676 15.000.000 19.601.400
1,300 15.000.000 19.500.000 1,30671 15.000.000 19.600.650
1,300 25.000.000 32.500.000 1,30667 25.000.000 32.666.750
1,300 93.000.000 120.900.000 1,30663 93.000.000 121.516.590
1,300 1,30658
1,300 1,30654
1,300 1,30649
Total 158.000.000 205.400.000 158.000.000 206.453.390

90
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

MANAGEMENTUL
TEMA 6
PERFORMANŢELOR BANCARE

6.1 Activul şi pasivul băncilor comerciale


6.2 Determinarea soldurilor intermediare de gestiune bancară
6.3 Indicatori de performanţă bancară
6.4 Studii de caz privind performanţele bancare
6.5 Studii de caz de soluţionat

6.1 Activul şi pasivul băncilor comerciale

Structura simplificată a bilanţului unei bănci comerciale este:

ACTIVE (utilizări ale resurselor) PASIVE (resurse)


ƒ Active lichide (numerar, depozite la ƒ Împrumuturi de la banca centrală şi
banca centrală) de la alte instituţii financiare
ƒ Împrumuturi acordate altor bănci ƒ Depozite de la clienţi
ƒ Operaţiuni cu titluri (certificate de
ƒ Credite acordate clienţilor
depozit, obligaţiuni)
ƒ Portofolii de titluri
ƒ Fonduri proprii
ƒ Active imobilizate

Operaţiunile active generează venituri iar operaţiunile pasive generează


cheltuieli.

6.2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune bancara

Profitul reprezintă scopul final al băncilor comerciale (ca intermediari


financiari), acestea ţinând cont în activitatea lor de:
¾ modalităţile de procurare a resurselor;
¾ utilizarea acestor resurse prin acordarea de credite;
¾ riscurile implicite.
Profitul reprezintă o sumă în expresie absolută şi îmbracă forma:
¾ Profitului brut
¾ Profitului net (determinat după plata impozitelor) şi se calculează
astfel :

91
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

+ Venituri din dobânzi


- Cheltuieli cu dobânzi
= Venituri nete din dobânzi
+ alte venituri
- alte cheltuieli
- cheltuieli generale
= Profit brut
- impozit pe profit
= Profit net

6.3 Indicatorii de performanţă bancară

6.3.1 Rentabilitatea financiară (ROE – return on equity) se determină ca


raport între profitul net şi capitalul propriu. Reprezintă deci, procentual,
profitul net adus de o unitate monetară de capital:
ROE – rata rentabilitatii financiare
PN
ROE = × 100 PN – profitul net al băncii
CP
CP – capitalurile proprii ale băncii

Rata rentabilităţii financiare este cea mai semnificativă expresie a profitului


bancar din perspectiva acţionarilor deoarece evidenţiază efectul angajării lor
în activitatea bancară. În practica internaţională, nivelul standard al
rentabilităţii financiare este un procent de 15-20%.

6.3.2 Rentabilitatea economică (ROA - return on assets) se calculează ca


raport între profitul net şi activul total al băncilor. Exprimă deci, procentual,
profitul net adus de o unitate monetară de activ:
ROA =
PN
× 100
ROA – rata rentabilitatii economice
AT PN – profitul net al băncii
AT – activul total al băncii

Rata rentabilităţii economice arată efectul capacităţii manageriale de a


utiliza resursele băncii (proprii si atrase) în scopul obţinerii de profit. Se
apreciază că ROA este cel mai relevant indicator al eficienţei bancare
deoarece exprimă rezultatul net (în primul rând) ca performanţă a
managementului activelor, în condiţiile unui volum dat al resurselor.

92
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Un trend în scădere al acestei rate arată că banca întâmpină dificultăţi. Un


trend în creştere este expresia unor rezultate pozitive dar poate fi şi expresia
asumării unui risc excesiv de către bancă. Mărimea tipică a acestei rate în
ţările dezvoltate este de aproximativ 1-2%.

6.3.3 Efectul de pârghie (EM - equity multiplier) este un indicator sintetic


care evidenţiază gradul în care utilizarea unor resurse atrase suplimentare
duce la creşterea rentabilităţii capitalului propriu. Efectul de pârghie se
calculează ca:
EM =
AT EM – efectul de levier
CP CP – capitalurile proprii ale băncii
AT – activul total al băncii

Este un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsură absolute


şi are în general valori mai mari decât 10. Acest indicator variază invers
proporţional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cât
ponderea capitalului este mai mare, cu atât banca se bazează mai puţin pe
resurse atrase şi, astfel, riscul băncii este mai mic. O pondere mai mică a
capitalului semnifică un risc bancar şi un efect de pârghie mai mare.

Observatie: cunoaşterea oricăror doi indicatori de performanţă bancară


dintre cei prezentaţi anterior (ROE, ROA, EM) ne permite determinarea
celui de-al treilea. Cunoscând nivelurile ROA şi EM, conform formulei
următoare valoarea ROE va fi:

ROE – rata rentabilitatii financiare


ROE = ROA × EM ROA – rata rentabilitatii economice
EM – efectul de levier

6.3.4 Rata profitului (PM – profit margin) se calculează ca raport


procentual între profitul net şi veniturile totale, deci:
PM – rata profitului
PN
PM = × 100 PN – profitul net al băncii
VT
VT – venitul total al bancii

Acest indicator sintetic al performanţelor bancare este denumit şi marja


netă. Venitul total al băncii este format din veniturile din dobânzi şi alte
venituri precum cele din comisioane, consultanţă sau alte servicii financiare
netradiţionale aducătoare de venituri.

93
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Evident, banca este cu atât mai profitabilă cu cât marja netă este mai mare.
Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală, de gradul de
concurenţă din sistemul financiar-bancar şi de eficienţa activităţii băncii. În
general, valoarea acestui indicator ar trebui sa se încadreze în intervalul 10-
12%.

6.3.5 Gradul de utilizare a activelor (AU – asset utilisation) se calculează


ca raport între totalul veniturilor şi totalul activelor:

AU =
VT
× 100 =
VD
× 100 +
AV
× 100
AU – rata utilizarii activelor
AT AT AT VT – venitul total al bancii
AT – activul total al băncii

AU exprimă capacitatea băncilor de a genera venit. Nivelul acestui indicator


depinde de structura activelor bancare şi de remunerarea plasamentelor. În
general băncile din ţările dezvoltate urmăresc majorarea celui de al doilea
termen, orientându-se spre creşterea veniturilor din comisioane şi taxe,
încercând să menţină la un nivel cât mai stabil primul termen. În practica
internaţională, nivelul standard al gradului de utilizare a activelor este de 10-
12%.

Observatie: cunoaşterea oricăror doi indicatori de performanţă bancară


dintre ROA, PM şi AU ne permite determinarea celui de-al treilea.
Cunoscând nivelurile PM şi AU, conform formulei următoare valoarea ROA
va fi:

ROA – rata rentabilitatii economice


ROA = PM × AU PM – rata profitului
AU – rata utilizarii activelor

6.3.6 Marja netă de dobândă (NIM – net interest margin) se determină ca


raport între veniturile nete din dobânzi şi activele valorificabile totale:
NIM – marja neta de dobânda
V − CD VD – veniturile băncilor din dobânzi
NIM = D × 100
AV CD – cheltuielile băncilor cu dobânzile
AV – activul valorificat al băncilor

Activul valorificat al bancilor, denumit şi activul purtător de dobandă, este


format din portofoliul de titluri de stat, plasamentele interbancare şi creditele
acordate. În general, o valoare mare a acestui indicator, deci un venit net din

94
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al activelor purtătoare de dobândă


exprimă o activitate profitabilă (colectare şi redistribuire de capital). Un
nivel redus al marjei poate reflecta cheltuieli mari cu dobânzile (dependenţă
de pasive volatile, pe termen scurt), dar şi o atitudine mai prudentă a băncii,
care conduce la venituri din dobânzi mai mici.
Pentru acest indicator un nivel de 5-7 puncte procentuale este considerat
standard.

6.4. Studii de caz privind performanţele bancare

Studiul de caz 1

Să se calculeze marja netă de dobândă şi rentabilitatea financiară pe baza


datelor din următorul bilanţ:

ACTIVE PASIVE
Casa 100 Depozite la vedere (5%) 1000
Bonuri de tezaur (10%) 3000 Imprumuturi interbancare (7%) 750
Credite acordate (15%) 4000 Depozite la termen (10%) 5250
Imobilizări 400 Capital 500
TOTAL 7500 TOTAL 7500

Se mai cunosc: cheltuieli cu funcţionarea 180 u.m. şi impozit pe profit 30%.

REZOLVARE:

În primul rând vom determina profitul net după următoarea metodologie:

Venituri din dobânzi = 3000 × 10% + 4000 × 15% = 900 u.m.


- Cheltuieli cu dobânzi = 1000 × 5% + 750 × 7% + 5250 × 10% = 627.5 u.m.
Venituri nete = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = 272,5 u.m.
- Cheltuieli generale = 180 u.m.
Profit brut = 272,5 – 180 = 92,5 u.m.
- Impozit pe profit = 92.5 × 30% = 27.75 u.m.
Profit net = 64,75 u.m.

Vom determina în continuare indicatorii de performanţă bancară NIM şi


ROE. Activul valorificabil este format din bonurile de tezaur şi creditele
acordate. Aşadar, activul valorificabil este de 7000 u.m.

95
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

NIM – marja neta de dobânda


VD − CD 272.5 VD – veniturile băncilor din dobânzi
NIM = × 100 = × 100 = 3.89%
AV 7000 CD – cheltuielile băncilor cu dobânzile
AV – activul valorificat al băncilor

PN 64.75 ROE – rata rentabilitatii financiare


ROE = × 100 = × 100 = 12.95% PN – profitul net al băncii
CP 500 CP – capitalurile proprii ale băncii

Concluzie: banca înregistrează o bună profitabilitate; în urma determinării


indicatorilor de performanţă bancară NIM şi ROE apreciem că valorile
acestora (3.89% şi respectiv, 12.95%) sunt comparabile cu nivelurile
considerate standard (5-7% si respectiv 15-20%).

Studiul de caz 2

Se cunosc următoarele informaţii cu privire la activitatea bancară a băncii


ABC: profitul net … 100, capitalul propriu … 500, active purtătoare de
dobândă … 4000, rata utilizării activelor…20% si rata rentabilităţii
economice … 2%. Dacă veniturile din dobânzi sunt egale cu valoarea
agregată a veniturilor băncii din alte activităţi, determinaţi nivelul veniturilor
din dobânzi:

REZOLVARE:

Nivelul veniturilor din dobânzi se va determină din formula ratei utilizării


activelor.
VT VD AV ⎫ AU × AT AU – rata utilizarii activelor
AU = × 100 = × 100 + × 100⎪
AT AT AT ⎬ ⇒ VD = VT – venitul total al bancii
VD = AV ⎪⎭ 200 AT – activul total al băncii

Având în vedere că AU = 20% (din ipoteza problemei), pentru calculul


veniturilor din dobanzi este acum suficient să determinăm nivelul total al
activului bancii. Activul total va fi obţinut din formula rentabilităţii
economice:

PN PN 100 ROA – rata rentabilitatii economice


ROA = × 100 ⇒ AT = × 100 = = 5000 PN – profitul net al băncii
AT ROA 0.2
AT – activul total al băncii

96
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

In final obţinem:
AU × AT 20 × 5000 AU – rata utilizarii activelor
VD = = = 500 VT – venitul total al bancii
200 200
AT – activul total al băncii

Concluzie: banca înregistrează venituri din dobanzi de 500 u.m.

Studiul de caz 3

Pentru anii 2002 şi 2003 o bancă comercială a prezentat următoarea situaţie


a conturilor de rezultate:

Indicatori 2002 2003


Dobânzi şi venituri asimilate 140000 180000
Dobânzi şi cheltuieli asimilate 115000 10000
Comisioane nete 9000 12000
Alte venituri din exploatare 10000 12000
Cheltuieli generale şi amortismente 35000 39000
Provizioane 7000 12000
Impozit pe profit 1000 1500

Să se determine şi să se comenteze evoluţia profitabilităţii băncii pe baza


soldurilor intermediare de gestiune.

REZOLVARE:
Anul 2002

Venituri din dobânzi = 140000 u.m.


- Cheltuieli cu dobânzi = 115000 u.m.
Venituri nete = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = 25000 u.m.
+ Commisioane nete = 9000 u.m.
+ Alte venituri din exploatare = 10000 u.m.
- Alte cheltuieli (provizioane) = 7000 u.m.
- Cheltuieli generale = 35000 u.m.
Profit brut = 2000 u.m.
- Impozit pe profit = 1000 u.m.
Profit net = 1000 u.m.

97
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Anul 2003

Venituri din dobânzi = 180000 u.m.


- Cheltuieli cu dobânzi = 150000 u.m.
Venituri nete = Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi = 30000 u.m.
+ Commisioane nete = 12000 u.m.
+ Alte venituri din exploatare = 12000 u.m.
- Alte cheltuieli (provizioane) = 12000 u.m.
- Cheltuieli generale = 39000 u.m.
Profit brut = 3000 u.m.
- Impozit pe profit = 1500 u.m.
Profit net = 1500 u.m.

Rezultatele indică o ameliorare a profitului net bancar, ceea ce arată o bună


profitabilitate a activităţii bancare şi o gestionare eficientă a cheltuielilor de
funcţionare. Trebuie menţionată şi creşterea mai rapidă a profitului net
(50%) relativ la creşterea veniturilor nete din dobânzi (20%). Acest fapt
evidenţiază o dezvoltare mai rapidă a operaţiunilor netradiţionale faţă de
cele de intermediere bancară (atragerea de depozite şi acordarea de credite).
Evoluţia pozitivă se datorează, pe de o parte, creşterii mai rapide a
veniturilor din dobânzi în raport cu cea a cheltuielilor cu dobânzile, iar pe de
altă parte creşterii veniturilor din comisioane şi a altor venituri din
exploatare. Totuşi se remarcă creşterea cheltuielilor cu provizioanele cu
5000 u.m pe fondul dezvoltării activităţii economice a societăţii bancare.

98
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

TEMA 7 RISCUL DE INSOLVABILITATE

7.1 Aspecte teoretice


7.1.1 Solvabilitatea bancară. Elemente conceptuale
7.1.2 Cerinţele de capital în contextul Acordurilor de la Basel
7.1.3 Indicatorul de solvabilitate

7.2 Solvabilitatea băncilor comerciale în România


7.2.1 Capitalul initial minim
7.2.2 Nivelul de solvabilitate

7.3 Studii de caz privind riscul de insolvabilitate

1. Aspecte teoretice

1.1 Solvabilitatea bancara. Elemente conceptuale

Reglementarea prudenţială a solvabilităţii societăţilor bancare are în vedere


adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate. În această accepţiune,
fondurile proprii reprezintă ultimul garant al solvabilităţii în faţa
ansamblului riscurilor, avand o functie protectiva in vederea functionarii
normale a activitatii bancare. Aceasta reprezinta una dintre cele trei roluri
fundamentale ale capitalului bancar:
a. funcţia operaţională - dotarea institutiei de credit cu capital initial
permite achizitionarea sistemelor de operare precum si a celorlalte active
fixe necesare desfasurarii in conditii normale a activitatii bancare;
b. funcţia protectivă - capitalul economic are rolul de a absorbi pierderi
cauzate de evenimente neasteptate. Capitalul economic este o masura
statistica a resurselor necesare acoperirii pierderilor neasteptate
pentru o anumita perioada (ex. un an), cu un anumit grad de ceritudine
(ex. 99,9%). Scazand din unitate (unu) gradul de certitudine obtinem
rata de insolvabilitate.

99
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

In evaluarea capitalului economic se impun urmatoarele precizari:


¾ Capitalul furnizeaza protectie impotriva pierderilor superioare
celor medii. El nu furnizeaza protectie pierderilor asteptate, care ar
trebui acoperite prin constituirea de provizioane si tarifarea
corespunzatoare a produselor si serviciilor bancare;
¾ Deviatia pozitiva de la medie este considerata pierdere neasteptata.
Abaterea pozitiva a pierderilor de la medie este definita in functie
de un anumit nivel de toleranta (cu o anumita probabilitate). Prin
definitie nivelul capitalului economic este determinat de acest nivel
de toleranta;
¾ Pierderile ce depasesc limita superioara determinata de nivelul de
toleranta reprezinta pierderi exceptionale. Prin definitie, pierderile
exceptionale nu sunt acomodate (absorbite) de capitalul economic.
Cu alte cuvinte, daca acestea apar banca devine insolvabila ;
¾ Nivelul de toleranta reprezinta probabilitatea ca pierderile actuale
sa se abata mai mult de la medie decat limita superioara. Astfel,
nivelul de toleranta reprezinta probabilitatea de faliment a bancii.

c. Funcţia legată de reglementare – fondurile proprii reprezinta elementul


bilantier pe baza caruia autoritatea de reglementare aplica anumite
limitari prudentiale ale activitatii bancare (limitarea expunerilor mari, a

100
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

pozitiilor valutare etc.) in vederea diminuarii riscului de insolvabilitate.


Riscul de insolvabilitate este riscul de a nu dispune de fonduri
proprii suficiente pentru acoperirea pierderilor neasteptate. O astfel
de situaţie apare atunci când banca îşi dezvoltă prea mult activitatea sau
îşi asumă riscuri prea mari în raport cu mărimea fondurilor proprii.

1.2 Cerinţele de capital în contextul Acordurilor de la Basel

Ca răspuns la creşterea instabilităţii financiare, în numeroase ţări în ultimii


30 de ani, băncile centrale precum şi alte autorităţi competente au devenit
mai preocupate de înţelegerea mai aprofundată a vulnerabilităţilor sistemelor
bancare şi a tehnicilor care pot ajuta la prevenirea crizelor sistemice. În acest
context, cadrul metodologic de monitorizare şi gestionare a riscului sistemic
a evoluat atât la nivel macro-prudenţial, cât şi la nivel micro-prudenţial.
Trebuie menţionat faptul că progresul înregistrat se referă atât la dezvoltarea
instrumentarului folosit, cât şi la procesul de standardizare şi cooperare la
nivel internaţional.
La nivel micro-prudenţial, aceste preocupări au fost sustinute de eforturile
Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI) de a elabora un cadru de
convergenţă internaţională privind problematica cuantificării şi gestionării
riscului de insolvabilitate. Prima versiune a cadrului de convergenta
internationala privind cuantificarea si gestionarea riscului de insolvabilitate
s-a realizat in anul 1988 (BASEL I). Acordul prevedea adecvarea fondurilor
proprii la riscurile asumate de catre banca. Prin Basel I, BRI a propus o
metodologie standard pentru determinarea fondurilor proprii şi doi indicatori
de solvabilitate care să asigure respectarea unei acoperiri minime a activului
riscant (expunerea neta) prin capitalul bancar.
FP CP
IS1 = × 100 > 8% IS 2 = × 100 > 4%
EN EN

Ulterior s-a renuntat la cel de-al doilea indicator de solvabilitate, deoarece


respectarea nivelului minim al ratei 1 de solvabilitate inducea automat si
respectarea celei de-a doua. Expunerea neta era calculata doar pe baza
riscului de credit folosind patru categorii de risc (0%, 20%, 50% si 100%).
Aceste clase de risc sunt standard si aplicate in functie de categoria de activ
considerata. Tocmai acesta standardizare a atras si primele critici din partea
bancilor comerciale, deoarece nu lua in considerare diferentele de bonitate
dintre contrapartidele aflate in aceeasi categorie de active. Dezvoltarile
ulterioare ale „Acordului BASEL” au privit, in principal, cadrul
metodologic al determinarii numitorului indicatorului de solvabilitate.

101
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

In 1996 a fost introdus si amendamentul privind riscul de piata. Acesta


prevedea includerea in cadrul expunerii nete si a componenetei legate de
riscul de piata. Atunci apare prima data posibilitatea ca bancile sa furnizeze
propriile estimari de risc in vederea calcularii cerintei de capital. Utilizarea
modelelor interne in determinarea cerinte de capital era, insa, permisa numai
in urma validarii acestora de catre autoritatea de supraveghere.
In anul 1999 se deschid dezbaterile privind continutul Acordului Basel II. In
acest proces au fost numeroase discutii intre autoritatile de supraveghere,
institutiile de credit si mediul academic. Dupa analizarea si completarea a
numeroase documente consultative, in anul 2004 a aparut textul Acordului
Basel II.
Basel II aduce o schimbare de paradigmă promovată la nivel internaţional în
managementul riscului bancar, producând schimbări ample în cadrul de
reglementare, supraveghere prudenţială şi de cooperare internaţională între
autorităţi. Obiectivul documentului este de a stabili un cadru mai performant
al managementului riscului şi al guvernanţei corporatiste pentru bănci,
conducând implicit şi la consolidarea stabilităţii financiare. Instrumentele de
realizare a obiectivului sunt structurate în trei piloni: (i) cerinţele minime de
capital, (ii) procesul de supraveghere şi (iii) disciplina de piaţă.
(i) Pilonul I stabileşte cerinţele de capital pentru riscul de credit, de piaţă şi
operaţional.

Basel II tratează amplu riscul de credit şi oferă băncilor o gamă largă de


opţiuni pentru calcularea cerinţelor de capital în funcţie de tipologiile
expunerilor. Trei metode pot fi folosite în acest scop: abordarea standard,
abordarea de bază şi abordarea avansată utilizând modele interne de rating.
Abordarea standard este cea mai apropiată de prezentul cadru de
management al riscului (Basel I), stabilind ponderi de risc fixe în funcţie de
tipologia portofoliilor (autorităţi şi bănci centrale, instituţii de credit,
companii, etc.). Elementele de diferenţiere constau în (a) promovarea unei
sensibilităţi mai mari la risc (prin rafinarea categoriilor respective), (b)
folosirea rating-urilor externe, autoritatea de supraveghere fiind responsabilă
cu recunoaşterea agenţiilor de rating extern pe baza unor criterii calitative şi
(c) lărgirea sferei instrumentelor şi operaţiunilor acceptate în scopul
diminuării riscului de credit.
Abordările bazate pe modele interne de rating reprezintă elementul de cea
mai mare noutate, bazându-se pe teoriile privind evaluarea activelor1.
1
Posibilitatea ca un debitor să nu-şi ramburseze creditul se determină ca funcţie de diferenţa
între valoarea activelor şi cea a datoriilor. Probabilitatea de nerambursare măsoară riscul ca
această diferenţă să devină negativă.

102
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Cerinţele de capital sunt calculate în funcţie de următorii parametri de risc:


probabilitatea de nerambursare (probability of default-PD), pierderea în caz
de nerambursare (loss given default-LGD), expunerea faţă de debitor
(exposure at default-EAD) şi maturitatea expunerii (maturity-M). Cerinţele
de capital se determină scăzând din valoarea la risc a expunerilor băncii
(determinată pentru un interval de încredere de 99,9% şi un orizont de 1 an),
valoarea aferentă pierderii aşteptate (EL). Aceasta din urmă se compară cu
nivelul provizioanelor şi, în funcţie de rezultat, sunt influenţate fondurile
proprii. Pierderea aşteptată se determină conform formulei:
EL=PD x LGD x EAD
În abordarea de bază a modelelor interne, instituţiile de credit determină PD,
iar autoritatea de supraveghere stabileşte restul parametrilor de risc. În
abordarea avansată, instituţiile de credit îşi calculează singure toţi parametrii
în vederea stabilirii cerinţelor de capital. În acest ultim caz, diferenţa dintre
capitalul economic şi cel reglementat devine minimă.
Cerinţele de capital pentru riscul operaţional apar pentru prima oară
distinct. Riscul este definit ca posibilitatea înregistrării de pierderi datorate
unor procese interne inadecvate, unor erori umane sau ale sistemelor, sau
unor evenimente externe. Pentru calcularea cerinţelor de capital, instituţiile
de credit pot alege una din următoarele variante:
• Metoda indicatorului de bază: solicită deţinerea de capital egală cu
15% din venitul mediu brut din ultimii trei ani de activitate.
• Metoda standardizată: descompune operaţiunile băncii în opt categorii
de activităţi, iar cerinţa de capital se determină prin înmulţirea
venitului net obţinut pe fiecare categorie de activitate cu un procent
cuprins între 12% şi 18%.
• Metoda avansată: permite utilizarea modelelor interne pentru
cuantificarea cerinţelor de capital aferente riscului operaţional.
Riscul de piaţă nu cunoaşte modificări substanţiale faţă de completările
aduse prevederilor Basel I în 1996.

(ii) Pilonul II abordează calitativ cerinţele prudenţiale prin intermediul


procesului de supraveghere. Autoritatea de supraveghere capătă competenţe
sporite în evaluarea procedurilor interne ale băncilor cu privire la adecvarea
capitalului funcţie de profilul de risc. La rândul lor, instituţiile de credit
trebuie să fie capabile să identifice, să măsoare, să raporteze toate riscurile la
care sunt expuse şi să aloce capital în mod corespunzător. Riscurile nu sunt
doar cele captate în Pilonul I, ci şi cel de lichiditate, riscul de rata dobânzii
pentru expuneri care nu sunt în portofoliul de tranzacţionare, riscul de

103
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

concentrare, riscul rezidual, cel reputaţional şi strategic. Autoritatea de


supraveghere poate solicita capital suplimentar dacă apreciază că aceste
riscuri nu sunt acoperite şi/sau banca nu are implementate sisteme
corespunzătoare de control. Nu în ultimul rând, autoritatea trebuie să
construiască mecanisme de intervenţie timpurie care să prevină diminuarea
capitalului băncilor sub pragul minim.

(iii) Pilonul III încurajează disciplina de piaţă prin promovarea dezvoltării


unui set de cerinţe de raportare mai detaliate către autoritatea de
supraveghere şi către public. Creşterea transparenţei scade asimetria
informaţională, iar riscurile pot fi mai bine evaluate. Cerinţele de raportare
sunt calitative (ex: nivelul de consolidare, structura acţionariatului, strategia
băncii pentru anumite expuneri etc.) şi cantitative (ex: valoarea
componentelor capitalului, cerinţele de capital pentru toate riscurile etc.).

1.3. Indicatorul de solvabilitate


Gradul in care institutia de credit isi acopera riscurile pe care si le asuma
este judecat in functie de indicatorul de solvabilitate. Acesta se calculeaza ca
raport intre fondurile proprii si expunerea neta. In conformitate cu
standardele internationale, se considera ca un nivel superior pragului de 8%
al indicatorului de solvabilitate evidentiaza o buna adecvare a capitalului
bancar la activul riscant.

1.3.1 Fondurile proprii ale societăţilor bancare sunt formate din fondurile
proprii de nivel 1 si fondurile proprii de nivel 2.
Fondurile proprii de nivel 1 cuprind:
a) capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor
preferenţiale cumulative sau, după caz, capitalul de dotare pus la
dispoziţia sucursalei din România de către instituţia de credit din
statul terţ;
b) primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;
c) rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul
reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, rămas după
distribuirea profitului;

104
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

d) profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la


repartizarea sa conform destinaţiilor stabilite de adunarea generală a
acţionarilor.
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii de nivel 1 se deduc
următoarele elemente:
a) valoarea de înregistrare în contabilitate (cost de achiziţie) a
acţiunilor proprii deţinute de instituţia de credit;
b) rezultatul reportat, reprezentând pierdere;
c) pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării
fondurilor proprii;
d) valoarea de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor
necorporale.

Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:


a) Fonduri proprii de nivel 2 de bază:
¾ rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu
obligaţiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor
proprii;
¾ titlurile pe durată nedeterminată.
b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar.
¾ acţiunile preferenţiale cumulative pe durată determinată;
¾ capitalul sub formă de împrumut subordonat.

Pentru calculul fondurilor proprii, elementele componente ale fondurilor


proprii de nivel 2 sunt supuse următoarelor limite:

a) totalul fondurilor proprii de nivel 2 nu poate depăşi 100% din fondurile


proprii de nivel 1;
b) totalul valorii acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată
şi al capitalului sub formă de împrumut subordonat ce poate fi luat în
considerare la calculul fondurilor proprii nu poate depăşi 50% din
valoarea fondurilor proprii de nivel 1.
Acestea trebuie indeplinite simultan.

105
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

1.3.2 Expunerea neta

Expunerea neta, calculata conform metodologiei Basel I, cuprinde expunerea


neta bilantiera si expunerea neta extrabilantiera (privind riscul de credit).
EN – expunerea netă
EN = EN B + EN E ENB – expunerea netă bilanţieră
ENE – expunerea netă din elemente în afara bilanţului

Expunerea netă bilanţieră reprezintă suma ponderată a elementelor de activ


la valoarea netă (după deducerea elementelor de pasiv rectificative) cu
gradul lor de risc de credit.
n ENB – expunerea netă bilanţiera
EN B = ∑ Ai × GRCi Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă
i GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Criteriile de încadrare a elementelor de activ în categoriile de risc de credit


conform legislaţiei în vigoare sunt prezentate în anexa 1.
Expunerea netă din elemente în afara bilanţului reprezintă suma ponderată a
elementelor din afara bilanţului transformate în echivalent credit
(corespunzător criteriilor de încadrare prezentate în anexa 2) cu gradul lor de
risc de credit (corespunzător criteriilor de încadrare prezentate în anexa 1).
ENE – expunerea netă extrabilanţieră
n
Ei – activul „i” la valoare bilanţieră netă
EN E = ∑ ( Ei × ECi ) × GRCi
i =1
ECi – echivalent credit al activului „i”
GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

EXEMPLU:
Determinarea expunerii nete din active bilanţiere:

Gradul de Expunerea
ELEMENTELE DE ACTIV Sume nete risc netă din active
de credit bilanţiere

OPERAŢIUNI DE TREZORERIE Şl OPERAŢIUNI INTERBANCARE 203.569


- Casa şi alte valori 3.890 0 0
- Cont curent la bănci centrale (BNR) 56.950 0 0
- Conturi de corespondent la banci (din Romania) 43.834 20 8767
- Depozite la banci (din Romania şi din ţări de categorie A) 34.456 20 6891
- Credite acordate băncilor (din ţări de categorie B. cu scadenţa < 1 an) 22.670 20 4534
- Valori primite in pensiune (de !a bănci din România) 14.809 20 2962
- Valori de recuperat (cecuri in curs de încasarere de la bănci din România) 560 20 112
- Creanţe restante (asupra unor bănci din România) 427 100 427

106
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

- Creanţe îndoielnice (asupra unor bănci din România) 335 100 335
- Creanţe ataşate
- aferente băncilor din România si a celor din ţări de categorie A 22.238 20 4448
- aferente băncilor centrale (BNR) 3.670 0 0
OPERATIUNI CU CLIENTELA 583.486
Credite acordatete clientelei
- Creante comerciale 87.486 100 87486
- Credite de trezorerie 64.289 100 64289
- Credite pentru export 72.340 100 72340
- Credite pentru echipament 35.460 100 38460
- Credite pentru bunuri imobiliare (garantate cu ipoteci în favoarea băncii) 148.709 50 74355
- Valori primite în pensiune 35.909 100 35909
- Conturi curente debitoare 28.679 100 28679
- Valori de recuperat 12.345 100 12345
- Creanţe restante 11.689 100 11689
- Creanţe îndoielnice 5.680 100 5680
- Creanţe ataşate 77.900 100 77900
OPERAŢIUNI CU TITLURI ŞI OPERAŢIUNI DIVERSE 62.869
- Titluri primite in pensiune livrată
- Certificate de trezorerie emise de Ministerul Finaţelor 3.526 0 0
- Titluri de tranzacţie
- Certificate de trezorerie emise de Ministerul Finanţelor 1.570 0 0
- Certificate de depozit (emise de bănci din România) 3.019 20 604
- Acţiuni proprii 1.200 0 0
- Titluri de plasament
- Certificate de depozit emise de bănci din ţări de categoria A 6.099 20 1220
- Bilete de trezorerie emise de bănci din Romania 2.560 20 512
- Acţiuni 2.130 100 2130
- Titluri de investiţii
- Certificate de trezorerie 8.432 0 0
- Certificate de depozit (emise de bănci din România) 3.257 20 651
- Conturi de decontare privind operaţiunile cu titluri 1.679 100 1679
- Decontări interbancare 2.897 100 2897
- Debitori 16.947 100 16547
- Conturi de stocuri 2.356 100 2356
- Conturi de regularizare 1.245 100 1245
- Creanţe restante 989 100 989
- Creanţe îndoielnice 247 100 247
- Creanţe ataşate 4.715 100 4.715
VALORI IMOBILIZATE 133.566
- Credite subordonate (subordonate băncilor) 4.890 0 0
- Părţi in cadrul societăţilor comerciale legate, titluri de participare şi titluri ale
activitătii de portofoliu deţinute la bănci 900 0 0
- Dotări pentru unităţile proprii din străinătate 10.780 0 0
Imobilizări necorporale
- Fond comercial 8120 0 0
- Cheltuieli de constituire 5780 0 0
Imobilizări corporale

107
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

- Terenuri 19434 100 19434


- Clădiri 42059 100 42059
- Mijloace de transport 11230 100 11230
-Unelte. dispozitive.instrumente. mobilier şi aparatură birotică 6720 100 6720
- Imobilizări corporale in curs 974 100 974
- Creanţe restante 9.989 100 9989
- Creanţe indoielnice 9.890 100 9890
- Creanţe ataşate 2.800 100 2800
ACTIONARI SAU ASOCIATI 1.120 100 1120
TOTAL 678015

Determinarea expunerii nete din elemente în afara bilanţului:


Gradul de Expunerea
Echivalent netă din
CONTURI IN AFARA BILANŢULUI SUME risc
credit elem. in
de credit
afara bil.
ANGAJAMENTE DE FINANTARE
- Angajamente in favoarea altor bănci din România 10.430 100 20 2086
- Angajamente primite de la alte banci 5.130
- Angajamente in favoarea clientelei (aferente cr. pentru bunuri imob) 80.230 100 50 40115
ANCAJAMENTE DE GARANTIE
- Cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor bănci din România 6.130 50 20 613
- Cauţiuni, avaluri si alte garantii primite de la alte bănci 4.230
- Garanţii date pentru clientelă (aferente creditelor de trezorerie) 50.437 50 100 25218.5
- Garanţii primite de la clientelă 237.800
ANGAJAMENTE PRIVIND TITLURILE
- Tilluri de primit (certificate de trezorerie) 3.526 100 0 0
ANGAJAMENTE DIVERSE
- Angajamente date 10.830 100 100 10830
- Angajamente primite 9.710
ANGAJAMENTE INDOIELNICE 1.020 100 100 1020
TOTAL 79883

În acest moment putem calcula indicatorul de solvabilitate:

Total capital propriu 60 799


Total fonduri proprii 61 889
Expunere netă din active bilanţiere 678 015
Expunere netă din elemente în afara bilanţului 79 883
Total expunere netă 757 898
Indicator de solvabilitate= Fonduri proprii / Total expunere netă x 100 8,17

După cum se poate observa, indicatorul de solvabilitate respectă exigentele


Regulamentului BNR-CNVM nr.13/18/14.12.2006 privind riscul de credit,
nivelul înregistrat (8.02%) fiind superior limitei minime (8%). Deci, capitalul propriu
constituit de bancă este adecvat.

108
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

2. Solvabilitatea băncilor comerciale in Romania

2.1 Capital initial minim


Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 99 din 06/12/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului (M.O. nr.1027/2006), băncile au obligaţia
menţinerii în permanenţă a unui nivel minim al capitalului social, ce trebuie
actualizat în funcţie de cerintele Băncii Naţionale a României.

Grafic 2.1
Evoluţia capitalului social minim bancar
(valori nominale)

mil. lei
400000
350000
300000
250000
200000
150000
100000
50000
0
91

92

93

94

95

96

97

98

99

00

01

02

03

04
19

19

19

19

19

19

19

19

19

20

20

20

20

20

Sursa: Banca Naţională a României


Începând cu luna mai 2003 fiecare bancă comercială era obligată să deţină
un capital social minim de 32 mil. RON, in timp ce din iunie 2004 nivelul
minim al acestuia a devenit 37 mil. RON. Capitalul social al unei bănci
trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul subscrierii.

2.2 Nivelul de solvabilitate

In conformitate cu Regulamentul BNR-CNVM nr.13/18/14.12.2006,


instituţiile de credit trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care
să se situeze în permanenţă la un nivel cel puţin egal cu suma următoarelor
cerinţe de capital:
a) pentru riscul de credit şi riscul de diminuare a valorii creanţei aferente
întregii activităţi, cu excepţia operaţiunilor din portofoliul de
tranzacţionare, 8% din totalul valorilor ponderate la risc ale expunerilor,
calculate, după caz, în conformitate cu Regulamentul BNR-CNVM

109
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

nr.14/19/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de


credit şi firmele de investiţii potrivit abordării standard, Regulamentul
BNR-CNVM nr.15/20/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru
instituţiile de credit şi firmele de investiţii potrivit abordării bazate pe
modele interne de rating şi/sau Regulamentul BNR-CNVM
nr.21/26/2006 privind tratamentul riscului de credit aferent expunerilor
securitizate şi al poziţiilor din securitizare;
b) în ceea ce priveşte portofoliul de tranzacţionare, pentru riscul de
poziţie, riscul de decontare şi riscul de credit al contrapartidei, cerinţele
de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM
nr.22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al
firmelor de investiţii;
c) pentru riscul valutar şi riscul de marfă aferente întregii activităţi,
cerinţele de capital determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM
nr.22/27/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al
firmelor de investiţii; şi
d) pentru riscul operaţional aferent întregii activităţi, cerinţele de capital
determinate potrivit Regulamentului BNR-CNVM nr.24/29/2006 privind
determinarea cerinţelor minime de capital ale instituţiilor de credit şi ale
firmelor de investiţii pentru riscul operaţional.
Analiza indicatorului de solvabilitate calculat la nivel agregat indică faptul
că sistemul bancar românesc este bine capitalizat, apt să reziste unor şocuri
exogene dure. Deşi în ultimul an se remarcă o tendinţă uşor descrescătoare a
acestuia (grafic 2.2), explicată prin dinamica deosebită a creditării, nivelul
sau este mult peste nivelul minim reglementat.
Grafic 2.2

Evoluţia indicatorului de solvabilitate


22.00
20.00
18.00
16.00
14.00
12.00
10.00
8.00
6.00
4.00
2.00
0.00
Dec. 2004 Mar. 2005 Jun. 2005 Sep. 2005 Dec. 2005 Mar. 2006 Jun. 2006 Sep. 2006

Sursa: Banca Naţională a României, calcule proprii

110
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

3. Studii de caz privind riscul de insolvabilitate

Studiul de caz 1
Despre societatea bancară ABC se cunosc următoarele informaţii: casa
1.000 u.m., bonuri de tezaur 5.000 u.m., credite acordate administraţiei
locale 2.500 u.m., credite de trezorerie 12.500 u.m., imobilizări corporale
6.000 u.m., capitaluri proprii 2.000 u.m., capital suplimentar 1.000 u.m.,
depozite 20.000 u.m., împrumuturi interbancare 3.400 u.m., alte pasive 600
u.m., scrisori de garanţie date pentru clientelă 680 u.m., alte angajamente
date 660 u.m. Să se determine indicatorul de solvabilitate.
REZOLVARE:

Determinarea indicatorului de siolvabilitate se realizează pornind de la


calculul expunerii nete (activului riscant):
EN = EN B + EN E EN – expunerea netă
(2) ENB – expunerea netă bilanţieră
EN = 19.000 + 1.000 = 20.000 u.m. ENE – expunerea netă extrabilanţieră

În conformitate cu datele problemei expunerea netă bilantieră este


n ENB – expunerea netă bilanţieră
EN B = ∑ Ai × GRCi = 19.000 u.m. (3) Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă
i GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente bilantiere Valoarea ponderată


0% 6.000 0
20% 2.500 500
100% 18.500 18.500
Total 27.000 19.000

Expunerea extrabilanţieră este:


n ENE – expunerea netă extrabilanţieră
EN E = ∑ ( Ei × EC i ) × GRCi Ei – activul „i” la valoare bilanţieră netă
i =1 (4)
ECi – echivalent credit al activului „i”
EN E = 1.000 u.m. GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente extrabilantiere Valoarea ponderată


0% 0 0
50% 680 340
100% 660 660
Total 1.340 1.000

111
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Rata de solvabilitate este:


FP CP + CS FP – fondurile proprii
IS = × 100 = × 100 = 15% CP – capitalul propriu
EN EN CS – capitalul suplimentar ( CS ≤ CP )

Concluzie: rata de solvabilitate sunt este 15%.

Studiul de caz 2
Pentru societatea bancară Beta din România se cunosc următoarele categorii
de active pe clase de risc.
Categoria de risc 0% 20% 50% 100%
Active bilanţiere 50.000 100.000 300.000 550.000

Fondurile proprii constituite de bancă sunt de 51.000 u.m. Să se determine


fondurile proprii adecvate şi să se prezinte două modalităţi de ajustare a
elementelor bilanţiere relevante în cazul neîndeplinirii normei de
solvabilitate.

REZOLVARE:

Determinarea fondurilor proprii adecvate se realizează pornind de la calculul


expunerii nete (activului riscant):
EN – expunerea netă
EN = EN B + EN E ENB – expunerea neta bilanţieră
ENE – expunerea neta extrabilanţieră

În conformitate cu ipoteza problemei expunerea netă extrabilanţieră este


nulă.
n ENB – expunerea neta bilanţieră
EN B = ∑ Ai × GRCi Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă
i GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”

Categoria de risc Elemente de activ Valoarea ponderată


0% 50.000 0
20% 100.000 20.000
50% 300.000 150.000
100% 550.000 550.000
Total 1.000.000 720.000

Deci expunerea netă este 720.000 u.m.

112
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Fondurile proprii adecvate reprezintă 8% din expunerea netă.


FPA - fondurile proprii adecvate
FPA = EN × 0,08
EN – expunerea netă
Astfel,
Fonduri proprii adecvate = 720.000 × 8% = 57.600 u.m.
Pentru atingerea nivelului minim de solvabilitate se pot lua o serie de măsuri
printre care:

I. creşterea fondurilor proprii până la nivelul adecvat prin emisiunea de


acţiuni sau prin fuziunea cu o bancă mai bine capitalizată.
Cum fondurile proprii adecvate trebuie să fie: 57.600 u.m., se impune o
creştere a fondurilor proprii efective cu 6.600 u.m.

II. reducerea expunerii nete prin modificarea structurii activului în contextul


unui bilanţ constant:
Diminuarea creditelor comerciale cu 165.000 u.m. şi majorarea
creditelor ipotecare cu aceeaşi sumă:

FP ⎫
FP = EN max × 0,08 ⇒ EN max = ⇒ EN max = 637.500 ⎪
0,08 ⎬ ⇒ x = 165.000
EN max = 20% × 100.000 + 50% × (300.000 + x) + 100% × (550.000 − x)⎪⎭

Concluzie: fondurile proprii adecvate sunt 57.600 u.m., iar respectarea ratei
1 de solvabilitate se poate realiza fie prin creşterea fondurilor
proprii cu 6.600 u.m., fie prin diminuarea creditelor comerciale cu
165.000 u.m. şi majorarea creditelor ipotecare cu aceeaşi sumă.

113
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

TEMA 8 RISCUL DE CREDIT

8.1 Aspecte teoretice


8.2 Gestionarea a priori a riscului de credit
8.2.1 Divizarea şi limitarea riscurilor
8.2.2 Aprecierea capacităţii de rambursare
8.2.3 Constituirea garanţiilor
8.3 Gestionarea posteriori a riscului de credit
8.3.1 Analiza portofoliului de credite şi constituirea de
provizioane
8.3.2 Constituirea rezervei generale pentru riscul de credit
8.4 Aplicaţii

8.1. Aspecte teoretice

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenţii de


titluri să nu–şi onoreze obligaţiile la scadenţă, ca urmare a degradării
situaţiei financiare a acestora, care poate fi determinată de condiţiile afacerii
împrumutatului sau de situaţia generală a economiei.
Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadenţă a
creditelor şi dobânzilor aferente, se impune o gestinare atentă a riscului de
credit, care se realizează a priori şi a posteriori.

Gestionarea a priori este o primă etapă şi presupune :


- divizarea şi limitarea riscurilor,
- aprecierea calităţii (capacităţii de rambursare) a solicitanţilor de
credite,
- constituirea garanţiilor.
A doua etapă , gestionarea a posteriori , vizează:
- analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane,
- constituirea rezervei generale pentru riscul de credit

114
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

8.2 Gestionarea a priori a riscului de credit

8.2.1. Divizarea şi limitarea riscurilor

Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrării riscurilor prin


diversificarea (economică şi geografică) plasamentelor. Limitarea riscurilor
se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar şi prin măsuri
stabilite de autoritatea de reglementare, opozabile tuturor băncilor.

Limitarea autonormativă vizează:


- limite interne pentru ponderea activităţilor riscante în fondurile proprii,
- plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă
geografică

Reglementările româneşti pentru limitarea riscului de credit se referă la:


1. O instituţie de credit nu poate înregistra o expunere faţă de un singur
debitor, a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
2. În cazul în care acest un singur debitor are în componenţa sa cel puţin
un membru al grupului instituţiei de credit raportoare, iar membrul
respectiv este societatea-mamă, filială a societăţii-mamă sau filială a
instituţiei de credit raportoare, procentul prevăzut la pct. 1 va fi redus
la 20%.
3. Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit (care
depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii) nu poate depăşi 800% din
fondurile ei proprii.

UN SINGUR DEBITOR - orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau


juridice faţă de care instituţia de credit are o expunere şi:
- care constituie, dacă nu se dovedeşte altfel, un singur risc, deoarece una
dintre ele deţine, direct sau indirect, controlul asupra celeilalte ori
celorlalte; sau
- între care nu există o relaţie de control în sensul exprimat la prima liniuţă,
dar care trebuie să fie considerate ca reprezentând un singur risc, deoarece
între ele există asemenea legături încât, dacă una dintre ele s-ar confrunta
cu probleme financiare, există o probabilitate considerabilă ca cealaltă sau
toate celelalte să se confrunte cu dificultăţi de rambursare;

115
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Prin expunere fata de un debitor intelegem activele si elementele din


afara bilantului nete de provizioane. In conformitate cu limitele aplicabile
expunerilor mari, se va excepta din calcul partea determinata ca diferent
intre valoarea expunerii respective si rezultatul inmultirii acesteia cu
ponderea aferenta. Cu alte cuvinte, se va lua in calcul doar riscul net al
debitului respectiv. Riscul net (sau expunerea neta) se calculeaza folosind
urmatorul algoritm:
RNi – riscul net al activului i
RN i = Ai × GRC i Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă
GRCi – gradul de risc de credit al activului „i”
Prin notiunea de activ la valoare bilantiera neta intelegem activ la
valoare bilantiera bruta diminuata cu nivelul specific al provizioanelor sau
amortismentelor constituite pentru activul respectiv.
Ai – activul „i” la valoare bilanţieră netă
Ai = ABi − P( A) i ABi – activul „i” la valoare bilanţieră brută
P(A)i – provizionul sau amortismentul constituit pt. activul „i”
Gradul de risc de credit reprezinta coeficientul de risc corespunzator
fiecarui element de activ. In conformitate cu Norma 12/2003 a BNR, el
poate lua valori doar in multimea {0,0.2,0.5,1}

8.2.2 Aprecierea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate


eforturile pentru a-şi încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar
solicitările de credit pentru care există premisele rambursării principalului şi
plăţii dobânzilor.
Evaluarea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite are
dimensiuni calitative şi cantitative. Etapele în evaluarea calitativă a riscului
se referă la obţinerea de informaţii legate de responsabilitatea financiară a
clientului, determinarea scopului real al cererii de credit şi de estimarea
eforturilor reale ale clientului în vederea rambursării. Dimensiunea
cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă a
istoricului datelor financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate
financiare.

In general, pentru evaluarea unei solicitări de credit sunt urmărite


analiza bonitatii clientului si evaluarea perspectivelor financiare pe bază
de cash - flow .

116
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Analiza bonitatii clientului

Rating-ul reprezinta o metoda moderna de evaluare a bonitatii


clientilor potentiali. Aceasta constă într–o notaţie de apreciere a atributelor
solicitantului în vederea acordării creditului, care sunt apoi agregate într-o
notă totală.
Construirea unui sistem de rating presupune rezolvarea urmatoarelor
probleme:
¾ alegerea criteriilor relevante de evaluare
¾ stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respectiv
notarea fiecarui criteriu
¾ elaborarea metodologiei de agregare a notelor obtinute pentru fiecare
criteriu in parte
¾ stabilirea punctajului minim pentru continuarea analizei solicitarii de
credit
Aplicarea sistemului credit scoring are în vedere compararea
punctajului obţinut de solicitant cu limita stabilită pentru acordarea
creditului. Acest rezultat constituie numai o bază pentru decizia de creditare,
aceasta din urmă revenind Comitetului de Credite.

Stabilirea punctajului minim pentru acordarea creditului

Aceasta se realizează pornind de la o bază de date ce cuprinde clienţii


băncii care au beneficiat de credite în trecut.
Pentru stabilirea ierarhiei debitorilor banca utilizează 1000 dosare de
credit din trecut, care cuprind 900 clienţi solvabili şi 100 clienţi insolvabili.
Convenţional se consideră că un client solvabil aduce o unitate profit, iar un
client nesolvabil 9 unităţi pierdere. Punctajele care s-ar obţine, pe o scală de
100 puncte, sunt:
Note obţinute 0- 10- 20- 30- 40- 50- 60- 70- 80- 90-
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
Nr clienţi
0 23 35 86 153 225 114 100 102 62
solvabili
Nr clienţi
11 15 21 14 13 8 8 6 4 0
insolvabili

Se stabileşte punctajul minim de la care clienţii pot obţine credite.


Vom calcula pentru fiecare punctaj rezultatul obţinut de bancă şi se va
considera ca prag minim acel nivel peste care banca înregistrează profit:

117
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Note Nr. clienţi Nr.clienţi


obţinut solvabili insolvabili Rezultatul băncii
e (cumulat) (cumulat)
Col 4 = 1 x Col 2 – 9 x
Col 1 Col 2 Col 3
Col 3
0-10 0 11 -99
11-20 23 26 -211
21-30 58 47 -365
31-40 144 61 -405
41-50 297 74 -369
51-60 522 82 -216
61-70 636 90 -174
71-80 736 96 -128
81-90 838 100 -62
91-100 900 100 0

Pentru clienţii ce au punctaj de pănă la 40 de puncte banca ar suferi o


pierdere de 405 u.m. Renunţând la aceşti clienţi, banca obţine 405 u.m.
profit. Renunţând la clienţii cu punctaj sub 50 de puncte profitul ar fi de doar
369 u.m. Se observă că dacă banca creşte plafonul de puncte peste 40 atunci
profitul înregistrat se reduce. Deci, profitul maxim este de 405 u.m. şi se
obţine prin creditarea clienţilor cu un punctaj superior limitei de 40 de
puncte.

Alegerea criteriilor relevante de evaluare si stabilirea intervalelor


valorice pentru fiecare dintre criterii, respectiv notarea fiecarui criteriu

Alegerea criteriilor relevante de evaluare are in vedere trei categorii de


informatii:
¾ financiare,
¾ economice,
¾ nefinanciare privind clienţii: situatia juridica, tipul de proprietate,
conducerea, personalul societăţii, afacerea, piaţa, etc.

118
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Analiza financiara

Criteriile ce stau la baza evaluarii performanţelor financiare ale


clientului şi capacitatăţii acestuia de a–şi onora datoria la scadenţă se
stabilesc de fiecare bancă în parte şi se aprobă de către BNR-Direcţia
Supraveghere (conform art. 7 din Regulamentul nr. 5 din 23 august 2002).

În urma acestor evaluări, performanta financiara va fi inclusa în una


dintre următoarele categorii:
- categoria A: performanţe foarte bune, care permit achitarea la scadenţă a
datoriei, cu menţinerea acestor performanţe,
- categoria B: performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o
perspectivă medie,
- categoria C: performanţe financiare satisfăcătoare, cu tendinţe de
înrăutăţire;
- categoria D: performanţe financiare scăzute şi ciclice;
- categoria E: pierderi şi incapacitatea rambursării.

Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare


furnizate de client: bilanţ şi raport de gestiune, cont de profit şi pierdere,
balanţa de verificare. Prin această analiză banca urmăreşte să identifice şi să
cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de lichiditate, riscul de
insolvabilitate şi riscul legat de managementul activelor.

Prezentăm în continuare un sistem de indicatori care pot fi folosiţi la


încadrarea agenţilor economici împrumutaţi în una din categoriile de mai
sus. Se au în vedere mai multe criterii, pentru fiecare stabilindu-se un
punctaj, iar pe baza notei totale se realizează clasificarea performantei
financiare.

Indicator Formula Intervale Punctaj


LG ≥ 1 1
1 > LG ≥ 0.8 2
Lichiditatea ACirculante
0.8 > LG ≥ 0.6 3
LG =
generala PCirculante 4
0.6 > LG ≥ 0.5
0.5 > LG
5

119
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

LC ≥ 0.8 1
0.8 > LC ≥ 0.65 2
ACirculante − Stocuri 3
Lichiditatea curenta LC = 0.65 > LC ≥ 0.5
PCirculante 4
0.5 > LC ≥ 0.3
0.3 > LC
5
G ≤ 0 .4 1
0 .4 < G ≤ 0 .5 2
Gradul de G=
Datorii
0 .5 < G ≤ 0 .7 3
indatorare AT
0 .7 < G ≤ 0 .8 4
G > 0 .8 5
AD ≥ 6 1
6 > AD ≥ 4 2
Acoperirea AD =
RExploatare
4 > AD ≥ 3 3
dobanzilor Chelt.Financiare 4
3 > AD ≥ 1
1 > AD 5
RStoc ≥ 12 1
12 > RStoc ≥ 8 2
CA 3
Rotatia Stocurilor RStoc = 8 > RStoc ≥ 4
Stocuri 4
4 > RStoc ≥ 2
2 > RStoc
5
TC ≤ 15 zile 1
Termenul de 15 zile < TC ≤ 30 zile 2
Creante × 360 3
recuperare al TC = 30 zile < TC ≤ 60 zile
CA 4
creantelor 60 zile < TC ≤ 90 zile
5
TC > 90 zile
TP > 90 zile 1
60 zile < TP ≤ 90 zile 2
Termenul de plata al Datorii × 360 3
TP = 30 zile < TP ≤ 60 zile
datoriilor CA 4
15 zile < TP ≤ 30 zile
5
TP ≤ 15 zile
R AF ≥ 6 1
6 > R AF ≥ 4.5 2
Rotatia activelor R AF =
CA
4.5 > R AF ≥ 3 3
fixe AF 4
3 > R AF ≥ 1.5
5
1.5 > R AF

120
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

R AT ≥ 2.5 1
2.5 > R AT ≥ 2 2
Rotatia activelor R AT =
CA
2 > R AT ≥ 1.5 3
totale AT 4
1.5 > R AT ≥ 1
5
1 > R AT
PM ≥ 0.15 1
0.15 > PM ≥ 0.1 2
PN
Rata profitului PM = 0.1 > PM ≥ 0.05 3
CA 4
0.05 > PM ≥ 0.01
0.01 > PM 5
BEP ≥ 0.35 1
0.35 > BEP ≥ 0.3 2
RExploatare
Puterea de castig BEP = 0.3 > BEP ≥ 0.25 3
AT 4
0.25 > BEP ≥ 0.2
0.2 > BEP 5
ROE ≥ 0.2 1
0.2 > ROE ≥ 0.15 2
Rentabilitatea ROE =
PN
3
0.15 > ROE ≥ 0.1
financiara CP 4
0.1 > ROE ≥ 0.05
0.05 > ROE 5

Evaluarea rezultatelor economice

Analiza economica urmareste sa evalueze puterea economica a solicitantului


prin cuantificarea cresterii reale a cifrei de afaceri si a profitului net,
modificarea procentuala a activitatii in raport cu media sectorului de
activitate si dimensiunea economica a activitatii.
Indicator Formula Intervale Punctaj
Δ %CA ≥ 0.25 1
CAn 0.1 ≤ Δ%CA < 0.25 2
Cresterea CA in Δ%CA = − 0.05 ≤ Δ %CA < 0.1 3
termeni reali CAn −1 × (1 + ri n )
− 0.2 ≤ Δ%CA < −0.05 4
Δ%CA < −0.2 5
Δ% PN ≥ 0.25 1
PN n 0.15 ≤ Δ% PN < 0.25 2
Cresterea PN in Δ% PN = 0.03 ≤ Δ % PN < 0.15 3
termeni reali PN n −1 × (1 + ri n )
− 0.05 ≤ Δ% PN < 0.03 4
Δ% PN < −0.05 5

121
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

CA(EUR) ≥ 10.000.000
EUR
[5.000.000 EUR
1
;10.000.000 EUR)
CA( ROL)
2
Marimea CA( EUR) = [1.000.000 EUR
3
companiei CS ( ROL / EUR) ;5.000.000 EUR)
4
[250.000 EUR
5
;1.000.000 EUR)
CA(EUR) < 250.000
EUR
Ω ≥ 0 .1 1
0.05 ≤ Ω < 0.1 2
Cresterea CA vs
Ω = Δ%CA − Δ% ES 0 ≤ Ω < 0.05 3
Ev. Sect.
− 0.05 ≤ Ω < 0 4
Ω < − 0 . 05 5

Analiza informatiilor nefinanciare

Relevanta analizarii aspectelor nefinanciare este data de necesitatea


aprecierii moralitatii comerciale si a capacitatii manageriale a potentialului
client.
Dintre criteriile nefinanciare de analiza a bonitatii clientului se detaseaza
prin importanta situatia juridica. In cazul in care clientul de afla intr-una din
urmatoarele situatii el este eliminat imediat din analiza: dizolvare, faliment,
inmatriculare respinsa, lichidare si radiere.
Indicator Status Punctaj
capital nemajorat 5
intrerupere temporara de 5
activitate 5
reorganizare - alte moduri 5
divizare totala 4
in curs de inmatriculare 4
Situatia juridica reorganizare in cooperative de 4
cred 4
reorganizare judiciara 3
rezervare pentru schimbare 3
nume firma 3
divizare partiala 3
rezervare 2

122
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

schimbare sediu in alt judet 2


valabilitate sediu expirata 2
fuziune prin absorbtie 2
reorganizare RA in S.C. 1
reorganizare sucursala in S.C. 1
schimbare forma juridica
functiune
fuziune prin contopire
VA < 2 5
2 ≤ VA < 5 4
Vechimea afacerii 5 ≤ VA < 8 3
8 ≤ V A < 12 2
1
V A ≥ 12
SA si cotata la BVB 1
SA si cotata la RASDAQ 2
Forma de
SA necotata 3
proprietate
SRL 4
Alte forme 5

Stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii,


respectiv notarea fiecarui criteriu are la baza analiza discriminanta1.
Elaborarea metodologiei de agregare a notelor obtinute pentru
fiecare criteriu in parte

Construirea metodologiei de agregare a rezultatelor obtinute are in


vedere stabilirea importatei fiecarui criteriu in parte in ansamblul
indicatorilor considerati. Cel mai adesea sistemele de rating folosesc metoda
liniara de agregare a rezultatelor, apreciindu-se ca aceasta aproximeaza cel
mai bine toate situatiile posibile.

1
Vezi “Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate Bankruptcy” de
Edward I. Altman – The Journal of Finance, Vol 23, Issue 4 (Sep., 1968), 589-609

123
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Analiza perspectivelor financiare pe bază de cash – flow

Analistul de credite trebuie să fundamenteze decizia de creditare nu


numai pe situaţia financiară istorică a clientului, ci şi pe capacitatea acestuia
de a genera în viitor fluxuri băneşti şi deci de a rambursa creditul şi a plăti
dobânda. Instrumentul folosit în acest scop este fluxul de numerar, adică o
situaţie a intrărilor şi ieşirilor de numerar (încasări şi plăţi) într-o perioadă
dată. Rezultatul poate fi pozitiv (disponibil de numerar) sau negativ (necesar
de numerar).

În realizarea unui flux de numerar, trebuie avut în vedere că


prognozele clientului pot avea la bază o proiecţie exagerat pozitivă a
evoluţiei viitoare, deci se impune o corectare a acestora.

În linii mari, structura unui flux de numerar este următoarea:


+ intrări de capital
- ieşiri de capital
+ intrări din vânzări
- ieşiri pentru aprovizionări
- salarii
- alte cheltuieli
- impozit pe profit

= flux net al perioadei


+ disponibil din perioada anterioară

= disponibil / necesar de lichidităţi curent

124
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

8.2.3 Constituirea garanţiilor

Conform prevederilor Legii Bancare, acordarea de credite se realizeaza in


urma acceptarii de catre Banca a unor garantii aferente acestor credite.
Astfel, garantiile care se pot accepta sunt:
- garantii in numerar (depozite constituite la Banca de catre Imprumutat
sau de catre un tert garant);
- scrisori de garantie bancara (in vederea acceptarii unei scrisori de
garantie bancara se verifica existenta unei limite aprobate si disponibile
pentru banca emitenta);
- scrisoare de garantie emisa de o Administratie Centrala / Locala
- scrisoare de garantie emisa de o entitate juridica sau fizica;
- diferite forme de garantii emise de institutiile specializate si autorizate sa
emita astfel de garantii (Fondul National de Garantare a Creditelor pentru
Intreprinderile Mici si Mijlocii SA, Fondul de Garantare a Creditului Rural
S.A, etc).
- garantii materiale (considerate la o valoare justa2):
proprietati industriale
ipoteci proprietati cu destinatie de locuinta
alte proprietati

echipamente
stocuri
gajuri
bunuri mobile
altele

exigibile
viitoare
cesiuni de
instrumente de plata emise in favoarea
creanta
Imprumutatului si girate Bancii
altele
- alte garantii considerate acceptable.

2
Valoarea justa a garantiilor sus mentionate va fi considerata ca fiind valorea rezultata din eel putin una din
sursele urmatoare:
a) informatii relevante aparute in presa, inclusiv dar nelimitandu-se la anunturi publicitare, in cazul locuintelor
tip apartament bloc, terenuri precum si alte proprietati imobiliare private;
b) raport de evaluare acceptat de catre Banca, in cazul proprietatilor imobiliare industrial precum si celor de alt tip
(inclusiv cele mentionate la pct a);
c) documente doveditoare (facturi, declaratii vamale, etc) in cazul gajurilor, si altor tipuri de garantii acceptate.

125
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Pentru garantiile reale mobiliare, in Raportul de credit se vor prezenta orice


informatii care exista cu privire la garantiile propuse, obtinute prin
interogarea Arhivei Electronice de Garantii Mobiliare (AEGRM).
Valoarea justa in cazul cesiunii de creanta va fi valoarea contractului
comercial incheiat de clientul Bancii-lmprumutat cu partenerii sai sau a
comenzilor ferme de care acesta dispune.
Valoarea justa in cazul instrumentului de plata girat Bancii si a Biletelor la
Ordin emise in favoarea Bancii si avalizate, va fi valoarea respectivelor
instrumente.
Valoarea justa in cazul scrisorilor de garantie corporative sau a scrisorilor
de garantie emise de persoane fizice va fi insasi valoarea inscrisa in textul
scrisorii, reprezentand angajamentul de plata asumat de catre entitatea
emitenta.
Valoarea justa in cazul garantiilor emise de institutii specializate in garantare
va fi insasi valoarea inscrisa in textul documentului, reprezentand
angajamentul de plata asumat de catre entitatea emitenta.
Valorile garantiilor sus enumerate se vor inregistra in contabilitate la valorile
juste determinate la data acordarii, pe baza documentelor mentionate.
Valorile ponderate mentionate in Raportul de credit au doar scop informativ.

126
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

8.3. Gestionarea posteriori a riscului de credit

8.3.1 Analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane

Este o etapă în gestionarea riscului de credit care urmează procesului


de acordare a creditelor şi vizează constituirea de resurse pentru acoperirea
pierderilor care apar la portofoliul de credite. Vom urmări în continuare
stabilirea nivelului cerut ( de normele reglementare ) al provizioanelor
pentru riscul de credit.

8.3.1.1. Se procedează mai întâi la o clasificare a creditelor în cinci


categorii, iar pentru fiecare categorie este normat un nivel de provizionare:

Categorie de credite standard observatie substandard indoielnic pierdere


Coeficient de provizionare 0 0,05 0,2 0,5 1

Clasificarea creditelor are în vedere trei criterii :


1) serviciul datoriei
– capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată ca
număr de zile de întârzire de plată de la scadenţă;
– există cinci intervale de timp în funcţie de care se apreciază serviciul
datoriei (0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 de
zile)
2) performanţa financiară
– reflectarea potenţialului economic şi solidităţii financiare ale unei
entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de
factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculaţi pe baza
datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi (modul
de administrare a entităţii economice analizate, calitatea
acţionariatului, garanţiile primite);
– această evaluare se va realiza potrivit normelor interne ale băncilor
(conform avizului BNR – Direcţia de Supraveghere);
– frecvenţa cu care se determină categoria de performanţă financiară va
coincide cu frecvenţa cu care se întocmesc situaţiile financiare;
– în cazul în care băncile se găsesc în imposibilitate de a evalua
performanţa financiară a unui client din sectorul nebancar, aceasta va
fi încadrată direct în categoria E.
3) iniţierea de proceduri judiciare
– cel puţin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperarii
creanţelor: pentru recuperarea creditelor:

127
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

¾ darea de către instanţă a hotarârii de deschidere a procedurii


falimentului;
¾ declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice
sau juridice.

Din combinarea celor trei criterii rezultă clasificarea creditelor conform


principiului declasării prin contaminare.
Pentru sectorul nebancar:

Pentru sectorul bancar:

128
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

8.3.1.2 Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit.


Se vor parcurge următoarele etape:
a. determinarea bazei de calcul:
- prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor
acceptate a fi luate în considerare conform Normelor
metodologice ale BNR nr. 12/2002;
- prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de
garanţii, în cazul unui credit clasificat în categoria pierdere, în
situaţia în care s-au iniţiat proceduri judiciare sau în situaţia în
care cel puţin una dintre sumele respectivului credit
înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile;
b. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul
obţinute.

8.3.2 Constituirea rezervei generale pentru riscul de credit

Pe lângă provozioanele specifice fiecărui tip de credit există şi posibilitatea


constituirii unor rezerve generale pentru riscul de credit. Legislaţia
românească prevede un volum deductibil fiscal al rezervei generale pentru
riscul de credit de maxim 2 % din soldul creditelor acordate. Aceste rezerve
pot acoperi pierderile la portofoliul de credite în cazul unei provizionări
necorespunzătoare.
Rgrc = 2% × Cr
Rgrc - rezerva generală pentru riscul de credit Cr - soldul creditelor acordate

129
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

8.4. Aplicaţii

Aplicaţia 1

Societatea comercială ALFA, care deţine controlul asupra societăţii BETA a


beneficiat de un credit în sumă de 100.000 u.m. Societatea BETA
formulează o cerere de creditare băncii sale, aceeaşi cu cea a societăţii
“mamă“, în sumă de 70.000 u.m. Fondurile proprii ale băncii sunt de
600.000 u.m. Stabiliţi suma maximă ce poate fi angajată în creditarea
societăţii BETA.
REZOLVARE:
Cele două societăţi, ALFA şi BETA, datorită relaţiilor dintre ele, sunt
considerate un singur debitor.
Fonduri proprii 600000
Expunerea maxima a bancii fata de un singur debitor 150000
(25%*FP)
Riscul net al societăţii ALFA 100000
Credit maxim de care poate beneficia BETA 50000

Aplicaţia 2
Societatea comercială ALFA, care deţine controlul asupra societăţii BETA a
beneficiat de un credit ipotecar în sumă de 200.000 u.m garantat integral cu
ipoteci in favoarea bancii. Societatea BETA formulează o cerere de creditare
băncii sale, aceeaşi cu cea a societăţii “mamă“, în sumă de 200.000 u.m.
Fondurile proprii ale băncii sunt de 800.000 u.m. Stabiliţi suma maximă ce
poate fi angajată în creditarea societăţii BETA daca debitul societatii ALFA
nu se modifica.
REZOLVARE:
Cele două societăţi, ALFA şi BETA, datorită relaţiilor dintre ele, sunt
considerate un singur debitor. Riscul net al societatii ALFA este
RN ALFA = 0.5 × 200000 = 100000
Fonduri proprii 800000
Expunerea maxima a bancii fata de un singur debitor 200000
(25%*FP)
Riscul net al societăţii ALFA 100000
Credit maxim de care poate beneficia BETA 100000

Concluzie: Societatea BETA poate primi doar 100000 u.m. din cele 200000
pe care le-a solicitat prin aplicatia de credit.

130
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Aplicaţia 3

Determinaţi nivelul provizioanelor ce sunt constituite de Banca Vega la


01.10.2002 pentru creditele acordate clienţilor săi cu performante financiare
din categoria B, care nu înregistrează întârziere de plata şi asupra cărora nu
s-au început proceduri judiciare.
Agent economic Valoarea debitelor Tipul garanţiei
Depozit colateral plasat la banca
X 100,000
insasi
Scrisoare de garanţie bancară emisă
Y 50,000
de banca BETA (din România)
Ipoteci in favoarea băncii, de ranguri
Z 150,000 superioare ipotecilor instituite in
favoarea altor creditori

REZOLVARE :
a. determinarea bazei de calcul:
b.
Deoarece debitorii nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare
asupra lor şi nici nu înregistrează întârzieri de plata, determinarea bazei de
calcul se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a
garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor
metodologice ale BNR nr. 12/2002.

Coeficientul pentru
Baza de calcul
Agent Valoarea deducere din
col.4 = col.2 * (1 –
economic debitului expunerea băncii fata
col.3)
de entitatea de risc
1 2 3 4
X 100,000 1 0
Y 50,000 0.8 10,000
Z 150,000 0.5 75,000
85,000

c. determinarea coeficientului de provizioane

Deoarece debitorii nu înregistrează întârzieri de plata, au o performanta


financiara de categoria B şi nici nu se afla sub incidenţa începerii unor

131
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

proceduri judiciare asupra lor, debitele sunt asimilate categoriei de credit


„in observaţie”. Prin urmare coeficientul de provizioane este de 0.05.

d. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute

Pr ovizion = Baza de Calcul × coef . provizion = 85 ,000 × 0.05 = 4 ,250

Aplicaţia 4

Determinaţi nivelul provizioanelor ce trebuie constituite de banca ALFA la


data de 30.06.2005 pentru creditele acordate societăţii CARTIM SRL:
- un credit pentru echipament de 100.000 u.m., dobândă calculată
10.000 u.m., contractat pe 25 mai 2004, rambursabil în patru anuităţi
egale, garantat cu bonuri de tezaur emise de Ministerul Finanţe. Se
constată nerambursarea primei rate , fără a se iniţia proceduri judiciare
pentru recuperarea sumelor,
- un credit de exploatare (contractat pe 2 mai 2005) de 24.000 u.m.,
dobândă calculată 1,200 u.m., rambursabil în 12 rate lunare, pentru
care nu sunt întârzieri la rambursare. Clientul garantează printr-un gaj
general asupra bunurilor sale mobile.
Conform situaţiilor financiare prezentate de debitor la 15 iunie banca
clasifica performantele financiare ale SC CARTIM SRL in categoria A.

REZOLVARE :

Creditul pentru echipament :

a. determinarea bazei de calcul:

Deoarece debitorul nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri


judiciare asupra lui şi nici nu înregistrează întârzieri de plata mai mari de 90
de zile, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea din expunerea
băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform
Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002. Fiind un credit garantat cu
titluri emise de administraţia publica centrala de specialitate a statului
roman, coeficientul pentru deducere din expunerea băncii fata de debitor
este 1. Deci baza de calcul este:

Baza de Calcul e = Debit e × ( 1 − deduceree ) = 110 ,000 × ( 1 − 1 ) = 0

132
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

b. determinarea coeficientului de provizioane


Deoarece debitorul înregistrează o întârziere de plata de 36 de zile, dar are o
performanta financiara de categoria A şi nici nu se afla sub incidenţa
începerii unor proceduri judiciare asupra lui, debitul este clasificat in
categoria de credit „substandard”. Prin urmare coeficientul de provizioane
este de 0.2.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul


obţinute:
Pr ovizione = Baza de Calcul e × coef . provizione = 0

Creditul de exploatare:

a. determinarea bazei de calcul:


Deoarece debitorul nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri
judiciare asupra lui şi nici nu înregistrează întârzieri de plata mai mari de 90
de zile, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea din expunerea
băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate a fi luate în considerare conform
Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002. Fiind un credit garantat
printr-un gaj general asupra bunurilor sale mobile, coeficientul pentru
deducere din expunerea băncii fata de debitor este 0. Deci baza de calcul
este:
Baza de Calcult = Debit t × ( 1 − deduceret ) = 23 ,100 × ( 1 − 0 ) = 23 ,100

b. determinarea coeficientului de provizioane


Deoarece debitorul nu înregistrează întârzieri de plata, are o performanta
financiara de categoria A şi nici nu se afla sub incidenţa începerii unor
proceduri judiciare asupra lui, acest credit ar fi clasificat ca fiind „standard”.
Având în vedere că creditul pentru echipament al aceluiaşi client este
clasificat substandard şi creditul de trezorerie va fi declasat la substandard
(principiul declasarii prin contaminare). Prin urmare coeficientul de
provizioane este de 0.2.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul


obţinute:
Pr oviziont = Baza de Calcult × coef . proviziont = 23 ,100 × 0.2 = 4 ,620

Necesar de provizioane : 0 + 4,620 = 4,620 u.m.

133
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

TEMA 9 RISCUL DE RATA A DOBANZII


9.1 Definirea riscului de rată a dobânzii
9.2 Definirea sensibilităţii preţului unui activ bancar
9.3 Definirea duratei şi caracteristicile acesteia
9.4 Relaţia dintre durată şi sensibilitate

9.1. Definirea riscului de rată a dobânzii

Riscul de RATĂ A DOBÂNZII se defineste prin probabilitatea


aparitiei evoluţiilor nefavorabile a rezultatelor ca urmare a modificarii
ratelor. Sursele aparitiei acestui risc sunt nivelul expunerii si incertitudinea
privind evolutia ratei dobanzii.
Formele de manifestare sunt:
- Efectul de exploatare este riscul de a înregistra o reducere a veniturilor
nete din dobanzi. Se cuantifica folosind modelul „repricing gap”,
respectiv:
ΔVND - modificarea veniturilor nete din dobanzi
AS – active sensibile la modificarea dobanzii (purtatoare de dobanda
ΔVND = GAP × Δr variabila)
GAP = AS − PS PS – pasive sensibile la modificarea dobanzii (purtatoare de dobanda
variabila)
Δr -modificarea ratei dobanzii
- Efectul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o
reducere a valorii de piata a capitalului propriu. Se cuantifica folosind
modelul „duration gap”, respectiv:
ΔCP - modificarea valorii de piata a capitalul propriu
Δr
ΔCP = DGAP × A × DGAP - ecartul de durata
1+ r
A - valorea de piata a activului
Δr -modificarea ratei dobanzii
Anticipări EFECT EXPLICATIE ECONOMICA
Plasament la rată fixă Îndatorare la rată variabilă
Creşterea ratei De bilanţ Reducerea valorii creanţei
De Cost de oportunitate: nu Cresc cheltuielile financiare
exploatare cresc veniturile
Anticipări EFECT EXPLICATIE ECONOMICA
Plasament la rată Îndatorarea la rată fixă
variabilă
Reducerea De bilanţ Reducerea valorii datoriei
ratei Scad veniturile financiare Cost de oportunitate: cheltuielile
De
financiare rămân la nivelul
exploatare
anterior

134
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

9.2. Definirea sensibilităţii preţului unui activ bancar

Definitie: Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă


variaţia relativă a preţului în urma modificării cu un procent a ratei dobânzii
de piaţă.
dPi S - sensibilitatea
P dP 1 dPi - variaţia preţului activului i
S= i = i× , Pi - preţul (valoarea actuala) a
dr dr Pi
activului i
dr - variaţia ratei dobânzii

C1 C2 C + VN r - rata dobânzii pe piaţă


Pi = + + ... + n ,
1 + r (1 + r ) 2
(1 + r ) n C1 , C2 , …,Cn - cuponul în anul
1,2,…,n
VN - valoarea nominală

Factorii care influenţează sensibilitatea:


a) mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin
cuponul), titlul caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la
variatiile ratei dobânzii
b) supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub
valoarea de rambursare sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii
decât cele care cotează peste aceasta.
c) maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte
direct proportional cu maturitatea.
d) sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai
redus asupra pretului unei obligatiuni decat o reducere a ratei de aceeasi
amplitudine .

9.3. Definirea duratei si caracteristicile acesteia

Conceptul de durata (DURATION) este rezultatul studiilor lui


Frederick Macaulay (1938), relaţia generala de calcul fiind :

n
Fi
∑ i × (1 + r ) i
n – durata de viaţă reziduală a titlului
i =1 i – scadenţa fluxului de trezorerie.
D= ,
n
Fi Fi – fluxul financiar scadent în anul i

i =1 (1 + r )
i r – rata dobânzii pe piaţă.

135
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Mai concret, pentru un activ, durata reprezintă timpul necesar


pentru ca un titlu de creanţa apreciat la valoarea sa actuala sa fie in
totalitate recuperat, tinand cont de ratele dobânzilor si de rambursările de
capital.
Durata serveşte acoperirii riscului ratei dobânzii pentru un titlu
(imunizare la rata dobânzii). Randamentul curent al unui activ cu dobânda
fixa variază in funcţie de nivelul dobânzii pe piaţa, insa prin vânzarea
titlului la durata si fructificarea sumei obţinute din vânzare pana la scadenta
la dobânda pieţei se poate fixa randamentul la nivelul dobânzii fixe a
titlului.
La nivelul întregului bilanţ , analiza duratei compara variaţia
valorii de piaţa (preţului) a portofoliului de active ale băncii cu variaţia
valorii de piaţa a portofoliului de pasive (exceptând capitalul), permitand
egalarea fluctuaţiilor acestora, astfel încât valoarea de piaţa a capitalului
sa ramana insensibila la fluctuaţiile ratei dobânzii.
Expunerea totala se determina prin intermediul ecartului
duratelor activului si pasivului îndatorat.
Se calculează durata activului si pasivului îndatorat:
n
DA , DP – durata portofoliului de active (pasive)
D A = ∑ x Ai × D Ai DAI , DPi – durata activului i (pasivului indatorat i)
i =1
n
xAi, xPi – ponderea valorii de piaţa a activului (pasivului
DP = ∑ x Pi × DPi indatorat) i in valoarea de piaţa a activului (pasivului
i =1 indatorat)

9.4. Relaţia dintre durată şi sensibilitate

O altă accepţiune a duratei este şi aceea că reprezintă un indicator sintetic de


măsură a sensibilităţii preţului unui titlu cu o rata de dobândă fixă.
Preţul unui titlu se scrie:
n
Fi F1 F2 Fn
P=∑ = + + ... +
i =1 (1+ r ) i
(1+ r ) (1+ r ) 2
( 1 + r )n
Calculăm derivata preţului în raport cu rata dobânzii:
n
dP F1 F2 Fn 1 Fi
dr
=−
(1+ r ) 2
− 2 ×
(1+ r ) 3
− ... − n ×
(1+ r ) −( n +1 )
= − × ∑
1 + r i =1 ( 1 + r )i
×i

1
Multiplicăm relaţia de mai sus cu factorul − şi obţinem sensibilitatea:
P
D
S =−
1+ r
Durata permite previzionarea cursului teoretic al unui titlu, cu condiţia ca
variaţia ratei dobânzii să fie redusă.

136
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

TEMA 10 RISCUL DE CURS DE SCHIMB

10.1 Aspecte teoretice


10.1.1 Definirea riscului de CURS DE SCHIMB
10.1.2 Surse ale expunerilor băncilor faţă de variaţia preţului
unei devize
10.1.3 Instrumente de măsurare a riscului de curs de schimb
10.1.4 Metode de acoperire a riscului valutar
10.2 Studii de caz privind riscul de curs de schimb

10.1. Aspecte teoretice

10.1.1. Definirea riscului de curs de schimb

Riscul de CURS DE SCHIMB reprezintă riscul evoluţiei nefavorabile


a rezultatelor ca urmare a evoluţiei pretului devizelor.

10.1.2 Surse ale expunerilor băncilor faţă de variaţia preţului unei devize

Globalizarea serviciilor financiare a determinat creşterea expunerii


instituţiilor financiare faţă de riscul de curs de schimb (sau valutar). Riscul
valutar este generat de lipsa echivalenţei între activele angajate şi pasivele
atrase pentru o anumită deviză. Aceste discrepanţe pot apărea atât prin
tranzacţionarea devizelor, acordarea de credite în valută, plasamentul în
titluri de valoare exprimate în monedă externă (obligaţiuni) cât şi prin
atragerea de resurse precum depozitele în valută şi emisiunea, în valute
denominate, de titluri (certificate de depozit).
Pierderile pot fi înregistrate datorită indexării unor valori după un
anumit curs valutar sau datorită modificării valorii activelor şi pasivelor
externe în urma modificării cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atât
operatiunile desfăşurate de bancă pentru clienţii săi cât şi propriile
operaţiuni. El este cu atât mai important cu cât ponderea activelor şi
pasivelor externe în bilanţ este mai mare.

137
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

10.1.3 Instrumente de măsurare a riscului de curs de schimb

Expunerea unei bănci faţă de variaţia preţului unei devize este


determinată de poziţia valutară. Poziţia valutară într-o anumită deviză este
definită ca soldul net al patrimoniului în deviza respectivă şi se calculează ca
sumă algebrică între poziţia valutară bilanţieră şi poziţia valutară
extrabilanţieră:
V = VB + VE
VB – poziţia valutara bilanţiera
VE – poziţia valutara extrabilantieră

Pozitia valutară a băncii induce câştiguri sau pierderi în funcţie de


evoluţia cursului valutar3. Astfel:

Cursul valutar creşte Cursul valutar scade


Pozitie valutară scurtă pierdere câştig
Pozitie valutară lungă câştig pierdere

EXEMPLUL 1:
Fie o bancă care are în USD active în valoare de 500.000 şi pasive în valoare de
900.000. Dacă cursul de schimb ROL/USD se depreciază de la 33.000 la 33.500 atunci
banca va suferi o pierdere potenţială de 2 mld. ROL.
(
Δ = ( AUSD − PUSD ) × CUSD
1
− CUSD
0
)= (500.000 − 900.000) × (33.500 − 33.000 ) = −2mld ROL
Aceasta pierdere rezultă din creşterea mai rapidă a valorii datoriilor în raport cu cea a
creanţelor pe fondul creşterii cursului valutar în condiţiile unei poziţii valutare scurte.

EXEMPLUL 2:
Fie o bancă care are în EURO active în valoare de 800.000 şi pasive în valoare de
600.000. Dacă cursul de schimb ROL/EURO se apreciază de la 41.500 la 41.000 atunci
banca va suferi o pierdere potenţială de 1 mld. ROL.
(
Δ = ( AEURO − PEURO ) × C1 EURO − CEURO
0
)= (800.000 − 600.000) × (41.000 − 41.500) = −1mld
ROL
Această pierdere rezultă din reducerea mai rapidă a valorii creanţelor în raport cu cea a
datoriilor pe fondul scăderii cursului valutar în condiţiile unei poziţii valutare lungi.

Poziţia valutară bilanţieră într-o anumită deviză reprezintă suma


evidenţiată în soldul creditor sau debitor al contului 3721 „Poziţie de
schimb”, deschis pe valuta respectivă. Poziţia valutară extrabilanţieră într-o

3
cursul de schimb este exprimat in numar de unitati de moneda nationala pentru o unitate de
valuta

138
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

anumită deviză este suma evidenţiată în soldul creditor sau debitor al


contului 9361 „Poziţie de schimb”, deschis pe valuta în cauză.
Dimensiunea expunerii unei bănci faţă de riscul de preţ a unei valute
este dată de produsul dintre poziţia valutară individuală ajustată şi
volatilitatea cursului de schimb:
Ω i - pierderea/ câştigul in deviza i
Ω i = VIAi × σ i VIAi - poziţia valutara individuala ajustata
σi - volatilitatea cursului de schimb

Poziţia valutară individuală ajustată se determină reducând din


valoarea poziţiei valutare individuale echivalentul în lei actualizat al
capitalului social subscris şi vărsat şi al primelor de emisiune plătite în
deviza respectivă, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente.
Poziţia valutară individuală este considerată, după caz, fie poziţie valutară
„long” atunci când prin însumarea algebrică a soldurilor prevăzute în contul
3721 şi 9361 se obţine un rezultat pozitiv, fie poziţie valutară „short” atunci
când prin însumarea algebrică a aceloraşi elemente se obţine un rezultat
negativ. Conform Normelor nr. 4 din 25.09.2001, în scopul determinării
poziţiilor valutare pe fiecare deviză, soldurile debitoare ale conturilor
precizate anterior vor fi considerate cu semnul minus (-), iar soldurile
creditoare vor fi considerate cu semnul plus (+).
La nivelul unei bănci expunerea agregată faţă de riscul de curs de
schimb este măsurată prin poziţia valutară totală. Poziţia valutară totală
reprezintă valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor valutare
individuale ajustate „long” şi totalul poziţiilor valutare individuale ajustate
„short”. În acest sens, sumele reprezentând poziţii valutare individuale
ajustate lungi vor fi considerate cu semnul plus (+), iar sumele reprezentând
poziţii valutare individuale ajustate scurte vor fi considerate cu semnul
minus (-).
Pentru Banca BP, ale cărei fonduri proprii reprezintă 500 mld. ROL,
iar echivalentul in lei actualizat al capitalului social subscris şi vărsat şi al
primelor de emisiune plătite în USD, calculat în funcţie de diferenţele de
curs valutar aferente este de 35,4 mld. ROL, situaţia poziţiei valutare se
prezintă pe 04.11.2003 astfel:

139
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

mii u.m.
Elemente luate in calcul V VI Ajustarea VIA VIA
Cursul
Deviza VB VE (mii) cap. soc long short
in lei
(+) (-) (+) (-) (+/-) (+/-) (mii) (mii) (mii)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
USD 1000 200 +800 33000 26400 -35400 -9000
EURO 800 100 - 900 40000 -36000 0 -36000
GBP 100 200 +100 52200 5220 0 +5220
Total X X X X X X X X 45000
(5 = 1+2+3+4), (7 = 5 x 6), 9(10) = 7 - 8,

Pentru determinarea pozitiei valutare individuale ajustate pe fiecare


valută şi apoi poziţia valutară totală se procedează astfel:
a) se calculează poziţia valutară (V); aceasta se determină ca sumă
algebrică între poziţia valutară bilanţieră şi poziţia valutară
extrabilanţieră ( VUSD = 1000000 + (−200000) = 800000 )
b) se calculează poziţia valutară individuală (VI); aceasta este
echivalentă cu poziţia valutară exprimată în monedă naţională
( VI EURO = 40000 × (−900000) = −36000000000 )
c) se calculează poziţia valutară individuală ajustată; aceasta se
determină prin diminuarea valorii poziţiei valutare individuale cu
valoarea echivalentului in lei actualizat al capitalului social
subscris şi vărsat şi al primelor de emisiune plătite în fiecare
deviză, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente
( VIAUSD = 26,4 − 35,4 = −9 mld. ROL)
d) se determină poziţia valutară totală prin alegerea valorii maxime
dintre totalul poziţiilor valutare individuale ajustate scurte şi
totalul poziţiilor valutare individuale ajustate lungi
VT = max( ∑ VIAscurte , ∑ VIAlungi ) = max( 9 + 36 ,5.22) = 45 mld. ROL

10.1.4 Metode de gestionare a riscului de curs de schimb

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizează reducerea la


minim a pierderilor financiare datorate variaţiei cursului valutar. Aceasta se
poate realiza pe două planuri:
10.1.4.1 prin reglementări de limitare a riscului valutar
10.1.4.2 prin politica bancii cu privire la operaţiunile valutare

140
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

10.1.4.1 In România, conform Normelor nr. 4 din 25.09.2001, la sfârşitul


fiecărei zile bancare poziţiile valutare ale unei bănci sunt supuse
următoarelor limitări:
a) maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare
dintre poziţiile valutare individuale ajustate;
b) maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia
valutara totală.
Băncile deţin un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului
valutar pe baza de norme şi proceduri interne, aprobate de consiliul de
administraţie al băncii, care să respecte cerinţele prezentate mai sus.
Există două modalităţi generale de acoperire faţă de riscul de curs de
schimb:
a. acoperire bilanţieră - urmăreşte corelarea pasivului cu activul pentru fiecare valută
- urmăreşte realizarea unei operaţiuni extrabilanţiere de sens
b. acoperire extrabilanţieră contrar poziţiei valutare bilanţiere folosind contracte
forward, futures, swap, opţiuni pe devize etc.

Continuând exemplul precendent vom verifica dacă banca BP respectă


cele două cerinţe stipulate în normele 4/2001 privind supravegherea
poziţiilor valutare.
Elemente luate in calcul Ajustarea VIA VIA Ponderea
Cursul cap. soc long short fata de
Deviza VB VE in lei
(+) (-) (+) (-) (mil) (mil) (mil) FP
0 1 2 3 4 6 8 9 10 11
USD 1000 200 33000 -35400 -9000 1.8%
EURO 800 100 40000 0 -36000 7.2%
GBP 100 200 52200 0 +5220 1.04%
Total X X X X X X 45000 9%
11= X /FP × 100 (X - cea mai mare dintre 9 şi 10)
Avand în vedere poziţiile valutare individuale ajustate pentru fiecare
valută în parte şi valoarea fondurilor proprii (500 mld. ROL) obţinem valori
sub 10%. Totodată, poziţia valutară totală este de 9% (<20%). Astfel, putem
aprecia că societatea bancară BP respectă cele doua cerinţe privind
supravegherea poziţiilor valutare.

10.1.4.2. Politica băncii referitoare la managementul riscului valutar


vizează o serie de norme interne şi acţiuni îndreptate către evitarea sau
diminuarea pierderilor valutare. În practica de specialitate, aceasta politică
este formată din două acţiuni: neutralizarea poziţiei valutare şi
acoperirea riscului valutar.

141
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Neutralizarea poziţiei valutare se realizează prin ajustarea periodică a


poziţiilor valutare. Altfel spus, imunizarea băncii la riscul valutar se
înfăptuieşte prin operaţiuni de sens contrar poziţiei valutare în care se află
banca la un moment dat. Gestionarea poziţiei valutare se face pentru fiecare
monedă în parte, dar şi pe ansamblu. O limitare a riscului prin neutralizarea
pozitiei valutare implică costuri de gestiune relativ ridicate şi îngrădeşte
libertatea băncii de a specula anumite poziţii deschise, atunci când evoluţia
cursului încurajează astfel de operaţiuni.
Acoperirea riscului valutar - reprezintă o modalitate nouă de gestionare a
riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare derivate precum
swap de devize sau opţiuni pe valute. Această modalitate de gestionare a
riscului valutar este din ce în ce mai utilizată şi în România, datorită
dezvoltării pieţei financiare şi produselor derivate tranzacţionate pe aceasta
piaţă.

10.2 Studii de caz privind riscul de curs de schimb

Aplicatia 1

Pentru Banca BC din România, ale cărei fonduri proprii reprezintă 500 mld.
ROL, situaţia poziţiei valutare se prezintă pe 06.01.2004 astfel:

Poziţie valutară Poziţie valutară


Deviz
bilanţieră extrabilanţieră
a
Long Short Long Short
USD 1.000.000 500.000
Euro 2.000.00 500.000
0

Echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris şi vărsat şi al


primelor de emisiune plătite în USD, calculat în funcţie de diferenţele de
curs valutar aferente este de 6.75 mld. ROL, iar cursurile ROL/USD şi
ROL/EURO sunt de 33500 şi respectiv 34000. Determinaţi deviza şi suma
pe care banca trebuie să o tranzacţioneze în valuta respectivă pentru a
respecta normele valutare în vigoare.

142
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

REZOLVARE:

Situaţia poziţiei valutare a băncii BC se prezintă astfel:


(mii u.m.)
Elemente luate in calcul VI Ajustarea VIA VIA Ponderea
V Cursul
Deviza VB VE (mii) cap. soc long short fata de
in lei
(+) (-) (+) (-) (+/-) (+/-) (-) (+) (-) FP
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
USD 1000 500 +500 33500 16750 6750 10000 2%
EURO 2000 500 - 1500 34000 51000 0 51000 10.2%
Total X X X X X X X X 51000 10.2%
(5 = 1+2+3+4), (7 = 5 x 6), 9(10) = 7 + 8, 11= X /FP × 100 (X - cea mai mare dintre 9 şi 10)

Se constată că poziţia valutară individuală ajustată pe EURO


depăşeşte pragul de 10% din fondurile proprii. Totodată, având în vedere că
poziţia valutară pe EURO este scurtă putem aprecia că banca dispune de un
excedent de resurse în raport cu utilizările pentru aceasta deviză. Coroborând
cele două observaţii concluzionăm că pentru a respecta normele valutare în
vigoare banca trebuie să-şi diminueze expunerea pe EURO. O soluţie
posibilă ar fi cumpararea unei sume de EURO.
Având în vedere mărimea fondurilor proprii (500mld.), banca BC ar
trebui să aibă o expunere pe EURO de cel mult 50 mld ROL ( 10% × 500mld ).
Astfel, se impune cumpararea unei sume in EURO echivalentă cu 1
1000000000
mld.ROL. Deci, banca va cumpara = 29411.8 EURO.
34000

Aplicatia 2

Pentru Banca AX din România, ale cărei fonduri proprii reprezintă


400 mld. ROL, situaţia poziţiei valutare se prezintă pe 07.01.2004 astfel:

Poziţie valutară Poziţie valutară


Deviza bilanţieră extrabilanţieră
Long Short Long Short
USD 1.000.000 600.000
Euro 500.000 2.000.000

143
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Cursurile ROL/USD si ROL/EURO sunt de 32500 şi respectiv 40000.


Determinaţi deviza şi suma pe care banca trebuie să o tranzacţioneze în
valuta respectivă pentru a respecta normele valutare în vigoare.

REZOLVARE:

Situaţia poziţiei valutare a băncii BC se prezintă astfel:


(mii u.m.)
Elemente luate in calcul VI Ajustarea VIA VIA Ponderea
V Cursul
Deviza VB VE (mii) cap. soc long short fata de
in lei
(+) (-) (+) (-) (+/-) (+/-) (-) (+) (-) FP
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
USD 1000 600 +400 32500 13000 0 13000 3.25%
EURO 500 2000 +1500 40000 60000 0 60000 15%
Total X X X X X X X X 73000 18.25%
(5 = 1+2+3+4), (7 = 5 x 6), 9(10) = 7 + 8, 11= X /FP × 100 (X - cea mai mare dintre 9 şi 10)
Se constată că poziţia valutară individuală ajustată pe EURO
depăşeşte pragul de 10% din fondurile proprii. Totodată, având în vedere că
poziţia valutară pe EURO este „long” putem aprecia că banca dispune de un
deficit de resurse în raport cu utilizările pentru această deviză. Coroborând
cele două observaţii concluzionăm că pentru a respecta normele valutare în
vigoare banca trebuie să-şi sporească resursele în EURO. O soluţie posibilă
ar fi vanzarea unei sume de EURO.
Având în vedere mărimea fondurilor proprii (400mld.), banca AX ar
trebui să aibă o expunere pe EURO de cel mult 40 mld ROL (10%*400mld).
Astfel, se impune vanzarea unei sume în EURO echivalentă cu 20 mld.ROL.
20000000000
Deci, banca va vinde = 500000 EURO.
40000

144
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

TEMA 11 RISCUL LIPSEI DE LICHIDITATE

11.1 Aspecte teoretice privind lichiditatea bancară


11.2 Indicatori de lichiditate bancară
11.3 Reglementarea lichiditãţii bancare în România
11.4 Studii de caz privind lichiditatea bancară

11.1 Aspecte teoretice privind lichiditatea bancară

În scopul menţinerii credibilitãţii faţã de clienţi şi comunitatea


financiarã bãncile trebuie sã probeze în permanenţã un grad corespunzãtor
de lichiditate. Pentru a rãspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea
intrãrilor şi a ieşirilor de fonduri trebuie realizatã aşa încât sã existe în
permanenţã suficiente lichiditãţi la nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichiditãţi se manifestã în urma necorelãrii
scadenţelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv. În practicã se
manifestã fenomenul prelungirii scadenţelor la active şi a reducerii celor
la pasive. Dacã creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform
planului banca se confruntã cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care
trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când clienţii retrag sume
importante din depozitele constituite la bancã.

Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la


dificultãţile de plată ale unei instituţii bancare creditorii acesteia vor solicita
rambursarea imediatã şi completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate fi
generată şi de factori psihologici. Zvonurile însoţite de aprecieri fără o bază
reală (self-fulfillig profecies) care se autoîntreţin pe piaţă pot determina
pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi


transformate rapid şi cu costuri minime în numerar sau disponibilităţi în
conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor aratã capacitatea obligaţiilor de a deveni
scadente la plată.

145
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Riscul de lichiditate, are mai multe accepţiuni:


1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate,
datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se
confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the
Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea bãncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţile
şi la ratele de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea bãncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la
un preţ rezonabil (conform JP Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre
fluxurile de încasări şi cele de plăţi ( conform Merill Lynch, Annual
Report 2000).
4. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau
capital ca urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă
din insuficienţa rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

11.2Indicatori de lichiditate bancară

Pasivele nete simple sau succesive se calculează pe fiecare scadenţă „i” ca


diferenţă între pasivele exigibile la scadenţa „i” şi activele lichide la
scadenţa „i”.
PN Si - pasive nete simple aferente scadenţei i;
PN Si = Pi − Ai Ai – active cu scadenţa i;
Pi – pasive cu scadenţa i.

PN ci - pasive nete cumulate până la scadenţa i;

PN ci = Pci − Aci Aci – active cumulate până la scadenţa i;


Pci – pasive cumulate până la scadenţa i.

Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi


activele ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul
unui număr mediu de zile (luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu
ajutorul numărului curent al grupei scadenţei respective.

146
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

n IL- indicele de lichiditate;


∑P ⋅a i i Pi – pasive cu scadenţa i;
IL = i =1
n
Ai – active cu scadenţa i;
∑ A ⋅b
i =1
i i
ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i;
bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Rata lichiditãţii se exprimă în procente şi indică gradul de îndatorare


(dependenţă) al băncii faţă de piaţa monetară în ansamblul său sau faţă de un
segment al acesteia. Valorile mai mari de 100% arată tendinţa de scădere a
gradului de îndatorare a băncii pe piaţa monetară şi de creştere a lichidităţii
proprii.
I SCAD RL- rata de lichiditate;
RL = ⋅ 100 % ISCAD – împrumuturi scadente;
I NOI INOI– împrumuturi noi.

Transformarea medie a scadenţelor este diferenţa dintre scadenţa medie


ponderată a activelor şi scadenţa medie ponderată a pasivelor. Ponderarea se
face cu coeficientul grupei de activ/pasiv corespunzătoare fiecărei perioade.
Se exprimă în zile, luni, ani şi sugerează cel mai bine riscul de lichiditate
prin transformarea scadenţelor ce trebuie operată.
n n TS – transformarea medie a scadenţelor;
∑ A ⋅b ∑ P ⋅a
i i i i Pi – pasive cu scadenţa i;
TS = i =1
n
− i =1
n
Ai – active cu scadenţa i;
∑ Ai
i =1
∑P i =1
i
ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i;
bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.

Rata de acoperire a breşei se calculează ca raport între veniturile nete din


dobânzi ale băncii (dobânzi încasate – dobânzi plătite) şi diferenţa activ -
pasiv. Indicatorul se exprimă procentual şi arată dobânda maximă pe care
banca o poate plăti pentru a-şi procura resursele necesare, în cazul în care ar
face un plasament suplimentar, faţă de resursele de care deja dispune.
Ţinând cont de rentabilitatea acestui nou plasament, banca trebuie să decidă
dacă este sau nu avantajos să-şi atragă noi resurse la rata de dobândă de pe
piaţă.
RAB1- rata de acoperire a breşei fără a lua în considerare
cheltuielile de funcţionare şi profitul ;
Di − D p
RAB1 = ⋅ 100 RAB2 – rata de acoperire a breşei care ia în considerare
A− P cheltuielile de funcţionare şi profitul ;
Di − D p − CPB Di – dobânzile încasate;
RAB2 = ⋅ 100 Dp – dobânzile plătite;
A− P A-P – golul de resurse (breşa);
CPB – cheltuielile generale şi profitul brut minim realizat.

147
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca


raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung
(mai mare de 5 ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe
termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel
puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.
CoFPRP - coeficientul fondurilor proprii şi resurselor
permenente;
ResTL - resurse pe termen lung(fonduri proprii+ resurse atrase
Re sTL pe termen mai mare de 5 ani );
CoFPRP = ⋅ 100
UtilizTL UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participaţii,
credite acordate pe termene mai mari de 5 ani, valori
mobiliare pe termen lung);

Rezerva minimã obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să
o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează
prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către
banca centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această
obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi
minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMOnec- rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca


trebuie să o constutuie la banca centrală;
RMOnec = r ⋅ D RMOef- suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la
ER = RMOef − RMOnec (> 0) banca centrală;
ER – excesul de rezervă;
DR = RMOef − RMOnec (< 0) DR – deficitul de rezervă;
r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;
D – volumul depozitelor atrase de bancă.

11.3. Reglementarea lichiditãţii bancare în România

Reglementarea lichiditãţii bancare în ţara noastrã se realizeazã prin


norma 1/2001 a BNR cu modificãrile şi completãrile ulterioare (norma
1/2002 şi norma 7/2003).
Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea
efectivă şi lichiditatea necesară, determinate conform normei nr. 1/2001 a
BNR privind lichiditatea băncilor.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de
scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite extrabilanţiere.
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă
de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date extrabilanţiere.

148
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Se impune prin aceasta, de către autoritatea de reglementare,


respectarea de către bănci a unei limite minime a acestui indicator de 1.
În cadrul normei 1/2001, “risc de lichiditate faţă de o singură
persoană reprezintã obligaţia băncii faţă de orice persoană sau grup de
persoane fizice ori juridice care sunt legate economic între ele în sensul că:
una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de
control sau nivelul cumulat al obligaţiei băncii reprezintă un singur risc de
lichiditate pentru bancă în sensul că retragerea de către una dintre
persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent şi/sau utilizarea unui
angajament de finanţare primit de la bancă poate atrage din partea
celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente
şi/sau utilizarea angajamentelor de finanţare primite de la bancă”.
Se defineşte, conform Normei 1/2001, ca “risc mare de lichiditate al băncii
faţă de o singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă
cel puţin 10% din valoarea obligaţiilor bilanţiere altele decât
împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de bancă evidenţiate
în afara bilanţului”.

11.4. Studii de caz privind lichiditatea bancară

Aplicatia 1.

Pe baza datelor din tabelul următor , să se calculeze şi să se interpreteze


valorile indicelui de lichiditate la Banca Z, în ambele sisteme de ponderare
(cu durata medie a fiecărei perioade şi cu numărul curent al fiecărei
perioade).

mld. u.m.
Durata rămasă până la scadenţă (D) Pasive Active
D ≤ 1 lună 87 78
1<D ≤ 3 luni 53 26
3<D ≤ 6 luni 65 74
6<D ≤ 12 luni 81 106
D>12 luni 64 66
Total 350 350

149
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

a. ponderare cu durata medie a fiecărei perioade:

mld. u.m.
Durata rămasă Pasive Pondere Pasive Active
Active ponderate ponderate
până la scadenţă (Pi) (ani)
(Ai) ( Pi ⋅ a i ) ( Ai ⋅ bi )
(D) (ai, bi)
D ≤ 1 lună 87 78 0,08 6,96 6,24
1<D ≤ 3 luni 53 26 0,16 8,48 4,16
3<D ≤ 6 luni 65 74 0,25 16,25 18,5
6<D ≤ 12 luni 81 106 0,5 40,5 53
D>12 luni 64 66 1 64 66
Total 350 350 - 136,19 147,9

∑P ⋅a i i
136,19
IL = i =1
n
⇒ IL = = 0,92
147,9
∑ A ⋅b
i =1
i i

b. ponderarea cu numărul curent al fiecărei perioade:

mld. u.m.
Durata rămasă Pasive Pasive Active
Active Pondere ponderate ponderate
până la scadenţă (Pi)
(Ai) (ai, bi) ( Pi ⋅ a i ) ( Ai ⋅ bi )
(D)
D ≤ 1 lună 87 78 1 87 78
1<D ≤ 3 luni 53 26 2 106 52
3<D ≤ 6 luni 65 74 3 195 222
6<D ≤ 12 luni 81 106 4 324 424
D>12 luni 64 66 5 320 330
Total 350 350 - 1032 1106

1032
IL = = 0,93
1106

În ambele cazuri, indicele de lichiditate este foarte apropiat de 1 (valoarea


optimă), ceea ce indică o corelare adecvată a scadenţelor activelor şi
pasivelor, existând o transformare a scadenţelor de la resurse atrase pe
termen scurt către plasamente pe termen lung, însă nu semnificativă.

150
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

La modul general, interpretarea valorilor acestui indice este următoarea:


pentru valori egale cu 1 sau care tind către 1, banca nu realizează
practic transformarea scadenţelor resurselor atrase în momentul în care le
plasează, indicând o corelare corespunzătoare a activelor şi pasivelor
bancare din punct de vedere al scadenţelor. O astfel de situaţie exclude
riscul de lichiditate.
pentru valori subunitare, banca transformă pasivele atrase pe termene
scurte în active pe termene lungi. O astfel de situaţie expune banca la risc
de lichiditate, însă îi creează avantajul sporirii marjei nete de dobânzi, în
special în cazul unei curbei crescătoare a ratelor de dobândă (ratele pe
termen lung sunt mai mari decât cele pe termen scurt).
pentru valori supraunitare, banca transformă pasivele atrase pe termen
lung în active plasate pe termen scurt. În această situaţie nu există risc de
lichiditate, însă există dezavantajul diminuării marjei nete de dobânzi, în
cazul cel mai frecvent întâlnit al curbei crescătoare a dobânzilor. Acest
dezavantaj poate fi eliminat pentru perioadele în care se curba dobânzilor
este descrescătoare (ratele pe termen scurt sunt mai mari decât cele pe
termen lung).

Aplicatia 2.

Să se stabilească ce transformare medie a scadenţelor a avut loc la


Banca Y, cunoscând structura activelor şi pasivelor sale pe scadenţe:
Durata rămasă până la scadenţă Pasive Active
(D)
D ≤ 1 lună 15 10
1<D ≤ 3 luni 3 2
3<D ≤ 12 luni 1 7
1<D ≤ 5 ani 0.6 4
> 5 ani 6 2.6
Total 25.6 25.6
REZOLVARE:
Durata rămasă Pondere Pasive Active
Pasive Active ponderate ponderate
până la scadenţă (ani)
(Pi) (Ai) ( Pi ⋅ a i ) ( Ai ⋅ bi )
(D) (ai, bi)
D ≤ 1 lună 15 10 0.08 1.2 8
1<D ≤ 3 luni 3 2 0.16 0.48 0.32
3<D ≤ 12 luni 1 7 0.75 0.75 5.25
1<D ≤ 5 ani 0.6 4 4 2.4 16
D>5 ani 6 2.6 7.5 45 19.5
Total 25.6 25.6 - 60.63 49.07

151
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

n n

∑ Ai ⋅ bi ∑P ⋅a i i
49,07 60,63
TS = i =1
n
− i =1
n
⇒ TS = − = −0,45ani
25,6 25,6
∑A i =1
i ∑P
i =1
i

Banca Y a transformat pasivele atrase pe scadenţa medie de 2,37 ani în


active cu scadenţa medie diminuată cu 0,45 ani (5,4 luni sau 162 zile).

Aplicatia 3

Să se calculeze coeficientul fondurilor proprii şi resurselor


permanente pentru o bancă din Uniunea Europeană, pornind de la
următoarea situaţie bilanţierã ( mil. u.m.):
ACTIV PASIV
Numerar 5.000 Capital social 28.000
Rezerva minimă obligatorie 4.000 Fond de rezervă 3.000
Conturi curente debitoare 10.000 Depozite la vedere 25.000
Depozite la vedere la alte bănci 5.500 Depozite pe termen mediu 50.000
Credite pe termen scurt şi mediu 25.000 Certificate de depozit 20.000
Credite pe termen mai mare de 5 35.000 Obligaţiuni emise pe termen 3.000
ani 8.500 mai mare de 5 ani
Participaţii la capitalul altor soc. 1.000
com 20.000
Acţiuni în portofoliu 15.000
Titluri de stat pe termen lung
Imobilizări
129.000 129.000
REZOLVARE:
Re sTL
CoFPRP = ⋅ 100
UtilizTL
28.000 + 3000 + 3000
CoFPRP = ⋅ 100 = 51,52%
3500 + 8500 + 1000 + 20.000 + 15.000

Ştiind că este impusă o limită minimă de 60%, rezultă că banca în


cauză trebuie să majoreze resursele pe termen lung astfel încât acestea să
reprezinte cel puţin 60% din activele pe termen lung. Deci, această bancă
finanţează activele pe termen de peste 5 ani în proporţie de numai 51,52%
din resurse cu termene similare, restul fiind finanţate din resurse pe termene
medii şi scurte.

152
POLITICI MONETARE si TEHNICI BANCARE

Aplicatia 4

Cunoscând că banca centrală a stabilit rate ale rezervei minime


obligatorii diferenţiate astfel: 18% pentru depozitele în lei şi 25% pentru cele
în valută, să se stabilească dacă Banca Teta a constituit rezerva minimă
obligatorie conform acestei legi. Depozitele în lei atrase de aceasta sunt de
500 mld.u.m., iar cele în valută 225 mld.u.m. (echivalent în monedă
naţională). Sumele depuse la banca centrală sunt de 120 mld.u.m.

REZOLVARE:
RMOnec = r ⋅ D ; RMOnec = 500 ⋅ 0.18 + 225 ⋅ 0,25 = 146,25mld .u.m.
DR = RMOef − RMOnec ; DR = 120 − 146,25 = −26,25mld .u.m.

Banca Teta nu a constituit rezerva minimă obligatorie la nivelul impus


de banca centrală, confruntându-se cu un deficit de rezervă de 26,25
mld.u.m. Prin urmare, va suporta plata unor penalizări aplicate de autoritatea
monetară şi va trebui să suplimenteze sumele depuse în contul deschis la
aceasta cu titlu de rezervă minimă obligatorie.

153