Sunteți pe pagina 1din 4

„Jocul ielelor” de Camil Petrescu

Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si


caracterizata prin oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii
si printr-un deznodamant grav. in drama, personajele sunt puternic individualizate, iar
aspectele tratate sunt numeroase. in consecinta, exista mai multe feluri de drame (istorice,
mitologice, sociale, parabolice, de idei, poetice, absurde etc), o clasificare exacta fiind greu
de alcatuit.
Opera literara „Jocul ielelor", de Camil Petrescu, este o drama, fiind o lucrare in
proza scrisa pentru a fi reprezentata pe scena. Modul de expunere predominant este
dialogul care se realizeaza prin schimbul de replici dintre personaje.
  Prezenta autorului se face resimtita in didascalii (indicatii de regie), fragmente care
apartin de genul epic.

Scrisa in 1916 si definitivata in 1945, „Jocul ielelor" este o drama de idei la baza
careia stau cunoscutele mituri specifice autorului: al jocului ielelor si al patului procustian.
intr-o nota care insoteste lista personajelor, autorul arata ca lucrarea este, in intentia sa, o
„drama a absolutului".

Din punct de vedere compozitional. „Jocul ielelor" este alcatuita din 3 acte
(insumand 12 tablouri) de-a lungul carora se dezvolta un conflict bine gradat, rezolvat, in
final, prin moartea personajului central - Gelu Ruscanu.

Actiunea (destul de stufoasa) se petrece in Bucuresti, in redactia ziarului „Dreptatea


sociala" si antreneaza personaje si partide de fictiune; timpul actiunii este luna mai a anului
1914.
O alta caracteristica a speciei o constituie conflictul dramatic deosebit de puternic;
este un conflict interior nascut din nepotrivirea intre ideal si real, din neputinta de a atinge
idealul absolutului.

Aceasta criza de constiinta a personajului principal poate fi urmarita de-a lungul


intregii actiuni.
Subiectul ar putea fi povestit astfel:
Gelu Ruscanu - director al ziarului „Dreptatea sociala" este un impatimit al ideii de
dreptate absoluta. In numele acesteia, tanarul initiaza, in publicatia pe care o conduce, o
campanie de presa impotriva lui Serban Saru-Sinesti (ministrul justitiei), a carui functie era
incompatibila cu calitatea sa de asasin.

Dovada pe care Ruscanu o detine este o scrisoare de dragoste pe care i-o trimisese
Maria Sinesti (sotia ministrului si fosta iubita a lui Gelu); in acea misiva, semnatara relata
ca, »in urma cu sapte-opt ani, sotul ei ar fi asasinat-o pe o batrana, bogata (doamna
Manitti), distrugand testamentul acesteia si insusindu-si un milion de lei aur. Afland despre
intentia lui Ruscanu de a publica scrisoarea, Maria Sinesti incearca sa-si determine sotul sa
demisioneze, dar se loveste de refuzul obstinat al acestuia. Saru-Sinesti cauta insa alte
mijloace pentru a evita campania de presa.

Mai intai, o trimite la redactie pe Irena (matusa lui Gelu Ruscanu, care il si crescuse
dupa moartea mamei sale).
Irena ii dezvaluie abia acum, un adevar trist, tainuit cu grija douazeci de ani: Grigore
Ruscanu, tatal lui Gelu, mare avocat si om politic al timpului, delapidase o suma de bani,
pentru a-si acoperi datoria la jocul de carti.

Sinesti (pe atunci secretarul lui Ruscanu) platise totul, din banii proprii, salvand
onoarea vinovatului (care, de altfel, murise curand dupa aceasta). Acelasi Sinesti asteptase
rabdator si discret ca Irena sa-i inapoieze suma si ingropase, pe urma, totul in tacere.

Cu toate ca Gelu este zguduit de aceasta revelatie, imperativul dreptatii absolute


este mai puternic si hotararea de a publica scrisoarea ramane de neclintit; totusi, accepta
sa-si amane decizia cu o zi.

Urmatoarea vizita o face la redactie insusi Serban Saru-Sinesti. Acesta ii arata lui
Gelu Ruscanu scrisoarea de sinucigas a tatalui sau, pe care fostul secretar o pastrase cu
sfintenie, ca o marturie a tragediei traite de mentorul sau.

Abia acum afla tanarul ca tatal lui nu murise intr-un accident de vanatoare, ci se
impuscase cu revolverul pe care i-1 adusese, in acest scop, iubita lui.

Durerea revelatiei ii tulbura, din nou, echilibrul interior si, din acest moment, fiul va
reface destinul tatalui: vizitat, la redactie, de Maria Sinesti, Gelu Ruscanu se sinucide (cu
revolverul adus de ea), prabusindu-se cu aceleasi gesturi ca si tatal lui, a carui moarte o
„vazuse" tanarul in ultimele sale clipe.

Elemente ale dramei de idei:

Conceptul de „drama de idei" a aparut in literatura universala in legatura cu piesele


de teatru ale lui H. Ibsen: „O casa de papusi" („Nora") este considerata a fi prima lucrare de
acest fel, din lume.

Ulterior, teatrul de idei s-a imbogatit si s-a diversificat prin creatiile lui Durrenmatt,
Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Bernard Shaw, Bertold Brecht.

In literatura romana, intemeietorul dramei de idei este Camil Petrescu.


„Jocul ielelor" releva mai multe trasaturi ale dramei de idei:
Este inspirata dintr-un mit (autohton), asa cum o arata si titlul. Semnificatiile mitului i se
aplica insa omului modern, macinat de nelinisti si contradictii sufletesti, care cauta sa dea
un sens existentei sale.

Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare zanatice care apar, noaptea, in locuri
singuratice, rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le vede,
schilodindu-1. In drama camilpetresciana, cel care „vede" ideile, omul indragostit de o
anumita idee, este pedepsit ca si cand ar fi surprins jocul ielelor:
„Penciulescu: Dar tocmai asta e... Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flacaul
prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si
despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar
si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau,
mai rar, cu nostalgia absolutului (...) Asa sunt ielele... pedepsesc... " Cuvintele personajului
Penciulescu il definesc pe Gelu Ruscanu - pedepsit sa se zbata in „patul procustian" al ne -
potrivirii dintre idee si realitate. Se intrevede astfel si al doilea mit (intalnit si in romane):
mitul „patului lui Procust".

Conflictul dramei este unul interior, se declanseaza in constiinta personajelor, fiind


un conflict de idei.
Personajul care traieste la modul acut acest conflict este Gelu Ruscanu. Intelectual
autentic, directorul ziarului „Dreptatea sociala" este un cautator al absolutului comparabil
cu alti eroi ai aceluiasi autor (Stefan Gheorghidiu, Ladima, Andrei Pietraru, Pietro Gralla).

Intruchipat in ideea de dreptate absoluta, acest ideal - situat mai presus de oameni
si de imprejurari - reprezinta, in termenii autorului, planul transcendent. In viata de zi cu zi
insa ideea pura nu-si gaseste aplicarea, in planul real, totul fiind relativ (dreptatea,
adevarul, iubirea, recunostinta, cinstea). Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si
realitatea imediata constituie esenta conflictului din constiinta personajului. Pe masura ce
se deruleaza actiunea, Gelu Ruscanu are o seama de revelatii care adancesc drama lui
interioara.

Cea dintai revelatie se produce in legatura cu „stalpii societatii" (ca si in drama cu


acelasi titlu de Ibsen), unul dintre acestia fiind Serban Saru-Sinesti.
Infatisat in doua tablouri invaluite in intuneric (II si V din actul I), ministrul justitiei radiaza
o forta malefica, potentata de infatisarea sa respingatoare.

Privit in mai multe „oglinzi paralele", Sinesti este, pentru Maria, un monstru, pentru
Irena - un salvator si pentru Gelu - un asasin.

Afland insa ca acest asasin jucase un rol important in viata lui Grigore Ruscanu,
tanarul are revelatia noroiului in care coborase tatal sau, idolul sau dintotdeauna. In plus,
printr-o solida argumentare avocateasca, Sinesti ii demonstreaza ca scrisoarea Mariei n-ar
putea deveni proba in justitie, dar ca ar putea-o „cumpara" eliberandu-1 pe Petre Boruga,
militant al miscarii de stanga.

Gelu Ruscanu intelege acum ca onestitatea, adevarul si dreptatea nu pot fi decat


relative, ca singurul absolut veritabil este moartea. Atunci cand Sinesti ii dezvaluie adevarul
sinuciderii tatalui sau, Gelu Ruscanu are o noua revelatie: cea a fortei interioare a lui
Grigore Ruscanu, care „A stat lucid in fata mortii", asumandu-si-o constient.
Din acest moment, destinul tanarului se va identifica, in mod fatal, cu destinul
inaintasului sau (care traise aceeasi „nebunie a absolutului"), ca si cand ei ar reprezenta
doua puncte ale coloanei fara sfarsit a indragostitilor de ideal.

Alte revelatii se nasc in sufletul personajului in legatura cu ceea ce am putea numi


generic Femeia.

Trei dintre personajele feminine ale dramei (Elena Boruga, Maria Sinesti si actrita
Nora Ionescu) reprezinta tipologia camilpetresciana: fiinte obisnuite inzestrate de eroii
masculini cu trasaturi pe care nu le au, ele se dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea
absoluta. Astfel, Elena isi paraseste sotul aflat in ocna, Nora ii provoaca sinuciderea lui
Grigore Ruscanu, iar Maria il uita pe Gelu pentru cel dintai venit. Ca si in piesele de teatru
ale lui Strindberg, femeia poate sa aiba un rol funest, fiecare dintre cei doi Ruscanu
impuscandu-se cu revolverul adus de iubita lui.

Cea care se salveaza este Irena, dar ea nu reprezinta Femeia, ci Mama (asa cum ii
spune tanarul Ruscanu).

Alte revelatii dureroase se nasc in constiinta personajului principal, in legatura cu


imaginea Tatalui.

Amintirea acestuia fiind „un punct de sprijin" intr-o lume in care Gelu Ruscanu se
simtea instrainat, vestea ca tatal sau era un delapidator constituie o lovitura grea: „Gelu:
Stii ce-a mai ramas in mine, matusa? Atat cat trebuie dintr-un mar pe care l-a batut grindina
(...) Din ce-mi spuneai, din fotografii, aveam alta imagine despre el..."

O noua rasturnare survine atunci cand eroul afla ca tatal sau s-a sinucis. Identificat
tot mai mult cu acesta, o invita pe (varstnica acum) Nora la el, intr-o incercare disperata de
a patrunde taina ultimelor clipe si a ultimei iubiri a lui Grigore Ruscanu.

  O alta trasatura a dramei de idei o constituie faptul ca personajul este caracterizat


prin trairile launtrice ale omului modern: nelinistea, chinul revelatiilor succesive, instrai-
narea, anxietatea, neputinta.
Actiunea exterioara (miscarea scenica) este redusa, totul petrecandu-se in planul
constiintei.
   Gelu Ruscanu prezinta si trasaturile eroilor proprii autorului: intelectual de elita,
situat deasupra mediei („Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a
fost suficienta pana azi"), fanatic al cinstei si al sacrificiului de sine, lucid si sensibil, el este
stapanit de himera absolutului care-1 va si conduce spre moarte.

S-ar putea să vă placă și