Sunteți pe pagina 1din 13

Radio Guerrilla

Atlas de mitocănie urbană


Editura ART, 2009
PREFAŢĂ

Binele o duce rău în România


Am o teorie. Cum că timp de 50 de ani ţăranii au fost aduşi la oraş odată cu tembela
industrializare cincinală a comunismului şi au devenit din vătraşi de bun simţ nişte
mitocani, piţipoance, cocalari, bădărani şi alte specii de prin toate coclaurile antropologice.
O adevărată catastrofă populară pentru buna creştere a naţiunii...

Ideea a venit discret, din spatele nostru, de la femeile noastre, care ne fut la cap cu
mitocănia şi misoginismul nostru haiducesc cel de toate zilele.

Radio Guerrilla trebuia să facă ceva. Vulgaritatea noastră comportamentală ajunsese


irespirabilă: curva fără lexic, fotbalistul gelat sunt modelele supreme de succes în şcoli,
hoţul tronează arogant la teve, mândru de libertatea sa de circulaţie, băiatul de bani gata
parvenit din holdup-urile tatălui, ce mai, bunul simţ era umilit, pus la colţ pe coji de nucă
tare.

Sau, cum ar zice societatea civilă militantistă: Binele o duce rău în România...

Că nu le mai sărutăm fetelor mâna indoor, ca în Codul Bunelor Maniere, sau că nu ne mai
îmÂbrăcăm ca în fotografiile şi romanele interbelice cu care ne alinăm falimentul şi
debusolarea momentului, mai treacă meargă, dar când flegma, şmenul, ţaţa şi conflictul de
mahala domină întreaga societate e musai ca noi să dăm drumul la gherilă. În aer... şi-
n stradă!

N-aş vrea ca "albii", aşa cum îi numesc eu pe cei educaţi, implicaţi şi revoltaţi, să iasă din
spitale, universităţi, sedii de firmă sau chiar din ţară pentru a ridica un zid al războiului
rece între români. Deşi tare mă tem c-ar trebui să ne adunăm la apus de soirée... totuşi!

M-am bucurat enorm când am auzit oameni apelându-se corecţional cu "Băi, Cocalar de
Trafic!"sau cu "Băi, Ţăran de Mall!"şi m-am gândit că acest volum ar trebui să fie mai
mult decât o răzbunare de-a noastră, ar trebui să intre-n materia cenuşie obligatorie a
şcolii! Până la urmă, de ce nu? De ce-ar trebui să învăţăm chimie mai degrabă decât codul
bunelor maniere cu suplimentul de seminar: Atlas de Mitocănie Urbană?!? În altă ordine
de idei este o carte de zoologie umană! Şi, nu-i aşa?, ecologia este nu numai ştiinţa de a
trăi în armonie cu Mama Natură, este şi cea mai hot (or freezing, după alţii) problemă a
secolului XXI... Succesul de bulevard al campaniei mi-a readus speranţa că presa nu e
doar o maşină de manipulare şi de făcut bani din pasiunile coafezelor, ci o comunitate care
doreşte să-mbrace cămaşa civilizaţiei... Noi, unii, nu ne lăsăm... (Liviu Mihaiu, director
Radio Guerrilla)

Mondo (mito)Cane
Cândva, demult, la început sau la sfârşit de secol, la Moşi. Mai precis, La Moşi. Caragiale.
"Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramÂcare, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti,
biciclete şi multă lume pe jos." În drum spre pavilionul central de la berărie, unde
arerendez-vous la trei ceasuri fix, coana Lucsiţa înaintează, cu piept lat şi guşă moale, în
căutarea unui tramvai, printre bragagii care-şi strigă marfa, duduci ruinate de căldură,
jupâni rubiconzi şi mimoze în preleşin. Miroase a mici, a parfum ieftin şi a transpiraţie.
Caragiale vede scenadintr-un tramvai, o decupează şi înşiră cuvintele cu minuţie
ceasornicărească: "Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de dinainte se dau
jos, scuturându-şi pantalonii şi pulpanele redingotelor de conÂtactul cu mitocanii". Peste
ani, Nichita Stănescu declamă, amestecândhaiku-ul cu epigrama şi calamburul: "Caragiale,
Caragiale, / Dacă nu erai matale, / Rămâneam tot Haimanale." Iată, carevaÂsăzică,
mitocanul evocat de cineva originar de lângă Haimanale. Straşnică potriveală, năzdrăvană
situaţiune, şugubeaţă limbă românească.

Şi totuşi, ce atrage atenţia la mitocanul lui Caragiale? Nu pregnanţa, nu conturul public, nu


invadarea centrului. Dimpotrivă. Mitocanul din La Moşi e o creatură de plan secund, un
boţ de carne cu glazură lumpen, un produs de periferie care nu vrea să evadeze din
secundariatul în care l-a încremenit destinul. El nu are ambiţii, veleităţi sau fiţe.
Contrafacerile de statut îi sunt străine, ideea imposturii îl vizitează rar şi nu stă mult. Îşi
asumă condiţia marginală fără să-ltenteze cotropirea altor zone. Aşa, mitocan cum e, îşi
ştie lungul nasului. Nu-l ulcerează revolta când vede că tinerii aşezaţi lângă el în tramvai
se şterg pe haine de frecarea cu jiletca lui, de parcă ar vrea să înlăture proÂbabilitatea
ultimă de molipsire. Mitocanul lui Caragiale are trotuarul lui, berăria lui, tabieturile lui. E
un personaj cât un studiu sociologic, iar stridenţele sale par armonii preclasice prin
comparaţie cu fişa de post a mitocanului contemporan.

Şi, cu asta, iată-ne ajunşi în forfota tranziţiei. De la Moşii lui Caragiale în Piaţa Dorobanţi
sau în Piaţa Universităţii de azi distanţa e de trei kilometri şi o mie de ani-lumină.

Vara lui 2006, la Sala Atelier a Teatrului Naţional. Se joacă Satana cel bun şi drept de
Tudor Popescu. Lume destulă, interes onorabil, actori meseriaşi. La un moment dat, unui
spectator îi sună telefonul mobil. Aflat pe scenă, Marius Florea Vizante izbeşte scurt: "Ia
uite, avem semnalşi-aici, în iad". Publicul se umflă de râs, dar spectatorul îşi vede liniştit
de convorbire. Cuvântează calm, fără inflexiuni, din mijlocul rândului, fără să-şi ducă
mâna la gură pentru atenuarea şocului. Poanta lui Vizante i s-a prelins de pe cherestea ca
apa de pe gâscă. Omul are de vorbit şi vorbeşte. Poftim? Deranjează? A se slăbi. Nu-
i frumos? Haida-de. Nu se face? Cum adică, nu se face? Unde scrie? S-a dat vreo lege? Şi
de ce, mă rog, să nu se facă? Nu consimţ, mă-nţelegi, la un aşa rezon fără motiv.

Caragiale trăieşte prin noi? A fost preluat, asumat şi întruchipat de fauna tranziţiei? Am
mai auzit clişeul - blazat ca Mioriţa şi util ca nisipul în bikini. Oricum, mitocanul de azi nu
mai are în comun cu înaintaşul său decât eticheta. Corsetul vocabulei. În rest, totul diferă,
de la ton la logistică şi de la haine la apucături. Mitocanul de Dorobanţi / mall / Turabo /
multiplex / Ateneu / teatru / biserică etc. frapează prin trei trăsături bine marcate. Ele sunt:
Instinctul de colonist. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic. El ia aerul celor
din jur, vorba din gura interlocutorului şi piuitul martorilor. Mitocanul de azi are
obişnuinţa expandării, ceea ce-l face să se dilate năprasnic, până când umbra lui devine
atotdominatoare. Când clefăie sau îşi suge măselele, e banal. Când stă cu şapca pe cap în
biserică şi trimitesms-uri, e previzibil. Când se crăÂcănează în fotoliul cafenelei, cu lopata
spânzurând pe umărul bronzat la solar al ciupercuţei colagenate, e inofensiv. Când
ţinteşte prim-planul, în schimb, devine o fiară nemiloasă. Singura noastră apărare e
refugiul în semantică, în cârcoteli corozive, în echivalente cu sonorităţi de mare percuţie.
Deschidem dicţionarul de sinonime şi recităm: ghiolban, cocalar, mogâldan, gherţoi,
ciumete, ghiorlan, mojic, treÂlingar, piţiponc / piţipoancă, mocangiu, agarici, ţopârlan,
necioplit. Ei, da, aşa mai merge. Puţintică răbdare. Veţi întoarce foaia (la propriu) şi vă
veţi întâlni cu toţi (la figurat).
Baletul public. Nu e nimeni naiv să creadă că mitocanul e ca opera de artă, că îşi ajunge
sieşi. Nici vorbă. Mitocanul dezvoltă comportamentele pe care i le vedem zilnic fiindcă
tocmai asta vrea: să ne tamponăm cât mai des şi mai violent retina de isprăvile lui.
Mitocanul discret e o contradicţie în termeni, o forţare a notei mai şucară ca supozitorul cu
chili. Miza lui înseamnă vizibilitate şi audiÂbilitate maximă cu strădanii minime.
Gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul la do de sus - iată reţeta performanţei
mitocăneşti. Surdina? Un moft. Discreţia? O neghiobie de neiertat.
Voluptatea sfidării. Prin tot ce spune, face şi îmbracă, mitocanul îţi aruncă provocări.
Sfidarea face parte din zestrea lui de comportament. Ajunge să-l priveşti când se manifestă
şi vei citi, dacă poţi străpunge prin ochelarii de soare purtaţi înăuntru, imediat sub şepcălie,
refrenul întemeietor: „Fă-mi ceva, mânca-ţi-aş. Hai, să te văd. Arată-te pe interval, dacă
eşti cu sânge-n instalaţie.”

Nu credeţi? Vi se pare totul literatură de mâna a treia? Un simplu şi dizgraţios bătut de


câmpi? Citiţi mai departe şi nu uitaţi ce-a spus Lennon: "Viaţa e ceea ce ţi se întâmplă
când eşti ocupat cu făcutul altor planuri". (Radu Paraschivescu)
Valutistul de trotuar
(Dolarus manglitorus)
Specie - din fericire - dispărută, Valutistul are şi azi moştenitori genetici în "persoana"
Mârlanului de Dorobanţi sau a Cocalarului de Trafic. În vremurile demult apuse, îl
întâlneai pe lângă casa omului (de schimb valutar), scoţând sunete de genu' "hai, băiatu',
că am io mărci şi dolari mai eftini", "hai, fratele meu, să te fericesc cu un parfum original,
să moară, să facă, să dreagă..." În afara gălăgiei specifice speciei şi a tupeului obţinut sub
protecţia turmei, Valutistul molfăia seminţe şi scuipa pe jos, astfel încât trotuarul din jur,
teritoriul său, să fie foarte bine delimitat. În urma migraţiilor repetate în vestul Europei,
Valutiştii au fost exterminaţi de propriile apucături, precum furtul sau contrabanda.

Trelingarul de Colţul Străzii


(Prostaceae comunis banalis)
Cea mai veche specie din regnul ei, Trelingarul de Colţul Străzii are ca semne distinctive,
aşa cum bine au subliniat oamenii de ştiinţă în denumire, treningul completat de freza
nereuşită à la Beckham şi şuviţele blonde de prost-gust. Penele de pe spate îi demonstrează
legăturile de rudenie cu Gherţoii de Bloc, părinţii lor, sau cu rudele lor mai bogate, Ţăranii
de Mall. Sunt animale sociale care trăiesc în haită... sau mai degrabă în stol, dacă judecăm
după IQ-ul destul de scăzut, similar cu cel al păsărilor mici. Fiinţe foarte zgomotoase
indiferent de oră, îşi petrec viaţa agăţaţi de gardurile care mărginesc aleile din faţa scărilor
de bloc, lăsând în urmă, în fiecare seară, în momentul în care se retrag către vizuină, munţi
de coji de seminţe şi cutii de bere ieftină. Mereu în perioada de împerechere, Trelingarul
de Colţul Străzii nu va ezita să încerce să abordeze orice tânără care trece prin faţa
blocului cu câte un „Pisi!”, incapabil să înţeleagă că prostul-gust altoit pe prostia lor nativă
„nu e combinaţie”.

Gherţoiul de Bloc
(Apartamentus ruralus)
Animal sociabil pe scara aşa-zisei evoluţii, Gherţoiul de Bloc ţine cu tot dinadinsul să
interacţioneze zilnic cu semenii săi. De câte ori are ocazia, acest specimen mereu spărgător
de seminţe, blochează ghena cu propriul gunoi, face focul şi grătarul în văzul tuturor pe
ritmuri de manele sau îşi repară şi spală maşina în faţa intrării blocului, în compania
animalului preferat - petul de bere. Prin aceste ritualuri, Gherţoiul de Bloc ţine morţiş să-şi
marcheze teritoriul, ajutat adesea şi de femela lui, femelă care, atunci când găteşte, are
grijă să ştie toată scara. Şi, pentru ca spectacolul zoologic să fie complet, Gherţoiul de
Bloc îşi scoate câinele la plimbare în fiecare zi, având grijă să umple trotuarul cu cât mai
multe semne distinctive.

Piţipoanca de Companie
Siliconatus felina
Poate cea mai răspândită specie din fauna urbană, Piţipoanca de Companie se distinge uşor
în peisaj, numele vorbind de la sine despre apucăturile speciei. Superficială, stridentă şi
opulentă, ea se va afişa întotdeauna în dreapta unui Mârlan de Dorobanţi sau a unui Ţăran
de Mall. Fiinţe nocturne, de tip club, poartă de-a lungul zilei, indiferent de condiţiile
atmosferice, ochelari de soare mari şi negri pentru protecţia ochilor. Aflate permanent în
căutarea hranei, au în dotare genţi mari şi scumpe, de marcă evidentă, necesare depozitării
acesteia. Sunt fiinţe comunicative, telefoanele mobile devenind de-a lungul vremii o
prelungire firească a urechii. Le place să apară la televizor, unde vorbesc despre orice.
Visul lor este ca, măcar o dată în viaţă, o cunoscută revistă de poze să le publice fotografia
şi să le laude pentru preţurile exagerate ale veşmintelor şi accesoriilor. Apelativul "Hai,
fată!" este, de departe, cel mai utilizat în comunicarea verbală.

Mârlanul de Dorobanţi
(Dorobantio ostentativus)
Îl recunoşti uşor după maşina ostentativă, de obicei mare şi albă, ceafa groasă de meltean
sau după maioul cu sclipici etalat pe Radu Beller, la o cafea cu o femelă din specia
Piţipoanca de Companie, pe care o deţine, îmbracă şi dezbracă, el şi toată haita sa. Muşchii
lucraţi greţos de atent, cele trei rânduri de chei de pe masă, cele două mobile bătute în
diamante, lăsate cât mai la vedere, sunt numai câteva dintre semnele ce îţi arată că ai avut
ghinionul să dai peste un asemenea specimen. Spre deosebire de ruda sa nu foarte
îndepărtată, Bădăranul de Cinematograf, Mârlanul de Dorobanţi nu posedă curiozitatea
necesară vizionării unei întregi ore de film.

Băiatul de Bani Gata


(Trabucus fitzas exprimatus)
Acţionează îndeosebi noaptea, în spaţii închise, denumite de contemporani cluburi de fiţe.
Banii nefiind o problemă, graţie familiei în care s-a născut, animat de dorinţa de
recunoaştere a masculinităţii, se află permanent în căutarea împerecherii cu femele din
categoria Piţipoanca de Companie. În momentul în care reuşeşte, mânat de discreţie, are
grijă să afle toată lumea prin intermediul presei de moravuri uşoare. Fire nestatornică, cu
cât numărul femelelor marcate este mai mare, cu atât mulţumirea de sine creşte, în
aplauzele masculilor din aceeaşi specie. Atunci când nu conduce maşina a cărei asigurare
costă cât întreţinerea unei scări de bloc, are mâinile ocupate, după caz, cu cheile maşinii,
cu un trabuc mare cât antebraţul sau cu telefonul mobil, evident scump, luate două câte
două. În timpul în care îi mai rămâne se odihneşte.

Dăunătoarea de Portofel
(Sugativa aspiratores)
Dotată cu o privire ageră, care-i permite să identifice portofelele pline, atât pe timp de zi,
în fumul gros al cafenelelor, cât şi pe timp de noapte, în penumbra cluburilor de fiţe, se
află permanent în căutarea unei relaţii dezinteresate, sentimentale, de Shopping, îndeosebi
cu masculii din specia Bătrânelul de Discotecă. Mereu dispusă la sacrificii de dragul
penajului, Dăunătoarea de Portofel migrează des la cumpărături, indiferent de condiţiile
climaterice şi de sezon, spre teritorii precum Milano sau Dubai, la braţul cardului fără cap,
dar cu două picioare. Subspecie aspiraţională a Piţipoancei de Companie, Sugativa
Aspiratores este extrem de periculoasă inclusiv pentru masculii-Alfa cu care
interacţionează. Muşcătura ei provoacă golirea dureroasă a conturilor.

Bătrânelul de Discotecă
(Pedofilus libidinosus)
Asemenea Mârlanului de Dorobanţi, Pedofilus Libidinosus îşi petrece întreaga zi
odihnindu-se în cafenelele din zona fierbinte Dorobanţi - Radu Beller. Îl recunoşti uşor, el
având mari probleme cu glandele salivare ori de câte ori întâlneşte o femelă mai tânără,
care ar putea să-i fie nepoată. Bătrânelul de Discotecă vânează mai mult noaptea, în
cluburi întunecoase, cu nume de bambus, pentru a fi ferit de ochii semenilor săi. Plin de
bani, îşi permite să se îmbrace aproape modern, ba chiar tinereşte, crezând că în felul
acesta îşi va păcăli prada. Ciudat, dar de cele mai multe ori şiretlicul chiar îi reuşeşte cu
Piţipoanca de Companie care îl iubeşte dezinteresat câtă vreme are nevoie. Fire
nestatornică, o consumă însă repede, căci timpul nu stă pe loc, iar el ştie asta prea bine.

Mogâldanul de Pază
(Badigardus retardus)
Deşi creierul său este mult mai mic decât sfertul bicepsului, Mogâldanul de Pază este des
întâlnit la intrarea oricărui club, având puterea de a nu te lăsa să intri. Mereu agresiv, pus
pe scandal, Mogâldanul de Pază va găsi mereu un motiv să te îmbrâncească, să te
jignească, să te facă să simţi că tu chiar n-ai ce căuta în locul ăla. Ciudat, intuiţia lui
funcţionează bine, de cele mai multe ori tu chiar neavând ce să cauţi acolo, dacă stai să te
gândeşti mai bine. O discuţie civilizată este exclusă, Mogâldanul de Pază neavând prea
multe cuvinte în vocabular. Fără a mira pe nimeni, se aseamănă în comportament cu
Ciumetele de Pază, umila sa rudă din parcări, de care-l desparte cel mult un costum de
haine.

Nasolul de Restaurant
(Ospatarius nasolae)
Specie deloc pe cale de dispariţie, Nasolul de Restaurant trăieşte în special în zonele
urbane din Estul Europei, în locurile de la care, de altfel, şi-a luat şi numele. Poate fi uşor
recunoscut după unghiile şi mâinile murdare, privirea vicleană, ţinuta neglijentă şi
inconfundabilai atitudine superioară. La contactul cu el, se recomandă calmul şi răbdarea.
Este foarte sensibil la interpelări legate de întârzierea comenzii şi poţi risca surprize
salivare în ciorba de burtă. Vei simţi că îţi face o favoare aducându-ţi mâncarea la timp -
ceea ce, oricum, nu se întâmplă niciodată. Aproape uman, Nasolul de Restaurant a
descifrat cumva taina literelor şi a cifrelor, scrisul indescifrabil ascunzând cu certitudine
încărcări exagerate ale notei de plată. Chiar dacă nu merită recompensarea sub formă de
bacşiş, el te va ucide cu privirea sa plină de dispreţ în cazul în care nu ai făcut-o. De fapt,
Nasolul de Restaurant are într-un fel dreptatea sa: substanţa-i aproape cenuşie îi dictează
că el este stăpânul teritoriului său. Şi nu va ezita să-ţi arate asta ori de câte ori are dreptate.

Bădăranul de Cinematograf
(Pelicula bipedo retardus)
Posesor al unui IQ deloc ridicat, acest exemplar umblă în haită, însoţit de cele mai multe
ori de câte o femelă platinată, eventual botoxată. Indiferent de filmul rulat, va avea
întotdeauna de sorbit zgomotos din pahar sau de făcut câte un comentariu interesant pentru
cei din specia lui, enunţat cu voce tare. Se instigă reciproc, prin hârjoneli şi ţipete ce
definesc specia: „Pensionarii, cu faţa la perete!”, „Bine, băăăăăh!” sau „Arde-o,
frateee!!!”. Poate fi considerat, pe drept cuvânt, fratele mai mic al Ţăranului de Mall,
mărturie stând telefonul lăsat mereu deschis, la care răspunde din când în când cu "Băă,
sunt la film şi nu pot să vorbesc, băăă! Te sun eu, băăă!", el fiind, în mod evident, un
personaj foarte important.
Snobul de Eveniment
(Snobus pseudo intelectualus)
Îl recunoşti uşor după figura aproape interesantă pe care şi-o ia, ornată cu ochelari de
vedere atipici, tocmai pentru a te induce în eroare. Îşi părăseşte vizuina pentru a merge la
toate evenimentele şi lansările de orice fel, pe la toate petrecerile, cool să fie - pe genul
drum and base-ota-mnac -, şi în alte locuri „exotice”, unde e tare bine să fii văzut. Odată
remarcat, Snobul de Eveniment va veni lângă tine imediat pentru a-ţi povesti - pentru a
treia oară! - cum a fost el într-o excursie la Paris sau la Berlin, de unde şi-a mai luat
ultimul model de aparat foto, cu lentilă mai mare şi mai bună decât a ta. Cu un penaj
neglijent atent studiat, coloritul său va fi întotdeauna unul extravagant, tendinţele în care
se înscrie Snobul de Eveniment fiind unele de care tu nu vei afla prea curând.
Pseudointelectual prin excelenţă, el va avea mereu la îndemână citate din nu-ştiu-ce poeţi
indieni, numai să te facă să te simţi prost.

Mocangiul de Vernisaj
(Mondenus mocangius)
Populând îndeosebi arealele unde au loc vernisaje şi expoziţii de orice fel, deşi nu are nici
o invitaţie şi nici vreo legătură cu ele, Mocangiul de Vernisaj este dotat cu un marsupiu de
invidiat, utilizat pentru depozitarea kilogramelor de pateuri şi fursecuri adunate de pe
mese, pentru consumul propriu. Cele mai evoluate exemplare ale acestei specii parazitare
au fost binecuvântate de către mama-natură şi cu anumite buzunare laterale, eventual cu
câte o pungă de un leu, pentru a duce şi în vizuină din prada atât de uşor obţinută. Dar asta,
normal, numai după ce Mondenus Mocangius este pe deplin ghiftuit. Dacă vedeţi un
asemenea specimen, feriţi-vă din calea sa, mai ales dacă răspundeţi de obiectele
promoţionale - nu se va sfii să ia câte două-trei din fiecare, punându-vă atât pe
dumneavoastră, cât şi pe restul invitaţilor, într-o postură cel puţin penibilă.

Băgătorul în Faţă la Coadă


(Bagaciosus codensis)
Înrudit cu Ghiorlanul de Trotuar, cu care adeseori se confundă, Băgătorul în Faţă la Coadă
apare şi se manifestă agresiv oriunde se formează cozi mai scurte sau mai lungi, fie că este
vorba despre cinema sau teatru, gară sau aeroport, administraţie financiară sau staţie de
autobuz. Lipsit de scrupule, face orice pentru a-şi atinge obiectivul, anume băgatul în faţă,
platoşa chitinoasă absolut impermeabilă la bun simţ dezvoltată de-a lungul involuţiei sale
fiindu-i de mare ajutor. Cu cât coada este mai lungă, cu atât dorinţa de reuşită este mai
mare, iar mijloacele utilizate mai rafinate. Dacă la o coadă scurtă intră în faţă pur şi
simplu, la o coadă mai lungă Bagaciosus Codensis induce în eroare asistenţa cu ajutorul
unor introduceri de genul „Pot să întreb ceva?”, „Mă grăbesc, filmul meu începe acum, vă
rog” sau „Soţia mea este gravidă”. Altfel, se simte bine în pielea lui, lucru de înţeles, dată
fiind grosimea obrazului.

Ţopârlanul de Transport în Comun


(Troleus puturosus)
Specie des întâlnită în autobuz, troleibuz şi metrou, Ţopârlanul de Transport în Comun se
distinge prin mirosul puternic de transpiraţie pe care-l răspândeşte peste tot. Plecat la
vânătoare de locuri libere, acesta se îmbrânceşte de fiecare dată la intrare, împinge şi îşi
face loc cu coatele, iar, după ce se aşază, nu cedează niciodată locul femeilor sau
semenilor mai în vârstă, pe care se face că nu-i vede. În general, pipăie femelele din
imediata vecinătate, el fiind mereu în călduri. Ascultă adesea manele pe mobil, iar, atunci
când trebuie să coboare, Ţopârlanul de Transport în Comun rămâne la fel de agresiv, dând
din toate membrele, în toate părţile. Aşa că, practic, este imposibil să te fereşti de el.

Agariciul de Coloană Oficială


(Agaricia girofarus)
Animal politic prin excelenţă, Agariciul cu girofar străbate şoselele prost făcute ale ţării de
parcă ar fi propria lui tarla. Comportamentul agresiv la volan se datorează şi geamurilor
fumurii după care se ascunde, dar mai ales unei impertinenţe moştenite genetic. Deşi
abuzează de răbdarea noastră mai ceva ca o adolescentă de răbdarea părinţilor, nu are
duşmani naturali, poate doar alegerile din patru în patru ani - dar şi acolo se descurcă,
jungla urnelor funcţionând de minune în favoarea sa. Odată întâlnit un asemenea
exemplar, îl vei vedea imediat şi pe al doilea, şi pe al treilea, ei mergând într-un şir indian
autorizat, scoţând tot felul de sunete de atenţionare. Nu există cale de a-l evita. Se
recomandă să faci pe mortu' până trece de tine.

Necioplitul de Şantier
(Ordinarus jenantus)
Cu doar câteva clase terminate, Necioplitul de Şantier te va face să te simţi întotdeauna
prost, în cazul în care eşti o persoană de sex feminin. Agăţat de schelele care împânzesc
marile oraşe, Ordinarus Jenantus, mereu în călduri, nu se va da în lături să încerce să-ţi
curteze prietena, mama sau soţia, aflate în trecere prin zona respectivă, prin emiterea unor
sunete guturale puternice, foarte asemănătoare cu cele utilizate de alte specii care trăiesc
însă în copaci. Neavând succes, evident, Necioplitul de Şantier, încurajat de interjecţiile
celorlalţi reprezentanţi ai speciei care-l însoţesc, va ţipa, va zbiera şi va face în toate
felurile, limbajul său aparent sărac conţinând multe cuvinte care se pot băga, scoate sau...
doar el mai ştie ce. Singura scăpare, în cazul în care sunteţi atacate verbal de asemenea
exemplare, ar fi să traversaţi liniştite.

Impertinentul de Taxiu
(Grobianus taxia)
Specimen deosebit de interesant, ca urmare a simbiozei în care trăieşte cu specia umană,
Impertinentul de Taxiu este regele neîncoronat al străzii. Dacă eşti în trafic, se recomandă
evitarea lui totală: îţi va tăia calea cu siguranţă, îţi va da claxoane şi flashuri cum se
schimbă culoarea semaforului în verde şi va evita folosirea semnalizatorului. Dacă eşti pe
trecerea de pietoni, tu, Homo Sapiens, va trebui să-i dai prioritate lui, Grobianus Taxia.
Iar, dacă ai curajul să te aventurezi în bârlogul lui, va trebui să te înarmezi şi cu foarte
multă răbdare: mai întâi te va întreba unde mergi, chiar dacă nu are nici un motiv să facă
asta; indiferent de răspunsul tău, el va strâmba din botul său urât mirositor, neras de o
săptămână. Apoi, dacă ai cumva norocul să fie de acord să te ducă la destinaţie, vine
partea cea mai grea, în care va trebui să înfrunţi, în ordine aleatorie, staţia care urlă la
maximum, manelele, fumul de ţigară, geamul deschis şi mirosurile emanate de corpul său.
Ghiorlanul de Trotuar
(Pavimentus ghiorlanus)
Cu capul plecat în pământ sau cu privirea fix-sfidătoare, Pavimentus Ghiorlanus se
deplasează rapid pe trotuare, cu viteză mare, urmând un traseu rectiliniu, indiferent de
numărul de persoane pe care trebuie să le dea la o parte. Preferă deplasarea în grup pentru
a te putea obliga să te dai la o parte sau pentru a te putea agăţa cu umărul, un bun pretext
pentru scandal. Îşi marchează teritoriul cu ajutorul mucurilor de ţigară şi al salivei pe care
le împrăştie pe areale cât mai mari. Vârsta înaintată sau sexul celui întâlnit în timpul
deplasării nu-i schimbă comportamentul, din contră, Ghiorlanul de Trotuar folosindu-şi
fără ezitare umărul şi, câteodată, mâna pentru a-şi face loc în aglomeraţie.

Ciumetele de Parcare
(Ciumetus parcarae)
Dacă Mogâldanul de Pază este stăpânul uşii de la intrarea în club, fratele lui vitreg,
Ciumetele de Parcare, este regele neîncoronat al trotuarelor, dar mai ales al locurilor cu
potenţial de parcare - fie ele şi spaţii verzi. Manierele rafinate, igiena nemăsurată,
vocabularul hiperbolic de tipul "Am grijă de maşină, şefu'?" îi păstrează un loc de cinste în
capul mesei mitocăniei urbane. Cel mai des întâlnit în capitala ţării noastre, sălbaticul
exemplar va trage de tine cu nesimţire până când va reuşi să smulgă o şpagă. Puii şi
femelele îl însoţesc frecvent, tremurând de nerăbdare să-ţi umple maşina de zoaie sub
pretextul spălării ei.

Cocalarul de Trafic
(Musculo cocalarus)
Deseori confundat cu Melteanul-care-face-biluţe-la-stop, Cocalarul de Trafic se
evidenţiază prin agresivitatea sa excesivă, hormonii prost întrebuinţaţi şi gesturile sale
ample cu unul dintre degetele membrelor sale superioare. Claxonează permanent,
depăşeşte mereu rândul de maşini ce stau la stop, merge pe linia de tramvai, blochează
intersecţiile, eliberează excesiv de multă salivă pe geamul deschis al maşinii sale furate din
Germania, vorbeşte la mobil cât poate de tare şi - normal - ascultă manele la volum
maxim. Are permanent cel puţin un geam deschis. Deseori este confundat cu Mârlanul de
Dorobanţi, dar, de dragul ştiinţei, noi şi cercetătorii noştri am preferat să îl prezentăm
separat.

Pomanagiul de Campanie Electorală


(Mocangius politicus)
Rudă foarte apropiată a Mocangiului de Vernisaj, Pomanagiul Electoral (cum mai este
denumit) apare la tv ori de câte ori vreun partid dă mită electorală prin parcuri. Mereu în
căutare de mici - prada sa preferată -, Pomanagiul înfulecă pe nerăsuflate cât mai mult,
mergând pe principiul cămilei care îşi face plinul de apă. Nu se dă în lături de la
îmbrânceli şi bătăi, doar-doar mai prinde câte o pradă promoţională sub formă de tricou,
breloc sau pahar de bere. Specie umilă, dar perversă, Pomanagiul nu va ezita să-şi doboare
fraţii de turmă pentru binele său personal.
Preacuvioasa de Îngrămădeală
(Babetus cuviosus)
Să vă ferească Dumnezeu de întâlnirile cu exemplarele acestea - enoriaşi mult prea grăbiţi
să pupe moaştele sau să pună laba pe o porţie de colivă gratis. Animale de pradă, vor călca
în picioare virtuţile creştineşti, îl vor îmbrânci şi chiar îl vor scuipa pe aproapele lor, ca nu
cumva să se termine pomana şi să rămână cu buzele umflate. Virtual identice cu
exemplare din specia umană, Preacuvioşii de Îngrămădeală fac totuşi parte dintre cei care,
deşi mare e grădina Domnului, vor sări întotdeauna gardul. Specie pe cale de apariţie
excesivă, Preacuvioşii vor fi mereu în căutarea prăzii, în special pe lângă biserici sau alte
locuri aparent liniştite. Apar la tv, la ştiri, în haită, ţipând, zbierând, jurând şi înjurând
pentru o bucăţică de ceva.

Mojicul de Iarbă Verde


(Gratarus nesimtitus)
Înrudit cu Ţăranul de Mall, Mojicul de Iarbă Verde iese din bârlogul său imediat ce a dat
căldura, bucurându-se împreună cu întreaga familie de acest fenomen. Carnivor prin
excelenţă, caracteristică surprinsă foarte bine în denumirea lui ştiinţifică, Gratarus
Nesimtitus este des întâlnit, îndeosebi la sfârşit de săptămână, în pădurile şi poieniţele din
jurul marilor oraşe, alături de alte familii din cadrul aceleiaşi specii. Din păcate, hârjoneala
lui şi a familiei - numeroasă şi zgomotoasă - dăunează grav habitatului, Mojicul de Iarbă
Verde lăsând în urma sa munţi întregi de resturi de tot felul, bunul simţ nefiindu-i deloc
familiar. Mirosul de grătar şi manelele ce răsună la maximum din maşinile parcate pe
spaţiile verzi sunt primele semne că Gratarus Nesimtitus a invadat zona verde, curată până
în acel moment. A se evita pe cât posibil.

Indolenta de Magazin
(Shopus indolentus)
Mereu plictisită, Indolenta de Magazin este soră bună cu Indolenta de Ghişeu, una dintre
diferenţe fiind că, în acest caz, puterea îi vine de la o casă de marcat sau de la un raft plin
cu produse de care tu ai nevoie. În cazul în care nu mănâncă şi nu îţi vorbeşte cu gura
plină, Indolenta de Magazin poartă discuţii interesante cu o colegă sau vorbeşte la
telefonul mobil, asta doar ca să nu te servească. Dacă ai şi ghinionul să fii la mall, iar ea să
fie şi mai tânără decât tine, te va tutui din primul moment. Ca trăsătură particulară, specia
aceasta nu are niciodată rest, aşa că vei avea mereu în buzunar câte ceva de ronţăit. Nu
încercaţi să o înţelegeţi. Comportamentul anumitor specii ţine pur şi simplu de misterele
faunei urbane.

Ţăranul de Mall
(Mallus homo retardus)
Îl recunoşti uşor după maneaua care îl anunţă că este apelat pe telefonul mobil, după lanţul
gros ce îi cuprinde grumazul, după gelul din cap şi perciunii îngustaţi până la ridicol sau
după tricoul fake, cumpărat din En Gros, pe care este scris greşit numele unui brand
celebru. Rudă foarte apropiată cu Bădăranul de Cinematograf, Ţăranul de Mall îşi
părăseşte adăpostul îndeosebi seara, mai ales sâmbăta şi duminica, cu întreaga familie,
pentru a se recrea, unde altundeva decât la mall. Mascul-Alfa de felul lui, vorbeşte tare,
gesticulează mult, cele două beri băute acasă fiind mai mult decât suficiente pentru a se
face remarcat.
Mitocanul de Birou
(Multinationalus mitocanus)
Versatil, mereu furişându-se pe după copiatoare, acesta este cel mai puţin văzut specimen
din regnul mitocanilor. Foarte rar este prins câte un exemplar rătăcit, şi chiar şi acesta
scapă basma curată, fiind un mitoman de excepţie. Cutiile goale de pizza lăsate pe masa
din bucătăria firmei, farfuriile, tacâmurile şi cănile de cafea nespălate, urmele din WC-ul
companiei, dârele de transpiraţie de pe holuri şi scrumierele pline din sălile de conferinţe
sunt semne care atestă că Mitocanul de Birou a trecut pe acolo.

Atârnătoarea de Expat
(Expatus amorensa)
Întotdeauna gata să înveţe o limbă străină, Atârnătoarea de Expat, subspecie a Dăunătoarei
de Portofel, specializată în vânatul care provine din teritoriile vest-europene, este
recunoscută pentru abilităţile sale lingvistice. Se hrăneşte la fel de bine cu italieni
libidinoşi, nemţi sătui de femele grase care miros a sauerkraut sau cu americani care poartă
şosete cu sandale. Sunt, în general, bine dotate fizic, uneori tunate cu botox, silicon şi alte
substanţe cărora le şade bine într-un manual de chimie, nu în buzele sau sânii unei urmaşe
a Evei. Din neatenţie, cad frecvent pradă Bătrânelului de Discotecă. Sunt deosebit de
vulnerabile la mersul economiei, teritoriul lor de vânătoare fiind ameninţat de criza
economică şi migrarea expaţilor înapoi în ţările lor de origine.

Şefuţul de Companie
(Tiranus imbeciles)
Specie pe cât de versatilă, pe atât de arogantă, Şefuţul te va trata mereu ca pe un sclav,
dacă eşti subordonatul său, şi îşi va linge mereu cu dăruire superiorul direct. Dar asta
numai până când dă de un şef şi mai mare, în faţa căruia îl va vorbi de rău pe cel pe care
abia l-a lins, în speranţa că, doar-doar, îi va lua locul într-o bună zi. Stăpâneşte foarte bine
tehnica avansării în haită, săpându-l constant pe masculul-Alfa, până la doborârea sa. Dacă
eşti mai jos în poziţia clanului, ai mare grijă cum îţi etalezi inteligenţa, căci va face tot
posibilul să se descotorosească de tine, de teamă să nu-i iei locul, fiind mai competent.

Anonimul de Forum
(Forumo anonymus contrae)
Trăieşte exclusiv în mediul virtual, având abilitatea de a-şi schimba identitatea dintr-un
singur click, mai des decât năpârlesc şerpii. Are cel puţin un blog neinteresant şi îşi dă cu
părerea pe alte bloguri, forumuri şi site-uri sociale. Fiind foarte fricos din fire, s-a adaptat
perfect la mediul virtual, având capacităţi de camuflare aproape infinite. Este foarte curios,
chiar băgăcios, şi intervine cu câte un comentariu neinspirat în orice discuţie importantă de
pe internet, apoi verifică cu febrilitate reacţiile. Mai rar inteligent, este deseori agresiv,
pripit şi întotdeauna contra. Dezvoltarea întârziată a cortexului său este demonstrată de
greşelile gramaticale sau de logică şi preferinţa pentru prescurtări pe care nu le poate
înţelege decât un alt reprezentant al aceleiaşi specii.
Ghiolbanul de Galerie
(Huliganus oligofreneticus)
Rasă extrem de violentă, umblând mereu în haită, Ghiolbanul de Galerie este foarte ataşat
de fenomenul fotbalistic. Indiferent dacă echipa sa pierde sau câştigă, este bine să-l eviţi,
comportamentul său fiind extrem de agresiv: sparge sticle şi seminţe, îşi lasă saliva peste
tot, urlă şi înjură. Cantitatea de alcool suportată de sângele său este una cu adevărat
impresionantă. Lipsit de viaţă personală, interesul Ghiolbanului de Galerie va fi mereu
redus la scandal, la cum să mai agreseze vreo haită rivală sau, de ce nu?, vreun cameraman
de la vreo televiziune interesată de aceste instincte de turmă. Dacă se poate, este bine să
eviţi orice contact cu această specie.

Îngălatul de Gym
(Fitnessis murdarus)
Subspecie a Mitocanului de Birou sau a Mârlanului de Dorobanţi, Îngălatul de Gym,
practicant de sport în vederea îmbunătăţirii permanente a relaţiei cu oglinda, nu-şi trage
niciodată protecţia de plastic subţire peste încălţări şi aduce toată mizeria oraşului până în
vestiarul centrului de fitness. De la piscină sau duş vine desculţ, şiroind de apă, şi
transformă praful în mocirlă, în care se simte nespus de bine. Pe treadmill sau pe bicicletă,
este nedespărţit de telefon şi, dacă ar avea o a treia mână, ar vorbi la telefon chiar şi când
face flotări. Vorbeşte întotdeauna tare, la fel ca varianta lui feminină, Îngălata, uşor de
reperat după ochelarii de soare pe care-i poartă până-n vestiar. Aceasta, deşi în ţinută
sportivă, se distinge întotdeauna prin afişarea generoasă a bretelelor de la sutien (mereu
opuse la culoare maioului) şi a tatuajului dorsal de deasupra feselor.