Diploma - WWW - Tocilar

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Notiuni privind falsul intelectual in practica si teoria judiciara
CAPITOLUL I
NOŢIUNI PRELIMINARE
1.1. Aspecte generale ale infracţiunilor de fals
Infracţiunile de fals sunt acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârşite cu vinovăţie
şi care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice acordată anumitor lucruri, semne
sau înscrisuri cărora li se atribuie din punct de vedere juridic însuşirea de a exprima adevărul.
Toate aceste infracţiuni sunt cuprinse în Titlul VII al Părţii speciale a Codului penal, sub
denumirea “infracţiuni de fals”. Prin “fals” în sensul cel mai larg al acestei noţiuni se înţelege
orice alterare a adevărului. Au fost incriminate acele fapte de alterare a adevărului care,
aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege prezintă gradul de pericol social al unor
infracţiuni.
Ceea ce este specific pentru infracţiunile de fals şi le diferenţiază de alte fapte de
denaturare a adevărului, este împrejurarea că înşelarea încrederii publice se realizează prin
produsul activităţii infracţionale (înscrisuri, monede, sigilii, instrumente de autentificare sau
marcat, timbre etc.). Aceste lucruri care constituie prin ele înseşi proba adevărului se bucură
obiectiv de încrederea generală, independent de persoana care a efectuat acea activitate.
Altfel spus, în cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului, deşi se realizează printr-o
activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activităţi şi anume înşelarea încrederii publice,
se obţine prin produsul activităţii făptuitorului şi nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei
care a realizat produsul menţionat. Spre exemplu, falsificarea de monede sau alte valori deşi
este consecinţa unei operaţiuni de contrafacere sau alterare de către făptuitor, înşelarea
încrederii publice se produce prin pătrunderea în circulaţie a unor monede sau valori false,
Pagina 1 din 75
fără putere circulatorie, iar nu efortul făcut concomitent cu obţinerea monedei sau valorii
respective de către făptuitor. Pe de altă parte în cadrul infracţiunilor de fals, ceea ce se
incriminează este alterarea adevărului în cuprinsul unor entităţi care au menirea potrivit legii
să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor de fals îl constituie relaţiile sociale referitoare
la încrederea publică în autenticitatea entităţilor cu însuşire probatorie, adică adevărul pe care
acestea au destinaţia legală de a-l exprima sau atesta, legiuitorul urmărind astfel să
ocrotească, prin mijloace specifice dreptului penal, încrederea publică de care trebuie să se
bucure aceste entităţi. Încrederea este acordată in rem adică însuşi lucrului căruia i se atribuie
însuşirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost alterat prin fapta săvârşită. Valoarea
probatorie pe care o poate avea entităţile menţionate poate fi expresă cum ar actele de stare
civilă, înscrisurile autentice, legalizate sau sub semnătură privată, diplome, probele scrise sau
implicită cum sunt monezile, timbrele, titlurile de credit, CEC-urile.
Obiectul material al infracţiunilor de fals constă în oricare dintre bunurile cu însuşire
probatorie ocrotite de legea penală împotriva faptelor de alterare a adevărului (monedă
metalică sau de hârtie, timbre, mărci, bilete de transport, instrumente de autentificare sau
marcare, înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată etc.)
Infracţiunile de fals material pot avea ca subiect activ orice persoană responsabilă care
îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege subiectului unei infracţiuni. La infracţiunea de
fals intelectual subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească calitatea de funcţionar în
accepţiunea art. 147 Cod penal. În cazul infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale, potrivit art.
288 alin.2 Cod penal, aceeaşi calitate constituie o circumstanţă agravantă. Participaţia penală
este posibilă în toate formele sale.
Subiect pasiv al acestor infracţiuni este Statul Român care este periclitat prin apariţia
sentimentului de neîncredere publică în anumite lucruri, obiecte, valori sau înscrisuri care au
o funcţie probatorie şi care asigură ocrotirea şi dezvoltarea relaţiilor sociale. La unele
infracţiuni întâlnim şi subiect pasiv secundar (persoană juridică sau fizică) ale cărui interese
sunt vătămate prin activitatea infracţională concretă săvârşită.
În analiza laturii obiective a infracţiunilor de fals trebuie avute în vedere trei aspecte
şi anume: elementul material, urmarea imediată, raportul de cauzalitate. Elementul material al
infracţiunilor de fals constă într-o acţiune de alterare a adevărului care se poate realiza prin
contrafacere sau alterare. Contrafacerea presupune confecţionarea în mod artificial, în
întregime a unei valori sau lucru din cele ce formează obiectul material al infracţiunilor de
fals, creându-se aparenţa ca aceste imitaţii sunt adevărate. Alterarea se realizează prin
Pagina 2 din 75
modificarea conţinutului obiectului supus falsificării. Urmarea imediată a acestor infracţiuni

constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru
încrederea publică acordată anumitor valori, lucruri, semne, înscrisuri. Raportul de cauzalitate
poate fi stabilit cu uşurinţă în cazul infracţiunilor de fals întrucât acestea fiind infracţiuni de
pericol, urmarea imediată este rezultatul implicit al acţiunii.
Latura subiectivă presupune analiza formei de vinovăţie, a mobilului şi a scopului
infracţiunilor de fals. În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, infracţiunile de fals se săvârşesc
cu intenţie directă sau indirectă. Mobilul infracţiunilor de fals nu este cerut de lege pentru
existenţa vreuneia dintre aceste infracţiuni însă identificarea şi probarea lui este importantă în
vederea individualizării răspunderii penale şi a luării unor măsuri de siguranţă sau de
prevenire (în cele mai multe situaţii acesta este dorinţa obţinerii cu uşurinţă a unor ridicate
profituri materiale). Determinarea scopului cu care se săvârşeşte infracţiunea va ajuta la
stabilirea formei de vinovăţie ca fiind intenţia directă.
Privitor la formele infracţiunilor de fals facem precizarea că acestea pot parcurge toate
etapele activităţii infracţionale respectiv acte de pregătire, tentativă şi infracţiune consumată.
Actele pregătitoare sub formă deţinerii de instrumente în vederea falsificării de valori se
pedepsesc ca infracţiune de sine stătătoare, potrivit prevederilor art. 285 Cod penal. Tentativa
se pedepseşte la infracţiunile prevăzute de art. 282, 283, 286, 288, 289, 290 Cod penal.
Infracţiunile de fals se consumă în momentul realizării acţiunii de denaturare a adevărului, de
falsificare, punere în circulaţie, folosire a înscrisului falsificat în măsura în care această
acţiune este de natură să producă consecinţe juridice, fără a fi însă necesar ca aceste
consecinţe să se producă efectiv.
Infracţiunile de fals sunt incriminate sub modalităţi simple sau agravate.
În ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de legiuitor pentru infracţiunile de fals,
pedeapsa principală diferă de la o infracţiune la alta, fiind pedeapsa închisorii prevăzută ca
pedeapsă principală unică sau alternativ cu cea a amenzii. Doar în cazul infracţiunii de
falsificare de monede sau alte valori se prevede şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor
drepturi.
1.2. Istoricul reglementării juridice a infracţiunii de fals intelectual
Infracţiunile de fals sunt reglementate în toate legislaţiile, cu nuanţările determinate

de evoluţia socială şi economică a statelor, precum şi
Pagina 3 din 75
cu moduri de sancţionare diferite in funcţie de politica economică a fiecărui stat în

parte.
Falsul în înscrisuri, mai ales atunci când înscrisul emana de la şeful statului, era
sancţionat foarte sever. Pravila lui Caragea, în vigoare în Muntenia în anul 1871, prevedea
“tăierea mâinii” în cazul falsificării “iscăliturii sau pecetei domneşti” sau “osînda la ocnă”
pentru falsificarea înscrisurilor domneşti. Condica criminală a lui Sandu Sturdza din
Moldova, în anul 1826, pentru aceleaşi fapte, prevedea pedepse privative de libertate. Codul
penal al lui Cuza redactat în anul 1864, având atât influenţe ale legiuirilor româneşti, cât şi
influenţe ale legislaţiilor moderne ale timpului, dedică o întreagă secţiune falsificării de
înscrisuri publice sau autentice, începând cu falsul săvârşit de un funcţionar (art.123),
falsificarea de atestate (art.139), falsificarea de certificate (art.235), precum şi infracţiunea de
servire de înscrisuri publice false (art.126) sau abuzul de semnătură în alb (art.128).
Codul penal al lui Carol al II-lea, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, incrimina
infracţiunile de fals în cadrul Titlului IX al Părţii speciale, intitulat “Crime şi delicte contra
intereselor publice” preluate în mare parte astfel cum au fost reglementate în codul anterior.
Codul penal actual, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, modificat ulterior în mai
multe rânduri şi anume prin Legea nr.6/1973 şi prin Legea nr.140/1996, reglementează
infracţiunea de fals intelectual în cadrul Titlului VII al Părţii speciale, Capitolul III.
CAPITOLUL 2
INFRACŢIUNEA DE FALS INTELECTUAL ÎN ACTUALA REGLEMENTARE
Articolul 289 Cod penal care incriminează infracţiunea de fals intelectual apare astfel
cum a fost modificat prin legea 140/1996. Anterior intrării în vigoare a acestei legi, textul
legal care reglementa această infracţiune prezenta diferenţe în ceea ce priveşte subiectul activ
al infracţiunii în sensul că această infracţiune putea fi săvârşită de către un funcţionar ori alt
salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În prezent, în urma modificărilor intervenite,
legea prevede că infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă de un funcţionar în
accepţiunea art. 147 Cod penal.
SECŢIUNEA I – CONŢINUTUL LEGAL
Pagina 4 din 75
Infracţiunea de fals intelectual, potrivit art. 289 Cod penal, constă în falsificarea unui
înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări. Conţinutul
unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii acestuia de către un
funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi care este competent potrivit
legii de a emite acel înscris. Spre deosebire de falsul material, falsificarea unui înscris oficial
nu lasă urme materiale constatabile. Înscrisul oficial falsificat, este valabil din punct de
vedere al condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unui act juridic şi din punct de
vedere al competenţei celui care l-a emis, însă adevărul este alterat din punct de vedere al
conţinutului său, constând în fapte, date sau împrejurări pe care acest înscris trebuie să le
probeze. Legiuitorul a apreciat că fapta de falsificare în modurile expuse mai sus, prezintă un
grad de pericol social ridicat şi în consecinţă a incriminat-o ca infracţiune.
SECŢIUNEA II – CONDIŢII PREEXISTENTE
2.2. Obiectul infracţiunii de fals intelectual
În doctrina dreptului penal român se consideră, de către majoritatea autorilor, că

obiectul infracţiunii relaţiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Unii penalişti
străini susţin că obiectul infracţiunii este constituit, pe lângă raporturile sociale, şi din “ …
norme juridice corespunzătoare”. Această părere creează însă confuzie între obiectul
infracţiunii şi norma juridică prin care este ocrotit acest obiect. Pentru ca acţiunea
(inacţiunea) omului să fie considerată periculoasă pentru societate trebuie să vateme sau să se
încerce vătămarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi arătate în art. 1
1
C. pen. , care prezintă o importanţă deosebită fiind prevăzute chiar la începutul codului,
constituind scopul legii penale. Or, norma juridică – inclusiv norma de drept penal – nu poate
suferi nici o vătămare şi nici relaţiile sociale reglementate prin ea.2 În analiza obiectului
infracţiunii trebuie avut în vedere atât obiectul juridic – format din valorile sociale prevăzute
din partea specială a codului penal şi în cele din legile speciale şi care sunt lezate prin diverse
acţiuni sau inacţiuni periculoase cât şi obiectul material (fizic) care încorporează unele valori
1
Valorile ocrotite de lege şi prevăzute în art. 1 C. pen. sunt: România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de
drept.
2
Matei Basarab – Drept penal – Partea generală vol.I – editura Lumina Lex 1997, pag. 144
Pagina 5 din 75
ocrotite prin legea penală şi asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea ) prevăzută de
această lege.
2.2.1.Obiectul juridic al infracţiunii de fals intelectual
Obiectul juridic generic al infracţiunii de fals intelectual este comun cu al tuturor

celorlalte infracţiuni de fals, legiuitorul urmărind să ocrotească valoarea socială reprezentată
de încrederea publică şi ansamblul relaţiilor sociale care se formează şi dezvoltă în legătură
cu această valoare socială.
Fiecare infracţiune de fals lezează valoarea mai sus menţionată însă în acelaşi timp şi
numai un anumit aspect al acestei valori în acest fel fiecare infracţiune de fals are un obiectul
juridic special. În cazul infracţiunii de fals intelectual obiectul juridic special constă în
relaţiile sociale a căror naştere, desfăşurare şi dezvoltare depind în mod nemijlocit de
încrederea publică ce este acordată autenticităţii sau veridicităţii înscrisurilor oficiale, în
adevărul pe care aceste înscrisuri trebuie exprime şi activităţile realizate de funcţionarii
publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestora.
2.2.2. Obiectul material al infracţiunii de fals intelectual
Infracţiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, şi un obiect material constând în

înscrisul asupra căruia se exercită nemijlocit activitatea incriminată. Prin “înscris” se înţelege,
în cazul acestei categorii de infracţiuni, actul alcătuit în formă scrisă. Nu interesează felul
scrierii şi nici natura materialului pe care s-a scris. Este necesar însă ca înscrisul să aibă
valoare probatorie, de natură să producă consecinţe juridice, adică să aibă aptitudinea de a da
naştere, de a modifica sau stinge un drept sau o obligaţie ori de a genera alte consecinţe
juridice Nu este necesar ca înscrisul să fie destinat a servi ca probă, adică să fi fost anume
întocmit ca instrument probatoriu. De asemenea, nu interesează dacă înscrisul face dovada
până la proba contrarie sau până la înscrierea în fals, la fel cum nu se cere ca înscrisul să facă
dovada deplină despre faptul pe care este chemat să-l probeze. Dacă înscrisul este lipsit de
orice valoare probatorie el nu poate constitui obiect material al unei infracţiuni de fals,
deoarece un asemenea înscris nu are aptitudinea de a produce consecinţe juridice.
În cazul falsului intelectual, alterarea adevărului în înscrisul oficial realizându-se cu
prilejul întocmirii înscrisului, obiectul material al infracţiunii constă în însuşi înscrisul oficial
al cărui conţinut este alterat în momentul când acesta este întocmit. Înscrisul oficial emană de
Pagina 6 din 75
la un organ competent şi care din punct de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii

scrierii este un înscris valabil.
Noţiunea de ” înscris oficial” este definită în art. 150 alin.2 Cod penal. Potrivit acestui
text de lege, “înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se
referă art. 145 Cod penal sau care aparţine unei asemenea unităţi. În consecinţă conform legii
penale, constituie înscrisuri oficiale două categorii de înscrisuri: cele care emană de la o
unitate prevăzută în art. 145 Cod penal şi cele care aparţin unei asemenea unităţi.
Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de
o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal. Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să
provină de la unitatea competentă a-l emite, trebuie să poarte ştampila sau sigiliul acelei
unităţi, precum şi semnătura celui care l-a emis. În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite
cu respectarea altor formalităţi prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăţi
valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite şi acele formalităţi. În practica judiciară s-au
reţinut ca exemple în acest sens cazul medicului care a eliberat un certificat de deces fără a fi
examinat cadavrul şi fără a fi constata personal cauzele morţii, sau al funcţionarului care
întocmeşte procese-verbale fictive, facturi sau contracte de vânzare fictive.
În categoria unităţilor la care se referă art. 145 C. pen. se încadrează atât Comisia
comunală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 cât şi Primăria, într-o speţă inculpaţii întocmind
referatele falsificate în calitate de reprezentanţi ai acestora şi nu ca persoane particulare.
Inculpaţii au menţionat calităţile lor în cadrul referatelor, astfel că apare evident că ei au
acţionat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu cu ocazia întocmirii acestora. Instanţa a apreciat
că nu are nici o relevanţă împrejurarea că referatele nu poartă antetul şi sigiliul unităţii
emitente.
Cât priveşte aptitudinea acestor acte de a produce consecinţe juridice, trebuie observat
că ele efectiv au şi produs asemenea urmări, dându-li-se eficienţă deplină de către autorităţile
la care au fost depuse.
Prin urmare, faptele inculpaţilor realizează conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri
oficiale prevăzută în art. 289 C. pen.3
Din cea de a doua categorie fac parte înscrisurile care sunt depuse şi înregistrate la o
unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, indiferent dacă emană de la o altă asemenea
unitate sau de la un particular. Infracţiunea de fals intelectual nu se poate însă avea ca obiect
3
Revista de drept penal nr. 4/1998, R.A. “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998, Curtea de Apel Cluj, decizia
penală nr. 141/1997
Pagina 7 din 75
material asemenea înscrisuri întrucât această infracţiune presupune falsificarea înscrisurilor

oficiale cu prilejul întocmirii acestora de către funcţionari.
În raport cu legea penală constituie înscris oficial atât înscrisul original cât şi copiile
legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul.
Modificările aduse de Legea nr.140/1996, vizând conţinutul unor infracţiuni de fals şi
înţelesul unor termeni sau expresii folosite de Codul penal au constituit sursa unor
controverse.
Un exemplu în acest sens este oferit chiar de prevederile art. 289 Cod penal corelate
cu cele ale art. 145 şi 147 alin.2 şi art.150 alin. 2 Cod penal. Potrivit art. 289 Cod penal este
incriminată falsificarea unui înscris oficial de către un funcţionar cu ocazia exercitării
atribuţiilor de serviciu. Analizând însă conţinutul expresiilor de “înscris oficial” şi de
funcţionar vom constata că între acestea nu există compatibilitate. Într-adevăr, prin art. 150
alin 2 Cod penal, înscrisul oficial este definit ca fiind înscrisul care emană de la o unitate din
cele la care se referă art. 145 Cod penal sau care aparţine unei asemenea unităţi, în timp de
prin noţiunea de funcţionar a fost desemnată, prin art. 147 arlin.2 Cod penal, persoana care
exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute de art. 145
Cod penal. Deci un funcţionar nu are cum să falsifice, cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor de
serviciu, un înscris oficial, întrucât astfel de înscrisuri emană numai de la unităţile prevăzute
de art. 145 Cod penal, iar în cadrul acestor unităţi funcţionează, după cum se ştie,
funcţionarul public, noţiune definită de art. 147 alin.1, Cod penal. Aceeaşi situaţie se
regăseşte şi în cazul reglementării infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute
de art. 288 alin 2 Cod penal. Legiuitorul ar fi trebuit să întrebuinţeze în ambele situaţii
expresia de funcţionar public în loc de cea de aceea de funcţionar, motiv care ne determină să
facem o propunere de lege ferenda în acest sens.
2.3. Subiectul infracţiunii de fals intelectual

2.3.1. Subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual
Pagina 8 din 75
Subiect activ al infracţiunii în general4, poate fi numai persoana fizică care a împlinit
vârsta de 14 ani şi care a săvârşit sau a participat cu vinovăţie la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală. Legea cere în cazul anumitor infracţiuni ca subiectul să
îndeplinească condiţii speciale prevăzute expres în norma de incriminarea. Aceste condiţii pot
fi legate de profesie (militari, funcţionari, medic, organ judiciar) de cetăţenie (cetăţean român
sau străin), de calitate şi loc (apatrid care domiciliază la noi în ţară). Deoarece se pretinde ca
persoana infractorului să aibă o anumită calitate pentru a putea săvârşi infracţiunile respective
ca autor sau coautor, el este considerat subiect activ special în raport cu subiectul activ
general. Calitatea de subiect activ special atrage uneori realizarea conţinutului agravat al
infracţiunii de bază.
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că
acesta nu poate fi decât o persoană care are calitatea de funcţionar şi săvârşeşte fapta în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Noţiunea de funcţionar trebuie interpretată, aşa cum am
arătat anterior, în sensul art. 147 Cod penal şi anume că este persoana care exercită,
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice
natură, retribuită sau nu în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 Cod
penal (funcţionar public).
Prin funcţionar într-un sens mai larg se înţelege atât persoana care este funcţionar
public, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice
decât cele în care acţionează funcţionarul public.
În cazul anumitor funcţionari sunt necesare formalităţi suplimentare pentru a se putea
proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a acestora, formalităţi
care nu trebuie confundate cu condiţiile care trebuie să le îndeplinească subiectul activ
special. Vom ilustra acest aspect cu un exemplu din practica judiciară.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost trimis în
judecată, în stare de libertate, inculpatul S.D., notar public, pentru săvârşirea infracţiunii de
fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal. În fapt s-a reţinut că la
17.06.1996 inculpatul S.D., în calitate de notar, a autentificat sub nr. 2777, respectiv 2778,
două contracte de garanţie imobiliară, cu prilejul angajării numitului G.G. la SC T. Iaşi prin
4
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi subiect activ al unei infracţiuni sunt:
a) – să fie persoană fizică; b) persoana să fi împlinit vârsta de 14 ani – până la această vârstă operează
prezumţia absolută a inexistenţei discernământului, între 14-16 ani răspunderea penală este condiţionată de
existenţa discernământului care se prezumă cu nu există (prezumţie relativă). Ca atare pentru a avea loc
răspunderea penală, aceasta trebuie dovedită pentru fiecare caz în parte; c( discernământul – nefiind definit de
lege, constă în capacitatea biopsihică a persoanei, din punct de vedere penal, de a acţiona în cunoştinţă de cauză,
în sensul că îşi dă seama de acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi poate fi stăpână pe voinţa sa
în raport cu acţiunea (inacţiunea ) concretă _ în Prof. Dr. Matei Bsarab – op. cit. pag. 152 şi următoarele.
Pagina 9 din 75
numita G.M. şi fiul său G.G.. Aceştia au garantat cu cota-parte a fiecăruia din imobilul situat
în Alexandria, acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de acesta societăţii comerciale, în
calitate de gestionar la magazinul T din oraşul A. Aceste ipoteci au fost înscrise în registru de
la Judecătoria A sub nr. 2925 şi 2926 din 17.06.1996.
La 16.03.1997 s-a constatat că G.G. a provocat un prejudiciu în patrimoniul SC T Iaşi
în valoare de 111.192.634 lei şi pentru a-l acoperi a dat un anunţ într-un cotidian local, prin
care oferea spre vânzare imobilul respectiv.
După acest anunţ, numitul G.G. a încercat să vândă imobilul respectiv numitei V.P,
dar contractul nu s-s putut perfecta, deoarece cumpărătoarea a aflat că acest imobil era
ipotecat. Ulterior, prin intermediul numitului R.N., G.G. l-a cunoscut pe numitul B.M., care
după ce a vizionat imobilul compus din 8 camere şi anexe gospodăreşti, s-a hotărât să-l
cumpere, cu preţul de 30.000.000 de lei.
În acest sens, la data de 30.04.1997, vânzătorul G.G. s-a prezentat la Judecătoria A. -
Biroul de publicitate imobiliară şi a formulat cerere pentru eliberarea certificatului de sarcini
privind imobilul menţionat, cererea fiind înregistrată la nr.836 din 30.04.1997. După
verificările de rigoare a fost completat şi înregistrat sub nr.836/30.04.1997 certificatul de
sarcini în care era menţionată ipoteca instituită la 17.06.1996.
Vânzătorul G.G. nu a primit certificatul de sarcini cu menţiunea ipotecii şi a promis că
va reveni cu adresa de radiere a ipotecii, după care a scris pe versoul certificatului său de
moştenitor nr.87/24.04.1997 numărul de înregistrare al certificatului de sarcini nr.836din
30.04.1997.
Urmare apariţiei unor neînţelegeri între vânzător şi cumpărător, până la 10.06.1997 nu
s-a mai efectuat nici un act în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
În dimineaţa zilei de 10.06.1997, conform înţelegerii din ziua precedentă,
cumpărătorul B.M. şi vânzătorul G.G. s-au întâlnit şi s-au deplasat la notarul public S.D., în
biroul acestuia prezentându-se numai vânzătorul cu actele necesare redactării contractului,
inclusiv datele de pe actul de identitate al cumpărătorului B.M.
Inculpatul S.D. a primit de la numitul G.G., actele necesare redactării şi autentificării
contractului şi le-a predat numitei R.G., care a procedat la redactarea contractului, până la
paragraful referitor al certificatul de sarcini, unde s-a oprit, întrucât a constatat lipsa
înscrisului respectiv.
Inculpatul S.D. a fost informat de numita R.G. despre această împrejurare, iar aceasta
I-a solicitat la rândul său vânzătorului să aducă de îndată un certificat de sarcini pentru
imobilul ce se vindea.
Pagina 10 din 75
După aproximativ două ore, vânzătorul G.G. s-a întors la biroul notarial, având asupra
sa o hârtie cu menţiunea 836/1997 şi a afirmat că acesta este numărul certificatului de sarcini
ce urma să-I fie eliberat, solicitând să se continue redactarea contractului, precizând totodată,
că nu au fost găsite sarcini asupra imobilului respectiv, însă nu poate fi eliberat din cauza
aglomeraţiei de la Judecătorie.
La sfârşitul programului de lucru vânzătorul s-a întors la biroul notarial şi a menţionat
să nu a obţinut certificatul solicitat, insistând să se menţioneze în acutul de vânzare-
cumpărare numărul de certificat prezentat de le, întrucât imobilul nu este grevat de sarcini şi
l-a asigurat pe inculpatul S.D. că cel mai târziu în dimineaţa zilei următoare îi va aduce
certificatul de sarcini.
Inculpatul S.D. a fost de acord, în aceste condiţii, şi a redactat contractul de vânzare-
cumpărare cu menţiunea că imobilul este liber de sarcini potrivit certificatului de sarcini nr.
836(1997 şi după ce a stabilit identitatea părţilor pe baza buletinelor de identitate, le-a citit
vânzătorului şi cumpărătorului contractul de vânzare-cumpărare, autentificând înscrisul sun
nr. 2382 din 10.06.1997.
Preţul imobilului a fost plătit în mai multe rate, suma totală fiind de 27.000.000 lei.
Această stare de fapt a fost dovedită în cauză cu adresele nr.48/N/1998 din 31.03.1998
respectiv nr. 1327/N/1998 ale Ministerului Justiţiei, privind avizarea cercetării trimiterii în
judecată a inculpatului, cu declaraţia inculpatului S.D., cu a martorilor R.G., G:G., B.M.
În faza de cercetare judecătorească vânzătorul G.G. s-a constituit parte civilă în cauză
cu suma egală cu salariul pe care la-r fi primit pe perioada detenţiei de 3 ani şi 6 luni, care a
fost condamnat prin sentinţa penală nr. 385 din 1 iulie 1998a Judecătoriei A, pentru
infracţiunea de înşelăciune şi obligat la plata sumei de 40.000.000 lei despăgubiri civile către
partea civilă B.M, dispunându-se totodată şi anularea contractului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr.2382/10.06.1997 de Biroul notarului public S.D.
În şedinţa publică, instanţa a audiat inculpatul S.D. şi pe martorii G.G., B.M., R.G şi
M.L. propuşi prin rechizitoriu, precum şi pe martorul E.F. propus de inculpat.
Inculpatul S.D., prin declaraţia sa, a confirmat starea de fapt reţinută în rechizitoriu,
dar a negat că a comis fapta cu intenţia proprie infracţiunii imputate. De asemenea, inculpatul
a pretins că infracţiunea imputată nu I-ar putea fi reţinută în sarcină deoarece nu avea
calitatea de funcţionar. Astfel, în raport de cele două susţineri, inculpatul a susţinut soluţia
achitării.
O altă soluţie propusă de inculpat a fost aceea de încetare a procesului penal în
temeiul art. 11 pct.2 lit. b, coroborat cu art. 10 lit f C. pr. pen, pentru lipsa avizului de
Pagina 11 din 75
trimitere în judecată prevăzută de art. 31 din Legea nr.36/1995 privind notarii publici şi
activitatea notarială.
În sfârşit, printr-o apărare, inculpatul a solicitat că dacă se va trece peste primele trei
apărări, să fie achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit a combinat cu art. 10 lit. b1 C. pr. pen. cu
referire la art. 181 Cod penal, în concret fapta sa neîntrunind gradul de pericol social propriu
unei infracţiuni.
Înlăturând toate apărările invocate de inculpat, personal şi prin apărător, Curtea de
Apel Bucureşti – secţia I penală, prin sentinţa nr.2 din 3 aprilie 2000 l-a condamnat pe
inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare, dispunând suspendarea condiţionată a executării
pedepsei şi au fost respinse pretenţiile civile ale lui G.G.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul S.D., criticând-o ca
neîntemeiată şi nelegală, motivele de recurs fiind practic o reiterare a apărărilor făcute în
fond. Analiza sumară a motivelor de recurs arată că prioritatea în verificarea temeiniciei
trebuie acordată motivului legat de legala sau nelegala sesizare a instanţei, în caz de
nelegalitate a sesizării şi încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b coroborat cu
art. 10 lit. f C. pr. pen., fiind evident că devine inutilă examinarea celorlalte motive de recurs
invocate.
Curtea ca instanţă de control judiciar, examinând acest motiv prioritar, constată că
într-adevăr, dispoziţiile art. 31 din Legea nr.36/1995 prevăd că notarii publici nu pot fi
cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională
fără avizul Ministrului Justiţiei, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor
profesionale.
Conform art. 9 C. pr. pen. acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, punându-se în mişcare prin actul de inculpare
prevăzut de lege, iar conform art. 10 alin. 1 lit. f din acelaşi cod, acţiunea penală poate fi pusă
în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea
prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Textele de lege enunţate prefigurează avizul Ministerului Justiţiei, prev. de art. 31 din
Legea 36/1995, ca o adevărată condiţie prevăzută de lege pentru sesizarea instanţei, cu
trimiterea în judecată a inculpatului. Lipsa condiţiei duce la nulitatea trimiterii în judecată a
sesizării instanţei, cu judecarea inculpatului. Nulitatea prev. în art. 197 alin.2 C. pr. pen. nu
poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în
considerare chiar din oficiu.
Pagina 12 din 75
În speţă, ministrul justiţiei, cu adresele menţionate mai sus, a avizat în conformitate cu

dispoziţiile art. 31 Lg. 36/1995 cercetarea şi, respectiv, trimiterea în judecată a notarului
public S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, infracţiune prev. şi
pedepsită de art. 289 C. pen.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin ordonanţa nr. 1073/P/1997a
dispus în temeiul prev. art. 249 1 C pr. pen. rap. la. Art.11 pct 1 lit. b C.pr. pen. constatând,
totodată, că în baza dispoziţiilor art.7 din Legea nr. 137/1997, fapt nu se mai sancţionează,
operând graţierea. În motivarea ordonanţei s-a arătat că, deşi din probele administrate se
constată existenţa faptei de fals intelectual prev. de art. 289 C.pen., în egală măsură rezultă
împrejurările, modul şi mijloacele comiterii faptei, că această nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni de fals intelectual 289 C.pen. Prin ordonanţa enunţată, de scoatere de
sub urmărire penală a învinuitului pentru fapta comisă, pentru lipsa pericolului social propriu
unei infracţiuni, s-a pus capăt procesului penal, epuizându-se efectele autorizaţiei primite, de
trimitere a învinuitului în judecată penală, fapta acestuia fiind chiar trecută din ilicitul penal
în sfera ilicitului extrapenal, anume cel administrativ. În această situaţiei, chiar dacă
ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, putându-se
infirma şi dispune redeschiderea urmăririi penale, încheind totuşi un ciclu procesual, face
infirma, pentru viitor, avizarea favorabilă a trimiterii în judecată, impunându-se concluzia că
este necesară o nouă autorizare din partea ministrului justiţiei, care să se pronunţa pe baza
tuturor probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv a celor care au stat la baza aprecierii că
fapta nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni şi că se impune
sancţionarea ei, în art. 91 C. pen., aplicând una din sancţiunile cu caracter administrativ.
În felul aceasta, procedându-se la punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în
judecată a inculpatului S.D. doar cu informarea ministrului justiţiei, fără obţinerea avizului
scris în condiţiile în care primele avize îşi consumaseră efectele juridice, s-au încălcat
normele juridice imperative referitoare la sesizarea instanţei, cu toate că erau îndeplinite
condiţiile legale speciale ale existenţei subiectului activ, dar nu existau avizele cerute de
legea specială. 5
În ceea ce priveşte participaţia penală, aceasta este posibilă în toate formele în cazul
infracţiunii de fals intelectual. Pentru existenţa coautoratului este necesar, fiind vorba de o
infracţiune proprie, ca făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege autorului şi anume
aceea de funcţionar şi să săvârşească fapta cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia) în
5
Revista Pandectele Române – nr.4 /2001 ed. Rosetti, notă de Nicolae Crăciun – dec. pen. 4878/06.12.2000
secţia penală a C.S.J.
Pagina 13 din 75
exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu menţiunea că întocmirea înscrisului trebuie să fie de

competenţa mai multor persoane. Pro exempli gratia, falsificarea unui proces-verbal în
momentul întocmirii acestuia de către comisia competentă a-l încheia. Instigator sau complice
poate fi orice persoană, calitatea specială fiind cerută de lege numai autorului (coautorului).
Infracţiunea de fals intelectual poate fi săvârşită şi sub forma participaţiei improprii.
Este vorba de acele situaţii în care există o cooperare materială a persoanelor la comiterea
faptei, însă lipseşte legătura subiectivă dintre ele. Într-un asemenea caz, unele persoane,
cooperează fără intenţie sau fără vinovăţie la producerea urmărilor prevăzute de celelalte.
Autorul faptei îşi păstrează această calitate chiar dacă din punct de vedere subiectiv nu
răspunde penal ( art. 24 C. pen. ), iar cel care l-a determinat sau ajutat cu intenţie rămâne
instigator ori complice deoarece nu a executat nemijlocit acţiunea (inacţiunea) infracţională.
Contribuţia participanţilor, în ambele modalităţi, constă în determinare, înlesnire sau ajutare
în orice mod cu intenţie la săvârşirea infracţiunii. Este vorba deci de instigare şi complicitate.
Aşadar, participaţia improprie se poate realiza în două modalităţi: modalitatea intenţie şi
culpă cu neprevedere şi modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie ( art. 31 C. pen. ).În cele ce
urmează vom ilustra această formă de săvârşire a infracţiunii cu un exemplu din practica
judiciară.
Astfel, practica judiciara a statuat că fapta administratorului unei societăţi comerciale
de a determina pe o funcţionară subalternă, fără ca aceasta să cunoască adevărul, să înscrie,
într-o adeverinţă fiscală, o cantitate mai mică de marfă decât cea vândută, precum şi o valoare
a acesteia inferioară celei reale, în scopul de a fi plătite de către cumpărător taxe vamale mai
mici decât cele cuvenite, constituie infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile
participaţiei improprii prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul
penal. Prin sentinţa penală nr. 191 din 4 septembrie 1997 a Tribunalului Iaşi, a fost
condamnat inculpatul A.A. pentru infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile
participaţiei improprii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. S-a
reţinut că Gh. M., cetăţean străin, a cumpărat la data de 2 septembrie 1993, de la S.C.
AMESAN S.R.L. Iaşi, al cărei administrator era inculpatul, cantitatea de 120 kg de fire
sintetice în valoare de 1.485.000 de lei. La solicitarea cetăţeanului străin de a i se menţiona în
chitanţa fiscală o valoare mai mică, pentru a plăti taxe vamale în cuantum mai redus, din
dispoziţia inculpatului o salariată a firmei respective a întocmit chitanţa cerută pentru
cantitatea de 61,25 de fire în valoare de 735.000 lei. La controlul făcut de organele de poliţie
în autoturismul cetăţeanului străin a fost găsită cantitatea de 129 kg de fire sintetice. Apelul
declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 54 din 19 februarie 1998 a Curţii de
Pagina 14 din 75
Apel Iaşi. Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în instigare la
infracţiunea de fals intelectual. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului
rezultă în mod vădit că inculpatul a dat dispoziţii unei subalterne să treacă în chitanţa fiscală
datele pe care aceasta le-a înscris fără să-şi dea seama că, în realitate, cantitatea vândută era
mult mai mare.
Ca urmare, fapta inculpatului de a determina, cu intenţie, pe o salariată subalternă a
lui, de a atesta, într-o chitanţă fiscală, date necorespunzătoare adevărului, cu scopul de a fi
plătite taxe vamale mai reduse de către persoana căreia I-a fost eliberată chitanţa, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei
improprii prevăzută de art.289 alin.1, cu aplicarea art. 31 alin. 2 din Codul penal. În
consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.
Spre deosebire de situaţia din speţa mai sus menţionată, tot în practica judiciară s-a
întâlnit următoarea situaţie: inculpatul, director economic la o societate comercială a semnat
o adeverinţă prin care se atesta în mod nereal că o anumită persoană este salariat al unei
unităţi în subordine, confirmând astfel conţinutul fals al acesteia. În acest caz există
infracţiunea de fals intelectual, prev. în art. 289 C. Pen, chiar dacă acea adeverinţă nu a fost
întocmită de către inculpat, ci de un alt angajat, încă inculpatul cunoştea neconcordanţa
conţinutului ei cu realitatea (Curtea de Apel Bucureşti, secţia – a II-a penală, decizia nr.
178/1997).6
2.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii de fals intelectual
În cazul infracţiunii de fals intelectual, putem vorbi de existenţa a două subiecte

pasive împotriva cărora se îndreaptă acţiunea periculoasă şi care sunt prejudiciate prin
săvârşirea unei infracţiuni de fals intelectual. Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul
prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, precum şi autoritatea publică,
instituţia publică, instituţia sau persoana juridică de la care emană înscrisul
Subiect pasiv secundar al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ale cărei
interese au fost prejudiciate în urma săvârşirii de către subiectul activ a infracţiunii.
În analiza condiţiilor preexistente trebuie să avem în vedere şi împrejurări ca timpul şi
locul săvârşirii infracţiunii. Acestea sunt prezent cu ocazia comiterii unei infracţiuni concrete,
deoarece existenţa ei nu poate fi concepută în afara locului şi timpului. Legea nu cere condiţii
speciale de loc în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual. Referitor însă la timpul
6
idem – pag. 883
Pagina 15 din 75
săvârşirii infracţiunii există o condiţie de timp intrinsecă acţiunii incriminate, în sensul că

falsul intelectual se comite cu prilejul întocmirii uni înscris oficial, deci concomitent cu
redactarea sau completarea anumitor date ale unui înscris oficial. Orice operaţiuni de alterare
care s-ar efectua ulterior finalizării înscrisului vor constitui acte componente ale unei alte
infracţiuni: fals material în înscrisuri oficiale.
SECŢIUNEA III – CONŢIUNUTUL CONSTITUTIV
3.1. Latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual.
Latura obiectivă a unei infracţiuni se realizează prin manifestarea exterioară a omului

– acţiune sau inacţiune – care atinge, lezează valorile ocrotite prin legea penală, atingere care
poate consta într-o anumită schimbare în realitatea obiectivă, denumită urmare infracţională.
Latura obiectivă cuprinde deci pe lângă pe lână acţiune sau inacţiune şi urmarea periculoasă
precum şi legătura cauzală dintre acestea. Rezultă deci că şi în studiul laturii obiective a
infracţiunii pe care o analizăm trebuie să tratăm toate aceste aspecte precum şi cerinţele
esenţiale prevăzute de lege în cazul special al infracţiunii de fals intelectual.
3.1.1. Elementul material
Fără activitate exterioară nu poate exista infracţiune. Numai o acţiune (inacţiune)

poate atinge una din valorile în art. 1 C. penal, deci să producă urmări periculoase. Acţiunea
constă în săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă. Aceasta este
prevăzută în ipoteza normei de incriminare. În general, acţiunea diferă în funcţie de obiectul
infracţiunii spre care este îndreptată, deoarece un anumit obiect nu poate fi lezat sub diversele
lui aspecte, prin orice acţiune. În concret însă, obiecte ale unor infracţiuni diferite pot fi lezate
prin acelaşi fel de acţiune. Acţiunea se poate realiza fie prin forţele proprii ale făptuitorului
( cuvinte, scris , loviri, gesturi), fie cu ajutorul unor mijloace, instrumente neanimate
(chimice, fizice) sau animate (animal).
Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea
pretinde să fie îndeplinită, încălcându-se astfel o normă onerativă. Ori de câte ori se încalcă o
normă penală în condiţiile art.17 Cod penal, se săvârşeşte sau se comite o infracţiune. Când
însă prin lege se interzice o anumită acţiune periculoasă (printr-o normă prohibitivă ) se
Pagina 16 din 75
săvârşeşte o infracţiune comisivă. Majoritatea infracţiunilor sunt comisive. Când printr-o

normă onerativă se pretinde membrilor societăţii să facă ceva şi aceştia nu îndeplinesc
obligaţia, se săvârşeşte o infracţiune omisivă. Trebuie făcută distincţia, pe de o parte între
infracţiunea comisivă şi cea omisivă ca întreg şi modalităţi de incriminare a unor fapte, şi
acţiunea şi inacţiunea ca subelemente ale laturii obiective a infracţiunii, ca modalităţi de fapt
ale laturii obiective prin care se realizează infracţiunea, pe de altă parte. Aceasta deoarece şi
unele infracţiuni comisive şi omisive se pot săvârşi sub aspectul laturii obiective atât prin
acţiune, cât şi prin omisiune.
Infracţiunea de fals intelectual este din punct de vedere obiectiv o infracţiune
comisivă mixtă care poate fi săvârşită atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.
Elementul material în cazul special al infracţiunii de fals intelectual constă în
falsificarea unui înscris oficial care poate fi realizată prin două modalităţi alternative. Una din
aceste modalităţi constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.
Atestarea este acea consemnare, menţionare care se efectuează cu prilejul întocmirii unui
înscris oficial referitor la existenţa anumitor fapte sau împrejurări determinate. Atestarea este
necorespunzătoare adevărului atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face
menţionarea nu au existat ori s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea. În
practica judiciară s-a decis că există fals intelectual săvârşit în această modalitate, de
exemplu, dacă funcţionarul trece în listele de inventar cantităţi de marfă mai mari decât în
realitate, ori dacă întocmeşte procese-verbale fictive, ori o factură şi un contract de vânzare
fictive sau state de plată fictive ori dacă oficiantul PTTR confirmă, prin semnătura sa că
mandatul poştal s-a eliberat adevăratului destinatar, deşi banii au fost însuşiţi de el; sau dacă
medicul a eliberat un certificat de deces, fără a fi examinat cadavrul şi fără a fi constatat
personal cauzele morţii, ori dacă medicul atestă fals că a examinat bolnavul căruia i-a acordat
concediu medical.
A doua modalitate de săvârşire a infracţiunii de fals intelectual constă în omisiunea,
cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări. Făptuitorul omite în acest caz să
înregistreze, să consemneze unele date sau împrejurări veridice, de care el a luat cunoştinţă şi
pe care avea obligaţia să le menţioneze în cuprinsul înscrisului oficial, care era destinat să
facă probă. Prin urmare, în cazul omisiunii făptuitorul nu alterează absolut cu forma
înscrisului (scrierea sau subscrierea), aspectul său fizic (ca la infracţiunea de fals material
când există o alterare materială, fizică, a înscrisului însuşi) ci numai conţinutul înscrisului
care în final nu mai corespunde total sau parţial realităţii. Săvârşeşte infracţiunea de fals
intelectual în această modalitate, spre exemplu, oficiantul poştal care omite să înregistreze în
Pagina 17 din 75
registrul de evidenţă mandatul poştal primit şi a cărui valoare şi-a însuşit-o sau funcţionarul
care omite să completeze duplicatele şi triplicatele chitanţelor eliberate unor persoane pentru
sumele încasate, cu scopul de a-şi însuşi acele sume. În acest din urmă caz, fapta constituie
fals intelectual, deoarece exemplarul eliberat plătitorului constituie împreună cu duplicatul şi
triplicatul un act indivizibil, în baza căruia gestiunea funcţionarului se încarcă cu sumele
respective, acesta fiind obligat a le justifica.
În cazul falsificării înscrisului oficial prin acţiune, este suficient ca înscrisul să
cuprindă o singură atestare necorespunzătoare adevărului, iar în cazul săvârşirii faptei prin
inacţiune, este suficient ca făptuitorul să fi omis inserarea unei singure fapte sau împrejurări.
Dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la mai multe fapte date sau împrejurări, infracţiunea
nu-şi pierde caracterul unitar.
3.1.2. Cerinţe esenţiale
Pentru existenţa infracţiunii decare ne ocupăm, fie că este săvârşită prin acţiune, fie
prin omisiune, este necesar ca activitatea ilegală desfăşurată de către făptuitor să
îndeplinească anumite cerinţa esenţiale. În primul rând, falsul intelectual, trebuie să se
realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului oficial. Cu privire la această situaţie, subliniem
faptul că “întocmirea înscrisului” nu presupune numai realizarea lui în întregime, dar şi
completarea lui cu anumite înregistrări sau date în situaţia când, potrivit naturii sale şi a unor
cerinţe obligatorii, este supus unei asemenea completări ulterioare. Pentru exemplificare
indicăm fapta prin care se omite înregistrarea unor încasări în registrul de casă. În sens
contrar, arătăm că fapta funcţionarului care după ce – în exercitarea atribuţiilor de serviciu – a
întocmit un înscris oficial şi după ce actul a fost semnat şi de alte persoane, modifică
conţinutul acestuia, prin adăugarea unor menţiuni necorespunzătoare realităţii, în speţă, o
menţiune în sensul în şedinţa respectivă s-a adoptat o anumită măsură care în realitate nu
fusese luată, nu constituie infracţiunea de fals intelectual, prevăzută în art. 289 Cod penal, ci
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută în art. 288 Cod penal. Aşadar,
atunci când după întocmirea înscrisului şi contraface scrierea sau subscrierea ori se alterează
material actul sunt incidente prevederile art. 288 Cod penal care incriminează falsul material
în înscrisuri oficiale.
În al doilea rând falsificarea trebuie comisă de un funcţionar aflat în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. Nu există această infracţiune dacă funcţionarul, deşi consemnează î
cuprinsul actului date nereale, nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, situaţie în care
Pagina 18 din 75
el urmează să răspundă petru un fals material în înscrisuri oficiale. Prin urmare, va răspunde
pentru comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art. 288 Cod penal) şi nu
pentru fals intelectual, funcţionarul, care cu toate că a comis fapta în timp ce-şi îndeplinea
îndatoririle de serviciu, el nu era competent, respectiv nu era îndreptăţit să întocmească actul
al cărei conţinut l-a contrafăcut sau alertat. Într-o altă speţă, inculpata a completat formularul
în vederea obţinerii unui împrumut CAR, cu date nereale când nu se mai afla în exerciţiul
atribuţiilor sale de serviciu, în acest caz ea urmând să răspundă pentru fals în înscrisuri sub
semnătură privată şi nu pentru infracţiunea de fals intelectual şi nici pentru infracţiunea de uz
de fals.
Incriminând falsul intelectual, legiuitorul nu a prevăzut în textul art. 289 Cod penal
cerinţa ca falsificarea înscrisului oficial, în unul din modurile arătate, să fie de natură a
produce consecinţe juridice. Aceasta nu înseamnă însă că cerinţa de mai sus nu ar fi necesară.
Includerea acestei condiţii în conţinutul infracţiunii ar fi fost însă de prisos, din moment ce
înscrisul, din punctul de vedere al condiţiilor de formă şi al competenţei celui care l-a emis
este un înscris valabil, iar conţinutul său nu corespunde realităţii.
3.1.3. Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă a unei infracţiuni constă în schimbarea produsă în

realitatea înconjurătoare (asupra valorilor ocrotite de legea penală) sau în pericolul producerii
unei asemenea schimbări datorită acţiunii (inacţiunii) prevăzute de legea penală. Cu alte
cuvinte, orice acţiune (inacţiune) prevăzută de legea penală este considerată, în abstract, că
produce o anumită urmare periculoasă, pentru valoarea ocrotită. Urmarea nu trebuie
identificată numai cu rezultatul, deoarece este numai o formă sub care aceasta se poate
prezenta, ea putând fi şi de pericol. Urmarea este pe de o parte directă, fiindcă lezează
obiectul special sau nemijlocit, iar pe de altă parte indirectă, deoarece aduce atingere şi
obiectului juridic de grupă şi celui general sau comun (ordinii de drept).
Urmările diferă în funcţie de natura obiectului juridic împotriva căruia s-a îndreptat
acţiunea sau inacţiunea infracţională. În acest sens, urmarea poate fi patrimonială, politică,
politico-economică, organizatorică, morală. În numeroase cazuri urmările sunt prevăzute în
conţinutul legal al infracţiunii şi pot fi constatate prin propriile noastre simţuri. În alte cazuri,
urmările nu sun prevăzute expres în conţinutul acesteia deoarece sunt subînţelese, prezumate
de către legiuitor. Când urmarea este prevăzută în conţinutul legal al infracţiunii, aceasta este
“materială”, de “rezultat”, fiindcă s-a cauzat o vătămare efectivă în sens fizic, o daună
Pagina 19 din 75
provocată obiectului material. O asemenea infracţiune se consumă odată cu producerea

rezultatului prevăzut de lege. Când în conţinutul legal al infracţiunii nu se cere existenţa unui
rezultat întrucât infracţiunea are numai obiect juridic, o asemenea infracţiune este denumită
de “atitudine”, “ formală”, de “ pericol” şi se consumă odată cu realizarea acţiunii sau
inacţiunii incriminate.
Ţinând seama de întinderea, respectiv de gravitatea urmărilor acestea pot fi de bază
sau de agravare (calificare),care la rândul lor pot fi unice sau alternative, fără ca totuşi
infracţiunea să-şi piardă caracterul unitar în forma sa de bază sau agravată.
Prin comiterea infracţiunii de fals intelectual se aduce atingere încrederii publice
acordate înscrisurilor oficiale. Aşadar, urmarea imediată constă în crearea unei stări de
pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege prin redactarea efectivă a unui înscris oficial
fals. Urmarea socialmente periculoasă este realizată când înscrisul aparent real este perfectat,
respectiv, semnat şi întărit cu sigiliul sau ştampila cuvenită, întocmai ca un înscris autentic. În
situaţia când actul nu este perfectat din cauze independente de voinţa făptuitorului ne aflăm în
faţa unei tentative.
3.1.4. Raportul de cauzalitate
În general, raportul de cauzalitate constă în relaţia existentă între două fenomene:

cauză şi efect. Cauza este fenomenul care determină naşterea altui fenomen, iar efectul –
fenomenul determinat, rezultatul.
În dreptul penal raportul de cauzalitate se stabileşte între acţiunea sau inacţiunea
omului prevăzută de legea penală, care constituie cauza şi urmarea periculoasă, ca efect al
acestei acţiuni sau inacţiuni. Aşadar, urmarea constă în schimbarea care se produce în
realitatea obiectivă şi are caracter periculos. Aceasta poate fi mecanică, fizică, biologică,
socială ori să se manifeste în comportarea altor persoane. Şi inacţiunea este cauză întrucât
produce efecte prevăzute de legea penală. Astfel, în art. 18 Cod penal se prevede că şi
inacţiunea aduce atingere valorilor sociale prevăzute în art. 1 Cod penal. Acest lucru este
firesc întrucât multe fapte periculoase pot fi comise prin abţinere, când persoana are, în
virtutea poziţiei sale sociale, a funcţiei sau caracterului muncii pe care o îndeplineşte,
obligaţia să efectueze anumite activităţi în interesul desfăşurării normale a aparatului de stat,
a producţiei, a nuor servicii, pentru protecţia sănătăţii publice. Numai când există o asemenea
îndatorire se comite fapta prin inacţiune, încălcându-se o normă onerativă.
Pagina 20 din 75
Constatarea raportului de cauzalitate se impune numai la infracţiunile materiale,

deoarece la acestea se prevede prin norma de incriminare existenţa unui rezultat, a unei daune
pentru a se realiza conţinutul lor în formă consumată. De asemenea, acest raport trebuie
constatat şi în cazul comiterii infracţiunii în participaţie pentru a se stabili contribuţia fiecărui
participant, legătura dintre acţiunile sau inacţiunile şi rezultatul acestora. Raportul cauzal are
un caracter obiectiv deoarece există în afară şi independent de conştiinţa omului, însă nu
înseamnă că el nu poate avea loc şi între fenomene subiective.
Un fenomen cauză provoacă efectul doar în anumite condiţii. Acestea constau într-un
complex de fenomene care nu pot genera ele însele efectul, dar însoţesc cauza în timp şi
spaţiu, asigurând producerea efectului, fiind legate de cauză în mod indirect. Cu alte cuvinte,
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu trebuie privită izolat, ci ca fiind capabilă să producă
rezultatul sau efectul numai în prezenţa unor condiţii cu care se află în conexiune.
Efectul, ca urmare a cauzei apare întotdeauna după aceasta. Aşadar acţiunea sau
inacţiunea precede în timp rezultatul periculos, însă nu orice succesiune între acţiune sau
inacţiune şi urmarea periculoasă exprimă o relaţie cauzală. Legătura între cauză şi efect, în
fiecare caz concret, apare ca având un caracter necesar. Există însă şi raporturi întâmplătoare.
Întâmplarea nu trebuie însă confundată cu cazul fortuit deoarece ea este obiectivă,
petrecându-se în planul existenţei, al realităţii, pe când cazul fortuit ţine de prevedere, având
loc în planul cunoaşterii.
Raportul de cauzalitate poate fi simplu sau complex. Este simplu când efectul se
datorează unei singure cauze, respectiv este complex când se împletesc diferite cauze între
ele. Cauzele pot fi concomitente sau succesive, iar unele dintre ele pot slăbi sau chiar
împiedica producerea efectului altora.
Între raportul cauzal şi vinovăţie există o legătură strânsă, deoarece numai acţiunile
sau inacţiunile umane, precedate şi însoţite de anumite stări de conştiinţă specifice şi care au
cauzat urmări prevăzute de legea penală, vor fi luate în considerare. Însă vinovăţia nu se
poate identifica cu raportul cauzal. În practică se va stabili mai întâi raportul de cauzalitate
între acţiunea sau inacţiunea prevăzută de legea penală şi urmare, după care se va examina
dacă există vinovăţie sau nu, iar în cazul în care aceasta lipseşte, fapta nu este infracţiune
întrucât raportul cauzal, deşi existent obiectiv, nu are semnificaţie penală deoarece
răspunderea penală este subiectivă. Aşadar, atât legătura cauzală, cât şi vinovăţia sunt
necesare pentru existenţa infracţiunii, care este singurul temei al răspunderii penale, însă
numai împreună pot atrage această răspundere.7
7
Prof. Dr. Matei Basrab – op. cit. – pag. 165-173
Pagina 21 din 75
Şi în cazul special al infracţiunii de fals intelectual trebuie să se constate existenţa

legăturii de cauzalitate între starea de pericol şi comiterea unei dintre activităţile (acţiune-
inacţiune) prevăzute în textul incriminator – atestarea sau omisiunea. Legătura de cauzalitate
apare de cele mai multe ori din însăţi materialitatea şi ca atare din constatarea existenţei
faptei comise Dacă un înscris oficial este falsificat grosolan, uşor de observat, nu există
urmarea cerută de lege. În consecinţă, fapta va constitui în concepţia unor autori8 o încercare
de falsificare.
Într-o altă opinie9 pe care o împărtăşim se susţine nu există nici tentativă atunci când
fapta nu se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei. Defecţiunea
există, deci chiar în momentul conceperii în plan psihic a modului de executare a acţiunii.
Atunci când mijloacele folosite, prin natura şi însuşirile lor, considerate mijloace neidonee,
nu pot produce rezultatul necesar consumării infracţiunii în nici o împrejurare indiferent cine
le-ar folosi, infracţiunea nu poate fi considerată ca săvârşită nici măcar în forma tentativei.
Este tocmai cazul falsificării grosolane a unui înscris oficial, falsificare detectabilă de orice
persoană şi care nu poate induce în eroare pe nimeni.
3.2. Latura subiectivă a infracţiunii da fals intelectual
Latura obiectivă trebuie analizată în strânsă legătură cu latura subiectivă întrucât

pentru existenţa infracţiunii în general şi a infracţiunii de fals intelectual în special nu se
poate concepe o latură fără cealaltă, fiindcă ele formează o unitate. Prin urmare nu este
suficient să se stabilească numai comiterea de către o persoană a acţiunii (inacţiunii) şi
urmarea periculoasă a acesteia ci trebuie să se constate şi că acestea au fost precedate şi
însoţite de procese psihice specifice vinovăţiei, ca trăsătură a infracţiunii deoarece
răspunderea penală presupune atât un temei obiectiv (reprezentat prin latura obiectivă) cât şi
unul subiectiv (latura subiectivă). Întotdeauna latura subiectivă se deduce din cea obiectivă.
Încercând o definiţie, putem afirma că latura subiectivă constă dintr-un complex de
stări de conştiinţă specifice care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea)
şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt
dirijate într-o asemenea direcţie produc totuşi astfel de urmări, datorită uşurinţei sau
neglijenţei infractorului. Ea are ca subelement principal vinovăţia iar ca subelemente
secundare mobilul şi scopul. Cât priveşte mobilul şi scopul, în cele mai multe cazuri,
8
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, s.a – Drept penal - Partea specială – ed. Europa Nova, Bucureşti 1999, pag. 494
9
Prof. Dr. Matei Basarab – op.cit. vol. I, pag. 367
Pagina 22 din 75
constatarea lor nu este necesară pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii, deşi sunt
prezente în cadrul laturii subiective a fiecărei infracţiuni concrete.
Pentru a exista vinovăţie trebuie să se constate responsabilitatea (discernământul)
făptuitorului. Aşadar, numai o persoană responsabilă (cu discernământ) poate fi şi vinovată.
Formele vinovăţiei sunt cuprinse în art. 19 alin.1 Cod penal şi sunt intenţia şi culpa.
Vinovăţia întotdeauna, indiferent de forma şi gradul ei, precede şi însoţeşte acţiunea
(inacţiunea) incriminată de legea penală.
a). Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul prevede urmarea acţiunii
(inacţiunii) sale şi urmăreşte (doreşte) sau acceptă posibilitatea producerii lui prin săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii. Din definiţia legală a intenţiei reiese că aceasta poate fi directă şi
indirectă (eventuală) în funcţie de prevederea unor posibilităţi diferite în privinţa producerii
urmării şi a factorului volitiv.
Intenţia este directă când infractorul prevede urmarea acţiunii (inacţiunii) sale şi
doreşte (urmăreşte) producerea ei.
Intenţia este indirectă (eventuală) când infractorul prevede pe lângă urmarea certă a
acţiunii (inacţiunii) sale pe care o doreşte (urmăreşte), posibilitatea producerii şi a unei urmări
eventuale, pa care deşi nu o doreşte, o acceptă. Are deci o atitudine de indiferenţă, de
nepăsare faşă de producerea urmării eventuale. Această altă urmare nu trebuie să fie neapărat
mai gravă decât aceea pe care a urmărit-o dar nu este nici exclusă. Modalitatea intenţie
indirectă se întâlneşte la acele acţiuni (inacţiuni) care, datorită modului lor de executare sunt
apte să producă în concret mai multe urmări. Urmarea certă şi dorită poate să fie sau nu
prevăzută de legea penală, însă urmarea eventuală prevăzută şi acceptată de infractor trebuie
să fie întotdeauna cuprinsă într-o lege. 10
Intenţia ca formă a vinovăţiei, care exprimă în acelaşi timp şi un grad mai accentuat
de vinovăţie faţă de culpă – se poate manifesta în anumite grade, însă numai intenţia directă.
Astfel, în funcţie de timpul care se scurge de la naşterea ideii infracţionale şi până la luarea
hotărârii (deciziei) de a săvârşi acţiunea (inacţiunea), de starea sufletească şi condiţiile în care
a fost luată respectiva hotărâre, precum şi de timpul care trece până la începerea executării
acţiunii (inacţiunii), în legea penală şi în doctrină se vorbeşte de intenţia premeditată şi
intenţia repentină (spontană) în raport cu cea obişnuită, prezentă în cazul majorităţii
infracţiunilor.
Intenţia premeditată sau premeditarea reprezintă o circumstanţă de agravare şi constă
într-o chibzuire relativ mai îndelungată decât cea obişnuită şi într-o stare de relativ calm, cu
10
RRD nr. 12/1974, - G. Antoniu – Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte – pag. 22 şi urm.
Pagina 23 din 75
privire la acţiune (inacţiune), timp, loc şi mod de comitere precum şi trecerea unui timp de la
luarea hotărârii şi până la punerea ei în executare pentru a exista cât mai multe şanse să se
producă urmarea dorită. Cu toate că în numeroase cazuri intenţia se exteriorizează prin acte
materiale sau spirituale de pregătire, acestea nu ţin de premeditare, ci sunt doar mijloace cu
ajutorul cărora se probează existenţa ei, care rămâne un factor exclusiv psihic, intern.
Intenţia repentină sau spontană se naşte în stare de puternică tulburare sau emoţie a
infractorului determinată de o provocare din partea persoanei vătămate sau datorită tulburării
pricinuite de procesul naşterii. Intenţia repentină constituie o circumstanţă atenuantă legală
fiindcă hotărârea a fost luată de către infractor în împrejurări deosebite, stare de puternică
tulburare sau emoţie, care are influenţă asupra gradului de prevedere şi de voinţă (stăpânire) a
acestuia, pe care le diminuează, fără însă a le exclude.
b). Culpa constituie a doua formă a vinovăţiei, mai uşoară ca şi gard de cât intenţia.
Infracţiunea este săvârşită din culpă când infractorul prevede posibilitatea producerii
urmărilor acţiunii (inacţiunii) sale, pe care nu le acceptă, ori deşi nu le prevede, trebuia şi
putea să le prevadă. Modalităţile culpei sunt - culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) care
constă în prevederea de către infractor a posibilităţii producerii urmărilor periculoase ale
acţiunii (inacţiunii) sale pe care nu le acceptă socotind fără temei că nu se vor produce şi –
culpa fără prevedere (neglijenţa) care există când infractorul nu prevede urmarea periculoasă
a acţiunii (inacţiunii) sale, deşi trebuia şi putea să o prevadă.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea de fals intelectual se săvârşeşte cu intenţie directă
sau indirectă, fiind o infracţiune intenţionată. Aşadar intenţia există atât în cazul comiterii
faptei prin acţiune cât şi prin inacţiune. Cerinţa intenţiei, atunci când fapta se realizează prin
inacţiune, rezultă din precizarea făcută în textul de lege că omisiunea de a insera unele date
sau împrejurări trebuie săvârşită cu “ştiinţă”, deci numai cu intenţie. Atât în cazul săvârşirii
faptei prin inacţiune, intenţia făptuitorului poate fi directă sau indirectă. 11
De subliniat este faptul că falsul intelectual nu se poate comite şi din culpă. În acest
sens, menţionăm că alterarea adevărului în conţinutul unui înscris din neglijenţa sau eroarea
funcţionarului poate atrage eventual, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege, infracţiunea
de neglijenţă în serviciu sau o sancţiune de altă natură decât cea penală, de exemplu, o
sancţiune civilă, contravenţională ori disciplinară. Pentru exemplificare indicăm următoarea
speţă. Judecătoria Rădăuţi, prin sentinţa penală nr. 705/1998 l-a condamnat pe inculpatul S.G.
la 6 luni închisoare şi. Respectiv, 3 luni închisoare, pedepse graţiate, pentru infracţiunile de
fals intelectual şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 289 şi art. 291 Cod penal,
11
V. Dongoroz s.a – op. cit. – pag.437
Pagina 24 din 75
reţinându-se că, în calitate de primar al comunei Horodnic, a întocmit adresa nr. 965/23.mai
1995 către Judecătoria Rădăuţi prin care se face cunoscut că terenurilor agricole (una în nume
personal şi alta în calitate de moştenitor al fratelui său) deşi, în realitate, această persoană
făcuse o singură cerere.
Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 755/28.09.1998 a admis apelul
inculpatului şi a desfiinţat sentinţa, pronunţând achitarea în temeiul art. 10 lit. d şi art. 11
pct.2 lit. a Cod .procedură penală.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava,
criticând-o pentru că instanţa a comis o eroare gravă de fapt, motiv de casare prevăzut de art.
385/9 pct. 18 Cod procedură penală.
Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava l-a respins ca nefondat cu
motivarea că în ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals îi lipseşte latura obiectivă în raport
cu persoana inculpatului care nu putea beneficia de consecinţele juridice ale actului, înscrisul
fiind întocmit în folosul altei persoane.
Infracţiunea de fals intelectual este o infracţiune de intenţie şi chiar dacă textul nu o
prevede expres, falsificarea trebuie să fie de natură a produce consecinţe juridice. În speţă
inculpatul a susţinut că N.I a avut o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în
calitate de moştenitor al fratelui său, cerere ce nu a fost găsită în arhivele Comisiei de
Aplicare a Legii 18/1991. Inculpatul a fost însă convins că a văzut o cerere, fie că a bănuit
doar gândindu-se la demersurile făcute ulterior de N.I la Comisia Judeţeană, relatările din
adresă fiind reale, neexistând intenţia de a denatura adevărul. Chiar false fiind, atestările din
adresă nu erau de natură să producă consecinţe juridice.
Nici Legea 18/1991şi nici alte acte normative nu au stabilit termene de decădere
pentru exercitarea dreptului moştenitorului de a cere reconstituirea dreptului de proprietate iar
Legea nr.169/1997 chiar prelungit termenul până la 31.12.1998.
Faţă de toate aceste elemente, soluţia de achitare pronunţată de instanţe de apel este
corectă.12
În altă speţă – Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală decizia nr. 1019/26.04.1996, -
s-a reţinut că este inadmisibil a se reţine ca fiind săvârşite în concurs atât infracţiunea de fals
intelectual cât şi infracţiunea de abuz în serviciu. Potrivit art. 289 Cod penal, infracţiunea de
fals intelectual se caracterizează – prin calitatea de funcţionar al subiectului activ şi prin
comiterea faptei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, astfel că nu poate fi reţinută şi
12
Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000, ed. Argessis, pag.
882, - Curtea deApel Suceava, decizia nr. 464/06.09.1999
Pagina 25 din 75
infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 Cod penal. Această afirmaţie rezultă cu
mai multă claritate din prezentarea speţei. Inculpatul, în calitatea de şef de tură la vama
Naidăş, a falsificat trei chitanţe pentru a permite înscrierea în circulaţie, prin eludarea
dispoziţiilor H.G. nr.594(1991, a unui număr de trei autoturisme.
Instanţa l-a condamnat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii de fals intelectual,
prevăzută de art. 289 Cod penal. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, cu
motivarea că faptele săvârşite de inculpat constituie şi infracţiunea de abuz în serviciu,
prevăzută de art. 248 alin.1. Cod penal. Recursul în anulare nu este fondat întrucât aşa cum
am arătat anterior datorită trăsăturilor specifice ale infracţiunii de fals, aceasta nu poate fi
comisă în concurs cu infracţiunea de abuz în serviciu.13
Într-o altă speţă s-a reţinut că fapta unui medic de circumscripţie de a fi eliberat – fără
a se fi deplasat la locul unde se afla cadavrul şi fără a fi constatat cauzele morţii – un
certificat de deces, în care a menţionat că persoana defunctă a încetat din viaţă datorită unei
anumite boli (deşi în realitate fusese ucisă de către o altă persoană), constituie infracţiunea de
fals intelectual, chiar dacă medicul nu a cunoscut realitatea, fiind indus în eroare de autorul
omorului. În speţă există intenţia infracţională, atâta vreme cât medicul a ştiut că atestă
împrejurări neconforme cu realitatea şi anume că a văzut cadavrul şi a constata personal
cauza morţii.
Orice acţiune sau inacţiune conştientă are ca temei subiectiv un anumit mobil(motiv)
iar prin producerea consecinţelor acţiunii sau inacţiunii, urmarea, se urmăreşte un anumit
scop. Mobilul şi scopul, ca subelemente ale laturii subiective, preced şi însoţesc atât luarea
hotărârii cât şi acţiunea sau inacţiunea.
Mobilul este factorul psihic care determină pe infractor să comită acţiunea sau
inacţiunea. Acesta poate consta într–un sentiment de ură, gelozie, lăcomie, răzbunare,
fanatism, milă. Aşadar, dacă intenţia e mereu aceeaşi, directă sau indirectă, mobilul este
variabil, în funcţie de infractor şi de împrejurări.
Scopul constă din ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin
producerea urmării acţiunii sau inacţiunii sale periculoase. De exemplu, satisfacerea unor
plăceri în cazul furtului, al moştenirii victimei în cazul omorului.
Uneori scopul, ca subelement al laturii subiective, este confundat cu urmarea
infracţiunii, subelement al laturii obiective. Astfel se susţine “ Consumarea infracţiunii nu
13
Ştefan Crişu, Elena Denisa Crişu – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990 –2000, ed. Argessis, pag.
882-883, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1019/26.04.1996
Pagina 26 din 75
este condiţionată de realizarea scopului, fiind suficientă executarea acţiunii cu intenţia

calificată de a induce în eroare “.14
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor nu prezintă importanţă pentru existenţa
infracţiunii, odată ce subiectul activ şi-a dat seama că săvârşeşte fapta, denaturează adevărul
pe care actul trebuia să-l exprime şi a voit sau a acceptat acest rezultat.15
Scopul este imediat când este cerut de conţinutul legal al infracţiunii, dar poate exista
şi un scop îndepărtat ( satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor obiecte ). Asemenea
infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă.
Cu toate că atât mobilul, cât şi scopul sunt prezente cu ocazia comiterii oricărei
infracţiuni, acestea nu fac parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia, în sensul că
vinovăţia penală a unei persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a
mobilului şi a scopului. Însă, pentru stabilirea gradului de vinovăţie în concret, se vor avea în
vedere şi unul şi altul cu ocazia individualizării judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii.
Mobilul şi scopul, când fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, trebuie constatate
pentru existenţa acesteia fie în forma simplă, fie în forma agravată.
Mobilul sau scopul urmărit de făptuitor, în cazul special al infracţiunii de fals
intelectual, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, o dată ce subiectul activ şi-a
dat seama că săvârşeşte fapta, denaturează adevărul pe care actul trebuia să-l exprime şi a voit
sau a acceptat acest rezultat.
SECŢIUNEA IV-FORME.MODALITĂŢI. SANCŢIUNI.
4.1.Formele infracţiunii de fals intelectual
Ca orice fenomen, infracţiunea intenţionată se desfăşoară în timp şi spaţiu din

momentul naşterii ideii infracţionale şi până la producerea urmării prevăzute atât de lege cât
şi de infractor şi în acelaşi timp voită sau acceptată de către acesta.
Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile consumate, adică acelea la care s-a
produs urmarea necesară realizării conţinutului ei de bază, a celui agravat sau atenuat. În
unele cazuri însă, fapta rămâne doar în forma luării hotărârii, a pregătirii sau a executării ei,
fără a se produce rezultatul, fie din motive independente de voinţa infractorului, fie datorită
14
I. Griga - Unele consideraţii în legătură cu infracţiunile de concurenţă, Pro Lege nr. 1/1993, pag. 148
15
Gh. Nistoreanu, I. Pascu s.a. – op. cit., pag. 517
Pagina 27 din 75
voinţei acestuia. Cu privire la anumite infracţiuni, fapta este incriminată şi când se realizează
doar în una din aceste forme.
Fazele sunt acele etape prin care poate trece fapta intenţionată şi prevăzută de legea
penală, în desfăşurarea ei, în vederea producerii rezultatului. Întreaga activitate infracţională
intenţionată mai poartă numele “iter criminis“ sau “calea infracţională”.
Formele infracţiunii sunt: luarea hotărârii, pregătirea, executarea (tentativa) şi forma
consumată. Unele dintre acestea au relevanţă juridică numai când infracţiunea nu s-a
consumat, deoarece în forma consumată sunt absorbite toate formele anterioare.
Infracţiunea de fals intelectual, realizată prin acţiunea de atestare a unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului, poate îmbrăca toate formele obişnuite ale actelor
de pregătire, tentativă şi consumare.
Orice activitate infracţională presupune o atitudine psihică a persoanei subiectului
activ (latură subiectivă), care precede şi însoţeşte acţiunea sau inacţiunea prevăzută de legea
penală. La infracţiunile intenţionate, această atitudine psihică constă din mai multe momente:
naşterea ideii infracţionale, deliberarea(lupta motivelor) şi luarea hotărârii(rezoluţia) de a
săvârşi acţiunea sau inacţiunea infracţională. Având în vedere că cel mai important moment
este acela al luării hotărârii(rezoluţia), întreaga formă internă este asimilată cu aceasta.
Luarea hotărârii precede întotdeauna celelalte forme ale infracţiunii cu un timp mai
îndelungat(în caz de premeditare) sau mai scurt(în caz de intenţie repentină şi intenţie
formată în condiţii obişnuite).
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale, fapta prevăzută de legea penală
prezintă pericol doar când are loc acţiunea sau inacţiunea (art. 18 C.pen.), simpla luare a
hotărârii infracţionale nu atrage răspunderea penală. Aceasta nici chiar atunci când hotărârea
a fost împărtăşită altei persoane-aşa numita formă “oratorică”, dar numai când împărtăşirea
nu constituie infracţiune de sine stătătoare. Când hotărârea se manifestă printr-o latură
externă periculoasă, sub forma unei acţiuni, deci nu rămâne doar în forul interior al persoanei,
ea poate fi incriminată ca infracţiune.
Luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea de fals intelectual nu atrage răspunderea
penală.
Manifestarea exterioară a hotărârii infracţionale se poate prezenta în forma actelor de
pregătire (preparatorii), de executare şi în forma consumată.
Actele de pregătire constă în procurarea de către autor, de coautor sau de către
complice a unor mijloace materiale, date, informaţii cu privire la timpul, locul, modul şi
mijlocul cel mai potrivit pentru săvârşirea infracţiunii. Acestea pot fi de natură materială sau
Pagina 28 din 75
intelectuală. Astfel, se poate procura un instrument prin cumpărare, împrumutare sau chiar pe
cale infracţională (prin furt, de exemplu), prin confecţionare sau preparare, prin adaptarea
unui mijloc sau instrument, se culeg informaţii cu privire la locul unde se află obiectul
material asupra căruia se va îndrepta acţiunea infracţională, se iau unele măsuri în vederea
îngreunării descoperirii infracţiunii sau a infractorului.
Pregătirea infracţiunii, chiar dacă este posibilă, poate să lipsească cu ocazia comiterii
unei infracţiuni, iar când există, ea poate diferi de la o infracţiune la alta. La unele infracţiuni
însă actele de pregătire nu sunt posibile.
Actul pregătitor are loc, de regulă, înainte de începerea executării acţiunii, la un
interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii infracţionale sau în timpul
executării acţiunii şi constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o condiţie care
favorizează manifestarea cauzei. Actul de pregătire, indiferent de natura sa, nu face parte din
latura obiectivă şi nici din cea subiectivă a infracţiunii. De cele mai multe ori, actul de
pregătire se realizează în altă parte decât unde se execută acţiunea, dar se poate şi în acelaşi
loc.
În legislaţia noastră penală, actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece nu pun în
pericol în mod nemijlocit valorile ocrotite de ea. De asemenea, neincriminarea lor constituie
o încurajare pentru cel care le-a efectuat de a nu trece la executare, atunci când el şi-a pregătit
acţiunea. De altfel, în numeroase situaţii este greu de stabilit dacă un anumit act este de
pregătire, până ce nu s-a început actul de executare (acţiune) al infracţiunii respective, care a
fost pregătit.
Codurile penale ale unor ţări le incriminează limitat16, iar altele nelimitat17.
În cazul infracţiunii de fals intelectual, actele de pregătire, deşi posibile, cum ar fi
situaţia creării unor aranjamente anterioare în vederea comiterii falsului, nu sunt incriminate
în Codul penal. Unii autorii consideră, şi noi susţinem acest punct de vedere, că actele
preparatorii efectuate de o altă persoană decât făptuitorul vor fi considerate acte de
complicitate anterioară18.
Tentativa, ca formă a infracţiunii intenţionate, este definită de Codul penal, întrucât
din momentul începerii cu intenţie a acţiunii infracţionale care prezintă pericol în sensul
dispoziţiilor art. 18 C. pen., are loc şi răspunderea penală.
16
Art. 17, C. pen. Bulgar; art. 11, C.pen. Ungar.
17
Art. 15 alin. 3, C. pen. R.S.F.S.R. şi art. 7, C. pen. Ceh.
18
Gh. Nistoreanu, I. Pascu-op. citate, pag. 517.
Pagina 29 din 75
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, adică

începerea acţiunii, ca subelement al laturii obiective, care să fie întreruptă ori să nu-şi fi
produs efectul prevăzut de lege, pe care l-a urmărit sau acceptat.
Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă deoarece mijlocul
folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de executare s-au
comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află (art. 20 C. pen.).
Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea constituie infracţiune (art. 144
C. pen.), fiindcă prezintă pericol, deşi nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca
infracţiunea să se consume, deoarece şi tentativa produce o urmare periculoasă. Această
urmare se poate prezenta sub forma unei stări de pericol ori sub formă de rezultat, însă altul
decât cel necesar consumării infracţiunii a cărei executare a început. De aceea normele care
reglementează infracţiunea consumată se aplică şi tentativei.
În timp, acţiunea are loc după luarea hotărârii infracţionale sau după actele de
pregătire, când există, şi se termină înainte de producerea urmării cerută de lege, deci înainte
de consumarea infracţiunii în formă tip, forma agravată sau atenuată. Aşadar, actul de
executare este acelaşi pentru formele de bază, agravate sau atenuate ale infracţiunii.
Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii în formă de tentativă, este necesară
îndeplinirea anumitor condiţii. În primul rând, trebuie să existe intenţia de a săvârşii acţiunea,
deoarece tentativa constă în “punerea în executare a hotărârii…”(art. 20 C. pen.). Intenţia
poate fi directă sau indirectă, fiindcă latura subiectivă rămâne aceeaşi, chiar şi atunci când
fapta constituie doar o tentativă, neputându-se schimba în funcţie de producerea sau
neproducerea rezultatului prevăzut şi dorit sau acceptat, care este ulterior luării hotărârii şi
face parte din latura obiectivă, cum nu se poate schimba nici dacă actul de executare s-a
întrerupt. În practică, se va stabili, pe baza analizei tuturor probelor, ce urmări ale acţiunii a
prevăzut şi a dorit sau acceptat infractorul.
O a doua condiţie este să existe un început de executare a acţiunii, constând din acte
concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală, acte care fac parte
din conţinutul legal al infracţiunii. Când infracţiunea se comite în participaţie, este suficient
pentru existenţa tentativei ca orice coautor să fi început actul de executare.
În al treilea rând, este necesar ca acţiunea, a cărei executare a început, să se întrerupă
fie din motive independente de infractor, fie datorită iniţiativei lui sau, cu toate că a fost dusă
până la capăt, terminată, să nu se producă efectul19.
19
Prof. dr. Matei Basarab - op. citate, vol. I, pag. 355-358
Pagina 30 din 75
În partea specială a Codului penal sau în legi speciale se prevede întotdeauna în mod
expres infracţiunile a căror tentativă se pedepseşte.
La unele infracţiuni, cum sunt infracţiunile omisive, infracţiunile de executare
promptă, infracţiunile de obicei, infracţiunile săvârşite din culpă sau infracţiunile
praeterintenţionate, tentativa nu este posibilă, fie datorită elementului material, fie celui
subiectiv.
Pentru a se determina delimitarea tentativei de actele preparatorii, în doctrină s-au
conturat trei puncte de vedere, respectiv un punct de vedere subiectiv, unul obiectiv şi unul
formal. Potrivit punctului de vedere subiectiv, un act este de executare dacă fie singur, fie
unit cu alta împrejurări pune în evidenţă latura subiectivă a infracţiunii, intenţia20. Punctul de
vedere obiectiv consideră actul ca fiind de executare sau preparare în funcţie de poziţia
acestuia în procesul realizării infracţiunii21. Conform punctului de vedere formal, este act de
executare acţiunea incriminată prin norma penală, “verbum regens”22. Actul de executare
intră în definiţia legală ca element constitutiv sau ca o circumstanţă agravantă legală.
În concret, când se face delimitarea între actul de preparare şi cel de executare, se va
ţine seama de dispoziţiile art. 20 C. pen. şi de criteriul formal, pentru a se constata dacă actul
respectiv face parte din acţiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei norme de incriminare
sau nu.23
În raport cu gradul de realizare a acţiunii şi a cauzelor care fac să nu se producă
urmarea prevăzută de legea penală şi care este necesară pentru a considera infracţiunea
consumată, tentativa are două forme: tentativă întreruptă (neterminată, imperfectă) şi
tentativa fără efect (terminată, perfectă, neizbutită).
Tentativă întreruptă (neterminată) există când executarea (acţiunea) a început dar nu
este dusă până la capăt fie din motive independente de infractor, fie din iniţiativa proprie a
acestuia. Tentativă terminată (perfectă) există când a început executarea acţiunii prevăzută în
conţinutul legal al infracţiunii şi ea a fost dusă până la capăt dar nu s-a produs urmarea
prevăzută şi dorită sau acceptată de infractor (art. 20, alin. 1 C. pen.). Există tentativă şi în
cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită Insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârşit
actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află ( art. 20 alin.
2 C. pen.). Nu există tentativă în cazurile prevăzute în art. 20 alin. 3 C. pen., fiind vorba de
20
Carmignani, Carrara, O. von Buri, citaţi de V. Dongoroz – Drept penal, 1939, pag. 262-267
21
Impallomeni, Alimena, V. Lanza, Fr. Von Liszt, Roux, citaţi de V. Dongoroz - op. citate, pag. 263-264
22
Manzini, Meyer-Alfred, Wachenfeld, von Hipel citaţi de V. Dongoroz – op. citate, pag. 264-265.
23
Prof. dr. Matei Basarab – op. citate, pag. 363.
Pagina 31 din 75
acte de executare fără caracter penal. În aceste împrejurări, fapta nu se poate consuma
datorită modului cum a fost concepută executarea ei.
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în legislaţia noastră penală este reglementat
sistemul incriminării limitate a tentativei, în sensul că ea se pedepseşte numai când legea
prevede expres aceasta. Dreptul penal român consacră, totodată, şi sistemul diversificării
pedepsei, deoarece tentativa se sancţionează în limite mai reduse decât infracţiunea în formă
consumată, ţinând cont de faptul că nu s-a produs urmarea prevăzută de lege. Limitele
pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între jumătatea minimului şi jumătatea maximului
aceleia prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată. Sub aspectul formei, legea nu face
nici o distincţie cu privire la sancţiune, deoarece indiferent de forma ei se aplică aceeaşi
pedeapsă legală.
Infractorul este apărat de pedeapsă dacă s-a desistat ori a împiedicat producerea
rezultatului mai înainte de descoperirea faptei (art. 22 C. pen.).
Tentativa este posibilă în cazul special al infracţiunii de fals intelectual atunci când
falsul se comite prin acţiune, fiind incriminată în acest caz. Un exemplu în acest sens ar fi
situaţia în care o persoană înainte de perfectarea înscrisului de către funcţionar, intervine şi
demască denaturarea.
Tentativa nu este posibilă în cazul comiterii falsului prin omisiune.
În general, infracţiunea se consumă când se realizează în întregime acţiunea sau
inacţiunea în cazul infracţiunilor formale, ori când acţiunea sau inacţiunea a produs urmarea
prevăzută în norma incriminatoare în cazul infracţiunilor de rezultat. Deci, conţinutul legal al
infracţiunii consumate se realizează în întregime şi nu doar parţial ca în cazul tentativei.
Într-un caz, prima inculpată, constatând o lipsă în gestiune a cerut gestionarei unui alt
magazin din structura aceleiaşi unităţi comerciale să o sprijine în ascunderea lipsei. Aceasta,
a acceptat confirmând, contrar realităţii, transferul unor măsuri înscrise în mai multe avize de
expediţie din gestiunea inculpatei respective în gestiunea sa.
Prima inculpată a fost condamnată pentru înşelăciune (art. 215, alin. 2 raportat la art.
224, alin. 2, C. pen. atunci în vigoare). Este greşită încadrarea ca înşelăciune, fiindcă paguba
nu s-a datorat inducerii în eroare. Paguba trebuie să fie posterioară acestei activităţi. În speţă,
paguba (lipsa din gestiune) s-a produs anterior întocmirii avizelor de expediţie şi confirmării,
contrar realităţii, a transferului de mărfuri dintr-o gestiune în alta, prin aceste manevre
urmărindu-se ascunderea ei. Fapta celei de-a doua gestionare trebuia încadrată ca favorizare
şi fals intelectual, prima gestionară săvârşind infracţiunile de delapidare, instigare la
favorizare şi fals intelectual în concurs real.
Pagina 32 din 75
În cazul infracţiunii de fals intelectual, consumarea are loc în momentul în care se

termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul în care înscrisul este perfectat
prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului. În acest moment se produce şi starea de
pericol pentru încrederea publică pe care trebuie să o inspire orice înscris oficial. Nu
interesează, sub aspectul consumării infracţiunii, dacă înscrisul fals a fost sau nu folosit.
Falsul intelectual fiind o infracţiune de pericol, pentru existenţa sa în formă consumată, este
suficient să se producă starea de pericol la care ne-am referit anterior.
4.2. Modalităţile infracţiunii de fals intelectual
Potrivit textului incriminator, infracţiunea analizată cunoaşte două modalităţi

normative: respectiv, atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului şi
modalitatea omisiunii de a insera unele date sau împrejurări.
Comiterea falsului intelectual mai poate prezenta şi o varietate de modalităţi faptice în
raport cu felul înscrisului (de exemplu, act de stare civilă, act notarial, diplomă de studii,
documente de gestiune, acte medicale, etc.)
4.3. Sancţiuni
Sancţiunile penale sunt măsuri de reeducare şi de constrângere, prevăzute de legea

penală (pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă) aplicate persoanelor care au
săvârşit fapte incriminate de către aceasta, în scopul prevenirii săvârşirii de noi asemenea
fapte precum şi în scopul reeducării infractorilor. Comiterea infracţiunii atrage, ca regulă
generală, aplicarea unei pedepse. În conformitate cu dispoziţiile art. 52 Cod penal, pedeapsa
este un mijloc de reeducare şi o măsură de constrângere aplicată infractorului, în scopul
prevenirii de noi infracţiuni. Pedeapsa este deci, în primul rând un mijloc de reeducare şi
îndreptare a celui condamnat pentru a se putea încadra în rândurile membrilor corecţi ai
societăţii. Pe de altă parte, pedeapsa este şi o măsură de constrângere, coercitivă, folosită de
stat împotriva acelora care nu au respectat dispoziţiile din normele de incriminare şi au comis
infracţiunea. Ea constituie, deci, instrumentul realizării procesului educativ după ce s-a comis
infracţiunea. Pedeapsa exprimă dezaprobarea membrilor societăţii faţă de cei care atentează
la valorile apărate de legea penală. Pedeapsa are şi un rol preventiv anteinfracţional care se
realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoaşterea şi
Pagina 33 din 75
aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective şi prin teama de pedeapsă

(pentru cei care ar fi tentaţi să comită infracţiuni).
Felurile pedepselor sunt: detenţiunea, închisoarea, amenda, indicate prin denumirea
lor, care reflectă natura fiecăreia dintre ele. Între limitele generale (minimă şi maximă) ale
acestor sunt stabilite limite maxime şi minime speciale legale pentru fiecare infracţiune în
funcţie de gradul de pericol social generic, care diferă de la o infracţiune la alta.
Orice infracţiune se sancţionează cu o pedeapsă principală care poate fi aplicată
singură. Pentru unele infracţiuni pot fi prevăzute două pedepse principale alternative, nu este
însă cazul infracţiunii de fals intelectual care se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6
luni la 5 ani. Între limitele speciale ale pedepsei, instanţa va aplica o pedeapsă concretă, în
funcţie de gradul răspunderii penale a infractorului. Aceste limite speciale nu vor putea fi
depăşite decât numai în condiţiile prevăzute de lege. Instanţa cunoscând infracţiunea în
concret, personalitatea infractorului ( cu sau fără antecedente penale, comportament bun avut
anterior săvârşirii faptei, atitudinea de sinceritate, manifestarea regretului în comiterea
infracţiunii, orice alte date sau împrejurări care definesc personalitatea infractorului), aportul
acestuia la comiterea infracţiunii şi împrejurările în care a fost comisă, poate evalua pericolul
concret, real al acesteia în funcţie de care stabileşte şi aplică o sancţiune corespunzătoare.
Sancţiunile penale, pentru a-şi atinge scopul şi pentru a avea eficienţă funcţiile lor,
trebuie să fie corect individualizate, pentru a nu crea suferinţe inutile condamnatului ori să-l
încurajeze să comită noi infracţiuni. De aceea, instanţa atunci când constată că fată de natura
şi gravitatea infracţiunii, a împrejurărilor cauzei şi ţinând seama de persoana infractorului
este necesară aplicarea unei pedepse complementare, poate pronunţa o asemenea pedeapsă cu
condiţia însă, ca pedeapsa aplicată să fie de cel puţin 2 ani.
Din condamnarea principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii pe timp mărginit
(este şi cazul infracţiunii pe care o tratăm în cadrul acestei lucrări) decurge şi pedeapsa
accesorie necesară pentru întregirea conţinutului aflictiv şi moralizator al pedepsei. Aceasta
constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 Cod penal,24 producând
efecte din momentul pronunţării hotărârii definitive de condamnare şi până la executarea
pedepsei sau până la împlinirea termenului de prescripţie a executării acesteia.
24
Conform art 64 Cod penal pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia
sau unora din următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice,
b) dreptul de a ocup a o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat,
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii,
d) drepturile părinteşti,
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Pagina 34 din 75
De regulă, se întâmplă mai rar ca infracţiunea de fals intelectual să fie săvârşită către
minori datorită condiţiei speciale către trebuie îndeplinită de către subiectul activ al acestei
infracţiuni şi anume să aibă calitatea de funcţionar. Cu toate acestea, în cazul în care un minor
care are conform Corului muncii dreptul de a munci şi este şi funcţionar, comite o infracţiune
de fals intelectual, ţinând seama de faptul că minoritatea constituie o cauză specială de
diferenţiere a regimului sancţionator şi de faptul că legiuitorul a prevăzut pentru asemenea
infractori şi alte sancţiuni cu caracter penal, se va putea aplica prioritar o măsură educativă
(mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea
într-un institut medical educativ). Doar în cazul în care se apreciază că o astfel de sancţiune
ar fi ineficientă pentru reeducarea minorului, se va putea aplica o pedeapsă. În situaţia
aplicării unei pedepse, limitele acesteia pentru infracţiunea de fals intelectual comisă se vor
reduce la jumătate. Tratamentul sancţionator mai blând în cazul minorilor este reflectat şi de
art. 109 alin. 3 Cod penal, care dispune că pedepsele complementare nu se aplică minorului
precum şi art. 38 Cod penal, care prevede că nu atrag starea de recidivă condamnările
privitoare la infracţiunile comise în timpul minorităţii.
4.3.1. Anularea actului fals – propuneri de lege ferenda
Tot ca o sancţiune apare şi anularea actului fals rezultat în urma activităţii

infracţionale desfăşurate de către funcţionarul aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Conform dispoziţiilor art. 348 Cod procedură penală, instanţa de judecată investită prin actul
de sesizare cu judecarea cauzei se va pronunţa şi asupra reparării pagubei în cazurile
prevăzute în art. 17 Cod procedură penală, restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială
a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Rezultă deci că instanţei
de judecată îi revine competenţa de a restabili situaţia anterioară comiterii infracţiunii prin
anularea actului fals.
Situaţia este clară şi prevăzută de lege doar în situaţia în care inculpatul a fost trimis
în judecată. Problemele privind anularea înscrisurilor falsificate apar în momentul în care
procesul penal ia sfârşit ca urmare a unei soluţii de netrimitere în judecată dispuse de
procuror. Evident, avem în vedere cazurile în care, deşi falsificarea înscrisurilor de către
învinuit sau inculpat a fost dovedită, acţiunea penală nu poate fi exercitată deoarece fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b/1), acesteia îţi lipseşte unul
din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d), există vreuna din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e ), a intervenit amnistia sau prescripţia ori
Pagina 35 din 75
decesul făptuitorului (art. 10 lit. d ) şi anume cine are competenţa de a dispune anularea unui
asemenea act: procurorul sau instanţa. Analiza acestei probleme a ocazionat pronunţarea unor
soluţii şi exprimarea unor opinii diferite.
Astfel, într-o cauză soluţionată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani s-a
dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor în baza art. 10 lit. b/1 Cod procedură
penală şi art. 18/1 Cod penal şi sesizarea instanţei penale pentru anularea actelor false.
Judecătoria Focşani, prin sentinţa penală nr. 2213 din 15 septembrie 1995, rămasă definitivă,
a admis sesizarea procurorului şi, în baza art. 348 Cod procedură penală, a dispus anularea
unui bon de vânzare emis de S.C. Prod-Prest Milcovul Focşani.
Într-o primă opinie se susţine că instanţa penală nu era competentă să anuleze actul
fals, ci trebuia sesizată instanţa civilă, de către procuror sau de către partea civilă. Aceeaşi
autori consideră că procurorul nu este competent să anuleze un înscris fals, chiar dacă a
adoptat o soluţie de neurmărire.
Într-o altă opiniese exprimă punctul de vedere că procurorul nu ar putea niciodată să
anuleze un înscris, deoarece el nu realizează justiţia şi nici nu are calitatea să sesizeze instanţa
civilă în acest scop.
Au fost cazuri în care procurorul a omis să se pronunţe asupra cererii de anulare a
unei facturi, deşi a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului în baza art. 10
lit.b1 Cod procedură penală. În acest caz, partea vătămată a sesizat Judecătoria Dorohoi, care
a admis cererea şi a anulat factura, soluţie menţinută de Tribunalul Botoşani. Curtea de Apel
Suceava a admis recursul declarat de societatea comercială al cărei administrator este
învinuitul, a casat hotărârile şi a respins cererea ca inadmisibilă.
Comentatorul speţei a motivat că, potrivit art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 lit. c Cod
procedură penală, în cazul scoaterii de sub urmărire penală procurorul este obligat ca prin
ordonanţă să dispună şi asupra restabilirii situaţiei anterioare – în speţă asupra actului fals.
În practica judiciară, una din soluţiile adoptate este aceea a anulării înscrisului
falsificat prin rezoluţia sau ordonanţa procurorului prin care s-a dispus netrimiterea în
judecată.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei a dispus scoaterea de sub urmărirea
penală a învinuitului pentru infracţiunile prevăzute în art. 289 şi art. 291 Cod penal în baza
art.10 lit. b1 şi art. 181 Cod penal şi a anulat actele false întocmite de pădurar.
În această privinţă s-a susţinut că, în măsura în care procurorul se edifică complet
asupra caracterului fals al unui înscris, ar trebui să existe şi o cale o cale procesuală pentru
desfiinţarea totală sau parţială, chiar de către procuror, deşi procesul penal nu depăşeşte faza
Pagina 36 din 75
urmăririi penale.În această opinie, apare greu de conceput ca un înscris constatat fals în faza
de urmărire penală să nu poată fi desfiinţat chiar în această fază spre a împiedica să producă
efecte juridice în continuare. În lipsa unei dispoziţii legale explicite, se pot interpreta extensiv
prevederile din art. 249 raportat la art. 245 lit. c şi art. 170 Cod procedură penală, admiţând că
măsura pe care o dispune procurorul de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
include şi posibilitatea desfiinţării actului falsificat, această măsură fiind de asemenea, o
modalitate de restabilire a situaţiei anterioare.
Considerăm că această soluţiei este lipsită de temei legal atâta timp cât, potrivit art.
245 şi art. 249 alin.2 din Codul de procedură penală, în cazul adoptării unor astfel de soluţii,
chestiunile complementare cu privire la care procurorul dispune sunt: revocarea măsurată
preventive şi a măsurilor asigurătorii luate în vederea executării pedepsei amenzii,
confiscarea bunurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt supuse confiscării speciale şi
restituirea celorlalte, măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile, restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, cheltuielile judiciare, restituirea cauţiunii în cazurile
prevăzute de lege şi măsurile de siguranţă provizorii, deci nu şi desfiinţarea totală sau parţială
a uni înscris, enumerarea fiind limitativă. În plus, reglementând punerea în executare a
dispoziţiilor prin care un înscris a fost declarat fals, art. 445 din Codul de procedură penală
face referire doar la hotărârea instanţei, iar nu şi la rezoluţia ori ordonanţa procurorului ca în
cazul măsurilor de siguranţă provizorii (art. 345), confiscării speciale (art. 439), amenzii
judiciare (art. 442), cheltuielilor judiciare (art. 443) şi restabilirii situaţiei anterioare (art.444).
Apreciem că soluţia corectă este aceea a sesizării instanţei civile de către procuror sau
de către părţile interesate cu o acţiune în constatarea nulităţii totale ori parţiale a înscrisului
falsificat. Introducerea unei astfel de acţiuni este posibilă, în primul rând având în vedere
dispoziţiile art. 45 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, potrivit căruia Ministerul
Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale. În ceea ce priveşte
îndeplinirea de către procuror a condiţiilor de exercitare a acţiunii civile (afirmarea unui
drept, interesul, capacitatea şi calitatea procesuală), mai exact justificarea de către procuror a
unui interes în cauză, apreciem că, chiar şi atunci când acţiunea nu este promovată de titularul
dreptului, ci de alte persoane sau organe, cărora legea le recunoaşte legitimarea procesuală
activă, de admiterea acţiunii în vederea constării nulităţii actului fals profită şi titularul
dreptului iar printr-o astfel de acţiune se apără şi un interes general. Concluzia se impune
deoarece, fără a oferi o reglementare unitară a instituţiei, normele codului civil a oferit
doctrinei juridice posibilitate de a distinge, în funcţie de natura interesului ocrotit, două tipuri
de nulitate: absolută şi relativă, având un regim juridic diferit. Astfel, dacă nulitatea relativă
Pagina 37 din 75
poate fin invocată doar de către partea al cărui interes a fost nesocotit în cauză, nulitatea
absolută poate fi invocată atât de către părţi cât şi de către orice altă persoană interesată, de
către procuror şi de către instanţă, din oficiu. Deci în cazul falsificării unui înscris având
drept consecinţă nulitatea absolută a acestuia, acţiunea în constatarea nulităţii poate fi
exercitată şi de către procuror.
O astfel de soluţie este în acord şi cu prevederile art. 30 alin.3 şi art. 31 alin.1 lit. c.
din Legea nr. 92/1992 modificată, potrivit cărora Ministerul Public îşi exercită atribuţiile
pentru asigurarea respectării legii, iar între aceste atribuţii se află şi promovarea acţiunii civile
în cazurile prevăzute de lege.
În concluzie, apreciem că, în cazurile în care adoptă o soluţie de netrimitere în
judecată în temeiul art.10 lit. b/1, d, e, sau g din Codul de procedură penală faţă de învinuitul
sau inculpatul vinovat de falsificarea unui înscris, procurorul va sesiza instanţa de judecată în
vederea anulării acestuia, acţiunea neputând fi respinsă ca lipsită de interes.
Diversitatea soluţiilor din practica judiciară şi a opiniilor exprimate în literatura
juridică în loc să clarifice problema organului judiciar competent să anuleze actele false în
cazul soluţiilor de neurmărire, le-a complicat şi mai mult, cu consecinţe inacceptabile. Dacă
ne referim numai la soluţia Curţii de Apel Suceava, ne putem da seama de gravitatea situaţiei,
întrucât un act întocmit în fals îţi produce efectele ilicite timp de peste patru ani fără ca
organele judiciare să decidă anularea înscrisului pentru simplul motiv că disputa creată în
mod nejustificat în acest domeniu nu a fost tranşată. O atare stare de incertitudine nu poate
folosi decât infractorilor.
De aceea propunem, de lege ferenda, pentru a nu lăsa loc interpretării ca această
situaţie să fie reglementată în mod expres de către legiuitor fie în sensul modificării art.245
lit. c Cod procedură penală, text în care să se menţioneze anularea actelor false ca modalitate
de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, fie atribuirea competenţei instanţei
civile de anula şi actele false rezultate în urma activităţii infracţionale pentru care s-a
pronunţat de către procuror o soluţie de netrimitere în judecată, aspect care să fie prevăzut
într-un articol distinct de lege. Până la o nouă modificare a legii suntem de părere aşa cum am
arătat mai sus, că singura competentă a anula actele false în situaţii de netrimitere în judecată
este instanţa civilă.
4.4. Aspecte procesuale
Pagina 38 din 75
Din punct de vedere procesual, la toate infracţiunile de fals, deci inclusiv la

infracţiunea de fals intelectual, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Acest mod de
sesizare are un caracter intern, constând în posibilitatea (dreptul şi obligaţia) organului de
urmărire penală de a se autosesiza ori de cât ori a luat cunoştinţă, prin orice mijloc, fără vreo
intervenţie din afară, că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 221 alin.1 parte
finală Cod procedură penală). Organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu ca
urmare a propriilor constatări, în baza obligaţiei generale de a se sesiza din oficiu ori de câte
ori află pe orice cale că s-a săvârşit o infracţiune, a unui zvon public, a sesizărilor din presă,
de la radio-televiziune ori pe baza datelor rezultate din descoperirea altor infracţiuni sau a
cercetării altor cauze, ca urmare a controalelor efectuate de către personalul specializat de
care dispune, a constatării unor infracţiuni de către organele de constatare, potrivit legii. De
asemenea încunoştinţarea făcută de către o persoană în alte condiţii decât cele cerute de lege
pentru a fi considerată o plângere, (de pildă o plângere nesemnată) va pute fi luată în
considerare ca o sesizare din oficiu. La fel se va proceda şi în cazul unui anunţ anonim.
Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de fals intelectual
aparţine parchetului iar judecata în primă instanţă aparţine judecătoriei.
CAPITOLUL 3
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ALE INFRACŢIUNII DE FALS INTELECTUAL

CU ALTE INFRACŢIUNI
SECŢIUNEA I – ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI CU ALTE INFRACŢIUNI

PREVĂZUTE ÎN CODUL PENAL
Falsul material în înscrisuri oficiale
a). Asemănări.
Infracţiunea de fals intelectual se aseamănă cu infracţiunea de fals material în
înscrisuri oficiale prin aceea că atât infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cât şi
infracţiunea de fals intelectual fac parte din cadrul acelor fapte de alterare a adevărului cu
Pagina 39 din 75
privire la înscrisuri, fapte incriminate de legiuitor în cel de-al treilea capitol al titlului
consacrat din partea specială a Codului penal infracţiunilor de fals.
Potrivit art. 288 alin. 1 C. pen., falsul material în înscrisuri oficiale constă în “
falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui
în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice”. Fapta este mai gravă dacă falsificarea
înscrisului oficial a fost săvârşită de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, rezultă
deci că infracţiunea analizată se aseamănă în mai mare măsură cu conţinutul agravant al
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Cele două infracţiuni de fals au ca obiect juridic comun relaţiile sociale referitoare la
încrederea publică în înscrisurile producătoare de consecinţe juridice, în autenticitatea sau
veridicitatea acestor înscrisuri, în adevărul pe care trebuie să-l exprime.
Obiectul material al ambelor infracţiuni constă în înscrisul oficial care este supus
acţiunii de falsificare, înscris oficial a cărui accepţiune o găsim în cuprinsul art. 150 alin. 2
Cod penal.
Falsul intelectual şi falsul material în înscrisuri oficiale săvârşit în forma agravată
prevăzută de art. 288 alin. 2 Cod penal au ca subiect activ comun funcţionarul aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu. Subiect pasiv al celor două infracţiuni de fals poate fi
statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale, autoritatea publică, instituţia
sau persoana juridică de la care emană înscrisul, iar ca subiect pasiv secundar putem întâlni
persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate în urma executării falsului.
Ambele infracţiuni de fals, pentru a fi reţinute, presupun îndeplinirea unei cerinţe
esenţiale, respectiv ca înscrisul falsificat să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale.
Urmarea imediată în cazul săvârşirii oricăreia dintre cele două infracţiuni constă în crearea
unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege, iar stabilirea raportului de
cauzalitate între acţiune şi rezultat este necesară.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc cele două infracţiuni este intenţia sub ambele
sale forme: directă sau indirectă. Mobilul şi scopul săvârşirii nu au nici un fel de relevanţă
juridică.
Ambele infracţiuni pot fi susceptibile de acte pregătitoare, iar tentativa este posibilă în
ambele cazuri, fiind sancţionată de lege. Consumarea celor două infracţiuni are loc în
momentul când acţiunea de falsificare a fost încheiată iar înscrisul oficial a fost întocmit.
b) Deosebiri
Deosebirea esenţială în ce priveşte cele două infracţiuni se observă analizându-le
latura obiectivă. Observăm că, în cazul infracţiunii de fals intelectual, latura obiectivă
Pagina 40 din 75
presupune atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea
de a insera unele date sau împrejurări, deci fapta se poate comite prin acţiune sau prin
omisiune, pe când în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, fapta se poate
comite numai prin acţiune, care se poate prezenta sub forma contrafacerii scrierii,
contrafacerii subscrierii sau alterării.
Falsul intelectual se săvârşeşte numai cu ocazia întocmirii înscrisului, pe când
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale se poate săvârşi şi ulterior întocmirii
înscrisului ce se urmăreşte a fi falsificat. În acest sens practica judiciară s-a decis că
întocmirea în fals a unui act prin care se atestă, în afara exerciţiului atribuţiilor de serviciu, o
situaţie neadevărată constituie infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. 1 C. pen. şi nu cea
prevăzută în art. 289 alin. 1 C. pen.
Pentru a ilustra mai bine în ce constă diferenţierea între cele două infracţiuni,
menţionăm încă o situaţie întâlnită în practica judiciară. Astfel, întocmirea fişei individuale
de instructaj pentru protecţia muncii cu date nereale -deoarece instructajul nu s-a efectuat –
constituie infracţiunea de fals intelectual. Dacă pe actul astfel întocmit făptuitorul a executat,
în fals, semnătura persoanei pretins instruite, există – în concurs – şi infracţiunea de fals
material în înscrisuri oficiale.
Într-o altă speţă, s-a reţinut că fapta inculpatului, ospătar în restaurant, care, în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, a întocmit două note de plată (documente cu regim
special, purtând şi ştampila unităţii) în care a consemnat situaţie neconformă cu realitatea, în
sensul că a majorat preţul produselor servite consumatorilor, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal şi uz de fals,
prevăzută de art. 291 Cod penal.
În fapt, inculpatul a încărcat cele două note de plată cu sume de 715 lei, voind astfel
să obţină pentru sine avantaje materiale pe căi ilicite.
Prima instanţă, în mod greşit l-a condamnat pe inculpat în baza art. 246 alin. 1 Cod
penal, adică pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi art. 288
Cod penal, care incriminează infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, cu aplicarea
prevederilor art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C. pen. 25
2. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
25
Ştefan Crişu, Elena-Denisa Crişu – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000, ed. Argessis,
Tribunalul Judeţean Constanţa, decizia penală nr. 325/1992 , pag. 884
Pagina 41 din 75
a) Asemănări
Infracţiunea care face obiectul analizei acestei lucrări se aseamănă cu infracţiunea de
fals în înscrisuri sub semnătură privată prin aceea că ambele privesc falsificarea unui înscris
apt de a produce consecinţe juridice, fiind cuprinse ambele în Capitolul III al Titlului VII din
Codul penal.
b). Deosebiri
Principala deosebire între cele două infracţiuni constă în obiectul material care în
cazul infracţiunii prevăzute de art. 290 Cod penal constă într-un înscris sub semnătură privată
aşa cum o arată şi denumirea acestei infracţiuni. În literatura de specialitate s-a arătat că prin
“înscris sub semnătură privată” trebuie să înţelegem orice înscris care emană de la o persoană
particulară, care conţine o manifestare de voinţă ori constatarea unui act, fapt sau împrejurări
cu semnificaţiei juridică şi care este susceptibil de a dovedi existenţa modificarea sau
stingerea unui drept sau unei obligaţii. Aşa cum am arătat cu ocazia analizei condiţiilor
preexistente în cazul infracţiunii de fals intelectual, obiectul material al acestei fapte penale
este un înscris oficial.
Pentru a ilustra mai clar diferenţa dintre un înscris sub semnătură privată şi un înscris
oficial, supunem atenţiei următoarea speţă aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti din Arad
(nepublicată). Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, inculpata S.N. a
fost trimisă în judecată pentru săvârşirea faptelor prevăzute de articolele 290 alin. 1, 282 alin.
1 şi 2151 din Codul penal, reţinându-se, în fapt, pe lângă alte infracţiuni comise, că, deşi nu
avea dreptul, a semnat personal în fals trei ordine de vânzare valută, prin care a transferat
suma de 7100 lire sterline în contul de lei al societăţii constituită parte civilă În mod corect,
procurorul a stabilit această încadrare juridică, ţinând seama de faptul că ordinele de vânzare
de valută nu reprezintă înscrisuri oficiale, ci, potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 8/1994,
aceste ordine nu constituie titluri pentru efectuarea plăţilor fiind fără putere circulatorie în
sine, societatea bancară fiind obligată să îndeplinească anumite operaţiuni fără de care
transferul de bani nu se poate realiza. Ordinele de vânzare de valută sunt, în fapt, nişte
formulare tipizate care trebuie completate de către intermediar la sediul firmei, în prezenţa
clientului, astfel că ele au caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată. Judecătoria Arad a
condamnat-o pe inculpată pentru infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată,
infracţiuni reţinute în mod corect în rechizitoriu în sarcina sa.
O altă deosebire este dată de condiţia specială pe care trebuie să o îndeplinească
subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual şi anume calitatea de funcţionar. Falsul în
înscrisuri sub semnătură privată poate fi săvârşit de orice persoană care îndeplineşte condiţiile
Pagina 42 din 75
generale cerute de lege subiectului unei infracţiuni, deci nu se prevede o condiţie specială cu
privire la subiectul activ.
Spre deosebire de falsul intelectual care poate fi săvârşit fie printr-o acţiune, fie printr-
o inacţiune, falsul în înscrisuri sub semnătură privată poate fi comis doar prin acţiune. În
cazul infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen., infracţiunea nu se consumă în momentul
finalizării întocmirii actului fals, ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen., ci
înscrisul falsificat trebuie să fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de
acesta altei persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub
semnătură privată nu constituie infracţiune, fapta dobândind acest caracter numai dacă acel
înscris este folosit de cel care l-a falsificat sau dacă este încredinţat de autorul falsului altei
persoane pentru a fi folosit. În ipoteza încredinţării înscrisului altei persoane, este necesar ca
încredinţarea să se fi făcut în scopul folosirii acelui înscris şi nu în vreun alt scop.
Într-o speţă nepublicată, care s-a aflat pe rolul instanţelor din Arad şi Curtea de Apel
Timişoara, în mod grşit inculpata S. N. a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 2 ani
închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, fals material în înscrisuri oficiale şi
uz de fals. Inculpata a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Arad pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod
penal, uz de fals şi gestiune frauduloasă. Pe parcursul judecării cauzei în primă instanţă de
către Judecătoria Arad în dosar 143872001, Parchetul nu a reuşit a se decide asupra unui
punct de vedere, solicitând în şedinţa de judecată din 01.03.2001 schimbarea încadrării
juridice din infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată în infracţiunile de fals în
înscrisuri sub semnătură privată astfel cum a solicitat şi inculpata prin cererea de schimbare a
încadrării juridice depusă la dosarul cauzei.
Prin sentinţa nr. 324/2001 pronunţată de Judecătoria Arad, inculpata S.N. a fost
condamnată la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale,
uz de fals şi gestiune frauduloasă. Cu ocazia declarării apelului, Parchetul arată că motivul
apelului este schimbarea încadrării juridice din fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals
(aşa cum a dispus prima instanţă) în infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, pentru ca în
final, cu ocazia susţinerii apelului să arate că, de fapt, prima instanţă a procedat corect,
motivul apelului fiind doar schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de gestiune
frauduloasă în delapidare. Prin decizia Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul 2987/2001,
instanţa de apel a respins apelul inculpatei şi, admiţând apelul Parchetului, a dispus
condamnarea acesteia la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru infracţiunile de delapidare, fals
Pagina 43 din 75
material în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Hotărârea a fost menţinută de către Curtea de Apel
Timişoara.
Toate hotărârile pronunţate în această cauză sunt netemeinice şi nelegale întrucât în
speţă, prin fapta săvârşită de inculpata S.N., nu sunt întrunite elementele constitutive nici ale
infracţiunii de fals intelectual şi nici ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, ci
ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru următoarele considerente. Pe
de o parte, falsificarea priveşte înscrisuri sub semnătură privată şi anume copiile chitanţelor
care dovedesc efectuarea plăţilor către administraţia financiară, şi nu înscrisuri oficiale. Atât
literatura, cât şi practica de specialitate au statuat că în categoria înscrisurilor oficiale nu se
include chitanţele cum sunt cele în speţa analizată, care servesc ca dovadă a achitării
obligaţiilor financiar-fiscale a societăţilor. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi modul de
falsificare a copiilor chitanţelor. Astfel, alterarea scrisului s-a efectuat prin adăugarea cu
indigo a mai multor cifra pe copiile de vărsământ, rezultând o sumă mai mare decât cea reală
achitată, alterare ce nu poate apărea în situaţia infracţiunii prevăzute de art. 289 Cod penal,
caz în care falsificarea se realizează cu ocazia întocmirii actului, iar înscrisul nu poartă urme
materiale de alterare. Nici infracţiunea prevăzută de art. 288 Cod penal nu poate exista câtă
vreme falsificarea priveşte un înscris sub semnătură privată şi nu un înscris oficial, cum
prevede expres legea în situaţia comiterii infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale. Ca
o concluzie, afirmăm că instanţele, analizând superficial asemănările şi deosebirile dintre cele
trei infracţiuni, au pronunţat soluţii greşite, netemeinice şi nelegale. Tocmai pentru a se evita
asemenea soluţii, apreciem necesară aprofundarea studiului comparativ al infracţiunilor de
fals în înscrisuri, fapt ce ne-a determinat includerea acestei secţiuni în analiza infracţiunii de
fals intelectual.
Uzul de fals
Asemănări
Uzul de fals constă, potrivit art. 291 C. pen., în folosirea unui înscris oficial ori sub
semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Această infracţiune, cuprinsă tot în Capitolul III, Titlul VII din Codul penal privind falsurile
în înscrisuri, are ca obiect juridic, asemeni infracţiunii de fals intelectual, relaţiile sociale care
se formează şi se dezvoltă în legătură cu încrederea publică acordată înscrisurilor
producătoare de consecinţe juridice. Obiectul material al celor două infracţiuni este identic
atunci când uzul de fals se săvârşeşte cu privire la un înscris oficial. Infracţiunea de uz de
Pagina 44 din 75
fals, asemenea infracţiunii de fals intelectual, este o infracţiune de pericol şi poate parcurge
toate etapele unei activităţi infracţionale intenţionate, începând cu actele pregătitoare,
tentativa şi încheind cu infracţiunea consumată.
Deosebiri.
Spre deosebire de infracţiunea de fals intelectual, uzul de fals este o infracţiune
derivată şi subsecventă, care nu este posibilă decât prin săvârşirea mai întâi a unei fapte de
falsificare a înscrisului pe care făptuitorul îl foloseşte în vederea producerii unei consecinţe
juridice.
Subiectul infracţiunii de uz de fals nu este calificat, ca şi în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 289 C. pen., orice persoană putând săvârşi această infracţiune. În cazul în
care înscrisul oficial falsificat cu prilejul întocmirii sale este folosit în vederea producerii de
consecinţe juridice de însăşi persoana care a săvârşit infracţiunea de fals intelectual, cele două
infracţiuni se reţin în sarcina făptuitorului în concurs real. Tentativa, în cazul săvârşirii
infracţiunii de uz de fals, nu se pedepseşte, în timp ce legea prevede expres pedepsirea
tentativei în cazul infracţiunii de fals intelectual.
4. Falsul în declaraţii
Asemănări
Infracţiunea de fals în declaraţii, inclusă de legiuitor tot în cadrul infracţiunilor de fals
în înscrisuri, are ca obiect juridic, asemeni infracţiunii de fals intelectual, relaţiile sociale în
legătură cu încrederea publică. Ambele infracţiuni au ca urmare imediată crearea unei stări de
pericol pentru valoarea socială protejată de legea penală.
b. Deosebiri
Elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 292 C. pen. constă în acţiunea de a
face o declaraţie necorespunzătoare adevărului în faţa unui organ sau instituţii de stat ori a
unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. care sunt competente, din punct
de vedere legal, să ia act de declaraţia respectivă. Deci infracţiunea de fals în declaraţii se
poate comite numai printr-o acţiune, pe când infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă şi
prin omisiune, aşa cum am arătat atunci când am tratat latura obiectivă a acestei infracţiuni.
Spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., care, aşa cum am arătat, poate fi
comisă în concurs cu infracţiunea de uz de fals, infracţiunea de fals în declaraţii exclude uzul
de fals.
Pagina 45 din 75
Falsul în declaraţii poate fi săvârşit numai cu intenţie directă, în timp ce falsul

intelectual poate fi săvârşit, sub aspectul laturii subiective, atât cu intenţie directă, cât şi cu
intenţie indirectă.
Tentativa, deşi posibilă în cazul infracţiunii prevăzută de art. 292 C.pen., nu este
pedepsită de lege.
Falsul privind identitatea
Asemănări
Potrivit art. 293 alin. 1 C. pen., constituie infracţiunea de fals privind identitatea
prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru
a induce sau menţine în eroare un organ sau instituţie de stat sau o altă unitate din cele
prevăzute în art. 145 C. pen., în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau
pentru altul. Stabilirea identităţii unei persoane făcându-se, de regulă, pe baza unui înscris
doveditor, legiuitorul, pentru a preveni săvârşirea faptei prevăzută în art. 293 alin. 1 C. pen., a
incriminat sub aceeaşi denumire, în aliniatul 2 al textului, încredinţarea unui înscris care
serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare spre a fi folosit pe
nedrept. Şi această infracţiune, asemeni infracţiunii de fals intelectual, a fost inclusă în
categoria infracţiunilor de fals în înscrisuri, deoarece alterarea adevărului cu privire la
identitatea persoanelor se săvârşeşte, de regulă, cu ajutorul înscrisurilor care servesc la
dovedirea stării civile, la legitimare sau identificare. Obiectul juridic al acestei infracţiuni
vizează aspecte ce ţin tot de încrederea publică.
Deosebiri
Spre deosebire de infracţiunea de fals intelectual care are tot timpul un obiect material
constând în înscrisul oficial falsificat, în prima sa formă (art. 293 alin. 1 C. pen.), infracţiunea
de fals privind identitatea este lipsită , de regulă, de obiect material, deoarece identitatea
constituie un atribut imaterial al persoanei. Totuşi, dacă infracţiunea se săvârşeşte prin
prezentarea unor înscrisuri false sau sunt folosite fără drept aceste înscrisuri, care constituie
mijloace de săvârşire a faptei, acestea pot fi considerate obiect material al falsului privind
identitatea. În cazul formei asimilate (art. 293 alin. 2 C. pen.), înscrisul încredinţat pentru a fi
folosit pe nedrept poate fi considerat şi el obiect material al infracţiunii.
Infracţiunea de fals intelectual, astfel cum am arătat în cuprinsul prezentei lucrări,
presupune îndeplinirea unei condiţii speciale în ceea ce priveşte subiectul activ al acesteia,
Pagina 46 din 75
respectiv calitatea de funcţionar pe care acesta trebuie să o aibă. Infracţiunea de fals privind
identitatea poate fi săvârşită de orice persoană, legea necerând subiectului acestei infracţiuni
vreo calitate specială.
Sub aspectul laturii obiective, fapta penală prevăzută de art. 293, atât în forma sa
tipică, ca şi în cea asimilată, se săvârşeşte cu intenţie directă. Falsul intelectual poate fi
săvârşit şi cu intenţie indirectă.
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen., nu interesează scopul sau mobilul
săvârşirii faptei. În forma sa asimilată, falsul privind identitatea include în latura sa
subiectivă, în afara intenţiei directe, un scop special: încredinţarea înscrisului care serveşte
pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare trebuie să se facă spre a fi
folosit fără drept, adică spre a folosi la însuşirea unei identităţi false.
Tentativa nu se pedepseşte în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, deşi ea este
posibilă. Legea prevede expres pedepsirea tentativei în cazul infracţiunii de fals intelectual.
6. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii
a). Asemănări
Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii, presupunând o alterare a adevărului pe
care emblema sau denumirea de “Crucea Roşie” trebuie să-l ateste a fost inclus de legiuitor în
capitolul consacrat de titlul VII al părţii speciale a Codului penal falsului în înscrisuri, capitol
care cuprinde şi infracţiunea de fals intelectual. În această privinţă s-au formulat şi unele
rezerve, arătându-se că nici emblema şi nici denumirea de “Crucea Roşie” nu au o existenţă
materială, iar atunci când sunt imprimate sau scrise pe anumite lucruri, acestea nu sunt
neapărat înscrisuri.26
b). Deosebiri
Elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 294 din Codul penal se poate
realiza în două modalităţi, fiecare constând într-o acţiune de folosire. Falsul intelectual poate
fi săvârşit, aşa cum am arătat anterior, şi prin omisiune. O altă deosebire constă în cerinţa
prevăzută de lege în ceea ce priveşte falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii ca fapta să
producă pagube materiale.
26
T. Vasiliu D.Pavel – s.a. _Codul penal al RSR comentat şi adonotat, partea specială, vol II, ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 304.
Pagina 47 din 75
Un alt aspect care deosebeşte cele două infracţiuni priveşte obiectul material al
acestora. În cazul infracţiunii de fals intelectual, obiectul material este întotdeauna prezent şi
constă în înscrisul oficial falsificat. Emblema sau denumirea de Crucea Roşi neavând o
existenţă materială nu constituie obiectul material al infracţiunii. Întrucât ele îşi găsesc
expresia materială în desenul sau scrierea imprimată sau aplicată pe diferite lucruri, acestea
din urmă, atunci când au existenţă autonomă, pot fi considerate obiect material al
infracţiunii.27
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 294 legea nu pretinde nici o condiţie specială în
ceea ce priveşte subiectul activ.
Înşelăciunea
Asemănări
Infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special relaţiile sociale cu caracter
patrimonial care implică încrederea şi buna credinţă a celor ce intră în aceste relaţii. Aşadar,
asemeni infracţiunii de fals intelectual, valoarea socială ocrotită de legiuitor este încrederea
publică.
Deosebiri
Infracţiunea de înşelăciune presupune inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust şi dacă s-a pricinuit o
pagubă. Aşadar, înşelăciunea nu este o infracţiune de pericol ca şi falsul intelectual, ci
presupune producerea unei pagube materiale în patrimoniul părţii vătămate.
Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale pentru a deveni subiectul unei infracţiuni. Aşadar, spre deosebire de
infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., legea nu prevede o condiţie specială în ceea ce
priveşte subiectul activ al infracţiunii.
Sub Codul penal anterior, în literatura de specialitate, s-au purtat numeroase discuţii
cu privire la situaţia în care mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune şi,
îndeosebi, cu privire la înşelăciunea săvârşită prin fals.28 Punând capăt acestor discuţii,
27
V. Dongoroz, S. Kahane – op- cit. – vol.IV – pag. 471
28
I. Oancea – Regimul juridic al infracţiunii mijloc şi al infracţiunii scop în dreptul penal al RPR, cu privire
specială la infracţiunile contra avutului obştesc. Studii juridice, ed. Academiei, Bucureşti, 1960, pag. 433; O.
Stoica – Consideraţii privitoare la problema falsului în acte, ca mijloc de săvârşire sau de înlesnire a săvârşirii
unor infracţiuni, Leg. Pop., pag. 25; Gh. Elian – Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune
săvârşită prin fals, JN 5/1962, pag. 78; N. Ilie – Săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin întrebuinţarea de acte
Pagina 48 din 75
legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin. 2 partea a II-a a art. 215 din Codul penal în
vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni. Aşa fiind, dacă mijlocul folosit pentru inducerea în eroare a
victimei constituie prin el însuşi o infracţiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracţiunea de
înşelăciune în forma agravată prevăzută în alin. 2 al art. 215 C. pen. cât şi după caz, pentru
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, port nelegal de armă etc. Dacă mijlocul fraudulos
folosit este un înscris oficial fals, falsificarea făcându-se chiar de către făptuitor, funcţionar,
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, acesta va răspunde pentru fals intelectual, înşelăciune în
formă agravată şi uz de fals.
Delapidarea
Asemănări
Potrivit art. 215/1 din C. pen., infracţiunea de delapidare constă în însuşirea, folosirea
sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte
bunuri pe care le gestionează sau administrează. Aşadar, atât delapidarea cât şi infracţiunea
de fals intelectual presupun întrunirea în subiectul activ a calităţii de funcţionar.
Deosebiri
În ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, aceasta presupune că, pentru a fi
subiect activ al acestei infracţiuni, funcţionarul trebuie să aibă şi calitatea de gestionar sau
administrator al bunurilor delapidate.
Spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen., care, aşa cum am arătat
atunci când am analizat-o, este o infracţiune de pericol, fapta prevăzută de art. 2155 C. pen.
este o infracţiune de rezultat, care presupune producerea unei pagube, în acest sens ea fiind
inclusă de legiuitor în capitolul dedicat infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.
Însuşirea, folosirea sau traficarea unui bun de către cel care îl gestionează sau
administrează se realizează, deseori, cu ajutorul falsului în înscrisuri. De asemenea, cu
ajutorul falsului în înscrisuri, făptuitorul, încearcă, deseori, să ascundă fapta săvârşită. Sub
Codul penal anterior, în legătură cu delapidarea săvârşită prin fals au avut loc numeroase
discuţii şi controverse, până când s-a ajuns la împărtăşirea punctului de vedere potrivit căruia
în caz de săvârşire sau de ascundere prin fals a infracţiunii de delapidare există concurs real
de infracţiuni. Codul penal în vigoare impune această soluţie cu caracter de regulă generală,
prevăzând în mod expres, în dispoziţiile art. 33 lit. a, că există concurs chiar dacă una din
false, JN 2/1962, pag. 110
Pagina 49 din 75
infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. Aşadar, dacă un
funcţionar care are calitatea de gestionar sau administrator al anumitor bunuri, falsifică un
înscris oficial în exerciţiul atribuţiilor de serviciu în vederea săvârşirii sau ascunderii unei
infracţiuni de delapidare în legătură cu acele bunuri, în sarcina lui se vor reţine infracţiunile
de delapidare şi fals intelectual în concurs real.
În cele ce urmează, vom prezenta o speţă din practica judiciară care a ridicat probleme
de aplicare a legii în ceea ce priveşte reţinerea infracţiunilor de delapidare şi fals intelectual.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş, inculpata a fost trimisă
în judecată pentru fals şi uz de fals, constând în aceea că a rescris o serie de monetare şi a
trecut în registrul de gestiune monetarele cu valori mai mici; a mai fost trimisă în judecată şi
pentru faptul că şi-a însuşit suma de 40.976.141 lei în perioada 23 noiembrie 1996 – 4 iunie
1997 în calitate de gestionară la un magazin din Mediaş aparţinând unei societăţi comerciale
cu capital privat.
Prin sentinţa penală nr. 181/1998 a Judecătoriei Mediaş, inculpata a fost condamnată
pentru infracţiunea de fals intelectual, uz de fals şi delapidare în formă continuată; s-a
constatat că prejudiciul a fost acoperit şi că pedepsele sunt graţiate conform Legii nr.
131/1997.
Împotriva acestei sentinţe procurorul a declarat apel, susţinând că instanţa de fond a
stabilit, cu privire la infracţiunea de delapidare, o stare de fapt contrară probelor de la dosar,
numai pentru a aplica graţierea. În mod greşit au fost respinse pretenţiile SC Bianca SA Blaj
cu privire la beneficiul nerealizat în sumă de 3.406.106 lei.
Tribunalul Sibiu, prin decizia penală nr. 330/1998 a respins ca nefondat apelul,
motivând că activitatea infracţională a inculpatei nu s-a extins în perioada 23.11.1995 –
4.06.1997, deoarece din probe rezultă că ultimul monetar rescris de inculpată avea data de
24.05.1997. Nu are nici o relevanţă că inculpata a încercat să acopere o parte din lipsa din
gestiune la data de 4.06.1997 în timpul controlului, neputându-se desprinde de aici concluzia
că însuşirea de sume de bani a avut loc până la acea dată.
Cât priveşte al doilea motiv de apel tribunalul motivează că este o simplă afirmaţie
susţinerea că partea civilă ar fi putut încasa dobânda bancară la suma delapidată, deoarece
aceasta este doar o supoziţie; tot atât de bine banii ar fi putut fi folosiţi pentru plata unor
furnizor sau pentru achitarea contravalorii unor mărfuri. De altfel, partea civilă nici nu a
înţeles să facă apel pentru acest motiv, ceea ce confirmă temeinicia hotărârii pronunţate de
instanţa de fond care a apreciat ca nedovedită cererea formulată pentru eventualele dobânzi.
Pagina 50 din 75
Problema de drept pe care o ridică speţa de faţă constă în aceea dacă inculpata putea fi
trasă la răspundere pentru comiterea infracţiunii de delapidare în formularea dată textului prin
Legea nr. 140/1996, deoarece subiectul activ al acestei infracţiuni este funcţionarul gestionar,
şi în acelaşi timp să răspundă şi pentru infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals.
Infracţiunea de delapidare poate fi săvârşită atât de funcţionarul public, în sensul art. 147 alin.
1 combinat cu art. 145, cât şi de funcţionarul nepublic, adică de orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept privat.
Aparent s-ar putea susţine că şi infracţiunea de fals intelectual ar putea fi comisă de
orice salariat, chiar şi de cel aflat în serviciul unei persoane juridice de drept privat, deoarece
textul când se referă la subiectul activ al infracţiunii, foloseşte denumirea de funcţionar aflat
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, întocmai ca atunci când se referă la subiectul activ al
infracţiunii de delapidare. Dar aceasta este numai o aparenţă, deoarece în conţinutul art. 289
C. pen. legiuitorul se referă la funcţionarul care falsifică un înscris oficial. Pentru a stabili
dacă actele ( monetarul şi registrul de evidenţă a monetarelor ) falsificate în speţă de
inculpată au caracter de înscris oficial, trebuie să analizăm prevederile art. 150 alin. 2 C. pen.
care dau definiţia noţiunii de înscris oficial. Constituie un asemenea înscris numai acela care
emană de la sau aparţine unei unităţi la care se referă art. 145 C. pen. Acest text are în vedere,
aşadar, numai o persoană juridică de drept public; numai o asemenea persoană juridică poate
să emită un înscris oficial ori să-I aparţină un atare înscris.
Societăţile comerciale cu capital privat nu pot emite înscrisuri oficiale deoarece nu
corespund cerinţelor art. 150 alin. 2 şi art. 145 C. pen.; actele contabile ale acestor persoane
juridice sunt înscrisuri sub semnătură privată; falsificarea acestor înscrisuri ar putea atrage
răspunderea penală potrivit art. 290 C. pen., dar numai dacă se comit prin contrafacerea
înscrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe
juridice. O asemenea alterare a actului priveşte însă forma actului şi nu conţinutul acestuia;
legea noastră penală nu incriminează falsul intelectual al înscrisurilor sub semnătură privată,
ci numai falsul material al unor asemenea înscrisuri.
Dacă în speţă inculpata nu a falsificat un înscris oficial şi nici un act sub semnătură
privată, este limpede că ea nu poate fi trasă la răspundere nici pentru infracţiunea de uz de
fals deoarece lipseşte obiectul material al infracţiunii, respectiv actul falsificat.
În realitate, fapta inculpatei trebuia încadrată în prevederile art. 40 ale Legii 82/1991
(legea contabilităţii) care incriminează efectuarea cu ştiinţă, de înregistrări inexacte, precum
şi omisiunea, cu ştiinţă, a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea
veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale care se reflectă în
Pagina 51 din 75
bilanţul contabil. Această normă face trimiterea în ce priveşte încadrarea juridică şi

sancţiunea la fals intelectual prevăzut în art. 289 având însă un caracter autonom; ea se
întregeşte cu norma împrumutată menţionată numai sub aspectele arătate.
Într-adevăr, fapta inculpatei de a rescrie monetarul şi de a înregistra sume mai mici în
evidenţele contabile întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii menţionate, astfel că,
organele judiciare trebuiau să schimbe încadrarea juridică a faptelor în această infracţiune.
SECŢIUNEA II – ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI CU INFRACŢIUNI PREVĂZUTE

ÎN LEGI SPECIALE – LG. 82/1991 CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE, LG. 87/1994
Pentru o completă analiză a infracţiunii ce formează obiectul acestei lucrări şi pentru

o deplină înţelegere a trăsăturilor specifice a acestei infracţiuni trebuie să avem în vedere şi
comparaţia cu alte infracţiuni cu care s-ar putea confunda. O astfel de infracţiune (care
prezintă o serie de asemănări cu falsul intelectual) cuprinsă într-o lege specială este
infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 modificată.
Conform art. 40 din Legea nr. 82/1991, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte,
precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă
denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi a elementelor patrimoniale ce
se reflectă în bilanţul contabil constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte
conform legii.
Din redactarea acestui text de lege rezultă că nu orice alterare a evidenţelor contabile
(prin înregistrări cu ştiinţă inexacte sau omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor) constituie
infracţiune, ci numai acelea ce au drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor,
rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale şi numai dacă sunt dintre acelea ce se
reflectă în bilanţul contabil.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991 contabilitatea se organizează şi conduce la regiile
autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile şi
celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care au calitatea de comerciant, deci
fapta incriminată în art. 40 se putea comite de reprezentanţii, salariaţii cu atribuţii în
domeniul ţinerii evidenţelor contabile din cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale pe
acţiuni, societăţilor comerciale cu răspundere limitată, asociaţiilor cooperatiste, asociaţiilor
familiale şi de orice persoană fizică care are calitatea de comerciant.
Pagina 52 din 75
Conform art. 2 din lege, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi

sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia
patrimonială, iar potrivit art. 4, ministerul finanţelor emite planul de conturi general,
modelele registrelor şi bilanţurilor contabile, formularelor comune privind activitatea
financiară şi contabilă, precum şi normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea
acestora.
Potrivit art. 20, principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt registrul-
jurnal, registrul-inventar şi cartea mare.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 82/1991, bilanţul contabil se întocmeşte, de regulă,
anual, iar potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 704/199329, bilanţul contabil nu se întocmeşte de asociaţiile familiale şi
persoanele fizice, aşa încât sfera virtualilor subiecţi activi ai infracţiunii prevăzute de art. 40
din Lg. 82/1991 se reduce la salariaţii, respectiv administratorii regiilor autonome,
societăţilor comerciale pe acţiuni, societăţilor comerciale cu răspunde re limitată, instituţiilor
publice, organizaţiilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte şi celorlalte persoane juridice ce
au obligaţia de a întocmi bilanţ contabil, fiind excluşi din start administratorii asociaţiilor
familiale şi persoanele fizice.
Curtea Supremă de Justiţie, a acceptat, dar numai tangenţial, ideea că şi reprezentanţii
asociaţiilor familiale ar putea fi subiecţi activi ai infracţiunii de fals intelectual prevăzute de
art. 40 din Legea 82/199130.
Instanţa supremă ar trebui să revizuiască şi să tranşeze problema subiecţilor activi ai
infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991, în ceea ce priveşte persoanele fizice şi
reprezentanţii asociaţiilor familiale, cu precizarea că termenul de administrator al asociaţiei
familiale nu-şi găseşte justificare în raport de terminologia juridică folosită în legislaţia ce
reglementează organizarea şi funcţionarea asociaţiilor familiale.
În raport de aceste reglementări, vom analiza succint doar două din consecinţele
cerinţei ca înregistrările inexacte sau omisiune înregistrării să privească acele venituri,
cheltuieli, rezultate financiare şi elemente patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil.
a). La data adoptării Legii nr.82/1991, incriminarea din art. 40 era în concordanţă cu
legislaţia penală în vigoare la acea dată, dar mai ales cu dispoziţiile art. 289 din Codul penal
ce reglementează falsul intelectual la care art. 40 din Lg. 82/1991 face trimitere.
29
Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 303 din 22 decembrie 1993.
30
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, - decizia nr 1009/1998 pronunţată în dosarul nr. 393/1998
(nepublicată)
Pagina 53 din 75
S-ar putea invoca, şi nu fără motive, că art. 40 din Lg. 82/1991 este o infracţiune de
sine stătătoare, în conţinutul căreia se face trimitere la un text din Codul penal, numai în ce
priveşte pedeapsa, însă concluzia ar fi pripită, pentru că, cu ocazia redactării textului, din art.
40 din Legea 82/1991 legiuitorul nu s-a mulţumit, ca în multe ocazii asemănătoare, să facă
trimitere doar la pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de fals intelectual, ci s-a exprimat în
sensul că acţiunile şi inacţiunile descrise în acest text (art. 40) constituie infracţiune de fals
intelectual şi în consecinţă, faptele descrise în art. 40 trebuie să îndeplinească toate condiţiile
cerute de acest text precum şi cele din textul art. 289 Cod penal.
Conform art. 147 alin. 1 Cod penal., în redactarea în vigoare în 1991, prin
“funcţionar” se înţelege orice salariat care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu,
indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat
ori unei regii autonome sau societăţi comerciale de stat, iar conform alin. 2 erau asimilate
funcţionarilor persoanele care îndeplineau o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele
prevăzute în alin. 1, indiferent dacă primeau sau nu o retribuţie.
Potrivit art. 148 alin. 1, în redactarea în vigoare în 1991, prin “alţi salariaţi” se
înţelegeau salariaţii care exercitau în condiţiile art. 147 alin. 1 o însărcinare în serviciul uneia
dintre celelalte organizaţii prevăzute în art. 145, iar potrivit alin. 2, erau asimilate cu “alţi
salariaţi” persoanele care îndeplineau o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele
prevăzute în alin. 1 indiferent dacă primeau sau nu o retribuţie.
Potrivit art. 145 Cod penal., la care făcea trimitere art. 148 Cod penal., prin “obştesc”
se înţelegea tot ce interesa organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţie
care desfăşura o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţiona potrivit legii, iar
potrivit art. 150 alin. 2 prin “înscris oficial” se înţelegea orice înscris care emana de la o
organizaţie din cele prevăzute în art. 145 sau care aparţine unei asemenea organizaţii.
În raport de aceste reglementări din partea generală a Codului penal, putem afirma că
încriminarea din art. 40, în 1991, adică la data adoptării Legii nr. 82, era în deplin acord cu
textul art. 289 Cod penal., de aşa manieră încât puteam reţine că şi fapta administratorului sau
salariatului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, de a face înregistrări inexacte
sau de a omite cu ştiinţă înregistrarea în contabilitate constituie infracţiunea prevăzută de art.
40 din Legea nr.82/1991 şi trebuia sancţionată conform falsului intelectual incriminat în art.
289 Cod penal, deoarece administratorul sau salariatul societăţii comerciale cu răspundere
limitată îndeplineau toate condiţiile cerute de art. 148 şi art. 145 Cod. penal, ca “alt salariat”
al unic organizaţii ce desfăşura o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţiona
Pagina 54 din 75
potrivit legii, iar înscrisurile întocmite de acestea, inclusiv documentele contabile, aveau
caracterul de “înscris oficial” în sensul art. 150 alin.2 Cod penal.
Modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996 au interesat în mod serios
şi dispoziţiile art. 145, 147, 148, 150 şi 289, de asemenea manieră încât, societăţile
comerciale cu răspundere limitată nu mai intră în categoria autorităţilor publice, instituţiilor
sau persoanelor juridice de interes public vizate de art. 145. S-a exprimat astfel opinia potrivit
căreia înscrisul întocmit de administratorul sau salariatul unei astfel de societăţi nu mai este
“înscris oficial” în sensul art. 150 alin.2 şi în consecinţă, falsificarea lui nu mai poate
constitui infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal, ci infracţiunea de
fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 Cod penal.
În literatura de specialitate a fost criticată această opinie. În acest sens vă supunem
atenţiei o speţă soluţionată de Tribunalul Sibiu care a generat discuţii asupra posibilităţii
instanţei de judecată de a dispune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de fals
intelectual prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 în infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. în cazul în care înscrisurile falsificate şi
neevidenţiate în contabilitate nu sunt înscrisuri oficiale. De asemenea, dacă în acest caz se
poate aplica pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen., deşi se reţine că s-a comis infracţiunea
prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 care face trimitere la pedeapsa prevăzută în art.
289 C. pen.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaş, inculpatul I.P. a fost
trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 40 din
Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. şi evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din
Legea nr. 87/1994, fapte aflate în concurs real.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul I.P. a fost asociat unic la S.C. MEDIBON Mediaş,
societate care producea şi comercializa bomboane şi produse zaharoase.
În perioada iulie-august 1996, inculpatul a înregistrat în contabilitatea societăţii două
facturi nereale, în sensul că numele furnizorului era fictiv, iar achiziţiile menţionate în facturi
nu au avut loc; aceasta a avut drept consecinţă denaturarea rezultatelor financiare şi a
elementelor patrimoniale care s-au reflectat în bilanţul contabil din anul 1996. De asemenea,
în cursul anului 1997, inculpatul nu a înregistrat în contabilitate un număr de 18 facturi de
producţie din anul 1997, precum şi 6 facturiere în scopul de a nu plăti taxele datorate statului.
Prin activitatea infracţională descrisă, inculpatul s-a sustras de la plata taxelor şi
impozitelor datorate statului în valoare de 6.068.107 lei.
Pagina 55 din 75
Judecătoria Mediaş l-a condamnat pe inculpat la 7 luni închisoare în baza art. 40 din
Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. şi la 1 an şi 2 luni închisoare în baza art. 13 din
Legea nr. 87/1994, urmând ca, în urma contopirii conform art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b C. pen.,
acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 2 luni închisoare.
În urma apelării sentinţei, Tribunalul Sibiu a rejudecat cauza şi, prin decizia nr.
42/2001 a dispus, în baza art. 334, schimbarea încadrării juridice în art. 40 din Legea nr.
82/1991 raportat la art. 290 C. pen., şi a aplicat inculpatului pedeapsa prevăzută în art. 290 C.
pen.
În motivarea deciziei s-a arătat că, actele care emană de la alte societăţi decât cele
prevăzute în art. 145 C. pen. (instituţii publice) nu sunt înscrisuri oficiale şi deci nu se poate
reţine art. 289 C. pen., şi că legea contabilităţii –deşi în vigoare din 1991- nu mai este de
actualitate atâta timp cât noţiunea de “înscris oficial” s-a modificat ulterior prin Legea nr.
140/1996 privind modificarea Codului penal.
Soluţia Tribunalului Sibiu este criticabilă pentru motivul expus în cele ce urmează.
Prin art. 40 din Legea nr. 82/1991 a fost incriminată fapta de a efectua cu ştiinţă
înregistrări inexacte, precum şi de a omite cu ştiinţă înregistrările în contabilitate şi care are
drept consecinţă denaturarea veniturilor, a cheltuielilor, a rezultatelor financiare şi a
elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil. Din textul menţionat rezultă că
această faptă este asemănătoare cu cea de fals intelectual. În literatura de specialitate s-a
semnalat însă că infracţiunea de fals intelectual prin înregistrări inexacte sau omisiunea
înregistrării în contabilitate este o infracţiune distinctă de cea prevăzută în art. 289 C. pen.,
existând diferenţe privind condiţiile de incriminare, cum ar fi obiectul material ( în cazul art.
40 din Legea nr. 82/1991 fiind documentele contabile oficiale şi nu orice act oficial ca în
cazul art. 289 C. pen.), elementul material ( la art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind vorba
exclusiv de “operaţiuni patrimoniale ce trebuie operate în contabilitate” şi nu de orice “fapte
sau împrejurări” ca la art. 289 C. pen. ), urmarea infracţiunii ( în cazul art. 40 din Legea nr.
82/1991 fiind vorba de un bilanţ contabil fals şi nu orice act fals, cum este cazul art. 289 C.
pen. ), subiectul activ principal ( în cazul art. 40 din Legea nr. 82/1991 fiind orice persoană
fizică împuternicită, sub orice formă, să ţină contabilitatea societăţii şi nu un “funcţionar ori
orice salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu” cum este în cazul art. 289 C. pen.
raportat la art. 147 alin. 2 C. pen. ).
Aşadar, în speţa pusă în discuţie, în opinia instanţei de judecată, împrejurarea că
documentele contabile fictive înregistrate de inculpat nu sunt “înscrisuri oficiale” în sensul
cerut de art. 150, atrage aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art.
Pagina 56 din 75
290 C. pen. şi nu aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C.
pen.
În opinia prezentată, acest punct de vedere este discutabil întrucât în primul rând art.
40 din Legea nr. 82/1991 conţine o incriminare de sine-stătătoare, fiind incriminată într-o
faptă printr-o lege specială, descrierea elementelor constitutive ale acesteia fiind completă.
Trimiterea pe care o face legiuitorul la infracţiunea de fals intelectual din Codul penal este
numai pentru a putea aplica limitele de pedeapsă prevăzute în art. 289 C. pen. (închisoare de
la 6 luni la 5 ani) limite ce sunt corelate cu gradul de pericol social şi pe care legiuitorul nu le
mai repetă în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 82/1991.
Când a dispus schimbarea încadrării juridice, instanţa a avut în vedere numai
împrejurarea că documentele falsificate înregistrate în contabilitate de inculpat nu sunt
înscrisuri oficiale, fără a analiza şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii, fără a
observa că sunt întrunite condiţiile de existenţă ale infracţiunii prevăzute în art. 40 din Legea
nr. 82/1991 şi fără a considera că infracţiunea prevăzută în art. 40 din Legea nr. 82/1991 este
o faptă incriminată printr-o lege specială pe care legiuitorul a denumit-o “fals intelectual”. De
asemenea, legiuitorul a asimilat această infracţiune cu cea prevăzută în art. 289 C. pen. numai
în ceea ce priveşte pedeapsa aplicabilă, aşa încât instanţa a aplicat o pedeapsă în alte limite
decât cele prevăzute expres în art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportându-se la pedeapsa
prevăzută în art. 290 C. pen.
Referitor la motivarea instanţei de judecată, că Legea contabilităţii nu mai este de
actualitate, în opinia noastră norma de incriminare din legea specială ( Legea nr. 82/1991 ) ca
normă de trimitere a absorbit norma de incriminare din legea generală ( Codul penal ) în
formularea şi cu sancţiunea prevăzută la 27 decembrie 1991 – când Legea nr. 82 a intrat în
vigoare ( norma împrumutată ) aşa încât modificările ulterioare aduse legii penale cu
implicaţii asupra normei din legea specială nu afectează în nici un fel dispoziţiile din art. 40
din Legea nr. 82/1991.
Noi ne raliem acestei din urmă opinii expuse prin intermediul speţei prezentate mai
sus şi susţinem că soluţia corectă ar fi fost condamnarea inculpatului I.P. în baza dispoziţiilor
art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.
Într-o altă speţă, aflată încă pe rolul Judecătoriei Arad31 spre soluţionare, apreciem că
Parchetul a încadrat în mod corect faptele inculpatului în prevederile legii speciale ( Legea nr.
82/1991 ), raportat la dispoziţiile Codului penal.
31
Judectăria Arad – dosar nr. 3187/2002 – nepublicată.
Pagina 57 din 75
Astfel prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, învinuitul S.M. a

fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 13
din Legea nr. 87/1994 şi art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu
aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., precum şi art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. şi art. 25
C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., faţă de aceste fapte
fiind aplicabile şi prevederile art. 33 lit. a C. pen.
În fapt, s-a reţinut că învinuitul S.M. este asociat unic şi administrator la SC Office
Tech SRL Arad, contabilitatea primară fiind ţinută de învinuita L.G.A.
La data de 29.05.2001 Direcţia Controlului Fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor
Publice a efectuat un control la SC Office Tech SRL Arad ocazie cu care s-a constata că în
cursul anului 2000 nu au fost înregistrate în contabilitate la valoarea lor reală un număr de 3
facturi, determinând neplata către bugetul de stat a unui TVA în sumă de 235.569.165 lei şi
un impozit pe profit în sumă de 311.170.361 lei, situaţie care s-a reflectat şi în bilanţul
contabil de la sfârşitul anului 2000.
Învinuitul S.M. a determinat-o pe învinuita L.G.A. – contabila societăţii comerciale –
să completeze două dintre aceste facturi care erau doar semnate şi ştampilate de SC UKA
TRADING SRL precum şi un număr de 7 chitanţe în alb reprezentând contravaloarea unei
alte facturi şi de asemenea o altă factură emisă de SC Adisan Club SRL Bucureşti, cu date
neconforme realităţii, dorind în acest fel să modifice datele care se reflectă în contabilitate.
Ulterior învinuita L.G.A. a înregistrat în contabilitate aceste documente, deşi a cunoscut
faptul că ele nu reflectă realitatea.
În ceea ce o priveşte pe învinuita L.G.A., cercetată sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. şi art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi
art. 33 lit. a C. pen., s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 181 C. pen.
întrucât raportat la modul de comitere al faptelor acestea nu prezintă gradul de pericol social
al unor infracţiuni. Învinuita se află la prima abatere de acest gen, nefiind cunoscută cu
antecedente penale, iar în cursul cercetărilor a avut o atitudine sinceră, recunoscând şi
regretând fapta comisă. Aşadar, soluţia Parchetului în ceea ce o priveşte pe această învinuită a
fost de scoatere de sub urmărire penală, în baza art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 lit. b/1 din Cod
procedură. penală., cu aplicarea dispoziţiilor art. 91 din Cod penal.
În sarcina învinuitului S.M. se reţine comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite
de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi art. 40 din Legea nr. 81/1991 raportat la art. 289 Cod
penal. –cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., precum şi art. 25 Cod penal. raportat la art. 289
Pagina 58 din 75
Cod penal. şi art. 25 C. pen. raportat la art. 291 Cod penal. –cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod
penal. Faţă de aceste fapte sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a Cod penal.
Învinuitul S.M. se face vinovat de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală deoarece
a determinat înregistrarea la valoarea nereală a unor facturi la SC Office Tech SRL, fapt care
s-a reflectat şi asupra bilanţului contabil pe anul 2000. Totodată, învinuitul S.M. se face
vinovat şi de instigare la comiterea de către învinuita L.G.A. a infracţiunilor de fals
intelectual şi uz de fals în formă continuată deoarece, cu intenţie şi în baza aceleiaşi
rezoluţiuni infracţionale a determinat-o pe aceasta să falsifice un număr de 3 facturi fiscale şi
7 chitanţe fiscale cu prilejul întocmirii acestora, documente care ulterior au fost folosite de
către învinuita L.G.A. la întocmirea documentaţiei contabile a firmei.
Modificările aduse prin Legea 140/1996 au restrâns deci sfera subiecţilor activi ai
infracţiunii prevăzute de art. 289 Cod penal, eliminându-i pe administratorii şi salariaţii
societăţilor comerciale cu răspundere limitată din această sferă.
Deci, dacă pentru motivele arătate mai sus, de la 14 noiembrie 1996, administratorii şi
salariaţii societăţilor comerciale cu răspundere limitată nu mai pot fi subiecţi activi ai
infracţiunii de fals intelectual şi nu pot fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută în art. 289 Cod
penal, cum poate fi denumită şi sancţionată fapta acestora de a face înregistrări inexacte sau
de a omite să facă înregistrarea în contabilitate a veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor
financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, pentru că o asemenea
faptă nu mai poate fi numită fals intelectual şi nu mai poate fi sancţionată conform art. 289
Cod penal, pentru că norma la care face trimitere art. 40 din Legea nr. 82/1991 şi anume, art.
289 Cod penal nu mai poate fi aplicată acestor subiecţi, cărora le este aplicabilă o altă normă
şi anume, cea prevăzută de art. 290 Cod penal, ce conţine alte pedepse.
Problema care se pune este cum îi putem spune fals intelectual, dacă nu este fals
intelectual?
Nu vedem rezolvarea problemei decât prin intervenţia legiuitorului care să pună de
acord textele la care am făcut referire, fie să modifice art. 40 din Legea 82/1991 dându-i
individualitatea ce impune, atât în ceea ce priveşte denumirea infracţiunii, cât şi pedeapsa şi
să nu mai facă trimitere la o altă infracţiune.
Poate că formularea cea mai fericită, care ar corespunde tuturor exigenţelor, a
articolului 40 din Legea nr. 82/1991, ar fi înlocuirea raportării la falsul intelectual (“constituie
infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii”), cu raportarea al infracţiunea
de fals (“constituie infracţiunea de fals şi se pedepseşte conform legii”) ceea ce înseamnă că
Pagina 59 din 75
raportarea se va face la falsul intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal în cazul în care
subiectul activ face parte din regiile autonome, societăţile comerciale pe acţiuni, instituţiile
publice, sau la falsul în înscrisuri sub semnătură privată atunci când subiectul activ face parte
dintr-o societate comercială cu răspundere limitată.
b) O a doua problemă este cea referitoare la momentul consumării infracţiunii
prevăzute de art. 40 din Legea 82/1991: când s-a făcut înregistrarea inexactă, respectiv când
s-a omis înregistrarea în evidenţele contabile, sau când s-a întocmit bilanţul contabil?
Unii autori32 s-au exprimat în sensul că, deşi este vorba de falsificarea unor
documente contabile, dar nu s-a produs urmarea materială cerută de art. 40 din Legea 82
(denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se
reflectă în bilanţul contabil), ori fapta a rămas în faza de tentativă, nu se va putea reţine
infracţiunea special, dar, se va pute reţine infracţiunea de drept comun, în formă consumată
sau tentativă, după caz, în măsura în care sunt întrunite cerinţele art. 289 alin.1 sau alin.2 Cod
penal, ştiut fiind că, tentativa la art. 40 din Legea 82/1991 nu se pedepseşte.
Deşi nu o spun în mod expres, rezultă în mod clar opinia acestor autori că infracţiunea
prevăzută de art. 40 din legea amintită se consumă în momentul întocmirii bilanţului contabil,
adică atunci când s-a reluat şi s-a reînscris şi în bilanţul contabil înregistrarea inexactă sau
omisiune înregistrării din evidenţele contabile, înregistrări sau omisiuni ce au avut drept
consecinţă diminuarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor
patrimoniale.
Privită prin această opinie, fapta de înregistrare inexactă cu ştiinţă sau de omisiune a
înregistrării în contabilitate a unor venituri, cheltuieli, rezultate financiare sau elemente
patrimoniale ale unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, până la întocmirea
bilanţului contabil, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991, pentru
că înregistrările inexacte sau omisiunile nu s-au reflectat încă în bilanţul contabil, care
urmează să se întocmească ulterior şi numai la termenele stabilite, dar nu va constitui, nici
tentativă la această infracţiune – art. 40 din Legea 82/1991, pentru că în conţinutul acestui
text nu se prevede că tentativa se pedepseşte şi după părerea noastră, nici infracţiunea de fals
intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal, pentru simplul motiv că evidenţa contabilă,
documentul în care s-a făcut înregistrarea inexactă sau din care s-a omis înregistrarea nu este
un înscris oficial ( pentru motivele care au fost expuse la primul punct). Ea poate constitui cel
mult infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, dacă sunt îndeplinite toate cerinţele acestui
text.
32
Ibidem – pag. 42
Pagina 60 din 75
Alţi autori33, pe care i-a preocupat incriminarea din art. 40 din Legea nr. 82/1991, nu
au abordat problema momentului consumării acestei infracţiuni, iar practica judiciară, nu s-a
pronunţat însă cu privire la ea.
Opinia exprimată de primii autori, cum că infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea
82/1991 se consumă în momentul întocmirii bilanţului contabil, indiferent de momentul când
s-a făcut înregistrarea inexactă sau s-a omis înregistrarea în documentul contabil întocmit
anterior bilanţului, este discutabilă.
Potrivit alin. 1 al art. 6 din Legea nr. 82/1991, înregistrările contabile se fac
cronologic şi sistematic, potrivit planurilor de conturi şi normelor emise în condiţiile
prevederilor art.4, iar potrivit alin. 2, orice operaţiune patrimonială se consemnează în
momentul efectuării ei într-un înscris care să stea la baza înregistrărilor în contabilitate, deci
ni se pare logic ca acţiunile şi inacţiunile (înregistrări inexacte şi omisiuni de înregistrare în
contabilitate) să se comită pe tot parcursul anului calendaristic, iar consumare lor ca
infracţiune să aibă loc o singură dată şi în acelaşi moment: al întocmirii bilanţului contabil, ce
marchează sfârşitul anului bugetar, adică atunci când înregistrarea inexactă sau omisiunea din
evidenţele au fost preluate şi se reflectă în bilanţul contabil. Dar dacă, operaţiunea privind
veniturile, cheltuielile sau elementele patrimoniale a fost corect înregistrată în contabilitate,
dar nu a fost cu ştiinţă corect preluată în bilanţul contabil? De ce s-a mai incriminat
înregistrarea inexactă sau neînregistrarea în contabilitate, care, după opinia autorilor citaţi, tot
nu poate atrage sancţiuni penale, când se putea cu aceeaşi finalitate să se incrimineze doar
înregistrarea fictivă sau omisiunea înregistrării în bilanţul contabil?
Apreciem că nu aceasta a constituit finalitatea ce l-a preocupat pe legiuitor pentru a
incrimina în mod special într-o lege nepenală, nişte fapte care erau deja incriminate în mod
general în art. 289 Cod penal.
Afirmaţia nu este gratuită pentru că acţiunile (înregistrări inexacte) şi inacţiunile
(omisiuni de a înregistra) ce constituie latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 40 din
Legea 82/1991 se înscriu în noţiunea generală de “falsificare” ce constituie latura obiectivă a
infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 Cod penal.
Astfel, prin înregistrări inexacte se înţelege înscrierea în documentele contabile a unor
date nereale, neconforme cu realitatea, referitoare la existenţa lor, sau cu privire la cantitatea,
valoarea sau data efectuării lor, iar prin omisiunea înregistrării se înţelege neînregistrarea
unor asemenea operaţiuni.
33
Gh. Diaconescu - Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale, editura ALL, Bucureşti, pag. 274
Pagina 61 din 75
Prin falsificare34 se înţelege, aşa cum am mai arătat în cuprinsul acestei lucrări,
operaţia prin care se realizează acţiunea de alterare a adevărului şi ea - falsificarea –
presupune, ca şi falsul existenţa unui adevăr şi a unor lucruri, entităţi, care servesc pentru
dovedirea lui şi asupra cărora se efectuează acţiunea de alterare a adevărului. Falsificarea se
poate realiza prin orice mijloace susceptibile de a produce o alterare a adevărului (plăsmuire,
contrafacere, alterare, denaturare, etc.)
Este evident că primele două formulări (înregistrări inexacte şi omisiunea
înregistrării) fac parte din sfera cu mult mai largă a noţiunii de falsificare, raportul fiind de la
gen la specie.
Bilanţul contabil nu este singurul document contabil şi nu credem că numai pe acesta
a dorit să-l protejeze legiuitorul iar pe celelalte documente contabile nu.
Dacă a voit ca infracţiunea din art. 40 din Legea 40/1991 să se consume numai în
momentul când înregistrările inexacte sau omisiunile anterioare bilanţului s-au reflectat, au
fost preluate în bilanţul contabil, legiuitorul ar fi trebuit să nu folosească formularea
“înregistrări inexacte , precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate” ci să
folosească exprimarea “ înregistrării inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor
în bilanţul contabil”, ştiut fiind faptul că bilanţul contabil este doar unul dintre documentele
contabile.
Noi credem că, infracţiunea din art. 40 a Legii nr.82/1991 se consumă în momentul în
care s-a efectuat înregistrarea inexactă, sau s-a omis înregistrarea în contabilitate, dar că fapta
constituie infracţiune numai dacă înregistrarea inexactă sau omisiunea înregistrării este de
natură să denatureze veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare şi elementele patrimoniale
ce se reflectă în bilanţul contabil, iar dacă înregistrarea inexactă sau omisiunea este preluată
şi în bilanţul contabil sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 41 alin.2 Cod penal.
Literatura şi practica judiciară a mai fost confruntată cu o problemă asemănătoare
atunci când a trebuit să răspundă la întrebarea dacă “formularea de natură să producă
consecinţe juridice” din art. 288 alin. 1 Cod penal, condiţionează consumarea infracţiunii de
producerea vreunei consecinţe juridice.
34
V. Dongoroz s-a-– Infracţiuni de fals – în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.IV, Partea
specială, ed. Academiei, Bucureşti 1972, pag. 358.
Pagina 62 din 75
Literatura 35 şi practica judiciară36 au fost consecvente în a fi stabilit că infracţiunea de

fals intelectual este o infracţiune de pericol şi nu de rezultat, că este suficient ca falsificare să
fie de natură a produce consecinţe juridice, nu neapărat să şi fi produs vreo consecinţă
juridică, dar dacă o asemenea consecinţă s-a şi produs şi ea constituie prin ea însăşi o altă
infracţiune distinctă, sunt aplicabile regulile de la concursul de infracţiuni.
Revenind la falsul în contabilitate, tindem să credem că problema acestei infracţiuni
se rezolvă în acelaşi mod ca la falsul intelectual, prevăzute de art. 289 Cod penal, infracţiunea
se consumă în momentul efectuării înregistrării inexacte sau a omisiunii înregistrării în
contabilitate, dar numai că nu orice înregistrare inexactă sau orice omisiune de înregistrare în
contabilitate constituie infracţiune, ci numai acelea care sunt apte să producă o anume
consecinţă juridică: să denatureze veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare şi elementele
patrimoniale, dar nu oricare, ci numai din acelea ce se reflectă în bilanţul contabil, adică cele
care interesează bilanţul contabil, dar nu este necesar să se aştepte ca să se întocmească acest
bilanţ. Dacă cumva denaturarea reflectată în bilanţul contabil care deja a fost întocmit
priveşte venituri, cheltuieli, operaţiuni ce au dus la sustragerea de la plata unor obligaţii
fiscale către stat, ne aflăm în prezenţa unui concurs al infracţiunii de fals în contabilitate,
prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de
art. 13 din Legea nr. 87/1994.37
Concluzionând, deşi se aseamănă în multe privinţe, cele două infracţiuni sunt fapte
distincte incriminate de lege, existând diferenţe privind condiţiile de incriminare cum ar fi
obiectul material, elementul material, urmarea infracţiunii, subiectul activ principal. În ceea
ce priveşte obiectul material, în cazul infracţiunii incriminate în art. 40 din legea nr.82/1991,
acesta constă în documente contabile oficiale şi nu orice act oficial ca în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 289 C. pen. Diferenţa dintre elementul material al infracţiunii din art. 40 al
legii amintite şi cel al falsului intelectual din art. 289 C. pen. rezultă din faptul că în primul
caz este vorba exclusiv de “operaţiuni patrimoniale care trebuie operate în contabilitate” iar
în al doilea caz de “orice fapte sau împrejurări”. Urmarea infracţiunii în situaţia art. 40 din
Legea 82/1991 constă într-un bilanţ contabil fals, iar în situaţia art. 289 C.pen. constă în orice
35
Ibidem – pag. 424-429
36
Tribunalul Suprem secţia penală decizia nr. 2015/1971 – în Repertoriul alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1977, pag. 168, pct.8, Tribunalul Suprem secţia
penală, decizia nr. 472/1971 în acelaşi repertoriu, pag. 168, pct.9, Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia
nr.300/1971, în Revista română de drept nr. 1/1972, pag. 155, Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.
1337/1977, în RRD nr. 12/1970, pag. 178, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr. 32/1975 în RRD
nr.3/1976, s-a
37
Gheor
ghe Voinea – Falsul în contabilitate şi falsul intelectual, rev. Dreptul nr. 3/1999, pag. 98-104.
Pagina 63 din 75
act fals. Subiectul activ principal este diferit în cazul celor două infracţiuni întrucât fapta
prevăzută în legea specială poate fi săvârşită de orice persoană fizică împuternicită, sub orice
formă, să ţină contabilitatea societăţii, pe când fapta prevăzută în Codul penal poate fi
săvârşită de un funcţionar sau orice alt salariat aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
potrivit art. 289 raportat la art. 147 alin.2 Cod penal.
CAPITOLUL IV
ASPECTE CRIMINOLOGICE
Secţiunea I – Noţiuni generale
Înainte de a trece la analiza aspectelor criminologice ale infracţiunii de fals

intelectual, este necesar să ne oprim pe scurt asupra noţiunii de criminologie.
Criminalitatea sau infracţionalitatea ca fenomen social a apărut odată cu apariţia
omului şi a organizării în forme de comunitate socială. Anterior acestui fapt istoric nu se
poate vorbi de existenţa criminalităţii deoarece “acolo unde nu există morale şi norme există
crime”38. Din punct de vedere ştiinţific, despre cercetarea acestui fenomen social negativ nu
se poate vorbi decât odată cu apariţia criminologiei ştiinţifice. Astfel, criminologia este ştiinţa
cu caracter preponderent social care studiază criminalitatea sub aspectul stării, structurii şi
dinamicii sale şi sub acela la cauzelor şi condiţiilor obiective şi subiective care o generează
sau favorizează, care studiază de asemenea, personalitatea infractorului şi a victimei
infracţiunii, elaborând şi sintetizând căile şi mijloacele de prevenire şi combatere a acestui
fenomen, în scopul stabilirii şi menţinerii acesteia în limite rezonabile ale apărării şi
prezervării intereselor şi valorilor generale, unanim acceptate ale individului, societăţii şi
statului.39 Aşadar criminologia este ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi
nu doar a unei părţi a acesteia.
38
Oloff Kirberg – Basic problems of criminology – Copenhaga 1935, pag. 13.
39
V. Ursa – Criminologie – curs – Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept, Cuj Napoca
1994, pag. 12
Pagina 64 din 75
Secţiunea II. – Cauze şi condiţii care generează comiterea infracţiunii de fals

intelectual
Aspectele fenomenologice pe care le studiază criminologia pot fi generale –care se

referă la fenomenul criminalităţii în ansamblu, subsumând toate manifestările antisociale ce
sunt circumscrise noţiunii de criminalitate indiferent de genurile de infracţiuni şi individuale
–care se referă la diverse categorii, tipuri, specii de infracţiuni, motiv pentru care analizăm în
special aspectele criminologice ale infracţiunii de fals intelectual.
Sub aspect fenomenologic, interesează structura cantitativă a infracţiunii, numărul şi
felul infracţiunilor, cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează săvârşirea infracţiunii,
prevăzută şi pedepsită de art. 289 C. pen., dinamica acestora, rolul necesităţii şi al întâmplării
în cadrul activităţii de săvârşire al infracţiunilor precum şi fapte care nu sunt infracţiuni, dar
care preced, determină sau însoţesc fenomenul criminalităţii.40
În cercetarea contemporană a criminalităţii ca fenomen atenţia se deplasează de la
personalitatea criminalului la actele sale sub aspect etiologic, se cercetează circumstanţele
care fac posibilă comiterea infracţiunii de fals intelectual, iar în cadrul acestora cele
caracterizate de oportunitate.
În principiu sunt necesare trei condiţii pentru ca infracţiunea prevăzută 289 Cod penal
să poată fi comisă.
- Existenţa unei valori ocrotită de legea penală care să-l intereseze pe delicvent. În
cazul infracţiunii de fals intelectual valoarea socială ocrotită este cea referitoare la încrederea
publică în valabilitatea şi autenticitatea înscrisurilor oficiale şi în activitatea desfăşurată de
funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestor înscrisuri.
Valoarea ocrotită trebuie să fie suficient de interesantă pentru infractor, altfel acesta nu se va
hotărî să-i aducă atingere. Datorită diversităţii înscrisurilor oficiale precum şi importanţei
efectelor pe care acestea le pot produce, întotdeauna vor exista delicvenţi interesaţi să aducă
atingere acestor valori.
- O altă condiţie este aceea a lipsei unui sistem de ocrotire socială apt să prevină
infracţiunea de fals intelectual sau să apere valoarea vizată respectiv încrederea publică în
înscrisurile oficiale. În cazul în care există un astfel de sistem, criminalul se va abţine de la
asumarea anumitor riscuri, în acest sens apreciem ca deosebit de utilă în lupta împotriva
criminalităţii, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, modificarea articolului 289
Cod penal în sensul sporirii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această
40
Gheorghiţă Mateuţ – Criminologie-note de curs, Arad, 1993, pag. 5.
Pagina 65 din 75
infracţiune. Această măsură este menită să descurajeze delicvenţii dornici să săvârşească

această infracţiune.
- existenţa unui delicvent potenţial (individ capabil să comită infracţiunea de fals
intelectual). Dacă individul, care se găseşte în faţa oportunităţii, nu găseşte valoarea suficient
de interesantă, sau apreciind mijloacele de comitere, raportat la riscuri, nu se simte în stare să
aducă atingere valorii se va abţine de la criminalitate. Legea penală impune o condiţie
specială în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual, astfel că acesta
poate fi doar un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În această situaţie,
această a treia condiţie poate fi îndeplinită mai greu faţă de cazul infracţiunilor în care legea
nu prevede condiţii speciale în ceea ce priveşte subiectul activ.
Datorită caracterului social deosebit de complex al fenomenului infracţional în
general şi al infracţiunii de fals intelectual în special, precum şi a obiectivelor generale ale
investigaţiei criminologice se impune determinarea cantitativă şi calitativă a criminalităţii.
Aspectul calitativ al criminalităţii este dat de acele particularităţi, care fac
infracţionalitatea dintr-un anumit timp sau spaţiu determinat să fie ceea ce este şi să se
deosebească de criminalitatea din orice altă unitate spaţio-temporală.
Aspectul cantitativ al criminalităţii este dat de o serie de indicatori: numărul
infracţiunilor, numărul infractorilor, gravitatea infracţiunilor şi extinderea în timp şi spaţiu a
acestor elemente.
Determinarea spaţio-cantitativă a criminalităţii este exprimată prin noţiunile de
criminalitate reală, criminalitate descoperită şi criminalitate judecată.
Prin criminalitate reală se înţelege totalitate infracţiunilor comise în mod obiectiv, dar
care au rămas necunoscute ori neobservate şi neînregistrate de autorităţile competente într-o
ţară dată şi într-o perioadă dată. Tocmai fiindcă este vorba de infracţiuni care au fost săvârşite
în mod obiectiv, această criminalitate se numeşte reală sau săvârşită. Această criminalitate se
deosebeşte de criminalitatea sesizată sau aparentă, fiindcă aici faptele s-au comis şi sunt
cunoscute şi înregistrate dar ele nu constituie infracţiuni, crime, ori s-a pretins că s-au comis
şi în realitate nu s-au comis. Criminalitatea constituie aspectul cel mai grav al delicvenţei
sociale. Ea se divide în criminalitate descoperită - care cuprinde totalitatea infracţiunilor care
au ajuns la cunoştinţa organelor de stat competente să le ” trateze “ din punct de vedere legal
şi criminalitate nedescoperită denumită şi “cifră neagră” sau “criminalitate latentă” – care
cuprinde acele infracţiuni, care din diferite motive, nu au ajuns la cunoştinţa organelor de stat
abilitate să le înregistreze şi să le trateze ca atare.
Pagina 66 din 75
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite sau pretins

săvârşite care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost
înregistrate la organele de urmărire penală. Dar fiindcă unele fapte sunt numai aparent
infracţiuni sau aparent supuse răspunderii penale, aceste organe nu le trimit la instanţe de
judecată; de aici şi denumirea de criminalitate aparentă. Această formă de criminalitate de
regulă, este înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz
de plângere de directă - şi este cunoscută.41
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărâri penale de condamnare rămase definitive. Deci, în această categorie de criminalitate
intră numai acea parte care îndeplineşte cel puţin două condiţii: a fost examinată de instanţa
de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărâre penală definitivă. Conform unei statistici,
proporţia infracţiunilor de fals cuprinse în Codul penal reprezintă 12% din totalul
infracţiunilor comise, cu menţiunea că această raportare are în vedere doar infracţiunile din
Codul penal.
Datorită faptului că infracţiunea de fals intelectual se judecă în urma sesizării din
oficiu a organelor de urmărire penală, cifra neagră a criminalităţii este mai scăzută decât în
cazul infracţiunilor care se urmăresc şi se judecă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În cazul acestor din urmă infracţiuni, termenul de introducere a plângerii prealabile este de
două luni, iar victima rămâne de multe ori pasivă, nesesizând organele judiciare abilitate
datorită necunoaşterii, incapacităţii sau lipsei dorinţei de a acţiona.
Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie îl reprezintă identificarea,
analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii pentru a se crea premisele necesare atingerii
scopului generale al acesteia, acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale
eficiente în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional.
Printre cauzele şi condiţiile mai frecvente care generează sau favorizează comiterea
infracţiunii de fals intelectual menţionăm:
1. Factorii economici – respectiv baza economică care determină suprastructura
socială, politică, culturală, instituţională. Între aceşti factori sunt de reţinut :
perioada de tranziţie prelungită pe care România o parcurge din 1989, al cărei scop şi
finalitate nu sunt foarte bine conturate. Această perioadă este caracterizată prin încercări de
restructurare a infrastructurii, schimbarea formei de proprietate, privatizarea care a avut drept
consecinţă trecerea din proprietatea Statului în proprietate privată a majorităţii
întreprinderilor, apariţia societăţilor comerciale private, lichidarea unor structuri fără ca de
41
Ibidem – pag 50.
Pagina 67 din 75
multe ori să fie înlocuite cu altele, toate acestea reflectându-se negativ în nivelul de trai al
cetăţeanului şi în genere suprastructura socială şi instituţională, favorizând infracţionalitatea
în general şi infracţiunea pe care o analizăm în special.
În acest context, ca de altfel anterior anului de graţie1989 favorizarea economiei
subterane şi a pieţei negre sustrase de la rigorile legii în vederea obţinerii de foloase materiale
devine un modus vivendi aşadar cea mai importantă cauză ce favorizează săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. o constituie criza economică care are drept
consecinţă înrăutăţirea stării materiale a populaţiei. Scăderea nivelului de trai al păturilor
sociale se accentuează în timpul crizelor economice care afectează nivelul salariilor,
producţia şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate
pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale inclusiv infracţiunea de fals
intelectual.
Pentru prima oară în criminologie, Edwin H. Sutherland a examinat nu numai
criminalitatea oamenilor “de jos”, ci şi criminalitatea oamenilor “de sus”, a mediilor politice,
a oamenilor de afaceri, a claselor mijlocii şi superioare. El a elaborat teoria “criminalităţii
gulerelor albe”, adică a oamenilor conducători în economie, în servicii de stat, a unei calase
privilegiate cu puteri în economie şi stat, a oamenilor “cu relaţii” în societate, a celor ce
poartă “gulere albe”. Este vorba de delicte de abuz de încredere, de abuz în serviciu, în
paguba persoanelor fără putere, în starea de inferioritate, categorie în care se includ şi
infracţiunile de fals intelectual.42
2. Factorii politici situaţia politică din România a fost determinată în principal de
revoluţia din decembrie 1989 şi schimbarea regimului politic. Toate modificările din plan
politic îşi găsesc corespondent în situaţia economică la care ne-am referit anterior. Prin
schimbarea regimului politic şi trecerea la economia de piaţă s-a modificat şi forma de
proprietate, proprietatea privată luând locul proprietăţii socialiste, fapt ce a dat naştere
creşterea persoanelor cu potenţial infracţional în săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
Mărindu-se numărul societăţilor comerciale a crescut şi numărul persoanelor care au calitatea
de funcţionar, calitate cerută de lege pentru săvârşirea infracţiunii analizate.
3. Factorii sociali- culturali . Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi
spirituale create de societatea omenească în decursul istoriei. În criminologie interesează în
mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sa
negativă a indivizilor şi care finalmente îi conduce la comiterea faptelor antisociale.
42
Edwin H. Sutherland – Principies of criminology – 1934, pag.85.
Pagina 68 din 75
În această categorie de factori care determină şi favorizează săvârşirea infracţiuni de

fals intelectual se numără:
- familia – are o influenţă formativă asupra individului, fiind considerată pe drept
cuvânt prima şcoală a omenirii. Familia reprezintă astfel principala instanţă de socializare al
cărei rol funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a
două funcţii principale: şcolarizarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi
stabilizarea personalităţii adulţilor.43
În cadrul unor procese de interacţiune specifice între care imitaţia, învăţarea şi
identificarea sunt cele mai importante, copilul ajunge să simtă şi să se manifeste ca şi cum
caracteristicile unei alte persoane sau grup de oameni i-ar aparţine şi lui, structurându-şi astfel
trăsăturile de personalitate în funcţie de un model de referinţă. Conduita antisocială apare
îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor,
ori care în mod intenţionat asigură acestora modele de socializare negative. Conduita
infracţională apare în familiile dezorganizate în care copii sunt prost întreţinuţi din punct de
vedere material şi igienic şi în care apare manifestă lipsa de supraveghere şi carenţe în
educaţie. Cultivarea acestui dezinteres ori a unei atitudini incorecte, nesincere, cu privire la
actul de sesizarea a organelor judiciare în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni coroborată cu
promovarea unor sentimente de vendetă va conduce inevitabil la formarea personalităţii
individului în acest sens.
- şcoala – deţine un rol deosebit de important în formarea personalităţii individului. Ea
este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele profesionale, să formeze şi să
consolideze atitudinile pozitiv pregătind pentru viaţă tânăra generaţie. În nici un caz nu poate
fi neglijată corelaţia dintre infracţionalitate şi modul de instruire şi educaţie. În cazul special
al infracţiunii de fals intelectual, persoanele care comit aceste fapte au de regulă un grad
ridicat de pregătire profesională (calitatea de funcţionar presupunând cel puţin studii medii).
Dat fiind faptul că infracţiunea de fals intelectual presupune denaturarea adevărului în
cuprinsul unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către funcţionar, acest gen de
infracţiuni sunt mai greu de descoperit.
Indivizii cu volum redus de cunoştinţe, cu tare educaţionale pronunţate, fără o
reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de
ilicit, nu realizează şi “nu văd” consecinţele actelor lor în opera de înfăptuire a justiţiei.
Aceasta constituie o cale sigură spre infracţionalitate.
43
Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologie – Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1995– pag. 185
Pagina 69 din 75
- vârsta infractorului - reprezintă una din trăsăturile individuale ale personalităţii

infractorului care ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel
vârsta ne indică nivelul dezvoltării aptitudinilor sale fizice (forţa fizică ), nivelul dezvoltării
psihice ( de pildă nivelul de dezvoltare a intelectul, voinţei sau afectivităţii) precum şi poziţia
socială (nivelul de şcolarizare, ocupaţiile posibile, starea civilă, experienţa de viată) care ne
pot oferi indicaţii privitoare la explicarea comportamentelor deviante. În criminologie, din
punct de vedere al vârstei se face distincţie între copilărie, adolescenţă, vârsta adultă şi vârsta
înaintată.
Cele mai multe infracţiuni sunt comise de către persoanele aflate la vârsta
adolescenţei şi a tinereţii. Numărul infracţiunilor se reduce de regulă pe măsură ce persoanele
ajung la vârsta maturităţii, a realizării depline pe plan bio-psihic, familial şi social şi mai
mult, odată cu intrarea bătrâneţii, ani caracterizaţi prin unele procese fireşti de involuţie.44
Aşa cum am arătat cu ocazia analizării subiectului activ special al infracţiunii de fals
intelectual, calitatea de funcţionar cerută de lege presupune că această infracţiune poate fi
săvârşită numai de persoane angajate în muncă. De regulă, infracţiunea analizată se
săvârşeşte de către persoanele aflate în perioada adultă. Este greu de imaginat săvârşirea
infracţiunii de către minori întrucât aceştia chiar dacă sunt încadraţi în muncă de la vârsta de
16 ani (sau 14 ani cu acordul părinţilor) nu îndeplinesc celelalte condiţii pentru a deţine
calitatea de funcţionar (şi ne referim la studii, experienţă). Pe de altă parte, nici persoanele în
vârstă nu constituie o categorie importantă a persoanelor care comit asemenea infracţiuni
întrucât de regulă la vârsta de 57 pentru femei şi 62 pentru bărbaţi legea prevede pensionarea,
moment în care se pierde calitatea de funcţionar.
- profesia – prin ea însăţi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita criminalitatea
prin realizarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor au
relevat faptul că majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni.
Statisticile reflectă o rată deosebit de variată a delicvenţei profesionale.
Infracţiunea de fals intelectual poate fi comisă numai de indivizi care prin specificul
profesiei au abilitatea de a întocmi înscrisuri oficiale.
- alţi factori socio-culturali care pot determina şi favoriza săvârşirea infracţiunii de
fals intelectual pot fi consideraţi: nivelul de cultură, anturajul, apartenenţa la o anumită etnie
sau religie.
4. Factorii psihologici. Studierea şi clasificarea actului infracţional presupune pe lângă
aspectele arătate mai sus şi relevarea altora ce ţin de personalitatea infractorului în situaţia
44
Gh. Mateuţ – op. cit. – pag. 132.
Pagina 70 din 75
concretă în care comite fapta anitsocială şi de mecanismele psihologice care permit procesul
complex al trecerii la act.
Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează
rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume, cu scopul de conservare şi
dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a
fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre
ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) şi ansamblul
factorilor mediului social (factori exogeni).45
Între aceşti factori “in concreto” se numără aptitudinile, temperamentul, caracterul,
comportamentul, sexul.
Dispoziţiile individuale native care constituie premisa formării personalităţii sunt
influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă
fiinţa umană.
Sexul – reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice, psihice şi sociale prin care
indivizii umani se diferenţiază în bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică prin
factori de natură biologică care sunt înnăscuţi cât şi prin factori de natură socio-culturală. Din
acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei din punct de vedere anatomo-
morfologic, fiziologic, psihic şi social precum şi prin manifestările comportamentale. Cauzele
generale ale comportamentului criminal şi condiţiile ce pot favoriza acest comportament atât
în cazul femeilor cât şi în cazul bărbaţilor sunt aceleaşi. Cu toate acestea, infracţionalitatea în
rândul femeilor se caracterizează prin unele particularităţi de ordin cantitativ şi calitativ.
Astfel, în cadrul infracţionalăităţii delicvenţa feminină prezintă ponderea cea mai redusă
raportat la cea masculină. De asemenea, ea relevă o anumită specificitate privind felul
infracţiunilor şi modus operandi. Cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt multiple.
De pildă femeia, având o constituţie fizică mai puţin robustă precum şi o fire timidă şi
impresionabilă, are mai puţină dispoziţie şi capacitate pentru infracţiunile a căror săvârşire
reclamă o forţă şi energie fizică. Nu este cazul infracţiunii de fals intelectual care poate fi
săvârşită în egală măsură atât de bărbaţi cât şi de femei, comiterea unei asemenea infracţiuni
nu presupune folosirea forţei fizice.
Un loc aparte între aceşti factori îl ocupă particularităţile şi deficienţele de natură
psihică ale individului, respectiv, starea de sănătate mintală (şi psihică) sau antonimul
acestora boala psihică (element definitoriu al personalităţii), în această categorie incluzându-
se: nevrozele, psihopatiile şi psihozele. De asemenea poate apărea ca element inedit şi
45
Gh. Nistoreanu, C. Păun – op. cit. – pag. 199
Pagina 71 din 75
definitoriu pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, procesomania respectiv

provocarea şi declanşarea prin plângeri şi denunţuri a unor procese penale interminabile.
Secţiunea III – Căi şi mijloace de prevenire şi combatere specifice infracţiunii de fals

intelectual
Istoria preocupărilor provocate de săvârşirea faptelor antisociale îşi are originea în

negura timpurilor antice.46Acest început nu a fost marcat nici de teorii asupra crimei şi nici de
studiul răufăcătorului, ci de una dintre cele mai puternice sentimente ancestrale: teama
determinată de instinctul de conservare.47
Remarcabil este faptul că actualmente problemele criminalităţii şi justiţiei penale
preocupă cele mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit în cadrul
Consiliului social şi economic, o secţie pentru justiţie penală şi combaterea criminalităţii.48
Criminologia elaborează modele de profilaxie şi combatere a criminalităţii în vederea
diminuării treptate până la eradicarea fenomenului criminal. În conformitate cu
Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A, tendinţa represivă
ar trebui să se manifeste numai în cazul terorismului, al crimei organizate, infracţiunilor
contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor corupte ale funcţionarilor publici.
Rezultă deci că infracţiunea de fals intelectual, care se include în categoriile enunţate, este o
infracţiune cu un grad ridicat de pericol social, situaţie în care accentul trebuie pus pe
represiune în combaterea criminalităţi. Această luptă cu criminalitatea săvârşită este o luptă
post delictum, de obicei promptă, imediată şi inevitabilă.. Ea este dusă mai întâi de victimă şi
apoi de organele statului special însărcinate cu această luptă care se duce împotriva
făptuitorului, autorul crimei. Dar, această luptă, pentru a nu lua forma răzbunării oarbe şi
comiterii altor crime, este reglementată prin lege sub forma unor legi speciale, legi penale şi
coduri penale. Această luptă exprimă o politică penală represivă, politică necesară, însă
reglementată prin legi penale. Această tendinţă în care accentul se pune pe represiune în cazul
infracţiunilor care intră în categoriile mai sus amintite, este în concordanţă cu scopul general
al criminologiei, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă
efectele dorite. Mijloacele de represiune se folosesc după comiterea crimei 8 post delictum)
când trebuie să se ia măsuri imediate şi eficiente ( descoperirea, reţinerea, judecarea,
46
L. Negrier Dormont – Criminologie, Paris, editura Litec,1992, pag. 8.
47
E. Ferri – Principii de drept criminal, editura Revista politică, Bucureşti, pag. 7 (în traducerea lui Petre
Ionescu Muscel).
48
Gheorghe Nistoreanu, C. Păun – opere citate, pag. 216.
Pagina 72 din 75
condamnarea autorilor). Aceste măsuri sunt măsuri represive, sancţionatoare şi reglementate

juridic. În această privinţă, criminologia modernă cercetează un câmp mare de probleme, de
la cercetarea penală şi trimiterea în judecată, până la executarea pedepsei. Este adevărat că, în
lupta contra crimei, prin metodele şi mijloacele represive, prin aplicarea de sancţiuni penale,
represiunea joacă rolul principal, dar este necesar să fie aşa. Numai asemenea mijloace devin
eficiente şi mai cu seamă că aceste mijloace de luptă sunt cuprinse în legi şi deci obligatorii.
Această armă –represiunea- este imediată, sigură şi eficace, dar mijloacele represive trebuie
să fie bine şi just aplicate, încât să corespundă unor cerinţe morale, juridice şi umane.
Represiunea trebuie să fie un act de justiţie, de dreptate.49
Cu toate acestea nu este de neglijat nici lupta ante delictum, care se realizează prin
mijloace preventive şi constă în luarea unor măsuri care să ducă la împiedicarea comiterii de
crime. Există şi un adaos aplicabil în prevenirea crimei, şi anume “Mai uşor este să opreşti
decât să vindeci”. În cazul prevenirii unor infracţiuni aceasta este o măsură de preferat,
deoarece dacă s-ar comite crima, consecinţele acesteia ar fi greu de înlăturat. Prevenirea se
îndreaptă împotriva tuturor comportamentelor deviante, care prin acumularea şi adâncirea
unor procese specifice pot conduce la săvârşirea de fapte antisociale. În special pentru
prevenirea infracţiunii de fals intelectual este necesară:
- Studierea cauzelor şi condiţiilor care determină şi favorizează comiterea acestei
infracţiuni, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative pe termen lung şi mediu. Acest
deziderat de realizează prin profilaxia infracţiunii, adică prin aplicarea unui ansamblu de
măsuri cu caracter social , cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate să
preîntâmpine comiterea infracţiunii prin identificarea şi înlăturarea cauzelor acestui fenomen
antisocial. Activităţile de prevenire pot fi efectuate de către stat ori de către organele şi
organizaţiile publice prin măsuri de creştere a nivelului de trai material şi spiritual,
îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, asigurarea şi stabilitatea locurilor de muncă, paza
bunurilor.
- Eliminarea unor elemente ambigue din legislaţie şi uniformizarea practicii judiciare
pentru a se diminua numărul soluţiilor contradictorii şi stările conflictuale.
- Prevenirea prin popularizarea legilor şi a normelor de conduită socială.
- Educaţie etică şi juridică în familie, la şcoală, la locul de muncă, activităţile cultural-
educative.
49
I. Oancea – op. cit., pag. 213-214.
Pagina 73 din 75
- Prevenirea prin mijloace mass-media, respectiv organizarea unor emisiuni radio şi

TV, pe teme juridice, având ca obiect infracţiunea analizată, cu participarea unor specialişti în
materie, analizarea unor cazuri concrete aplicate (valabil şi pentru presa scrisă).
- Aplicarea corectă şi operativă a dispoziţiilor legale prin aplicarea unor sancţiuni
penale corespunzătoare gradului de pericol social şi persoanei infractorului.
Perfecţionarea sistemului sancţionator prin sporirea limitei maxime a pedepsei
prevăzute de lege pentru comiterea acestei infracţiuni (pentru infracţiunea de fals intelectual
apreciem că limitele pedepsei între 6 luni şi 5 ani nu sunt de natură a realiza prevenţia
generală în mod eficient, motiv pentru care propunem ca de lege ferenda să se sporească
limitele de pedeapsă pentru această infracţiune). În consecinţă, societatea trebuie să
reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi severe, care să determine reducerea
disponibilităţii indivizilor în comiterea unor asemenea fapte penale.
SECŢIUNEA IV –Justificarea analizării aspectelor criminologice în cadrul acestei

lucrări
Am consacrat acestei teme un capitol separat datorită legăturii indispensabile ce există

între dreptul penal şi criminologie. În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al
normei penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate,
criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care
acest fenomen poate fi prevenit. O analiză plastică a raportului dintre criminologie şi dreptul
penal este făcută de criminologul M. Killias50, care arată că acest raport se aseamănă foarte
mult cu acela care există între dreptul comercial faţă de ştiinţele economice. Pentru a atinge
anumite scopuri, statul foloseşte anumite pârghii economice, concretizate adesea sub forma
unor reguli de drept economic, fiscal sau comercial. Aşa cum dreptul comercial nu este în
măsură să propună altă cale decât cea juridică pentru atingerea acelor obiective, tot la fel
dreptul penal este limitat la modalităţile juridice pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii. Ţinându-se seama de caracterul complex al fenomenului criminal, cercetarea
lui ştiinţifică implică o cercetare pluridisciplinară.
Rezultă deci, că pentru o bună prevenţie a fenomenului infracţional cele două ştiinţe
trebuie să se întrepătrundă, să interacţioneze, având în vedere faptul că scopul criminologiei
este mult mai larg întrucât are în vedere diminuarea treptată până la dispariţia criminalităţii.
50
M. Killias – Precis de criminologie, ed. Stoempfili, Berna, 1991, pag. 8.
Pagina 74 din 75
Trebuie să remarcăm că deşi criminalitatea nu are ca obiect de studiu norme juridice

asemenea dreptului penal, utilizează aceste norme în vederea realizării finalităţii sale printr-o
metodologie specifică, o dată în plus necesitatea realizării aspectelor criminologice ale
infracţiunii de fals intelectual în cadrul acestei lucrări.
Pagina 75 din 75

Diploma - WWW - Tocilar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diploma - WWW - Tocilar

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Notiuni privind falsul intelectual in practica si teoria judiciara

1.1. Aspecte generale ale infracţiunilor de fals

modificarea conţinutului obiectului supus falsificării. Urmarea imediată a acestor infracţiuni

1.2. Istoricul reglementării juridice a infracţiunii de fals intelectual

Infracţiunile de fals sunt reglementate în toate legislaţiile, cu nuanţările determinate

cu moduri de sancţionare diferite in funcţie de politica economică a fiecărui stat în

INFRACŢIUNEA DE FALS INTELECTUAL ÎN ACTUALA REGLEMENTARE

SECŢIUNEA I – CONŢINUTUL LEGAL

SECŢIUNEA II – CONDIŢII PREEXISTENTE

2.2. Obiectul infracţiunii de fals intelectual

În doctrina dreptului penal român se consideră, de către majoritatea autorilor, că

2.2.1.Obiectul juridic al infracţiunii de fals intelectual

Obiectul juridic generic al infracţiunii de fals intelectual este comun cu al tuturor

2.2.2. Obiectul material al infracţiunii de fals intelectual

Infracţiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, şi un obiect material constând în

la un organ competent şi care din punct de vedere al condiţiilor de formă şi al materialităţii

material asemenea înscrisuri întrucât această infracţiune presupune falsificarea înscrisurilor

2.3. Subiectul infracţiunii de fals intelectual

În speţă, ministrul justiţiei, cu adresele menţionate mai sus, a avizat în conformitate cu

exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu menţiunea că întocmirea înscrisului trebuie să fie de

2.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii de fals intelectual

În cazul infracţiunii de fals intelectual, putem vorbi de existenţa a două subiecte

săvârşirii infracţiunii există o condiţie de timp intrinsecă acţiunii incriminate, în sensul că

SECŢIUNEA III – CONŢIUNUTUL CONSTITUTIV

3.1. Latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual.

Latura obiectivă a unei infracţiuni se realizează prin manifestarea exterioară a omului

3.1.1. Elementul material

Fără activitate exterioară nu poate exista infracţiune. Numai o acţiune (inacţiune)

săvârşeşte o infracţiune comisivă. Majoritatea infracţiunilor sunt comisive. Când printr-o

3.1.2. Cerinţe esenţiale

3.1.3. Urmarea imediată

Urmarea socialmente periculoasă a unei infracţiuni constă în schimbarea produsă în

provocată obiectului material. O asemenea infracţiune se consumă odată cu producerea

3.1.4. Raportul de cauzalitate

În general, raportul de cauzalitate constă în relaţia existentă între două fenomene:

Constatarea raportului de cauzalitate se impune numai la infracţiunile materiale,

Şi în cazul special al infracţiunii de fals intelectual trebuie să se constate existenţa

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii da fals intelectual

Latura obiectivă trebuie analizată în strânsă legătură cu latura subiectivă întrucât

este condiţionată de realizarea scopului, fiind suficientă executarea acţiunii cu intenţia

SECŢIUNEA IV-FORME.MODALITĂŢI. SANCŢIUNI.

4.1.Formele infracţiunii de fals intelectual

Ca orice fenomen, infracţiunea intenţionată se desfăşoară în timp şi spaţiu din

Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, adică

În cazul infracţiunii de fals intelectual, consumarea are loc în momentul în care se

4.2. Modalităţile infracţiunii de fals intelectual

Potrivit textului incriminator, infracţiunea analizată cunoaşte două modalităţi

Sancţiunile penale sunt măsuri de reeducare şi de constrângere, prevăzute de legea

aderarea membrilor societăţii la dispoziţia normei respective şi prin teama de pedeapsă

4.3.1. Anularea actului fals – propuneri de lege ferenda

Tot ca o sancţiune apare şi anularea actului fals rezultat în urma activităţii

4.4. Aspecte procesuale

Din punct de vedere procesual, la toate infracţiunile de fals, deci inclusiv la

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ALE INFRACŢIUNII DE FALS INTELECTUAL

SECŢIUNEA I – ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI CU ALTE INFRACŢIUNI

Falsul material în înscrisuri oficiale

2. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Falsul în declaraţii poate fi săvârşit numai cu intenţie directă, în timp ce falsul

Falsul privind identitatea

6. Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii

bilanţul contabil. Această normă face trimiterea în ce priveşte încadrarea juridică şi