Sunteți pe pagina 1din 44

BIOFUNCTIONALIZAREA NANOTUBURILOR DE CARBON

Scopul prezentului capitol: Prezentarea principalelor metode de biofuncţionalizare a


nanotuburilor de carbon (CNT) şi aplicaţiile acestora în domeniul nanobiotehnologiei.

Conjugarea nanotuburilor de carbon cu biomoleculele reprezintă un domeniu de cercetare atractiv


al nanobiotehnologiei. Utilizarea nanoparticulelor în domeniul medical a fost motivată de următoarele
caracteristici ale acestora:
1. nanoparticulele prezintă proprietăţi diferite de cele din domeniul macroscopic chiar şi atunci
când prezintă aceeaşi compozitie elementală;
2. datorită dimensiunii, compoziţiei şi morfologiei pot circula prin corp (fără să fie împiedicate de
sistemul imunitar) spre diferite părţi ale corpului sau spre celule individuale.
3. datorită dimensiunii timpul de circulaţie în organism este mai ridicat ceea ce poate reduce
necesitatea utilizării unor doze multiple de medicament (creşterea permebilităţii şi retenţiei în
organism)
4. există o varietate de nanomateriale multifuncţionale (ex-nanotuburile de carbon pot acţiona atât
ca agent de contrast cât şi ca sistem cu eliberare controlată)
5. anumite nanomateriale prezintă proprietăţi antibacteriene şi antivirale

ASPECTE GENERALE DESPRE CNT


• Ce sunt nanotuburile de carbon (CNT) ?

Carbonul în starea de hibridizare sp2 poate forma o varietate de structuri precum cea a grafitului
(3D), grafenelor(2D), nanotuburilor de carbon-CNT (1D) şi fulerenelor (0D).
Nanotuburile de carbon (CNT) descoperite în anul 1991 de cercetătorul Iijima sunt definite ca fiind
nanostructuri unice tubulare caracterizate de un raport lungime-diametru ridicat.

CNT alături de fulerene reprezintă o altă formă


alotropă a atomului de carbon.
CNT poate fi privit ca o foaie grafitică înfăşurată Grafit Diamant Fulerenă
sub forma unui cilindru care are la ambele capete Schema 1. Forme alotrope ale atomului de carbon

2 jumătăti fulerenă (C60).

Foaie grafitică

Schema 3. Formarea CNT prin înfăşurarea


foii grafitice
Schema 2. Reprezentarea schematică
a CNT

CNT prezintă o compoziţie chimică similară cu cea a grafitului însă este considerat un material
izotropic, proprietate care diferenţiază CNT de alte structuri pe bază de carbon şi îi conferă proprietăţi
unice. Datorită proprietăţilor remarcabile (mecanice, termice, electronice), structurii unice, CNT sunt
recomandate în numeroase domenii precum electronica, domeniul biomedical, obtinerea materialelor
compozite.

• Clasificarea CNT

-Clasificare după numărul de foi grafitice (grafene) implicate în structura CNT

Nanotuburile de carbon cu un singur perete (SWCNT)-constau într-o singură foaie grafitică


înfăşurată sub forma unui tub cilindric care la capăt prezintă o jumătate de fulerenă.

Schema 4. Reprezentarea schematică a SWCNT

Nanotuburi de carbon cu pereţi dublii (DWCNT)-se prezintă sub forma a doi cilindrici
concentrici
Nanotuburile de carbon cu pereti multiplii (MWCNT)- pot fi privite ca o colecţie de câteva
tuburi concentrice dispuse asemenea ’’păpuşii ruseşti’’.Această dispunere este asigurată de
prezenţa forţelor Waals.
Structura MWNT este asemanatoare modelulu

MWCNT ‘’ Păpuşa rusească’’

Schema 5. Reprezentarea schematică a MWCNT

CNT au dimensiuni în domeniul nanometric, cu un diametru cuprins între 0,4-2 nm (SWCNT) şi


2-100 nm (MWCNT) şi lungimea cuprinsă între 20-1000 nm.

Densitatea electronică ridicată creată de structura aromatică permite observarea cu uşurinţă a


acestor nanomateriale. SWCNT au tendinţa să se aglomereze (să formeze un mănunchi) datorită
interacţiilor puternice van der Waals, în timp ce MWCNT sunt considerate în principal monodisperse
(entităţi izolate).

MWNT
PAPUSA

SWCNT MWCNT
Figura 1. Imaginile TEM ale SWCNT (stânga)-1µ m şi MWCNT (dreapta).

- Clasificare după chiralitatea CNT


In funcţie de chiralitatea CNT (modul de înfăşurare a foii grafitice) acestea pot fii:

-CNT metalice
-CNT semi-conductoare

-structură zig-zag
-structură armchair

Schema 6. Diferite structuri ale CNT


-structură dependentă de chiralitate
(de axa după care se infăşoară foaia grafitică)

f Structura zig-zag

Structura „armchair”

SINTEZA SI PURIFICAREA CNT

Sinteza CNT
In prezent CNT pot fi obţinute în principal prin trei metode şi anume:

1. metoda depunerii chimice în stare de vapori (CVD)


2. metoda descărcarii în arc electric’’arc-discharge’’
3. metoda ablaţiei laser ’’laser ablation’’

Metodele ce implică utilizarea fazei gazoase sunt caracterizate printr-un grad limitat de impuritati,
aceste metode având posibilităţi de a fi aplicate pentru obţinerea nanotuburilor de carbon la o scară mai
largă.
1. Metoda depunerii chimice în stare de vapori (Chemical vapour deposition (CVD))

In cazul metodei CVD, nanotuburile de carbon sunt sintetizate utilizand ca materie prima
hidrocarburi precum metan, etilena, acetilena. Hidrocarburile sunt descompuse in radicali liberi la
temperature cuprinse intre 550-750oC. Aceste specii reactive difuzeaza pe substratul incalzit pe care
este depus catalizatorul (metale tranzitionale de tip Ni, Fe, Co).
Principiul metodei presupune trecerea hidrocarburilor printr-un reactor tubular incalzit la
temperaturi suficient de ridicate pentru a descompune hidrocarburile (Schema 7) si in prezenta unui
catalizator. CNT cresc pe catalizator si sunt colectate dupa racirea sistemului la temperatura camerei.
In cazul hidrocarburilor lichide precum benzenul, alcoolii etc. acestea sunt preincalzite iar
vaporii rezultati sunt transportati de catre un gaz inert in reactorul in care are loc sinteza CNT.
Vaporizarea hidrocarburilor solide precum naftalina poate fi obtinuta printr-o incalzire initiala a
acestora intr-un alt reactor la temperaturi mai mici decat in cazul reactorului in care are loc sinteza
CNT.
Catalizatorul utilizat poate fi solid, lichid sau gazos.
Sinteza CNT utilizand metoda CVD este influentata de o serie de parametrii precum natura
hidrocarburii, tipul catalizatorului si temperatura de crestere. Pentru sinteza MWCNT ca materii prime
se utilizeaza in principal acetilena. Optimizarea conditiilor de crestere a CNTse realizeaza prin
incalzirea substratului la 660 oC. Densitatea si viteza de crestere a CNT se imbunatatesc pe masura ce
temperatura creste.

1- hidrocarburi
2- reactor
3- catalizator
4- Controler de temperatura
5- Barbotor
Schema 7. Reprezentarea schematică a instalatiei utilizate la obtinerea CNT prin procedeul
CVD

Avantajele metodei CVD


-metoda permite controlul diametrului CNT şi vitezei de creştere a CNT;
-aliniere bună;

Dezavantajele metodei CVD


-densitatea ridicata a defectelor in structura MWCNT în comparaţie cu celelate două metode.
-rezistenţa la întindere a CNT este inferioară celor obţinute prin metoda descărcării în arc electric;
-prezenţa produşilor secundari precum carbon amorf, particule metalice etc.

2. Metoda descărcarii în arc eletric’’arc-discharge’’

Această metodă permite obţinerea a MWCNT dacă se aplică în absenţa catalizatorului sau
sinteza nanotuburilor de carbon cu un singur perete în prezenţa unui catalizator.
Principiul metodei presupune utilizarea a doi electrozi de grafit, un anod şi un catod mentinuti
intr-o incinta sub vacum si atmosfera inerta. Prezenta gazului inert favorizeaza cresterea vitezei de
depunere a carbonului. Initial electrozii sunt mentinuti independent urmand a fi conectaţi ulterior prin
intermediul unei atmosfere de heliu şi a unui curent electric, care se aplică până la obţinerea unui arc
electric stabil. Carbonul, care se evaporă de la anod, se depune la catod unde se adună treptat luând
naştere o creştere solidă la exterior dar care la interior conţine nanotuburi şi alte particule de carbon.
Cei mai importanti parametrii ai acestei metode sunt:
1- controlul arcului electric
2- selectarea optima a presiunii gazului inert din incinta in care se afla electrozii
1- anod
2- catod
Schema 8. Descrierea schematica a instalatiei utilizate in cazul metodei decărcarii în arc electric.

Avantajele metodei
-MWCNT se poate obţine în absenţa catalizatorului metalic (prezenta catalizatorului (amestec de
metale) este necesară la sinteza SWCNT).
-puritatea maximă a SWCNT obţinută prin această metodă este de 80 %.

3. Metoda ablaţiei laser

Principiul metodei constă în utilizarea unui fascicul de laser pentru a vaporiza un amestec de
grafit şi catalizator metalic menţinut într-o atmosferă controlată de gaz inert, la o temperatură de
1200°C. Descrierea schematică a instalaţiei de obţinere a CNT prin metoda ablaţiei laser este
prezentată în Schema 9.

Schema 9. Descrierea schematică instalaţiei de ablaţie laser


Principalii parametrii ai acestei metode sunt:
-cantitatea si tipul catalizatorului
-puterea si lungimea de unda a laserului
-temperatura
-presiunea
-tipul gazului inert

Avantaje
-metoda permite creşterea SWCNT cu un diametru controlat ce depinde de temperatura de reacţie
Dezavantaje
-prezenţa produşilor secundari precum carbon amorf, particule de grafit, particule metalice

Produsul obţinut prin aceste metode este reprezentat de un amestec de nanotuburi de carbon cu
diferite diametre, lungimi, chiralităţi şi concentraţii diferite de impurităţi (în principal carbon amorf şi
particule de catalizator).

Tabelul nr. 1. Comparaţie între cele trei metode principale de sinteză a CNT
Metoda Decsarcarea in arc Depunerea chimica Ablaţia laser
electric din fază de vapori (vaporizarea)
Randamentul metodei 30-90 % 20-100 % > 70 %
SWCNT Tuburi scurte cu Tuburi lungi cu Mănunchi de tuburi
diametrul 0,6-1,4 nm diametrul între 0,6-4 lungi (5-20 µ m) cu un
nm diametru individual de
1-2 nm
MWCNT Tuburi scurte cu Tuburi lungi cu Tehnică costisitoare
diametru între 1-3 nm diametru cuprins între pentru producerea
şi un diametru exterior 10-240 nm MWCNT
de 10 nm
Avantaje -se pot obţine uşor -uşor de adaptat la --control al diametrului
SWCNT scară industrială SWCNT
-SWCNT prezintă doar -tuburi cu lungime -puritate avansată
câteva defecte satisfăcătoare
structurale -proces relativ simplu
-se pot sintetiza -SWCNT pot fi
MWCNT fără adaos de obţinute cu un diametru
catalizator controlabil şi puritate
-metodă avantajoasă ridicată
economic
Dezavantaje -tuburile tind să fie CNT obţinute sunt în -tehnică costisitoare
scurte cu o distribuţie general de tip MWCNT deoarece necesită laseri
largă a dimensiunii şi cu defecte pe scumpi şi poate fi
-necesita purificări suprafaţă considerata
repetate consumatoare de
energie

Purificarea CNT
CNT sintetizate prin metodele amintite anterior conţin inevitabil impurităti precum grafitul,
carbonul amorf, particule de catalizator metalic, fulerene.
Principalele metode de purificare cuprind :
-oxidarea
-tratamentul cu acizi
-funcţionalizarea
-ultrasonicarea
-microfiltrarea
-separarea magnetică
-tehnici cromatografice

Aceste metode de purificare a CNT pot fi clasificate în trei categorii şi anume metode chimice,
fizice şi o combinaţie între cele două.

• Metoda chimică de purificare

Oxidarea
Principiul metodei constă în oxidarea selecivă, astfel impurităţile pe bază de carbon sunt
oxidate cu o viteză mai mare decât CNT. Această metodă permite îndepărtarea carbonului amorf şi
particulelor metalice. Intodeauna această metodă de purificare va influenţa structura CNT datorită
proceselor de oxidare ce au loc.
Eficienţa acestei metode depinde de o serie de factori precum conţinutul de metal, timpul de
oxidare, mediul de oxidare, agenţii de oxidare şi temperatura.
Principalul dezavantaj al tratamentului oxidativ este acela că nu doar impurităţile sunt oxidate.
In timpul procesului de oxidare este atacată şi suprafaţa CNT fiind astfel afectate şi proprietăţile
acestora.
Tratamentul cu acizi
In general tratamentul cu acizi este utilizat pentru îndepărtarea catalizatorilor metalici. In prima
etapă, suprafaţa metalului trebuie expusă procesului de oxidare sau sonicare şi apoi tratamentului cu
acizi.
Funcţionalizarea –Modificarea suprafeţei CNT
Această metodă se bazează pe obţinerea unei solubilităţi diferite în solvenţii uzuali. Prin
funcţionalizarea CNT cu diferite grupări sau lanţuri acestea devin mai solubile decât impurităţile şi
astfel se pot separa prin metode clasice (ex-filtrarea) de impurităţile insolubile precum metalele.

• Metoda fizică de purificare

Separarea CNT de impurităţile prezente prin această metodă se bazează pe diferenţele dintre
proprietăţile magnetice, mărimea fizică, densitate etc. In general această metodă permite îndepărtarea
nanosferelor de carbon, foilor grafitice, CNT cu diferite rapoarte diametru/lungime.
Morfologia şi proprietătile fizice ale CNT precum dimensiunea, densitatea, proprietăţile
magnetice, solubilitatea sunt diferite de cele ale impurităţilor prezente. Aceste diferenţe permit
separarea CNT de impurităţile prezente prin utilizarea unor anumite tehnici fizice precum filtrarea,
cromatografia, centrifugarea, ultrasonicarea la temperaturi ridicate (1400-2800oC). Punctul forte al
acestor metode de separare se bazează pe faptul că sunt metode nedistructive care nu implică tratament
oxidativ. Majoritatea acestor metode implică existenta unui mediu lichid care presupune o preparare a
probei in vederea atingerii unei bune dispersabilităţi în soluţia respectivă. Pentru a putea asigura acest
lucru, de cele mai multe ori se utilizează sonicarea sau prezenta surfactanţilor.

Avantajele metodei
-nu implică procese de oxidare şi de aceea distrugerea CNT este prevenită
Dezavantajele metodei
-metodă consumatoare de timp şi ineficientă

Ultrasonicarea

In această metodă particulele sunt separate datorită vibraţiilor ultrasunetelor. Aglomeratele


diferitelor nanoparticule sub acţiunea ultrasunetelor se vor dispersa. Separarea nanoparticulelor este
puternic dependentă de tipul surfactantului, solventului utilizate.
Purificarea magnetică
Această metodă permite îndepărtarea particulelor feromagnetice (catalizatorilor). Suspensia de
CNT este amestecată cu nanoparticule anorganice (ZrO2, CaCO3) într-o baie cu ultrasunete.
Nanoparticulele sunt captate cu ajutorul unor magneţi.

Microfiltrarea
Microfiltrarea se bazează pe diferenţa dimensiunilor particulelor existente în amestec. CNT şi o
mică cantitate de nanoparticule de carbon sunt reţinute pe filtru. Celelalte tipuri de nanoparticule
(catalizatorii metalici, fulerenele) trec prin filtru.

• Metoda combinată de purificare


Această metodă combină avantajele metodei fizice cu cele ale metodei chimice conducând la
obţinerea unor CNT de puritate avansată.

PROPRIETATILE CNT

In Tabelul nr. 2 sunt centralizate cele mai importante proprietăţi ale CNT

Tabelul nr. 2 Proprietăţile CNT

Proprietatea SWCNT DWCNT MWCNT


Densitatea (g/cm3) 1,3-1,5 1,5 1,8-2,0
Stabilitatea termică > 700oC
Diametrul 1 nm 5 nm 20 nm
Aria suprafeţei 10-20 m2/g
specifice
Conductivitatea 106
electrică (S/m)
Rezistenţa la 50-500 23-63 10-60
întindere (GPa)

MODIFICAREA CNT-FUNCTIONALIZAREA

• Rolul/importanţa funcţionalizării CNT


In general CNT au tedinţa de aglomerare datorită apariţiei forţelor van der Waals şi de aceea sunt
dificil de dispersat în compuşii organici uzuali sau matricile polimerice.
Manipularea si procesarea CNT este limitată de insolubilitatea acestora în solvenţii uzuali. CNT
sunt materiale practic insolubile sau greu de dispersat în orice tip de solvent. Modificarea chimică a
CNT permite lărgirea domeniului de aplicaţii incluzând obţinerea materialelor compozite, imobilizarea
moleculelor biologice.
In vederea utilizării CNT în domeniul biomedical este necesară o purificare avansată a acestora şi
modificarea suprafeţei acestora (funcţionalizarea) în vederea solubilizării/dispesiei individuale în
medii apoase.
Ataşarea unor grupări funcţionale sau catene alifatice de suprafaţa CNT creşte substanţial
solubilitatea acestora.

• Reactiviatatea CNT
Inainte de a discuta despre principalele metode de funţionalizarea a CNT sunt necesare informaţii
cu privire la reactivitatea CNT.
Reactivitatea chimică a nanotuburilor de carbon este similară cu cea a carbonului şi în particular
cu cea a grafitului, însă structura unică a CNT conferă acestora proprietăţi specifice. Curbarea pereţilor
CNT conduce la o modificare a orbitalilor moleculari ai atomilor de carbon şi o deplasare a densităţii
electronice către suprafaţa externă a nanotuburilor, acest lucru având impact asupra creşterii
reactivităţii suprafeţei externe. Capetele nanotuburilor de carbon sunt considerate a fi părţile cele mai
reactive deoarece în această zonă se localizează cea mai mare deformare şi în care atomii de carbon au
caracter sp3.

Pentru a înţelege structura şi proprietăţile nanotuburilor de carbon, legarea atomilor de carbon este
necesară o explicaţie a atomului de carbon [5].
Atomul de carbon prezintă şase electroni dintre care doi dintre aceştia se situează pe orbitalul sp
responsabil pentru legarea structurilor precum diamantul, grafitul, nanotuburile şi fulerenele (Schema
10).
Schema 10. Structura diamantului, grafitului, nanotuburilor de carbon, fulerenelor [5]

In cazul diamantului cei patru electroni de valenţă ai fiecărui atom de carbon ocupă orbitalul hibrid
sp3 şi crează patru legături covalente echivalente pentru a se conecta de alţi patru atomi de carbon în
patru direcţii tetraedrice. Această structură tridimensională face ca diamantul să fie cel mai dur
material cunoscut. Deoarece electronii în diamant formează legături covalente şi nu există legături
delocalizate, diamantul este un bun izolator electric. Electronii în diamante absorb lumină în domeniul
UV dar nu şi în domeniul vizibil sau IR şi de aceea apar transparente ochiului uman. Diamantul
prezintă o conductivitate termică neaşteptat de mare.

Nanotuburile de carbon pot fi văzute ca nişte cilindrii formaţi prin înfăşurarea unor foi
grafitice. In cazul CNT legăturile sunt în special sp2. Curbura circulară determină o rehibridizare în
care trei legături sunt uşor orientate în afara planului; pentru compensare orbitalul este mai mult
delocalizat pe suprafaţa externă a tubului. Acest lucru determină o rezistenţă mecanică superioară a
nanotubului, conductivitate termică şi electrică, activitate biologică şi reactivitate superioară grafitului.
In plus, prezintă defecte topologice precum pentagoane şi heptagoane încorporate în reţeaua
hexagonală. Conventional un nanotub de carbon lipsit de defecte prezintă în structură doar hexagone.
Fulerenele (C60) sunt alcătuite din 20 hexagoane şi 12 pentagoane. Legatura este de tip sp2
combinată cu sp3 datorită curbării pronunţate. Structura specială a fulerenelor asigură proprietăţi
surprinzătoare.

• Metode de funcţionalizare

Funcţionalizarea CNT constă în modificarea peretelui extern a CNT. Această modificare are
impact asupra proprietăţilor CNT. De exemplu, solubilitatea, dispersia CNT într-un anumit mediu sunt
dependente de agentul de modificare utilizat.
Modificarea suprafeţei CNT se poate realiză prin diferite metode, cele mai uzuale fiind
funcţionalizarea defectelor, funcţionalizarea non-covalentă şi cea covalentă [3]. Aceste metode au
fost clasificate ca fiind metode fizice, chimice sau metode electrochimice.
De asemenea în ultimii ani a fost introdusă o nouă metodă de funcţionalizarea a CNT ce are la
bază conceptul ’’CLICK CHEMISTRY’’.

Metoda ce implică funcţionalizarea defectelor [3]


Această metodă constă în ataşarea unor grupări funcţionale precum carbonil, carboxil sau
hidroxil pe suprafaţa CNT. In general CNT sunt purificate prin metode oxidative pentru a îndepărta
particulele metalice, carbonul amorf. In urma acestui tratament au loc deschideri ale capetelor CNT şi
generarea unor grupări funcţionale de tip carboxil, precum şi fracturarea CNT în tuburi scurte cu
lungimi cuprinse între 100-300 nm (Schema 11). Numărul de grupări carboxil generate pe suprafaţa
CNT depinde de temperatura tratamentului acid, timpul de menţinere a CNT în acid, tăria acidului sau
mediului oxidant.
.

Schema 11. Generarea grupărilor carboxil pe suprafaţa CNT


Metodele de titarea au determinat un conţinut de centrii activi în SWCNT de aproximativ 1-3 %.
Toate tratamentele oxidative în principal atacă capetele nanotuburile de carbon, însă pot fi vizate şi
defectectele structurale localizate pe pereţi. In general nanotuburile de carbon obţinute prin
descărcarea în arc electric sunt mai rezistente la oxidare (pondere mai mică a defectelor structurale) şi
astfel vor fi considerate mai puţin reactive. In Tabelul 3 sunt prezentate câteva exemple de tratamente
oxididativ.

Tabelul nr. 3. Exemple de medii oxidative

Agenţi de oxidare Grupări funcţionale generate pe


suprafaţa nanotubului de carbon
HNO3 + H2SO4 (3:1) Grupări carboxilice
HNO3 + H2SO4 (1:1), asistată de microunde
HNO3 + H2SO4 + HCl
HNO3
KMnO4 + H2SO4
K2Cr2O7
K2Cr2O7 + H2SO4 COOH, –OH, O=

Acid 5-fenoxiizoftalic
Pentaoxid de fosfor (P2O5)
Acid polifosforic
HNO3 + H2SO4 (3:1) + H2O2
H2O2

Aceste tratamente oxidative afectează în mod diferit nanotuburile de carbon în funcţie de tăria
agentului de oxidare şi de durata operaţiei (Tabelul 4).

Tabelul nr. 4. Comparaţie între tratamentele oxidative ale CNT

Tratament de modificare a Cracteristici CNT functionalizat Referinţă


suprafeţei CNT
Tratament oxidativ cu Această metodă permite purificarea Microchim Acta 152, 225–
amestec H2SO4 (98% w) + CNT (amestecul de acizi poate 232 (2006)
HNO3 (16 M) intercala şi exfolia foaia grafitică) însă
tuburile sunt tăiate în tuburi mai mici.
După acest tratament pe suprafata
CNT sunt introduse grupări
funcţionale de tip –COOH însă apar
semnale de distrugere a tubului
(aparitia defectelor CNT). De aceea
această metodă este considerată
ineficientă
Tratament oxidativ cu HNO3 Microchim Acta 152, 225–
2.6 M la temperatura camerei 232 (2006)
Tratament oxidativ cu HNO3 Metodă eficientă de purificare a Microchim Acta 152, 225–
2.6 M cu refluxare SWCNT bazată pe oxidarea selectivă 232 (2006)
a carbonului amorf.
Datorită existenţei defectelor de
suprafaţa a CNT pot apărea deschideri
parţiale ale tubului şi ruperi ale
acestora, ponderea acestora depinzând
de timpul de refluxare a CNT în
mediul acid.
Timpul de refluxare poate fii privit ca
un compromis între purificare şi
distrugerea pereţilor CNT
In condiţii de oxidare puternică
(HNO3 si refluxare 48 ore) structura
grafitică este ruptă şi tuburile sunt
fracturate.
Tratament cu KOH 10 M Acest tratament al CNT permite Microchim Acta 152, 225–
(oxidare blândă) introducerea grupărilor hidroxil şi 232 (2006)
carbonil în defectele deja existente
fără să determine o rupere a foii
grafitice sau sectionarea tubului.
Mecanismul de funtionalizare in
aceste condiţii nu este încă elucidat,
însă se presupune că O2 dizolvat în
soluţie poate fii implicat ca agent
blând de oxidare
Funcţionalizarea SWCNT Sărurile de aril-diazoniu sunt Microchim Acta 152, 225–
prin metoda reducerii cunoscute pentru reacţiile pe care le 232 (2006)
electrochimice a sărurilor de dau cu olefinele (reacţia Meerwein).
aril-diazoniu Această metodă este considerată
avantajoasă pentru modificarea
suprafeţelor ce au la bază carbonul-
reacţii de reducere electrochimică a
sărurilor de diazoniu care permit
legarea covalentă a radicalilor aril de
suprafaţa pe bază de carbon

Metoda funcţionalizării ce implică utilizarea acizilor concentraţi este eficientă în vederea


generării grupărilor funcţionale carboxilice, hidroxilice pe suprafaţa nanotuburilor de carbon, însă
crează defecte şi determină o distrugere parţială a structurii nanotubului sub acţiunea acizilor
concentraţi. Defectele generate afectează semnificativ proprietăţile mecanice ale nanotuburilor.
Tratamentul nanotuburilor de carbon cu ozon reprezintă o metodă de modificare a suprafeţei, fiind
considerată o metodă mai blândă.

Acestă metodă bazată pe crearea unor centrii reactivi (grupări carboxil, carbonil etc.) nu este
eficientă în ceea ce priveşte dispersia CNT în matricile polimerice, însă poate fi utilizată ca o primă
etapă ce intervine în funcţionalizarea covalentă a CNT cu anumite lanţuri organice prin
transformarea grupărilor carboxilice în cloruri acide.

Funcţionalizarea noncovalentă

Această metodă prezintă un interes deosebit deoarece nu implică o compromitere a proprietăţilor


fizice a CNT, permiţând totodată îmbunătăţirea solubilităţii ş ia procesabilităţi CNT. Metoda prezintă
avantajul menţinerii structurii aromatice a CNT şi a caracteristicilor electronice. Interacţiile
hidrofobe de tip π -π sunt de obicei cele care sunt implicate în stabilizarea noncovalentă. Până în
prezent printre cele mai uzuale molecule implicate în dispersia CNT se numără surfactanţii, polimerii-
biopolimerii şi biomacromoleculele.
Surfactanţii sunt utilizaţi frecvent datorită preţului accesibil precum şi a disponibilităţii într-o
gamă variată. Polimerii şi biopolimerii (acizii nucleici şi peptidele) s-au dovedit a fi foarte eficienţi în
procesele de dispersie.

- Funcţionalizarea CNT cu surfactanţi


Dispersia CNT s-a realizat utilizând o serie de surfactanţi neionici, anionici sau cationici.
Câteva exemple de astfel de surfactanti utilizaţi la dispersia CNT sunt prezentate în Tabelul 5.

Tabelul nr. 5. Surfactanţi utilizaţi la funcţionalizarea CNT


Tip surfactant Structura chimică a Proprietăţile Referinţă
surfactantului suspensiei de
CNT în apă
Dodecilsulfatul de sodiu SDS şi Triton X- C. Klumpp et al. /
Biochimica et
(SDS) 100 au fost Biophysica Acta
Triton X-100 utilizaţi la 1758 (2006) 404–
412
obţinerea unei
suspensii de CNT
surfactant neionic de până la 0,1 şi
0,5 mg/ml.
Stabilitatea
acestei suspensii a
fost de maxim 1
săptămână.
Dodecilbenzensulfonatul Suspensia C. Klumpp et al. /
Biochimica et
de sodiu (SDBS) obţinută prezintă Biophysica Acta

o stabilitate mai 1758 (2006) 404–


412
mare de peste 1
lună, atingându-se
o concentraţie de
10 mg/ml.
Combinaţia dintre
interacţiile π -π
ale fragmentelor
organice existente
în CNT şi
surfactant precum
şi catena lungă a
SDBS conduce la
o mărire a
stabilităţii
complexului.

Funcţionalizarea non-covalentă a CNT cu surfactanţi constă în punerea în contact a CNT cu


surfactanţii în faza apoasă. In acest caz CNT sunt înconjurate de componenţii hidrofobi ai micelelor
corespunzătoare. Interacţia devine puternică atunci când partea hidrofobă a surfactantului conţine
grupări aromatice (Schema 12). Atunci când se utilizează surfactanţii cationici, anionici
(dodecilsulfatul de sodiu-SDS, dodecilbenzensulfonatul de sodiu-NaDDBS) şi neionici, agregarea
CNT în apă poate fi diminuată. Interacţia dintre surfactanti şi CNT depinde de natura surfactantului
(lungimea catenei alchil, încărcarea). De exemplu SDS prezintă o interacţie slabă cu suprafaţa CNT în
comparaţie cu NaDDBS sau Triton X100 deoarece nu prezintă în structura sa nuclee aromatice.
Interacţiile benzenului cu suprafata grafitică conduc la o creştere a acoperirii suprafeţei CNT cu
surfactant. NaDDBS prezintă o eficienţă superioară faţă de Triton X-100 în dispersia CNT deoarece
prezintă o catenă alchil mai lungă [3].

Schema 12. Reprezentarea schematică a adsorpţiei diferitelor tipuri de surfactanţi pe


suprafaţa CNT [3].

Această metodă de dispersare a CNT este limitată în posibilele aplicaţiile din domeniul
biomedical deoarece surfactanţii pot traversa membrana plasmatica şi totodată manifestă un profil
toxic.

- Funcţionalizarea CNT cu biopolimeri

Utilizarea CNT în domeniul biotehnologic presupune funcţionalizarea acestora cu biomateriale.


Biomaterialele includ biomolecule, biopolimeri şi alte tipuri de bionanostructuri.
Funcţionalizarea CNT cu biomolecule reprezintă cea mai adecvată metodă de integrare a
acestor noi materiale în sistemele vii. Acizii nucleici sunt consideraţi candidaţii ideali de formare a
unor complecşi supramoleculari având la bază intercatiile π ale fragmentelor aromatice şi suprafaţa
CNT.
De asemenea, peptidele reprezintă o altă clasă de biopolimeri care dispersează eficient CNT.
Prezenţa aminoacizilor precum fenilalanina, tirosina şi histidina în structura peptidelor joacă un rol
cheie în procesul de solubilizare în apă.
Chitosanul este unul dintre cei mai utilizaţi biopolimeri în domeniul biomaterialelor.
Un exemplu de metodă de funcţionalizare a CNT cu chitosan utilizând o metodă nedistructivă
(metodă noncovalentă) este prezentat în Schema 13.
Această metodă utilizează capacitatea de emulsifiere a chitosanului, solubilitatea complet
diferită a chitosanului în apă în mediu acid sau bazic şi reacţiile de reticulare ale acestui polimer.
Schema 13. Functionalizarea CNT cu chitosan şi reticularea

Metoda presupune parcurgerea a trei etape şi anume

1. CNT (MWCNT) se dispersează în 100 ml soluţie de chitosan (chitosan dizolvat în soluţie de


acid acetic 1 %) şi se sonichează timp de 10 minute. Amestecul este agitat timp de 1 h, pentru
ca macromoleculele de chitosan să fie adsorbite pe suprafaţa CNT (acţionând astfel ca un
surfactant polimeric cationic).
2. O soluţie diluată de amoniu se adaugă în picătură peste suspensia creată (CNT-chitosan). Pe
măsură ce pH-ul sistemului creşte, chitosanul ionizat este deionizat şi astfel devine insolubil în
mediul apos formandu-se un strat de chitosan pe suprafaţa CNT.
3. Amestecul se încălzeşte la 60oC şi apoi se adaugă glutaraldehida în vederea reticulării
chitosanului depus pe suprafaţa CNT. Glutaralehida este un agent comun utilizat la reticularea
chitosanului care determină o fixare puternică a stratului de chitosan pe suprafaţa CNT.
Produsul obţinut se colectează prin centrifugare şi apoi este spălat cu acid acetic diluat în
vederea îndepărtării chitosanului nereticulat.

Prin combinarea proprietăţilor CNT şi versatilitatea şi biocompatibilitatea chitosanului, aceste


materiale hibride pot viza ca posibile aplicaţii domeniul biomedical şi anume biosenzori, sisteme cu
eliberare controlată precum şi alte aplicaţii în domeniul biologic.

- Funcţionalizarea CNT cu polimeri


Modificarea noncovalentă a CNT cu polimerii
Modificarea noncovalentă a CNT cu polimeri se bazează pe adsorptia fizică a polimerilor pe
suprafata CNT. Pereţii grafitici laterali ai CNT permit posibilitatea interacţiilor cu polimerii conjugaţi
precum şi a polimerilor ce contin heteroatomi. Avantajul acestei metode se referă la conservarea
sistemului conjugat al pereţilor CNT, acest lucru conducând la păstrarea proprietăţilor structurale ale
acestor materiale.
In direcţia solubilizării CNT utilizarea polimerilor reprezintă o alternativă bună pentru a înlocui
surfactanţii. In acest caz mecanismul dispersiei se bazează pe adsorptia polimerului pe suprafata CNT.

Funcţionalizarea covalentă
Funcţionalizarea covalentă presupune crearea unor legături chimice puternice între polimeri şi
CNT. Există două metodologii de grefare a CNT şi anume [6]:
-grefarea la (’’grafting to’’) care implică sinteza unui polimer cu o masă moleculară specifică şi
grupări terminale reactive sau precursori radicalici. Catena polimeră este ataşată de suprafaţa CNT prin
reacţii de adiţie.
-grefarea de la (’’grafting from’’) implică formarea catenei polimere de la suprafaţa CNT prin
polimerizarea in situ a monomerilor iniţiată de speciile chimice imobilizate pe pereţii laterali externi ai
CNT precum şi la capetele CNT.

Avantajul metodei ’’grafting to’’ este acela că permite utilizarea unor polimeri comerciali
caracterizaţi prin masă moleculară şi polidispersie controlată.
Dezavantajul metodei ’’grafting to’’ vizează conţinutul scăzut de polimer grefat datorită
reactivităţii relativ scăzute şi împiedicărilor sterice ridicate ale macromoleculelor.Grefarea iniţială a
catenei polimere împiedică steric o difuzie suplimentară a unor noi macromolecule către suprafaţa
CNT şi de aceea se obţine un grad de grefare scăzut. De asemenea pot fii utilizaţi doar polimerii ce
conţin grupări terminale reactive.
Polimerizarea monomerilor iniţiaţi de speciile existente pe suprafaţa CNT este un exemplu de
reacţie numită şi polimerizare iniţiată la suprafaţă. Avantajul acestei metode constă în grefarea unei
concentraţii ridicate de compus organic datorită diminuării împiedicării sterice.

Metoda ’’grafting to’’

In general această strategie de funcţionalizare presupune reacţia dintre catena polimeră şi


suprafaţa CNT nemodificată, oxidată sau prefuncţionalizată. Cele mai studiate/exploatate
funcţionalizări utilizând această metodă implică adiţiile radicalilor sau carbanionilor precum şi
reacţiile de cicloadiţie la dublele legătături ale CNT.
Alternativ, zonele de pe suprafaţa CNT care prezintă defecte apărute în urma procesului de
oxidare precum şi capetele deschise ale nanostructurilor ce conţin grupări carboxilice permit legarea
covalentă a oligomerilor sau polimerilor.
Atunci când se iau în calcul zonele cu defecte ale CNT funcţionalizarea se bazează pe
introducerea unor polimeri cu grupări reactive terminale care reacţionează cu grupările funcţionale de
pe suprafaţa CNT. Cei mai uzuali polimeri grefaţi utilizând această strategie sunt cei cu grupări
terminale de tip amino sau hidroxil ataşaţi prin reacţii de amidare sau esterificare de suprafaţa CNT
modificată în prealabil cu grupări carboxilice (Schema 14).

Schema 14. Funcţionalizare CNT utilizând metoda ’’grafting to’’

Reacţii de grefare a catenelor polimere de suprafaţa CNT activate

Principalele reacţii studiate în vederea grefării polimerilor de suprafaţa CNT sunt prezentate în cele
ce urmează.
1. Reacţii de esterificare între CNT şi macromolecule

Aceste reacţii au fost utile pentru grefarea


polistirenului (PS), alcoolului polivinilic
(APV), polietilenglicolului (PEG) de suprafaţa
CNT modificate cu grupări carboxil, acil.

A- MWCNT nefuncţionalizat
B- MWCNT nefuncţionalizat –iradiat
C- MWCNT funcţionalizat cu PS

2. Reacţii de amidare
Tabel 6. Tipuri de polimeri grefaţi
Tip polimer grefat CNT modificat
CNT acilat
Polietilenimină (PEI)
Polieterimidă CNT acilat
Polietilenoxid (PEO) cu grupări SWCNT activat cu grupări acil
amino terminale. Masa
moleculară = 5000 g/mol

3. Grefarea prin mecanism radicalic

Această metodă a fost utilizată la ataşarea poli(2-vinilpiridinei) care prezintă o grupare terminală
de tip 2,2,6,6,-tetrametilpiperidinil-1-oxil (TEMPO) de suprafaţa MWCNT.
La încălzirea polimerului gruparea terminală TEMPO se disociază şi formează radicali care permit
grefarea macromoleculei pe suprafaţa CNT (Schema 15). Utilizând această metodă au fost grefati
polimeri precum polistirenul, policaprolactona şi diverşi copolimeri.

Schema 15. Grefarea catenei polimere de suprafaţa CNT printr-o reacţie ce implică un mecanism
radicalic.

4. Adiţii nucleofile sau reacţii de cuplare

Anionul de polistiril-litiu, obţinut prin polimerizarea anionică poate fii grefat printr-o reacţie de
substituţie nucleofilă de suprafaţa CNT modificat cu grupări acil (Schema 16).

Schema 16. Reacţia de substituţie nucleofilă a anionului de polistiril-litiu cu CNT

5. Cicloadiţii
Schema 17. Reacţia de cicloadiţie a PS cu grupări azidice terminale cu suprafaţa CNT

6. Reacţii de condensare

Macromoleculele de poli(uree-uretani) cu grupări terminale de tip aminopropiltrietoxisilani au fost


grefate pe suprafaţa CNT funtionalizate cu alcoxisilani printr-un proces de condensare hidrolitică a
grupărilor alcoxi din silani.

Schema 18. Reacţia de cicloadiţie a PS cu grupări azidice terminale cu suprafaţa CNT

-Funcţionalizare CNT cu alţi compuşi (compuşi organici cu masă moleculară scăzută, agenţi de
silanizare, nanoparticule de siliciu, ansambluri poliedrice de tip (RSiO1,5)n
Prin intermediul acestor grupări funcţionale existente pe suprafaţa nanotuburilor de carbon se pot
grefa şi alte grupări funcţionale sau diferite molecule.
Cea mai uzuală metodă de funcţionalizare a CNT cu diverşi compuşi implică pornirea de la
CNT cu grupări carboxilice existente pe suprafaţa. Grupările carboxilice sunt reacţionate cu clorura de
tionil în vedere generării grupărilor de tip cloruri acide care ulterior sunt reacţionate cu diverşi agenţi
de grefare precum aminele (Schema 19).

Funcţionalizarea cu amine
CNT funcţionalizate cu octadecilamina prezintă o dispersabilitate satisfăcătoare în solvenţi
organici precum cloroform, diclormetan, solvenţi aromatici, sultura de carbon.
Schema 19. Reprezentarea schematică a funcţionalizării nanotuburilor de carbon prin intermediul grupării
acil

Funcţionalizarea CNT cu ansambluri poliedrice de tip (RSiO1,5)n-POSS

Si în acest caz etapa iniţială presupune activarea suprafeţei CNT prin grefarea de grupari
funcţionale carboxilice obţinute prin tratament oxidativ. Grupările carboxil sunt activate prin utilizarea
clorurii de tionil şi ulterior gruparile acil obtinute reacţionează cu grupările funcţionale existente în
structura substituenţilor organici ai POSS (Schema 20).

Schema 20. Funcţionalizare CNT cu POSS

Funcţionalizarea CNT cu particule magnetice încapsulate în silice

Schema 21. Etapele funcţionalizării CNT cu particule magnetice încapsulate în nanosilice

Funcţionalizarea CNT cu agenţi de silanizare


Reacţia CNT cu agenţii de silanizare permite introducerea unor grupări funcţionale de tip
amino, epoxi, hidroxil, acrilice, vinilice pe suprafaţa CNT.
CNT ce conţin grupări hidroxil pe suprafaţă pot reacţiona cu agenţii de silanizare precum
precum aminopropiltrietoxisilanul (APTES) sau 3-glicidiloxipropiltrimetoxisilanul introducând astfel
diferite grupări funcţionale precum amino sau epoxi pe suprafaţa CNT.

Schema 22. Funcţionalizare CNT cu agenţi de silanizare

Funcţionalizarea ’’CLICK CHEMISTRY’’

‘Termenul de ‘’Click chemistry’’ introdus de K. Barry Sharpless în anul 2001 vizează acele
reactii chimice de obţinere si purificare rapida, simpla a unor compuşi . Reactia Huisgen de cicloaditie
1,3-dipolara catalizata de Cu (I) reprezinta cea mai uzuala reactie in conceptul ‘’click chemistry’’
[J.Am.Chem.Soc., 2005, 127, 14518-14524].
Acestă metodă permite introducerea uşuoară a grupărilor de tip azide şi alchine în moleculele
organice sau polimerice. Grupările azidice precum şi cele de tip acetilene sunt stabile în numeroase
condiţii ale reacţiilor organice şi medii biologice.

Principalele avantaje ale metodei ‚’’CLICK CHEMISTRY’’ sunt:


-toleranţa reacţiei în prezenţa altor grupări funcţionale (nu sunt necesare reacţii de protecţie a
grupărilor funcţionale)
-stabilitatea grupărilor azidice în numeroase condiţii de reacţie
-timpi de reacţie scăzuţi
-randament ridicat
-puritate ridicată

Metoda ‚’’CLICK CHEMISTRY’’ reprezintă o alternativă promiţătoare de introducere a unei


game variate de molecule pe suprafaţa CNT.
J. Am. Chem. Soc., 2009, 131 (42), pp 15394–15402

Schema 23. Utilizarea metodei CLICK CHEMISTRY la funcţionalizarea CNT

Până în prezent nu au fost raportate foarte multe exemple de funcţionalizare a CNT utilizând
metoda ’’CLICK CHEMISTRY’’. In Schema. 24 pot fi observate câteva reacţii de functionalizare a
CNT utilizând această metodă.
Schema 24. Ataşarea diferitelor funcţionalităţi pe suprafaţa CNT prin metoda ’’ CLICK
CHEMISTRY’’-’’CLICK COUPLING’’

Grefarea pe suprafaţa CNT a oligozaharidelor prin metoda CLICK CHEMISTRY’’

Ciclodextrina este cunoscută pentru capacitatea sa de a încapsula biomolecule din soluţiile


apoase în cavitatea sa hidrofobă, fiind considerată deosebit de utilă în obţinerea unor sisteme cu
eliberare controlată. Reacţia de cicloadiţie Huisgen a fost utilizată la grefarea ciclodextrinei pe
suprafaţa SWCNT. Sistemul hibrid SWCNT funcţionalizat cu ciclodextrina prezintă o solubilitate bună
în apă şi o îmbunătăţire a importanţei biologice în aplicaţii precum sisteme cu eliberare controlată.

Schema 25. Aplicarea metodei ’’CLICK CHEMISTRY’’ pentru grefarea biomoleculelor pe


suprafaţa SWCNT
INTERACTIILE SI FUNCTIONALIZAREA CNT CU BIOMOLECULE

In ultimii ani CNT au fost intensiv cercetate în vederea extinderii aplicaţiilor acestora în domeniul
biologic şi biomedical datorita proprietatilor fizice unice, dimensiunilor, formei si structurii.
Funcţionalizarea CNT cu biomolecule precum acizii nucleici, proteinele sau polimerii sintetici
reprezintă o direcţie in curs de dezvoltare a domeniului bionanotehnologiei. Interacţiile CNT cu
moleculele biologice precum lipidele, ADN şi proteinele determină o dispersie eficientă a CNT în apă.
SWCNT sunt materiale cu o absorptie optica puternica in NIR (Infra-rosu apropiat) si de aceea pot
fi utilizate în terapia fototermica a cancerului. In contrast cu SWCNT, utilizarea MWCNT în biologie
sau domeniul medical este diferita datorita diferentei de structura, marime, acestea fiind recomandate
ca platforma pentru eliberarea unor biomolecule precum ADN.
Principalele aplicatii ale CNT in domeniul biomedical includ senzorii pentru detectarea unor
biomolecule (ADN, proteine), agenti de contrast, sisteme cu eliberare controlata a medicamentelor,
suporturi pentru cresteri celulare.

Funcţionalizarea CNT este o etapă critică ce influenţează utilizarea acestora în domenii de vârf
precum biologia sau domeniul medical.
CNT sintetizate prin una din metodele prezentate anterior se caracterizează printr-o suprafaţă
puternic hidrofobă care limitează solubilitatea sau dispersia acestora în mediul apos.
Pentru aplicatiile biomedicale este necesara modificarea chimismului suprafetei CNT. Modificarea
suprafeţei prin aşa numita funcţionalizare este necesară pentru a asigura biocompatibilitatea şi un nivel
scăzut de toxicitate în aplicaţiile din domeniul biomedical.
CNT prezintă potenţiale aplicaţii în domeniul biomedical. Una din cerinţele majore pe care
trebuie să le îndeplinească CNT pentru a putea fi utilizate în domeniul biomedical (pentru a se
înregistra o creştere a biocompatibilitătii) se referă la solubilitatea/dispersia acestora în apă. In acest
sens au fost dezvoltate o serie de metode de dispersie ce implică modificarea chimică a CNT.
Există două metode principale ce stau la baza formării unor complecşi CNT-biomolecule şi
anume:
-metoda noncovalentă;
-metoda covalentă;

Metoda noncovalentă
Metoda noncovalentă reprezintă o strategie utilizată la mărirea solubilităţii CNT. Această
metodă permite conjugarea CNT cu diferite molecule fără să fie afectată structura electronică şi
proprietăţile sale [2] . In cazul acestei metode sunt exploatate interactiile dintre suprafata CNT si
domeniile hidrofobe ale moleculelor amfifilice.

Metoda covalentă presupune modificarea suprafeţei (pereţilor) CNT determinând astfel o


modificare a structurii electronice ( localizare a electronilor în zona defectelor). Functionalizarea
covalenta presupune formarea unor legaturi chimice intre peretii CNT si moleculele implicate in
reactie. Aceasta modificare a CNT determina o schimbare radicala a proprietatilor fizice a CNT.

1.1. Biofuncţionalizarea noncovalentă


Biofunctionalizarea non-covalenta prezinta o importanta deosebita in asigurarea
biocompatibilitatii CNT si astfel extinderii aplicatiilor acestor nanomateriale in domeniul biomedical.
De obicei, aceasta metoda de modificare a suprafetei CNT implica interactii hidrofobe sau interactii
π -π si astfel nu au loc modificari ale structurii electronice conjugate. Metoda non-covalenta
presupune acoperirea CNT cu o varietate de agenti de functionalizare precum surfactanti (anionici,
cationici, neionici), polimeri, compusi polinucleari aromatici si diferite biomolecule.
De exemplu dispersia SWCNT poate fi asigurata prin utilizarea unor surfactanti de tipul
dodecilsulfatului de sodiu insa cantitatea de CNT dispersate in prezenta acestui surfactant in general
este mica (sub 5 %).
O functionalizare non-covalenta a CNT cu aplicatii in domeniul biomedical trebuie sa
indeplineasca urmatoarele cerinte:

1. moleculele ce acopera suprafata CNT sa fie biocompatibile si netoxice;


2. stratul acoperitor al CNT sa fie suficient de stabil in solutiile biologice caracterizate printr-o
concentratie ridicata de saruri
3. moleculele utilizate la modificarea suprafetei CNT trebuie sa aiba o concentratie critica
micelara (CMC) foarte scazuta
4. moleculele ce acopera suprafata CNT trebuie sa detina in structura lor grupari functionale
disponibile bioconjugarii cu diverse biomolecule astfel incat sa conduca la obtinerea unor sisteme
bioconjugate cu diferite aplicatii biologice.
Aceste conditii au fost indeplinite prin functionalizarea non-covalenta a CNT cu fosfolipide
tratate cu polietilenglicol. Fosfolipidele sunt componente majoritare a membranei celulare si de aceea
utilizarea acestora este aprobata in domeniul biologic. Pe suprafata CNT se ancoreaza catenele
fosfolipidelor in timp ce catenele hidrofile de PEG sunt orientate in faza apoasa. Printr-o astfel de
modificare CNT devin biocompatibile, solubile in apa si stabile in diferite solutii biologice .
Schema 26. SWCNT acoperit cu fosfolipide tratate cu PEG liniar (l-PEG) si PEG ramificat (br-PEG)

Numeroase proteine şi lipide, incluzând enzime, peptide şi acizi nucleici se adsorb puternic pe
suprafaţa CNT (Schema 27).

Schema 27. Exemple de biomolecule ce se pot atasa de suprafata CNT prin metoda
noncovalnte [2]

Aceste interacţii dintre CNT şi moleculele biologic active determină o solubilizare mai
eficientă a CNT decât în cazul utilizării surfactanţilor şi polimerilor. Intr-o manieră similară cu cea a
surfactanţilor, moleculele biologice ce posedă în structură unităţi hidrofile cât şi hidrofobe,
determină o solubilizare a CNT în mediul apos.
De exemplu MWCNT formeză o dispersie stabilă în apă după interacţia acestora cu anumiţi
derivaţi lipidici ce deţin în catena principală între 12-18 atomi de carbon şi grupări polare situate la
capetele catenei.
O altă metodă de biofuncţionalizare non-covalentă presupune ataşarea proteinelor de CNT în
prezenţa surfactanţilor (Triton X-100, Triton X-405) sau a polimerilor.

Proteinele pot fi imobilizate de SWCNT parcurgand urmatorii pasi. In prima etapa are loc
adsorbţia ireversibilă a unui compus organic/polimeric (1-pirenebutanoic acid succinimidyl ester-
1PBA) pe suprafaţa hidrofobă (grafena) CNT. In etapa următoare proteina este ataşată covalent de
gruparea funcţională (succinimidil) existentă în 1-PBA printr-o substituţie nucleofilă a grupării
aminice existentă în catena proteinei (Schema 28).

Schema 28. Imobilizarea unei proteine pe suprafaţa CNT

O problemă încă neelucidată în acest domeniu vizează activitatea biologică a acestor


biomolecule imobilizate pe aceste suporturi nanostructurate. Studiile vizând acestă problemă sunt
încă limitate. Până în prezent există studii care evidenţiază importanţa naturii proteinei. Astfel în
funcţie de tipul proteinei, SWCNT poate afecta în mod diferenţiat activitatea biologică a proteinelor
adsorbite.

Schema 29. SWCNT acoperit de ADN

1.2. Biofuncţionalizarea covalentă

Funcţionalizarea covalentă a CNT este o alternativă promiţătoare de extindere a aplicatiilor CNT


in domeniul biomedical.
In funcţie de localizarea grupărilor funcţionale existente în CNT există două strategii utilizate la
funcţionalizarea covalentă a biomoleculelor:
1. funcţionalizarea grupărilor existente în defectele CNT
2. funcţionalizarea pereţilor laterali [2]

Funcţionalizarea în zona defectelor


Pana in prezent s-au testat o serie de metode de functionalizare covalenta a CNT.
Cea mai uzuala metoda de functionalizare covalenta presupune un tratament chimic initial a
CNT ce implică utilizarea unor amestecuri de acizi tari (HNO3/H2SO4). Aceasta metoda determină o
modificare a suprafeţei CNT ce implică apariţia unor grupări carboxil, carbonil sau hidroxil deosebit
de utile în vederea ancorării unor noi molecule. CNT oxidate nu pot fi utilizate direct in aplicatiile
biologice deoarece tind sa formeze agregate in prezenta unui continut ridicat de saruri ce
caracterizeaza solutiile biologice. De aceea se recomanda o etapa ulterioara de modificare ce consta in
atasarea unor polimeri hidrofili precum polietilenglicolul care asigura formarea unor sisteme conjugate
stabile in mediul biologic (Schema 30).

• Conjugarea CNT oxidate cu polimeri hidrofili


1. Oxidarea CNT

2. Atasarea unor catene hidrofile

• Reactia de cicloaditie ce are loc la capetele aromatice ale CNT.

• Reactia Bingel
• 1,3-Cicloaditia

Reactiile de aditie la peretii CNT

Reactiile la gruparile carboxil existente in defectele de la suprafata CNT

Schema 30. Exemple de reacţii de functionalizarea covalenta a CNT


Gruparile functionale introduse prin modificarea CNT cu α -aminoacizii pot fi utilizate mai
departe pentru o conjugare cu diferite biomolecule precum peptidele sau pentru atasarea unor
medicamente.
Grupările funcţionale de tip carboxil sunt cele mai utilizate pentru a conecta CNT de
biomoleculele ce conţin grupări amino terminale. Inainte de modificarea covalentă, grupările acide
(carboxil) sunt activate prin utilizarea clorurii de tionil, oxalil sau prin utilizarea carbodiimidelor sau
esterilor activi în vederea obţinerii unor grupări intermediare cu reactivitate ridicată care să permită
legarea diferitelor tipuri de biomolecule prin legături covalente stabile.
Chimia Carbodiimidei poate fi utilizată la legarea CNT de numeroase molecule biologice.
Carbodiimida activează gruparea carboxilică acidă care poate fi introdusă în CNT prin tratamente de
oxidare, facilitând astfel reacţia CNT cu grupările aminice prezente în structura moleculelor biologice.

Schema 31. Activarea gruparii carboxil a CNT in prezenta EDC


Metoda de biofuncţionalizare covalentă a CNT utilizând ruta carbodiimidelor prezintă o serie
de reacţii secundare şi anume reacţiile nedorite intermoleculare datorită faptului că biomoleculele
prezintă o concentraţie ridicată de grupări aminice şi carboxilice. Ponderea acestor reacţii nedorite
poate fi diminuată utilizând metoda în două etape şi anume: în prima etapă grupările carboxil sunt
transformate în grupări esterice prin intermediul activării cu diimide, care ulterior în etapa a doua
reacţionează cu grupele amino de pe suprafaţa biomoleculelor.

Tabel 7. Exemple de agenţi de cuplare de tip carbodiimidici

Nr.crt. Denumire carbodiimidă Structură chimică


1 1-etil-3-(3-dimetilaminopropil)-t-
carbodiimidă (EDC)
2 N,N’-diciclohexilcarbodiimidă (DCC)

3 diisopropilcarbodiimidă (DIC).

In Schemele 31 si 32 sunt prezentate câteva din reacţiile carbodiimidelor.

BM-biomolecule (proteine sau ADN cu grupări amino terminale)


EDC-1-etil-3-(3-dimetilaminopropil)-carbodiimide
NHS-N-hidroxisuccinimida
DCC-diciclohexil-carbodiimidă
DMF-dimetilformamidă

Schema 31. Funcţionalizarea covalentă a CNT utilizând procedeiul carbodiimidei

O altă metodă des utilizată la formarea unei legături amidice, presupune reacţia cu EDC în
prezenţa N-hidroxisucciniminei (NHS) care poate reacţiona cu gruparea carboxilică din CNT în
vederea formării unui intermediar esteric activ (Schema 31-ruta b). Această metodă a fost des
utilizată la funcţionalizarea CNT cu proteine şi ADN ce contine grupări amino terminale.
De asemenea, CNT pot fi modificate prin introducerea unei anumite cantităţi de amină care
ulterior poate reacţiona cu moleculele biologice (Schema 32).

SMCC-Succinimidil-4(N-maleimidometil)ciclohexane-1-carboxilat
Schema 32. Funcţionalizarea SWCNT cu biomoleculele utilizând procedura maleimidei

In prima etapă gruparea carboxilică a SWCNT (introdusă prin oxidarea cu acid azotic)
reacţionează cu clorura de tionil în vederea obţinerii unui intermediar de tip acil care ulterior este
tratat cu etilendiamină în vederea obţinerii unui SWCNT cu grupări amino-terminale (SWCNT-NH2).
SWCNT-NH2 poate fi atasat covalent de ADN prin introducerea unei grupări maleimidice prin
utilizarea unui compus de tipul SMCC. In ultima etapă are loc reacţia cu ADN ce conţine grupări de
tip tiolic.

O altă rută utilizată la obţinerea CNT solubile în apă presupune următoarele etape.
1. Aminoacizii sunt condensaţi cu paraformaldehida în prezenţa CNT dispersaţi în
dimetilformamidă (DMF)-Schema 33-1;
2. ruperea grupării protejate N-tetrabutoxicarbonil (Boc) prin reacţia cu HCl (Schema 33-2);
3. CNT funcţionalizat cu aminoacidul prezintă o solubilitate remarcabilă în apă (20 mg/ml).
Acesta reacţionează cu aminoacizii cu grupări amino protejate (Fmoc-Gly-OH) printr-o reacţie de
cuplare activată de N-hidroxibenzotriazoli (HOBt) şi diisopropilcarbodiimidă (DIC).

Boc-butoxicarbonil
DMF-Dimetilformamidă
DCM-diclormetan
DIEA-diizpropiletilamina
DIC-diizopropilcarbodiimidă
HOBt-N-hidroxibenzotriazol
Fmoc-9-fluorenilmetoxicarbonil
Gly-acid glicolic
Schema 33. Funcţionalizarea covalentă a CNT cu aminoacizii
Funcţionalizarea pereţilor laterali (capetelor) CNT

Metodele ce vizeză funcţionalizarea laterală a CNT includ reacţiile de fluorurare, adiţia


radicalică, adiţia nucleofilă, adiţia electrofilă şi cicloadiţiile.

Tabel. Exemple de sisteme conjugate de tip CNT-agenţi terapeutici [2]

• Conjugarea CNT cu proteine si peptide


Proteinele pot fi conjugate cu CNT prin adsorptie spontana pe suprafata CNT sau prin
imobilizarea controlata ce implica reactii de functionalizare. Proteinele comune constituie agenti de
dispersie eficienti ai CNT, capacitatea acestora de dispersie depinzand de o serie de factori precum
structura primara si pH. Proteinele cu un caracter bazic s-au dovedit a fi mai eficiente in dispersia
SWCNT.

• Conjugarea CNT cu acizii nucleici ADN/ARN


Similar cu proteinele, acizii nucleici pot fi atasati de suprafata CNT prin metode non-covalente
(adsorptie) sau covalente prin reactii de cuplare activate de prezenta carbodiimidelor sau prin utilizarea
unui agent de legare bifunctional.
Functionalizarea CNT cu ADN asigura solubilitatea in mediul apos dar si un control mai precis
al proprietatilor de interfata.
Mecanismul de prindere a ADN de suprafata CNT nu este inca elucidat, propunandu-se o serie
de interactii precum formarea de legaturi van der Waals, interactii hidrofobe π -π , interactii
electronice intre acidul nucleic si CNT,
APLICATII ALE CNT BIOFUNCTIONALIZATE

SENZORI ELECTROCHIMICI PENTRU DETECTIA BIOMOLECULELOR


SISTEME CU ELIBERARE CONTROLATA
SUBSTRAT IN INGINERIA TISULARA

• Sisteme cu eliberare controlată a medicamentelor

Sistemele cu eliberare controlată a medicamentelor sunt într-o continuă cercetare în vederea


îmbunătăţirii profilului farmacologic şi proprietătilor terapeutice ale medicamentelor administrate.
Scopul sistemelor cu eliberare controlată vizează minimizarea degradării
medicamentelor, creşterea biodisponibilităţii, scăderea toxicitătii şi a efectelor
secundare ale medicamentelor caracterizate printr-o citotoxicitate ridicată,
eliberarea controlată şi diminuarea cantităţii necesare. Administrarea
convenţională a medicamentelor uneori eşuează datorită solubilităţii scăzute a
medicamentelor precum şi distribuţiei şi selectivităţii scăzute.
In comparaţie cu sistemele cu eliberare controlată pe bază de polimeri, CNT
prezintă un raport lungime-diametru net superior care reprezintă un argument
promiţător în vederea aplicării acestor materiale în domeniul biomedical
(sistemelor cu eliberare controlată).
Extinderea aplicaţiilor CNT şi în acest domeniu a fost motivată de capacitatea CNT de a
penetra celulele. Mecanismul penetrării nu este încă elucidat complet. Tipul moleculei ataşate covalent
sau noncovalent de pereţii externi ai CNT joacă un rol important în procesul de transport al acestora in
celule. Capacitatea CNT de a penetra membrana celulară a fost explorată în vederea transportului unor
molecule organice mic moleculare.
Medicamentele caracterizate prin mase moleculari scăzute precum antitumoralele (doxorubicin,
cisplatin, paclitaxel), anti-fungicele pot fi conjugate covalent de suprafaţa CNT.
De exemplu, paclitaxelul a fost ataşat de suprafaţa CNT acoperit cu PEG prin intermediul
legăturilor esterice. Doxorubicinul, un alt medicament utilizat în terapia cancerului poate fii ataşat de
suprafaţa CNT modificată cu PEG atingându-se concentraţii ridicate de peste 4 g medicament/1g CNT.
Ataşarea medicamentului de suprafaţa CNT este dependentă de valoarea pH-ului.
Utilizarea CNT in aplicatiile biomedicale ca vector sau agent de incapsulare a medicamentelor
a fost propusa in numeroase studii, fiind argumentata prin existenta unor spatii cu capacitate de
incapsulare si lipsa degradarii in corpul uman datorita proprietatilor chimice si mecanice.

Cisplatinul este un antitumoral utilizat in tratarea unei game largi de tumori solide. Cisplatinul
poate interactiona cu catenele polinucleotide conducand la obtinerea unor structuri reticulate. Acest
complex pe baza de Pt solubil in apa este sensibil la lumina. In solutia apoasa ionii de clor sunt
inlocuiti si astfel are loc descompunerea acestuia. Acesta este motivul pentru care solutiile ce contin
cisplatin sunt proaspat pregatite si protejate de lumina. Stabilitatea sa creste in solutiile fiziologice
datorita prezentei in exces a ionilor de clor.
Cisplatinul este stabil in prezenta alcoolului benzilic, parabenilor, glucozei. Acesta este injectat
in corpul uman ca o solutie ce contine apa sterila, clorura de sodiu, manitol si acid clorhdric pentru
ajustarea pH-ului.
La fel ca in cazul majoritatii medicamentelor antitumorale, cisplatinul determina o serie de efecte
secundare datorita selectivitatii scazute. Utilizarea CNT ca sistem cu eliberare controlata poate asigura
lipsa necesitatii solventilor, prevenirea precipitarii cisplatinului in solutiile apoase si diminuarea
degradarii sale. In plus utilizarea CNT ca nanovector poate diminua o serie de efecte secundare
caracteristice acestui antitumoral.
Un exemplu de ruta utilizata pentru incapsularea Cisplatinului in SWCNT presupune urmatoarele
etape:

1. SWCNT se disperseaza intr-o solutie ce contine cisplatinul dizolvat in dimetilformamida la


40°C, timp de 48 h. Solutia obtinuta se filtreaza si se spala cu un amestec acetona-metanol
(1:5). In final cisplatinul existent pe peretii externi ai CNT se indeparteaza prin spalare cu apa.
2. CNT ramase pe membrana se sonicheaza in acetona o perioada. Solutia obtinuta se plaseaza
picatura cu picatura pe un substrat siliconic in vederea evaporarii acetonei si obtinerii unei
pulberi.

CNT pot fi funcţionalizate cu amfotercin B (AmB)-Schema 34, unul din cele mai utilizate
antibiotice pentru tratarea infecţiilor fungice cronice. Acest sistem conjugat conduce la o reducere a
toxicităţii medicamentului în comparaţie cu utilizarea individuală a medicamentului.

Schema 34. Structura moleculară a CNT functionalizate capabile să penetreze celulele şi să


îndeplinească o funcţie biologică
TOXICITATEA CNT

O întrebare la care s-a răspuns parţial este legată de impactul CNT asupra sănătăţii

Această întrebare a determinat apariţia a numeroase cercetări cu privire la determininarea


biocompatibilităţii şi toxicităţii CNT. Concluzia acestor studii a demonstrat faptul că toxicitatea CNT
este o problemă complexă ce depinde de numeroşi factori precum tipul CNT, metoda de sinteză,
puritatea CNT, tipul agentului utilizat la modificarea suprafeţei CNT, densitatea grupărilor funcţionale
existente pe suprafaţa CNT, solubilitatea în apă, gradul de dispersie, tipul si concentraţia impuritătilor
(impurităţi metalice precum fier, nichel). De asemenea dimensiunile (lungimea, diametrul) CNT
influenţează citotoxicitatea acestora. De exemplu, CNT cu o lungime de 825 nm poate determina
apariţia unor inflamaţii puternice.
Funcţionalizarea organică a CNT prin oxidarea utilizând acizi tari în vederea introducerii de
grupări hidroxil sau carboxil determină o toxicitate mai ridicată a CNT oxidate în comparaţie cu cele
virgine.
Un studiu comparativ vizând toxicitatea CNT a demonstrat faptul că tipul nanotubului are o
influenţă semnificativă asupra citotoxicităţii. Astfel, MWCNT nefuncţionalizate prezintă o toxicitate
mai scăzută decât MWCNT oxidate. De asemenea SWCNT prezintă cel mai mare efect toxic urmate
de MWCNT, quarţ şi fulerene.
Numeroase experimente realizate pe animale au demonstrat o posibilă toxicitate a CNT. De
asemenea, sistemele conjugate CNT-peptide bioactive pot traversa membranele celulare şi se pot
acumula în citoplasmă. Atunci când concentraţia acestora în celule depaşeste 10µ M atunci manifestă
un efect citotoxic.
Până în prezent rezultatele sunt încă contradictorii. Cunoştinţele în domeniul nanotoxicologiei
s-au îmbogătit dar nu suficient de mult pentru a înţelege complet impactul CNT asupra sănătăţii şi de
aceea studii suplimentare sunt necesare în acest sens.