An3 TStanescuStanciu Integrarea Europ

TEODORA STĂNESCU-STANCIU
INTEGRAREA EUROPEANĂ
ŞI EUROATLANTICĂ A ROMÂNIEI
Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
STĂNESCU-STANCIU, TEODORA
Integrarea europeană şi euroatlantică a României/
Teodora Stănescu-Stanciu – Ed. a II-a revăzută şi adăugită
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
228 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-919-6
341.217(4) UE:327(498)(075.8)
327.51 NATO:327(498)(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSE
Coperta: Laurenţiu Cozma TUDOSE
Bun de tipar: 18.09.2007; Coli tipar: 14,25
Format: 16/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, nr. 58, sector 6,
Telefon, fax: (021)444 20 91; www.SpiruHaret.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞI STUDII EUROPENE
TEODORA STĂNESCU-STANCIU
INTEGRAREA EUROPEANĂ
ŞI EUROATLANTICĂ A ROMÂNIEI
Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007

CUPRINS
Introducere …………………………………………………………. 7
I. Ideea unei Europe unite – periplu istoric; cooperare sau integrare 9
1. Tipologii istorice ale modelului unităţii europene …………… 9
2. De la Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană 30
II. Fundamentele coeziunii transatlantice. NATO – Europa. Valori,
principii, misiuni, parteneriate …………………………………... 52
1. Condiţiile apariţiei NATO. Documente constitutive ………… 52
2. NATO – evoluţie şi cronologie ………………………………. 57
3. NATO şi deschiderea spre Est după 1989 …………………… 58
4. Reforma şi restructurarea NATO – noi direcţii ……………… 59
III. Integrarea europeană – concepte, teorii, delimitări ……….. 78
1. Secolul XXI: mondializare/globalizare …….. 78
2. Conceptul de integrare europeană ……………………………. 88
3. „Europenizarea” ……………………………………………… 93
4. Teorii despre integrarea europeană …………………………... 106
IV. Realităţi geopolitice actuale ………………………………….. 117
1. Europa Centrală şi de Est – percepţii şi delimitări conceptuale 117
2. România în noul context geopolitic ………………………….. 124
V. Statele Europei Centrale şi de Est şi eforturile lor de integrare 126
1. Preliminarii …………………………………………………… 126
2. Procesul de negocieri. Mecanisme …………………………... 131
3. Acorduri de asociere …………………………………………. 136
VI. Aderarea la NATO şi UE – obiectiv strategic al politicii
româneşti post-1989 …………………………………………….. 144
1. Repere ale strategiei româneşti de integrare europeană ……… 144
2. Parcursul României spre UE …………………………………. 152

3. Cadrul instituţional de aderare a României la UE ……………. 155
VII. Strategia UE cu privire la Europa Centrală şi de Est ……... 170
VIII. Politicile UE în perspectiva extinderii ……………………... 180
IX. Etapele procesului de aderare a României la NATO …….… 185
X. Uniunea Europeană şi noile provocări contemporane ……… 194
XI. Uniunea Europeană – un viitor, mai multe scenarii …….….. 210
1. Paşi practici ………………………………………………... 210
2. Scenarii …………………………………………………….. 211
Bibliografie generală ………………………………………………. 224
Site-uri utile Internet ……………………………………………….. 227

INTRODUCERE
Cursul se adresează, în primul rând, studenţilor, fiind menit a le

prezenta şi fixa cunoştinţele cu privire la principalele direcţii de studiu şi
analiză ale complexei problematici a integrării europene şi euroatlantice
a României.
Cartea cuprinde trei părţi distincte, această departajare venind în
ajutorul studenţilor, prin structurarea clară, pe probleme, a informaţiilor
oferite.
Prima parte se axează pe trecerea în revistă a principalelor
evenimente şi acţiuni considerate definitorii atât în procesul afirmării şi
consolidării coeziunii europene, cât şi în cel al formării alianţei nord-
atlantice, respectiv a evoluţiilor lor în timp. Apreciind că marea majori-
tate a informaţiilor prezentate în această secţiune sunt deja cunoscute
(din cursurile conexe de relaţii internaţionale sau de instituţii europene),
am avut în vedere o prezentare relativ succintă, identificând şi subliniind
momentele, personajele şi acţiunile-cheie în procesul integrării europene
şi euroatlantice.
Cea de a doua parte are în vedere, ca prim obiectiv, definirea şi
analizarea principalelor teorii şi direcţii identificate în traiectul istoric al
integrării europene, dar şi al procesului de globalizare, marcă a
timpurilor contemporane. Reliefarea rolului şi poziţiei României faţă de
acest larg evantai problematic constituie cel de-al doilea obiectiv al
secţiunii.
Partea a treia s-a dorit a reprezenta efectiv analiza parcursului
României spre structurile europene şi euroatlantice. Aici sunt cuprinse
atât elemente de teorie (concepte de aderare, negociere, documente
internaţionale etc.), cât şi diferite viziuni asupra extinderii UE şi NATO
sau analize comparative, alături de unele problematici speciale (politici
de securitate, strategii de dezvoltare durabilă, politici cu privire la
minorităţi etc.).
7

Fiecare secţiune în parte cuprinde, pe lângă elementele de teorie, şi
unele propuneri de analize practice, recomandate pentru activitatea din
cadrul modulelor de seminar sau pentru studiul individual, fie prin
intermediul textelor aparţinând unor autori cunoscuţi în domeniul
respectiv, fie prin prezentarea de tabele, scheme explicative şi, mai ales,
documente importante ale organizaţiilor analizate sau rapoarte oferite
opiniei publice internaţionale ca urmare a monitorizării diferitelor
procese avute în vedere. În plus, un rol important considerăm că îl pot
avea întrebările sau recomandările oferite în scopul atât al verificării
cunoştinţelor, cât şi în cel al formării deprinderilor de analiză, compa-
raţie şi prognoză asupra relaţiilor şi actorilor internaţionali. Unele dintre
acestea vor fi dezbătute şi la orele de seminar, dând astfel studenţilor
posibilitatea să-şi prezinte punctele de vedere şi lucrările realizate în
acest sens.
Subliniem şi faptul că fiecare secţiune în parte este însoţită de
câteva repere bibliografice, atât în limba română, cât şi în limbi de
circulaţie internaţională; indicarea acestor surse de studiu (împreună cu
bibliografia generală de la sfârşitul cărţii, cât şi principalele surse utile
de Internet) o considerăm un îndemn în plus la aprofundarea problema-
ticii prezentate.
Ultimul capitol se doreşte a reprezenta, în sensul clasic al
„deschiderii”, o invitaţie la dezbatere asupra viitorului Uniunii Europene
şi a noului NATO, organisme din care România face parte, ca membru cu
drepturi depline.

I. IDEEA UNEI EUROPE UNITE – PERIPLU ISTORIC;
COOPERARE SAU INTEGRARE
Pentru mulţi, ideile de unitate, de comuniune europeană sau

mondială, atât de vehiculate în ultimul timp şi în spaţiul românesc, au
reprezentat, adesea, doar simple modele contemporane, cu origine relativ
nouă, invenţii ale secolului XX, apărute pe fundalul nevoilor şi
contradicţiilor actuale. Analizând trecutul istoric, putem descoperi însă
existenţa unor adevăraţi „părinţi europeni”, venind nu din secolul XX, ci
din timpuri mult mai îndepărtate.
În general, în trecutul mai mult sau mai puţin apropiat, ideea de
uniune în Europa s-a confundat cu cea de organizare efectivă a lumii.
Căci, prin conceptul de Europa se înţelegea, dacă nu în întregime, lumea
cunoscută; percepţia viza, cel puţin, spaţiul care avea o reprezentare
cunoscută şi bine definită în ochii contemporanilor.
1. Tipologii istorice ale modelului unităţii europene

Analizând efectiv modalităţile prin care se preconiza crearea unor
uniuni, cooperări europene, istoricul francez J.B. Duroselle (The idea of
European Unity, în European Integration, Baltimore, 1957, p. 17)
evidenţia 4 tipuri, modele de proiecte încercate de-a lungul timpului:
a) unitatea potrivit unui principiu (ce poate fi religios sau nu, am
adăuga noi); b) unitatea în diversitate; c) unitatea prin forţă; d) unitatea
prin acord reciproc.
De cele mai multe ori, aceste modele s-au întrepătruns, nici unul
dintre ele nefiind lipsit de susţinători, mai ales atunci când condiţiile s-au
dovedit favorabile realizării unei uniuni mai mult sau mai puţin politice.
Folosind, în continuare, aceeaşi tehnică a departajărilor, considerăm
că se mai poate introduce cel puţin încă una, respectiv în funcţie de gradul
de conştientizare a realizării proiectului de uniune în sine. Astfel, putem
prezenta: 1) proiecte de unire conştient realizate; 2) proiecte de unire
lipsite de conştientizare efectivă în realizarea lor.
9

Această din urmă departajare devine uşor descifrabilă mai ales dacă
aruncăm o privire asupra realităţilor din timpul Antichităţii. Astfel, state
antice precum Grecia şi Roma au realizat, fără a fi deloc conştiente de
europenismul lor, una dintre primele forme de unitate a lumii din spaţiul
continentului nostru şi de multe ori chiar depăşind hotarele a ceea ce era
cunoscut în perioada respectivă. Iar dacă ne apropiem mai mult de
intimitatea structurilor efective create pentru a putea organiza şi conduce
acea realitate politică, putem descoperi că, spre exemplu, la un moment
dat, în istoria vechii Elade, organismul Ligii Acheene, compus din 12
state, poate deveni, peste timp, un mai mult sau mai puţin viabil model de
confederaţie. Căci, în cadrul acesteia, fiecare entitate statală în parte îşi
păstra completa libertate în ceea ce priveşte chestiunile legate de politica
internă, dar îşi încredinţa problemele legate de politica externă unui
aşa-numit Consiliu superstatal.
După prăbuşirea lumii greceşti, noua putere a Romei, stabilă şi
organizată, a creat un precedent de lungă durată în unirea politică a lumii
vechi europene. Şi tocmai ea va reprezenta, peste câteva sute de ani,
imboldul pentru refacerea, chiar şi parţială, a unităţii continentale în
timpul împăraţilor Carol cel Mare sau Otto I.
Odată cu răspândirea creştinismului, s-a realizat şi o primă sinteză a
spiritualităţii europene. În plus, acelaşi principiu a putut fi promovat şi
după producerea Marii Schisme (1054), care a oficializat ruptura dintre
creştinătatea orientală şi cea occidentală.
În Evul Mediu, beneficiind de legitimitatea religioasă, foarte im-
portantă în epocă, instituţia bisericii, simbolul creştinismului, a funcţionat
ca o primă structură paneuropeană. Iar forma politică a acestei unităţi,
după cum arată istoricul român al problemelor culturale Florentina
Cazacu (Civilizaţia medievală, Bucureşti, 1977, p. 38), a fost găsită de
către Papalitate în ceea ce s-a numit de veacuri Sfântul Imperiu romano-
german. Cele două figuri emblematice ale noilor lumi, Papa şi Împăratul,
s-au proclamat stăpânii lumii creştine, lume înţeleasă pentru întâia oară ca
o unitate europeană, în care primul se considera singur un adevărat
conducător al creştinătăţii.
Mai mult chiar, un rol deosebit l-au jucat elementele unificatoare
interne ale Bisericii romane: liturghia, care crea un cadru temporal
comun; autoritatea sa supremă, Papalitatea, în ciuda tuturor conflictelor
existente între această instituţie şi prinţi; organizarea teritorială comună,
pe episcopii; limba latină, comună clerului; atmosfera de pace din sânul
bisericii, într-o lume vizibil dominată de conflicte între suveranii creştini.
10

În ciuda aparentei unificări, cel puţin datorată ideii creştine, spaţiul
european a rămas fragmentat în mai bine de 500 de entităţi politice. În
plus, pe lângă această diversificare politică, s-au manifestat atât divizarea
religioasă, cât şi cea economică. Astfel, numele unor John Wyclif (1330-
1384), precursorul englez al reformelor, sau Jan Hus (1371-1415),
rectorul universităţii pragheze, au reprezentat unii dintre vectorii noilor
direcţii, ce luptau pentru promovarea ideilor de sărăcie în rândul sluji-
torilor Bisericii. Pe acest fundal, primele semne ale apariţiei capitalis-
mului, apoi, colonialismului, au determinat schimbări majore şi departa-
jări vizibile în tot spaţiul european, şi nu numai.
Conceptul de european este atribuit însă tot unui înalt personaj al
Bisericii, nimeni altul decât Papa Pius II (1458-1464), care îi definea prin
această sintagmă pe cei care se opuneau otomanilor, uniţi de o strategie
comună. Termenul a fost apoi preluat, din acel moment, şi de alţi autori,
precum: Erasmus (1466-1563), care chema naţiunile Europei la un război
dus împotriva aceloraşi otomani, sau italianul Bocaccio, care a introdus în
scrierile sale şi un nou adjectiv, europeico.
Ideea conform căreia, în păstrarea echilibrului european, era nevoie
de existenţa unui unic stăpân, a fost promovată şi de Dante Alighieri, care
spre 1306, în cunoscuta sa lucrare Divina Comedie, considera că singurul
mijloc de a construi Europa este impunerea unui singur conducător
(împărat), deasupra celorlalţi suverani.
Încetul cu încetul, pe acest fundal deja pregătit, au apărut şi teoreti-
cienii unităţii continentale. Secolul XIV l-a făcut cunoscut pe francezul
Pierre Dubois, care, prin lucrarea Recuperarea pământului sfânt, îşi
propunea să studieze posibilităţile realizării unei „Republici creştine”, în
care să fie cuprinşi toţi domnitorii creştini, republică creată cu scopul de-
clarat al „recuceririi pământului sfânt”. Dubois vedea o asemenea
republică structurată pe modelul unei federaţii europene, independentă de
Împărat, dar şi de Papă. Se deschidea astfel drumul spre o nouă formă de
unitate, care va fi preluată şi prelucrată de gânditorii epocii imediat
următoare.
Astfel, noul tip de unitate devenea înţeles, treptat, ca o adevărată
federaţie, în care entităţile din aşa-numita Republica Christiana beneficiau
de individualitate, dând, totodată, şi posibilitatea concilierii dintre cele
două principii ale autorităţii şi libertăţii (vezi Dimitrie Gusti, „Problema
federaţiei Statelor Europene”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă
Socială, nr 1-3, 1930, p. 9).
11

Mai târziu, şi mai ales în contextul afirmării structurilor statale de
tip modern, s-a simţit nevoia inventării unui nou tip de liant, altul decât
cel religios. Primele începuturi sunt astfel legate de numele şi iniţiativele
regelui Boemiei, George de Podebrady, care, în 1462, le propunea tuturor
suveranilor creştini un proiect de „unire perpetuă, de pace şi fraternitate”
(vezi Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Bucureşti,
1993, p. 28).
Filosofi, curteni, memorialişti, istorici – o întreagă pleiadă de gân-
ditori s-au aplecat constant asupra problematicii făuririi unei Europe
unite. Fără frontiere şi diferenţe între cei „aleşi”; închisă, însă, pentru cei
„respinşi” odată pentru totdeauna. Cei dinăuntru şi cei din afară, centralii
şi perifericii... Căci, şi atunci, harta Europei era într-o continuă
redesenare.
Timpul marilor proiecte de uniune europeană
Timpul predilect însă pentru făurirea unor adevărate scenarii de
unificare europeană se pare a fi fost Epoca Modernă. O importantă
personalitate a perioadei ocupă una dintre poziţiile centrale. Astfel, de
numele lui Maximilian de Bethune, duce de Sully (1559 – 1641), se
leagă, în mare măsură, nu numai renaşterea Franţei în secolul XVII, ci şi
apariţia unei alte idei despre percepţia conceptului de Europa.
Ca ministru de finanţe al regelui Henric al IV-lea (1553 – 1610),
ducele de Sully a reorganizat într-o asemenea măsură resursele regatului,
încât a fost în stare să favorizeze prin aceste mijloace atât dezvoltarea
agriculturii, cât şi cea a comerţului, facilitând circulaţia negustorilor, prin
extinderea drumurilor şi a construcţiei de poduri (unele celebre peste
veacuri, mărci emblematice pentru spaţiul francez – cum ar fi parizianul
Pont–Neuf), dar şi de canale. Activitatea sa s-a extins şi în domeniul
edilitar, înfrumuseţarea capitalei devenind în acest sens una dintre
priorităţile administrative. Au apărut astfel Piaţa Regală – astăzi
cunoscută sub denumirea de Piaţa Vosges, Piaţa Dauphine sau mult mai
rezonantele, şi astăzi, reşedinţe regale. O adevărată „campanie” edilitară,
încununată de real succes; şi toate acestea pentru un stat în continuă
ascensiune.
Dar, totuşi, drumul de la gloria absolută la uitare s-a dovedit şi
acum destul de scurt. Căci, la 26 ianuarie 1611, doar la un an după
moartea regelui Henric al IV-lea, al cărui camarad şi confesor fusese,
Maximilian de Bethune îi înmâna reginei Maria de Medicis, regentă în
acea perioadă în numele fiului său minor, Ludovic al XIII-lea (1610-
12

1643), demisia. Cauzele care au condus la acest definitiv gest de retragere
au fost mult mai complexe (evenimentul din 14 mai 1610, când François
Ravaillac atentase asupra persoanei regale, lăsase şi el amprente deosebit
de puternice, dar prezentarea lor nu face deloc obiectul acestei lucrări, ci
se poate constitui ca un bun prilej de invitaţie la lectură, la redescoperirea
istoriei).
Retras la castelul său de la Sully-sur-Loire, fostul ministru devenea
martorul tăcut al fragilităţii noilor timpuri. Marile lucrări începute sub
auspiciul gândirii sale zăceau în părăsire sau, şi mai rău, în uitare. Istoria
se dovedea crudă, mai ales cu cei care nu mai erau parte activă a vieţii
publice. Cuprins de mâhnire şi de deznădejde, pe pământul natal, departe
de agitaţia curţii pe care altădată o comandase, Sully a meditat în tihnă la
o nouă Europă. Mai puternică, aproape invincibilă. Memoriile sale, cu un
titlu ce dorea să inspire cititorului prestanţa timpurilor trecute – Memoires
de Sages et Royales Oeconomies d’Estat domestique, politiques et
militaires de Henri le Grand (Memorii despre înţeleptele şi regalele
afaceri de stat domestice, politice şi militare ale lui Henric cel Mare) –,
au început să apară sub propriul său patronaj din 1640, continuându-şi
tipărirea, chiar şi după moartea sa, până în anul 1661.
Memoriile au lansat în lumea dezbaterilor europene un nou proiect,
pe numele său de atunci extrem de inspirat, am zice astăzi, „Marele
Desen”. În fapt, o reorganizare politică a continentului, idee pe care,
desăvârşit om de curte, Maximilian de Bethune o atribuie gândirii regale
a lui Henric al IV-lea. Cu toate că, după cum este de la sine înţeles,
întreaga osatură a proiectului vădeşte implicarea efectivă a ministrului şi,
poate, doar palid, girul ilustru al capului încoronat francez.
„Marele Desen” încerca să regleze, astfel, evidentul dezechilibru
geopolitic al Europei acelor timpuri, dezechilibru produs îndeosebi după
începutul secolului al XVI-lea, una dintre sursele permanente de tensiuni
şi conflicte, fundal de alterare a relaţiilor internaţionale şi aşa destul de
încordate. Momentul istoric nu este deloc de neglijat. Mari nume ale
timpului îşi făceau din ce în ce mai simţită prezenţa într-o Europă extrem
de frământată şi în continuă căutare de lider.
Astfel, în 1519, tânărul rege al Spaniei, Carol I (1516-1556), prelua
puterea în Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic. Imperiul său
începea să prindă proporţii şi să ajungă, la apogeu, a îngloba numeroase
regate, de la Aragon şi Castilia, Ţările de Jos, Milanul, regatul
Neapolului, Austria şi chiar şi unele colonii în spaţiul american recent
descoperit. În plus, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman de neam
13

germanic, stăpânea şi ţinutulurile germane. Pe bună dreptate, după cum
s-a păstrat cutuma în epocă, „soarele nu se mai culca niciodată deasupra
statelor” stăpânite de el. O uniune prin forţă, deci, dar şi prin alianţe.
Dar greutăţile conducerii unui asemenea vast imperiu teritorial nu
erau deloc puţine. Motiv pentru care, în anul 1556, Carol I s-a hotărât să
împartă regatul între Filip al II-lea (1556-1598), devenit astfel rege al
Spaniei, şi Ferdinand I (1556-1564), ales împărat. O mare putere se
născuse, deci, devenind rivala de acum tradiţională a Franţei. De aici,
numeroase conflicte jalonate de încheierea de păci şi de tratate: Cambrai
(1529), Cateau-Cambrésis (1559), Westphalia (1648), momente şi tratate
internaţionale deja cunoscute graţie studiului tensionatelor relaţii interna-
ţionale ale perioadelor trecute. Situaţia nu s-a ameliorat nici odată cu
urcarea pe tronul Spaniei a unui coborâtor din ramura Bourbonilor, Filip
al V-lea (1700-1724), fiul cel mic al lui Ludovic al XIV-lea, în 1700.
Şi tocmai pe acest fundal, pentru a elimina orice risc de război în
marea familie europeană, ducele Maximilian de Bethune preconiza
grandiosul său „desen”. „Redecuparea” hărţii europene trezeşte, mai ales
astăzi, pe fundalul unei alte creionări de comunitate şi tradiţie continen-
tală, destule probleme. Căci, Sully propunea o Europă din care era
exclusă, din start, Moscova şi care era dominată de 15 puteri, împărţite
după următorul algoritm: 6 regate ereditare (Franţa, Spania, Marea
Britanie, Danemarca, Suedia şi Lombardia), 6 puteri elective (Papalitatea,
Veneţia, Imperiul Roman, Polonia, Ungaria, Boemia) şi 3 republici
federative (Republica helvetică, Republica Italiană şi Republica belgilor).
Aceste 15 state se prezentau la acelaşi nivel în ceea ce priveşte indicatorii
de teritoriu sau bogăţie materială, pentru a nu se crea, de la început,
probleme litigioase. Astfel, echilibrului gândit politic i se va alia
echilibrul religios al celor trei mari confesiuni creştine – catolicismul,
luteranismul şi calvinismul.
Statele nou reîmpărţite şi confederate trebuia arbitrate şi conduse de
şase consilii provinciale (la Gdansk, pentru regatele din nord-vestul
Europei; la Nűrnberg, pentru Germania; la Viena, pentru Europa de Est;
la Bologna, pentru provinciile italiene) şi un consiliu general (format din
40 de reprezentanţi ai tuturor statelor), instituţii menite a rezolva toate
diferendele. Pacea mult visată se putea instala în Europa...
Scrierile gânditorilor pacifişti puteau fi readuse din nou în atenţia
epocii. Şi nu erau deloc puţini cei care militaseră pentru instaurarea
acestui climat: de la Leibniz (1646 – 1716), ce propunea substituirea unui
război extern la „frontieră” printr-un război intern, până la Bernardin de
14

Saint-Pierre, cunoscut pentru numeroasele sale lucrări pe această temă,
printre care amintim: Memoriu pentru o pace veşnică în Europa (1712),
Proiect pentru o pace veşnică în Europa (1713), Proiect pentru o pace
paşnică între suveranii creştini (1717).
Şi astfel, unele probleme, altădată considerate majore, păreau ca şi
rezolvate. Lupta de acum tradiţională pentru putere înceta odată pentru
totdeauna, în viziunea unui Dante, dedicat studiului regimurilor politice în
lucrarea De monarchia: „Unde nu mai e nimic de râvnit, lăcomia nu are
zile. Odată distruse obiectele jinduite, dispare şi agitaţia legată de ele.”
Europa unită devenise de acum subiect amplu de dezbatere. Şi
aceasta deloc pe un fundal total necunoscut. Putem spune că aproape ne
confruntam cu o adevărată nouă fobie. Noi hărţi, noi visuri de unificare,
doar participanţii erau alţii, mereu alţii, în funcţie atât de cei care înaintau
proiectele reformatoare, dar şi de contexte. Nume mai mult sau mai puţin
cunoscute astăzi se impuneau în dezbatere, reliefând, prin contribuţiile
cercetărilor proprii, complexitatea problemei. De exemplu, cazul
contemporanului ducelui de Sully, Emeric Crucé, profesor de retorică la
colegiul cardinalului Lemoine. Lucrarea sa, Le Nouveau Cynée (1623),
avea ca temă tocmai stabilirea unei păci generale continentale, la care s-a
ajuns în urma unui arbitraj internaţional. Mai exact, Crucé preconiza
existenţa unei adunări permanente, prevăzută să lucreze în acest sens, cu
sediul la Veneţia, permiţând astfel, deopotrivă, menţinerea păcii şi
dezvoltarea schimburilor economice. Ţinta, într-o percepţie mult mai
pragmatică, viza atât de necesara, în noile timpuri, libertate universală a
comerţului.
Pacea şi libertatea deveneau astfel cuvintele de ordine ale noului
secol. Şi aceasta, într-un context în care, pentru mulţi, Europa nu mai
exista începând cu fatidicul an 843, de la domnia lui Carol cel Mare şi a
fiului său, Ludovic cel Pios. Continentul se dezmembrase. Iremediabil?!
Poate nu – dacă luăm în calcul o altă nouă idee ce a scurtcircuitat
perioada. Este vorba de mult discutatul aspect al continentului de
„Republică europeană”. Însuşi poetul german Goethe sublinia situaţia
extrem de complicată a spaţiului în care lupta pentru supremaţie rămânea
necunoscuta esenţială: „Europa reprezenta altădată una dintre cele mai
extraordinare republici ce au existat vreodată. Ruina sa s-a datorat
faptului că una dintre părţi a dorit să devină ceea ce reprezenta întregul.
Este şi cazul Franţei...” Europa – un tip de republică federativă?! – poate
părea destul de hazardant, atâta timp cât în toată această perioadă
15

războaiele între părţi dominau scena internaţională, iar diferenţele erau la
ordinea zilei.
Oricum, filosofii secolului XVIII deplângeau soarta acestei „Repu-
blici europene”. Voltaire ofta în faţa unei Europe pe care o numea „specie
aparte de mare republică împărţită între mai multe state”; o „republică
europeană” ai cărei fii se omorau unul pe celălalt.
Şi pentru omul politic englez William Penn (1644-1718), teoreti-
cianul mult dezbătutului curent al quaqerilor şi fondatorul coloniei ame-
ricane Pennsylvania (1681), ideea de Europă unită reprezenta, începând
cu anul 1693, prin lucrarea Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a
Europei, un proiect realizabil; el preconiza chiar, mult mai aplicat, şi
înfiinţarea unui Consiliu creştin, for tutelar însărcinat cu rezolvarea
tuturor litigiilor europene. În fapt, schema propusă de acesta, cu o
înfăţişare evident modernă, preconiza ca reprezentanţii europeni să fie
reuniţi într-o Dietă; iar deciziile să fie luate, cu o majoritate de trei
pătrimi, ele putând fi, mai mult, supuse sancţionării. În plus, Dieta trebuia
să fie dotată cu forţă armată.
Şi în aceeaşi manieră mult mai practică a viziunii asupra concep-
tului de unitate europeană s-a impus personalitatea şi mult mai cunoscu-
tului, cel puţin, în lumea francofonă, abate Bernardin de Saint-Pierre
(1737 – 1814), discipolul lui Rousseau, devenit celebru mai ales prin
romanul Paul şi Virginia. Acesta definea, în analiza sa asupra regimului
unic european, Proiect de pace eternă (1712), poate pentru prima dată în
termeni atât de clari, una dintre marile viitoare probleme ale organismului
Europei unite – respectiv, siguranţa executării tratatelor: „Tipul de
constituire prezentă a Europei nu va produce decât războaie aproape de
nivel continental, deoarece, în această formulă, nu va putea asigura
niciodată siguranţa necesară pentru executarea tratatelor.”
Problemele liderului continental au început chiar şi în acele vremuri
să creeze numeroase dezbateri. Bernardin de Saint-Piere le surprindea în
toată complexitatea lor istorică: „Echilibrul de puteri între Casa Franţei şi
cea a Austriei nu va putea, în condiţiile date, să asigure certitudinea
necesară nici în caz de războaie străine, nici măcar în caz de conflicte
interne”. Pe aceeaşi linie, se impunea ideea creării, plecând de la modelul
provinciilor unite olandeze, a unei „uniuni permanente şi perpetue între
suveranii semnatari ai marelui desen care să redea pacea Europei.”
Proiectul continua, într-o viziune extrem de lucidă: „Cred că acest arbitraj
european nu se poate realiza decât încetul cu încetul, prin paşi care pot fi
16

sesizaţi doar în cel puţin 200 de ani.” Era de-abia începutul secolului al
XIX-lea.
Pe de o parte – pace, iar pe de alta – forţă, singura capabilă să
stăpânească efectiv continentul, după cum arăta, în ale sale Scrisori din
Rusia, Marchizul de Custine (1790-1857). „Convingerea mea este că de
acum înainte – nota el în iulie 1839 – stăpânirea lumii se cuvine de drept
nu popoarelor aprige, ci acelora răbdătoare; aşa luminată cum este,
Europa nu mai poate fi supusă decât printr-o forţă reală...”
Alături de Penn sau Saint-Pierre, şi alte personalităţi încercau să
creioneze scenarii ale unui posibil viitor comun. A fost şi cazul mai puţin
cunoscutului astăzi jurist şi filosof englez Jeremy Bentham (1784-1832),
părintele „utilitarismului”, dar şi al liberalizării sistemului penitenciar, ce
preconiza, în Plan al unei păci universale şi eterne, lucrare redactată în
1789, dar publicată abia în 1839, constituirea unei Europe unite, liantul
fiind constituit de semnarea unui acord total între marile puteri ale
momentului – ţara sa natal, Marea Britanie, şi Franţa. Întreg eşafodajul
planului se ridica pe ideea că Revoluţia franceză nu a reprezentat numai
un proces naţional, ci fenomenul se dorea în totalitate european. În fond,
se sublinia, pentru prima dată, importanţa presiunii publice internaţionale,
sugerându-se, în fapt, crearea unei Diete care s-ar limita să ofere simple
avize în problemele de interes comun, presupunându-se, din start, că mai
sus pomenita opinie publică ar fi suficientă pentru transformarea acestora
în practică.
Aproape contemporan, filosoful german Immanuel Kant (1724-
1804), în Proiect filosofic de pace eternă (1795), sugera înfiinţarea unei
„Societăţi a Naţiunilor”, formată pe baza unui „Stat de Drept” interna-
ţional. El schiţa chiar liniile unei veritabile teorii pacifiste şi internaţio-
naliste: studiind, pentru prima dată, cauzele războiului, propunând cerinţa
conformităţii constituţionale a statelor membre, legând, iar pentru întâia
oară, conceptul de democraţie de cel de internaţionalism.
Debutul de secol XIX a adus, putem spune, chiar o adevărată
exaltare a spiritului european. Una dintre ilustrele purtătoare de cuvânt ale
noilor direcţii, D-na de Stael, ajungea să proclame chiar că : „De acum, e
necesar să avem spiritul european...” Ideea de bază rămânea însă aceeaşi:
stabilirea unei securităţi colective internaţionale. În acest sens, pot fi
considerate revelatoare scrierile romancierului francez V. Hugo, nimeni
altul decât cel care a prezidat, în 1849, Congresul Prietenilor Păcii, ocazie
cu care se lansase un apel pentru formarea viitoarelor State Unite ale
Europei: „Va veni o zi când bombele vor fi înlocuite... de venerabilul
17

arbitraj al unui Mare Senat suveran care va fi în Europa ceea ce Adunarea
legislativă este în Franţa” .
Ideea de „Statele Unite ale Europei” era prezentă şi în scrierile
italianului Carlo Gaetano (apud A. Marcu, „Statele Unite ale Europei în
programul lui Carlo Gaetano”, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială,
1936, p. 9), pentru care va exista pace „doar când vom avea Statele Unite
ale Europei”. Alături de el, nume precum ale filosofului Saint-Simon
(1760-1825), care, în 1814, considera că procesul construirii unei Europe
comune trebuie să se realizeze pe baza unei alianţe între Franţa şi Anglia,
ţări în jurul cărora urmau să se grupeze şi celelalte popoare – măsura
eliberării şi accesului lor la instituţiile reprezentative – deci, precursorul
actualei căi de integrare. Astfel, el propunea ca cele două state să formeze
un „mare Parlament”, alcătuit dintr-o înaltă cameră (locuri ereditare) şi
una inferioară (reprezentanţii aleşi, ai corporaţiilor). În fruntea noii
Europe, el situa un rege „conducător ştiinţific şi politic” şi prevedea chiar
introducerea unui impozit pentru a putea susţine realitatea politică a
unirii.
La rândul său, italianul revoluţionar Mazzini, din exilul la Marsilia,
visa, în 1831, la „constituirea unităţii naţionale ca o prevestire a marii
federaţii europene care trebuie să unească într-o singură asociaţie toate
familiile lumii vechi. Federaţia popoarelor libere va depăşi divizările
statelor, dorite, aţâţate de către despoţi, şi astfel vor dispărea rivalităţile
între rase şi se vor consolida naţionalităţile aşa cum o vor dreptul şi
nevoile locale.”
30 de ani mai târziu, teoreticianul socialist francez Pierre Joseph
Prudhon (1809-1865), în două dintre lucrările sale, şi anume Despre
principiul federativ (1863) şi Despre capacitatea juridică a claselor
muncitoare (1865), considera că unirea Europei impune, ca un prim pas,
constituirea unei federaţii ce trebuie mai întâi să fie realizată în cadrul
geografic al statului în sine şi care, singură, poate permite eliberarea
individului de pericolul etatismului.
Chiar pe insula Sfânta Elena, înfrântul Napoleon Bonaparte îşi
plăsmuia o Europă federală, care ar fi trebuit să învingă teribilul secol XX
„ce ar fi fost al republicii universale americane sau al monarhiei ruse”. În
memoriile sale, Bonaparte sublinia chiar că, dacă ar fi învins în bătălia de
la Leipzig, ar fi reuşit să unească sub propriul sceptru toate statele
europene. Iar în testamentul adresat fiului, cu puţine zile înainte de sfârşit,
marele conducător francez mergea chiar mai departe, afirmând că este de
datoria celor care vor veni după el să realizeze proiectul unei Europe unite
18

prin legături federale: „Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme.
Astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu forţă şi simpatie pentru ca
să poată continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomaţii
luminate şi conciliatoare... A reuni Europa prin legături federale,
indisolubile. Europa merge către o transformare inevitabilă...”.
Într-o contabilizare sistematică, putem considera că secolul XIX a
cunoscut cel puţin patru versiuni ale proiectului unei Europe unite:
1) prima s-a bazat pe emergenţa unei viziuni creştine nostalgice
asupra continentului nostru, cu reprezentanţi precum: Chateaubriand sau
Novalis (în lucrarea Europa sau creştinătatea, 1799);
2) a doua versiune este cea de continent dominat de principiul
lansat de constituirea Sfintei Alianţe, ce dorea reinstaurarea vechii ordini
interne, prin aplicarea strategiei moderne de interdependenţă a statelor,
strategie posibilă graţie sistemului inaugurat prin semnarea pactului la 26
sept. 1815 (Congresul de la Viena, septembrie 1814 - iunie 1815, ce
simboliza, în fapt, reconstrucţia politică a Europei, sub tutela celor patru:
Anglia, Austria, Prusia, Rusia; cu toate acestea, solidaritatea proclamată
de pact era fictivă, iar dispoziţiile erau destul de vagi...•);
3) versiunea liberală, avându-l ca reprezentant pe istoricul francez
Guizot, punea accentul pe diversitatea civilizaţiei europene, dar şi pe
pluralitatea regimurilor politice (liberalism versus monarhie), cu scopul
precis de a elimina alianţa dintre capul încoronat şi biserică;
4) viziunea democraţilor propunea o Europă întemeiată pe o
federaţie a naţiunilor libere, şi nu pe echilibrul dintre forţele democratice.
•
Congresul a fost convocat de marile puteri europene victorioase în
urma războiului împotriva Franţei napoleoniene – Anglia, Prusia, Rusia,
Austria. Actul final, din 9 iunie 1815, stabilea, printre altele: readucerea
Franţei la graniţele din 1792; restaurarea Bourbonilor în Franţa, Spania şi
Sicilia; extinderea imperiului colonial al Angliei, care lua astfel în stăpânire
Malta şi Insulele Ionice; Austria relua teritoriile pierdute în timpul răz-
boaielor napoleoniene (Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Stiria, Lombardia,
Veneţia); Rusia punea stăpânire pe Finlanda, Basarabia şi teritoriul fostului
ducat al Varşoviei; tratatul recunoştea Prusiei stăpânirea unor teritorii polo-
neze, acest stat obţinând şi nordul ducatului Saxoniei şi provincia Renania-
Westfalia; se constituia Confederaţia germană, sub conducerea Austriei;
Olanda primea teritoriul Belgiei; Danemarca era recompensată cu teritoriile
Schleswig şi Holstein; Elveţia îşi redobândea suveranitatea, cu drept de
neutralitate permanentă.
19

În ansamblu, într-o oarecare măsură, ideea de uniune euopeană
funcţionează, în secolul XIX, prin prezenţa, chiar dacă şi palidă, deseori,
a Cvadruplei Alianţe, la care este invitată, din 1818, şi Franţa.
Începând cu anul 1823 şi până la debutul primului conflict mondial,
în 1914, directoratul european se va baza, din ce în ce mai mult, pe
materialul oferit de conferinţele diplomatice a căror periodicitate şi ai
căror participanţi devin elemente cu adevărat constante. Eficacitatea se
probează însă numai în ceea ce priveşte chestiuni de interes general*, dar
în care nu se înfruntă două megastate (cazul 1870 şi 1914-1918).
Dintre principiile coeziunii timpurilor trecute
O uniune pentru a învinge duşmanul, pentru a-l civiliza pe „barbar”
Se traversa, într-adevăr, o întreagă perioadă de fantasme, de
proiecte, de frământări. Se definea un secol închinat creionării de noi şi
noi hărţi, dar mai ales de sfere de influenţă. Şi totul apărea pe un fundal
de luptă acerbă împotriva duşmanilor tradiţionali ai Europei creştine:
musulmanii. Aceştia au reprezentat liantul unei cooperări de succes.
Obişnuiţii competitori ai secolelor trecute – Franţa şi Marea
Britanie – puteau să-şi dea mâna şi să convieţuiască alături de noile mari
puteri – Imperiul Romano-German. Vorbele grele de altădată puteau fi
uitate şi îngropate. Iar diferenţele nu trebuia să mai existe, chiar dacă, în
trecut, englezii fuseseră percepuţi ca „acea naţie de oameni cruzi şi
crunţi” (Gilles Le Bouvier), francezii – „dezordonaţi”, ce nu puteau
„îndura pentru multă vreme ostenelile şi neplăcerile” (ambasadorul
veneţian Marc-Antoine Barbaro), scandinavii şi polonezii – „oameni
îngrozitori şi turbaţi şi sângeroşi, ce lovesc mai abitir decât cei crescuţi cu
vin”, sicilienii – „geloşi tare pe femeile lor”, napolitanii – „înalţi şi
neciopliţi şi mare păcătoşi”, castilienii – „mâncăi de carne şi năbădăioşi,
rău îmbrăcaţi şi încălţaţi şi răi catolici” (Gilles Le Bouvier), iar germanii –
înecaţi în „mulţimea chiolhanelor şi chefurilor monstruoase” (Luther, în
al său Apel către nobilimea creştină a naţiunii germane). Noul secol
*
Astfel, se dezvoltă principiile de funcţionare ale dreptului
internaţional public – de exemplu Conferinţa de la Geneva (1864), care
adoptă primul tratat umanitar, sau prima şi a doua conferinţă de pace de la
Haga (1899, respectiv 1907), care au codificat atât unele legi ale războiului,
cât şi ale relaţiilor paşnice dintre state. Sau apar primele organizaţii interna-
ţionale, ca forme permanente de cooperare la nivel instituţional (Uniunea
Telegrafică Internaţională, 1865; Uniunea Poştală Universală, 1874).
20

trebuia să impună un singur neam european, creştin, ridicat împotriva
„inamicului barbar”, necredincios…
Interesant este însă traiectul pe care au evoluat, în acest „Mare
Desen” european, statele în sine. Astfel, unele popoare, altădată
marginalizate vizibil, de-a dreptul considerate periferice, au început să
înainteze, să tindă spre ocuparea unor poziţii mult mai centrale, să
penetreze, efectiv, cu drepturi depline, marea confederaţie europeană. A
fost şi cazul poporului maghiar, atât de încercat de-a lungul istoriei, după
cum reieşea şi din studiul contemporan al filosofului francez Voltaire
(Eseu asupra moravurilor): „Dintre toate popoarele pe care le-am văzut
nici unul nu este mai nenorocit decât cel al ungurilor. Ţara lor,
depopulată, este împărţită între credinţa catolică şi cea protestantă”.
Situaţia inversă avea însă conotaţii mult mai complexe. Căci, statele
ce nu au fost acum luate în evidenţa europeană au şi rămas în afara
graniţelor tradiţional europene. Un caz spectaculos a fost reprezentat de
poporul rus, care ieşea astfel din împărţirile uzuale ale continentului.
Chiar dacă, la începutul secolului XIX, raporturile stabilite la vârf, o dată
cu urcarea pe tron aproape simultană a lui Carol al X-lea (1824-1830) şi
Nicolae I (1825-1855), erau neaşteptat de strânse între Franţa şi spaţiul
rusesc, opinia generală a Occidentului rămânea destul de reticentă faţă de
„periferia continentală”. Aceasta reiese foarte clar mai ales din amintirile
unor călători ce traversează îndepărtatele spaţii ruseşti – este cazul, de
pildă, al lui J.B. May şi al cărţii sale Saint-Petersbourg et la Russie en
1829 (Sankt-Petersburgul şi Rusia în 1829), apărută cu doar zece ani
înainte de aprecierile marchizului de Custine. Alăturându-se părerii mo-
mentului, May susţine că Rusia reprezenta simbolul despotismului care,
„sub orice formă s-ar prezenta, este intolerabil prin simplul fapt că
există.” Linia aceasta de demarcaţie a ceea ce putem numi „bun comun
european” aminteşte oarecum de perioadele contemporane şi de mult
discutata teorie a lui Samuel Huntington şi a sa graniţă culturală
europeană. Asistam astfel la naşterea a ceea ce un analist, de astă dată al
perioadei contemporane – A. Zischka, numea „cealaltă Europă”.
Ortodoxismul părea a nu intra în sfera europeană a timpurilor, rămânând
oarecum un apanaj al spaţiilor „periferice”, deseori „barbare”. Secolul
XVIII era prea departe de renaşterea naţionalismelor şi a spiritului
francofil sau european al spaţiilor noastre. Sud-estul continentului
rămânea în continuare în uitare în prognozele vremii. Se preconiza o
Europă unită, dar o Europă cu oarecare limite, strict marcate în realitatea
geografică.
21

Cel mai adesea, obiectivele comune salvau însă ideea unităţii
europene. Exemplul vine ca de la sine – înfrângerea definitivă a otoma-
nilor, a necredincioşilor ce încă ameninţau din spaţiile exterioare ale
continentului. Deşi bătălia navală de la Lepanto, din 1571, a Sfintei Ligi,
condusă de fratele lui Filip al II-lea, Don Juan de Austria, însemnase mult
în darea lor înapoi, flamura musulmană trebuia învinsă odată pentru
totdeauna. Căci acesta reprezenta unul dintre visurile de veacuri ale
Europei atât de umilite în timpurile trecute. Sosise, poate, momentul
prielnic să fie izgoniţi „aceşti păgâni” în afara continentului şi să le fie
împărţite teritoriile ocupate. Puterea şi prada ademeneau firile de
războinici ale conducătorilor europeni.
Context extrem de favorabil pentru reformatorii timpului, în număr
destul de mare, în acea perioadă pe scena continentală. Printre ei,
părintele Carlo Lucio, Jean Aimé Chavigny şi vastul proiect al ducelui de
Nevers, Charles Gonzague, din acelaşi debut de secol XVII – aceste
plauri marşând pe ideea succesiunii „omului bolnav”. Căci, odată înfrânţi
necredincioşii, noua Europă se putea scălda în adevărata lumină a păcii şi
a prosperităţii generale. Iar planurile de restructurare continentală puteau
să izbândească...
Rămâne clar însă că, în epocă, „Marele Desen” al lui Sully nu putea
apărea decât ca o simplă utopie. Fundalul nu era deloc predilect
dezvoltării ideii unei schimbări europene totale – război pe continent, şi
nu unul minor, ci cel intrat în istorie sub denumirea de războiul de 30 de
ani (1618 – 1648) dintre Habsburgi şi Bourboni, dintre marile puteri ce
râvneau redecupaje statale, dar, bineînţeles, în propria favoare.
Peste timp însă, „Marele Desen” nu a intrat deloc în uitare. Alte
nume mari ale istoriei i-au preluat ideile, ca atare sau cu unele modificări,
mai mult sau mai puţin substanţiale, în funcţie de condiţii şi de realităţi;
alţii l-au citat, la importante ocazii, cum a fost şi momentul deschiderii
congresului de la Panama (1826), unde a eşuat proiectul de unire politică,
de astă dată, a Americii Latine, plan propus de Simon Bolivar. „Este de
altfel o idee măreaţă - scria el încă din 1815 - să încerci să formezi din
Lumea Nouă o singură naţiune cu o singură legătură care să unească
părţile între ele şi întregul. Pentru că îşi are o obârşie, o limbă, aceleaşi
obiceiuri şi o religie va trebui să aibă aşadar o singură cârmuire care să
unească într-o singură confederaţie diferitele state care se vor forma. (...)
Bine ar fi ca într-o bună zi să avem norocul de a instala acolo un congres
slăvit, al reprezentanţilor republicilor, regatelor sau imperiilor ca să
trateze şi să discute înaltele interese ale păcii şi ale războiului cu naţiunile
din celelalte trei părţi ale lumii”.
22

Epoca contemporană
Perioada interbelică
„Paradoxul perioadei 1919-1945 constă în distanţa dintre realităţile
social-politice şi geopolitice, pe de o parte, şi fecunditatea proiectelor
privind Europa, pe de altă parte”, opina analistul Michel Foucher
(Republica europeană, Editura Mirton, Timişoara, 2002, p.42).
Anii 1917-1919 au adus în peisaj şi intervenţia SUA, menită a
restabili ordinea în tulburea Europă lovită de război. De aici, din ce în ce
mai evidenta impresie, altădată preconizată de însuşi A. de Tocqueville,
că Europa risca să devină o zonă intermediară între puternica Americă şi
neliniştitoarea Rusie.
Au apărut, din nou, mai multe versiuni de proiecte de unificare
europeană:
1) cea mai concretă şi mai creatoare – versiunea de unificare
culturală, de formare a unei Republici fără frontiere, a artelor şi a creaţiei.
Căci, conform unei aprecieri a istoricului francez F. Braudel, „în faţa
unităţii, cultura spune întotdeauna da, economia spune aproape da,
politica rămâne reticentă” (Grammaire des civilisations, 1963);
2) proiecte de emancipare naţională, precum cel promovat de liderul
cehoslovac Th. Masaryk;
3) proiecte de hegemonie austro-ungară, ca în mult-dezbătutul
proiect de Mitteleuropa promovat de Fr. Naumann;
4) proiecte de unitate a Europei în faţa presiunilor americane sau
ruseşti, cel mai adesea cu pronunţată tentă economică•.
În centrul acestor proiecte, de multe ori, s-a impus opoziţia între
cele două concepţii de organizare a viitoarei Europe unite:
a) o simplă cooperare, care să menajeze suveranităţile statale exis-
tente;
•
Precum Asociaţia pentru Uniune economică europeană, propusă de
omul politic francez Charles Gide (1862-1932), idee nepusă efectiv în
practică, dar care s-a constituit într-un adevărat imbold pentru crearea unui
Cartel al Ruhr-ului, între Franţa şi Germania, un gen de organizaţie
precursoare Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Singura instituţie
creată pe acest fundal a fost, în 1926, Antanta Internaţională a Oţelului, având
scopul precis de a stabili producţia în acest domeniu a Franţei, Germaniei,
Benelux-ului şi Saar-ului. Acest din urmă proiect a fost lovit mortal de criza
economică mondială din anii 1929-1933.
23

b) o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de
„integrare”.
Una dintre personalităţile cele mai cunoscute, care susţin în această
perioadă proiecte ale unei asemenea integrări, a fost şi contele Richard
Coudenhove-Kalergi, născut la Tokio, în 1894, dintr-un tată ambasador al
Austro-Ungariei şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici
Cehoslovace, după Tratatul de la Saint-Germain. El publica, în 1922, la
Viena, manifestul Paneuropa: „Problema Europei se reduce la două cu-
vinte: unificare sau prăbuşire”. Organizaţia propusă urma să se numească
Statele Federale ale Europei, iar un rol important în promovarea ideilor
sale l-a jucat şi revista „Paneuropa”, al cărei prim număr, redactat în mai
multe limbi europene de circulaţie, a apărut în mai 1924. Principiile de
bază ale contelui Kalergi erau: lăsarea intactă a suveranităţii statelor euro-
pene; garantarea, în Europa, a respectării principiilor Societăţii Naţiunilor
şi a obligaţiilor Pactului Briand-Kellogg; condamnarea la insucces a
oricărei acţiuni de opresiune îndreptate împotriva statelor europene;
stabilirea condiţiilor dezarmării în Europa; deşteptarea sentimentului
solidarităţii europene; crearea de condiţii internaţionale pentru o viitoare
uniune vamală europeană; întemeierea pe drept, şi nu prin forţă, a unor
relaţii stabile între statele europene; rezolvarea problemelor persoanelor
fără naţionalitate; imposibilitatea împărţirii Europei în grupuri de state
rivale; asigurarea egalităţii dreptului pentru toate naţiunile Europei; dimi-
nuarea riscurilor unui război intercontinental; organizarea unui instrument
permanent în vederea realizării schimbului de idei între naţiunile Europei;
stabilirea şi a unei cooperări a popoarelor europene, pe lângă cea a
statelor europene; necrearea de noi sarcini pentru bugetele europene.
În plus, contele Kalergi sublinia, în mod clar, că „Paneuropa nu este
o armă de război, ci un mijloc de apărare”.
La capitolul obligaţiilor impuse statelor federalizate în acest mod,
era avut în vedere proiectul Societăţii Naţiunilor privind modalităţile de
prevenire şi conducere a conflictelor. Drepturile minorităţilor etnice şi
religioase necesitau obligaţii mai întinse şi numeroase, implicând
abrogarea tuturor tratatelor în contradicţie cu litera şi spiritul proiectului
paneuropean.
Nu au lipsit nici organismele efectiv create pentru structurarea
Paneuropei, respectiv: un consiliu federal, o adunare federală, o curte
federală şi o cancelarie federală.
Între 3-9 oct. 1926, tot la Viena, se reunea şi Congresul constitutiv
al Uniunii Paneuropene, la care au luat parte 2.000 de persoane,
24

reprezentând state precum Austria (la preşedinţia congresului fiind ales
fostul cancelar austriac Seipel), Anglia, SUA, Franţa etc. Delegaţii
statelor puternice ale Europei au frânat idealismul care-i cuprinsese pe
colegii lor ce proveneau din entităţi mai mici. Şi astfel, în condiţiile în
care încă existau condiţiile efective pentru începerea luptei pentru
iniţierea Paneuropei, s-au creat doar două comisii, cu rolul de a găsi căile
de soluţionare a principalelor probleme continentale: Comisia Economică
şi Comisia pentru afacerile politice şi protecţia minorităţilor.
Alături de Kalergi, mai puţin cunoscut însă astăzi, trebuie amintit şi
medicul oftalmolog danez Christian Frederick Heerfordt (1871-1953),
care publica, în 1924, un eseu intitulat Europa Communis, ce preconiza
un viitor stat federal european astfel denumit, dotat cu o Adunare
interparlamentară, un director al şefilor de stat dispunând de un drept de
veto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării. Autorul a mers
atât de departe, încât a prevăzut chiar şi un regim special pentru agricul-
tură sau o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.
Pentru cei direct implicaţi în politica acelei perioade, prima variantă
era cea considerată de bază în realizarea noului proiect european. Astfel,
Europa pe care o întrezărea omul politic francez radical Edouard Herriot
(1872-1957), în 1930, se bazează pe stabilirea unei înţelegeri europene în
cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională menită să imite deja
creata Uniune Panamericană, având propriile conferinţe periodice şi
propriul secretariat permanent.
Alături de colegul său, şi ministrul afacerilor străine al Franţei din
acea perioadă, Aristide Briand (1862-1932), pleda, în discursul ţinut în
faţa celei de-a zecea sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor, la 9
septembrie 1929, pentru acelaşi tip de „liant federal”, care să nu „atingă
suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din acea
asociaţie”.
Însă problemele din ce în ce mai vizibile legate de sfera econo-
micului cereau găsirea de soluţii grabnice. Unele dintre ele au avut influ-
enţă aparte asupra procesului şi ideii de unificare continentală. Astfel, s-a
evidenţiat ideea unei uniuni vamale a statelor europene, menită a înlătura
fărâmiţarea economică de după primul război mondial. În 1926, se
înfiinţa un Comitet pregătitor al uniunii vamale, al cărui manifest vorbea
de : „pacea economică” ce „poate asigura pacea politică”. Devenea, apoi,
din ce în ce mai necesară şi înfiinţarea unei organizaţii economice
europene. Un atare obiectiv l-au avut şi Conferinţele economice din 1927
sau 1928. În 1930 avea să apară şi un memorandum purtând semnătura
25

secretarului general al Ministerului de afaceri străine francez, Alexis
Leger, prezentat şi Adunării Societăţii Naţiunilor, memorandum ce milita
pentru organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Trei ani
mai târziu avea să fie reluată şi tema lipsei unei conştiinţe europene
explicite, asemănătoare perioadelor Antichităţii sau Evului Mediu timpu-
riu. Prin cuvântul francezului Julien Benda (1867-1956) (Discours à la
nation européenne, Paris, 1933), se încerca prezentarea unora dintre
principalele motivaţii ale succesului înregistrat de toate mişcările
europene de proporţii (precum, cruciadele, Reforma, revoluţiile europene
sau spiritul naţionalismului paşoptist, dar şi colonizarea etc.).
Perioada postbelică
Încetul cu încetul, trecând prin experienţa traumatizantă a
războiului, noi dimensiuni ale cooperării europene, şi nu numai, începeau
să fie aplicate şi în practică. Era, în linii mari, timpul unui „Mare Desen”,
în maniera celui descris de Sully. Noi organisme internaţionale se profilau
pe scena mondială: din 1946 – Organizaţia Naţiunilor Unite, din 1949 –
Pactul Atlanticului de Nord. Pe plan european – Consiliul Europei, născut
după lungi tratative (1948 – 1949), la 5 mai 1949, sau aşa-numitul „Plan
Monnet”, după numele lui Jean Monnet – părintele reindustrializării
franceze postbelice, plan propus de ministrul afacerilor străine francez
Robert Schuman ce viza punerea în comun a resurselor de cărbune şi de
oţel ale ţării sale şi ale Republicii Federale Germane, într-o organizaţie
deschisă oricărei ţări europene. Comunitatea economică a cărbunelui şi a
oţelului se născuse – 20 iunie 1950.
Peste timp, sfidând secolele, planul lui Sully prindea aripi. Europa
îşi strângea rândurile în lupta aproape tradiţională de acum cu celelalte
continente. Şi evenimentele curg în aceeaşi idee: 1957 – semnarea
tratatului de la Roma care instituia Comunitatea Economică Europeană;
1972 – punerea în practică a sistemului monetar european; 1979 – prima
alegere prin sufragiu universal a deputaţilor europeni; 1990 – Acordurile
de la Schengen vizând libera circulaţie a persoanelor în ţările Comunităţii
europene; 1992 – Acordurile de la Maastricht şi transformarea
Comunităţii în Uniune Europeană; 1997 – tratatul de la Amsterdam, care
întăreşte cooperarea în domeniul judiciar, al politicii externe şi al sănătăţii
publice, reformând întregul organism al Uniunii Europene; 2001–
semnarea Tratatului de la Nisa şi ianuarie 2002 – punerea în circulaţie a
monedei euro.
26

Odată cu terminarea celei de-a doua conflagraţii mondiale a devenit
extrem de clar pentru contemporani că numai un principiu de cooperare,
cel puţin europeană, poate să conducă, e adevărat, într-un timp mai lung,
pentru durata întinsă a istoriei, la evitarea unei noi confruntări şi la
redescoperirea bunăstării. „Europa este o idee englezească, dezvoltată de
francezi, cu preţul a nenumărate contradicţii de cele două părţi ale
Canalului” (M. Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării,
Omegapres, Bucureşti, 1991, p. 77).
Primul pas a fost făcut de britanici. La 19 septembrie 1946, la
Zűrich, de acum membru marcant al opoziţiei britanice, Winston
Churchill•, ţinea un discurs prin care invita toate ţările europene, dar, în
primul rând, Franţa şi Germania, să se îndrepte către crearea unor
aşa-numite State Unite ale Europei. Concept deloc nou, dacă avem în
vedere proiectele anterior prezentate ale perioadei moderne, dar şi
interbelice contemporane. În plus, această perioadă postbelică abundă în
crearea de formaţiuni unioniste la nivel continental: Uniunea Europeană a
Federaliştilor, Noile echipe internaţionale, Mişcarea pentru Europa Unită.
„Curente din ce în ce mai puternice privesc dincolo de aceste acorduri
punctuale, care nu pun în cauză nici în fapt, nici în drept suveranitatea
statelor, către proiectul unei veritabile federaţii politice europene.
Mişcările federaliste sunt semnul acestora: mici grupuri elitiste, care
numără în rândurile lor politicieni, sindicalişti şi universitari care
împărtăşesc convingerea că statele europene ar putea fi înclinate să
coopereze dacă o serie de oameni influenţi ar reuşi să-şi unească forţele
pentru a stârni entuziasmul conducătorilor” (Paul Magnette, Europa,
statul şi democraţia, Institutul european, Iaşi, 2005, p. 41-42).
Ca un prim pas în crearea acestei supraputeri europene, trebuia să
se creeze un Consiliu al Europei, a cărui funcţionare guvernul francez o
considera esenţială pentru viitorul Europei: „Va trebui să se facă în aşa fel
încât în toate ţările interesate un număr cât mai mare de indivizi să
înţeleagă că apropierea politică şi economică este o necesitate pentru
reconstrucţia şi progresul Europei.”
„Am înţeles imediat că singurul sprijin era America...” – erau
cuvintele unuia dintre contemporani (Robert Marjolin, Memoires, Le
Travail d’une vie, Laffont, Paris, 1986, p. 178) care descriau cel mai bine
•
Încă din 1942, W. Churchill concepuse un memorandum al Statelor
Unite ale Europei.
27

situaţia complicată în care se afla continentul european, devastat de
război, aproape în incapacitate de a se ajuta prin forţele proprii.
La 5 iunie 1947, la Harvard, generalul Marshall, Secretar de Stat
american, ţinea celebrul discurs în care erau prezentate liniile de
ansamblu ale proiectului care, de atunci, a intrat în istorie sub numele său:
Planul Marshall de reconstrucţie a Europei.
Ca un prim pas, unele state europene hotărăsc să-şi unească forţele
în domeniul militar. Şi astfel au luat fiinţă Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.), creată prin semnarea tratatului de la Bruxelles, 17 martie 1948
şi N.A.T.O., la 4 aprilie 1949.
Însă pe lângă ajutor financiar, pentru Statele Unite devenea clar că
statele europene trebuia să se transforme în actori importanţi, dar, în
acelaşi timp, şi în regizori dedicaţi pentru punerea în aplicare a restruc-
turării şi reconstrucţiei. Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică – OECE (16 aprilie 1948) a constituit acel cadru multilateral
de negociere, de lucru între statele vest-europene. Deja linia de demar-
caţie între o Europă şi alta fusese bine trasată – comunism versus demo-
craţie, model american, democratic versus model sovietic, comunist.
Cronologic, OECE devenea prima instituţie europeană de după 1945.
State membre: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda,
Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, mai
târziu, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, R.F. Germania.
În mai 1948, Congresul de la Haga reunea pentru prima dată
mişcările ce promovau ideea unităţii europene, nu mai puţin de 800 de
participanţi. Printre ei, nume de marcă ale mişcării paneuropene:
W. Churchill, Leon Blum, Alcide de Gasperi, Paul Henri Spaak. Din
dezbateri, s-au evidenţiat două tipuri de tabere, care amintesc, din nou, de
pendulările ideologice anterioare dintre proiectul de tip federal şi cel bazat
pe crearea de interdependenţe. Pe de o parte, la Haga, au fost prezenţi
susţinători ai unei unităţi dincolo de statele-naţiune, devenite entităţi
federale – federaliştii, iar pe de altă parte, interguvernamentaliştii, pentru
care Europa Unită trebuie să se bazeze pe cooperarea între state. Francezii
au devenit susţinători ai primilor, britanicii, ai celei de-a doua.
Începând cu anul 1949, ideea lansată de omul politic britanic a fost
preluată şi pusă în practică de democraţiile creştine şi de personalităţi
socialiste, ajungându-se astfel la formarea Consiliului Europei, organism
chemat să reafirme, după cum era stipulat în preambulul statutului,
„ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea
comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii
28

politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricărei
democraţii autentice.” De la înfiinţarea sa, în urma Congresului de la
Londra, din 4 mai, această instituţie se prezintă ca un fel de compromis
între cele două tendinţe anterior menţionate. Puterile de decizie au fost
încredinţate unui Comitet de Miniştri, instanţă superioară din care fac
parte reprezentanţii guvernelor statelor membre. Iar dimensiunea federală
prindea contur odată cu intrarea în acţiune a Adunării Parlamentare
Consultative, organism compus, începând din 1951, „din reprezentanţi ai
fiecărui stat membru, aleşi de parlamentul său sau desemnaţi printr-o
procedură stabilită de acesta”.
Consiliul Europei• devenea astfel un cadru de dialog, de cooperare,
dar şi de elaborare de norme comune în domeniile de care nu se ocupau
deloc sau prea puţin celelalte instituţii europene. Mai exact, exclus de la
problemele ce vizează politica, apărarea şi economia, Consiliul Europei
se afirmă pe terenul politicii sociale, al sănătăţii, al mediului şi al culturii,
punând la punct texte cadru, convenţii pe care statele membre ale
Consiliului le pot semna şi ratifica (de exemplu, codul european al
securităţii sociale, convenţiile de drept civil şi de drept comercial etc.).
Compus din 10 state membre, la înfiinţare, organismul a fost mereu
martor la lărgiri: 1949, Grecia şi Turcia, Islanda în 1950, RFG în 1951,
Austria în 1956, Ciprul în 1961, Elveţia în 1963, Malta în 1965,
Portugalia în 1976, Spania în 1977, Liechtenstein în 1978, San Marino în
1988, Finlanda în 1989. De asemenea, la începutul anilor ’90, după
prăbuşirea regimului comunist, au devenit membre şi fostele state
comuniste – Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria,
România, Estonia, Lituania, Slovenia.
În istoria acestui for internaţional nu au avut cum să lipsească nici
crizele. Una dintre protagoniste a fost Grecia, exclusă în 1969, când, în
ţară, democraţia fusese înlocuită cu un regim de dictatură militară, şi
reprimită în 1974, în urma căderii regimului autoritar.
Consiliul Europei cuprinde două tipuri de instituţii: pe de o parte,
Consiliul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară, care îi asigură condu-
cerea, iar pe de altă parte, Comisia Europeană a Drepturilor Omului,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri, care
colaborează în aplicarea unei proceduri judiciare de apărare a Drepturilor
•
Prezentarea principalelor organisme internaţionale se va face destul
de schematic, doar pentru a reaminti principalele linii definitorii, avându-se
în vedere studierea acestora în cadrul unor alte cursuri de specialitate.
29

Omului. Consiliul de Miniştri se întruneşte de două ori pe an, la nivelul
miniştrilor de externe din fiecare stat membru, şi în fiecare lună, la nivelul
delegaţilor lor.
Adunarea Parlamentară cuprinde 177 reprezentanţi, într-un număr
care variază între 2 şi 18 pe fiecare stat membru. Aceştia sunt desemnaţi
în funcţie de modalităţile fixate pentru fiecare stat în parte: în general,
alegerea de către parlamentele naţionale dintre membrii lor, fără
obligaţii de proporţionalitate. Delegaţii iau loc în sala de şedinţe a
Adunării după algoritmul ordinii alfabetice a ţărilor, în conformitate cu
ortografia britanică. De-a lungul timpului, s-au detaşat şi grupuri
politice multinaţionale.
Adunarea are doar rol consultativ, dar ea a dezvoltat şi o putere de
iniţiativă, ducând la propuneri importante, pe care Consiliul de Miniştri
le-a transformat în hotărâri adoptate în unanimitate. Încoronarea operei
sale a fost reprezentată de semnarea, în 1950, a unei Convenţii Europene
a Drepturilor omului, intrată în vigoare trei ani mai târziu, în 1953.
2. De la Comunitatea Economică Europeană

la Uniunea Europeană
Cronologic, putem departaja cel puţin patru paşi majori în crearea
unei noi Europe, cu adevărat unite:
a) perioada preliminariilor (1950-1958);
b) perioada Comunităţii celor Şase (1959-1972);
c) perioada lărgirii şi a primirii de noi membri (1973-1986);
d) perioada Uniunii Europene (după 1987).
a) Perioada preliminariilor (1950-1958)
Pentru a înţelege complicatele procese care au condus la naşterea
Comunităţii Europene, este necesară reprezentarea imaginii Europei de la
sfârşitul anilor ’40 – o societate extrem de temătoare, trăind mereu cu
spectrul unui al treilea război mondial, cu doi uriaşi competitori care-şi
aruncaseră, mai mult sau mai puţin deschis, mănuşa: Statele Unite versus
Uniunea Sovietică. Cumva între ele, şi nu numai geografic, se situa Europa.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
La sfârşitul războiului, Germania reprezenta o poziţie cheie din
dublă perspectivă – ameninţare, chiar şi ca ţară înfrântă, prin prisma
francezilor; posibil bastion împotriva comunismului – prin prisma
americanilor. Ceea ce părea, cel puţin la prima vedere, a reprezenta două
poziţii de neîmpăcat a condus la naşterea unei idei extrem de agreate în
30

epocă. În calitatea de ministru al afacerilor externe al Franţei, în mult
discutata Declaraţie din 9 mai 1950, Robert Schuman susţinea renaşterea
Europei, preconizând apariţia unei „Europe solide, unite şi puternice, o
Europă unde nivelul de viaţă se va ridica graţie unificării producţiilor şi
lărgirii pieţelor, ceea ce va duce la scăderea preţurilor. O Europă unde
Ruhr-ul, Sahr-ul şi bazinele franceze vor lucra împreună şi, sub
supravegherea observatorilor Naţiunilor Unite, vor profita de munca lor
paşnică toţi europenii, fără distincţie că sunt din Est sau din Vest, şi toate
teritoriile, mai ales Africa, care aşteaptă de la bătrânul continent
dezvoltarea şi propsperitatea lor.”
Pornind de la această idee-cadru, planul Monnet-Schuman stabilea
că siderurgia germană – graţie preocupărilor S.U.A. – se reface în forţă, în
timp ce industria franceză părea să rămână în urmă; în această condiţie, o
altă soluţie decât înfiinţarea unei C.E.C.O. nu părea mai indicată.
Cancelarul german K. Adenauer a primit cu entuziasm propunerea,
deoarece, pentru a reintegra R.F.G.-ul în Occident, nimic nu putea fi omis
sau respins. Marea Britanie, invitată să se alăture Comunităţii, a refuzat
însă. A apărut astfel, la 18 aprilie 1951, prima Europă a Celor Şase. Se
introducea astfel noţiunea de supranaţionalitate; respectiv, statele îşi
transferau competenţele (în domeniul, e adevărat, limitat, al cărbunelui şi
oţelului, dar era un prim pas!) unei singure entităţi, dotată cu un
mecanism de decizie şi gestionare, sub forma unei Înalte Autorităţi.
Comunitatea Europeană a Apărării (C.E.A.)
Era şi normal într-o lume atât de aproape de un conflict atât de
puternic, ca mult discutata chestiune a apărării să constituie posibila cheie
a reuşitei efortului unional. Iar contextul debutului anilor ’50 a pus din
nou în balanţă ideea de securitate.
Războiul din Coreea (1950-1953) impunea o reînarmare şi pe
continentul european. Deci, valabilă şi pentru cazul german. Apare astfel
aşa-numitul Plan Pleven• al C.E.A. (24 oct. 1950) de înfiinţare a unei
armate supranaţionale. Tratatul a fost semnat la 27 mai 1952 de către
Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux-ului. În articolul 38, el prevedea
şi adoptarea unui proiect de comunitate politică, respectiv realizarea unei
structuri federale menite a asigura funcţionarea C.E.A.*
•
După numele lui René Pleven (1901-1993), ministrul francez de
atunci al apărării.
*
Ca urmare, în septembrie 1952, miniştrii de externe ai celor şase state au
decis, în cadrul întâlnirii de la Luxembourg, elaborarea unui proiect de constituire
a unei Comunităţi Politice Europene (C.P.E.), proiect finalizat în martie 1953.
31

Însă, în Franţa, proiectul a stârnit o violentă dezbatere. Două tabere
s-au confruntat: pe de o parte, cei care credeau că numai astfel se putea
ajunge la o împăcare franco-germană, iar pe de altă parte, cu ilustrul
sprijin al generalului De Gaulle, cei care considerau gestul ca pe o trădare
la adresa Franţei însăşi („un monstru”, un „protocol de abandon”). Astfel
că, la 30 august 1954, Adunarea Naţională franceză a refuzat să ratifice
proiectul. În urma tratativelor de la Paris (23 oct. 1954), s-a hotărât ca
reînarmarea R.F.G. să se facă sub atenta supraveghere a U.E.O., astfel
înfiinţată, prin transformarea Uniunii Occidentale, creată în 1947, şi
având la bază metodele tradiţionale de cooperare, şi nu o metodă
supranaţională. Jumătate de an mai târziu, problema părea ca şi
soluţionată prin intrarea R.F.G. în structurile N.A.T.O.
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)
La mai puţin de un an de la abandonarea C.E.A., construcţia
europeană era relansată prin conferinţa de la Messina (1-3 iunie 1955).
Concluzia: „Europa nu se va construi decât prin realizări concrete, creând
mai întâi o solidaritate de fapt, şi prin stabilirea de baze comune de
dezvoltare economică”.
În urma raportului Spaak*, dezbătut la Conferinţa miniştrilor de
externe de la Veneţia (29 mai 1956), şi a negocierilor de la Bruxelles
(iunie 1956), la 25 martie 1957, se semnau la Roma două tratate care
puneau bazele noii cooperări, ele intrând în vigoare anul următor, la
1 ianuarie 1958. Primul tratat înfiinţa o Comunitate Europeană a
Energiei Atomice (Euratom), după principiul conform căruia punerea în
comun a noului tip revoluţionar de energie era menită să-i unească pe
cei 6, în vederea construirii viitorului european. Al doilea tratat definea
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E., Piaţa Comună)**. Ambele
tratate primiseră, în prealabil, şi mult-doritul sprijin al populaţiilor, prin
apelul de susţinere pe care îl lansase J. Monnet şi la care au răspuns nu
mai puţin de 34 de lideri politici şi sindicali din cele şase ţări care au
format Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei.
Printre obiectivele importante ale C.E.E. se înscriau: instituirea unei
pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor mem-bre;
eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre
*
După numele preşedintelui Comitetului de experţi, politicianul belgian
Paul Henri Spaak (1899-1972).
**
Tot acum s-a semnat şi Convenţia cu privire la instituţiile comune
(Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie).
32

statele membre; garantarea celor patru libertăţi: libertatea de circulaţie a
persoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie a
serviciilor şi libertatea de circulaţie a capitalurilor; o politică comercială
comună faţă de ţările terţe; politici comune în domeniul agriculturii şi
transporturilor; armonizarea legislaţiilor naţionale; crearea Fondului
Social European şi a Băncii Europene de Investiţii.
Ratificarea Tratatului C.E.E. a dat naştere la ample dezbateri.
Fiecare participant avea propria viziune: Franţa relua vechea temă a lipsei
sale de competitivitate în comparaţie cu Germania, care, la rândul ei, se
vedea „scurtcircuitată” de lupta deschisă între simpatizanţii cancelarului
K. Adenauer şi ai Partidului Creştin Democrat ce considerau tratatul ca o,
etapă majoră în procesul de integrare a ţării în Europa, şi social-democraţi
sau liberali ce se temeau ca aceste tratate să nu frâneze sau să, distrugă
chiar o posibilă reunificare a ţării.
Piaţa Comună implica realizarea unei uniuni vamale, comportând,
deopotrivă, eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative între
statele membre, precum şi instituirea unui tarif vamal comun. Aceste
schimbări urmau a se opera progresiv, într-o perioadă de tranziţie de 12
ani, ea însăşi divizată în trei etape, care, în fapt, vor fi accelerate. Se
definea astfel cel „de-al doilea model comunitar. Primul, încarnat de
C.E.C.O., consta într-o împărţire simplă, fără a fi strictă, a funcţiilor
legislativă şi executivă între Consiliu şi Înalta Autoritate; era vorba, în
acelaşi timp, de confruntarea între două metode (politică/tehnocratică) şi
între două tipuri de logică (internaţională/supranaţională) între care se
stabilise un echilibru stabil. Tratatul C.E.E., mult mai vast în ambiţii şi
mult mai puţin precis în dispoziţii, schiţează un echilibru mai subtil: el
obligă Consiliul şi Comisia să colaboreze. Nu mai este vorba de limitarea
suveranităţii statelor prin transferul unora dintre puterile lor unui organ
supranaţional independent şi limitat, ci de încurajarea lor să îşi exercite în
comun suveranitatea în domenii ample, încredinţând unui organ
supranaţional misiunea de a promova, a priori (iniţiative) şi a posteriori
(recursuri), urmărirea interesului comun” (Paul Magnette).
b) Perioada Comunităţii celor Şase (1959-1972)
Perspectiva economică
Anii ’60 au fost caracterizaţi de o creştere economică puternică.
Astfel că, între 1957-1967, schimburile între reprezentanţii Celor Şase au
crescut de aproape 3,5 ori, în timp ce, comerţul mondial atingea cote de
peste 1,5 ori.
33

După ample dezbateri, fie pe plan intern, fie în cadrul unor întâlniri
internaţionale, s-a instituit Asociaţia Europeană de Liber Schimb. Scopul
vizat era urmărirea, cu cât mai mare precizie, a ritmului de liberalizare a
schimburilor hotărât de Cei Şase, însă fără suprapuneri aparatului supra-
naţional al Comunităţii. Limite: caracterul disparat al economiilor în
cauză şi risipirea geografică a statelor membre. Alcătuire (după ziarul The
Economist): un „uriaş” (Marea Britanie) şi şase „pigmei” (Danemarca,
Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia, Portugalia). Economicul o lua cert
înaintea politicului.
Acest aspect se dovedea evident şi prin iniţierea, începând cu 1962,
a unei politici agricole comune (P.A.C.). Aceasta se prezenta ca un sistem
coerent: stabilea preţuri comune garantate şi le susţinea printr-o finanţare
comună (în conformitate cu principiul solidarităţii comunitare); proteja
graniţele, pentru anumite producţii, mai ales prin prelevări care anulau
diferenţele între preţul mondial (scăzut şi arbitrar) şi preţul comunitar (în
general, mult mai ridicat).
Un pas important în realizarea efectivă a unei unităţi, cel puţin la acel
nivel, a Europei Occidentale, se va materializa la 9 august 1961, când
Marea Britanie îşi va depune candidatura pentru intrarea în Piaţa Comună.
Perspectiva politică
Considerentul politic a reprezentat un subiect foarte discutat şi
disputat. Mai ales că, în acea perioadă, cuvintele cele mai des vehiculate
se refereau la tipul de percepţie a principiului supranaţionalităţii, la
modalităţile de punere în practică a Comunităţii europene.
Unul dintre actorii de frunte a fost Franţa, condusă de generalul de
Gaulle (ale cărui concepţii confederale erau bine cunoscute•). Proiectul
•
Emblematic, în acest sens, a rămas textul declaraţiei date presei, în
septembrie 1960, de generalul de Gaulle, care critica atât teoria, cât şi
funcţionarea modelului comunitar, subliniind contururile pe care ar trebui să le
urmeze noul desen european: „Asigurarea cooperării regulate a Europei
Occidentale, iată ce consideră Franţa ca fiind de dorit, ca fiind posibil şi practic,
în domeniul politic, în domeniul economic, în domeniul cultural şi în cel al
apărării. Aceasta comportă un concert organizat regulat al guvernelor
responsabile şi apoi, după aceasta, lucrul unor organisme specializate în fiecare
din domeniile comune şi subordonate guvernelor; aceasta comportă deliberarea
periodică a unei adunări formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale şi, după
mine, aceasta trebuie să comporte, cât mai curând posibil, un referendum
european solemn, care să dea acestui moment fondator al Europei, caracterul de
adeziune şi de intervenţie populară care îi este indispensabil.”
34

lansat – planul Fouchet (Christian Fouchet, preşedintele Comisiei
interguvernamentale de studii), noiembrie 1961. Ideea sa – construirea
unei uniuni de state care ar reprezenta o personalitate politică europeană,
mai ales în faţa protectoratului american. Atmosfera în care a fost discutat
proiectul a fost presărată cu numeroase critici virulente; de exemplu,
afirmaţiile deputatului democrat-creştin olandez Schuijt, care califica
proiectul drept un „un program eterogen, hibrid... Este un vapor
interguvernamental cu un mic pavilion comunitar comandat de un căpitan
fără mateloţi.” Dar Franţa nu s-a lăsat intimidată de primul insucces şi a
mai înaintat încă o variantă – cel de al doilea plan Fouchet (decembrie
1961). Chiar dacă a fost prezentat ca apărut în urma criticilor,
constructive, ale colegilor, el reafirma vechile idei, într-o haină nouă.
Blocarea a venit definitiv în anul 1962, dar numai la nivel continental.
Astfel, la 4 iulie 1962, la Philadelphia, preşedintele J.F. Kennedy
propunea ideea unei asocieri (partnership) între S.U.A. şi Comunitatea
Europeană. Era vorba de includerea acesteia din urmă într-un ansamblu
atlantic, condus însă de Washington. Asocierea era văzută a se concretiza
într-o mare zonă de liber schimb, de data aceasta atlantică, şi dezbătută în
cadrul GATT, structură înfiinţată în 1947 pentru a negocia tarifele vamale
şi de comerţ internaţional. Dar nici acest proiect nu a ajuns a fi pus în
practică. Franţa generalului de Gaulle a considerat, din nou, că Marea
Britanie, unul dintre elementele-cheie ale proiectului american, datorită
legăturilor ei cu „largul mării”, încă nu îndeplinea condiţiile necesare
pentru a intra în Comunitate.
Criza „scaunului gol”
Conform calendarului prevăzut prin textul Tratatului, C.E.E. trebuia
să intre, odată cu data de 1 ianuarie 1966, în faza finală de instaurare a
uniunii vamale (respectiv, în conformitate cu textul tratatului, impunân-
du-se a treia perioadă de tranziţie). Se prevedea că, începând cu acea dată,
anumite decizii, luate în perioadele anterioare în unanimitate de către
Consiliul de Miniştri, vor putea fi luate de acum cu majoritate calificată.
Calculul acesta oferea marilor state o pondere importantă, favorizându-le,
în acelaşi timp, şi pe cele mici. Dar el nu acorda fiecăruia un drept de veto.
Pe de altă parte, Comisia, prezidată de germanul Walter Hallstein,
dorea să profite de această dată limită pentru a impune sistemului
comunitar un salt calitativ: aplicarea unui buget comunitar care să nu mai
fie finanţat prin contribuţiile statelor membre, ci prin surse proprii (drept
de vamă, în principal), dar şi sporirea puterilor instituţiilor „supranaţio-
nale” (Comisia, Adunarea parlamentară).
35

Liderul francez Charles de Gaulle a considerat imediat că aceste
propuneri încearcă să transforme Comisia într-un fel de guvern al
Europei, această „tehnocraţie în mare parte străină” fiind „destinată să
împieteze asupra democraţiei franceze”. Situaţie ce nu putea fi acceptată.
A apărut astfel criza din 30 iunie 1965, care a avut ca rezultat
neparticiparea Franţei la şedinţele de la Bruxelles, atâta timp cât
propunerile lui Hallstein nu erau radical schimbate, iar problema trecerii
la majoritatea calificată nu era rezolvată.
La 20 ianuarie 1966, Cei Şase, reuniţi la Luxemburg, au ajuns la
două înţelegeri. Una preciza natura raportului dintre Comisie şi Consiliu,
marcând astfel limitele pe care aceasta era obligată să le respecte. Cea
de-a doua – în fapt adevăratul „compromis” – reprezenta constatarea unui
dezacord, care îi satisfăcea pe fiecare în parte. Textul stipula, în ceea ce
priveşte deciziile luate pe baza principiului majorităţii, că, în cazul când
erau în joc interese foarte mari ale unuia sau mai multor state membre,
Consiliul se va strădui să ajungă la un acord care să ţină seama de
doleanţele tuturor. Totuşi, şi aceasta reprezenta în fond divergenţa,
delegaţia franceză estima că, într-o asemenea situaţie, „discuţia trebuie
continuată până când se ajunge la un acord unanim”.
Consecinţa esenţială a „compromisului” a constat în faptul că, până
la semnarea Actului unic (1986), principiul unanimităţii a rămas regulă în
adoptarea deciziilor comunitare (cu excepţia cheltuielilor bugetare).
Condiţiile s-au schimbat odată cu demisia preşedintelui francez
(1969). Trecerea de la deceniul şase la următorul poate fi considerată
astfel ca o perioadă tranzitorie a construcţiei europene.
Summit-ul celor şase de la Haga, din decembrie 1969 s-a deschis
sub semnul reconcilierii între Franţa şi ceilalţi cinci parteneri, dar nu
numai, favorizând totodată înflorirea unor noi proiecte, precum cele de
integrare monetară, cooperare politică sau extinderi. Cu acel prilej, Franţa
a obţinut aplicarea unui sistem financiar definitiv pentru Comunitate,
aplicabil deci şi Marii Britanii, cât şi lansarea de politici comune (mone-
dă, industrie, concertare a politicilor externe etc.), iar Marea Britanie intra
astfel în rândul ţărilor cu posibilităţi certe de aderare la uniune.
La începutul anilor ’70, aderarea Angliei – împreună cu Irlanda şi
Danemarca (Norvegia refuzând participarea, printr-un referendum, 26
septembrie 1972), nu mai reprezenta doar o utopie. Şi, astfel, se încheia,
aşa-numita, în literatura de specialitate, perioadă franceză.
36

c. Europa între destindere şi schimbări economice internaţionale
(1973-1987)
Caracteristici generale
Din punctul de vedere al instituţiilor europene, deceniile anilor
’70-’80 se caracterizează prin tensiunea datorată menţinerii blocurilor şi
dezvoltării haotice a schimburilor între cele două Europe.
Momentul de maximă deschidere: 1973, Întâlnirea de la Helsinki şi
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Naşterea
acestei structuri marchează o dublă schimbare faţă de perioada trecută după
terminarea celui de-al doilea război mondial: pe de o parte, participanţii
sunt statele Europei ca atare, iar pe de altă parte, Europa dispune,
într-adevăr, de un for în care se prezintă unită, în ciuda „Cortinei de fier”.
Ca perioadă istorică, deceniile 8 şi 9 sunt considerate, aproape la
unison de către specialişti, cel mai turbulent segment cronologic, brăzdat,
şi într-o parte, şi în alta a Europei, de numeroase crize şi schimbări.
La 19 octombrie 1972, la Paris, cei nouă şefi de stat şi de guvern ai
Comunităţii Europene lărgite s-au întâlnit pentru prima dată. Acesta este
momentul în care se adoptă un clar program de acţiune preconizând:
ireversibilitatea uniunii economice şi monetare; ajutor pentru regiunile
nedezvoltate sau în scădere economică; participarea crescută a partene-
rilor sociali la deciziile economice şi sociale; voinţa de extindere a
câmpului acţiunii comunitare în materie de politică industrială, ştiinţă,
mediu, energie; pregătirea unei politici europene de ansamblu în raport cu
„lumea a treia”, S. U.A., ţările socialiste.
Obiectivul major vizat: transformarea (C.E.E.), către anii ’80, într-o
Uniune Europeană, care să respecte, în mod absolut, tratatele comunitare.
Anul 1973 trebuia să fie anul Europei. Ideea venise, în primul rând,
de la conducătorii americani; purtător de cuvânt, Henry Kissinger, care, în
discursul din 23 aprilie 1973, vorbise despre „Noua Chartă atlantică”. Dar
realitatea a demonstrat cu totul altceva.
În primul rând, la capitolul evoluţiilor pozitive, s-a putut realiza o
cooperare efectivă, cu deschidere mondială, în domeniul atât de generos
al securităţii. Rezultat: Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, organism creat la sugestia Uniunii Sovietice. Proiectul unei
asemenea cooperări a reuşit să prindă contur odată cu anii 1972-1973. Era
o cu totul altă perioadă, a destinderii internaţionale, în care Moscova era
primită şi acceptată ca partener de dialog, punându-i-se condiţii, la rândul
lor acceptate de liderii de la Kremlin (de exemplu: semnarea acordului ce
stabilea statutul Berlinului, începerea negocierilor privind dezarmarea în
37

Europa – aşa-numitul Mutual Balanced Forces Reduction sau introdu-
cerea drepturilor persoanei, ale individului, în dezbaterile C.S.C.E.).
Tratativele care au condus la formarea C.S.C.E. au fost destul de
lungi şi sinuoase, întinzându-se cronologic între anii 1972-1975. S-au
impus mai multe faze de negocieri, care au reunit 35 de participanţi,
respectiv toate statele europene ale momentului (inclusiv Vaticanul), cu
excepţia Albaniei, ţărilor continentale adăugându-li-se S.U.A şi Canada.
Rezultatul a fost destul de departe de cel scontat. Actul final de la
Helsinki, semnat la 1 augut 1975, nu a constituit un tratat cu forţă juridică,
ci mai mult un gentlemen’s agreement, un simplu document politic.
Dar, după acest moment, percepţia asupra C.S.C.E. a transformat
acest organism într-o adevărată instituţie de cooperare. Un argument în
favoarea valabilităţii acestei afirmaţii poate fi însăşi regularitatea cu care
s-au ţinut întâlnirile la vârf (Belgrad, octombrie 1977 – martie 1978;
Madrid, noiembrie 1980 – septembrie 1983; Viena, noiembrie 1986 –
ianuarie 1989).
Revenind la momentul 1973, din perspectiva Comunităţii Euro-
pene, nu trebuie omis un episod cu o importanţă aparte, respectiv
definirea precisă a identităţii europene. Locul: Copenhaga, 20 noiembrie
1973 – „Cei nouă, acţionând ca entitate distinctă, se vor strădui să
promoveze raporturi armonioase şi constructive cu ţările terţe (...) În
contactele lor bilaterale cu alte ţări, statele membre ale Comunităţii se vor
baza într-o măsură ridicată pe poziţii stabilite de ele, de comun acord.”
(vezi Charles Zorgibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor,
Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 113-114).
Apăreau, totodată şi semnele unor posibile încetiniri ale procesului
de unificare europeană. Unul dintre principalele elemente de frână putea
fi considerată Marea Britanie. Schimbarea de context internaţional a fost
sesizată şi de membrii Comunităţii, care au încercat să o gestioneze.
Emblematic, în acest sens, poate fi considerat Raportul Tindemans, din
1975, în care se stipula clar: „Europa de astăzi este cea a cotidianului, ea
pare să-şi fi pierdut parfumul de aventură.” Din ce în ce mai vizibilă
devine aşa-numita „Europă a cetăţenilor”, „Europa socială”. Este creat
chiar şi un Institut de studiu al opiniilor publice; sunt modernizate
instrumentele de comunicare politică. Se urma astfel un curs deschis
oarecum şi de demersurile cancelarului german Willy Brandt, care,
într-un discurs din 1972, propunea „construirea unor obiective sociale
care să asigure Comunităţii susţinerea populară.”
Un prim program de acţiune în acest sens a fost adoptat în ianuarie
1974, deschizându-se astfel calea dezbaterilor cu privire la aşa-numitul
38

„deficit democratic” al Comunităţii. Interpretat iniţial ca un gen de
„deficit parlamentar”, s-a încercat luarea unui set de decizii tocmai în
ideea atenuării acestuia. Printre acestea se pot număra: decembrie 1974,
înfiinţarea Consiliului European, reuniune periodică a şefilor de stat sau
de guvern ai Comunităţii; martie 1979, intrarea în vigoare a Sistemului
Monetar European (SME) şi apariţia ECU; iunie 1979, primele alegeri în
Parlamentul European pe baza votului universal direct.
Consiliul European a fost creat în decembrie 1974, cu ocazia
summit-ului de la Paris al Celor Nouă: „Cei nouă şefi de stat sau guvern
din Comunitate au decis, în consecinţă, să se reunească, însoţiţi de
miniştrii Afacerilor Externe, de trei ori pe an şi de fiecare dată când e
necesar în Consiliul Comunităţii, cu titlu de cooperare politică”. Câţiva
ani mai târziu, cu ocazia adoptării Actului Unic (1986, art. 2), acest
organism a cunoscut cu adevărat consacrarea, cu acel prilej stipulându-se
şi principiul participării preşedintelui Comisiei Europene, alături de şefii
de stat sau de guvern ai ţărilor membre.
Sistemul Monetar European (S.M.E.) s-a născut dintr-o rezoluţie
datată 15 martie 1979. Elementele sale definitorii s-au bazat pe:
− mecanismul de schimb. Astfel, fiecare monedă participantă la
acest mecanism primea un curs, numit curs-pivot, care este definit în
raport cu unitatea monetară europeană (ECU). În cadrul acestor cursuri-
pivot, erau fixate şi marje de fluctuaţie, între care statele respective se
angajau să-şi menţină moneda;
− ECU devenea unitatea monetară europeană. Pentru acea
perioadă, era însă vorba mai mult de o unitate de calcul, de referinţă şi de
reglementare între autorităţile monetare ale Comunităţii, decât de o
monedă efectivă (lipsea funcţia de tranzacţie);
− mecanismele de credit; SME a introdus principiul unei solida-
rităţi între statele membre participante; apăreau astfel mecanismele de
credit pe termen scurt şi mijlociu, girate de Fondul European de
Cooperare Monetară (FECOM).
Introducerea votului universal pentru alegerea membrilor
Parlamentului European venea să încununeze eforturile mai multor ani
de dezbateri – 1975-1979. Până în acea perioadă, sistemul utilizat, al
sufragiului indirect, fusese considerat cea mai bună soluţie, în ideea
pregătirii treptate a opiniei publice europene. În plus, sistemul în sine nu
era deloc neobşnuit pentru o construcţie federală: Senatul Statelor Unite a
fost ales, timp de un secol, de legislaturi ale statelor membre. „Să sădim
în popoare procesul de unificare europeană”, spunea iniţiatorul
39

importantei modificări a modalităţii de votare, deputatul olandez Schelto
Patijin. „Să oferim puterii exercitate de Comunităţi legitimitatea ce,
parţial, i-a lipsit până acum.” (apud Charles Zorgibe, Construcţia
europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 236).
Au fost atât de ample şi aprinse discuţiile, încât s-a ajuns chiar la
„claustrarea” membrilor de delegaţii în camerele palatului de la
Senningen, unde se ţineau lucrările, în toamna anului 1976, pentru a se
putea ajunge la semnarea unui act. Astfel, acordul definitiv asupra alegerii
Parlamentului prin sufragiu universal a fost semnat de către cei 9 miniştri
de externe la 20 septembrie 1976. El a luat forma unui „Act” al
Consiliului Comunităţilor, care fixa modalităţile de alegere.
Au urmat apoi ratificările naţionale: Italia – februarie 1977; Franţa
– iunie 1977; celelalte state europene – 1977-1978. La cererea guvernului
britanic, o ultimă şi scurtă amânare a alegerilor europene a fost acceptată,
iar primele alegeri au fost organizate în iunie 1979. De atunci, numeroase
şi diverse probleme au scurtcircuitat istoria scrutinurilor europene. Printre
ele: diversitatea sistemelor electorale naţionale ale fiecărui stat membru în
parte; o unică circumscripţie electorală (propunere a Franţei, Danemarcei,
Olandei şi Luxemburgului, din 1979, la care s-au alăturat şi unele dintre
proaspetele ţări membre, respectiv Grecia, Spania şi Portugalia – 7 din
12), dar, din aceeaşi perspectivă, şi pericolul de a „naţionaliza” votul
european; decupajul geografic şi, mai ales, modalitatea efectivă de
scrutin: scrutin proporţional pe liste naţionale, respectiv regionale sau
scrutin uninominal. În ansamblu, studiul anchetelor de opinie ale
perioadei subliniază o creştere de-a dreptul spectaculoasă a susţinătorilor
Comunităţii, de la 50% în 1981 la 70% în 1990.
Segmentul anilor’80-’90
Anii ’80-’90 au reprezentat căutarea de soluţii şi de metode pentru
a gestiona cât mai bine afacerile Comunităţii, dar şi o reală relansare
europeană. Căci, Europa Occidentală devenea din ce în ce mai conştientă
de rămânerea sa în urmă, mai ales în comparaţie cu Statele Unite sau cu
Japonia.
În 1985, ideea marii pieţe unice s-a impus ca un mijloc viabil al
relansării. În ciuda tratatelor deja semnate (C.E.C.O., Piaţa Comună,
realizarea uniunii vamale în anii ’60) rămăseseră însă destule obstacole:
libertatea de stabilire a persoanelor, mişcările de capital, normele tehnice,
pieţele publice, fiscalitatea. Tocmai pentru a le elimina, s-a considerat
anul 1992 ca un termen limită pentru stabilirea efectivă funcţională a
40

Pieţii Comune. Până la îndeplinirea acelui deziderat, în perioada 1986-
31 decembrie 1992, au fost adoptate 279 de directive, tocmai pentru a
aduce ajustările necesare în complicatul proces al construcţiei europene.
În plus, acea perioadă a reprezentat şi momentul extinderilor CE
spre Europa mediteraneană. Primul pas a fost făcut odată cu acceptul
acordat Greciei, la 1 ianuarie 1981. Astfel, apărea cel de-al 10-lea stat
membru al Comunităţii. După cinci ani, respectiv la 1 ianuarie 1986, a
venit rândul Spaniei şi Portugaliei.
Aceste extinderi au provocat, bineînţeles, o nouă şi spectaculoasă
transformare a Comunităţii. De acum, se putea considera că organismul
comporta trei componente precise: o zonă a polilor extrem de dinamici,
reprezentată prin regiunea pariziană, sudul R.F.G., nordul Italiei; o zonă
cu „state” vechi industriale, dar surprinsă într-un declin din ce în ce mai
vizibil, nordul Marii Britanii, nordul Franţei, regiunile Lorraine şi Ruhr; şi
o vastă „periferie”, încă predominant agricolă, doar arareori angajată pe
drumul dezvoltării industriale – Irlanda, Portugalia, Spania, regiunea
Mezzogiorno (Italia), Grecia. Fosta oarecum omogenitate se transforma
brusc. Un singur exemplu: produsul naţional brut pe locuitor se ridica, în
1990, la 4.304 $, în Portugalia, şi la 20.570 $, în Danemarca.
Mai mult, odată cu intrarea celor trei state (Grecia, Portugalia
Spania), se impunea revizuirea, în fond, a tipului efectiv de „contract”
care lega între ele statele membre. Căci, pentru Grecia, Spania şi
Portugalia, Comunitatea trebuia să devină un fel de locomotivă care să le
„tragă” spre modernitate şi prosperitate. Cu predilecţie, ele erau cele care
aşteptau ajutorul Comunităţii. Şi, din această perspectivă, a venit şi
principiul reorientării fondurilor comunitare spre Sud (Fondurile euro-
pene de orientare şi de garanţie agricolă, Fondurile sociale europene,
Fondurile europene de dezvoltare regională, Programele integrate medite-
raneene).
Momentul-cheie al acestei perioade se consideră a fi semnarea
Actului Unic, parafat la Luxemburg, de către „cei 12”, în urma discuţiilor
ce au avut loc între 17 şi 28 februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la
1 iulie 1987.
Actul a fost numit „Unic”, nu numai prin referire la conceptul de
piaţă unică, ci şi pentru că aduna, în acelaşi text, pe de o parte, amen-
damentele la tratatele fondatoare ale Comunităţii şi, pe de altă parte,
procedurile de cooperare efectivă între cele douăsprezece state membre.
În fapt, în ceea ce priveşte ultimul domeniu, Actul din 1986 se limita la
codificarea practicilor dezvoltate în afara tratatului constitutiv – astfel,
41

reuniunile trimestriale ale miniştrilor de externe şi „comitetul public”
(constituit din directorii politici ai ministerelor Afacerilor Externe) au fost
înzestrate cu un secretariat, localizat la Bruxelles.
Obiectivul esenţial al Actului Unic rămânea deci realizarea unui
spaţiu fără frontiere, permiţând libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor,
a capitalurilor şi a persoanelor. Piaţa Comună era astfel desăvârşită prin
suprimarea controalelor la frontierele interne ale Comunităţii. În „Cartea
albă” a Comisiei Europene, aprobată la Milano, în mai 1985, de către
Consiliul European, au fost enumerate 300 de măsuri necesare, convertite
în tot atâtea directive şi recomandări. A fost propus şi un termen calen-
daristic pentru realizarea generosului proiect: 31 decembrie 1992. Stabi-
lirea acestei date a provocat, după cum era şi firesc, o adevărată mobi-
lizare generală, mai ales în statele în care unele dintre domeniile vizate nu
se ridicau la standardele cerute de Comunitate (exemplul Franţei).
Un aspect important al Actului Unic viza şi dotarea instanţelor
comunitare cu noi puteri. Astfel, a fost extinsă aria deciziilor care
depindeau de principiul majorităţii calificate, şi nu de cel al unanimităţii
(precum: tarife vamale, libera circulaţie a capitalurilor etc.). Puterile
Parlamentului European au sporit prin introducerea procedurii numite a
„cooperării”. Astfel, dacă la o a doua lectură, Parlamentul respingea o
propunere, aceasta nu putea fi adoptată de Consiliu, decât cu unanimitate.
Dacă, în cazul cooperării economice şi politice, textul era destul de
clar, singurul domeniu mai puţin bine reprezentat rămânea, în continuare,
cel al apărării.
Drumul spre Uniunea Europeană
Printre promotorii celor mai cunoscute idei de reformare a
Comunităţii şi de transformare a ei într-o reală Uniune nu trebuie uitaţi nici
cei care au făcut primii paşi în acest sens, chiar şi numai în plan teoretic.
Astfel, în 1972, se prezenta Comunităţii un raport realizat de către
un grup de lucru coordonat de profesorul Vedel. Linia generală propusă
viza transformarea treptată a puterilor Parlamentului European, iar ca un
prim pas, atribuirea puterii legislative. Această concluzie se regăseşte şi
într-un text oficial, respectiv în Tratatul din 1975, prin care se acorda
Parlamentului dreptul de respingere a bugetului şi se crea instituţia Curţii
de Conturi. În acelaşi an, 1972, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris
(octombrie), „cei 9”, din iniţiativa preşedintelui francez G. Pompidou, îşi
afirmau voinţa de a „transforma, înainte de sfârşitul deceniului, ansamblul
relaţiilor lor într-o Uniune europeană”, invitând organele comunitare să
elaboreze rapoarte în acest sens.
42

Raportul Comisiei Europene asupra UE, răspuns puţin tardiv,
propunea o veritabilă Cartă europeană şi o nouă organizare instituţională,
fondată pe punerea în funcţiune a unui fel de guvern european, colegial,
alcătuit din personalităţi independente, şi o putere legislativă încredinţată
la două camere: o cameră a statelor şi una a popoarelor. Repartizarea
competenţelor între Uniune şi statele membre se făcea în baza principiilor
federalismului: competenţă de atribuire – Uniunii şi competenţe de drept
comun – statelor. Proiectul nu a fost însă niciodată pus în practică.
Consiliul European de la Paris (decembrie 1974). Şefii de stat şi de
guvern i-au încredinţat cu acest prilej primului-ministru al Belgiei, Leo
Tindemans, misiunea de a redacta un raport în privinţa UE. Acest
document a fost examinat la reuniunea Consiliului European de la Haga,
în noiembrie 1974. Spre deosebire de anteriorul raport al Comisiei
Europene, Raportul Tindemans cuprindea puţine dispoziţii instituţionale,
vizând, mai ales, întărirea construcţiei europene printr-o dezvoltare a
politicilor comune, nu numai în interiorul C.E.E., ci şi spre exterior.
Printre punctele originale ale proiectului se remarcă: punerea în
aplicare a unei politici externe comune, dar şi o apropiere importantă a
politicilor de apărare.
Însă, din nou, Raportul a rămas fără nici o urmare în practică.
5 ani mai târziu, apărea, pe aceleaşi coordonate, şi aşa-numitul
raport al „celor trei înţelepţi” (M.M. Brisheuvel, Dell şi Marjolin,
octombrie 1979), prezentat în cadrul Consiliului European de la
Bruxelles. Din nou, rămas fără rezultate.
În toamna anului 1981, o iniţiativă germano-italiană (Genscher –
Colombo) a încercat să relanseze ideea de UE. La 19 iunie 1983, la
Stuttgart, şefi de stat şi de guvern ai ţărilor din Comunitate au semnat o
declaraţie solemnă asupra UE, al cărei aport major rezidă în a fi subliniat
necesitatea intensificării „consultărilor în domeniul politicii externe,
inclusiv coordonarea poziţiilor statelor membre asupra aspectelor politice
şi economice ale securităţii”.
Proiectul de instituţionalizare a UE, document ambiţios, bazat pe
Raportul Spinelli, adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984,
şi crearea, de către Consiliul European de la Fontainbleu (25-26 iunie
1984), a unui comitet ad-hoc pentru problemele instituţionale au
reprezentat, în fond, adevărata trecere spre punerea în practică a
proiectului. E adevărat, mai mult ca un moment de referinţă, ca o primă
carte posibilă a unei federaţii europene.
43

În anul următor, 1985, relansarea unificării europene a trecut de la
proiecte grandioase la mult mai realiste căi tradiţionale, respectiv unitatea
şi integrarea economică. În luna martie, în spiritul declaraţiei de la
Stuttgart, comitetul ad-hoc pentru probleme instituţionale, cunoscut sub
numele de Comitetul Dooge, alcătuit din personalităţi provenind din cele
10 state membre, şi-a întocmit raportul, evocând „sfidări din ce în ce mai
importante, atât în domeniul concurenţei industriale şi tehnologice..., cât
şi în ceea ce priveşte lupta pentru păstrarea poziţiei de independenţă
politică (a Europei)”. Iar rezultatul în practică al acestor formulări a luat
forma Actului Unic.
Problematica liberei circulaţii, a abolirii controalelor între statele
membre ale Comunităţii a stat la originea Acordurilor de la Schengen.
Prima convenţie Schengen (14 iunie 1985) s-a limitat să reducă
controalele (paşaport şi permis de conducere europene, care nu erau de
fapt decât documente naţionale armonizate). Convenţia suplimentară
(19 iunie 1990) a mers mult mai departe, când, prin cele 142 de articole, a
statuat, printre altele: condiţiile de intrare a resortisanţilor din ţări terţe;
atribuirea de vize; responsabilitatea în materie de drept de azil; coopera-
rea poliţiilor; constituirea unui fişier informatizat.
După mai multe reportări, dispozitivul Schengen a intrat în vigoare
la 26 martie 1995. La el au participat atunci Germania, Franţa, ţările
Beneluxului, Spania şi Portugalia. Li s-au alăturat, mai târziu, Italia,
Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia, şi două state nemembre,
Norvegia şi Islanda
Câţiva ani mai târziu, după schimbările produse în spaţiul politic
european, la 18 aprilie 1990, o iniţiativă franco-germană a stat la originea
a două conferinţe interguvernamentale – conferinţele de la Roma
(15 decembrie 1990), care trebuia să elaboreze două tratate, unul asupra
uniunii economice şi monetare, iar celălalt asupra uniunii politice,
semnate şi ratificate în momentul instalării Pieţei Unice (1 ianuarie 1993).
Doi ani mai târziu, se semna Tratatul asupra UE, la Maastricht,
în februarie 1992. La unison, analiştii consideră că acest tratat reprezintă
un adevărat monument, ce reia sau modifică, acolo unde era cazul,
dispoziţiile celor trei tratate constitutive anterioare, la care se adăuga şi
conţinutul Actului Unic. „Maastricht este unul dintre cele mai importante
evenimente din ultima jumătate de secol. Punctul de ancorare a 12 ţări
într-o comunitate în care sunt constrânse de acum înainte să acţioneze
împreună în domeniile cele mai importante ale activităţii politice”
(Fr. Mitterand, apud Charles Zorgibe, op. cit., p. 343).
44

Tratatul de la Maastricht construia UE ca un pol al identităţii bine
afirmate. Cei trei stâlpi de bază ai construcţiei sunt: consolidarea spaţiului
economic, prin introducerea unei monede comune; coordonarea în
domeniul politicii externe şi de securitate şi, doar eventual, în domeniul
apărării; edificarea unui spaţiu unificat de justiţie şi poliţie.
Astfel, UE devenea o entitate politică internaţională. Şi, în acelaşi
timp, în toate domeniile politicului (apărare şi afaceri străine), nu exista
transfer de competenţe ale statelor membre către UE, iar statele membre,
mai mult, îşi păstrau propria diplomaţie.
De ce era nevoie de „momentul Maastricht”, respectiv de dubla
negociere din domeniile economic şi politic ale cooperării? Pe de o parte,
din punctul de vedere al uniunii monetare, avantajele pieţei unice nu ar fi
fost complete fără eliminarea incertitudinilor, taxelor de schimb şi
costurilor tranzacţiilor, iar pe de altă parte, demersul era impus de noua
situaţie internaţională generată de căderea „Zidului Berlinului”,
reunificarea Germaniei şi prăbuşirea comunismului.
S-au remarcat, în acest context, două tabere importante: în favoarea
unei evoluţii federale se manifestau germanii, francezii, spaniolii,
reprezentanţii Beneluxului, alături de italieni, greci şi portughezi. Marea
Britanie, Danemarca şi Irlanda erau ostile oricărui nou transfer de suve-
ranitate. În acele condiţii, eşecul părea inevitabil. Însă, abilitatea premie-
rului britanic, J. Major, dar şi deschiderea colegilor din cealaltă tabără
spre dialog au condus la un compromis: Marea Britanie accepta politica
de apărare comună, iar francezii şi germanii acceptau ca britanicii să fie
exceptaţi de la constrângerile foarte reale ale Uniunii monetare şi ale
politicii sociale. Astfel, englezii rămâneau în Piaţa Comună, dar în afara
integrării monetare şi sociale: ei puteau spera să atragă în acest mod, pe
teritorul lor, investitori străini dornici să scape de constrângerile birocra-
tice impuse de administraţia comunitară de la Bruxelles.
„Nucleul dur” al Tratatului de la Maastricht se referea la înfiinţarea
unei Uniuni economice şi monetare, până cel mai târziu la 1 ianuarie
1999, când cele 11 monede naţionale urmau să fie înlocuite de o monedă
unică. Mai precis, erau vizate acele state membre care puteau dovedi o
bună „sănătate” economică şi financiară, satisfăcând 5 criterii:
1) stabilitatea preţurilor – inflaţia medie nu va depăşi cu mai mult
de un punct şi jumătate rata atinsă de cele mai performante trei state, în
acest domeniu;
2) echilibrul bugetar – deficitul bugetar nu va depăşi 3% din PIB
(decât dacă este în scădere continuă sau în caz de circumstanţe excepţio-
nale);
45

3) nivelul datoriei publice – datoria nu va depăşi 60% din PIB-ul
statului vizat (decât dacă este în scădere continuă);
4) nivelul ratei dobânzilor – rata pe termen lung nu va trebui să
depăşească cu mai mult de 2 puncte „cele mai bune” trei rate ale
Comunităţii;
5) stabilitatea ratei de schimb – schimbul va trebui să rămână stabil,
timp de 2 ani, în cadrul Sistemului Monetar European.
Între Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa
5 ani mai târziu, avea să fie semnat Tratatul de la Amsterdam
(1997), care a intrat în vigoare în 1999. El a continuat calea deschisă
Maastricht, dar a şi avansat în această direcţie. Nu doar a reafirmat UE ca
pe o comunitate de valori, dar a şi instituit o procedură de sancţionare a
oricărui stat membru al Uniunii care comite „o violare gravă şi persistentă
a principiilor Uniunii” (art. 7).
Primii paşi s-au făcut tocmai pe baza repercusiunilor Tratatului de
la Maastricht. Articolul N, alineatul 2 din textul acestui tratat prevedea
organizarea, în 1996, a unei conferinţe interguvernamentale (CIG) care
avea ca sarcină adaptarea Tratatului la noile condiţii, cu predilecţie
posibilitatea lărgirii UE cu cel puţin 10 membri noi.
Una dintre aceste mize majore o constituia reforma mecanismului
de decizie. Acesta se prezenta prea greoi, pe de o parte, mai ales, datorită
Comisiei Europene (comisari prea numeroşi), pe de altă parte, datorită
posibilei lărgiri a U.E.
Cu ocazia CIG, discuţiile instituţionale s-au axat pe două
macroproblematici:
a) reducerea numărului de comisari, respectiv introducerea unei
Comisii mai restrânse, unde fiecare comisar să deţină îndatoriri fixe;
b) „noua pondere” a voturilor statelor în cadrul Consiliului – acea
nouă realitate apărea din „supraponderea” statelor „mici” faţă de cele
„mari”. Mai exact, în cazul unui vot cu majoritate calificată,
Luxemburgul (400.000 locuitori) dispunea de 2 voturi, în timp ce
Germania (peste 82 mil.) de doar 10. În total, cele 5 state mari
(Germania, Franţa, Italia, Maria Britanie şi Spania), ce aveau
aproximativ 290 mil. locuitori dispuneau de doar 48 de voturi, iar cele
10 state mici (76 mil. locuitori) de 39, iar cele 5 state mari votând
împreună nu puteau atinge majoritatea calificată (62).
În ajunul încheierii Tratatului de la Amsterdam, părea să se schiţeze
un compromis: fiecare stat membru nu ar mai deţine decât un comisar
46

(statele mari pierzându-şi-l pe cel de-al doilea), adoptându-se astfel o
nouă pondere a voturilor în favoarea statelor mici. În final, conform
protocolului nr. 7, anexat tratatului, nu a mai existat decât un singur
comisar pe fiecare stat membru. Sistemul a fost reformat efectiv odată cu
Tratatul de la Nisa.
În perioada 7-11 decembrie 2000, au avut loc, la Nisa, lucrările
Consiliului European, având ca obiectiv central – adaptarea instituţiilor
UE în vederea lărgirii cu 12 noi state. De fapt, ordinea de zi a fost limitată
la punctele nerezolvate la Amsterdam: reducerea numărului de comisari;
extinderea votului cu majoritate calificată în deliberările Consiliului de
Miniştri; reponderarea voturilor statelor în timpul deliberărilor cu
majoritate calificată; flexibilizarea cooperărilor întărite.
Ce obiective au fost atinse?
1. Mecanismul constituţional. Odată cu un total de 27 membri, s-a
operat distribuirea voturilor, a fotoliilor, în Parlamentul European. Din
punctul de vedere al ingineriei instituţionale, Uniunea se prezenta gata de
o nouă extindere.
2. Majoritatea calificată. Din momentul adoptării Tratatului de la
Nisa, aceasta a devenit modul principal de adoptare a hotărârilor de către
Consiliul de Miniştri, cu precizarea că puterea de decizie nu mai aparţinea
doar acestui organism, ci se împărţea între acesta şi Parlamentul European
– pe ideea codecizie, aviz conform al Parlamentului.
3. Garantarea neîmpiedicării ratificării. Până atunci, în istoria
Comunităţii europene se observase, nu de puţine ori, că lipsa ratificării
unor decizii a condus la nepunerea lor efectivă în practică. Dar, de astă
dată, s-au luat măsuri în vederea remedierii acestor disfuncţionalităţi; deşi
nu chiar toate, deoarece, în ciuda faptului că s-a recomandat să nu se mai
utilizeze calea referendumurilor, folosindu-se mai mult decizia parlamen-
telor naţionale, primul stat care a procedat la ratificarea tratatului –
Irlanda – a utilizat referendumul, iar poporul a votat negativ.
4. Deschiderea spre oferirea unor noi instrumente comunitare de
extindere – la cererea insistentă a Germaniei, s-a decis ca, în decembrie
2001, „cei 15” să precizeze conţinutul, calendarul şi metoda de lucru în
scopul elaborării, până în 2004, a unei constituţii a UE. În plus, s-a hotărât
primirea a cel puţin încă 12 membri.
Bibliografie obligatorie
1. Zorgibe, Charles, Construcţia europeană: Trecut, prezent, viitor,
Editura Trei, Bucureşti, 1998.
47

Bibliografie facultativă
1. Păun, Nicolae, Construcţia europeană modernă: Idei, doctrine,
fapte şi instituţii economice. De la Congresul de la Viena (1815) la
Tratatul de la Roma (1957), Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 1997.
2. Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene: Epoca postbelică,
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999.
TEXTE DE COMENTAT. ÎNTREBĂRI.

TEME PENTRU DEZBATERI
• Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autoritate
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (9 mai 1950) (selectiv)
„Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată fără eforturi creatoare pe
măsura pericolelor care o ameninţă.
Contribuţia pe care o Europă organizată şi însufleţită o poate aduce
civilizaţiei este indispensabilă relaţiilor paşnice. Transformându-se, de
mai bine de două zeci de ani, în campionul unei Europe unite, Franţa a
avut întotdeauna ca obiectiv esenţial servirea păcii. Europa nu a fost
pregătită, iar noi am avut un război.
Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de
ansamblu: ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritate
de fapt. Strângerea la un loc a naţiunilor europene necesită ca opoziţia
secundară a Franţei şi a Germaniei să fie eliminată: acţiunea întreprinsă
trebuie să ţintească întâi de toate Franţa şi Germania.
În acest scop, Guvernul francez propune orientarea imediată a
acţiunii către un sector limitat, dar decisiv.
Guvernul francez propune lansarea întregii producţii franco-germa-
ne de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie
deschisă participării celorlalte ţări din Europa. (...)
Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei noi
Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte
ţări care vor adera la ea, această propunere va avea ca rezultat primele
fundamente concrete ale unei Federaţii Europene, indispensabilă pentru
menţinerea păcii.”
• Discursul lui Jean Monet, (Strasbourg, Comisia Afacerilor eco-
nomice a Adunării Consultative a Consiliului Europei, 28 martie 1953)
(selectiv)
48

„Pentru prima oară, relaţiile tradiţionale dintre state s-au transfor-
mat. După metodele trecutului, chiar atunci când statele europene sunt
convinse de necesitatea unei acţiuni comune, chiar atunci când pun pe
picioare o organizaţie internaţională, ele îşi rezervă deplina suveranitate.
În consecinţă, organizaţia internaţională nu poate nici să decidă, nici să
execute, ci doar să adreseze statelor recomandări. Aceste metode sunt
incapabile să elimine antagonismele noastre naţionale, care se accentuea-
ză inevitabil atât timp cât suveranităţile naţionale nu sunt depăşite.
(...) Ţin să afirm că o Comunitate ca a noastră nu e nici o Europă
mai mică, nici o Comunitate restrânsă. Limitele ei … sunt fixate de ţările
care, pentru moment, nu s-au integrat Comu-nităţii. Nu ţine decât de ele
ca limita noastră să se extindă şi ca barierele ce separă ţările noastre de
Europa, a căror eliminare constituie ambiţia Comunităţii Cărbunelui şi
Oţelului, să fie progresiv, şi într-o manieră şi mai largă încă, abolite.”
• Planul Fouchet (prima versiune) (19 octombrie 1961) (selectiv)
Titlul întâi
Despre Uniunea popoarelor europene
Articolul I – Se instituie, prin prezentul tratat, o Uniune de state,
mai jos desemnată prin termenul: Uniune.
Articolul II – Uniunea are ca scop:
− să ajungă, în problemele care prezintă un interes comun pentru
statele membre, la adoptarea unei politici externe comune;
− să asigure, printr-o strânsă cooperare între statele membre în
domeniul justiţiei şi culturii, înflorirea patrimoniului lor comun şi prote-
jarea valorilor care conferă valoare civilizaţiei lor;
− să contribuie în acest fel, în statele membre, la apărarea dreptu-
rilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a democraţiei;
− să consolideze, în cooperare cu celelalte naţiuni libere, securi-
tatea statelor membre faţă de orice agresiune, prin adoptarea unei politici
de apărare comune.
Articolul III – Uniunea are personalitate juridică.
În fiecare dintre statele membre, Uniunea se bucură de capacitatea
juridică cea mai deplină care este recunoscută persoanelor morale prin
legislaţiile naţionale. Ea poate mai cu seamă să achiziţioneze şi să
înstrăineze bunuri mobiliare şi imobiliare şi să acţioneze în justiţie.
• Actul Unic European (28 februarie 1986) (selectiv)
„Animaţi de voinţa de a continua opera întreprinsă începând cu
tratatele instituind Comunităţile Europene şi de a transforma ansamblul
49

relaţiilor dintre statelor lor într-o Uniune europeană conform declaraţiei
solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983,
Hotărâte să realizeze această Uniune europeană pe baza, pe de o
parte, a Comunităţilor Europene funcţionând după propriile lor reguli şi,
pe de altă parte, a cooperării europene dintre statele semnatare în materie
de politică externă şi să înzestreze această Uniune cu mijloacele de
acţiune necesare,
Decişi să promoveze împreună democraţia care se bazează pe
drepturile fundamentale recunoscute în constituţiile şi legile statelor
membre, în convenţiile de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi în Carta socială europeană, mai cu seamă libertatea,
egalitatea şi dreptatea socială,
Convinşi că ideea europeană, rezultatele obţinute în domeniile inte-
grării economice şi cooperării politice, precum şi necesitatea unor noi
dezvoltări răspund voinţei popoarelor democratice europene pentru care
Parlamentul European, ales prin sufragiu universal, este un mijloc de
expresie indispensabil,
(...) Au decis stabilirea prezentului Act...”
• Obiectivele Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992)
(selectiv)
„ARTICOLUL B
Uniunea îşi propune ca obiective:
− să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil,
mai cu seamă prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin
consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni
economice şi monetare comportând, la termen, o monedă unică, conform
dispoziţiilor prezentului tratat;
− să-şi afirme identitatea pe scena internaţională, mai ales prin
punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune,
inclusiv definirea la termen a unei politici de apărare comune, care ar
putea conduce, la momentul oportun, la o apărare comună;
− să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
− să dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne;
− să menţină integral acquis-ul comunitar şi să îl dezvolte pentru a
examina, conform procedurii vizate la articolul N, paragraful 2, în ce
măsură politicile şi formele de cooperare instituite prin prezentul tratat ar
50

trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi
instituţiilor comunitare.”
• Comentaţi cei trei „stâlpi” ai UE. Când şi cu ce prilej au fost
definiţi?
• Comentaţi şi completaţi etapele principale ale procesului de

formar Uniunii Europene până în momentul actual.
51

II. FUNDAMENTELE COEZIUNII TRANSATLANTICE.
NATO – EUROPA. VALORI, PRINCIPII, MISIUNI,
PARTENERIATE
1. Condiţiile apariţiei NATO. Documente constitutive

Cadrul general al anilor 1948-1949 era, se poate spune, dominat de
teamă. Şi, în primul rând, teama de o nouă conflagraţie mondială, dar şi
de a nu putea supravieţui unor noi crize internaţionale. Acesta era
cuvântul de ordine. După cum afirmase şi reprezentantul Belgiei, Henri
Spaak, ministrul afacerilor externe, colegului său sovietic, A.A.Vîşinski,
în cadrul conferinţei Adunării Generale O.N.U., de la Paris: „Ne este
teamă. Dvs. ne provocaţi teama. Ne acuzaţi de imperialism, dar imperiul
dvs. se întinde de la Baltica la Mediterana. Iar politica promovată de
statul dvs. este mai ambiţioasă şi decât cea a vechilor ţari...”
Dar nu numai aceste condiţii provocau teama. Printre indicatorii
care generau sentimentul de nesiguranţă se pot enumera: prezenţa, dar
mai ales, puterea Armatei Roşii, emblema forţei sovietice, în spaţiul est-
central european, cu predilecţie la Berlin; pericolul comunismului şi în
afara continentului, în îndepărtata Chină, unde trupele lui Mao Tze Dun
au reuşit, începând cu ianuarie 1949, să impună noul sistem politic. Alte
posibile cauze: crearea Kominformului (organizaţia centrală a mişcării
comuniste internaţionale, fondată în 1947), grevele comuniste din spaţiul
Italiei şi al Franţei (1947-1948), la care se adaugă episodul blocadei
Berlinului (iunie, 1948).
Paşi premergători creării NATO:
− tratatul de la Dunkerque, martie 1947, dintre Marea Britanie şi
Franţa;
− 17 martie 1948 – semnarea la Bruxelles a unui tratat între Marea
Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Încheiat pentru o perioadă
de cinci ani, Tratatul stipula, în art. 4, că, în cazul în care una dintre părţi
ar reprezenta obiectul unei agresiuni în Europa, celelalte ţări semnatare „îi
vor procura ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele care le vor sta în
putere, militare şi de alt tip.”
− Iunie 1948 – blocada Berlinului a consolidat ideea unei extinderi
a Tratatului de la Bruxelles atât la alte ţări ale Europei Occidentale, cât şi
la cele două mari ţări industriale ale Americii de Nord.
52

− Pentru ca SUA să poată, în timp de pace, să intre într-un sistem
de alianţe în afara continentului american era necesar acordul Senatului
nord-american; acesta este obţinut la 11 iunie 1948, cu 64 de voturi contra
4. Aşa a apărut „rezoluţia Vandenberg”, după numele senatorului care a
propus-o. Acest angajament a constituit o veritabilă revoluţie în gândirea
americană, marcând în fond abandonarea expresă a doctrinei Monroe, de
neintervenţie.
– Iulie 1948 – convorbiri preliminare la Washington.
Tratatul
Semnat la 4 aprilie la 1949, Washington, de 12 ţări: SUA, Canada,
Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Portugalia,
Norvegia, Danemarca, Islanda, Tratatul Atlanticului de Nord conţine 14
articole, cu prevederi întemeiate pe principiile Cartei ONU şi ale altor
documente referitoare la dreptul ţărilor la apărare colectivă şi individuală.
Spiritul şi obiectul Tratatului sunt cuprinse în Preambul şi în
primele 3 articole. Ideea generală – caracterul esenţialmente defensiv,
referirea la principiile directoare ale ONU fiind constantă. Alte idei
generale: marile principii pe care trebuie să se bazeze ordinea interna-
ţională – libertatea popoarelor, domnia dreptului, justiţia, bunăstarea
populaţiei, cooperarea economică, refuzul utilizării forţei în reglemen-
tarea diferendelor internaţionale. În fond, toate aceste obiectve erau în
spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor, din perioada interbelică.
Potrivit Tratatului Nord-Atlantic, securitatea colectivă a statelor
membre era garantată, în timp de pace, prin asistenţă mutuală şi cooperare
economică (art. 2). În momentul 1949, la semnarea Tratatului, acest
aspect nu ridica nici un fel de problemă efectivă. Însă nu aceeaşi a fost
situaţia şi în anii ’60, când Comunitatea Economică Europeană devenise
rivala SUA. O altă sursă de posibil conflict este cuprinsă în art. 3, unde se
precizează că fiecare ţară semnatară trebuie să-şi sporească propria
capacitate de „rezistenţă la un atac înarmat”. „Părţile, acţionând în mod
individual sau colectiv, într-o manieră continuă şi efectivă prin dezvol-
tarea mijloacelor proprii şi acordându-şi reciproc asistenţă, vor menţine şi
întări capacitatea lor individuală şi colectivă de a rezista unui atac armat”
(art. 3).
În articolul 4 se prevedea că „părţile se vor consulta de fiecare dată
atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială,
independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi este ameninţată” –
se recunoaştea aşadar faptul că, şi în lipsa unui casus federis, interesele de
53

securitate, independenţă şi suveranitate îi priveau pe toţi Aliaţii deo-
potrivă;
Pentru timp de război se prevedea o acţiune concertată a statelor
membre ale Alianţei. Dispoziţia fundamentală este cea înscrisă în art. 5:
un atac împotriva unei din părţi va fi considerat ca îndreptat împotriva
tuturor celorlalte şi va antrena, pentru fiecare din acestea, „o astfel de
acţiune pe care o va considera necesară, inclusiv folosirea forţei armate.”
Se considera atac armat orice atac îndreptat împotriva teritoriului unui
stat semnatar şi a forţelor armate ale Părţilor, dispuse în Europa, America
de Nord şi în Atlanticul de Nord (art. 6). Astfel, fiecare stat membru îşi
păstra suveranitatea, aderând la tratat, ca şi o suficient de mare marjă de
libertate cu privire la o posibilă participare a sa la un conflict probabil;
totodată, aria geografică avută în vedere de NATO era precizată în art. 6 –
prin extinderea la teritoriile metropolitane ale statelor membre, însă nu şi
la posesiunile lor „de peste mări” (cu excepţia Algeriei şi a insulelor
Atlanticului de Nord).
Revizuirea Tratatului se putea face după 10 ani, la cererea uneia
dintre părţi şi pe calea consultărilor (art. 12). Tratatul putea fi denunţat de
orice parte după 20 de ani (art. 13), însă durata sa era nelimitată, cum s-a
precizat câţiva ani mai târziu, în 1954. În legătură cu admiterea altor
membri, art. 10 preciza: „Părţile pot, prin acord unanim, să invite să
acceadă în Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza
dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi de a contribui la securitatea
Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate deveni Parte la Tratat,
prin depunerea instrumentelor sale de aderare la Guvernul Statelor Unite
ale Americii. Aceasta va informa pe fiecare din Părţi despre depunerea
fiecărui instrument de aderare.”
Elemente definitorii speciale ale NATO: Art. 9 prevedea crearea
unui „Consiliu”, organizat „astfel încât să se poată reuni rapid şi în orice
moment”; Consiliul „va înfiinţa organismele subsidiare care ar putea fi
necesare.”
Organismele definitorii ale NATO au fost puse în practică începând
cu anii următori. Primul document de planificare coordonată a apărării s-a
adoptat în anul 1950, primind denumirea de Medium – Term Defence
Plan. El avea la bază principiul „îndiguirii” comunismului printr-un
sistem de alianţe militare.
Structurile politice, militare, de cooperare financiară, economică sau
ştiinţifică s-au conturat în perioada anilor 1950-1952. Reuniunea
Consiliului Nord-Atlantic de la Lisabona din 20-25 februarie 1952, stabilea
54

înfiinţarea unui organism de conducere superioară – Consiliul Atlanticului
de Nord, un stat major militar internaţional ce supervizează 4 zone cu
comandamente distincte: în Europa (Cartier general: Roquencourt, Franţa),
în Atlantic (sediul la Norfolk, Virginia, SUA), în Marea Mânecii
(Northwood, Marea Britanie) şi un Grup strategic regional Canada-SUA
(Washington). Reuniunile acestui for erau supervizate atât de
vicepreşedintele său, cât şi de Secretarul General al NATO, în subordinea
ultimului fiind Statul Major Internaţional (International Staff).
Între 1950-1951 s-au creat Comandamentul Suprem Aliat din
Europa (SACEUR) şi Cartierul General Suprem al Puterilor Aliate din
Europa. În 1952 au luat fiinţă Comandamentul Suprem Aliat din Atlantic
(SACLANT) (ianuarie) şi Comandamentul Canalului Mânecii (februa-
rie). Era şi momentul în care Organizaţia Atlanticului de Nord mai primea
ţări membre, respectiv Grecia şi Turcia (sfârşitul anului 1951), Germania
Federală (1953).
Tot în această perioadă s-au perfectat şi unele documente-cadru,
precum: Statutul NATO, al Reprezentanţilor Naţionali şi al Statului
Major Internaţional (20 septembrie 1951); Înţelegerea între Părţi privind
statutul forţelor armate (19 iunie 1951), prin care se reglementa poziţia
juridică a militarilor aflaţi sub comanda NATO.
AAN – Adunarea Atlanticului de Nord, forumul parlamentar al
NATO, a luat fiinţă în iulie 1955, dobândind o structură formală în 1957,
iar numele actual în 1966. Independent de NATO, AAN serveşte drept
cadru de lucru în care parlamentari din ţările membre ale Alianţei se
întâlnesc pentru a dezbate şi discuta probleme de interes comun.
Principalele obiective ale AAN: întărirea cooperării şi înţelegerii
între statele membre; promovarea ideilor Alianţei în elaborarea politicilor
naţionale ale statelor membre; încurajarea dezvoltării unui sentiment
comun de solidaritate atlantică între ţările membre ale NATO; furnizarea
unei legături oficiale de comunicare între parlamentele naţionale şi
autorităţile NATO.
După terminarea „războiului rece”, AAN şi-a asumat noi sarcini:
asigurarea unui cadru de cooperare la nivel parlamentar între ţările
Alianţei şi noile democraţii apărute în Europa, axat în special pe
problemele de securitate general-europeană şi regională, şi căutarea
mecanismelor adecvate de atragere treptată a unor noi state în luarea în
comun a deciziilor politice necesare unei stabilităţi durabile în Europa;
găsirea mecanismelor adecvate de cooperare între Alianţa Atlantică şi alte
organizaţii europene şi mondiale în vederea asigurării unei mai bune
55

realizări a sarcinilor conjugate ale acestor instituţii în domeniul salvgar-
dării securităţii şi stabilităţii pe continent.
Structura organizatorică de bază a AAN se prezintă astfel:
− Comitetul Permanent, format din şefii tuturor delegaţiilor
naţionale, care se întâlnesc cel puţin de 3 ori pe an;
− Biroul AAN, format din preşedintele AAN, 3 vicepreşedinţi şi
trezorierul (aleşi anual de delegaţii la sesiunea plenară din rândul
parlamentarilor membri) şi secretarul general al AAN (ales o dată la doi
ani de Comitetul Permanent);
− 5 comisii ale Adunării: Politică, Apărare şi Securitate,
Economică, Ştiinţifică şi Tehnică şi Afaceri Civile (comisiile reunindu-se
cu prilejul celor 2 sesiuni anuale ale AAN);
− Subcomisii;
− Secretariatul Internaţional;
− AAN se întâlneşte de 2 ori pe an în sesiuni plenare – primăvara şi
toamna.
Pe fundalul noilor evoluţii internaţionale (Criza Berlinului, a
Budapestei, a Suezului), se impunea o analiză asupra raporturilor Est-
Vest, asupra reformelor structurale şi de funcţionare menite „a ameliora şi
dezvolta cooperarea între ţările membre ale NATO în vederea întăririi
unităţii din cadrul Comunităţii Atlantice.”
Pentru elaborarea acestui document, Consiliul Nord-Atlantic a
nominalizat trei personalităţi, recunoscute prin autoritatea internaţională
dobândită, provenind din trei ţări diferite: Gaetano Martino (Italia),
Harlward Lange (Norvegia) şi Lester Pearson (Canada). Numele sub care
a rămas cunoscut documentul a fost „Raportul celor Trei Înţelepţi”.
Conform analizei acestora, ţările din cadrul NATO erau confruntate
„cu o ameninţare atât de ordin politic, cât şi militar”, rezultat al
comunismului, care, „peste tot, aruncă sămânţa minciunii asupra modului
nostru de viaţă liberă şi democratică”. Pornind de la această realitate,
obiectivul pe termen lung al Alianţei trebuia să fie formarea unei
comunităţi atlantice întemeiate pe baze mult mai adânci decât cele ale
unei apărări comune, respectiv, în acest sens, „este imperativ ca toate
ţările membre să facă din consultările din cadrul NATO o parte integrantă
a procedurii naţionale de elaborare a liniei politice.” Raportul conţinea, de
asemenea, un pasaj consacrat rezolvării paşnice a diferendelor dintre
ţările membre ale Alianţei.
56

2. NATO – evoluţie şi cronologie
Intervalul cuprins între anii 1958-1963 a fost dominat de accentua-
rea contradicţiilor existente între Vest şi Est, fiind scurtcircuitat de o serie
de crize (Criza Berlinului, 1958-1959; Criza cubaneză, 1962), dar şi de
proiecte de organizare (precum înfiinţarea, în 1963, a Comitetului NATO
pentru Planificarea Apărării, Defence Planning Committee). Tocmai ca
replică la Criza Berlinului, a fost creată Forţa Mobilă (Mobil Force)
bazându-se pe participarea a şase state membre ale NATO.
În 1963, s-a creat structura nucleară integrată a NATO, numindu-se
totodată şi un adjunct al Comandantului Suprem aliat din Europa pe
aceste probleme. Pe acest fundal, a apărut şi decizia Franţei de a refuza
integrarea în cadrul NATO, anul 1966 marcând retragerea acestui stat din
structurile Alianţei. Gestul Franţei a determinat o reorganizare a dispozi-
tivelor strategice, operative şi tactice ale NATO. Responsabilitatea propu-
nerilor unei asemenea reorganizări a revenit „Raportului asupra sarcinilor
viitoare ale Alianţei”, numit şi Raportul Harmel, elaborat şi aprobat în
1967.
După ce sublinia că „nici o reglementare definitivă şi stabilă în
Europa nu este posibilă fără soluţionarea problemei germane” şi fără
dispariţia barierelor ce separă Estul de Vestul continentului, documentul
arăta scopul final al Alianţei, respectiv: „ajungerea la o ordine paşnică,
justă şi durabilă în Europa, însoţită de garanţiile de securitate corespun-
zătoare”, dar şi de măsuri de dezarmare şi control al înarmărilor, de redu-
ceri echilibrate ale forţelor armate.
Pe baza recomandărilor Raportului Harmel, au fost precizate, în
decembrie 1967, misiunile principale ale NATO: asigurarea corelaţiei
dintre scopurile politice şi cele militare, imperativul adaptării Alianţei la
noile riscuri şi ameninţări, dar şi la oportunităţile datorate destinderii
internaţionale; edificarea unei securităţi europene şi prin introducerea
obligativităţii întăririi dispozitivului din zona Mediterana, cu predilecţie
în contextul generat de tensiunile arabo-israeliene, dar şi de implicarea
URSS în regiune. Cu acest prilej, s-a modificat şi strategia defensivă a
NATO. Cu acest prilej, s-a modificat şi strategia defensivă a NATO. A
fost abandonată doctrina „represaliilor masive”. În două crize majore ale
perioadei, respectiv Criza cipriotă (care a vizat relaţiile dintre Turcia şi
Grecia), respectiv cea a pescuitului (ce a implicat Marea Britanie şi
Islanda, în 1974), s-a resimţit noua direcţie de dezvoltare a structurii
NATO, medierea secretarilor generali fiind decisivă.
57

Odată cu anii ’70, problemele realizării securităţii europene au
devenit din ce în ce mai dezbătute. Consiliul Ministerial NATO de la
Roma, din martie 1970, a propus începerea de negocieri directe cu toate
părţile interesate, inclusiv statele membre ale Tratatului de la Varşovia,
dar şi statele neutre sau cele nealiniate; se viza astfel stabilirea unei
Balanţe Mutuale a Reducerii Forţelor Armate. Textul fondator al coo-
perării, definind atât obiective, precum: armonizarea poziţiilor, consultări
şi acţiuni comune în caz de criză, cât şi instrumente de lucru (reuniuni
semestriale, ale miniştrilor de externe, şi trimestriale, ale directorilor
politici ce formau Comitetul politic) s-a bazat pe Raportul Davignon
(octombrie 1970). În mai 1972, la Moscova, SUA şi URSS au încheiat
primul Tratat pentru limitarea armelor nucleare strategice (SALT1) şi a
sistemelor antirachetă (ABM).
Cu prilejul împlinirii a 25 ani de la înfiinţarea Tratatului, reuniunea
ministerială de la Ottawa, din 19 iunie 1974, a adoptat o Declaraţie,
semnată apoi, la 26 iunie, de şefii de stat şi guvern ai ţărilor membre
NATO, în care erau prezentate noile problematici contemporane. Astfel,
se sublinia faptul că s-au modificat coordonatele apărării comune din
momentul în care între SUA şi URSS s-a „atins o situaţie de cvasiechili-
bru... şi, din această cauză, problemele pe care apărarea Europei le ridică
în faţa Alianţei au căpătat un caracter diferit şi mai particular.”
Semnificativ a rămas, în contextul istoric respectiv, Actul Final de
la Helsinki, din 1 august 1975, când, la sfârşitul Conferinţei CSCE s-au
pus bazele unui sistem de participare a tuturor statelor europene la
gestionarea păcii şi securităţii pe continent.
3. NATO şi deschiderea spre Est după 1989

Consolidarea securităţii în Europa, după evenimentele care au
marcat anii 1989-1990, a reprezentat un proces de-a dreptul spectaculos.
Atmosfera de cooperare din ce în ce mai strânsă de la nivelul continen-
tului a avut repercusiuni şi în spaţiul transatlantic. Astfel, Alianţa nord-
atlantică a încercat, şi astăzi putem spune că a şi reuşit în cea mai mare
parte, să se implice şi chiar să devină unul dintre factorii activi care au
grăbit unificarea europeană, cel puţin în jurul unor idealuri, precum pacea
şi securitatea. Din 1991 şi până în 1994, NATO a reuşit să controleze şi
chiar să schimbe vechea ordine de tip confruntare, ordine care reprezen-
tase elementul definitoriu mult timp pe continentul european, deschizând,
în acelaşi timp, perspective generoase pentru o nouă ordine mondială,
întemeiată pe cooperare, securitate, pace.
58

În iulie 1990, cu prilejul reuniunii şefilor de state şi guvern ai ţărilor
membre NATO, de la Londra, s-a adoptat o Declaraţie specială, prin care
toate ţările din cadrul Tratatului de la Varşovia erau invitate să conlucreze
efectiv pentru edificarea unui climat nou în Europa şi în lume.
Reuniunea de la Bruxelles, din 21 decembrie 1991. Participanţi:
toate cele 16 state membre, la care s-au adăugat Bulgaria, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Federativă Cehă şi
Slovacă, România şi Rusia.
Documentul de referinţă adoptat – Declaraţia Consiliului de
Cooperare Nord-Atlantică privind dialogul, parteneriatul şi cooperarea:
COCONA (NACC). Membri ai noului tip de instituţie – toate statele
membre NATO şi toate statele care au făcut parte din fostul Tratat de la
Varşovia, inclusiv toate statele situate pe teritoriul fostei URSS, la care se
adaugă Albania şi Finlanda, aceasta din urmă cu statut de observator.
COCONA a fost alcătuită efectiv din miniştrii de externe ai ţărilor
membre. Activităţile sale principale cuprind: consultări periodice în
problemele esenţiale legate de politică şi securitate, ca şi asupra conflicte-
lor regionale. Consiliul Atlanticului de Nord se reuneşte, odată la fiecare
două luni, cu reprezentanţii ţărilor partenere din COCONA, la nivelul
ambasadelor şi al unui anumit număr de comitete ale NATO subordonate;
reuniuni ale Comitetului Economic cu partenerii de cooperare, axate pe
bugetele apărării şi interacţiunea lor în funcţie de evoluţia economică, la
care se adaugă probleme ce privesc reconversia industriei de apărare etc.
Odată cu cea de-a doua reuniune, care a avut loc în martie 1992, a
fost adoptat şi un vast program de activitate, ce viza cooperarea atât pe
probleme politice şi de securitate, probleme militare legate de politica de
apărare, cât şi pe probleme de conversie a industriei de apărare,
generatoare astfel şi de probleme economice sau ştiinţifice etc.
4. Reforma şi restructurarea NATO – noi direcţii

În noul mileniu, a apărut necesară şi urgentă o reformare a tipului
de comandă militară integrată a NATO, urmărindu-se renunţarea la
verigile ce ar fi putut crea probleme sau disfuncţionalităţi. Această
reformă prevede realizarea unei noi structuri, care cuprinde două
comandamente strategice, unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cu
o structură subordonată simplificată de comandamente regionale şi sub-
regionale, ajungându-se astfel la o mai mare flexibilitate, dar şi la o mai
bună adaptare la cerinţele NATO.
59

Un al doilea pas: Parteneriatul pentru Pace (PfP), promovat la
reuniunea la vârf a NATO, de la Bruxelles, în ianuarie 1994. Partene-
riatul pentru Pace a devenit, principalul mecanism de punere în practică a
legăturilor, pe probleme de securitate, dintre Alianţă şi partenerii ei, dar şi
de creştere a interoperabilităţii acestora. Astfel, pe baza unor programe
detaliate, care reflectă atât capacităţile, cât şi interesele individuale ale
partenerilor, părţile sunt chemate să conlucreze pentru a promova
transparenţa unei politici de apărare naţională, bazată pe controlul
democratic al forţelor armate şi al dezvoltării capacităţii de a conlucra.
„Parteneriatul pentru Pace – se sublinia în documentul adoptat la Bruxelles
– răspunde hotărârii Aliaţilor de a întări securitatea şi stabilitatea din
întreaga Europă şi de a consolida legăturile cu statele democratice din Est.
El încearcă să stabilească, dincolo de dialog şi cooperare, un adevărat
parteneriat pentru pace, care se va desfăşura sub autoritatea Consiliului
Atlanticului de Nord. El va făuri noile relaţii de securitate între Alianţă şi
partenerii săi pentru pace... Va extinde şi intensifica în întreaga Europă
cooperarea politică şi militară... va diminua ameninţările la adresa păcii.”
Instrumentele de bază ale PfP, lansate în urma summit-ului de la
Bruxelles, sunt:
- Documentul-Cadru al PfP;
- Programul Individual de Parteneriat (IPP);
- Programul de Lucru al Parteneriatului (PWP);
- Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP).
Rolul partenerilor a crescut considerabil prin activitatea permanent
depusă în cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (PCC), dar, mai
ales, datorită înfiinţării Elementelor Partenere de Stat Major (PSE),
structuri situate în diverse comandamente ale NATO la nivel strategic,
regional şi subregional, în cadrul cărora atât ofiţerii NATO, cât şi ofiţerii
din statele partenere au fost încadraţi pe funcţii de personal internaţional
cu caracter permanent.
La summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, a fost aprobat
Parteneriatul pentru Pace operaţional, care are următoarele componente:
− Parteneriatul îmbunătăţit şi mai operaţional (Enhanced and More
Operational Partnership/EMOP);
− Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East
Europe Initiative/SEEI);
− Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan/
MAP);
− Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative/
DCI).
60

EMOP a fost construit pe baza următoarelor elemente:
- un nou cadru politico-militar (Political-Military Framework/
PMF), ce defineşte operaţiuni PfP conduse de NATO;
- lansarea unui Proces de Planificare şi Analiză a Parteneriatului
(Planning and Review Process/PARP), supus atât adaptărilor, cât şi
extinderilor;
- lansarea unui Concept al Capacităţilor Operaţionale (OCC)
pentru operaţiuni PfP conduse de NATO;
- un Program Intensificat de Instruire şi Educare (Training and
Education Enhanced Programme/TEEP), menit să optimizeze pregătirea
în cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperării şi dialogului, structurat pe 6
componente: interoperabilitate, răspuns şi evaluare, exerciţii, pregătire
distribuită, strategii naţionale de pregătire, conexiuni şi colaborare.
SEEI viza accelerarea cooperării în sud-estul Europei, coordonarea
asistenţei acordate de NATO statelor partenere, promovarea cooperării
regionale şi a dezvoltării economice. Cel mai important rezultat al acestei
iniţiative a fost reprezentat de semnarea documentului lansat de România
şi aprobat, în martie 2000, la Budapesta, cu prilejul reuniunii miniştrilor
de externe ai NATO, document cu privire la evaluarea riscurilor la adresa
securităţii sud-est europene (SEECAP).
MAP, lansat cu ocazia summit-ului NATO de la Washington în
aprilie 1999, a fost destinat aplicării unui program de activităţi menite să
sprijine ţările care doreau să devină membre ale Alianţei. Participarea la
MAP, nu a implicat definirea unui interval de timp precis pentru o decizie
de invitare a unui stat aspirant care să demareze negocierile de aderare cu
NATO şi nici o garanţie pentru aderare, deoarece MAP nu poate fi
considerat o prezentare a principalelor criterii de aderare. Planul era „menit
să consolideze, pe baza dialogului intens şi individualizat asupra probleme-
lor aderării, angajamentul ferm pentru admiterea de noi membri, prin
aplicarea unui Program de activităţi, care îşi propune să ajute statele aspi-
rante în cadrul pregătirilor de aderare. Trebuie înţeles că deciziile luate de
statele aspirante în temeiul orientărilor furnizate vor fi decizii naţionale, a căror
elaborare şi aplicare va reprezenta răspunderea unilaterală a statului în cauză.”
MAP a fost structurat în 5 capitole: Probleme politico-economice,
Probleme de apărare şi probleme militare, Probleme referitoare la resurse,
Probleme privind securitatea informaţiilor, Probleme de legislaţie. Astfel,
în cadrul fiecărui capitol al MAP se evidenţiază şi mecanismele prin care
pot fi promovate pregătirile pentru posibila aderare. Se aşteaptă ca
„statele aspirante:
61

a) să-şi unească eforturile în vederea apărării colective şi pentru
menţinerea păcii şi securităţii;
b) să menţină eficienţa Alianţei prin participarea la responsabilităţi,
cheltuieli şi beneficii;
c) să se angajeze să întreprindă eforturi, cu bună credinţă, pentru
realizarea consensului asupra tuturor problemelor;
d) să se angajeze să participe plenar la consultările din cadrul
Alianţei şi la procesul decizional asupra aspectelor politice şi de securitate
care interesează Alianţa; să se angajeze în vederea asigurării deschiderii
permanente a Alianţei, în conformitate cu Tratatul de la Washington şi cu
declaraţiile la nivel înalt de la Madrid şi Washington.”
Aplicarea MAP în toate statele aspirante la aderare a oferit coerenţă
procesului de extindere a NATO. În decembrie 2001, NATO a adoptat
criterii suplimentare atât pentru statele aspirante, cât şi pentru cele
partenere. Astfel, ţările aspirante trebuie să demonstreze că au voinţa şi
capacitatea de a acţiona politic, diplomatic, economic şi militar pentru a
combate terorismul internaţional sau alte ameninţări contemporane,
precum emigraţia ilegală, crima organizată sau comerţul cu produse, arme
şi accesorii nucleare.
DCI, iniţiativă lansată la Washington, în aprilie 1999, a permis
ţărilor membre NATO să-şi reorganizeze forţele. Prin această iniţiativă se
urmărea sporirea gradului de interoperabilitate a forţelor NATO, dar şi a
capacităţii lor de apărare prin creşterea potenţialului logistic, de desfăşu-
rare şi mobilitate a forţelor aliate, de susţinere, de angajare efectivă, de
comandă şi control.
Analiştii consideră că distanţa dintre teorie şi practică în ceea ce
priveşte în mod efectiv ideea lărgirii NATO şi a lansării PfP se poate
cuantifica la nivelul gradului sporit de complexitate al procesului pe care
îl reprezintă. În primul rând, scopul acestui document îl constituie
stabilirea unei arii mult mai extinse de stabilitate, care nu este alta decât
ideea centrală, în fond, a Pactului Nord-Atlantic. O arie de stabilitate care
să cuprindă Europa centrală şi de Est. La rândul lor, ţările candidate la
aderarea la NATO din acest spaţiu au fost nevoite să dovedească faptul că
posedă un regim democratic solid şi sunt capabile să neutralizeze orice
conflict cu alte state. În plus, candidatele trebuie să fie capabile şi să
dorească să se adapteze la cerinţele occidentale, de tradiţie şi experienţă
mult mai îndelungată.
Mergând pe linia unei departajări, s-a considerat, în literatura de
specialitate, că se pot evidenţia patru categorii de state cărora li s-au
adresat PfP şi însăşi ideea de lărgire a NATO. Astfel,:
62

1) ţări care au declarat că nu consideră PfP doar un simplu pretext
pentru o posibilă aderare la NATO, făcând în acest sens orice efort pentru
a se apropia în mod efectiv cât mai mult de Alianţă (Republica Cehă,
Ungaria, Polonia, România, Slovacia, Slovenia). Pentru acestea, PfP a
reprezentat doar un stadiu tranzitoriu, un moment de preaderare;
2) ţări care s-au considerat mulţumite doar cu spiritul şi aplicabi-
litatea PfP – Bulgaria şi unele ţări din fosta Uniune Sovietică;
3) ţări care au participat la PfP, dar care aveau în vedere doar o
poziţie neutră atât faţă de NATO, cât şi faţă de Rusia (potenţiale exemple
fiind Ucraina, Moldova, Suedia, Finlanda şi, după unii autori, chiar şi
Austria);
4) Rusia, care a acceptat PfP, dar a accentuat ideea de parteneriat
strategic cu NATO sau de lansare a unei apropieri de tip special cu Alianţa.
Noile semnificaţii ale conceptului de Parteneriat. Caracteristici.
Realităţi şi provocări ale noului context internaţional
Pentru ca Parteneriatul să reprezinte un organism care să-şi menţină
atât dinamismul, cât şi importanţa efectivă pentru Alianţă, a fost necesar ca
el să fie adaptat permanent, pentru a putea răspunde noilor priorităţi ale
NATO. Organismul transatlantic în sine, reprezentând un actor extrem de
important în domeniul securităţii, a fost firesc să atragă parteneri care să
dorească dezvoltarea unei relaţii strânse cu Alianţa. Dar, în acelaşi timp,
Parteneriatul a fost chemat să constituie şi o ofertă atractivă pentru parte-
neri, mai ales din perspectiva oferirii de sprijin în atingerea aspiraţiilor lor.
Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor noilor tipuri de parteneri,
NATO a creat un mecanism, aşa-numitul Plan Individual de Acţiuni al
Parteneriatului (IPAP), conceput în ideea sporirii concentrării pe reforma
internă a statelor vizate. Astfel, IPAP-ul trebuie să identifice clar prio-
rităţile de cooperare ale fiecărui partener şi să ofere siguranţa că diferitele
mecanisme folosite corespund în mod direct acestor priorităţi.
Politica în evoluţie a Alianţei privind Parteneriatul s-a dovedit plină
de succes în sprijinirea schimbării mediului strategic din spaţiul euro-
atlantic. Prin promovarea interoperabilităţii politice şi militare, Partene-
riatul a ajutat la crearea unei adevărate culturi euroatlantice de securitate.
Relaţiile NATO cu reprezentanţii noii lumi post-1989
Rusia Un parteneriat special a fost stabilit între NATO şi Rusia,
prin intermediul căruia s-a convenit să se dea substanţă angajamentului
comun de a construi o Europă a păcii, stabilă şi indivizibilă. El s-a
concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relaţiile Reciproce,
63

Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia s-au angajat să-şi
dezvolte relaţiile pe baza intereselor comune, reciprocităţii şi transpa-
renţei, în vederea realizării unei păci durabile, bazată pe principiile
democraţiei şi securităţii prin cooperare. Astfel, la 27 mai 1997 s-a
perfectat Actul Constitutiv NATO-Rusia pentru Relaţii Bilaterale. Iar din
luna următoare a început să funcţioneze un Consiliu Comun Permanent
(PJC)•; Totodată în mai 2002 s-a înfiinţat un nou Consiliu NATO-Rusia,
bazat pe coordonate mult îmbunătăţite.
Ucraina a ocupat un loc aparte în mediul de securitate euroatlantic,
reprezentând un partener important în promovarea stabilităţii şi a valorilor
comune ale democraţiei. Carta pentru un Parteneriat Distinctiv, adoptată
în 1997, şi-a afirmat sprijinul pentru „o Ucraină independentă, stabilă şi
democratică”; în urma acceptării acestui document, şi-a început
activitatea o Comisie NATO-Ucraina (NUC), cu reprezentanţi la nivel de
ambasadori, miniştri de Externe, miniştri ai Apărării, şefi de stat şi de
guvern. După cum sublinia ministrul de externe ucrainean din 1999, Boris
Tarasiuk, Carta a deschis noi drumuri în „relaţiile dintre Ucraina şi
Alianţă în multe domenii, începând cu reforma şi interoperabilitatea
forţelor armate, până la soluţionarea situaţiilor de urgenţă economică şi
realizarea unor ateliere de lucru pe teme economice.”
Zona Mediteraneană a fost considerată de către NATO o zonă de
interes special, potrivit principiului că securitatea în Europa este strâns
legată de securitatea şi stabilitatea în Mediterana. Procesul Dialogului
Mediteranean al NATO, stabilit în 1994, a fost parte integrantă a
procesului de abordare de către NATO a securităţii prin cooperare. La
Dialog au participat, începând cu anii 1994-1995, NATO, Egipt, Israel,
Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia.
Deschiderea spre Est
Alianţa Atlanticului de Nord a rămas în tot acest timp deschisă
acceptării de noi membri, după cum este stipulat în art.10 al Tratatului de
la Washington. Acest fapt a presupus lansarea de invitaţii ţărilor nu numai
dornice, dar mai ales capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile
de membru al Alianţei. În acest scop, NATO a stabilit un program de
activităţi menite a acorda asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii lor
în vederea posibilei aderări la Alianţă.
•
Cooperarea în cadrul PJC a fost întreruptă în cursul crizei Iugoslaviei,
dar a fost reluată în urma negocierilor din 2000-2002.
64

Reuniunea „la vârf” a statelor membre ale NATO de la Washington
(23-25 aprilie 1999) – cu ocazia aniversării a 50 de ani de funcţionare a
Alianţei – a definit noua poziţie a organizaţiei. Deşi evidenţiau schimbă-
rile pe plan mondial, pariticipanţii la summit afirmau în continuare că
„valorile noastre comune şi interesele noastre de securitate rămân aceleaşi
(...) Vom menţine atât solidaritatea politică, cât şi forţele militare necesare
pentru protejarea naţiunilor noastre şi pentru a veni în întâmpinarea
ameninţărilor la adresa securităţii secolului următor.” (Declaraţia de la
Washington). Pe acest fundal, Alianţa Nord-Atlantică trebuia să rămână
„baza apărării noastre colective; ea întruchipează legătura transatlantică
ce uneşte America de Nord cu Europa într-un Parteneriat unic de apărare
şi securitate.” Cu acel prilej, a fost schiţat şi proiectul viitoarei Alianţe –
structură care „va fi mai mare şi mai flexibilă, dedicată apărării colective
şi capabilă să întreprindă noi misiuni, între care aceea de a contribui la
prevenirea efectivă a conflictelor şi angajarare efectivă în gestionarea
crizelor, incluzând operaţiuni de reacţie la criză.” Căci, în secolul XXI,
NATO trebuie să „păstreze puterile trecutului şi are misiuni noi, membri
noi şi noi Parteneriate.”
Au fost redefinite totodată şi misiunile NATO. Astfel, Securitatea
viza consolidarea fundamentelor instituţiilor democratice, soluţionarea
paşnică a disputelor, cu excluderea utilizării forţei sau ameninţării cu
forţa. Consultanţa urmărea dezvoltarea unui forum transatlantic în care să
fie dezvăluite toate problemele care pot afecta interesele esenţiale ale
părţilor, pentru realizarea coordonării eforturilor în direcţia intereselor
comune. Descurajarea şi Apărarea, ca şi Gestionarea crizelor, au căpătat
dimensiuni sporite prin introducerea unor operaţiuni militare de „reacţie
la criză”. Parteneriatul foarte lărgit şi-a propus ca baze cooperarea şi
dialogul cu toate statele din spaţiul euroatlantic.
O direcţie fundamentală a noului organism transatlantic a consti-
tuit-o refundamentarea Conceptului Strategic al Alianţei. Acesta se
prezintă ca un document de referinţă atât pentru Aliaţi, cât şi, mai ales,
pentru ţările candidate la aderare. În continuare, conform textului aprobat
la Washington în 1999, principiile strategice au rămas: solidaritatea,
unitatea strategică, eficacitatea militară a NATO, libertatea de acţiune a
organizaţiei, descurajarea oricărei agresiuni posibile, prevenirea conflicte-
lor şi gestionarea crizelor; promovarea cooperării şi înţelegerii cu partene-
rii; descurajarea folosirii şi proliferării armelor NBC; împărţirea echitabilă
a rolurilor, riscurilor, responsabilităţilor şi beneficiilor apărării comune.
65

De asemenea, a fost relansată şi ideea Identităţii Europene de Securitate şi
Apărare•, replica în cadrul Alianţei bazându-se pe cei „trei D”:
- evitarea decuplării, pentru a nu se ajunge la negarea şi dispariţia
NATO;
- duplicarea, în sensul evitării paralelismului între capacităţile UE
şi cele ale NATO;
- evitarea discriminării faţă de statele europene membre ale NATO,
dar care nu fac parte din UE.
Problema extinderii NATO a început să ocupe poziţii principale în
dezbateri încă din anii 1994-1995. Primul pas s-a făcut la reuniunea de la
Bruxelles, din ianuarie 1994, unde a fost formulată clar voinţa politică de
lărgire a Alianţei. În decembrie 1994, miniştrii de Externe ai ţărilor
membre NATO au solicitat elaborarea unui studiu asupra extinderii, în
care întrebările nodale erau „De ce”, „Cum” şi „Când”.
Studiul pentru lărgirea NATO a fost finalizat în septembrie 1995 şi
a fost structurat pe capitole referitoare la: scopul şi principiile extinderii;
modalitatea asigurării că extinderea va contribui la stabilitatea şi securi-
tatea întregii regiuni euroatlantice, dar şi la eficacitatea Alianţei, menţi-
nându-i capacitatea de a-şi îndeplini principalele obiective; modalităţile
CCNA şi PfP de a contribui la procesul extinderii; implicaţiile aderării
pentru noii membri, inclusiv drepturile şi obligaţiile ce le revin;
modalităţile desfăşurării extinderii propriu-zise.
În ceea ce priveşte principiile efective ale extinderii, ele se bazau pe
art. 10 al Tratatului de la Washington, iar „bunăvoinţa şi abilitatea de a
face faţă unor asemenea angajamente, nu numai teoretic, ci şi practic, vor
reprezenta un factor cheie în orice decizie de a invita o ţară să se alăture.”
În plus, „capacitatea membrilor de a contribui din punct de vedere militar
la apărarea colectivă şi la menţinerea păcii şi la alte noi misiuni ale
Alianţei va fi un factor în hotărârea dacă să fie invitaţi să se alăture
Alianţei.”
Odată cu rediscutarea acestor hotărâri, între 1996-1999, liderii
NATO au subliniat în numeroase rânduri că nu se poate vorbi de o „listă
fixă sau rigidă de criterii pentru invitarea” de noi state în cadrul Alianţei.
Reuniunea miniştrilor de Externe ai NATO din decembrie 1995 a
schiţat şi un calendar de lucru cu statele interesate în a fi primite în
Alianţă.
•
Acest concept a apărut în anii ’80 şi s-a pus în discuţie la summit-ul
NATO de la Roma, din 1991.
66

În cursul anului 1996 s-au purtat discuţii cu 12 state aspirante, iar la
10 decembrie 1996 a fost inaugurat procesul formulării de recomandări
vizând statele ce urmează a fi invitate să demareze negocierile de aderare.
În urma întrevederilor, evaluările au arătat următoarea situaţie
pentru ţările din spaţiul est-central european:
a) Bulgaria – Cu toate că bugetul militar se situa aproximativ la
4,6% din PIB, reforma din domeniul militar nu era, din punct de vedere
financiar, în mod serios susţinută. În schimb, din punctul de vedere al
schimbărilor legislative, reforma din 1996 trecea armata sub control
politic civil, iar din punctul de vedere al participării internaţionale, statul
era membru activ la misiunile de pace.
b) Republica Cehă – Reforma militară nu a constituit una dintre
priorităţile guvernului de la Praga, neelaborându-se o strategie de
securitate naţională, iar bugetul alocat în acest scop a fost doar de 2,5%.
Din punctul de vedere al participării internaţionale, statul era membru
activ la misiunile de pace.
c) Estonia – Guvernul nu prevedea o includere imediată în NATO.
d) Ungaria – Din punctul de vedere al schimbărilor legislative,
armata fusese trecută sub controlul civil democratic. Iar din punctul de
vedere al participării internaţionale – prezenţa bazelor logistice IFOR.
e) Letonia – Model determinant, în continuare, cel sovietic.
Participant la unele dintre activităţile PfP.
f) Lituania – Din punctul de vedere al reformelor din domeniul
armatei, acestea nu au ocupat poziţii importante în pachetul legislativ al
guvernelor de până atunci. Din punctul de vedere al bugetului alocat
armatei, cifra de doar 1% din PIB era considerată insuficientă.
g) Polonia – Din punct de vedere legislativ, reforma din 1995 a
acţionat la mai multe niveluri, reducând vizibil structurile supradimen-
sionate, dar şi recomandând achiziţionarea de armament nou din Vest. Iar
din punctul de vedere al participării internaţionale, statul era membru
activ la misiunile de pace şi PfP.
h) România – Din punct de vedere legislativ, s-a operat un program
ambiţios de reformă, introducându-se controlul civil asupra armatei.
Statul a solicitat 19 (dintr-un total de 20) programe NATO de intero-
perabilitate. Iar din punctul de vedere al participării internaţionale – statul
era membru activ la misiunile de pace.
i) Slovacia – guvernul se bazează, aproape exclusiv, pe impactul
poziţiei geostrategice a ţării.
67

j) Slovenia – Costurile aderării sunt considerate greu de suportat de
către populaţie. Iar din punctul de vedere al participării internaţionale,
statul era membru activ la misiunile de pace.
Ca o consecinţă, la reuniunea din iulie 1997 de la Madrid, NATO
a invitat Cehia, Ungaria şi Polonia să adere la Alianţă. Negocierile
propriu-zise s-au derulat în acelaşi an, perfectându-se Protocoalele la
Tratatul de la Washington. În 1998, s-au ratificat Protocoalele de
aderare de către toţi membrii NATO, iar la 12 martie 1999, Cehia,
Ungaria şi Polonia au devenit în mod oficial membre ale NATO.
Dar reuniunea de la Washington, din aprilie 1999, a lansat şi o
strategie şi o metodologie coerente pentru admiterea de noi membri în
NATO, mai exact, a creionat „NATO secolului XXI”, bazat pe „doctrina
porţilor deschise”: „E de aşteptat ca Alianţa să adreseze noi invitaţii, în
anii ce vor veni, unor naţiuni dornice şi capabile să-şi asume respon-
sabilităţile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de membru, în măsura în
care NATO hotărăşte că includerea ar mări securitatea şi stabilitatea
generală europeană. (...) Naţiunile care şi-au exprimat interesul de a
deveni membre NATO vor fi ţinute în evidenţă activă în vederea
dobândirii calităţii de membru în viitor. Orice ţară democrată europeană a
cărei admitere ar îndeplini obiectivele Tratatului va fi luată în considerare,
indiferent de poziţia ei geografică, fiind judecată după meritele proprii.”
Summit-ul NATO de la Praga
Summit-ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002) reprezintă,
cu siguranţă, un moment cu o semnificaţie deosebită în istoria Alianţei.
Praga a constituit un început de drum, însemnând transformarea efectivă
a Alianţei. Tema summit-ului – „Noi capacităţi, noi membri, noi relaţii” –
a exprimat clar faptul că, la Praga, au fost analizate toate aspectele
adaptării NATO la evoluţia mediului global de securitate, ce implică, pe
de o parte, atât misiuni noi pentru Alianţă, cât şi redefinirea capacităţilor
pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea acestor misiuni.
Summit-ul de la Praga a prilejuit a doua extindere a NATO, prin
lansarea invitaţiei politice de aderare la Alianţa Nord-Atlantică a şapte
state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.
Extinderea NATO a cuprins, astfel, trei direcţii strategice: Nordul (ţările
baltice), Centrul şi Sud-estul Europei. Includerea celor şapte state în
Alianţă, după Polonia, Republica Cehă şi Ungaria, invitate în 1997, a
contribuit la consolidarea continuităţii teritoriului NATO şi la extinderea
spaţiului de stabilitate şi securitate al Alianţei de la Marea Baltică la
Marea Neagră.
68

Angajamentul de la Praga privind Capacităţile. Ideea dezvoltării
unei astfel de iniţiative s-a conturat cu ocazia reuniunii miniştrilor apărării
din ţările NATO din 6 iunie 2002 şi a avut în vedere reajustarea iniţiativei
similare adoptate la summit-ul NATO de la Washington din 1999.
Diferenţa majoră faţă de decizia luată în 1999 a ţinut de domeniul
reducerii deficienţelor în ce priveşte capacităţile aliate: apărarea împotriva
atacurilor chimice, biologice, radiologice sau nucleare; informaţii şi
supraveghere, detectarea ţintelor; sistemul de supraveghere la sol; coman-
dă, control şi comunicaţii, eficienţă de luptă, inclusiv muniţii de înaltă
precizie, transport strategic aerian şi maritim, capacităţi de realimentare în
aer, capacităţi dislocabile pentru sprijinirea forţelor combatante.
Forţa de Reacţie a NATO. Iniţiativa NATO Response Force a fost
lansată cu prilejul reuniunii informale a miniştrilor apărării din statele
membre ale NATO, de la Varşovia, din 24-25 septembrie 2002. Ea a
vizat constituirea unei forţe de reacţie rapidă a NATO, cu un efectiv de
aproximativ 21.000 de militari, compusă atât din elemente terestre, cât şi
aeriene sau navale şi dispunând de o capacitate de desfăşurare în termen
scurt (7 zile).
Consideraţii finale
Analiştii consideră, la unison, că anul 1994 a consemnat un
moment crucial în istoria NATO. Pentru prima dată, vizibil, chestiunea
nu s-a pus dacă era necesară extinderea, ci, dacă este să preluăm cuvintele
preşedintelui american din acea perioadă, Bill Clinton, „când şi cum” se
va petrece ea.
Prin crearea PfP s-a realizat un pas important, dar nu neapărat
decisiv în ceea ce priveşte posibila integrare a ţărilor din spaţiul est-
central european în NATO. Dar ce a devenit din ce în ce mai evident a
fost faptul că, prin crearea de competiţii între ţările candidate, puteau să
apară distorsiuni sau chiar se putea ajunge la un efect invers, de desfacere
a unor posibile legături, atât de dorite, altfel, prin integrarea NATO. Şi
tocmai pentru a evita acest gen de divizări posibile a fost nevoie să se
schimbe ideea despre NATO şi să se înţeleagă importanţa extinderii
acestei organizaţii spre Est. În acest proces, momentul semnificativ al
extinderii, după Madrid, 1997, a fost Praga, 2002. „A fost o decizie de o
importanţă crucială”, a declarat Lordul Robertson cu acel prilej.
„Extinderea va menţine şi va spori forţa NATO, coeziunea şi vitalitatea
sa. Iar această extindere nu este îndreptată împotriva intereselor de
securitate ale nici unei ţări partenere, oricare ar fi ea”, a adăugat înaltul
oficial, făcând aluzie la Rusia. „Pentru NATO, Praga reprezintă vârful
69

transformării; astfel, noi redăm forţă acestei legături transatlantice
esenţiale de care depind atât securitatea, cât şi apărarea noastră. Avem
organizarea, capacităţile militare şi voinţa de a face să dispară orice
ameninţare la adresa popoarelor noastre, atunci şi acolo unde ea apare.”
„Europa se reuneşte încetul cu încetul, elimină fracturile care, în
mod atât de dureros, au scurtcircuitat-o în trecut – a subliniat, la rândul
său, preşedintele Franţei, Jacques Chirac, făcând aluzie şi la modificările
înregistrate de Uniunea Europeană, după reuniunea de la Copenhaga.
Europa şi America de Nord reafirmă caracterul indivizibil al securităţii lor
comune, iar noi, francezii, suntem favorabili extinderii, pentru ca poarta
Alianţei să rămână deschisă.”
„Decizia de astăzi ne reafirmă angajamentul vizavi de libertate şi
o Europă unită, liberă şi trăind în pace”, a estimat şi omologul său
american, George Bush. „Cei care au proaspete amintirile tiraniei
cunosc bine valorile democraţiei. În Europa centrală şi de est, curajul şi
viziunea morală a prizonierilor, exilaţilor, preoţilor sau autorilor
dramatici au cauzat căderea tiranilor, e vorba de acel spirit care e atât de
necesar în structurarea noii Europe.”
În această perioadă a lărgirii NATO, a devenit cert că echilibrul
relaţiei dintre aliaţi şi parteneri s-a modificat în mod substanţial. Efectiv,
la 29 martie 2004, nu mai puţin de 7 foşti parteneri – Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au devenit aliaţi.
Pentru prima dată, NATO a înregistrat mai mulţi membri (26) decât
parteneri (20). În plus, aceştia din urmă reprezentau un grup foarte divers,
din toate punctele de vedere: atât ţări importante din punct de vedere
strategic, situate în Caucaz şi Asia Centrală, cât şi ţări europene
occidentale neutre. Acestea au venit cu nevoi şi aspiraţii de securitate
extrem de diferite.
Summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004). Prima reuniune la vârf
la care au participat şi noii membri ai Alianţei s-a desfăşurat la Istanbul,
pe fundalul acţiunilor de menţinere a stabilităţii în zona irakiană. Obiec-
tivul central al dezbaterilor s-a axat pe conceptul remodelării Organizaţiei
Nord-Atlantice. Astfel, pe lângă misiunea de apărare colectivă, s-a impus
şi ideea consolidării securităţii internaţionale, ca şi a contracarării noilor
riscuri şi ameninţări care confruntau Europa sau lumea.
Printre principalele obiective ale summit-ului s-a numărat şi
întărirea unor parteneriate deja existente (cele vizând Caucazul şi Asia
Centrală; Rusia; Ucraina; ţările participante la Dialogul mediteraneean).
Cu acest prilej, s-a lansat Iniţiativa de cooperare de la Istanbul –
70

document menit să promoveze cooperarea practică în domeniile apărării
şi securităţii cu ţările din Orientul Mijlociu şi să deschidă acelaşi gen de
acţiuni spre ţările membre ale Consiliului de Cooperare din Golf (Arabia
Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman şi Qatar).
Între 28-29 noiembrie 2006, la Riga, a avut loc primul summit
NATO organizat vreodată pe un teritoriu sovietic, respectiv al doilea,
după cel de la Praga, din spaţiul est-central european, fost comunist,
care a reunit reprezentanţii celor 26 de state membre, printre care şi
preşedintele american, George W. Bush.
Analiştii au considerat că alegerea respectivă s-a datorat, în
primul rând, insistenţelor venite dinspre ţările baltice, îngrijorate de
apropierea de vecinul rus.
Agenda summit-ului de la Riga a conţinut următoarele priorităţi:
● continuarea construirii capacităţilor militare;
● împărţirea mai echitabilă a riscurilor şi cheltuielilor, fiind vizate
acele state care nu alocă suficiente fonduri, respectiv cele care condiţio-
nează participarea în teatrele de operaţiuni de statutul de necombatant;
● coordonarea cu alte instituţii, precum ONU şi UE, pe ideea că
NATO nu poate să-şi asume, în Afganistan, rolul de organizaţie de
reconstrucţie si ajutorare a sinistraţilor;
● dezvoltarea parteneriatelor în zona Mediteranei, în Orientul
Mijlociu şi în Asia-Pacific;
● sporirea dialogului politic – punând accentul pe dublarea strate-
giei de securitate cu politici antidrog sau de construire a democraţiei;
● redefinirea relaţiei NATO-UE.
Din punct de vedere oficial, discuţiile ce au avut loc cu acel
prilej, au fost structurate pe trei mari paliere:
1. Misiunea din Afganistan (precum şi cele din Darfur, Irak,
Kosovo sau Mediterana);
2. Sporirea capacităţile militare;
3. Lărgirea şi întărirea cadrului de parteneriate.
În ceea ce priveşte o posibilă extindere a Alianţei, secretarul general
Jaap de Hoop Scheffer1 a declarat că, cu acest prilej, nu va fi formulată
nici o nouă invitaţie de aderare. „Nu va exista nici o invitaţie la summit-ul
de la Riga. Acest lucru priveşte toate ţările candidate – Ucraina, Georgia
1
La 5 ianuarie 2004, Jaap de Hoop Scheffer, un politician danez,
format la Universitatea din Leiden (n. 1948), a devenit cel de-al 11-lea
Secretar General al NATO, succedându-i lordului George Robertson.
71

şi statele balcanice. Nu va fi un summit consacrat extinderii, dar Ucraina
şi celelalte ţări vor primi un semnal pozitiv”. De Hoop Scheffer a
subliniat însă că NATO va menţine „uşa deschisă” pentru Ucraina,
„decizia aparţinând poporului ucrainean” şi „nu Alianţei“.
Declaraţia comună adoptată la sfârşitul întâlnirii reprezintă o
directivă politică globală care trebuie să furnizeze „atât cadrul, cât şi
orientările politice pentru continuarea transformării NATO, definind
pentru următorii 10-15 ani, priorităţile”.
Transformarea NATO. Concepte şi teorii.
Analiştii consideră că, începând cu prăbuşirea comunismului, se
pot evidenţia cel puţin trei mari agende de transformare a Alianţei
Atlanticului de Nord:
• Agenda Praga – avându-l ca protagonist şi iniţiator pe secretarul
general Robertson, schimbarea, în opinia sa, vizând capabilităţile, misiu-
nile, dar şi structurile NATO.
• Agenda München – iniţiator cancelarul gernam G. Schroder –
ce viza consultări multiple transatlantice, pe structura unui forum
deschis.
• Agenda Norfolk – pusă în aplicare începând cu sfârşitul anului
2004, iniţiată de secretarul general Jaap de Hoop Schaffer, ce dorea
promovarea unor schimbări în macro-planificarea politicii de apărare.
Un foarte interesant studiu dedicat transformării posibile în
viitor a NATO este şi cel al profesorului Zoltan Barany (Viitoarea
extindere a NATO: patru studii de caz, Cambridge University Press,
2003), în care analistul evidenţiază atât unele greşeli făcute de ţările
candidate şi apoi primite în primele valuri în Organizaţia Atlanticului
de Nord (neîndeplinirea unor criterii nu a reprezentat, de exemplu, un
motiv întemeiat pentru refuzul admiterii), cât şi propune unele soluţii
pentru viitor (amendarea Tratatului pentru a putea exclude efectiv
statele care nu sunt capabile să îndeplinească anumite criterii,
considerate esenţiale).
Transformarea proiectului NATO a devenit în ultimii ani o sursă
impresionantă de dezbateri, mărturie stând numeroasele conferinţe sau
simpozioane internaţionale (de ex., Bulgaria, aprilie 2006, NATO’s
Transformation, facing New Security frontiers). S-a discutat cât mai
deschis despre schimbarea liniei generale a NATO, de la “force
protection”, la „social protection”, organizaţia preluând în acest sens
din ce în ce mai multe sarcini non-militare.
72

Bibliografie
1. J. Fidler, P. Mares, Istoria NATO, Institutul European, Bucureşti,
2005.
2. J.St. Blank, From Madrid to Brussels, Strategic Studies Institute,
1997.
3. E. Preda, NATO, Editura Silex, Bucureşti, 1999.
TEXTE DE COMENTAT. TEME PENTRU DEZBATERI

• Comentaţi următorul text, scris cu prilejul a 11 ani de la înfiin-
ţarea PfP (Susan Pond, „Să înţelegem în ce constă setul de instrumente al
Parteneriatului pentru Pace”, Revista NATO, primăvara 2004):
„În cei zece ani care au urmat de la crearea programului Partene-
riatului pentru Pace (PfP), aliaţii şi partenerii au dezvoltat împreună un set
cuprinzător de instrumente pentru a sprijini realizarea scopurilor şi
obiectivelor urmărite de PfP şi transformarea ideilor în acţiuni concrete.
Setul de instrumente al PfP oferă cadrul necesar atât pentru acţiunile
bilaterale, cât şi pentru cele multilaterale, oferind partenerilor programe
eficiente şi transparente în sprijinul realizării angajamentelor lor faţă de
NATO.
Programul de cooperare creat pe baza Documentului Cadru al
Parteneriatului pentru Pace şi a Documentelor Fundamentale ale
Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic este deschis tuturor membrilor
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care pot şi
doresc să contribuie la întărirea securităţii spaţiului euro-atlantic. După ce
şapte noi membri au aderat la Alianţă în luna martie a acestui an, aceasta
a continuat să lucreze cu 20 de naţiuni partenere.
Diversitate Ţările participante în prezent la PfP formează un grup
divers din punct de vedere geografic, care include state din Europa de
Vest, foste republici sovietice din Caucaz, Asia Centrală şi din alte
regiuni, precum şi ţări care aspiră la obţinerea statutului de membru al
Alianţei. Toate aceste ţări au aspiraţii şi cerinţe de securitate diferite.
Drept urmare, setul de instrumente al PfP acoperă o gamă largă de
activităţi, care pot fi configurate pentru a răspunde diferitelor dorinţe,
ambiţii şi capacităţi ale fiecărui partener.
Domenii de cooperare În total, Parteneriatul pentru Pace oferă
Partenerilor ocazia de a coopera în mai mult de 24 de domenii, care
includ sprijinul controlului democratic asupra forţelor armate, lupta
împotriva terorismului, planificarea urgenţelor civile şi realizarea
73

interoperabilităţii. Partenerii pot alege din mai mult de 1.400 de activităţi
individuale specifice, inclusiv vizite ale echipelor de experţi, ateliere de
lucru, cursuri şi exerciţii militare.
Naţiunile partenere aleg activităţi individuale pe baza propriilor lor
obiective şi abilităţi, pe care le înaintează aliaţilor într-un Document de
Prezentare. Apoi este elaborat un Plan Individual al Parteneriatului (IPP)
pentru doi ani. Acest document oferă baza cooperării dintre fiecare
partener şi NATO şi reflectă scopurile şi ambiţiile pe care partenerii şi le-
au fixat în Documentul de Prezentare.
Planul Individual de Acţiune al Parteneriatului (IPAP) merge mai
departe decât IPP şi este deschis ţărilor care au voinţa politică şi abilitatea
pentru aprofundarea relaţiilor lor cu NATO. Acesta oferă un set sporit de
instrumente PfP pentru consilierea şi asigurarea asistenţei partenerilor
realizarea reformelor lor interne în domeniul securităţii şi apărării. În luna
martie a acestui an, Georgia a devenit prima ţară care a înaintat la NATO
un Document de Prezentare IPAP.
(...) Toţi cei şapte noi membri ai Alianţei – Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au folosit la maxim
acest mijloc pentru a se pregăti în vederea obţinerii statutului de stat
membru NATO. Albania, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei continuă să participe la acest program.
Contribuţiile partenerilor la operaţiunile conduse de NATO sunt
semnificative şi au continuat să crească în timp, pe măsură ce partenerii
şi-au îmbunătăţit capacitatea de a opera împreună cu aliaţii. În ultimii
cinci ani, ţările partenere au contribuit cu mai mult de 15% din forţele
dislocate în operaţiunile conduse de NATO în Afganistan şi Balcani.
Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP)
reprezintă principalul mijloc al PfP pentru promovarea interoperabilităţii.
PARP-ul planifică cerinţele privind interoperabilitatea şi capacităţile pe
care participanţii urmează să le îndeplinească şi include un proces extins
de analiză pentru măsurarea progresului realizat. Acest proces ajută
partenerii să dezvolte capacităţi pentru propria securitate pe care şi le
permit şi să ofere forţe cu care să contribuie la operaţiunile conduse de
NATO, cum ar fi Forţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan, KFOR
din Kosovo şi Forţa de Stabilizare din Bosnia-Herţegovina. PARP-ul este
de asemenea folosit de către parteneri pentru realizarea unor forţe armate
eficiente şi sustenabile pe care şi le permit şi pentru promovarea unei
reforme cuprinzătoare a apărării, inclusiv în ceea ce priveşte apărarea
împotriva atacurilor teroriste.
74

(...) Atunci când iau în considerare o operaţiune concretă şi
întrebuinţarea forţelor puse la dispoziţie de parteneri, comandanţii NATO
trebuie să cunoască pe ce forţe se bazează şi ce pot face acestea.
Conceptul Capacităţilor Operaţionale a fost elaborat pentru a aborda
aceste aspecte de importanţă critică şi are ca scop informarea reală a
comandanţilor NATO asupra potenţialului partenerilor de a contribui cu
forţe, care să le ofere posibilitatea executării unei dislocări rapide de forţe
alcătuite în mod corespunzător scopului urmărit. Acest concept este
complementar evaluării făcute în cadrul PARP şi ar trebui să ajute la
îmbunătăţirea eficacităţii militare a forţelor supuse procesului de evaluare.
Pentru comandanţii NATO, mai multe contribuţii eficace din punct de
vedere militar din partea partenerilor contributori ajută la îmbunătăţirea
capacităţii Alianţei de a susţine operaţiile desfăşurate pe termen lung.
Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului (PAP-T)
oferă un cadru în care partenerii pot coopera cu NATO în combaterea
ameninţării terorismului. Acesta include dezvoltarea capacităţilor de
apărare împotriva atacurilor teroriste, cum ar fi protecţia populaţiei civile
împotriva armelor de distrugere în masă. De asemenea, PAP-T cuprinde
activităţi de antrenament şi exerciţii în domeniul combaterii terorismului.
Totodată, aliaţii şi partenerii s-au angajat în vederea asigurării securităţii
fizice şi a distrugerii în siguranţă a muniţiilor excedentare şi a armelor
mici şi uşoare, cum ar fi lansatoarele de grenade şi rachetele portabile.
Fondul Mutual al PfP oferă sprijin practic partenerilor în gestio-
narea consecinţelor rezultate în urma desfăşurării reformei apărării. Pro-
iectele sunt finanţate în mod voluntar şi acoperă arii cum ar fi distrugerea
în siguranţă a stocurilor excedentare de mine anti-personal, arme mici şi
uşoare şi rachete. Până în prezent, au fost distruse mai mult de două
milioane de mine anti-personal, iar aliaţii au donat mai mult de 13
milioane de euro pentru proiecte în Asia Centrală, Europa de Sud-est şi
Ucraina. În acest fel, Albania, Moldova şi Tadjikistan au reuşit să-şi înde-
plinească obligaţiile privind Convenţia de la Ottawa, tratatul internaţional
din 1997 pentru interzicerea minelor terestre.
Partenerii au participat la peste 90 de cursuri oferite de Colegiul de
Apărare al NATO de la Roma, Italia, şi Şcoala Shape din Oberammergau,
în Germania. Începând din 1999, zece Centre de Instruire PfP au fost
înfiinţate în 5 ţări partenere şi 5 ţări membre NATO. Această reţea NATO
şi naţională de instruire oferă cursuri şi material de instruire pentru a
sprijini o înţelegere comună a politicii şi procedurilor şi a promova
realizarea interoperabilităţii.
75

Pentru a sprijini acest vast program de cooperare, partenerii sunt
reprezentaţi la sediul NATO din Bruxelles de personal civil şi militar.
Personalul militar din ţările partenere este de asemenea prezent la două
dintre comandamentele strategice ale NATO, Comandamentul Aliat
pentru Operaţii din Mons, Belgia, şi Comandamentul Aliat pentru
Transformare din Norfolk, Virginia, în Statele Unite. Personalul NATO
din Kiev şi Moscova oferă un sprijin suplimentar programelor de
cooperare ale Alianţei cu Ucraina şi Rusia. Aliaţii analizează în prezent o
serie de opţiuni privind îmbunătăţirea legăturii şi a aranjamentelor de
comunicare cu toţi partenerii din Caucaz şi Asia Centrală. În plus,
partenerii pot trimite interni pentru a lucra cu personalul internaţional la
sediul central al NATO din Bruxelles.
Desigur, setul de instrumente al PfP evoluează permanent pentru a
răspunde nevoilor şi aspiraţiilor aliaţilor şi partenerilor.”
• Comentaţi următoarele fragmente din discursul rostit de
Gerhard von Moltke (secretar general adjunct al NATO pentru probleme
politice, 1995) (selectiv):
Aderarea la NATO va contribui la consolidarea stabilităţii şi
securităţii euroatlantice, prin: „încurajarea şi sprijinirea reformelor demo-
cratice, inclusiv a controlului asupra factorului militar, protejarea meto-
delor şi cutumelor de cooperare, consultare şi construire a consensului care
caracterizează relaţiile dintre actualii aliaţi, promovarea relaţiilor de bună
vecinătate în întreaga zonă euroatlantică, sporirea transparenţei în
planificarea apărării, consolidarea tendinţei către integrare şi cooperare în
Europa, sporirea abilităţii Alianţei de a contribui la securitatea europeană şi
internaţională şi de a sprijini menţinerea păcii sub auspiciile ONU şi OSCE
şi prin întărirea şi lărgirea parteneriatului transatlantic. (...) Avem nevoie să
creăm un continent care să fie mai unit printr-un angajament comun pentru
o societate deschisă, democratică, respectarea drepturilor omului şi
economie de piaţă (...) NATO este o comunitate politică de naţiuni angajate
în promovarea valorilor şi apărarea intereselor lor comune”.
• Comentaţi următoarele fragmente din interviul ministrului
polonez al Apărării Naţionale, Janusz Onyszkievicz (Apud Elizabeth
Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, 2003, p. 82, 87-88):
Abordând tema dorinţei vechi de o mie de ani a Poloniei, aceea de a
fi acceptată ca parte a Occidentului, dintr-o perspectivă mai optimistă,
ministrul polonez a afirmat: „Aspiraţiile noastre de a adera la Uniunea
Europeană şi la NATO sunt două părţi ale aceleaşi monede. (...) Vrem pur
şi simplu să aderăm la comunitatea ţărilor democratice din emisfera
nordică.”
76

În ipostaza de candidat-cheie al NATO, Polonia a arătat că
promisiunea de integrare îi va conferi, de fapt, încrederea de a propune
îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia, odată ce, sprijinită fiind de NATO, nu
mai avea de ce să se teamă că atitudinea sa deschisă ar putea fi
interpretată greşit drept subordonare. În 1997, la puţin timp după ce a
devenit ministru al Apărării pentru a doua oară – şi imediat după ce
Polonia a ajuns în faza ultimă a admiterii în NATO – Onyszkievicz a
explicat paradoxul: „Întrucât am fost acceptaţi în ipostaza de candidaţi
mai mult sau mai puţin viabili pentru NATO, am putea să intensificăm
cooperarea cu Rusia. În 1989 sau chiar în 1991, ne-am fi asumat un
anume risc dacă am fi încercat, câtuşi de puţin, să ne arătăm deschişi faţă
de Rusia; acest lucru ar fi fost interpretat greşit de către ruşi: Polonia ezită
sau nu şi-a decis încă poziţia. În concluzie, înainte de a fi în stare să
adoptăm această politică, a trebuit să ne dezvoltăm propria Ostpolitik
(propria destindere în relaţiile cu Estul), a trebuit nu numai să ne definim
poziţia, ci şi să fim acceptaţi de Vest”.
• Prezentaţi şi analizaţi deciziile adoptate la Reuniunea informală
NATO de la Braşov (13-14 octombrie 2004).
• Prezentaţi câteva dintre ideile principale promovate în cursul
anului 2007 – reuniuni oficiale, simpozioane, dezbateri publice, etc. –
privind transformarea şi viitorul NATO.
77

III. INTEGRAREA EUROPEANĂ –
CONCEPTE, TEORII, DELIMITĂRI
1. Secolul XXI: mondializare/globalizare

Mondializare. Procesul de mondializare a pieţelor este definit de
mediile politice, economice, diplomatice şi academice prin integrarea, din
ce în ce mai puternică, a pieţelor mondiale de bunuri, servicii, capitaluri,
tehnologie şi, într-o măsură destul de redusă, de mână de lucru.
În acelaşi timp, procesul de mondializare se manifestă printr-o
aceeaşi intensitate şi printr-o mai largă difuzare a ideilor, a modelelor
culturale şi a modurilor de viaţă, cât şi prin impactul transfrontalier al
problemelor mediului înconjurător.
Continuând analiza impactului mondializării în domeniul de studiu
al relaţiilor internaţionale, se desprinde destul de facil observaţia că una
dintre consecinţele sale cele mai importante este legată şi de redefinirea
unor concepte considerate tradiţionale pe care sunt bazate tocmai relaţiile
internaţionale actuale, concepte precum: autonomia şi suveranitatea unui
stat-naţiune, funcţiile statului, dar şi creşterea, din ce în ce mai evidentă, a
ponderii alocate în luarea deciziilor actorilor nonstatali (societăţile trans-
naţionale, instituţiile financiare cu vocaţie internaţionala, ONG-urile etc.).
Renumitul politolog francez Raymond Aron asemăna acest sistem
al relaţiilor internaţionale cu situaţia în care actorii formează un ecou într-o
cameră (apud H. Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, NY, 1994). În
viziunea sa, zgomotele oamenilor şi ale evenimentelor în care aceştia sunt
sau nu implicaţi sunt amplificate şi repercutate la infinit; astfel că
tulburarea liniştii într-un punct al planetei se răsfrânge treptat până la
celalalt capăt al globului. Un altfel de circuit, de relaţii de tip feed-back,
un tur complet, ca în conceptul grecesc de periplu.
Relaţiile internaţionale rămân astfel departe de a fi un subiect
simplu şi, mai ales, într-o epocă atât de încărcată de evenimente şi trans-
formări, cum este cea în care ne aflăm.
Unul dintre cele mai interesante efecte impuse tocmai de această
societate transnaţională, odată creată, graţie fenomenului mondializării, îl
78

constituie paradoxul schimbării. Aceasta implică nu numai sectorul
inovaţiilor continue, dar şi pe cel al structurilor considerate depăşite,
vetuste, prea îmbătrânite şi anchilozate pentru a mai putea face faţă noului
context şi a se potrivi cu look-ul şi metehnele noilor actori. Acesta este şi
cazul organizaţiilor interguvernamentale universale, de genul ONU.
Istoria pare a valida prezicerile unor teoreticieni (H. Kissinger, Bundy
McGorge, The Dimensions of Diplomacy, The John Hopkins Press,
Baltimore), şi anume: universalismul înlocuieşte regionalismul şi implică
crearea sau transformarea unor instituţii bazate pe un transnaţionalism
fundamental, şi nu unul de faţadă.
Foarte adesea, în literatura de specialitate, au fost semnalate şi unele
efecte negative ale procesului de mondializare. În primul rând, este vorba
de numeroase state care au rămas în afara procesului, dar şi de pierderea
diversităţii culturale, intensificarea agresiunilor împotriva mediului
înconjurător sau propagarea criminalităţii transnaţionale.
O asociere din ce în ce mai prezentă astăzi în studiile de specialitate
ni se pare foarte interesantă: corelarea, aparent ciudată, cel puţin ling-
vistic, dintre mondializare şi periferizare (mai bine-zis, poate, margina-
lizare). „Mondializarea provoacă, mai devreme sau mai târziu, revolta
celor pentru care ea nu mai reprezintă o binefacere, ci o cale de exploatare
şi chiar de excludere. Aceştia îşi văd istoria, propriile culturi agresate şi
caută, de multe ori, salvarea în forme de intoleranţă religioasă, care pot
conduce la persecuţii şi conflicte distrugătoare. Pericolul este cu atât mai
mare, cu cât mondializarea conduce la pauperizarea acestor popoare,
factorul economic, devenit primordial, putând excacerba opoziţia săra-
cilor faţă de bogaţi, a dominaţilor faţă de dominanţi” (T. Brăilean, Globa-
lizarea. Nenumele nimicului, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 272).
Iată o dovadă a existenţei acestui recent fenomen al periferizării, de
astă dată voită. „Noii barbari”, după cum îi defineşte un politolog francez
contemporan (J.C. Rufin, Les nouveaux barbares, Paris, 1992), îşi doresc
şi îşi planifică izolarea, a lor şi a teritoriului pe care îl stăpânesc, de restul
civilizaţiei.
Dacă în anii ’60, în momentul în care ţările africane îşi cucereau
independenţa, se putea spune că „petele albe” de pe hărţile geografice au
dispărut pentru o bună bucată de timp, iar mitul „blândului barbar” a
căzut în desuetudine, în anii ’90, „lumea a treia” se reîntoarce la izolare;
uneori, asistându-se chiar la o extindere a fostelor „pete albe”, prin
cooptarea de noi „aderenţi”.
79

Aceste noi terra incognita sunt clasificate de literatura de specia-
litate în trei mari categorii:
A) regiuni în rebeliune – cauzele probabile cele mai frecvente ale
acestor situaţiisunt legate de probleme frontaliere. În acest sens, datele
statistice pot fi elocvente: în anii 1993-1994, în 50 de conflicte etno-
politice, la 26 de conflicte au participat musulmani, 15 dintre ele repre-
zentând „conflicte intercivilizaţii”, 19 s-au desfăşurat în Africa, 10 au fost
conflicte tribale.
Foarte semnificativă poate deveni din această perspectivă şi opinia
unui alt analist – Robert Kaplan („The Coming Anarchy”, în „Courrier
International”, nr. 333, 1997), potrivit căreia, în secolul nostru, în aceste
regiuni „în rebeliune”, locul frontierelor tradiţionale va fi luat de aşa-nu-
mitele centre flotante de putere, după modelul celor existente în Evul
Mediu. Astfel, în locul unor graniţe bine trasate, ne vom confrunta cu o
schemă, destul de complicată, de altfel, formată din entităţi tampon (cazul
actual al kurzilor, situaţi între Turcia şi Irak, sau cel, din perioada
medievală, al saşilor şi secuilor, aduşi de Imperiul austriac în spaţiul
românesc);
B) state închise – care refuză „contaminarea” cu alte culturi (Iran,
Brunei şi altele);
C) megapolii din „lumea a treia” – periferia marilor oraşe, care
prezintă o populaţie – masă urbană uriaşă (exemplu: Mexico City –
18 mil. de locuitori, mai mult decât populaţia Ungariei).
Globalizare. În 1983, Th. Levitt propunea termenul de globalizare
pentru a desemna convergenţa pieţelor în întreaga lume. Câţiva ani mai
târziu, Kenichi Ohmae extindea noţiunea, cuprinzând în ea şi ansamblul
lanţului de creare a valorii, inginerie, producţie etc., globalizarea
desemnând astfel acea formă de gestiune a marilor firme multinaţionale,
total integrată la scară mondială.
Cel mai frecvent mod de a defini acest proces este cel al Comisiei
Europene (1997): „Globalization can be defined as the process by wich
markets and production in different countries are becoming increasingly
interdependent due to the dynamics of trade in goods and services and
flows of capital and technology. It is not a new phenomenon but the
continuation of developments that have been in train for some
considerable time” (Annual Economic Report for 1997, „European
Economy”, no. 63, Brussels, p. 45). Termenul, de origine anglo-saxonă, a
devenit, după cum sublinia Z. Bauman, „lozincă, incantaţie magică,
paspartu capabil să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi
80

viitoare” (Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti,
2002, p. 5).
Treptat, conceptul de globalizare a ajuns să reprezinte şi realităţi din
alte sfere, nu numai pe cele din domeniul strict al economiei, precum,
cele culturale, ale dezvoltării tehnologice, crime issue, procese de
modernizare şi dezvoltare, acel impeding catastrofe al mediului, războaie
şi rebeliuni etc. Problema pare a fi aceea că, vizând totul, globalizarea
începe să-şi piardă din claritatea conceptuală.
Analistul olandez Jan Aart Scholte propunea următoarea definiţie a
globalizării: „procesele prin care relaţiile sociale devin mai apropiate,
depăşesc frontierele, astfel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce
mai mult într-o lume percepută ca într-un întreg” (The globalisation of
World Politics).
Oarecum asemănător, Martin Albrow consideră că „globalizarea se
referă la totalitatea proceselor prin care popoarele lumii sunt încorporate
într-o singură societate mondială – societatea globală”. La rândul său,
sociologul englez Anthony Giddens sublinia faptul că „globalizarea poate
fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi
prin care se leagă locuri dispuse la mari distanţe, astfel încât ceea ce se
petrece la nivel local este afectat de evenimente care au loc la mii de mile
distanţă şi viceversa”.
Robert Cox oferă o definiţie diferită a fenomenului, dar comple-
mentară: „Caracteristica tendinţei de globalizare cuprinde internaţiona-
lizarea producţiei, noua diviziune internaţională a muncii, noua mişcare
migraţionistă din Sud spre Nord, noul mediu concurenţial care accele-
rează acest proces şi internaţionalizarea statului … care transformă statele
în agenţii ai unei lumi globalizate”. Iar Roland Robertson, în manieră
antropologică, consideră că „globalizarea nu se referă doar la creşterea
din punct de vedere obiectiv a interdependenţelor. Ea se referă, de
asemenea, la domeniile cultural şi subiectiv (în special, la scopul şi
profunzimea conştientizării lumii ca loc unic).”
Încercând o definire a celor două noţiuni prin comparaţie cu
universalitatea, G. I. Mantzaridis sublinia: „Prima (globalizarea, n.n.)
exprimă unirea autoritară şi omogenizarea, iar cea de-a doua (mondia-
lizarea, n.n.) exprimă unitatea spirituală, dar, în acelaşi timp, şi diversitatea
popoarelor. Globalizarea îndepărtează particularităţile şi schimbă şi
persoanele şi societăţile într-o măsură amorfă, în timp ce universalitatea
respectă particularităţile persoanelor şi ale societăţilor şi cultivă armonia
81

şi împlinirea acestora” (Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 20).
Unii specialişti – mai ales proveniţi din domeniul economicului –
sunt însă destul de sceptici în ce priveşte utilizarea corectă a conceptului
de globalizare în sine (Grahame Thompson, „Globalization: A Skeptic
View”, în Millenium, toamna 1999, p. 23). Căci, în ultimii ani, procesul
de globalizare a generat discuţii extrem de aprinse în lume. Oamenii de
ştiinţă, liderii politici şi personalităţile vieţii sociale au exprimat opinii din
cele mai diferite atât cu privire la termen, cât şi la forţele motrice, ca şi la
consecinţele procesului asupra civilizaţiei mondiale.
O primă categorie de autori au atras atenţia, în primul rând, asupra
componentei politice a procesului. Astfel, globalizarea ar fi consecinţa
unei politici bine definite a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (aşa-nu-
mitul „miliard de aur”), care aspiră la hegemonie în toate sferele socie-
tăţii. Cunoscutul sociolog M. Kastels sublinia, în acest sens, că motoarele
principale ale globalizării economiei mondiale sunt reprezentate de gu-
vernele celor mai dezvoltate ţări şi de organismele financiare şi comer-
cial-economice internaţionale supuse controlului lor, de tipul BIRD, FMI
sau OMC.
A doua categorie de autori se raliază în jurul opiniei conform căreia
globalizarea trebuie privită ca un fenomen economic, ca o nouă etapă în
cadrul procesului de instituţionalizare a vieţii economice mondiale,
„orientată spre integrarea economică forţată pe scara globală, folosind la
maximum realizările tehnico-ştiinţifice şi mecanismele economiei libere
de piaţă şi ignorarea formaţiunilor naţionale constituite, a imperativelor
culturale, de civilizaţie şi natural-ecologice”.
A treia categorie de autori leagă globalizarea, în principal, de
dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, care a generat noi tehnologii
informaţionale şi mijloace de transport; acestea, la rândul lor, au revolu-
ţionat producţia, au extins posibilităţile comerţului internaţional, ale
circulaţiei persoanelor şi informaţiei.
În concluzie, orice definiţie alegem pentru a contura trăsăturile
procesului globalizării, pare foarte clar că în spatele noţiunii în sine se află
o aşa-numită „explozie a civilizaţiei”, provocată de schimbările concomi-
tente şi extrem de rapide produse în lume. „Globalizarea este o consecinţă
a modernizării”– afirma analistul Anthony Giddens (The Consequences
of Modernity, Polity Press, 1990); lumea devine mai mică, spaţiul se
micşorează, timpul se comprimă etc. Şi tocmai prin caracterul exploziv al
acestor schimbări, se poate explica şi efectul contradictoriu al globalizării,
82

care nu este deloc un proces linear şi, chiar mai mult, prezintă aspecte, din
start, ambivalente: pe de o parte, lumea se integrează, devine din ce în ce
mai unitară, se globalizează; iar pe de altă parte şi în acelasi timp, se
fragmentează şi se regionalizează, diferenţiindu-se din ce în ce mai mult.
(O prezentare a acestui proces a se vedea în I. Bădescu, D. Dungaciu,
Sociologia şi Geopolitica Frontierei, Editura Floarea Albastră, Bucureşti,
1995, vol. I, p. 136-213).
Revenind la nivelul relaţiilor internaţionale, trebuie să precizăm că
noile consecinţe ale adâncirii proceselor de globalizare sunt extrem de
variate în acest domeniu. Întărind interdependenţa statelor în sfera
securităţii şi a economiei, globalizarea conduce la profunde schimbări în
domeniul priorităţilor pe arena mondială, obligându-ne să privim altfel
arsenalul mijloacelor de politică externă, contribuind la evoluţia rapidă a
„ordinii de zi” a politicii mondiale.
Se modifică însuşi conţinutul conceptului de „putere a statului”.
Căci globalizarea reprezintă un fenomen suprastatal şi transnaţional.
După cum sublinia un alt analist, Susan Strange („Political Economy and
International Relations”, în Ken Booth, Stev Smith, International
Relations Theory Today, Polity Press, 1995, p. 160-161), „schimbările
afectează statele, dar se originează în afara lor”, (..) „consecinţa este o
evidentă reducere a autonomiei statului, o reducere pe care ceilalţi specia-
lişti în ştiinţe sociale – antropologii, sociologii şi chiar geografii – au
semnalat-o mai clar chiar decât economiştii sau specialiştii în ştiinţe
politice.”
În condiţiile menţinerii rolului însemnat al componentei militare şi
de forţă, se evidenţiază tot mai mult importanţa resurselor economice,
financiare, intelectuale şi informaţionale, influenţa lor asupra partenerilor
şi oponenţilor.
Se extinde, într-o măsură considerabilă, spectrul problemelor de
securitate naţională şi internaţională pe seama aspectelor nemilitare ale
acesteia, precum cele economic, ecologic, informaţional.
Practic, în activitatea internaţională a tuturor statelor lumii creşte
ponderea „diplomaţiei economice” şi se accentuează rolul „diplomaţiei
populare”, chemată să poarte un dialog cu organizaţiile neguvernamen-
tale, cu mijloacele de informare în masă.
Creşterea atenţiei comunităţii mondiale faţă de nevoile „lumii a tre-
ia” stimulează, în acelaşi timp, şi formarea aşa-numitei direcţii a „diplo-
maţiei a dezvoltării” – cu sarcina de a organiza un sprijin internaţional de
anvergură pentru soluţionarea problemelor acute ale subdezvoltării.
83

Globalizarea nu trebuie însă înţeleasă ca un proces de omogenizare
forţată. Nu este şi nu poate fi vorba, dacă preluăm cuvintele unui analist
occidental, nici de „sfârşitul geografiei”, nici de „sfârşitul istoriei”. Dim-
potrivă, hărţile au început să devină din ce în ce mai complicate, prin
apariţia unor noi state. Este vorba de un proces de integrare, de altfel
complicat.
Dar nu trebuie să cădem nici în tabăra celor care consideră că
globalizarea poate reprezenta salvarea pentru oricare dintre problemele
lumii. Ea nu este şi nici nu poate fi capabilă să elimine diferenţele de rasă,
sex sau religie existente pe glob, sărăcia etc.; nu este o soluţie magică, nu
poate să prevină războaie, să aducă democraţia sau să încurajeze
emanciparea.
Tocmai de aceea, specialiştii au lansat (începând cu întâlnirea de la
Davos, din 1999, cu prilejul Forumului Economic Mondial) un nou
concept, respectiv cel de „responsible globalization”, proces în timpul
căruia se pot îmbunătăţi condiţii, statute, se pot atenua diferenţe etc.*
În ce priveşte termenul de integrare, teoriile de specialitate l-au
definit relativ facil. Astfel, sociologul îndeobşte cunoscut ca teoretician
emblematic al integrării, Karl Deutsch, considera că „prin integrare
înţelegem realizarea în interiorul unui teritoriu dat a unui sentiment de
«comunitate» şi a unor instituţii şi practici suficient de puternice şi de
răspândite, astfel încât să asigure pentru «lungă» durată aşteptări certe
asupra unor schimbări paşnice în rândul populaţiei din acel teritoriu”
(K. Deutsch et alii, Political Community and the North Atlantic Area,
Princeton, 1957) (vezi secţiunea dedicată pe larg definirii acestui concept
în capitolul III).
Departajări. În continuare, prezentăm şi câteva departajări, având
rolul expres de a face mai facil înţeleasă problematica proceselor
prezentate anterior:
1. Americanizare versus europenizare

Procesul de diseminare a ideilor şi stilului american pe bătrânul
continent datează, poate, de pe la începutul secolului XX. Dar apropierea
*
Pentru aspecte legate de concepte şi utilizarea, definirea lor se pot
consulta şi: D. Goldblatt, D. Held, A. McGrew, J. Perraton, Global
Transformation: Concepts, Arguments and Evidences, Cambridge Polity Press,
1998; M. McLuhan, B.R. Brown, The Global Village. Transformation in World
Life and Media in the 21st Century, ed. II, 1991; Roland Robertson,
Globalization. Social Theory and Global Culture, Sage Publications, 1993.
84

de veacul XXI a adus o mare modificare, trecându-se la copierea aproape
totală a modelului creat de foştii pionieri. Procesul acesta a fost prognozat
de mari specialişti, precum Imm. Wallerstein, care, în 1989, în a sa
extrem de interesantă lucrare Geopolitic and Geoculture, menţiona
importanţa sa în deceniile următoare din evoluţia europeană.
Modelul creat de părinţii fondatori ai Americii, acel stat-lumină-
călăuză a omenirii, pare acum să nu mai fie atât de mult legat de
domeniul utopicului şi al speranţelor. Americanizarea reprezintă poate
unul dintre fenomenele cele mai sesizabile în zilele noastre. Şi nu numai.
Dacă privim puţin spre trecut, unul dintre analiştii sistemului
american, marchizul Alexis de Tocqueville, în 1835, profetiza această
americanizare a Europei. A urmat apoi, odată cu intrarea în secolul XX,
mult discutata politică a „porţilor deschise”, care a atras din ce în ce mai
mulţi susţinători ai unui model pe cale de a se impune, cu precădere, în
statele noi sau tinere ale vechiului continent (a se vedea, de exemplu,
impactul produs în spaţiul est-central european de declaraţia celebră a
fostului preşedinte american W.Wilson).
Terminarea celui de-al doilea război mondial a reprezentat o nouă
etapă în impunerea americanizării. Dar, de astă dată, mult mai fragmentat,
mai disparat, în funcţie de poziţionare şi sfere de influenţă – Est şi Vest.
Un reputat gânditor şi militant francez al perioadei, A. Malraux, scria, pe
bună dreptate, în 1948, într-un Apel adresat intelectualilor (5 martie 1948,
Paris): „Statele Unite ale Europei vor fi creaţia unui proces dureros, iar
statele unite ale lumii nu sunt încă aici.”
2. Globalizare versus fragmentare
Pentru mulţi dintre analişti, după cum am arătat anterior, unele
dintre consecinţele procesului de globalizare ar fi reprezentate tocmai de
regionalizare şi fragmentare. Poate nu în mod direct, ci ca procese ce se
desfăşoară, cel puţin paralel, cu macroglobalizarea dorită. Interesant este
tocmai că în Europa, patria conceptului de integrare şi unificare la nivel
global, am asistat la o dureroasă şi vizibilă regionalizare – exemplul
Iugoslaviei etc.
După cum nota şi antropologul indian Arjun Appadurai, încercând
să sublinieze această ciudată dublă valenţă, „dacă este pe cale să apară un
sistem cultural global, el este, în orice caz, plin de ironii şi de rezistenţe,
câteodată ascunse sub pasivitate sau în lumea asiatică, de exemplu...
Problema fundamentală pe care o ridică astăzi interacţiunile globale este
tensiunea dintre omogenizarea culturală şi eterogenizarea culturală.”
85

(Modernity at Large: Cultural Dimensions of Globalization, University
of Minnesota Press, 1996).
3. Divizare versus unificare.
În primul rând, se pune, logic, întrebarea: Care pot fi modalităţile ce
ar facilita o mai rapidă şi bună unificare? Răspunsul ar putea fi: instituţiile
şi, bineînţeles, percepţia umană, actorii, interpretarea legilor.
Nu vom insista aici asupra importanţei instituţiilor comunitare,
analizate în cadrul altor cursuri universitare. Cetăţeanul se simte întărit în
faţa acestor stâlpi ai noilor structuri unificatoare şi, totuşi, uimit, cel puţin
în ceea ce priveşte funcţionarea sau reala şi corecta percepţie a lor şi a
principiilor care le guvernează. Avem în vedere un cetăţean al României,
al Europei, al „satului universal”. Un om politic francez, Maurice
Duverger (Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, Bucureşti,
1991, p. 94), îşi amintea: „În 1987 am fost solicitat să scriu un articol pe
lună la Corriere della Sera şi El Pais, după 41 de ani de colaborare la Le
Monde. A trebuit să învăţ să-mi schimb optica, pentru a răspunde
aşteptărilor noilor mei cititori. Să gândesc în acelaşi timp şi franţuzeşte şi
europeneşte. Cu doi ani mai târziu, am învăţat să gândesc şi italieneşte,
atunci când uşile Parlamentului de la Strasbourg mi-au fost deschise în
1989 de către alegătorii din Roma, Umbria, Toscana şi din regiunea
Mărcilor (...) Fiu al Franţei, deputat al Italiei, cetăţean al Europei: acest
triplu legământ nu-i apăsător, pentru că nu comportă nici o contradicţie.
«Dar cum veţi vota, dacă într-o zi Franţa şi Italia s-ar întâmpla să fie
opuse într-o problemă supusă Parlamentului European?»„ De câte ori nu
am auzit această întrebare... Răspunsul e simplu: 1) la alegătorii care
m-au trimis, recte, italieni; 2) Franţa are 81 de deputaţi, e inadmisibil ca
unul din afară să-i susţină, ca un ales suplimentar; 3) dar e un mandat
comunitar – deci, interesul comunitar. (...) Cândva, poziţia mea ieşită din
comun (în 1990) va deveni banală; pe măsură ce continentul european va
înainta odată cu instituţiile comunitare.”
Problematica crizei de încredere în valenţele pozitive ale proiectelor
comunitare, criză care a traversat, în forţă, ultimul deceniu al secolului
trecut (vezi Paul Gillespie et alii, Maastricht – Crisis of Confidence,
Institute of European Affairs, Dublin, 1992), şi-a avut punctul de pornire
în câteva momente importante ale istoriei recente mondiale. Printre ele:
sfârşitul comunismului şi democratizarea Europei central-estice – la nivel
local, dar şi renaţionalizarea, pe termen mediu şi lung, a relaţiilor
internaţionale; reunificarea statului german şi reacţia produsă de acest
86

eveniment în relaţiile internaţionale; impasul în care s-au aflat instituţiile
europene în cazul unor litigii/conflicte naţionale de proporţii din zona
Balcanilor, a fost necesară intervenţia SUA; la nivel mental, procesul de
integrare nu a fost bine „dospit” şi, de aici o oarecare temere în ceea ce
priveşte suveranitatea naţionala a statelor deja angrenate în proiectul
unionist; integrarea europeană se concretizează prin politica naţională a
statelor, astfel că orice criză la acest nivel are efectul de a afecta restul
(efect „spill-over”); UE se bazează pe asocierea ţărilor membre şi nu pe
voinţa exprimată prin vot a populaţiei unui stat european. Ea este
legitimată prin acorduri interguvernamentale şi numai în al doilea rând
prin hotărârile Parlamentului European, ca reprezentant al popoarelor
(vezi vicisitudinile votării Constituţiei Europene) ş.a.
Subiectul globalizare/regionalizare/integrare reprezintă deci o
provocare continuă, atît din punct de vedere teoretic, cât şi al realităţilor
relaţiilor internaţionale. Interesantă ni se pare, în acest context, direcţia
deschisă de cunoscutul politolog francez Zaki Laïdi, care postula ipoteza
că, în noul context mondial, într-o „lume lipsită de sens”, regiunea se
impune ca „un nou spaţiu semnificativ”, în locul statului, care a pierdut
monopolul autorităţii legitime (Zaki Laïdi, Un monde privé de sens, Paris,
Hachette, 2001).

TEME DE DEZBATERI
• Despre globalizare (T. Brăilean, Globalizarea. Nenumele
nimicului, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 228)
„În ultimii ani s-au produs o regionalizare şi o internaţionalizare
crescândă a producţiei şi a finanţelor, deci atât a economiei reale, cât şi a
celei monetare. În plus, importanţa crescândă a unor zone şi ţări avansate,
sau nou-industrializate, a antrenat schimbări majore în diviziunea interna-
ţională a muncii, în fluxurile internaţionale de capital, în cele comerciale
şi de investiţii, concomitent cu o creştere nemaiîntâlnită a vitezei tranzac-
ţiilor, cu comprimarea crescândă a spaţiului. Astfel, echilibrul puterii
economice s-a deplasat în mod semnificativ, fiind repuse în cauză
suveranitarea naţională şi chiar legitimitatea statelor-naţiune, autonomia
guvernamentală şi rolul Statului.
Au apărut, în schimb, alţi actori importanţi sub- sau supranaţionali,
cum sunt FMI, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului,
precum şi numeroşi actori regionali şi locali, actori aparent disparaţi, dar
legaţi prin fire nevăzute într-o reţea de interdependenţe şi potenţialităţi.
87

Aceasta a făcut să se vorbească despre un nou medievalism, o nouă
organizare politică, fragmentară şi descentralizată, similară celei din Evul
Mediu şi opusă sistemului statal westfalian, ce a dominat epoca modernă,
mai precis ultimele trei sute de ani”.
• Comentaţi şi exemplificaţi, cu realităţi cunoscute, următoarea
schemă:
Globalizarea – impact considerabil asupra vieţii internaţionale:
*determină sporirea gradului de interdependenţă şi de interacţiune
în plan economic, implicit în viaţa internaţională;
*asigură expansiunea modelelor de societate de tip capitalist
modern;
*accentuează tendinţele de dezvoltare a unor structuri integratoare
de tip supranaţional;
*pune într-o nouă lumină relaţia dintre organizaţiile internaţionale,
state şi identităţi etno-culturale;
*produce mutaţii în structura societăţilor tradiţionale şi în curs de
dezvoltare.
• Analizaţi următoarea definiţie (Robert O. Keohane and Joseph
S. Nye Jr. „Globalization'. What's New? What's Not? (And So What?)”,
în Foreign Policy, primăvara 2000): „Globalizarea şi-a făcut resimţită
prezenţa în anii 1990, după modelul urmat de un alt termen, respectiv cel
de «interdependenţă», în anii 1970. Definiţia pe care am dat-o
conceptului de interdependenţă cu mai bine de 20 de ani în urmă, se
aplică şi astăzi, dar termenului de globalizare: această vagă expresie,
destul de prost înţeleasă, vrea să demonstreze că natura politicii mondiale
este într-o continuă schimbare.”
• De ce este/ a fost nevoie de un „sat universal”?
• Care au fost macroscopurile proiectelor de unificare?
• „Marele sat” poate fi o combinaţie de succes între unitate şi
diversitate?
• Noile state invitate la „integrare” sunt gata pentru îndeplinirea
„misiunii”? Integrarea lor nu poate produce fisuri în angrenajul central?
Sau poate produce disensiuni şi crize la nivel intern?
2. Conceptul de integrare europeană
Definirea conceptului
Integrarea se constituie în principala modalitate de realizare a
Uniunii Europene. „Integrarea europeană poate fi analizată ca fiind
88

efortul special al vest-europenilor de a asigura gestionarea consecinţelor
globalizării. Aceştia au inventat o formă de guvernare regională, în care
politicile promovate au vizat extinderea rolului statelor şi întărirea
graniţelor dintre ei şi resul lumii” (H. and W. Wallace, Policy making in
the European Union, Oxford Univ. Press, 1996).
Integrarea reprezintă un proces foarte complex prin care statele
edifică o nouă comunitate ce se doreşte a fi de tip unitar, monolitic. Ea nu
este, deci, o simplă alăturare a părţilor, ci o nouă construcţie, ce se
realizează prin fuzionarea părţilor. Problema cea mai acută care se pune –
cel puţin în această etapă – este dacă părţile rămân entităţi sau doar
componente ale unei entităţi. Cu alte cuvinte, Europa Unită va fi o entitate
de entităţi sau pur şi simplu o entitate? Răspunsurile la această întrebare
au împărţit europenii în mai multe categorii. Pentru unii se va naşte o
Europă fără frontiere, fără state, adică o Europă a regiunilor, o Europă
federală, în timp ce alţii consideră că bătrânul nostru continent trebuie să
devină o Europă a statelor. „Închipuirea Europei ca o casă cu mai multe
camere care oferă libertate de mişcare, în contrapondere cu izolaţionismul
politic postbelic al închiderii popoarelor în câte o cameră, nu este o
construcţie ruptă de înţelegerea esenţială a lucrurilor. De la reperul foarte
îngust al camerei se ajunge la reperul îngust al casei. Străjuirea spaţială
are o reprezentare mai largă, dar rămâne străjuire. Ca să învăţăm să fim
europeni, trebuie să percepem dincolo de zidurile camerei noastre
naţionale, să avem conştiinţa casei, oricum ceva mai simplu decât a avea
conştiinţa unui sat global” (M. Dinu, C. Socol, M. Marinaş, Economie
europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2004).
Baze
• Tratatul de la Bruxelles. Începuturile moderne ale unităţii
continentului nu au avut la bază raţiuni economice, ci necesităţi de
securitate.
• Tratatul de la Elysée, o nouă eră în istoria Europei – bazele
integrării europene
• Actul Unic European
• Tratatul de la Maastricht, pe următorii piloni definitorii:
- Cetăţenia europeană
Principalele elemente care ţin de cetăţenia europeană stabilite prin
Tratat se referă la: dreptul de sejur în oricare stat al UE; dreptul de vot şi
dreptul de protecţie, pe teritoriul unui stat care nu este membru al UE, din
partea ambasadei sau consulatului oricărui stat membru al UE.
89

- Subsidiaritatea
Principiul subsidiarităţii presupune că se asigură luarea unei decizii
cât mai apropiate de cetăţean, verificând ca respectiva acţiune să se
justifice în raport cu posibilităţile pe care le oferă cadrul naţional, regional
sau local. Mai precis, Uniunea intervine numai şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de
către statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional sau local,
dar pot fi mai bine atinse la nivelul Uniunii. De exemplu, Comisia
Europeană nu este abilitată să impună o politică pe tema învăţământului,
dar ea intervine în alte domenii, cum ar fi poluarea transfrontalieră.
Unii autori subliniază însă şi unele dintre limitele termenului în
sine: „Absenţa unui veritabil popor european este un obstacol în aplicarea
principiului subsidiarităţii la nivelul instituţiilor. Dar marele obstacol
rezidă în imprecizia conceptului însuşi de subsidiaritate, un concept larg,
bogat în sensuri, ce intră de multe ori în contradicţie cu noţiunile şi
categoriile mult mai precise ale indispensabilei analize economice în
procesul integraţionist” (T. Brăilean, Globalizarea. Nenumele nimicului,
Institutul European, Iaşi, 2005, p.307).
- Crearea unor noi instituţii
Pe măsură ce gradul de integrare a crescut, competenţele UE s-au
lărgit, ceea ce a impus crearea de noi instituţii. Între acestea se situează
Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt; Agenţia
Europeană pentru Mediu, situată în Danemarca; Serviciul european de
informaţii judiciare Europol, cu locaţii în Olanda; iar pe linie de apărare şi
securitate, Comitetul Militar şi Statul Major Militar European (SMME).
S-a creat, de asemenea, un Comitet al Regiunilor, care trebuie să fie
consultat de Consiliul UE şi de Comisie, asigurându-se astfel participarea
entităţilor regionale la elaborarea legislaţiei şi la construcţia europeană.
Tratatul de la Maastricht mai prevede sporirea rolului Parlamentului
European, care devine un colegislator, împreună cu Consiliul Miniştrilor,
precum şi o Conferinţă Interguvernamentală (CIG).
Dimensiunile integrării europene
1. Integrarea economică
Obiectivul esenţial al UE este să realizeze un progres economic şi
social echilibrat şi durabil. Suportul unui astfel de progres îl constituie
Uniunea Economică şi Monetară
2. Integrarea politică
Uniunea Europeană rezultă din cerinţele obiective ale dinamicii
evoluţiei mediului economic, politic, social şi militar. Decizia realizării
90

unităţii europene este una de esenţă politică. Ea face parte din marea
politică europeană, iar după summit-urile de la Maastricht şi Amsterdam,
ea a devenit concretă şi foarte bine organizată. UE şi-a creat toate
instituţiile politice – parlament, consiliu, comisie etc. – specifice şi
necesare integrării politice.
3. Integrarea informaţională
Integrarea informaţională face parte integrantă din globalizarea
informaţiei. Ea este impusă de noile determinări ale relaţiilor interumane
şi internaţionale şi rezultă dintr-o evoluţie spectaculoasă a trebuinţelor de
comunicare.
4. Integrarea de securitate. Spaţiul Schengen
Cel de al treilea pilon al integrării europene îl reprezintă justiţia şi
afacerile interne, cum ar fi chestiunile frontaliere, precum politica de azil,
imigraţia, chestiunile care ţin de criminalitatea transfrontalieră, teroris-
mul, toxicomania şi cooperarea judiciară în materie civilă, penală şi din
domeniul vămilor. Ultimii doi piloni europeni (securitatea, apărarea şi
afacerile interne) ţin de instituţiile comunitare, dar şi de proceduri
interguvernamentale.
La 14 iunie 1985 au fost semnate la Schengen (Luxemburg), de
către Austria, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania, o serie de acorduri prin care se renunţa la
controlul frontierelor comune între ţările participante, asigurându-se libe-
ra circulaţie a persoanelor rezidente sau acceptate să pătrundă într-unul
dintre statele semnatare. Aceste acorduri au fost completate cu o
convenţie, semnată la 14 iunie 1990, prin care se stabileau condiţiile de
aplicare şi garanţiile. Ele au intrat în vigoare începând cu martie 1995,
transpunând în relaţiile frontaliere filosofia şi fizionomia pieţei comune,
unde, se ştie, nu pot exista nici frontiere interioare, nici restricţii în ceea ce
priveşte circulaţia persoanelor şi bunurilor. La 25 martie 2001, au semnat
aceste acorduri încă trei ţări: Danemarca, Finlanda şi Suedia. Norvegia şi
Islanda, care nu sunt membre ale UE, dispun, de asemenea, de un acord
de liberă circulaţie cu vecinii lor nordici (Uniunea Paşapoartelor
Nordice), care datează din 1957. În martie 2001, ele au aderat la spaţiul
Schengen, cu statut de ţări asociate. În virtutea Tratatului de la
Amsterdam, au posibilitatea să adere la spaţiul Schengen şi Marea
Britanie şi Irlanda, precum şi noile state membre. Astfel, ţările acceptate
în UE în primul val (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Letonia, Estonia, Lituania, Creta şi Malta) au devenit şi membre ale
spaţiului Schengen.
91

Desigur, spaţiul Schengen nu constă numai în abolirea controlului
la frontierele interioare, ci şi în introducerea unor reguli comune noi
privind intrarea şi sejurul celor care nu aparţin UE (vize, cereri de azil
etc.), ceea ce presupune consolidarea securităţii acestui spaţiu printr-o mai
bună cooperare între serviciile naţionale de poliţie, jandarmerie şi vamă,
instituirea unui sistem informatic comun şi printr-o colaborare judiciară
adecvată. Problema acordării vizelor şi cea a emigrării ţin de competenţa
miniştrilor de resort care se reunesc într-un Consiliu.
Acordurile Schengen nu numai că au intrat în vigoare destul de
târziu, dar cunosc şi o serie de probleme şi dificultăţi, cum ar fi integrarea
secretariatului general al Beneluxului în secretariatul general al
Consiliului, gestiunea SIS, revendicată de Comisia de la Bruxelles,
cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei în probleme penale, ceea ce
ţine de componenta interguvernamentală. În acorduri a fost introdusă şi
aşa-numita „clauză de salvgardare”, ceea ce înseamnă că „atunci când
ordinea publică sau securitatea naţională o cer, o parte contractantă poate
(…) decide ca, pe o perioadă limitată, să treacă la controlul frontierelor
naţionale, adaptat la situaţie”. Astfel, în 1995, din motive care ţineau de
lupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului, Franţa a restabilit
controlul de-a lungul frontierei cu Belgia. În acelaşi fel, în ianuarie 1998,
datorită fluxului mare de refugiaţi kurzi în Italia, Austria şi Franţa au
trecut la controlul riguros al frontierei din zona alpină. De aceeaşi clauză
s-au folosit şi Olanda şi Luxemburg, pe timpul unor competiţii sportive.
Deocamdată, ţările membre ale spaţiului Schengen nu renunţă la
prerogativele lor frontaliere şi se opun transferării acestei clauze Curţii de
Justiţie a Comunităţii Europene sau altor instituţii comunitare.
5. Integrarea culturală
Comitetul Economic şi Social European (CESE) defineşte cultura
ca sistem de valori ce sunt respectate de către membrii unei societăţi.
Parlamentul European insistă asupra necesităţii (şi obligaţiei) de a se
constitui o „bază culturală comună” şi un „spaţiu civil european”. A
apărut astfel o nouă cultură, bazată pe: educaţie, în viziunea de formare
permanentă; valorizarea resurselor; crearea noilor „standarde culturale”.
Agenţia Europeană de la Bilbao şi Fundaţia de la Dublin identifică
şi dezvoltă schimburile culturale în ceea ce priveşte condiţiile de muncă,
de funcţionare, de prevenţie şi de coeziune socială. Ele reprezintă un fel
de cap de pod pentru un observator cultural european. Acest observator
va juca, în primul rând, un rol de evaluare a politicilor şi practicilor deja
existente, cum ar fi programele „Cultura 2000” şi „Media plus”. Se
92

sugerează o mai bună cooperare, în materie de cultură, între Parlamentul
European şi Comitetul Economic şi Social European, cum ar fi, spre
exemplu, o reuniune anuală pe tema „Europa culturală” care ar putea
contribui la aprecierea evoluţiilor de la Uniunea unei comunităţi de
drepturi la Uniunea unei comunităţi de valori.
TEXTE DE COMENTAT
• Comentaţi următorul tabel:
Ante-Maastricht Post-Maastricht După 2004
1951-1991 1991-2004
Principiu Crearea unei Uniuni Principiul general al Partajarea compe-ten-
tot mai puternice subsidiarităţii ţelor între UE şi sta-
tele membre
Metodă Paşi mărunţi, succe- Criteriu de eficienţă Încercarea de repar-
sivi economică, formula- tizare stabilă a com-
rea unor dispoziţii petenţelor
pro-integrare
Direcţia Integrare ireversibilă Dependenţă de inte- Garanţii procedurale
schimbării (bazată pe impunerea grarea economică destinate asigurării
acquis-ului comuni- stabilităţii competen-
tar) ţelor partajate
(După J. von Hagen, J. Pisani-Ferry, „Pourquoi l’Europe ne
ressemble-t-elle pas a ce que voudraient les economistes?”, în Revue
economique, mai 2004).
3. „Europenizarea”
Conceptul de „europenizare”•
De-a lungul timpului, în literatura de specialitate s-au impus cel
puţin două percepţii asupra conceptului de europenizare:
- pe de o parte, „europenizarea” în sensul de influenţă a Europei ca
actor global, respectiv „europenizarea” civilizaţiei mondiale;
•
Considerând schema explicativă prezentată de prof. Cezar Bârzea
foarte bine conturată, subcapitolul referitor la percepţia acestui concept se
bazează, în mare parte, pe cercetările acestuia (vezi Cezar Bârzea, Cetăţenia
europeană, Politeia, SNSPA, 2005, cap. V, p. 98-111).
93

- pe de altă parte, „europenizarea” ca transformare a politicilor
publice şi a spaţiului civic din statele membre ale UE sub influenţa
politicilor comune şi a instituţiilor europene.
„Europenizarea” ca fenomen istoric şi politic
Până la începutul anilor ’90, „europenizarea” avea un sens istoric
precis: desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reuşit
să se impună şi în alte continente (mai ales în America şi Australia)
datorită revoluţiei industriale, descoperirilor geografice şi imperiilor
coloniale.
„Europenizarea” a căpătat un sens politic şi instituţional în con-
textul Uniunii Europene, îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht
(1992) a relansat proiectul uniunii politice şi a codificat cetăţenia euro-
peană. Spre deosebire de integrare, care a părut multora o subminare a
suveranităţii naţionale, „europenizarea” se referă la procesele de adaptare
şi transformare internă ca reacţie la dinamismul supranaţional. Este vorba
de un amplu proces de învăţare socială şi convergenţă politică, realizat nu
prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile proprii ale
actorilor naţionali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis”-uri-
lor comunitare în plan naţional, care are drept consecinţă atât modifi-
carea cadrului legislativ intern, cât şi adaptarea instituţiilor de resort.
Acest proces nu este unul formal, pentru că presupune transpunerea
tratatelor comunitare în comportamente cotidiene, în proceduri, relaţii
publice, practici cetăţeneşti, norme şi atitudini colective.
În ultimă analiză, „europenizarea” impune o schimbare de sub-
stanţă. Definiţiile propuse ale acestui concept au fost tot mai variate:
• „europenizarea” este procesul prin care politicile interne devin
subiect al politicilor europene;
• „europenizarea” constă în dezvoltarea la nivel european a unor
structuri distincte de guvernare, respectiv a unor instituţii politice, juridice
şi sociale specializate, precum şi a unor reţele transnaţionale care
implementează politicile europene;
• „europenizarea” asigură dimensiunea europeană a politicilor
naţionale; este procesul de reorientare a politicilor publice naţionale astfel
încât dinamica integrării economice şi politice europene să fie încorporată
în logica organizaţională a politicilor naţionale;
• „europenizarea” constă în asimilarea internă a politicilor U.E.;
• „europenizarea” este procesul de construcţie, difuzare şi institu-
ţionalizare în plan naţional a regulilor formale şi informale, a pro-
94

cedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor şi metodelor de lucru, a
ideilor şi normelor care fac să funcţioneze U.E.•
Însumând toate aspectele surprinse de diferitele definiţii, putem
spune că „europenizarea” reprezintă procesul care pune accentul pe în-
văţare, adaptare şi construcţie. Astfel, „europenizarea” înseamnă mai mult
decât armonizarea, convergenţa sau transferul de „know-how” – este
vorba de un proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor
naţionale la politicile europene, cât şi capacitatea Uniunii de a influenţa
politicile comune ca urmare a transformării politicilor naţionale.
Specialiştii au mers şi mai departe, analizând şi posibilitatea depar-
tajării unor domenii ale „europenizării:
1) structurile interne
a) structurile politice
• instituţiile
• administraţia publică
• relaţiile interguvernamentale
• cadrul legal
b) structurile de reprezentare
• partidele politice
• grupurile de presiune
• fragmentările sociale
2) politicile publice
– actorii
– problemele-tip
– stilurile de lucru
– instrumentele
– resursele
3) structurile cognitive şi normative
– discursul public
– normele şi valorile
– legitimarea politică
– identităţile
– tradiţiile de guvernare
– paradigmele politice şi cadrul conceptual.
•
Pentru principalele modalităţi de a defini conceptul de „europenizare”, a
se vedea K. Featherstone, C.M. Radaelli, (eds.), The Politics of Europeanization,
Oxford, Oxford University Press, 2003.
95

Altfel spus, „europenizarea” dinamizează spaţiul public naţional şi
instituie noi posibilităţi de exprimare şi organizare colectivă.
Situaţia se prezintă diferit în ţările candidate la aderare. Deşi
cercetările sunt încă incipiente (un bun exemplu este seria de studii de
impact realizată de Institutul European din Bucureşti), se pot evidenţia
două etape ale „europenizării”:
• pe de o parte, etapa negocierilor şi a pregătirii aderării, când
„acquis” -urile sunt transpuse formal, prin modificări ale legislaţiei,
instituţiilor şi structurilor oficiale;
• pe de altă parte, etapa implementării propriu-zise, când politicile şi
instituţiile europene induc schimbări reale ale căror efecte pot fi vizibile
în viaţa de zi cu zi.
Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic şi insti-
tuţional) şi adoptarea formală a „acquis”-urilor prin angajamente politice
şi texte normative, pe de o parte, operaţionalizarea „europenizării” sub
formă de procese cotidiene şi metode de lucru, pe de altă parte, face
obiectul rapoartelor de ţară, elaborate anual pentru fiecare ţară candidată.
Unii dintre analişti consideră că, cel puţin în ţările candidate (unde
influenţa U.E. poate fi directă şi oficială, dar şi indirectă, informală şi
spontană), se regăsesc cinci mecanisme ale „europenizării” :
• modelele – respectiv acquis -urile comunitare;
• suportul financiar – fondurile de aderare şi fondurile structurale la
care ţările candidate au acces;
• monitorizarea şi evaluarea pe bază de criterii precise
(benchmarking and monitoring);
• asistenţa şi parteneriatele;
• negocierea condiţionată – asocierea progresului în negociere de
anumite reforme interne (de exemplu, privatizarea utilităţilor publice în
România, securizarea centralelor nucleare în Bulgaria etc.).
Un alt capitol ce nu poate fi omis priveşte depistarea mecanismelor
europenizării. Astfel, literatura de specialitate consideră că există cel
puţin două mecanisme sau instrumente ale europenizării:
1) standardizarea (definirea unor repere specifice care servesc la
identificarea standardelor europene existente) şi monitorizarea, rezultante
ale rapoartelor de ţară;
2) asigurarea de modele legislative şi instituţionale, respectiv o
transpunere în legislaţia ţării a acquis-ului comunitar şi o armonizare
internă la reglementările UE şi la cerinţele şi recomandările din rapoartele
anuale.
96

Nu trebuie omise nici efectele „europenizării”. Scenariile concepute
de analişti descriu, în mod logic, cel puţin patru tipuri de reacţii posibile:
a) rezistenţă;
b) inerţie (recunoscută prin absenţa schimbării);
c) absorbţie (acomodare fără o reală modificare a valorilor naţionale
specifice organizării statale);
d) transformare (schimbare sistemică).
În esenţa sa, „europenizarea” reprezintă un proces de instituţiona-
lizare, fie prin acţiunea de guvernare şi exercitare a puterii (pe cale
descendentă, de sus în jos), fie prin procese ascendente, iniţiate de înşişi
actorii sociali.
Politicile europene creează noi reguli şi norme care influenţează
scopul şi misiunea instituţiilor naţionale. În acest sens, se poate spune,
preluând o formulă prezentată de un analist occidental (U. Morth), că
avem de-a face cu un triplu proces: de „interpretare”, de „traducere” şi de
„editare”.
Actorii „europenizării”
Dar în fond: cine se „europenizează”?
Se pot distinge mai multe categorii de actori sociali:
a) Administraţia publică. Scopul principal al fiecărei administraţii
publice este să rezolve problemele interne ale propriei societăţi. Dimen-
siunea europeană s-a adăugat o dată cu aderarea la UE şi s-a amplificat
concomitent cu reformele instituţiilor europene din anii ’80 şi ’90.
b) Parlamentele naţionale. Analiştii consideră că parlamentele
naţionale sunt organismele care pierd cu adevărat în procesul de integrare
europeană, devenind purtătoare ale unui rol destul de minor în „euro-
penizare”.
Se impun însă şi unele observaţii:
• rolul parlamentelor naţionale depinde de cadrul naţional (în
Franţa, executivul este mai puternic, pe când în Germania, cele două
camere parlamentare reprezintă adevărata scenă de confruntare pentru
reprezentanţii landurilor);
• unele parlamente naţionale au reacţionat la „europenizare” prin
ajustări structurale (de exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationale
pour l’Union Européenne” a fost creată în Franţa prin amendarea
Constituţiei);
• există relaţii, de tipul contacte, schimburi, proiecte comune ş.a.,
între parlamentele naţionale şi Parlamentul European (de exemplu, în
cazul negocierii „Agendei 2000” ).
97

Pe de altă parte, îndeosebi după Tratatul de la Nisa, parlamentele
naţionale au fost asociate la definirea şi implementarea politicilor
europene.
c) Partidele politice. „Europenizarea” afectează contextul politic
intern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la rândul lor, să ia în
considerare problematica europeană şi influenţa sa asupra alegătorilor.
Unul dintre autorii care s-au preocupat de această chestiune a scos în
evidenţă cinci domenii de interes ale europenizării din punctul de vedere
al partidelor politice:
1) schimbarea conţinutului programelor politice – Europa apare tot
mai frecvent ca o referinţă în doctrinele şi documentele de partid (de
exemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit cel mai proeuropean,
sub denumirea Democraţii de Stânga; din contră, Partidul Independent
din Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene şi
locale din 2004, şi-a construit identitatea electorală cu un program de
scoatere a ţării din Uniunea Europeană);
2) schimbări organizaţionale la nivelul statutului, astfel încât să se
permită cooperări interparlamentare directe şi definirea unei strategii de
partid pentru propriile delegaţii la Parlamentul European (de exemplu,
şeful delegaţiei Partidului Laburist Britanic la Parlamentul European este
automat membru al Comitetului Executiv Naţional, organismul de
conducere al partidului);
3) schimbarea tacticii şi a strategiei politice, astfel încât să se
capitalizeze „interesul european”: de exemplu, noul partid RPR înfiinţat
de Jacques Chirac în 1999 în perioada alegerilor parlamentare europene a
folosit cu succes cartea europeană, alături de cea naţionalistă (RPR fiind
descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul bavarez
CSU şi-a axat strategia vizavi de moneda unică în opoziţie cu opţiunea
partidului naţional CDU în favoarea ei;
4) relaţiile partid-guvern – cum partidele au o influenţă redusă în
plan supranaţional, ele încearcă să influenţeze guvernele prin presiuni în
mass-media, prin campanii electorale sau acţiuni parlamentare;
5) relaţiile din afara sistemului naţional de partide politice – de
exemplu, cele trei mari grupuri de partide din Parlamentul European
promovează relaţii partizane cu partidele naţionale înrudite; unele dintre
partidele naţionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimează
prin înrudirea cu Partidul Popular European.
Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflectă
principalele orientări ideologice ale partidelor naţionale, respectiv:
98

• Partidul Popular European este creştin-democrat şi susţine
federalismul atât la nivel naţional, cât şi la nivel european;
• Partidul Socialiştilor Europeni este integrat Internaţionalei
Socialiste şi promovează ideile socialiste şi social-democrate;
• Federaţia partidelor liberale, democrate şi reformatoare europene
este destul de eterogenă, fără o direcţie ideologică unică.
d) Justiţia. Curtea Europeană de Justiţie nu reprezintă o instituţie
politică, însă ea este implicată în sistemul instituţional european: Curtea
Europeană controlează implementarea dreptului comunitar în statele
membre, conform principiului prevalenţei legilor comunitare asupra
legilor naţionale. Justiţia şi Afacerile Interne (al treilea pilon al U.E.) au
fost considerate un domeniu de cooperare interguvernamentală. Împreună
cu pilonul II (Securitatea şi Afacerile Externe), ele reprezintă
fundamentul suveranităţii naţionale sau prerogativa definitorie a acesteia,
la care statele membre nu doresc să renunţe.
e) Regiunile. În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franţa,
Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie şi Portugalia), principalul rol
în „europenizare” a revenit guvernelor, datorită competenţelor în relaţia
cu U.E. şi aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele
descentralizate (Italia, Olanda, Spania) şi în cele federale (Austria, Belgia
şi Germania), implicarea regiunilor a fost mai mare.
f) Grupurile de interes. Este vorba aici în primul rând de societăţile
comerciale private şi de partenerii sociali (sindicate +patronat + guvern).
Concluzie
„Cine se europenizează” ? La această întrebare există o varietate de
răspunsuri. Pe scurt, sunt mai multe tipuri de actori chemaţi să gestioneze
implementarea „acquis” -urilor în statele membre ale UE. Aceştia pot fi:
1) instituţiile – fie ca actori colectivi (sub formă de consorţii,
forumuri sau parteneriate), fie ca actori individuali, responsabili de
implementarea anumitor politici publice sau a unor componente ale
acestora;
2) administraţia publică, în calitate de actor colectiv;
3) autorităţile subnaţionale, regionale şi locale;
4) grupurile de interes şi sectorul privat.
„Europenizarea” politică
Integrarea europeană a lansat un nou cadru, o nouă politică. Din
acest punct de vedere, „europenizarea” poate fi concepută ca un proces
care conduce la transformarea statului naţiune, creând noi oportunităţi şi
99

căi de expresie pentru actorii regionali (M. Keating, The New
Regionalism in Western Europe, Cheltenham, 1998).
Conform unor autori, numărul de comunităţi politice independente
existente la nivel global în urmă cu 3.000 de ani era de cca 600.000.
Evident, nu toate posedau caracteristicile statului modern (de exemplu,
graniţele teritoriale erau în general confuze şi instabile, iar aparatul
birocratic-administrativ avea un profil foarte rudimentar). Diferenţierea
faţă de alte forme de organizare socială era asigurată tocmai de principiul
suveranităţii, dar într-o formă minimalistă: independenţa politică faţă de
alte comunităţi şi monopolul local asupra exercitării legitime a violenţei
organizate.
Reducerea drastică a numărului de entităţi politice independente
existente astăzi, la nivel global (mai puţin de 200), este atribuită de unii
specialişti la doi factori: competiţia tehnologică; lupta pentru recunoaş-
terea reciprocă a diferenţelor identitare.
În plus, în aceeaşi accepţiune, este necesară pentru reuşita pro-
cesului de „europenizare” respectarea a cel puţin trei precondiţii:
a) formarea unei comunităţi de securitate, în care nici una dintre părţi
nu recurge la violenţă pentru rezolvarea disputelor; b) consolidarea
sistemului de securitate colectivă, pentru care orice ameninţare la adresa
unei părţi este asimilată ca ameninţare la adresa tuturor părţilor
sistemului; c) instituţionalizarea unui mecanism supranaţional, care să
prevină eventualele deraieri de la primele două condiţii.
Analize focalizate pe traiectul ţărilor candidate la integrarea
europeană susţin acest gen de teorii, subliniind faptul că sprijinul public
pentru integrare se înscrie în parametrii: cooperare regională şi aliniere
identitară la valorile Uniunii Europene.
Creşterea atracţiei exercitate de către sistemul politic şi economic al
Uniunii nu reprezintă, desigur, un proces lipsit de riscuri. Capacitatea UE
de absorbţie a derapajelor politice şi a crizelor economice din Europa
Centrală şi de Est a fost destul de limitată.
Modelul de suveranitate construit în ultimele decenii de Uniunea
Europeană, şi a cărui extindere în Europa de Est a fost amplu negociată, a
generat, la rândul său, un mod specific de „mentalitate de guvernare”
(„euromentalitate”) care defineşte şi legitimează politic graniţele
autonomiei individuale, libertăţi civice, multiculturalism sau problemele
legate de separarea puterilor în stat şi respectarea normelor internaţionale.
Pe scurt, „euromentalitatea”, ca formă de suveranitate aplicată, contribuie
la redefinirea contururilor normative ale comunităţilor politice ce doresc
să devină membre ale UE.
100

În cadrul monitorizării progreselor înregistrate de ţările candidate la
UE, pilonul democratizării a fost relativ rapid îndeplinit de toţi actorii. În
conformitate cu raportul, de exemplu, din octombrie 2002, al Comisiei
UE, „în ultimii 5 ani, demersurile de consolidare şi adâncire a
democraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului şi ale minorităţilor au
înregistrat progrese considerabile. În ultimul an, s-au consolidat şi
sistemele democratice de guvernare în ţările candidate.”
Nu au lipsit însă nici crizele. Sfârşitul anului 2000, de exemplu, a
adus, în Republica Cehă, numirea unui nou preşedinte al Televiziunii
publice, alegerea fiind făcută mai ales pe criterii politice – şi de aici,
imixtiunea puterii, în detrimentul libertăţii presei. Pe de altă parte, trebuie
semnalate, mai ales, rezultatele electorale, care au condus, cu predilecţie
după 1994, la noi succese pentru reprezentanţii stângii, de astă dată
democratice, şi care au demonstrat că şi Europa Centrală şi de Est
reuşeşte să-şi însuşească principiile democratice ale restului continentului.
Din 1997, Comisia Europeană a monitorizat, în rapoarte anuale, în
mod clar, progresele înregistrate de ţările în tranziţie în respectarea
condiţiilor de aderare. În ceea ce priveşte criteriile politice, Comisia a
ajuns într-un singur caz la un rezultat negativ; respectiv, în cazul
Slovaciei, în anii 1995-1997, aceste aprecieri negative au fost legate
de modalitatea prin care preşedintele ales prin mijloace democratice
(Vl. Meciar) a încercat să-şi sporească atribuţiunile prin metode autoritare.
România şi „europenizarea”
Privire istorică
În opinia multor analişti, după 1989 şi-au făcut simţită prezenţa cel
puţin două paliere temporale ale procesului de „europenizare”, din
perspectivă românească:
1) până în 1997-1998, când răspunsul României la presiunile
comunitare a fost reprezentat, în mare, de inerţie;
2) după 1998, când a avut loc un proces de acomodare la cerinţele şi
standardele UE.
Dar nota definitorie, în opinia multor autori, este faptul că în
România acest proces nu a afectat în profunzime structurile instituţionale
sau politice ale statului şi societăţii. Iar această lipsă de transformări şi
predilecţia, o anumită perioadă, pentru inerţie şi păstrarea unor modele
tradiţionale în detrimentul unor schimbări rapide au reprezentat unul
dintre factorii importanţi ai întârzierii României pe drumul spre UE. După
2004, au început să apară semne vizibile ale depăşirii acestei stări de
inerţie. A se vedea, în acest sens, rezultatele semnalate în rapoartele de
ţară ale Comisiei Europene din ultimii ani, inclusiv din 2006.
101

Dar ce s-a întâmplat în spaţiul românesc, de-a lungul istoriei?
În acest sens, studiul propus de Laurenţiu Vlad, „O istorie
românească a ideii de Europa. Bătrânul continent în viziunea cronica-
rilor secolelor XVII-XVIII” (în Ana Maria Dobre, Ramona Coman
(coord.), România şi integrarea europeană, Institutul European, Iaşi,
2005), poate deveni un util instrument de lucru.
Contabilizând aplicat chiar şi apariţia conceptului, geografic, în
speţă, autorul român demonstrează că, începând cel puţin cu familia
Rîmnicenilor (Grigore şi Naum), percepţia spaţiului european capătă,
oarecum, şi alte valenţe decât cele strict geografice. Astfel, depistăm şi o
vizibilă departajare între Vest şi Est, insistându-se, mai ales, pe
caracteristicile proprii, individualizante ale fiecărui sector în parte. Spre
exemplu, în secolul XIX, Naum Rîmniceanu, chiar dacă includea
Principatele Române între entităţile statele continentale, era conştient, în
egală măsură, de poziţia lor politică marginală: „... noi, o mică ţară a
Evropii, şi ce se potriveşte pământului nostru pe lângă crăiile şi
împărăţiile Evropii”. Iar, ceva mai târziu, la mijlocul secolului XIX,
cronicarul Manolachi Drăghici preciza, cu privire la Moldova natală, că
reuşise să capete „înfăţişare europeană” (Istoria Moldovei pe timp de 500
de ani până în zilele noastre, Gruparea Culturală Europa în România,
1999, p. 307, 326); statul, mai ales după momentul Tratatului de la
Adrianopol (1829), primise „aşezământ organic reprezentativ, după
modul staturilor Europei ţivilizate, pe care să fie administraţiea domnilor
bazată.”
În perioada interbelică, problematica viitorului continentului
european a preocupat clasa politică românească, angrenată, la rândul ei, în
găsirea de posibile soluţii pentru proiectul de federalizare european.
Căutând un răspuns la întrebarea deja generalizată: „Care va fi viitorul
Europei?”, omul politic Gr. Gafencu considera că secolul XX trebuie să
fie unul al „federalismului”. Iar pentru evitarea războaielor atât de
devastatoare, trebuie să se ridice „deasupra statelor naţionale autoritatea
ocrotitoare a unor suprastate politice. Neamurile întregite vor urmări în
libertate dezvoltarea lor sufletească şi culturală.”
În acelaşi spirit, Eugen Lovinescu (1881-1943) era convins că
întreaga Europă, atât cea răsăriteană, cât şi cea vestică, devenea în acea
perioadă din ce în ce mai unită, dovadă fiind viteza cu care noile forme de
artă, precum cubismul, dadaismul sau expresionismul, se răspândiseră pe
continent. Iar în acea evoluţie europeană, era imposibil ca România să nu
devină parte (Istoria civilizaţiei române moderne, vol. III, Ancora, 1926).
102

Iar Iuliu Maniu, fruntaşul Partidului naţional-ţărănist, sublinia:
„Viitorul este al unităţilor mari sociale, ori economice, fie că ele se
numesc state, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovărăşii
în materie economică.” (Pentru mai multe detalii, a se vedea Gh. Sbârnă,
„Evoluţia ideii de uniune a statelor europene în primul deceniu interbe-
lic”, în Analele Universităţii Spiru Haret, Seria istorie, nr. 3, 2000, p. 114).
Plecând de la analiza situaţiei politice elveţiene, N. Titulescu
aprecia chiar, în 1937, în mod categoric: „Federalism sau anarhie! Iată
lecţia cea mare ce am învăţat-o pe pământul Elveţiei!” (N. Titulescu,
Politica externă a României, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti,
1994, p. 221).
Iar câţiva ani mai târziu, în 1930, reputatul sociolog Dimitrie Gusti,
într-un studiu consacrat în totalitate „Problemei Federaţiei Statelor
Europene”, trăgea un semnal de alarmă în legătură cu situaţia prin care
trecea vechiul continent, de 27 de state, fărâmiţat, în comparaţie cu lumea
extra-europeană, unită în puternice federaţii economice sau politice.
Dificultăţile pe care trebuia să le depăşească cel care dorea să pro-
moveze proiectul uniunii europene erau sesizate, din dublă perspectivă, şi
de omul politic român, I. G. Duca: „Ca să realizezi politic Statele Unite
ale Europei ai nevoie să lupţi numai cu câteva prejudecăţi, pe când ca să
realizezi economic aceste State Unite trebuie să lupţi cu interese, cu mari
şi aprige interese.”
România şi „europenizarea” politică
Ca un pas următor, organizarea alegerilor pentru Parlamentul
European din 2009 presupune şi amendarea, din timp, după cum era şi fi-
resc, a legislaţiei româneşti de profil şi adoptarea unui act normativ special
privind participarea la alegerile europene atât a cetăţenilor români, cât şi a
cetăţenilor UE, rezidenţi în România. Principalele documente care regle-
mentează, la nivel european, drepturile electorale ale cetăţenilor UE sunt:
♦ Actul 41976X1008(01) din 8 octombrie 1976 privind alegerea
reprezentanţilor Parlamentului European prin sufragiu universal;
♦ Directiva Consiliului de Miniştri 93/109/EC din 6 decembrie
1993 privind condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de a candida în
alegerile pentru Parlamentul European pentru cetăţenii UE care locuiesc
într-un stat-membru de naţionalitate diferită;
♦ Versiunea consolidată a Tratatului Comunităţii Europene
(Amsterdam, 1997), cu trimitere la secţiunile privind cetăţenia europeană
(art. 17-22) şi Parlamentul European (art. 189-191).
Conform acestor acte legislative, cetăţenii UE trebuie să satisfacă
un număr minim de condiţii pentru a putea participa sau candida în
103

alegerile pentru Parlamentul European, fie în ţara de naţionalitate, fie în
cea de rezidenţă. Numărul de restricţii impuse non-naţionalilor este
minim, obiectivul principal fiind stimularea integrării cetăţenilor UE în
viaţa politică din ţara de rezidenţă şi formarea unui spaţiu politic european
reprezentativ pentru toţi cetăţenii UE.
Aceste principii trebuie să ghideze şi alinierea legislaţiei româneşti
la legislaţia comunitară, în privinţa organizării alegerilor pentru Parla-
mentul European. Principalele acte normative româneşti a căror amendare
este strict necesară pentru desfăşurarea alegerilor din 2009 sunt:
♦ Constituţia României;
♦ Legea 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului;
♦ Legea 27/1996 privind partidele politice;
♦ Legea 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitari-
lor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de
conducere;
♦ Legea 123/2001 privind regimul străinilor în România.
Modificările operate trebuie să asigure atât cadrul legislativ-insti-
tuţional necesar cetăţenilor români pentru participarea la alegerile euro-
pene, cât şi oferirea de condiţii similare pentru cetăţenii UE rezidenţi în
România.
În opinia specialiştilor, adoptarea unei astfel de legi pentru organi-
zarea alegerilor pentru Parlamentul European ar trebui să conţină următoa-
rele prevederi:
♦ Păstrarea actualului sistem de reprezentare, dar cu stabilirea
normei de reprezentare la 635.000 de voturi pentru fiecare loc de
parlamentar european. Modul de distribuire a celor 33 de mandate pe
circumscripţii electorale ar trebui modificat, fie prin comasarea judeţelor
cu populaţie redusă în noi circumscripţii, fie prin folosirea celor 8 regiuni
teritoriale ca circumscripţii electorale pentru alegerile europene. O altă
variantă ar implica alocarea a câte 4 mandate pentru fiecare regiune, cu
excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov, care ar deţine 5 mandate datorită
mărimii populaţiei, dar şi importanţei politico-economice.
♦ Asigurarea dreptului de vot şi de a candida în alegerile europene
în mod egal pentru toţi cetăţenii români şi rezidenţii UE, indiferent de
naţionalitate, sex, religie, limbă, durată de rezidenţă sau alte restricţii în
afara celor decurgând din hotărâri judecătoreşti emise şi validate pe
teritoriul oricărui stat-membru al UE.
♦ Promovarea partidelor europene, prin încurajarea desfăşurării de
activităţi politice prin intermediul partidelor membre româneşti,
104

asigurarea de condiţii egale de competiţie electorală şi menţinerea unui
prag electoral minim, de maximum 3%, cel puţin, pentru primele două
cicluri de alegeri europene.
♦ Modificarea interdicţiei de finanţare a partidelor politice.
Subvenţionarea partidelor politice de la bugetul UE pentru alegerile
europene trebuie recunoscută juridic. Declararea şi controlul averilor
pentru parlamentarii europeni ar trebui să urmeze aceleaşi proceduri ca şi
cele stabilite pentru membrii Parlamentului României.
♦ Precizarea procedurilor de înregistrare, contestare, votare şi
numărare a voturilor, precum şi a atribuţiilor Comisiei Electorale.
Implicaţii politice la nivel naţional
Organizarea alegerilor pentru Parlamentul European din toamna
anului 2007 va permite României participarea la construcţia proiectului
european în condiţii de legitimitate democratică. În acelaşi timp, va
reprezenta un prim test la nivel instituţional şi, în special, al modului de
adaptare a sistemului politic românesc la modelul de suveranitate al
Uniunii Europene.
Dacă, iniţial, data aleasă a fost mai 2007, guvernul a amânat-o
pentru 25 noiembrie 2007, când vor intra în jocul urnelor cele 35 de
posturi de europarlamentari atribuite României. Premierul Călin
Popescu-Tăriceanu, în luna martie 2007, cu prilejul dezbaterilor ce
vizau organizarea acestui test european, a declarat „Vreau să organi-
zăm aceste alegeri în cele mai bune condiţii. Şi nu mă refer doar la
condiţiile logistice, ci la cadrul dezbaterilor politice, dezbateri care
trebuie să se axeze pe tematici europene”.
TEXTE DE COMENTAT.
• Comentaţi, din perspectiva conceptului de „europenizare”,
următorul tabel:
Vechiul model european Noul model european
Pilonul „welfare state”
Securitatea locurilor de muncă Asistenţă în căutarea unor noi
actuale locuri de muncă
Rată înaltă de înlocuire Stimulente pentru acceptarea unui
nou loc de muncă
Schimbări structurale în firmele Crearea de locuri de muncă în noile
existente firme, în activităţi de servicii şi sti-
mularea activităţilor pe cont propriu
105

Sistem cuprinzător de asigurări Asigurarea indivizilor este depen-
medicale, de pensii şi de educaţie dentă de contribuţiile personale
Stabilirea regulilor de funcţionare Flexibilitatea ca strategie atât a
a pieţei muncii şi a pieţei bunu- firmelor, cât şi a forţei de muncă,
rilor în general.
Orientarea către locuri de muncă Încurajarea „part-time”-ului
stabile, „full-time”
Pilonul „politici”
Urmărirea stabilităţii preţurilor Orientarea spre creştere economică
şi spre noi tehnologii
Promovarea de politici fiscale asi- Prudenţă fiscală
metrice
Stimulente pentru investiţiile în Cercetarea, educaţia şi noile tehno-
capitalul fizic logii sunt considerate fundamen-
tale
Subsidii pentru firmele publice Stabilirea de legături cu universi-
înregistrând dificultăţi economice tăţile
Politicile industriale vizează fir- Accesul la capitalul de împrumut,
mele mari la servicii
Încurajarea cooperării, fuziunii Stimularea competiţiei
(După K. Aiginger, „The New European Model of the Reformed Welfare
State”, în European Forum, Working Paper, 2/2002, Stanford Univ. Press, 2002).
• Căutaţi, în textul Constituţiei României, prevederi în care sunt
stipulate drepturile electorale şi care trebuie modificate din perspectiva
alegerilor pentru Parlamentul European.
• Daţi exemple de posibile implicaţii la nivel naţional ale
alegerilor europene din 2009.
4. Teorii despre integrarea europeană
Modelul federalist
Din perspectiva integrării europene, chiar şi astăzi, este evidentă
atracţia exercitată de curentul federalist. Un autor precum Andrei Marga
este de părere că, dintre multele formule vehiculate de-a lungul timpului,
formula federalistă a rămas oarecum cea mai adecvată, în forma „Statelor
Unite ale Europei”. În acest sens, el a adus argumentele avansate de
Denis de Rougemont*: „Federaţia presupune renunţarea la orice idee de
*
Pentru mai multe amănunte, recomandăm şi vizitarea www.fondation
derougemont.org
106

hegemonie organizatoare; federalismul înseamnă a aranja un ansamblu şi
nu a-l sistematiza; federaţia nu are ca scop ştergerea diversităţii naţiunilor,
ci salvgardarea calităţilor lor; federalismul presupune cultivarea comple-
xităţii în locul simplităţii dictate de considerente administrative; federaţia
se formează din aproape în aproape, prin adeziunea persoanelor şi
grupurilor, şi exclude acţiunea unui centru”. Sau, mai departe, cu privire
la statutul statelor mici, analistul sublinia: „Deoarece sunt destul de mici,
statele naţionale ar trebui să se federalizeze la scară continentală; pentru
că sunt destul de mari, ar trebui, de asemenea, să se federalizeze”.
De Rougemont a fost şi iniţiatorul unor studii ce încercau să
diferenţieze abordările conceptului de regiune, considerând că se
impun cel puţin trei aspecte:
a) regiune etnică;
b) regiune tranfrontalieră;
c) spaţii ale participării civice.
Alături de Denis de Rougemont, ideile federaliste au fost împărtă-
şite şi de alţi gânditori europeni, precum Henri Brugmans, Alexander
Marc, Salvador de Madariagga, Altiero Spinelii.
Federalismul european, conform lui Brugmans, reclamă o „putere
centrală complementară puterilor multiple”. Astfel, obiectivul federalis-
mului nu este constituit de înlocuirea suveranităţii naţionale cu una
europeană, ci de crearea unor instituţii adecvate care să fie capabile să
răspundă diferitelor problematici ale timpului.
La rândul său, un alt reprezentant marcant al mişcării federaliste
europene, A. Spinelli, afirma: „Federaliştii plănuiesc să formeze un mic
nucleu de nonconformişti care caută să demonstreze că statele naţionale
şi-au pierdut drepturile proprii din moment ce nu mai pot garanta
siguranţa politică şi economică a cetăţenilor lor. De asemenea, ei insistă
că uniunea europeană trebuie să fie înfăptuită de către populaţiile
europene, şi nu de către diplomaţi, prin alegerea directă a adunării
constitutive europene şi prin aprobarea, prin referendum, a constituţiei
pregătite de această adunare.”
Percepţia comună a termenului trimite cu gândul la acel model
politic în care autoritatea se împarte în două sau mai multe nivele de
guvernare. Astfel, putem spune că, în particular, federalismul poate
descrie acele sisteme politice bazate pe o diviziune a autorităţii între
guvernul statal central şi cel regional.
Susţinătorii formelor federale de guvernământ argumentează că
această formulă permite să se îndeplinească sarcini comune, cu maximum
de eficienţă, reducându-se astfel descentralizarea şi autonomia.
107

În acest sens, Burgess propune o altă definiţie a federalismului –
„formă organizaţională distinctivă care are sarcina de a pune de acord
unităţile constitutive ale unei uniuni în cadrul procesului de luare a
deciziilor de către guvernul central prin mijloace de consolidare consti-
tuţională”.
Pentru a conferi o notă cât mai aparte conceptului în sine, teore-
ticienii au operat şi distincţia dintre federalism şi federaţie. Din acest nou
punct de vedere, federalismul este folosit pentru a descrie ideologia, în
timp ce federaţia se referă la principiul de organizare derivat din ideo-
logie.
Un analist precum Preston King a identificat trei tendinţe în cadrul
ideologiei federalismului: centralistă; decentralizată; echilibrată.
Această departajare poate indica faptul că federalismul este un
concept foarte cuprinzător, ce acoperă un spectru larg, ceea ce ar putea să
explice cauzele pentru care a fost perceput ca un concept atât de flexibil şi
controversat.
De exemplu, observatorii au atras atenţia asupra percepţiei diferite a
federalismului de către guvernul britanic, în raport cu partenerii europeni.
Astfel, în cadrul deliberărilor din preajma momentului Maastricht 1991,
reprezentanţii englezi au negociat dur pentru îndepărtarea cuvântului
„federal” din frazele de început ale Tratatului Uniunii Europene. Totuşi,
acceptarea formulării britanice – „uniune tot mai strânsă/unită”– a fost
apreciată de unii ca având o notă mult mai centralistă decât formularea
iniţială.
Istoricul abordărilor federaliste ale problemei integrării europene
este lung şi complex. Dintre autorii care s-au preocupat de studiul acestei
problematici, îi amintim pe Murray Forsyth (care distingea trei aspecte
ale teoriei federaliste: ideea de federaţie ca cea mai sigură formă
constituţională de apărare împotriva războiului – filieră Imm. Kant;
autoritatea manifestată cât mai aproape de cetăţeni; analiza cadrului şi a
mişcărilor sociale care au condus la proiectele de federalizare) sau
Charles Pentland (ce distingea două puncte importante de plecare pentru
crearea unui stat supranaţional bine definit: unul sociologic şi celălalt
constituţional).
În opinia federaliştilor, statul supranaţional este generator de efi-
cienţă prin centralizare. Astfel, apare o confederaţie, în care competenţa
politică în problemele sensibile, ce pot afecta suveranitatea, rămâne,
într-o mare măsură, în mâinile statelor membre componente.
Proiectul federalist implică realizarea unui echilibru între diferitele
niveluri de autoritate, în cadrul unui proiect bazat pe eficienţă şi de-
108

mocraţie, proiect rezultat mai degrabă pe cale constituţională, decât prin
pârghiile diplomatice tradiţionale. Avantajele majore ale acestui proiect
sunt considerate de către federalişti următoarele: prevenirea acaparării
unui sistem de un anume grup, federalismul dezavantajând dominaţia;
crearea, în faţa ameninţărilor externe, a unei unităţi mai puternice.
Dezavantajele, din punctul de vedere al analiştilor, ar putea fi:
reproducerea statului la nivel european, ce conduce fie la concentrarea
instituţiilor de guvernare la nivel european, ceea ce poate crea o distanţă
periculoasă între cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi, fie la
exacerbarea rivalităţilor interregionale.
Astfel, a apărut întrebarea cu privire la viitorul unei Uniuni
Europene federative. Căci, un asemenea proiect ar putea conduce la
transformarea statelor membre existente, urmându-se modelul SUA, al
provinciilor canadiene sau al landurilor germane; s-ar putea ajunge
totodată la acceptarea unei „integrări diferenţiate”, în care viitoarea
Uniune să fie caracterizată prin diverse modele de integrare, iar gradul de
integrare a statelor-membre să fie considerabil diferit, de la caz la caz.
Teoria s-a dezvoltat în jurul conceptelor prezente în perioada
interbelică, mulţi dintre “părinţii Europei” folosindu-se şi de alte mijloace
(funcţionaliste) pentru a ridica organizaţiile federaliste visate.
Modelul funcţionalist
O opinie interesantă a avut, în prezentarea celor două curente,
analistul român Iordan Gheorghe Bărbulescu (UE de la naţional la federal,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2005), care considera că „de-a lungul istoriei
respectivului proces (al integrării, n.n.) au fost mereu prezente două forţe de
semn opus: de o parte, federaliştii, care doreau să se progreseze mai repede
şi să se meargă cât mai departe pe calea integrării; de cealaltă, naţionaliştii,
care preferau integrării, simpla cooperare interguvernamentală.
Progresele succesive pe linia integrării au demonstrat compromisul
continuu dintre cele două tendinţe. În opinia noastră, acest compromis
dintre federalism şi interguvernamentalism defineşte ceea ce înţelegem
prin „sistemul comunitar” (sau Monnet), făcând din Comunitatea
Europeană o construcţie „sui generis”, un „hibrid” între federal şi inter-
guvernamental, posibil doar prin aplicarea metodei sectorial-funcţionale
Monnet-Schuman, adică integrarea progresivă prin realizări concrete în
diferite sectoare şi funcţiuni”.
În această logică:
– „Funcţionalismul” reprezenta „drumul”, „metoda cea mai adec-
vată”, permiţând „punerea în comun a unor sectoare” şi creând, astfel,
„obişnuinţa cooperării politice şi a colaborării economice”;
109

– la rândul său, „Federalismul” reprezenta „spiritul”, „atitudinea”,
permiţând apropierea de realitate şi anticipând un stil de organizare
socială.
Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategie, şi
acestea se regăseau în „Federalism”; însă acest proces reclama, în acelaşi
timp, acţiuni imediate şi pe acestea le oferea „Funcţionalismul”.
„Federalismul” reprezenta filosofia, „Funcţionalismul”, metoda.
Ambele se bazau pe acţiunea unui om liber, responsabil, democrat,
pragmatic şi se situau la mijlocul distanţei dintre „vizionarismul steril” al
„federaliştilor puri” şi „pragmatismul pur şi simplu” al „interguverna-
mentaliştilor”. „Federalismul” şi „funcţionalismul” nu erau contradictorii,
ci complementare (op. cit., p. 46).
„Funcţionalismul” reprezintă una dintre cele mai importante şcoli
ale teoriei relaţiilor internaţionale, ce a oferit, în plină perioadă inter-
belică, o alternativă la curentele tradiţionale. Analistul considerat emble-
matic al acestui curent a fost românul David Mitrany (1888-1975). Dintre
lucrările acestuia, reprezentative pentru doctrinele integrării, trebuie
amintită A Working Peace System (1943), lucrare în care autorul vorbeşte
despre efectele ingineriei sociale.
Alături de „federalism”, curentul funcţionalist trebuie văzut ca o
parte a mişcării de stopare a conflictelor şi de creare a unui spaţiu
intelectual chiar şi într-un climat politic caracterizat prin turbulenţe. În
centrul curentului funcţionalist stăteau nevoile umane şi bunăstarea, iar
formula sa centrală se baza pe ideea conform căreia „funcţia generează
forma” sau „forma este urmare a funcţiei”. Curentul dorea să sublinieze
nu forma ideală de societate, ci tocmai funcţiile esenţiale ale acesteia.
Mitrany promova apariţia unui „sistem de pace operaţional”, pe care să se
bazeze societatea viitorului. “Nu trebuie să credem într-o pace protejată
(securitatea colectivă), ci într-o pace care se elaborează” – sublinia
Mitrany, amintind astfel de viitoarea securitate societală.
Modelul funcţionalist, în varianta propusă de Mitrany, s-a constituit
într-una dintre cele mai puternice critici la adresa unor planuri de
integrare regională, de genul celor Briand sau Coudenhove-Kalergi.
„Funcţionalismul” a fost perceput ca premergător aşa-numitului
„neofuncţionalism”, bazat pe următoarele principii: al interdependenţei, al
transnaţionalismului şi, respectiv, al guvernării fără guvernământ.
Dintre cele mai importante critici aduse la adresa „funcţionalis-
mului”, amintim: excesul de tehnocratism; o anumită abordare naivă, axată
pe principiul conform căruia popoarele şi guvernele prezintă o abilitate de a
se îndrepta pe direcţiile raţionale; o anume lipsă de rigoare ştiinţifică.
110

Modelul tranzacţionalist
Ca şi celelalte două teorii analizate anterior, tranzacţionalismul s-a
impus în aceeaşi perioadă dominată de cel de-al doilea război mondial,
tocmai ca o reacţie a unei părţi a societăţii intelectuale de a găsi alte
modalităţi de rezolvare a litigiilor dintre state. De astă dată însă, con-
ceptul-cheie al noului curent a fost reprezentat de noţiunea de securitate,
războiul fiind exclus din categoria posibilelor soluţii de rezolvare a
diferendelor internaţionale.
Principalul reprezentant şi fondator al curentului tranzacţionalist a
fost praghezul Karl Deutsch, (1919-1992) a cărui operă s-a axat pe:
analiza problematicii naţiunilor; abordarea unor noi domenii, precum
teoria comunicării şi cibernetica.
Reprezentanţii curentului tranzacţionalist utilizează informaţiile
legate cu precădere de domeniile economic şi comercial, pentru a putea
descrie modelele şi, mai ales, condiţiile în care s-au pus bazele unei
comunităţi politice sau de securitate. În opinia lui K. Deutsch, comu-
nitatea de securitate reprezintă acel grup de indivizi care a devenit atât de
integrat, încât a realizat, în limitele unui anumit teritoriu, o anumită
conştiinţă a comunităţii, dar şi instituţii şi practici destul de puternice şi
suficient de extinse, capabile să asigure rezultate pozitive pentru un traiect
internaţional bazat pe pace. O comunitate de securitate „este una în care
există o certitudine reală că membrii comunităţii nu vor lupta în mod
clasic între ei, dar în care disputele între ele se vor rezolva pe alte căi”.
Mergând pe această linie, Deutsch operează şi o distincţie în ceea ce
priveşte tipurile de comunităţi de securitate. Astfel, el identifică:
a) o comunitate de securitate de tip amalgamat (state într-o fu-
ziune instituţională – federalism);
b) o comunitate de securitate de tip pluralist (care nu presupune
fuziunea internaţională, nici instituţii supranaţionale, păstrându-se
astfel identitatea juridică). Ultima fiind considerată favorită, deoarece
prezintă şanse mai mari de punere în practică, iar proiectul propus
pare mai de lungă durată.
Ipoteza de bază a tranzacţionaliştilor în domeniul integrării a fost că
sentimentul comunităţii între state ar depinde efectiv de nivelul
comunicării între acestea; astfel, formarea unei comunităţi internaţionale
ar necesita realizarea unei reţele de tranzacţii colective.
Tranzacţionalismul a reprezentat unul dintre modelele inovatoare
ale secolului XX, deschizând drumul spre vaste programe de cercetare
111

consacrate fie politicilor interne, fie studiilor de securitate, fie teoriei
efective a relaţiilor internaţionale.
Dintre criticile aduse tranzacţionalismului amintim pe cele care
vizează: existenţa unor limite ale acestuia în domeniul măsurării, cuan-
tificării şi operaţionalizării proceselor internaţionale; neexplicarea efec-
tivă a mecanismului prin care pot fi evaluate anumite procese (de
exemplu, modelul de realizare a trecerii de la integrare la amalgamare).
Modelul interguvernamentalist
Teoria interguvernamentalistă a apărut pe fundalul oarecum
stagnant al integrării europene din anii ’60. Reprezentantul său de marcă a
fost profesorul de la Harvard Stanley Hoffman (n. 1928), primul care a
sesizat semnificaţia schimbărilor sociale şi a provocărilor aduse statului
naţiune de procesul integrării, focalizând atenţia asupra interesului
naţional în politica internaţională. Astfel, interguvernamentalismul
constituie acea viziune în care rolul preponderent este atribuit instituţiei
guvernului fiecărei ţări în parte.
În ceea ce priveşte integrarea, Hoffman a propus identificarea a
două niveluri de politici: înalte (high); mai puţin importante (low).
Graţie acestei distincţii, se poate explica diferenţa de integrare la
nivelul anumitor sectoare. Astfel, în domeniile-cheie, unde interesele
naţionale pot fi puse în pericol, Hoffman considera că „naţiunile preferă
siguranţa sau autocontrolul incertitudinii, prin mijloace naţionale, unei
incertitudini necontrolate a unui mecanism netestat”.
„Punerea în comun a suveranităţilor” (pooled sovereignty) repre-
zintă, conform lui Hoffman, conceptul prin care se poate defini formarea
unei comunităţi internaţionale. Din această perspectivă, CEE era cata-
logată ca reprezentând un multiplicator de putere pentru fiecare din statele
membre.
În anii ’90, s-a evidenţiat o nouă abordare interguvernamentalistă,
promovată de autori precum Stanley Hoffman şi Robert Keohane (lucrare
reprezentativă: The New European Community: Decision making and
Institutional Change, apărută în 1991). De astă dată, se considera că
teama statelor europene de a nu acumula noi întârzieri în domeniul noilor
tehnologii a fost determinantă în decizia de integrare şi a condus la
asocierea acestor state mai întâi în domeniul cercetării, apoi, prin crearea
pieţei unice.
Un alt reprezentat de marcă al anilor ’90 este Andrew Moravcsik,
care a introdus ideea interguvernamentalismului liberal. Conform aces-
tuia, deciziile, în organizaţii internaţionale, se bazează tot pe arta
112

negocierilor între state, văzute ca actori raţionali. Interesele în negociere
nu reprezintă expresia unui centralism statal, preferinţele naţionale
exprimate de state în cadrul aranjamentelor internaţionale de cooperare
devenind rezultatul cererilor formulate de către actori sociali, care
încearcă să impună opţiunile lor în defavoarea celor ale instituţiilor
administrative şi politice. De exemplu, guvernele pot decide punerea
laolaltă a suveranităţii pentru a furniza produse alimentare garantate
pentru asigurarea securităţii alimentare într-o anumită zonă sau sector
(Politica Agricolă Comună).
Modelul neofuncţionalist
Acest model a apărut în perioada naşterii principalelor organisme
europene de cooperare (CECO, CEE, Euratom), pe structurile deja
formate ale funcţionalismului. Analiştii consideră că există o certă
asemănare între „metoda Monnet” de integrare şi propunerile formulate
de unii reprezentanţi ai curentului, precum Ernst Haas, ajungându-se chiar
să se sublinieze faptul că teoria neofuncţionalistă reprezintă „teoria
autorizată a integrării europene”.
Britanicul Ernst Haas (1925-2003) este considerat fondatorul neo-
funcţionalis-mului, lucrarea sa The Uniting of Europe. Political, Social and
Economic Forces 1950-1957 (1958), fiind primul studiu teoretic consacrat
începutului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În 1964, Haas a
publicat un al doilea volum (Beyond the Nation-State), care, împreună cu
lucrarea lui Leon Linberg The Political Dynamics of European Economic
Integration, (1963), reprezintă definirea modelului teoretic neofuncţionalist.
Astfel, în 1958, Haas definea neofuncţionalismul ca un „proces prin care
actorii politici din numeroase comunităţi naţionale sunt determinaţi să-şi
reorienteze loialităţile, aspiraţiile şi acţiunile politice spre un nou centru, ale
cărui instituţii posedă şi cer jurisdicţie asupra statelor naţionale existente.
Rezultatul final al acestui tip de proces este crearea unei noi unităţi politice
ce reconfigurează unităţile preexistente”.
În viziunea neofuncţionalistă, integrarea reprezintă un proces prag-
matic, care se realizează treptat, adăugând, una după alta, noi funcţii la
aranjamentul iniţial. Odată lansat procesul de integrare, el se extinde şi la
alte domenii, printr-un aşa-numit efect de angrenaj (spill-over effect).
Acesta descrie, în fond, evoluţia mecanică a integrării.
În consecinţă, integrarea se realizează fără ca principalii săi actori
(statele) să-şi poată imagina iniţial consecinţele deciziilor lor (principiul
numit de Haas indirection). Pe măsura consolidării integrării, apar noi
113

actori, ale căror interese nu mai pot fi definite în termeni naţionali (de
exemplu, funcţionarii sau regiunile). Iar aceste strategii ale actorilor
implicaţi nu mai sunt identice, ci doar convergente (principiul numit de
Haas al consensului); obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite dinainte
(principiul numit de Haas al consolidării/creşterii incrementalismului).
În opinia lui Haas, „integrarea politică este procesul prin care, în
anumite domenii distincte, actorii politici sunt convinşi să-şi modifice
loialităţile, aşteptările şi acţiunile politice spre un nou centru, ale cărui insti-
tuţii dispun sau exercită jurisdicţia asupra statelor naţionale pre-existente”.
Dintre criticile aduse neofuncţionalismului, amintim acordarea unui
credit exagerat motivaţiilor utilitariste şi raţionaliste.
Modelul instituţionalist şi modelul neoinstituţionalist
Ideea de bază a instituţionalismului este aceea că instituţiile joacă
rolul primordial în procesul politic. La rândul său neoinstituţionalismul
operează cu distincţii la nivelul tipurilor de instituţii identificate, respec-
tiv: „instituţii formale; instituţii informale şi convenţii; norme şi simboluri
incluse în acestea; instrumentele politice şi procedurile”. Din această nouă
perspectivă, au putut fi analizate asemenea caracteristici ale UE şi ale
procesului de integrare precum: formalităţile procesului legislativ;
consecinţele pe termen lung ale deciziilor istorice asupra arhitecturii
instituţionale; modalităţile de aranjamente integuvernamentale; culturile
instituţionale ale Direcţiilor generale ale Comisiei Europene; activismul
instituţional al Curţii Europene Justiţie.
Un alt autor, Jeppe Tranholm Mikkelsen, a introdus şi teoria
existenţei unei triple ipostaze a efectului de spillover: a) Spillover
funcţional (exemplu pentru realizarea potenţialului pieţei unice, apariţia
UEM reprezintă o necesitate logică); b) Spillover politic (exemplu,
europenizarea politică); c) Cultivated spillover (exemplu, activitatea
Comisiei Europene conduse de J. Delors).
1. G. Ferreol, coord., Dicţionarul Uniunii Europene, Editura
Polirom, Iaşi, 2001.
1. T. Brăilean, Globalizarea. Nenumele nimicului, Institutul
European, Iaşi, 2005.
2. S. Cordellier, coord., Mondializarea dincolo de mituri, Editura
Trei, Bucureşti, 2001.
114

3. M. Dinu, Cr. Socol, M. Marinaş, Modelul european de integrare,
Editura Economică, Bucureşti, 2005.
4. Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Politeia, SNSPA, 2005.

• Comentaţi următoarea distincţie între comunitate şi societate:
Sociologul german Ferdinand Tonnies a propus introducerea unei
distincţii între termenul de Gemeinschaft (comunitate) şi cel de
Gesellschaft (societate). Astfel, Gemeinschaft reprezintă situaţia în care
poporul (indivizii) sunt uniţi prin sentimente şi loialităţi comune. Nivelul
relaţiilor cu cei care nu aparţin grupului este în mod substanţial mult mai
slab decât sentimentul de înrudire care se dezvoltă în interiorul grupului.
În timp ce Gesellschaft reprezintă aranjamentul care leagă un grup de
oameni, acesta fiind realizat, în mai mică măsură prin încredere şi, mai
mult, printr-un amalgam format din interese proprii, diviziunea muncii şi
contract social.
• În opinia lui K. Deutsch, ce fel de comunitate era CECO, de tip
amalgamat sau de tip pluralist?
• Daţi, cel puţin, un exemplu de organizaţie sau politică
internaţională bazată pe principiul interguvernamentalist.
• Comentaţi următoarele concepte ale neofuncţionalismului:
Împreună cu un alt analist, Stuart Scheingold (Europe’s Would-Be Polity,
1970), Lindberg a încercat să adapteze la noile realităţi conceptul-cheie al
neofuncţionalismului, introducând ideea de spill-back, explicând astfel
fenomenul de încetinire a integrării şi a tendinţelor naţionaliste de la
jumătatea anilor ’60. Un alt neofuncţionalist, Schimtter propunea, într-o
lucrare apărută în 1971, o nouă completare conceptuală: buildup – acord
pentru creşterea capacităţiii şi autonomiei decizionale a instituţiilor
comune, dar limitarea accesului acestora spre alte domenii; encapsulate –
răspuns la crize prin modificări marginale; muddle-about – permisiune
acordată birocraţiei comunitare de a dezbate teme sensibile, coroborată cu
scăderea de fapt a capacităţii de alocare a resurselor; retrench – creşterea
nivelului deliberărilor comune, dar îndepărtarea insituţiilor de acestea;
spill-around – creşterea numai a domeniului, în timp ce nivelul autorităţii
se menţine în limite nesemnificative; spill-back – diminuarea
concomitentă a domeniului şi nivelului autorităţii şi probabilă revenire la
status-quo-ul de dinainte de integrare.
115

• Comentaţi următorul text, în lumina aderării României la UE.
(Martin Cullen, Europe. The Irish Experience, Irish Institute for European
Affairs, 2000). Cazul Irlandei – integrare europeană, percepţia neorealistă
(pe ideea: statele mici au de câştigat, iar statele mari, aliate, formează o
mare putere – Europa): „O teamă care existase în momentul integrării
noastre, şi chiar după, a fost că Irlanda, ţară mică şi periferică, va fi
înghiţită de un imens proces european, în care interesele noastre şi
identitatea noastră ar fi cu greu luate în seamă. Susţin că în realitate s-a
întâmplat exact contrariul. Printr-o combinaţie atentă a cunoştinţelor
despre sistemul integrării europene şi o concentrare strânsă asupra
priorităţilor naţionale, cred că se poate spune că guvernele care s-au
succedat s-au depăşit pe ele însele şi au obţinut un profil remarcabil
pentru Irlanda în cadrul Uniunii Europene”
• Comentaţi următorul text, definind termenii netraduşi (scrişi cu
italice) (A New Model of European Integration, Ben Hall). (Center for
European Reform Bulletin, Oct. 1998):
„Europa se îndreaptă spre noi tipuri de integrare, bazate pe
cooperare interguvernamentală, presiunea peer-group şi a bench-
marking-ului. În unele domenii, precum politica angajărilor, ministerele
au adoptat deja noile modele, fiind lăsate şi să-şi găsească singure căile
de manifestare. (…)
Perioada actuală este una ideală pentru ca Uniunea să lucreze la noi
tipuri de cooperare interguvernamentală, în domenii care nu necesită
neapărat reguli comune.(…) Între timp, a devenit un imperativ extrem de
puternic să se demonstreze că UE nu începe să devină un superstat
federal.
(…) Nimic în Uniunea Europeană nu se mişcă cu rapiditate. Dar,
această nouă perspectivă, bazată pe stabilirea obiectivelor comune,
respectarea sensibilităţilor naţionale şi monitorizarea fiecărui stat,
poate conduce la acţiuni mai rapide”.
• Pe baza studiului individual (Andrei Marga, Filosofia
unificării europene, ediţia a III-a, Cluj-Napoca, 2001), definiţi şi
analizaţi sintagmele „Europa atlantizată”, „Europa evoluţionară”,
„Europa parteneriatelor”, „Europa patriilor”, „Europa federaţiilor
independente”.
116

IV. REALITĂŢI GEOPOLITICE ACTUALE
Unii analişti consideră că noua structură a sistemului mondial care

caracterizează începutul de secol XXI, aşa-numita perioadă a politicii
post-internaţionale, se regăseşte în mai amplul proces de „dizolvare” a
statului-naţiune, formă reprezentativă pentru epocile trecute, proces care
s-a declanşat la începutul deceniului cinci al secolului trecut.
Realitatea geopolitică actuală se defineşte prin existenţa unei relaţii
între două tipuri de structuri: pe de o parte, cea care se referă la spaţiul
geografic în sine, dar şi la administrarea lui, în fond, vechiul concept de
stat suveran, iar pe de altă parte, cea care se referă la şirul deja
impresionant de organisme ce trasează noua realitate transnaţională:
economice, politice, ideologice, religioase etc. Din această relaţie apar cu
predilecţie aşa-numitele „euro-regiuni”. La această realitate, trebuie
adăugată şi situaţia oarecum mai specială pe care o prezintă statele
federale sau persistenţa unor blocuri geopolitice.
1. Europa Centrală şi de Est –

percepţii şi delimitări conceptuale
Tendinţa oarecum generalizată în domeniul studiilor de specialitate
asupra acestei regiuni europene, aproape indiferent de perioadă, este de a
oferi o percepţie diferenţiată asupra traiectului fiecărui stat component în
parte. „Am putea spune, exagerând puţin, – opina în perioada interbelică
unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestui spaţiu, H. Seton-Watson –
că în Iugoslavia, România şi Polonia metodele orientale au prevalat
asupra celor occidentale. În Bulgaria, sistemul oriental nu a fost niciodată
pus în discuţie. În Cehoslovacia, tradiţia austriacă a unei administraţii
corecte şi destul de eficace s-a păstrat, pe când în Ungaria condiţiile au
corespuns unei oscilări între Vest şi Est” (Eastern Europe between the
Wars 1918-1941, Cambridge, 1945, p. 146).
117

Chiar dacă teza civilizaţiei europene, îndeosebi astăzi, în plină
epocă a integrării europene, nu mai poate fi combătută, existenţa unor
concepte departajatoare, cel puţin la nivel geopolitic, suscită atenţie,
interes şi, uneori, conduce chiar la dezbateri aprinse.
Europa Centrală şi de Est – în fond – reprezintă o sferă de
cuprindere destul de greu definibilă. Un spaţiu mereu supus transformă-
rilor, schimbărilor de graniţe, regim sau alianţe.
Unul dintre cuvintele-cheie ale istoriei acestei părţi a continentului
european este cel de diversitate, bazată uneori chiar pe contradicţii.
„Ţările Europei de Est constituie o comunitate internaţională şi politică de
state, comunitate marcată de contradicţii. Nu numai deoarece ea se
prezintă eterogen atât din punct de vedere etnic şi lingvistic, sau în ceea
ce priveşte nivelul tradiţiilor dezvoltării culturale, ci şi datorită
poziţionării acestor ţări într-o zonă sau alta de influenţă a marilor puteri.”
Sunt aprecierile categorice ale unui studiu oficial asupra sistemului fostei
lumi socialiste, citat de una dintre cele mai cuprinzătoare culegeri de
documente şi viziuni asupra acestei regiuni europene, lucrare purtând
semnătura istoricului L. H. Legters şi intitulată Eastern Europe.
Transformation and Revolution. 1945-1991. Este, în fond, vorba despre
aceeaşi situare în „calea tuturor răutăţilor”, de această dată nu numai a
spaţiului exclusiv românesc, ci, într-o viziune de ansamblu, şi a întregului
spaţiu din care România a fost şi este încă parte componentă.
Considerând, aprioric, ca general valabilă opinia istoricului
R. Okey, autorul unui foarte interesant studiu intitulat Eastern Europe.
1740-1985. Feudalism to communism, conform căruia „istoria Europei de
Est este profund marcată de factorul geografic”, vom încerca să aruncăm
o privire efectiv asupra părţilor componente ale hărţii regiunii menţionate.
La prima vedere ar fi vorba de: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia (cu
diferitele sale denumiri, de-a lungul istoriei secolului XX), Iugoslavia,
Polonia, România, Ungaria, uneori, în funcţie de contextul geostrategic,
Grecia şi o parte a Germaniei (cazul R.D.G.).
O mai atentă analiză poate conduce, însă, destul de uşor, la obser-
varea prezenţei unei controverse în ceea ce priveşte componenţa efectivă
fie a Europei centrale, fie a Europei central-estice, fie a Balcanilor.
Situaţia destul de complexă a integrării spaţiului analizat într-o zonă
distinctă a continentului european poate fi determinată de şcoli, perso-
nalităţi, tipuri de discursuri istorice etc. De-alungul timpului, s-au impus
chiar şi unele concepte de prezentare/cuprindere a acestui spaţiu
european. S-a optat, pe rând, uneori, alteori paralel, pentru utilizarea
118

denumirii fie de Europa Centrală, „Mitteleuropa”, fie de Balcani sau
Europa Sud-Estică.
În 1930, unul dintre cei mai cunoscuţi geografi ai Europei
interbelice, Emmanuel de Martonne (care, printre altele, a fost şi un bun
cunoscător al spaţiului românesc) lua în consideraţie componentele
complicate ale conceptelor privitoare la această regiune europeană:
„Central Europe is not just a hollow expression without a corresponding
reality. The term designates a given part of our continent, whose
geographic, historical and cultural characteristics differentiate it from
both Western, and respectively Eastern Europe” (Europe Centrale, 1930).
Un an mai târziu, în 1931, avea să se nască şi Institutul münchenez de
studii sud-est europene, în cadrul căruia au fost elaborate analize cu
privire la traiectul următoarelor state: Albania, Bulgaria, Cipru, Grecia,
Ungaria, România, Turcia şi Iugoslavia. Un alt termen începea să facă, la
rândul său, carieră, un termen cu o sferă mult mai largă de cuprindere
decât mai vechiul concept referitor la „Balcani” şi „lumea balcanică”,
definind ţările situate la sud de Dunăre.
Pe plan istoric intervine şi conturul sferei politice şi culturale în care
s-a mişcat un popor sau altul. (Camil Mureşan, prefaţă la ediţia în limba
română a lucrării Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920,
elaborate de Charles şi Barbara Jelavich, 2001). Ideea continuă, în parte,
percepţia lui Tudor Vianu, care insista asupra caracterului special pe care
îl au Balcanii ca factor de translaţie între civilizaţia Estului şi cea a
Vestului: „Moştenitoare ale lumii greceşti, ale Romei şi ale Bizanţului,
etapă importantă în circulaţia valorilor culturale între Europa şi Asia,
civilizaţiile balcanice au o vocaţie specială pentru a facilita înţelegerea
mutuală între Vest şi Est.”
Termenul de „Europa de Est” a apărut odată cu divizarea conti-
nentului în blocuri politico-ideologice opuse, despărţite de „cortina de
fier”, după 1945, având, după cum sublinia un reputat comunistolog,
François Fejtö, un sens „mai degrabă politic, şi nu neapărat geografic”
(Histoire de democraties populaires, vol. I, 19 ).
Alături de aceste concepte, unele dintre cele mai vehiculate, astăzi,
ca şi ieri, şi nu numai în discursul istoric, şi-au mai făcut loc şi altele,
precum mult mai filosoficul concept de „Mitteleuropa” sau, mai direct
geograficul „Europa mediană”. În cazul primului, dezbaterile au fost
extrem de aprinse, mai ales cu privire la momentul relansării termenului
în sine. După părerea unui foarte cunoscut istoric francez, specializat în
studierea acestui spaţiu european, Jacques Le Rider, „La fel ca în 1848,
119

modelul germanic de Mitteleuropa avea să fie reabilitat de intelectualii
din ţările slave central-estice... Ideea de Europă Centrală a fost un mit
care dădea curaj exilaţilor parizieni sau new-yorkezi din timpul tiraniilor
comuniste şi intelectualilor dizidenţi care se aventurau să-l formuleze”
(Mitteleuropa, 1997). Acelaşi sens al rezistenţei în perioade de maximă
criză, apare şi la analistul maghiar Istvan Bibo, conform căruia Europa
Centrală ar avea chiar o definiţie negativă – „comunitate de destin în
vreme de criză” (Misère des petits Etats de l’Est, 1946). „Însă mişcarea
culturală care a readus în discuţie ideea Mitteluropei – susţinea sociologul
Ionel Nicu Sava – se va limita, de la bun început, la ceea ce din punct de
vedere spiritual putea fi definit ca fiind autentic central-european. Deşi a
fost o definiţie cu o geografie variabilă, nu frontiera spre est a fost mai
greu definibilă, ci frontiera spre vest.” (Zece ani de tranziţie în Europa de
Est, 2000). Spre Răsărit, limitele Europei Centrale s-au creionat în funcţie
de linia de aproximativă diviziune culturală dintre creştinătatea
occidentală, pe de o parte, şi creştinătatea ortodoxă şi islamul, pe de altă
parte, în timp ce spre Apus, problema care s-a ridicat încă de la început a
privit implicarea/nonimplicarea Germaniei în acest spaţiu.
Oarecum traducerea conceptului german de „Mitteleuropa”, ideea
de „Europă mediană” apare cu predilecţie în studii francofone. Astfel
lucrarea lui Jean-Marie Le Breton, Europa centrală şi orientală între
1917 şi 1990, este o îmbinare interesantă de concepte, a cărei primă
secţiune considerabilă se intitulează chiar Evoluţia politică a Europei
mediane.
Dincolo de definiţii, sfera de cuprindere geografică a acestor
termeni, lansaţi mai devreme sau mai târziu în dezbaterea europeană, este
cea care interesează cel mai mult. Astfel, dacă urmărim hărţile Europei
Centrale, ele au înregistrat schimbări importante, în funcţie de contexte
istorice şi percepţii geo-politice. Un extrem de interesant studiu datând
din perioada interbelică (N. Al. Rădulescu, Poziţia geopolitică a
României, 1938) subliniază tocmai această diversitate, luând ca termeni
de reper patru analize succesive, datând din 1932, 1934, 1936 şi 1938 şi
aparţinând unor geografi de renume: G. Wirsing, Emm. de Martonne,
J. Ancel şi românul Al. N. Rădulescu. Comparând cele patru viziuni
cartografice asupra Europei Centrale, se poate lesne observa o creştere a
spaţiului de cuprindere al acestei regiuni, spre final (1938), adăugându-i-se
şi zonele Greciei sau Turciei. Iar ţări ca Bulgaria sau spaţiul iugoslav fiind
fie incluse (1932, 1938), fie lăsate în afară (1934, 1936).
120

Unul dintre părinţii geopoliticii anglo-saxone, Halford Mackinder, a
lansat în 1919 ideea unui „brâu” de state şi popoare „nongermane”
(polonezii, cehii şi slovacii, maghiarii, sârbii, croaţii şi slovenii, românii,
bulgarii şi grecii), de a căror stabilitate – se arăta – va depinde soarta
ulterioară a întregului continent (Democratic Ideals and Reality, 1919).
Pentru o sferă mai largă de cuprindere a conceptului, mai mult sau mai
puţin geografic, de Europă Centrală, au început apoi să pledeze, cu
predilecţie, reprezentanţii şcolii franceze. Printre ei, mai sus amintiţii
Jacques Ancel sau Emmanuel de Martonne, dar şi Auguste Gavin sau
Ernest Lemonon. Pe o poziţie oarecum similară s-au situat şi
reprezentanţi ai altor şcoli, precum cea italiană (Mario Ruffini), germană
(Ernst Schmidt) sau britanică (H. Seton-Watson).
Unii dintre aceştia situau Balcanii în întregime în spaţiul Europei
Centrale, pe când alţii se opreau doar asupra unor state precum România
sau spaţiul iugoslav. Astfel, în conformitate cu hărţile trasate în perioada
interbelică, putem considera a face parte din această zonă: Albania,
Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Elveţia, Germania, Grecia, Italia,
Iugoslavia, Polonia, România, Ţările Baltice şi Ungaria. Deci, un spaţiu
extrem de amplu, în comparaţie cu alte delimitări conceptuale (de pildă,
spaţiul balcanic, considerat în mod singular).
La începutul anilor ’40, începeau să se lanseze proiecte de fuziune în
cadrul unei comunităţi central-europene, care aveau în vedere nu mai puţin
de opt state, şi anume: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria,
Polonia, România şi Iugoslavia (Federation in Central Europe, 1942).
După 1945 şi impunerea regimului comunist în această parte a
Europei, situaţia se schimbă din nou. La doar câţiva ani de la terminarea
conflagraţiei mondiale, în 1954, doi geografi francezi, Pierre George şi
Jean Tricart, includeau în spaţiul Europei Centrale: cele două state
germane, Elveţia, Austria, dar şi, mult mai tradiţional aparţinătoarele
acestui areal, republici populare: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi
România. Nu se mai vorbea însă de situaţia Bulgariei, a Albaniei sau a
spaţiului iugoslav.
În 1962, istoricul german Andreas Hilgruber considera că Grecia,
Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Cehoslovacia fac parte din
aceeaşi regiune europeană, respectiv cea central-estică.
Un deceniu şi jumătate mai târziu, ideea prinde oarecum contur şi
în unele studii provenite tocmai din acest spaţiu. Spre exemplu, în 1977,
doi cunoscuţi istorici maghiari, Ivan Berend şi Gyorgy Ranki, defineau
astfel Europa Central-Estică: „O notorie multinaţională regiune, în care
121

foarte rar coincideau frontierele politice şi diviziunile naţionale. Diferite
naţionalităţi şi popoare au trăit laolaltă în Imperiul Habsburgic, în spaţiul
balcanic aflat sub ocupaţia otomană sau în Polonia sau pe pământurile
ţarilor Rusiei.” Autorii puneau alături state precum: Ungaria şi România,
Austria şi Serbia, Polonia, Bulgaria sau Cehoslovacia.
Nu putem să nu amintim însă că au existat şi cazuri în care
cuprinderea geografică a fost mult mai restrânsă şi ideea de apartenenţă la
spaţiul central sau central-estic european s-a bazat, cu predilecţie, pe con-
siderente religioase (a se vedea, spre exemplu, cazul studiului istoricului
maghiar J. Szucs, din 1981, care considera că noţiunea de Europa centrală
cuprinde doar statele sau zonele în care catolicismul sau protestantismul a
prevalat de-a lungul istoriei).
Astăzi, aproape la unison, întreaga comunitate ştiinţifică consideră
că asistăm la o adevărată renaştere a conceptului de „Europă centrală”.
„Today, Eastern Europe is again Central Europe – sublinia, în 1990, pe
fundalul prăbuşirii comunismului, istoricul american de origine poloneză
Zbigniew Brzezinski – which it has been historically, culturally and
philosophically. The correct geographic designation of the area involved
is also Central Europe – even though for almost half a century it was
misleadingly labelled as Eastern Europe.”
La foarte puţin timp s-a impus şi recunoaşterea oficială mai mult
sau mai puţin geografică a acestei renăscute Europe Centrale. La 19 iunie
1992, la Petersberg, pe teritoriul Germaniei, Declaraţia întâlnirii dintre
membrii Consiliului de Miniştri ai Europei Occidentale şi reprezentanţii
statelor din Europa Centrală stipula clar ţările membre ale acestui spaţiu:
Bulgaria, Cehoslovacia (aşa cum era acest stat atunci!), Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Polonia, România. Primul paragraf le definea ca „state
ale Europei Centrale”.
Rând pe rând, au început să apară şi diverse iniţiative de cooperare
regională care au introdus, direct sau indirect, în denumirea lor oficială
conceptul de „Europă Centrală”. În ordinea cronologică a înfiinţării lor,
este vorba de:
a) Iniţiativa Central Europeană (C.E.I.) – organism creat în
noiembrie 1989*, dar cu numele acesta din iulie 1992, din care au făcut
*
Ideea înfiinţării unei astfel de organizaţii de cooperare regională este
însă mult mai veche. Originea ei datează încă din 1978, o dată cu crearea
regiunii Alpi-Adria, care cuprindea nordul Italiei, Bavaria, Austria şi unele
districte de la graniţa cu Ungaria. CEI a avut ca principal promotor Italia
122

parte, iniţial, următoarele state: Austria, Bosnia-Herţegovina, Croaţia,
Cehia, Ungaria, Italia, Republica Macedonia, Polonia, Slovacia şi
Slovenia, la care s-au adăugat, doi ani mai târziu, în iulie 1994, ca
„membri asociaţi”, Albania, Bulgaria, Belarus, România şi Ucraina, în
1996, acestea devenind membri cu drepturi depline;
b) Grupul de la Vişegrad – organizaţie înfiinţată la începutul anului
1991, iniţial doar cu trei state membre: Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria,
care, ca urmare a „divorţului de catifea” cehoslovac, au sporit la patru.
c) Convenţia Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA),
semnată în decembrie 1992 şi intrată în vigoare în martie 1993,
organizaţie care s-a extins treptat, cuprinzând şi România şi Bulgaria.
Şi totuşi, nici în acest context de revigorare a unui mult mai vechi
concept, diferenţierile în ceea ce priveşte efectiv încadrarea unor state sau
altora în această regiune europeană nu au dispărut. S-au impus, aproape
simultan, şi noi sau mai vechi nuanţe: Europa Central-Estică, Centrul şi
Estul european, Sud-estul european, Europa răsăriteană.
Pentru autorul american (dar originar din acest spaţiu analizat) al
unui Atlas istoric al Europei Central-Estice, Paul Robert Magocsi, zona
descrisă acoperă: „the land between the linguistic frontier of the German-
and Italian-speaking peoples on the west and the political boundaries of
the former Soviet Union on the east. The nort-southern parameters are the
Baltic and Mediterranean seas...” Iar, din punctul de vedere al statelor
incluse, este vorba de: „fostele membre ale Tratatului de la Varşovia, la
care se adaugă cele trei state baltice, plus Slovenia” (Historical Atlas of
East Central Europe, 1993).
Concluzii. Oricât de complicată este creionarea sau definirea
efectivă a spaţiului Central-Estic European, analiza noastră se va opri
asupra unei variante oarecum standard de delimitare geografică. Albania,
Bulgaria, Cehia şi Slovacia, ţările din fosta Iugoslavie, Polonia, Ungaria,
România şi, uneori, în funcţie de contexte şi de cerinţele unei prezentări
cât mai relevante în ceea ce priveşte factorii care au impus transformările,
Grecia sau spaţiul est-german, vor deveni „actorii” acestui periplu istoric,
şi nu numai.
(fostul ministru de externe Giani de Michelis a jucat un rol deosebit în acest

sens) şi a prezentat o perspectivă sud-europeană asupra ceea ce, cel mai ade-
sea, s-a numit „proiectul Mitteleuropa”. Denumită iniţial şi „Pentagonala”,
CEI s-a lărgit treptat, până a ajunge şi la graniţele efective ale Estului
Europei.
123

2. România în noul context geopolitic
În lucrările de specialitate, din punct de vedere geopolitic, România
a fost poziţionată în aşa-numita „zonă gri” de securitate, respectiv într-o
zonă de „interferenţă şi incertitudine geopolitică” (Gr. Geogiu, Identitate
şi integrare – de la disjuncţie la conjuncţie, Ed. Institutului de Teorie
Socială, 2001, p. 14). Efectiv, din punct de vedere strict geografic,
România ete o ţară care aparţine Estului Europei, ea fiind considerată o
„ţară de frontieră” între Occident şi Orient, iar noul context geopolitic a
plasat-o, începând cu perioada post 1989, la extremitatea estică a spaţiului
european democratic. Un stat de frontieră de securitate a Vestului, dar şi o
poartă comercială spre Est.
Dacă mergem cu analiza mai departe, delimitând poziţia ţării
noastre în funcţie de multiplele definiţii ale sistemului european de uniune
(„Europa cu mai multe viteze”, „Europa cu geometrie variabilă”, „Europa
cercurilor concentrice”), descoperim că, cel puţin din prima perspectivă, a
„Europei cu mai multe viteze”, România se situează la „frontiera” dintre
centru şi periferie. Pentru unii specialişti români, de pildă, Marius Hârţe,
situaţia României pare şi mai deosebită, întrucât, consideră ei, nimic nu
poate apropia sau depărta, într-o mai mare sau mai mică măsură, ţara
noastră de nici una dintre cele două zone. Dar, de aici, şi părţi bune +
versus centru, dar şi cele rele + versus periferie.
„Ca stat central european, România, prin caracteristicile sale geo-
strategice, geografice, economice, politice şi culturale, joacă un rol major
în ansamblul asigurării securităţii şi stabilităţii Europei centrale şi a
continentului în general. Mai mult ca în alte perioade, România îndepli-
neşte astăzi şi, cu certitudine, va îndeplini şi în viitor rolul fundamental de
spaţiu de conexiune europeană” (Gheorghe Tinca, România, generator de
securitate şi stabilitate în zona Europei Centrale, în România-NATO.
Carte Albă, Bucureşti, 1996, p. 23).
Este important de semnalat că, în termeni geografici, România se
situează la o distanţă aproximativ egală de extremităţile vestice, nordice şi
estice ale continentului. Aşezarea României peste limita nordică a
Balcanilor, la litoralul Mării Negre şi pe malurile Dunării, a transformat
ţara noastră într-o zonă de confluenţă a unor diferite culturi, dar şi a unor
drumuri comerciale sau interese politice. De pildă, România controlează
peste 1.000 km din cursul navigabil al Dunării, iar Canalul Dunăre-Marea
Negară potenţează importanţa noii conexiuni Rin-Main-Dunăre, prin
stabilirea unei legături navigabile între Marea Negară şi Marea Nordului.
124

Asemenea avantaje conferă ţării noastre rolul de poartă comercială sud-
estică a Europei.
Printre alte atuuri ale României se pot enumera şi: piaţa internă,
care numără în jur de 22 milioane de consumatori, a doua ca mărime în
zonă, după Polonia; apropierea de pieţele vest-europene; forţa de muncă
educată şi ieftină; capacitatea industrială; importante resurse naturale;
poziţia de punct nodal între Asia şi Europa.
1. Ana Maria Dobre, Ramona Coman, coord., România şi
integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005.
2.. *** România şi integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de
Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2004.
1. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană: aprofundare
şi extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
2. *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Institutul pentru
Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Editura Militară, Bucureşti,
2006.
125

V. STATELE EUROPEI CENTRALE
ŞI DE EST ŞI EFORTURILE LOR DE INTEGRARE
1. Preliminarii
Mişcările de eliberare din Europa Centrală şi de Est au avut la bază,
adesea, sloganul „reîntoarcerii” în Europa – Europa valorilor democra-
tice, Europa libertăţii, pe care o părăsiseră odată cu impunerea „cortinei
de fier”. Dar, după momentele de euforie, prăbuşirea ordinii comuniste,
dominatoare de peste 40 de ani, a adus şi o escaladare a diverselor riscuri
de securitate, prăbuşirea vechilor structuri sociale şi administrative,
accentuarea fenomenului criminalităţii, ca şi haosul economic şi paupe-
rizarea grupurilor de populaţie dezavantajate social. Astfel că, aproape cu
un timp de reacţie foarte ridicat, s-a impus soluţia accederii la statutul de
membru cu drepturi depline al organizaţiilor occidentale de integrare
europeană şi euroatlantică – NATO şi altele.
La prima vedere, simpla participare la aceste organizaţii promitea
miracolele bunăstării, ale securităţii şi modernizării; aproape fără nici un
efort al ţării membre. Domina acea reprezentare metaforică a locomotivei
UE care trage din greu după ea vagoanele-state, mai nou sau mai demult
legate. „Soluţia optimă pentru rezolvarea acestei crize de tranziţie a fost
văzută, de părţi largi ale populaţiei, în accederea la statutul de membru în
organizaţiile occidentale de integrare (...) Participarea în cadrul acestor
organizaţii ale «Occidentului aurit» promitea bunăstarea, securitatea şi
modernitatea. Această soluţie a fost «vândută» adesea şi de către noile
elite politice ale respectivelor state, ca răspuns la toate problemele de
interes public, cărora, de fapt, nu erau capabile să le găsească o soluţie”
(Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre
Răsărit, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 50).
Iar „mâna întinsă” dinspre Occident a venit. Prima organizaţie
integratoare a Vestului care s-a deschis spre statele din centrul Europei şi
zona fostă comunistă a fost Consiliul Europei. Numărul membrilor
acestei organizaţii s-a dublat odată cu trecerea pragului momentului 1989.
Criteriile de aderare la Consiliul Europei se refereau la atingerea unui
126

nivel minim al vieţii politice şi sociale, raportat la un sistem democratic,
la statul de drept şi la respectarea drepturilor omului. Aceste condiţii
generale au putut fi cu uşurinţă îndeplinite de statele aflate în tranziţie de
la comunism la democraţie. Şi aceasta chiar într-o perioadă scurtă de
timp. Astfel, prima ţară a fost Ungaria, în noiembrie 1990, urmată apoi de
Polonia şi Bulgaria, în 1992, alte state obţinând statutul de membru al
Consiliului European în decursul anului 1993. Singura ţară care a întârziat
şi a făcut oarecum opinie separată a fost Letonia, alături de Albania,
Moldova, Ucraina şi Macedonia, admise în 1995, cauza rămânerii în urmă
reprezentând-o diverse probleme interne.
Totuşi, obiectivul cel mai important pentru această zonă europeană
a rămas integrarea economică în Piaţa Comună Europeană, de curând
edificată, integrare care nu se putea realiza fără accederea în UE,
organism pe atunci în construcţie.
Rolul de conducător în procesul amplu şi, din start, dificil al
integrării a fost preluat de cele trei state în care tranziţia se dovedise mai
uşor de dirijat, respectiv Polonia, Ungaria şi, pe atunci, Cehoslovacia. La
15 februarie 1991, la Vişegrad* aceste ţări au căzut de acord asupra unei
acţiuni concertate şi a unei colaborări pe drumul spre integrarea
europeană. Numele organismului astfel apărut a devenit cel al localităţii-
gazdă, unde s-au ţinut întâlnirile – Vişegrad, Ungaria (centru de
cooperare, cunoscut încă de pe timpul regelui Matei Corvin). Din
cooperarea economică a grupului de la Vişegrad a luat fiinţă CEFTA,
organizaţia de liber schimb central-europeană. Modelul acestui grup de
state a fost urmat ulterior şi de către statele nou apărute – Slovenia,
Estonia, Letonia şi Lituania, ca şi de Bulgaria (1 ianuarie 1999), România
(1 iulie 1997), Croaţia (1 martie 2003) etc.
Încă de la începutul negocierilor cu privire la acordurile europene,
guvernele grupului de la Vişegrad au declarat că ţelul lor este obţinerea
statutului de membru de drept al CE, intenţie pe care doreau să o şi fixeze
în chiar textul acordului. Era însă prea devreme. Tratatul de la Maastricht,
cu toate că fusese semnat, nu fusese încă ratificat.
Pe acest fundal, anul 1993 a adus modificările necesare derulării
unui real proces de integrare. Deja, odată cu momentul 1989 şi prăbuşirea
lumii comuniste, în cadrul Comisiei Europene şi al celor 12 state membre
ale UE se impusese tot mai mult convingerea că o deblocare a opţiunii de
*
Pentru amănunte a se vizita şi www.visegradgroup.eu
127

aderare ar reprezenta metoda cea mai eficientă, dar şi mai puţin
costisitoare pentru a uşura procesul tranziţiei spre democraţie din statele
foste comuniste. Mai ales că se demonstrase, în modul cel mai dramatic
cu putinţă, cât de mari pot fi costurile şi efectele crizei Uniunii Sovietice
şi a ţărilor Europei Centrale şi de Est pentru Occident.
Motorul principal al deschiderii opţiunii de aderare a fost
reprezentat de grija pentru conservarea securităţii Europei de Vest. S-a
ajuns astfel la concluzia generală că mult râvnita consolidare economică,
politică şi socială a Europei Centrale şi de Est poate fi atinsă doar dacă se
urmăreşte o extindere a structurii europene unite şi spre aceste zone.
Totul părea din ce în ce mai imperativ, deoarece apăruseră multe
semnale de alarmă dinspre spaţiul în tranziţie (greve, mişcări de stradă,
crize guvernamentale). Conştientizând pericolul, Comunitatea Europeană s-
a hotărât să adopte în fapt o politică de extindere. În iunie 1992, în conclu-
ziile întâlnirii europene la vârf de la Lisabona, sub preşedinţia portugheză,
relaţiile cu statele în curs de tranziţie la democraţie din Europa Centrală şi
de Est au apărut pentru prima dată încadrate la rubrica „extindere”.
O jumătate de an mai târziu, Comisia Comunităţii Europene a
recomandat explicit viitorului Consiliu European de la Edinburgh „să
accepte drept scop comun aderarea statelor Europei Centrale şi de Est la
Uniune, atunci când acestea vor fi capabile să îndeplinească condiţiile
cerute.” La 1 ianuarie 1993 începuseră, de asemenea, ca urmare a aşa-nu-
mitului „pachet Delors II”•, negocierile cu Autria, Finlanda şi Suedia
În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a decis ca
„statele asociate din CEE care doresc acest lucru pot deveni membri ai
UE”. S-au stabilit următoarele criterii care trebuia îndeplinite de statele
candidate:
- stabilitatea instituţională – garanţie a unei ordini statale demo-
cratice şi de drept, a respectării drepturilor omului, ca şi a protejării şi
acordării de drepturi minorităţilor;
- economia de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi curentelor pieţei interne a UE;
- capacitatea de a putea îndeplini obligaţiile care decurg din
obţinerea statutului de membru şi de a-şi asuma şi ţelurile uniunii politice
ale UE, ca şi cele economice, monetare (mai ales cu privire la capacităţile
administrative şi la adoptarea acquis-ului comunitar).
•
Aşa-numitul „Pachet Delors I”, denumit după numele iniţiatorului
Jacques Delors, a fost introdus în 1987.
128

În continuare, s-a decis că aderarea propriu-zisă se va produce doar
când organizaţia europeană va poseda, la rândul ei, capacitatea de a
accepta noi membri, în condiţiile susţinerii ritmului de aderare stabilit. Cu
aceasta, condiţiile de integrare fuseseră stabilite la mod general. Iar
perspectiva integrării nu angaja deloc organizaţia europeană şi era, mai
ales, nelimitată temporal. Ea era valabilă însă doar pentru statele care
obţinuseră deja statutul de membru asociat prin semnarea tratatului
respectiv de asociere. Acestea erau: Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi
Slovacă (pentru care, datorită despărţirii, a fost necesară renegocierea
separată). Alte noi tratate s-au semnat în 1993, februarie, pentru România,
martie 1993, pentru Bulgaria. Acordurile de Asociere* aveau ca scop
crearea „unui cadru adecvat pentru un dialog politic între părţi, care să
permită dezvoltarea unei relaţii politice strânse”, stabilind, în mod
concret, modalităţile de dialog.
Pentru România, acestea au fost: reuniuni anuale ale Consiliului
de Asociere România-UE; reuniuni ale Comitetului de Asociere şi ale
subcomitetelor sectoriale; înfiinţarea Comitetului Parlamentar Mixt
România-UE. Iar în 1996, au fost create, în mod expres, şi alte noi
mecanisme de dialog: Consiliul de Asociere, la nivelul ministerelor;
Comitetul de Asociere, la nivel guvernamental; Comitetul
Interparlamentar de Asociere.
Începea astfel cea mai amplă etapă a procesului negocierilor de
aderare. Prima a fost deschisă de Turcia, în 1987, şi continuată de Cipru şi
Malta, în 1990. Pe baza iniţiativei reuniunii de la Copenhaga şi în
condiţiile stabilite de aceasta, statele menţionate au depus cereri oficiale
de aderare la UE între 1994 şi 1996. Prima ţară care a deschis procesul
efectiv de aderare a fost Ungaria – 31 martie 1994, ultima – Slovenia, 10
iunie 1996. România şi-a depus cererea de aderare în iunie 1995.
În luna decembrie 1994, Consiliul European de la Essen
(Germania) a stabilit şi o strategie de preaderare, care prevedea semnarea,
de către statele candidate, a unor acorduri de asociere cu Uniunea
Europeană. Strategia se baza pe următoarele elemente: acordurile euro-
pene (sau acorduri de asociere); Cartea albă, publicată în 1995, prin care
erau stabilite măsurile-cheie pentru fiecare sector; dialogul structural pe
plan instituţional; Programul PHARE, definit ca principal instrument
financiar de susţinere a strategiilor de preaderare.
*
Anterior, se semnaseră Acorduri de asociere, numite Acorduri europene,
cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).
129

Programul de cooperare transfrontalieră a devenit un alt obiectiv
important în procesul de integrare la Uniunea Europeană, şi nu numai.
Între 15-16 decembrie 1995, în cadrul summit-ului UE de la
Madrid, s-a subliniat că extinderea spre Europa Centrală şi de Est, fără
periclitarea acquis-ului comunitar, a devenit o necesitate şi o ocazie
istorică pentru Europa, fiind reafirmat principiul oportunităţilor egale în
procesul de aderare a ţărilor asociate. A fost confirmat faptul că
negocierile de aderare cu Ciprul şi Malta trebuie să înceapă pe baza
propunerilor Comisiei Europene la 6 luni după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale (programată pentru 29 martie 1996). Iar în ceea ce
priveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, s-a decis ca, după încheierea
Conferinţei Interguvernamentale, să fie luate în considerare rezultatele
conferinţei, ca şi opiniile şi rapoartele Comisiei asupra ţărilor respective,
apoi urmând să se hotărască efectiv datele când vor începe negocierile, de
preferinţă odată cu Cipru şi Malta. A fost introdus, cu acest prilej, un
criteriu suplimentar pentru statele candidate la integrare, respectiv acela
de a avea administraţii naţionale capabile de a gestiona calitatea de
membru al UE (capacitatea judiciară şi administrativă de a-şi însuşi
acquis-ul).
Consiliul European de la Amsterdam (16-17 iunie 1997) a marcat
încheierea CIG de revizuire a Tratatului de la Maastricht. La 16 iulie
1997, Comisia Europeană a prezentat documentul intitulat Agenda 2000
pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă. Agenda 2000 a
reprezentat o strategie menită a consolida creşterea capacităţii
concurenţiale şi de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea
politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii.
Documentul a formulat trei provocări ale momentului:
a) Consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să
poată face faţă procesului de extindere, asigurând, în acelaşi timp, o
creştere durabilă a economiilor ţărilor respective, un nivel mai ridicat de
ocupare a forţei de muncă şi condiţii de trai mai bune pentru cetăţenii
Europei.
b) Negocierea lărgirii Uniunii şi pregătirea susţinută a tuturor
statelor candidate pentru momentul aderării.
c) Finanţarea procesului de extindere, intensificarea pregătirilor şi
elaborarea politicilor interne ale Uniunii.
În ceea ce priveşte lărgirea Uniunii Europene, Agenda 2000
cuprindea avizele Comisiei asupra cererilor de aderare ale Bulgariei,
Republicii Cehe, Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei,
130

României, Slovaciei şi Sloveniei, avize elaborate pe baza criteriilor de
aderare de la Copenhaga. Cu privire la preluarea acquis-ului comunitar,
documentul prevedea ca statele candidate să fie dotate cu o fişă
individuală, denumită foaie de parcurs, în care să fie înregistrate
progresele realizate în acest domeniu.
În plus, Agenda 2000 a prevăzut şi cadrul financiar de susţinere a
procesului de preaderare a ţărilor candidate, cifrat la 21 miliarde de euro
pentru perioada 2000-2006:
- programul PHARE – 10,5 miliarde euro (1,5 miliarde/an);
- ajutorul de dezvoltare agricolă – 3,5 miliarde euro (500 mili-
oane/an);
- ajutorul structural (în materie de infrastructură, mai ales în
domeniul transporturilor şi al mediului) – 7 miliarde euro (1 miliard/an).
În cadrul Tratatului de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997
şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a fost prevăzută posibilitatea tuturor
ţărilor europene de a depune o cerere de aderare la Uniunea Europeană,
cu condiţia să îndeplinească un număr de cinci criterii esenţiale, mult mai
riguros formulate decât cele stabilite anterior la Copenhaga:
- apartenenţa geografică, economică sau culturală la Europa;
- apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale
minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea;
- respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi
bazată pe concurenţă;
- acceptarea ansamblului de principii, decizii, reguli şi obiective
care aparţin UE;
- aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi a
Codului vamal.
2. Procesul de negocieri. Mecanisme

Consiliul European a decis la Luxemburg, în decembrie 1997,
începerea procesului de extindere a UE, stabilind şi procedura de derulare
a negocierilor dintre UE şi statele candidate. Din cauza specificului
fiecărui stat candidat, a particularităţilor de implementare a acquis-ului
comunitar, astfel ca acesta să devină viabil, nu s-a putut aprecia dinainte
durata negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Efectiv, negocierile
au debutat pentru şase ţări – aşa-numitul Grup de la Luxemburg (Estonia,
Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Cipru). Pe de altă parte, tot
la Luxemburg au fost prevăzute 100 de milioane euro pentru cele cinci
131

ţări candidate din al doilea val (Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi
Slovacia) (31 martie 1998).
La propunerea Franţei, a fost stabilită o Conferinţă europeană
destinată analizei lărgirii Uniunii. Prima întâlnire a avut loc la 12 martie
1998, la Londra, cu participarea statelor membre ale UE şi a tuturor
statelor care prezentau vocaţie de aderare şi erau legate de UE printr-un
acord de asociere. Conferinţa europeană a reprezentat cadrul multilateral
în care s-au desfăşurat, în mod organizat şi periodic, consultări politice,
mai ales în domeniile politicii externe şi de securitate comune, justiţiei şi
afacerilor interne, precum şi al cooperării economice şi regionale.
Comisia Europeană a mai adoptat un document intitulat: „Democratizare,
stat de drept, respectarea drepturilor omului şi buna gestionare a afacerilor
publice: mizele parteneriatului între Uniunea Europeană şi Ţările din
Africa, Pacific şi Caraibe”.
La Cardiff, 15-16 iunie 1998, Consiliul European a asigurat statele
candidate la aderare că acestea vor fi apreciate în funcţie de aceleaşi
criterii, dar accesul în UE se va face conform stadiului de pregătire a
fiecărui candidat.
Cronologic, negocierile de aderare au început la 31 martie 1998 cu
şase ţări candidate – Cehia, Cipru, Estonia Polonia, Slovenia şi Ungaria.
Cu ocazia lucrărilor Consiliului European de la Viena (11-12 decembrie
1998), luând în considerare progresele făcute pentru începerea
negocierilor de aderare de către Bulgaria, România, Lituania, Letonia şi
Slovacia, s-a decis că „examinarea analitică a capacităţii tuturor acestor
state candidate de a începe negocierile se va face pe baze bilaterale, şi nu
multilaterale ca până acum.”
Un an mai târziu, în martie 1999, Consiliul European de la Berlin
(24-25 martie) recomanda Comisiei Europene elaborarea unor propuneri
privind o strategie specială de preaderare pentru Malta şi Cipru. Consiliul
European a stabilit un acord global privind Agenda 2000, iar în ceea ce
priveşte extinderea UE, a stabilit, printre altele, crearea a două instru-
mente specifice de preaderare:
a) instrumentul structural de preaderare (ISPA);
b) instrumentul agricol de preaderare (SAPARD).
De asemenea, s-a decis cadrul financiar cu privire la aceste
instrumente, ajungându-se la dublarea ajutorului de preaderare, începând
cu anul 2000. În plus, programul PHARE, reînnoit ca instrument prin-
cipal de intervenţie, a fost axat pe două priorităţi esenţiale, legate de
preluarea acquis-ului comunitar, şi anume: instituţia builiding, respectiv
întărirea capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate;
132

finanţarea investiţiilor, cu excepţia celor finanţate prin instrumentele
structurale şi agricole de preaderare.
În cadrul lucrărilor Consiliului European de la Köln, 3-4 iunie
1999, s-a apreciat că negocierile cu primul grup de şase state candidate
„se află pe calea cea bună şi au câştigat în dinamism”. Tot cu acest prilej
s-a decis ca la summit-ul de la Helsinki, din iarna acelui an, să se
examineze şi progresele înregistrate de statele aflate în curs de
monitorizare (inclusiv România), urmând să se aprecieze dacă pot începe
negocierile şi cu acestea, precum şi modalităţile prin care se vor analiza
progresele făcute de statele candidate care începuseră negocierile de
aderare.
La 13 octombrie 1999, Comisia Europeană a recomandat statelor
membre să deschidă negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria şi Malta (denumit şi grupul Helsinki), propunere acceptată cu
ocazia Consiliului European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999.
Tot cu acest prilej, UE a recunoscut oficial statutul de candidată la aderare
al Turciei şi a cerut tuturor statelor candidate soluţionarea diferendelor
legate de frontiere.
La reuniunea şefilor de state şi de guverne ai U.E. de la Biarritz, din
13-14 octombrie 2000, un principiu mult disputat a fost acela al
„integrării sporite” (o altă formulare a conceptului „Europa cu două
viteze”), care să permită crearea unui gen de nucleu european, format
dintr-un grup restrâns de state mai avansate în adoptarea reformelor
comunitare.
Consiliul European de la Nisa (Franţa), din 7-11 decembrie 2000, a
stabilit, în ceea ce priveşte aderarea, un program pentru o perioadă de 18
luni; în plus, a propus ca, până la sfârşitul anului 2002, să se finalizeze
negocierile de aderare cu statele care au îndeplinit criteriile de la
Copenhaga. Consiliul European a apreciat pozitiv noua strategie a
extinderii (adoptată cu puţin timp în urmă de către Comisia Europeană, în
noiembrie, 2000), apreciindu-se că foaia de parcurs constituie un cadru
suplu, care va putea fi supus ajustării în funcţie de progresele realizate de
fiecare stat candidat în parte.
În martie 2001 a fost semnat un Parteneriat de aderare cu Turcia, ur-
mând ca acest stat să beneficieze, la rândul său, de asistenţa financiară a UE.
Consiliul European de la Göteborg, din 16-17 iunie 2001, a discutat
următoarele chestiuni: viitorul Europei, subliniindu-se că procesul de
ratificare a Tratatului de la Nisa trebuie să continue astfel încât să se
permită primirea de noi membri; extinderea, afirmându-se că procesul de
133

lărgire a UE este unul ireversibil, fiind posibil ca până la sfârşitul anului
2002 să se încheie negocierile şi cu ţările candidate care vor fi pregătite
până la acea dată; relaţiile UE-SUA; relaţiile UE-Rusia; cazul fostei
Iugoslavii; perspectivele economice ale UE. S-a stabilit, de asemenea, un
calendar clar al extinderii, fixându-se anul 2004 ca dată a primirii de noi
state membre. În Declaraţia finală s-a subliniat necesitatea acordării unei
atenţii particulare României şi Bulgariei, considerate rămase în urma
celorlalte candidate în ceea ce priveşte pregătirile de aderare.
Consiliul European de la Laeken, din 14-15 decembrie 2001, a
decis înfinţarea unei Convenţii privind viitorul Europei, ca organ consul-
tativ, format din 62 de membri, având ca misiune principală evaluarea
elementelor-cheie în dezvoltarea viitoare a Uniunii. În documentul sem-
nat la finalul reuniunii s-a specificat că „Uniunea se află într-un moment
definitoriu al existenţei sale, privind unificarea Europei, fiind pregătită să
se extindă şi să accepte mai mult de zece noi state membre”.
Declaraţia privind viitorul Uniunii Europene, adoptată la Laeken,
şi-a propus ca obiectiv central construirea unei Uniuni mai democratice,
mai transparente şi mai eficiente, ca şi netezirea drumului spre o
Constituţie Europeană. S-a apreciat că ritmul reformelor din statele
candidate, cu excepţia României, Bulgariei şi Turciei, le conferă acestora
posibilitatea să finalizeze procesul de aderare chiar în anul 2002. Astfel,
au fost acceptate ca noi membre ale UE, începând cu 1 mai 2004, o nouă
serie de state: Estonia, Lituania, Letonia, Ungaria, Polonia, Cehia,
Slovenia, Slovacia, Malta şi Cipru. În ceea ce priveşte Bulgaria şi
România, Consiliul a considerat că obiectivul vizat era de a deschide toate
capitolele de negociere în cursul anului 2002.
Consiliul European de la Sevilla (Spania), din 21-22 iunie 2002, a
reafirmat încheierea negocierilor de aderare cu cele zece state până la
sfârşitul anului 2002, preconizându-se chiar un calendar de semnare a
tratatelor pentru 2003 şi chiar participarea noilor state membre la alegerile
pentru Parlamentul European din 2004; în ce priveşte Bulgaria şi România,
au fost recunoscute progresele considerabile realizate de ele în ultima
perioadă. Totodată, s-au recomandat adoptarea unei noi foi de parcurs, ca şi
revizuirea strategiei de preaderare pentru acele state care continuă
negocierile, precum şi acordarea unui ajutor financiar de preaderare.
În decembrie 2002, Consiliul European a stabilit că cele zece state
cu care s-au încheiat negocierile vor deveni membre ale UE începând cu
1 mai 2004. României şi Bulgariei, deşi au făcut progrese importante, li
s-a stabilit ca termen de aderare anul 2007, fiecare ţară fiind însă evaluată
potrivit propriilor realizări.
134

La 9 aprilie 2003, Parlamentul European îşi exprima acordul asupra
aderării acestor state la UE, la 16 aprilie 2003, semnându-se, la Atena,
Tratatele de aderare cu acestea.
La reuniunea de la Thessalonik, din 19-20 iunie 2004, care a avut
ca obiectiv principal prezentarea proiectului de Tratat instituind o
Constituţie pentru Europa, s-a precizat în mod clar că UE va avea nevoie
de timp pentru a asimila „nou-veniţii” şi pentru a pregăti, în egală măsură,
România, Bulgaria, dar şi Turcia, pentru o eventuală integrare, în 2007, în
UE.
Consiliul European de la Bruxelles, din 12-13 decembrie 2003,
în cadrul căruia s-a adoptat Strategia Europeană de Securitate – O
Europă mai sigură într-o lume mai bună, a remarcat „continuitatea şi
ireversibilitatea procesului de extindere a Uniunii Europene cu
România şi Bulgaria ca părţi integrante ale acesteia. În ultimul an, cele
două state au înaintat semnificativ în pregătirea aderării, fapt reflectat
în stadiul avansat al negocierilor.” A fost stabilit, în acelaşi timp,
calendarul de aderare a României la UE – finalizarea negocierilor în
2004, semnarea Tratatului de Aderare în 2005 şi aderarea efectivă în
ianuarie 2007.
În Concluziile Consiliului European de la Bruxelles s-a afirmat că
aderarea României şi Bulgariei reprezintă obiectivul comun al UE. Pentru
prima dată într-un document al Consiliului European au fost afirmate
obiectivul semnării Tratatului comun de aderare a României şi Bulgariei
în 2005, precum şi sprijinul UE în acest sens.
Ritmuri de aderare
Cu predilecţie datorită complexităţii noii deschideri a UE spre Est,
au apărut şi primele diferenţe: grupul de la Luxemburg (Slovenia,
Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Estonia) şi Cipru (care avea undă
verde încă din 1993), negocieri începute, formal, în martie 1998; grupul
de la Helsinki (România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania, Malta) –
în 1999-2000. Grupul al doilea, cu excepţia României şi Bulgariei, a
reuşit chiar să recupereze, în negocieri, handicapul iniţial. Aceasta s-a
datorat mai ales faptului că verificarea tehnică a corpului legislativ
european începuse simultan pentru toate statele candidate, prin urmare
categoriile de probleme au fost cunoscute şi de candidatele din cel de-al
doilea grup. Mai mult, statele candidate din primul grup nu aveau un
avantaj atât de mare, cât a lăsat să se înţeleagă multă vreme numărul
capitolelor deschise şi închise temporar de acestea, dacă luăm în calcul şi
faptul că, în primii doi ani de negocieri, fuseseră angajate domenii care nu
135

ridicau probleme. Probleme foarte discutate şi disputate în prima perioadă
au fost cele legate de libera circulaţie a persoanelor.
În iunie 2001 s-a evidenţiat faptul că, în conformitate cu rapoartele
de ţară, până în 2004, toate candidatele, cu excepţia României şi
Bulgariei, vor fi capabile de aderare. Cu excepţia Poloniei, negocierile au
înregistrat succese rapide şi la sfârşitul lui 2001. Pentru această perioadă,
foarte disputat a fost capitolul concurenţă. Multe dintre statele candidate
încercau, prin practici incorecte, cum ar fi cele de subvenţionare, să atragă
întreprinderi străine, dorind să desfiinţeze acele reglementări doar din
momentul aderării efective la UE.
În 2002 au fost din nou negocieri foarte disputate, unele ţări
candidate emiţând chiar pretenţii financiare noi, ambiţioase; în plus s-au
pretins cote mai ridicate pentru producţia de lapte (Polonia). Numai
Ciprul a încheiat negocierile înainte de ultima întâlnire a şefilor de stat şi
de guvern – 13 decembrie 2002, Copenhaga, care a marcat finalul
negocierilor în 1993, tot la Copenhaga.
3. Acorduri de asociere
Acordul de asociere (acord european) reprezintă cadrul juridic de
asociere între ţările candidate şi Uniunea Europeană. El stabileşte relaţiile
politice şi economice între statele partenere şi are ca obiectiv central
crearea unui cadru favorabil pentru realizarea unei integrări progresive a
statelor candidate în UE ( în tabelul următor este arătată situaţia existentă
în ce priveşte acordurile de asociere).
ŢARA Data semnării acordului Data cererii de aderare
european
Bulgaria 1 martie 1993 14 decembrie 1995
Cipru 19 decembrie 1972 3 iulie 1990
Estonia 12 iunie 1995 24 noiembrie 1995
Letonia 12 iunie 1995 13 octombrie 1995
Lituania 12 iunie 1995 8 decembrie 1995
Malta 5 decembrie 1991 5 aprilie 1994
Polonia 16 decembrie 1991 5 aprilie 1994
Rep. Cehă 6 septembrie 1993 17 ianuarie 1996
România 8 februarie 1993 22 iunie 1995
Slovacia 6 septembrie 1993 27 iunie 1995
Slovenia 10 iunie 1996 10 iunie 1996
Turcia 12 septembrie 1963 14 aprilie 1987
Ungaria 16 decembrie 1991 31 martie 1994
136

„Motivele pentru care atât de multe state doresc să adere la UE sunt
evidente: ele vor să-şi asigure accesul la pieţele europene, la fondurile
publice şi private, accesul la o politică credibilă de asigurare a securităţii
şi democraţiei şi, de asemenea, să capete partea lor de influenţă şi
prestigiu, împreună cu calitatea de membru al celui mai important club
din oraş. Este de aşteptat ca ele să dorească, de asemenea, să joace un rol
activ în construcţia încă neterminată a casei europene comune.” (Loukas
Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 197).
Statele membre ale Uniunii Europene reprezintă părţile implicate în
negocierile de aderare. Preşedinţia Consiliului de Miniştri, deţinută de
statele membre prin rotaţie, la fiecare 6 luni, prezintă poziţiile de
negociere convenite în cadrul Consiliului şi prezidează sesiunile de
negociere la nivel de miniştri sau adjuncţi.
Fiecare stat candidat este dator să-şi pregătească propriile poziţii
asupra celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, pentru a putea să se
angajaze în negocieri. Fiecare ţară a numit, în acest sens, un negociator-
şef, care este susţinut, la rândul său, de o echipă de experţi.
Comisia Europeană propune poziţiile de negociere şi menţine
legătura cu ţările candidate, pentru a căuta împreună soluţii la problemele
ce pot apărea pe parcursul negocierilor. În cadrul Comisiei, coordonarea
lucrărilor este realizată de către Direcţia Generală pentru Extindere.
Secretariatul General al Consiliului şi ţările candidate trebuie să
furnizeze serviciile de secretariat aferente negocierilor. Parlamentul
European este permanent informat asupra progresului negocierilor,
dându-şi avizul pentru tratatele de aderare rezultate. Fiecare stat membru
trebuie, la rândul său, să ratifice tratatele de aderare. În majoritatea
cazurilor, acest aspect necesită adoptarea unui act al Parlamentului. În
unele state, se poate organiza un referendum pentru aprobarea tratatelor
de aderare.
Tratatul de aderare intră în vigoare şi produce efecte juridice din
momentul efectiv al aderării.
Ce se negociază?
Negocierile determină condiţiile în care fiecare ţară candidată aderă
la Uniunea Europeană. Astfel, fiecare stat candidat trebuie să accepte
acquis-ul comunitar, respectiv acele norme juridice adoptate în baza
tratatelor constitutive ale UE, în principal Tratatele de la Roma,
Maastricht şi Amsterdam.
Negocierile se axează pe condiţiile efective în care ţările candidate
trebuie să adopte, să implementeze şi să aplice acquis-ul comunitar şi,
137

mai ales, să accepte unele aranjamente tranzitorii, care trebuie să fie
limitate în ceea ce priveşte domeniul şi durata lor. Prin aranjamente
similare stabilite în cadrul negocierilor anterioare de aderare, noile state
membre au reuşit să realizeze conformitatea cu anumite norme juridice
până la data convenită prin negociere.
Acquis-ul comunitar reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comu-
nitare. Acquis-ul comunitar constă în:
• conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele
originare ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam);
• legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în
practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi
recomandări);
• jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene;
• declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;
• acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii,
declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate
Comune (PESC) şi al cooperării din domeniul Justiţiei şi al Afacerilor
Interne (JAI);
• acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este
parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la
activitatea acesteia.
Din raţiuni practice, acquis-ul comunitar• a fost împărţit în 31 de
capitole:
Cap. 1. Libera circulaţie a mărfurilor
Cap. 2. Libera circulaţie a persoanelor
Cap. 3. Libera circulaţie a serviciilor
Cap. 4. Libera circulaţie a capitalului
Cap. 5. Dreptul societăţilor comerciale
Cap. 6. Politica în domeniul concurenţei
Cap. 7. Agricultura
Cap. 8. Pescuitul
•
El a fost şi cel mai mare, ca dimensiune, din istoria UE, circa 90.000
de pagini, comparativ cu acquis-ul comunitar pentru Spania, Grecia şi
Portugalia, care a însumat doar circa 10.000; capitole precum Piaţa Unică,
Uniunea Monetară Europeană sau Politica de Securitate Comună şi Afaceri
Interne nu au fost negociate în acele cazuri.
138

Cap. 9. Politica în domeniul transporturilor
Cap. 10. Impozitare
Cap. 11. Uniunea economică şi monetară
Cap. 12. Statistică
Cap. 13. Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă
Cap. 14. Energie
Cap. 15. Politica industrială
Cap. 16. Întreprinderi mici şi mijlocii
Cap. 17. Ştiinţă şi cercetare
Cap. 18. Educaţie, pregătire profesională şi tineret
Cap. 19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Cap. 20. Cultură şi politică în domeniul audiovizualului
Cap. 21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale
Cap. 22. Protecţia mediului înconjurător
Cap. 23. Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Cap. 24. Justiţie şi afaceri interne
Cap. 25. Uniune vamală
Cap. 26. Relaţii externe
Cap. 27. Politica externă şi de securitate comună
Cap. 28. Control financiar
Cap. 29. Prevederi financiare şi bugetare
Cap. 30. Instituţii
Cap. 31. Diverse
Cum se desfăşoară negocierile?
Procedura de desfăşurare a negocierilor a fost stabilită în 1997.
Sesiunile de negocieri au loc la nivel de miniştri sau adjuncţi
(reprezentanţi permanenţi) pentru statele membre, respectiv ambasadori
sau negociatori-şefi pentru statele candidate.
Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregătire al fiecărei ţări
candidate şi de complexitatea problemelor care trebuie rezolvate. Din
acest motiv, nu se poate estima în avans durata fiecărei negocieri.
Comisia Europeană este cea care propune poziţiile comune de
negociere ale UE pentru fiecare capitol referitor la aspectele care ţin de
sfera comunitară. Din partea Uniunii Europene, în procesul negocierilor,
sunt implicate două instituţii: Consiliul Uniunii Europene şi Comisia
Europeană, prin intermediul Direcţiei Generale pentru Extindere.
139

Statele membre ale UE, prin intermediul Consiliului, stabilesc o
poziţie comună faţă de documentul de poziţie al statului candidat. La fel
se procedează şi cu privire la oportunitatea închiderii unor capitole aflate
în negociere. Închiderea unui capitol nu este un proces definitiv,
impunându-se principiul conform căruia nimic nu este definitiv până nu
s-au încheiat negocierile la toate cele 31 de capitole.
Poziţiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de către
Consiliul Uniunii Europene. Rezultatele negocierilor sunt apoi cuprinse
într-un tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului pentru aprobare şi
Parlamentului European pentru avizare. După semnare, tratatul de aderare
este trimis statelor membre, ca şi statului/statelor candidate pentru
ratificare, ceea ce, în unele cazuri, impune şi organizarea de referendu-
muri. Tratatul intră în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, la
data aderării.
Negocierile de aderare au fost marcate de o puternică asimetrie, UE
deţinând, în mod clar, puterea decizională. Guvernele naţionale ale
statelor membre au încercat să aibă un control asupra procesului extin-
derii. Cu toate acestea, cuvântul decisiv în negocieri îl deţine Preşedinţia
Consiliului European; iar după semnarea tratatului de la Maastricht,
puterile instituţiei prezidenţiale şi ale Consiliului European au crescut
vizibil. Astfel, spre deosebire de perioadele anterioare, Consiliul
European se va întâlni regulat de aproximativ 4 ori pe an, momente în
care sunt luate cele mai importante decizii.
Analiştii consideră că, odată cu negocierile de accedere a fostelor
state comuniste, s-a impus un model de negociere în două stadii:
a) nivelul I de negociere, când, pentru admiterea unui stat candidat,
cei 15 membri ai Uniunii trebuie să fie de accord cu privire la pachetul de
accedere ce necesită negociere;
b) nivelul II de negociere, când intervine, efectiv, negocierea cu
statul aplicant.
1. Ana Maria Dobre, Ramona Coman, coord., România şi
integrarea europeană, Institutul European, Iaşi, 2005.
140

Studii Politice de apărare şi istorie militară, Editura Militară, Bucureşti,
2006.
TEXTE DE COMENTAT.
PROBLEME PENTRU DEZBATERI
• Comentaţi următorul text privind acordurile de preaderare.
(J. Pelkmans, Integrarea europeană. Metodă şi analiză economică,
Institutul European din România, 2003).
„Acordurile furnizează un cadru multianual pentru pregătirea inter-
nă a aderării şi pentru rolul legal, consultativ şi financiar al UE în acest
proces. Acordurile sunt extrem de detaliate, deoarece condiţiile de aderare
în această extindere sunt mai stricte ca niciodată. Cele mai importante
eforturi în cadrul preaderării vizează:
- o substanţială asistenţă tehnică cu privire la aproape orice capitol
din acquis;
- consultanţă juridică foarte detaliată în redactarea legislaţiei;
- inspecţia punerii efective în aplicare a sute de legi interne reflec-
tând acquis-ul (în special cele referitoare la piaţa internă şi la armonizarea
aferentă privind sănătatea şi securitatea, supravegheriea prudenţială,
standardele de mediu pentru produse, măsurile veterinare şi fitosanitare,
aplicarea reglementărilor vamale, liberalizarea telecomunicaţiilor, legis-
laţia privind egalitatea între sexe etc.);
- evaluarea performanţelor efective ale agenţiilor executive şi ale
organismelor de aplicare pentru aproximativ 40 de domenii ale dispozi-
ţiilor pieţei interne;
- subvenţii condiţionate pentru infrastructură, curăţarea mediului
natural;
- instituţii adecvate pentru politica structurală şi agricolă.
Într-adevăr, acest lucru ar putea fi considerat un exerciţiu masiv de
«ancorare» a reformelor, a noilor politici şi a unor mai bune practici
administrative, care oricum ar fi necesare pentru o «tranziţie» reuşită la o
economie de piaţă şi la o dezvoltare rapidă”.
• Procesul de aderare-schemă în 5 paşi. Comentaţi această schemă.
1. Statul candidat trebuie să adreseze o cerere Consiliului Uniunii.
2. Consiliul Uniunii Europene se pronunţă după avizul Comisiei şi
Parlamentului European.
3. Statul candidat trebuie să respecte criteriile de aderare.
141

4. Actul de aderare trebuie ratificat în statul candidat şi de fiecare
stat membru al Uniunii Europene.
5. Actul de aderare, prin acest procedeu, devine un tratat
internaţional.
• Comentaţi următorul text, subliniind ideea egalităţii între statele
implicate în procesul de integrare europeană (Loukas Tsoukalis, Ce fel
de Europă?, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 204):
„Fără îndoială, există o asimetrie între candidate şi Uniune, care va
dispărea doar atunci când candidatele vor deveni membre cu locuri
garantate în jurul mesei. Până atunci, ele vor trebuie să se consoleze cu
rolul de pretendente, fiind deseori puse în faţa politicii părţii adverse de
genul «dacă-ţi convine, bine, dacă nu, nu». Ele au simţit lecţia pe propria
piele, de unde şi dorinţa de a face deseori concesii pentru a scurta timpul
petrecut în postura de candidate, dorinţă cu limite impuse de propria
opinie publică. Pentru a depăşi contextul îngust al negocierilor de aderare,
este îndeobşte cunoscut că extinderea, mai ales la o astfel de scară,
necesită un proces de ajustare cu dus-întors. Uşor de spus, greu de făcut.
De la început, s-a stabilit că noua extindere va solicita reforme interne
importante pentru Uniune, atât în ceea ce priveşte instituţiile, cât şi
politica. Au avut loc deja două conferinţe interguvernamentale care s-au
concentrat în principal pe reformele instituţionale. (...) Sistemul politic
european trebuie să se adapteze astfel atât la UEM, cât şi la lărgirea
extinderii”.
• Analizaţi etapele pregătirii procesului de negociere în lumina
următorului text (E. Busek, W. Mikulitsch, op. cit., p. 104-106):
„Corpul legislativ care trebuie preluat de noile state membre e
alcătuit din tratatele de bază ale UE şi din toate actele legislative emise de
la fondarea acesteia, deci, în primul rând, din documente-cadru şi
ordonanţe. Acest întreg complex cuprinde mii de semnături cu circa
80.000 până la 90.000 de pagini. Acquis-ul reflectă nivelul de integrare şi,
din momentul aderării Spaniei, a crescut sensibil ca volum (cu circa
30.000 de pagini).
Pentru ca această substanţă de negociere cuprinzătoare să poată fi
depăşită, acquis-ul a fost împărţit în 31 de arii tematice diferite, corespun-
zătoare capitolelor de negociat. Ele cuprindeau libertăţile de bază ale
pieţei unice, ca de exemplu libera circulaţie a persoanelor, agricultura,
sistemul de impozitare, uniunea economică şi monetară, cooperarea din
domeniul justiţiei şi securităţii interne sau politica comună externă şi de
securitate.
142

În vederea pregătirii negocierilor, acquis-ul a fost supus unei
verificări. Experţii Comisiei au evidenţiat mai întâi conţinutul şi ce era
necesar să fie adaptat pentru fiecare din cele 31 de capitole. Împreună cu
experţii statelor candidate, s-a stabilit apoi dacă legislaţia din fiecare stat
candidat corespunde dreptului european sau dacă sunt necesare modi-
ficări. În cazul din urmă, statele candidate au fost întrebate de cât timp au
nevoie pentru a emite prescripţiile necesare şi dacă ar putea apărea
probleme legate de aceasta. De aici s-a ajuns şi la cuantumul ajutorului
acordat în funcţie de reglementarea tranziţiei şi la substanţa, în fapt, a
negocierilor. (...) Negocierile ca atare au început însă doar atunci când UE
s-a convins că verificarea tehnică a fost destul de amplă şi că toate
problemele au fost identificate. (...) Doar când cele 15 state membre
cădeau de acord, la propunerea Comisiei, asupra faptului că verificarea
tehnică era încheiată şi că toate posibilele probleme au fost identificate, se
putea intra în substanţa negocierilor. Atunci se discuta deschiderea unui
capitol. (...)Deschiderea şi închiderea provizorie de capitole au devenit, în
curând, un soi de întrecere sportivă, deoarece, mai ales în faţa opiniei
publice, măsura progresului negocierilor era dată de numărul acestor
capitole”.
143

VI. ADERAREA LA NATO ŞI UE – OBIECTIV STRATEGIC
AL POLITICII ROMÂNEŞTI POST – 1989
1. Repere ale strategiei româneşti de integrare europeană

Pentru România post-1989, integrarea europeană a reprezentat o
prioritate. Strategia integrării în NATO nu a fost, la rândul ei, o strategie
separată de cea a integrării în Uniunea Europeană, ci una care a făcut
parte din marea strategie a reconstrucţiei spaţiului economic, politic,
social şi de securitate al ţării, în cadrul noilor orientări de integrare
europeană şi euroatlantică. Integrarea în NATO a reprezentat, totodată, un
suport al integrării europene, dată fiind importanţa celor două entităţi
pentru construcţia securităţii politice, economice şi militare a continen-
tului şi a lumii. Chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, intrarea efectivă a
României în Uniunea Europeană se realizează în al doilea val (cum s-a
întâmplat şi în cazul NATO), procesul este absolut necesar şi el urmează
un parcurs din care nu trebuie exclusă nici o etapă.
Integrarea nu reprezintă numai o problemă a fiecărei ţări care
doreşte acest lucru, ci şi o problemă fundamentală a Uniunii. Deoarece:
1. Strategia europeană de integrare reprezintă o strategie complexă,
pe termen lung, reflectând politica europeană de unificare a continentului,
proces ce se bazează pe trei mari piloni: economic, politic, de securitate şi
apărare.
2. Construcţia europeană constituie un proces dificil şi îndelungat,
ale cărui realizări însă sunt importante.
3. Primirea de noi membri vizează extinderea teritorială, dar şi
desăvârşirea integrării economice, politice şi culturale şi din domeniul
securităţii şi apărării.
4. Procesul integrării este unul non-linear, dinamic şi complex.
Astfel, exigenţele integrării nu pot fi acceptate cu uşurinţă, fără negocieri,
de statele candidate.
5. Uniunea Europeană aplică o strategie a parteneriatelor şi a bunei
vecinătăţi, urmărind extinderea spiritului european şi crearea unei centuri
de securitate, bazată pe relaţii economice, politice, sociale, culturale şi
militare stabile şi non-conflictuale.
144

6. Uniunea Europeană are în vedere o reproiectare şi o reconstrucţie
a conceptului de graniţă, mergând de la extinderea frontierelor econo-
mice, informaţionale şi de securitate (spaţiul Schengen).
Documente ale asocierii dintre România şi Uniunea Europeană
Documentele asocierii dintre România şi UE reprezintă documen-
tele oficiale adoptate în comun, sau separat, pe parcursul procesului de
aderare a României la Uniunea Europeană sau cu privire la procesul
extinderii UE.
• Documente comune ale României şi Uniunii Europene
Acordul European
Acordul European constituie baza legală a relaţiilor dintre România
şi Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, iar
după ratificarea sa de către toate statele membre ale UE şi de către
România (Legea nr. 20/1993), a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. În
iunie 1995, România şi-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.
Acordul European a instituit asocierea României la Uniunea
Europeană şi a stabilit atât formele dialogului politic permanent, cât şi
formele cooperării economice între cele două părţi. El reprezintă un
instrument juridic internaţional multilateral a cărui perioadă de
valabilitate este nelimitată.
Dintre principalele principii şi obiective ale Acordului European
amintim: crearea cadrului instituţional pentru realizarea unui intens dialog
politic; sprijinirea eforturilor României de democratizare politică şi
economică; liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi
pesoanelor; crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice,
sociale, financiare şi culturale.
• Documente-cheie ale Uniunii Europene
Foile de Parcurs pentru România
Pe baza analizei desprinse din Rapoartele periodice pe anul 2002,
Comisia Europeană a propus aşa-numitele foi de parcurs atât pentru
România, cât şi pentru Bulgaria. Aceste foi detaliate au avut ca scop
accelerarea procesului de aderare a celor două state, astfel încât acestea să
îşi îndeplinească obiectivul de a deveni, în 2007, membre ale UE.
Foaia de parcurs pentru România a acoperit perioada anterioară
procesului de aderare. Ea a indicat principalii paşi care trebuie făcuţi
pentru a deveni membru al UE şi s-a bazat pe angajamentele asumate în
cadrul negocierilor, dar şi pe ceea ce trebuia realizat pentru aducerea la
îndeplinire a criteriilor adoptate la Copenhaga şi Madrid.
145

Foaia de parcurs avea ca scop identificarea sarcinilor şi furnizarea
unui nivel superior de asistenţă financiară. Pentru capitolele de acquis
comunitar, foaia de parcurs a oferit un sistem de repere în raport cu care
au putut fi monitorizate progresele realizate de România. Acestea au
acoperit atât alinierea legislativă, cât şi dezvoltarea capacităţii administra-
tive. În foile de parcurs au fost identificate aspectele pe termen scurt şi
mediu, urmând ca ele să fie apoi dezvoltate în cadrul Parteneriatul pentru
Aderare revizuit.
Parteneriatele pentru Aderare România – Uniunea Europeană
La sesiunea din Luxemburg, din 1997, Consiliul European a decis
introducerea „Parteneriatelor pentru Aderare” ca element-cheie al unei
strategii de preaderare întărite, menit a mobiliza toate formele de asistenţă
către ţările candidate într-un singur cadru.
Primul Parteneriat pentru Aderare România – UE a fost decis în
1998. Acest document a fost actualizat apoi în 1999, 2002, ţinându-se
seama de evoluţia situaţiei din România. Parteneriatul pentru Aderare
2003 a fost revizuit, apoi, pe baza constatărilor conţinute în Raportul
periodic 2002 şi a Foilor de Parcurs pentru România şi Bulgaria.
Agenda 2000
Agenda 2000 a reprezentat strategia de aderare elaborată de către
Comisia Europeană, menită a consolida creşterea capacităţii concurenţiale
şi de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor
fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii, prin lărgirea spre
Est, până în Ucraina, Belarus şi Moldova. Această strategie s-a bazat atât
pe analizele cuprinse în rapoartele individuale de ţară, cât şi pe analiza
problemelor care au afectat fie toate, fie doar unele dintre ţările candidate.
Prima parte a Agendei 2000, intitulată „Pentru o Uniune mai
puternică şi mai extinsă”, a prezentat direcţiile de dezvoltare a politicilor
Uniunii Europene în perspectiva extinderii.
Partea a doua, intitulată „Efectele extinderii Uniunii prin aderarea
ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est”, a analizat implicaţiile
politico-economice ale lărgirii UE. Au fost prezentate principalele
concluzii şi recomandări cuprinse în opiniile individuale asupra statelor
candidate, ca şi punctul de vedere al Comisiei Europene asupra lansării
procesului de aderare şi asupra consolidării strategiei de preaderare.
Într-o secţiune specială din document, intitulată „Strategia de prea-
derare întărită”, sunt prezentate impactul extinderii UE asupra politicilor
comunitare, ca şi strategia consolidată de preaderare.
146

Cu privire la politicile comune interne ale UE, au fost reţinute patru
obiective: crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă; axarea creşterii pe
cunoaştere; modernizarea profundă a sistemului de ocupare a forţei de
muncă; promovarea unei societăţi solidare şi sigure, respectând mediul şi
interesul general.
Pentru a atinge obiectivele menţionate, s-au propus creşterea finan-
ţării şi concentrarea acesteia pe priorităţi, cum ar fi: cercetarea şi dez-
voltarea, formarea profesională, marile reţele de transport şi comunicaţie
etc.
Cele mai importante politici, cu impact esenţial asupra bugetului
comunitar, sunt politica de coeziune şi politica agricolă.
Politica UE de coeziune economică şi socială trebuie să conducă la
reducerea disparităţilor regionale, dezvoltarea regiunilor aflate în regres
economic şi dezvoltarea resurselor umane. În politica agricolă comună,
s-a subliniat necesitatea de a aprofunda direcţiile reformelor şi de a se
încerca o mai mare apropiere a preţurilor europene de cele mondiale, în
asociere cu subvenţiile directe pe venit. S-a apreciat că factorii determi-
nanţi în aplicarea PAC sunt: riscul de dezechilibrare a pieţelor; angaja-
mentele multilaterale OMC; constrângerile de mediu şi de calitate;
perspectiva extinderii.
Cartea Albă
Cartea Albă a făcut parte din strategia de preaderare adoptată de
către Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, pentru ţările
asociate din Europa Centrală şi de Est. Principalul său obiectiv a fost cel
de a sprijini aceste ţări să-şi pregătească economia pentru a funcţiona în
conformitate cu regulile pieţei interne a UE. Astfel, documentul a
identificat măsurile-cheie din fiecare sector al pieţei interne şi a propus
stabilirea unei ordini în abordarea armonizării legislative, fără a stabili
domenii prioritare între sectoare.
Cartea Albă a reprezentat un document de referinţă general, fără ca
recomandările sale să fie adaptate la situaţia vreunei ţări candidate.
Documentul a fost structurat în două părţi. În prima parte au fost
analizate, în termeni politici, atât obiectivul, cât şi contextul, ca şi natura
procesului de integrare, indicându-se chiar şi posibilele urmări. Cea de-a
doua secţiune, „anexa”, a conţinut o prezentare detaliată a legislaţiei co-
munitare în domeniul pieţei interne, respectiv o analiză, sector cu sector, a
elementelor-cheie din legislaţia comunitară, structurată pe următoarele 23
de domenii: 1) libera circulaţie a capitalului; 2) libera circulaţie şi secu-
ritatea produselor industriale; 3) concurenţa; 4) politica socială şi măsuri
147

sociale; 5) agricultura; 6) transporturile; 7) audio-vizualul; 8) protecţia
mediului; 9) telecomunicaţiile; 10) impozitele directe; 11) libera circulaţie
a bunurilor în sectoarele nearmonizate sau parţial armonizate; 12) achi-
ziţiile publice; 13) serviciile financiare; 14) protecţia datelor personale;
15) legislaţia societăţilor comerciale; 16) contabilitatea; 17) dreptul civil;
18) recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale; 19. proprietatea
intelectuală, industrială şi comercială; 20) sectorul energetic; 21) taxe
vamale şi accize; 22) impozite indirecte; 23) protecţia consumatorului.
• Documente programatice ale României
Planul Naţional de Dezvoltare
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul
programatic elaborat cu scopul de a atinge obiectivele de coeziune
economică şi socială, respectiv de dezvoltare regională. Acest document a
răspuns celor două deziderate ale României, respectiv nevoia internă de
dezvoltare echilibrată a ţării şi cerinţele externe din perspectiva integrării
în UE.
Planurile Naţionale de Dezvoltare pentru perioadele 2002 – 2005 şi
2004 – 2006 reprezintă documente cuprinzătoare, care au încercat să
integreze strategiile elaborate de ministere şi instituţiile regionale de
dezvoltare. Ele s-au realizat pe baza unor orientări metodologice clare, în
cadrul asigurat de un larg parteneriat cu UE, din care au făcut parte
ministerele implicate în administrarea diferitelor fonduri şi programe,
organisme de implementare, Agenţii de Dezvoltare Regională, autorităţi
locale, sindicate şi patronate, ONG-uri sau alte instituţii cu atribuţii în
domeniul mediului, dezvoltării rurale, combaterii sărăciei, asigurării de
şanse egale tuturor cetăţenilor.
PND au fost realizate printr-o dublă abordare: atât de „sus în jos”,
prin luarea în considerare a planurilor şi a strategiilor sectoriale elaborate
la nivel naţional, cât şi de „jos în sus”, prin utilizarea informaţiilor
transmise prin Planurile de Dezvoltare Regională elaborate de către
Agenţiile de Dezvoltare Regională şi aprobate de Consiliile pentru
Dezvoltare Regională.
Iniţial, în 2002, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu
dreptul UE s-a derulat pe baza Programului Naţional de Aderare a
României la UE. Documentul, actualizat anual, includea şi un program de
armonizare legislativă pentru perioada efectivă 2002-2005, fiind stabilite
responsabilităţi clare, în funcţie de capitolele acquis-ului comunitar. Din
2003, acest program a fost înlocuit cu alte documente programatice
148

interne ale României, urmărindu-se îndeplinirea cerinţelor exprimate de
Comisia Europeană.
Negocierile de aderare la UE a României

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au fost
lansate oficial la 15 februarie 2000, ca urmare a recomandării Comisiei
Europene, aprobată de statele membre ale UE la summit-ul de la Helsinki,
din decembrie 1999.
Negocierile s-au concentrat pe termenii în care România poate fi
considerată capabilă să adopte, să implementeze şi să aplice acquis-ul
comunitar.
În vederea purtării negocierilor de aderare, autorităţile naţionale au
întocmit şi transmis Consiliului UE documente de poziţie corespun-
zătoare fiecărui capitol de negociere. Documentelor de poziţie ale
României li s-a răspuns prin poziţii comune ale UE. Astfel, Comisia
Europeană a realizat aşa-numitul proces de screening, respectiv procesul
de evaluare a progreselor înregistrate de România în adoptarea acquis-
ului comunitar şi a întocmit documentele de poziţie comune de negociere
pentru statele membre. Pentru capitolele care acopereau Politica Externă
şi de Securitate Comună şi cooperarea în domeniul Justiţiei şi al
Afacerilor interne, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost instituţia care
a propus poziţiile comune, în strânsă legătură cu statele membre şi
Comisia Europeană.
Baza negocierilor de aderare a fost reprezentată, deci, de
documentul de poziţie al României, alături de acesta situându-se şi poziţia
comună a Uniunii Europene. Poziţia României putea fi acceptată sau se
putea cere modificarea unor aspecte. În acest caz, România era nevoită să
adopte şi să transmită Uniunii Europene un nou document de poziţie
pentru respectivul capitol, document în care apăreau modificările cerute,
operate în funcţie de recomandări, dar şi de interesele şi posibilităţile
proprii. Atunci când, în urma negocierilor, se ajungea la o poziţie comună
între România şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se considera
închis provizoriu. Închiderea provizorie a unui capitol de negociere
reprezenta astfel o confirmare a faptului că angajamentele luate în ceea ce
priveşte aproximarea legislaţiei în domeniu erau considerate realizabile.
Un criteriu de o mare importanţă în închiderea provizorie a unui
capitol este reprezentat şi de evaluarea capacităţii administrative şi
instituţionale a ţării respective de a aplica legislaţia, în forma agreată.
149

Negocierile de aderare se prezintă sub forma unei conferinţe
interguvernamentale bilaterale, respectiv Conferinţa interguvernamentală
de aderare a României la UE. La reuniunile Conferinţei au participat, în
mod firesc, România, statele membre ale UE şi Comisia Europeană. Spre
deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfăşoară,
în principal, în procedură scrisă.
Documentele de poziţie
Documentele de poziţie reprezintă documente oficiale ale
României, prin intermediul cărora statul şi-a putut prezenta – în cadrul
Conferinţei interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană –
poziţia faţă de capitolele de negociere. Elaborarea documentelor de
poziţie s-a realizat pe baza fundamentării angajamentelor pe care
România trebuia şi putea să şi le asume în cadrul capitolului respectiv de
negociere. Redactarea documentelor de poziţie se baza pe întocmirea unui
dosar de fundamentare, care cuprindea toate elementele analizate.
Fiecare instituţie a administraţiei publice centrale trebuie să
contribuie la elaborarea dosarelor de fundamentare şi, implicit, la elabora-
rea documentelor de poziţie. Contribuţiile acestea urmează apoi a fi
corelate şi armonizate de către instituţia integratoare şi Ministerul
Integrării Europene. Odată elaborate, documentele de poziţie şi dosarele
de fundamentare urmează a fi supuse adoptării de către Guvern. După
adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevante
pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile
Constituţiei. ă1ş
Documentul de poziţie cuprinde următoarele părţi:
1) poziţia generală a ţării privind acquis-ul comunitar din capitolul
respectiv, adoptat până la 31 decembrie 1999, prezentată sintetic. Uneori,
în această secţiune se poate face şi o expunere sintetică a derogărilor sau
perioadelor de tranziţie solicitate de statul respectiv;
2) poziţia detaliată a ţării privind acquis-ul comunitar din domeniul
respectiv, cu indicarea distinctă a: echivalentului în legislaţia naţională a
acquis-ului deja preluat sau a dispoziţiilor celor mai semnificative ale
acestuia; calendarului şi modalităţilor de transpunere a acquis-ului
comunitar nepreluat încă;
3) prezentarea instituţiilor administraţiei publice centrale sau de alt
tip, cerute de legislaţia comunitară pentru domeniul respectiv: instituţii
deja existente (date statistice care să ateste eficienţa funcţionării lor,
precum şi principalele măsuri pentru sporirea eficienţei); calendarul şi
150

măsurile impuse, după caz, pentru crearea instituţiilor care sunt în
continuare considerate necesare;
4) explicarea perioadelor de tranziţie sau derogărilor, în cazul în
care au existat asemenea solicitări.
Perioade de tranziţie şi derogări
Perioada de tranziţie reprezintă o excepţie, cu caracter temporar, de
la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat,
excepţie solicitată iniţial prin documentul de poziţie pentru domeniul
respectiv şi ulterior înscrisă în tratatul de aderare. Perioada de tranziţie
intră în vigoare la data la care statul candidat devine membru al UE şi se
încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care normele comunitare cu
privire la care a fost solicitată devin aplicabile.
Derogarea reprezintă o excepţie permanentă de la aplicarea nor-
melor comunitare într-un domeniu precis determinat. Derogarea poate lua
sfârşit într-un singur caz, şi anume atunci când normele comunitare de la
care s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea să
devină lipsită de obiect.
Trebuie subliniat faptul că, încă din iulie 1997, în cadrul Agendei
2000, Comisia Europeană şi-a exprimat intenţia de limitare a întinderii şi
duratei perioadelor de tranziţie, precum şi de virtuală excludere a
derogărilor. Ulterior, această poziţie a fost confirmată şi întărită de statele
membre în documente succesive. Mai precis, un stat poate solicita
derogări şi perioade de tranziţie doar în acele cazuri în care, prin
consultări între toate instituţiile şi grupurile de interese implicate şi
considerate relevante, se stabileşte că acestea sunt necesare pentru:
protejarea unui interes major economic sau social; evitarea costurilor
excesive pe care le-ar impune un ritm de adaptare accelerat până la data
aderării; raţionamente de ordin tehnic; alte considerente decât cele
menţionate sau o combinaţie a acestor factori.ă7ş
Armonizare legislativă
Procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu reglementările
comunitare reprezintă o obligaţie juridică ce decurge din Acordul
European de asociere. Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul
comunitar reprezintă, totodată, una dintre condiţiile care determină
progresul în procesul de negocieri pentru aderare, angajamentele asumate
de ţara respectivă în documentele de pozitie referindu-se, în mare măsură,
la adoptarea de acte normative de bază pentru domeniul respectiv.
151

În vederea derulării procesului de compatibilizare a legislatiei
naţionale cu normele comunitare, a fost elaborat Programul Naţional de
Aderare a României la Uniunea Europeană.
Exerciţiul de examinare analitică a acquis-ului comunitar (screening)
Concluziile Consiliului European de la Luxemburg (1997) au
prevăzut şi că „strategia întărită de preaderare va fi însoţită de o studiere
analitică a acquis-ului Uniunii pentru fiecare stat candidat în parte.” Acest
exerciţiu a fost denumit screening. El a oferit ţărilor candidate informaţii
complete cu privire la acquis-ul comunitar, identificarea modificărilor
tehnice necesar a fi luate în considerare în timpul negocierilor, precum şi
a problemelor de substanţă ce trebuie abordate în cadrul atât al strategiei
de preaderare, cât şi al negocierilor.
2. Parcursul României spre UE

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au fost
lansate oficial la 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pe
durata preşedinţiei portugheze a UE, România a deschis şi a închis
provizoriu cinci capitole: cap.16 – Întreprinderi mici şi mijlocii; cap. 17 –
Ştiinţă şi cercetare; cap.18 – Educaţie, formare profesională şi tineret;
cap. 26 – Relaţii externe; cap. 27 – Politica externă şi de securitate
comună.
În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinţei de aderare la nivel
ministerial, care a avut loc la 14 iunie 2000, România s-a dovedit
pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la
propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patru
capitole de negociere cu România, în cursul preşedinţiei franceze: cap.6 –
Concurenţa; cap.12 – Statistica; cap.19 – Telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiei şi cap.20 – Cultură şi politica în domeniul audiovizualului.
Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica, a fost provizoriu
închis, pentru celelalte trei au fost solicitate informaţii suplimentare din
partea autorităţilor române.
Astfel, în anul 2000, România a deschis negocierile pentru 9
capitole de negociere şi a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole
de negociere.
Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a
urmărit accelerarea şi intensificarea pregătirilor pentru aderarea la
Uniunea Europeană printr-o modificare instituţională majoră, bazată pe
înfiinţarea Ministerului Integrării Europene şi a Delegaţiei Naţionale
152

pentru Negocierea Aderării României la UE. Delegaţia Naţională a fost
formată din delegaţiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de
negociere, copreşedinţii acestora şi adjuncţii şefului delegaţiei naţionale.
La rândul lor, delegaţiile sectoriale au fost formate din reprezentanţi ai
ministerelor şi celorlalte instituţii ale administraţiei publice centrale cu
responsabilităţi în transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar
din domeniul respectiv.
Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea
Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului
de negocieri. Accentul s-a mutat, consideră specialiştii, de la capitolele
aşa-numite „uşoare” (Relaţii externe, Statistica, Educaţie, Formare pro-
fesională şi tineret, Politica externă şi de securitate comună) la
capitolele cu impact economic şi social important.
România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esenţiale
legate de cele patru libertăţi fundamentale (Libera circulaţie a mărfurilor,
Libera circulaţie a serviciilor, Libera circulaţie a capitalului, Libera
circulaţie a persoanelor).
Pentru a contribui la structurarea funcţională a economiei de piaţă,
Delegaţia Naţională a elaborat documente de poziţie la celelalte capitole
referitoare la piaţa unică, la principalele ramuri economice, precum şi la
coeziunea economică şi socială. De asemenea, au fost abordate capitole
deosebit de dificile, precum Protecţia mediului, Agricultura, Politici
regionale, Control financiar şi Prevederi financiar-bugetare. Capitolele
abordate au accentuat în continuare importanţa pregătirii în conformitate
cu standardele europene, prin crearea unui mediu de afaceri şi conectarea
la mediul de afaceri internaţional şi la Piaţa Internă.
Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001
au constat în abordarea preponderent cantitativă a procesului de
negociere, concentrată pe analizarea întregului acquis comunitar, precum
şi în orientarea preponderent internă către desfăşurarea negocierilor
interinstituţionale în cadrul Delegaţiei Naţionale şi către consultări cu
partenerii sociali, partidele politice şi comisiile parlamentare. De
asemenea, România a adăugat şi alte dimensiuni procesului de elaborare a
documentelor de poziţie şi negociere, respectiv un amplu proces de
consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu statele membre ale UE şi cu
echipele de negociere ale statelor candidate la aderare.
Mai precis, în 2001, România a elaborat şi trimis oficial Uniunii
Europene un număr de 31 de documente de poziţie (17 documente de
poziţie, 8 documente de poziţie complementare, 4 documente de poziţie
153

revizuite şi 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000). Până la
sfârşitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene
documentele de poziţie pentru toate cele 29 de capitole de negociere.
În cursul preşedinţiei suedeze şi belgiene (la Conferinţele
Interguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie,
octombrie, noiembrie şi decembrie 2001) au fost deschise negocierile
pentru 8 capitole (cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului; cap. 5 – Dreptul
societăţilor comerciale; cap. 8 – Pescuitul; cap. 9 – Politica în domeniul
transporturilor; cap. 10 – Impozitarea; cap. 13 – Politica regională şi
ocuparea forţei de muncă; cap. 23 – Protecţia consumatorului şi a
sănătăţii; cap. 25 – Uniunea Vamală) şi au fost închise provizoriu
negocierile pentru 3 capitole (cap. 8 – Pescuitul; cap. 23 – Protecţia
consumatorului şi a sănătăţii; cap. 5 – Dreptul societăţilor comerciale).
Astfel, până la sfârşitul anului 2001, România a deschis negocierile
pentru 17 capitole de negociere, dintre care 9 capitole au fost provizoriu
închise.
Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor l-au constituit
deschiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât
mai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor de
aderare, precum şi îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri. În
2002, Delegaţia Naţională pentru Negocierea Aderării României la UE a
continuat accelerarea pregătirilor pentru negocieri, în concordanţă cu
Strategia de Extindere formulată de Comisia Europeană în noiembrie
2001 şi cu deciziile Consiliului European de la Laeken, în vederea
accelerării negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în
2002.
Având în vedere faptul că avansarea negocierilor se baza exclusiv
pe pregătirea internă, guvernul a intensificat măsurile necesare pentru
îndeplinirea criteriului de economie de piaţă funcţională şi a aplicat în
întregime Programul de Acţiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentru
Aderare, adoptat în ianuarie 2002. Prioritate a avut întărirea capacităţii
administrative a României, bazată pe planurile de acţiune pentru
capacitatea administrativă şi PHARE, aprobate de către Comisia
Europeană şi prezentate statelor membre. În consecinţă, 13 capitole de
negociere (cap. 1 – Libera circulaţie a mărfurilor; cap. 2 – Libera
circulaţie a persoanelor; cap. 3 – Libera circulaţie a serviciilor; cap. 7 –
Agricultura; cap. 11 – UEM; cap. 14 – Energia; cap. 15 – Politica
Industrială; cap. 21 – Politica regională; cap. 22 – Protecţia mediului; cap.
24 – Justiţie şi afaceri interne; cap. 28 – Control financiar; cap. 29 –
154

Prevederi financiar bugetare şi cap. 30 – Instituţii) au fost deschise în
cadrul Conferinţelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie,
iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie 2002, în timp ce cap. 11 –
UEM; cap. 13 – Politica socială; cap. 15 – Politica Industrială; cap. 19 –
Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei; cap. 20 – Cultura şi politica în
domeniul Audiovizualului; cap. 25 – Uniunea vamală şi cap. 30 –
Instituţii – au fost închise provizoriu.
În 2003, cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului a fost închis
provizoriu, în cadrul Conferinţei de Aderare Interguvernamentale din
aprilie. De asemenea, în luna iunie 2003 au mai fost închise provizoriu şi
cap.1 – Libera circulaţie a mărfurilor şi cap. 10 – Impozitarea. Tot în
2003, capitolele 2 – Libera circulaţie a persoanelor, respectiv cap. 9 –
Politica în domeniul transporturilor au fost închise provizoriu, la
Conferinţa de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc la
Bruxelles, la 9 decembrie. De asemenea, cu acel prilej, s-a confirmat
închiderea capitolului 28 – Controlul financiar.
În cursul preşedinţiei irlandeze, la Conferinţa de Aderare
România-UE din 4 iunie 2004 au fost închise provizoriu cap. 7 –
Agricultura şi cap. 29 – Prevederi financiare şi bugetare. Capitolul de
negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferinţei
de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles la 30 iunie 2004.
România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulaţie
a serviciilor şi cap.21 – Politica regională şi coordonarea instrumen-
telor structurale în cadrul Conferinţei de Aderare România-UE,
desfăşurată la Bruxelles, la 23 septembrie 2004.
La conferinţa de aderare din 26 noiembrie 2004, România a închis
provizoriu capitolele 22 – Mediu şi cap.31 – Diverse. România a finalizat
negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor două capitole de
negociere, cap.6 – Concurenţa şi cap. 24 – Justiţie şi afaceri interne.
Închiderea celor două capitole a avut loc cu prilejul conferinţei de aderare
România-UE care a avut loc la Bruxelles, la 8 decembrie 2004.
La 25 aprilie 2005, România a semnat, la Luxemburg, Tratatul de
aderare la Uniunea Europeană. Semnarea Tratatului a stat la baza
procesului de ratificare de către ţările membre ale UE, care a formalizat
aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
3. Cadrul instituţional de aderare a României la UE

Pentru pregătirea aderării la UE, au fost create mai multe instituţii,
atât comune, România-UE, cât şi unele naţionale.
155

Instituţiile comune au fost create prin Acordul European de
Asociere, ele fiind:
- Consiliul de asociere;
- Comitetul de asociere;
- Comitetul parlamentar de asociere.
Consiliul de asociere a reprezentat o instituţie comună România-
UE menită a supraveghea realizarea Acordului. Rolul său a fost de a
examina orice problemă ivită în cadrul Acordului sau oricare altă
problemă bilaterală sau internaţională de interes comun. A fost alcătuit
din: membri desemnaţi ai Guvernului României, membri ai Consiliului
UE şi ai Comisiei Europene. Preşedinţia sa a fost asigurată, pe rând, de
câte un membru al Guvernului şi un membru al Consiliului UE. S-a
întrunit cel puţin o dată pe an, la lucrările sale putând participa, în calitate
de observator, şi reprezentantul Băncii Europene de Investiţii. Consiliul
de Asociere putea lua decizii obligatorii pentru părţi, în domeniile
prevăzute de Acord, putea face recomandări sau soluţiona diferende.
Comitetul de Asociere a fost înfiinţat pentru a asista Consiliul de
Asociere. A fost format din reprezentanţi ai Guvernului României şi
reprezentanţi ai Consiliului UE şi ai Comisiei Europene, la nivel de
funcţionari superiori. A avut rolul efectiv de a pregăti şedinţele
Consiliului de Asociere. Acesta din urmă putea delega Comitetului
oricare dintre prerogativele sale iniţiale.
Comitetul parlamentar de asociere a reprezentat instituţia-forum de
dezbatere, în care parlamentarii români şi europeni au putut schimba
opinii cu privire la extindere şi viitorul Europei. Reuniunile Comitetului
parlamentar de asociere se încheiau cu adoptarea unui document final cu
valoare politică de recomandare.
La nivel naţional, au fost instituite:
- Ministerul Integrării Europene;
- Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană;
- Delegaţia naţională pentru negocierea aderării României la UE;
- Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană;
- Compartimentele de integrare europeană din ministere şi din alte
instituţii publice;
- Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor
comunitare;
- Misiunea permanentă a României pe lângă UE;
- Institutul European din România.
156

Ministerul Integrării Europene a devenit principala autoritate a
administraţiei centrale de specialitate cu atribuţii exclusive în domeniul
pregătirii aderării României la UE, precum şi în conducerea negocierilor
de aderare.
Pentru realizarea obiectivelor aderării, MIE a exercitat următoarele
funcţii:
- strategice, de asigurare a elaborării strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare în domeniul integrării europene;
- reglementare, de asigurare a elaborării cadrului normativ şi
instituţional pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul
integrării europene;
- reprezentative, de asigurare, în numele statului sau al Guvernului,
a reprezentării pe plan intern şi extern în domeniul integrării europene;
- autoritate de stat, de asigurare a monitorizării şi controlului
transpunerii reglementărilor comunitare în legislaţia naţională; de aplicare
şi respectare a reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea
instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea
sa;
- administrare, de asigurare a administrării patrimoniului său.
Dintre principalele atribuţii ale MIE s-au numărat:
- coordonarea relaţiilor ministerelor şi ale altor organe de spe-
cialitate ale administraţiei publice centrale cu instituţiile europene şi cu
statele membre;
- asigurarea, sprijinirea sau coordonarea îndeplinirii obligaţiilor
care decurg din dispoziţiile Acordului European de asociere;
- conducerea şi coordonarea activităţii Delegaţiei române pentru
negocierea aderării la UE, precum şi a procesului negocierilor de aderare
în ansamblul său;
- fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării
României la UE;
- urmărirea asigurării compatibilităţii şi coerenţei diferitelor pro-
grame şi acţiuni guvernamentale în materie de dezvoltare, restructurare,
reformă cu obiectivele aderării la UE;
- coordonarea şi monitorizarea activităţii de dezvoltare regională;
- urmărirea, în colaborare cu MAE, a procesului de reformă a
instituţiilor şi politicilor UE şi propunerea de măsuri care decurg din
acestea pentru autorităţile române;
- colaborarea cu MAE la organizarea de reuniuni informale ale
miniştrilor de resort ai statelor membre ale UE şi ai statelor candidate la
157

aderare, în funcţie de calendarul şi de tematica stabilite de Consiliul de
Afaceri Generale al UE;
- avizarea obligatorie a proiectelor de acte normative ce urmăresc
armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară;
- examinarea, sub aspectul compatibilităţii cu reglementările
comunitare, la solicitarea Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul,
a propunerilor legislative în vederea formulării punctului de vedere al
Guvernului asupra lor;
- coordonarea evaluării gradului de compatibilitate a legislaţiei
naţionale în vigoare cu actele normative comunitare şi formularea
propunerilor menite a accelera procesul de armonizare şi implementare;
- propunerea către guvern, în vederea susţinerii în Parlament, a
listei cuprinzând actele normative prioritare, însoţită de fundamentarea
necesară, în vederea accelerării procesului de aderare la UE;
- iniţierea măsurilor şi participarea, împreună cu instituţiile de
profil, la elaborarea programelor menite a sprijini pregătirea profesională
a funcţionarilor publici, precum şi a agenţilor economici, în domeniul
integrării europene;
- stabilirea, împreună cu ministerele şi cu celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, a sistemului de
date, informaţii şi rapoarte periodice cu privire la reflectarea evoluţiei
integrării europene şi supunerea lor analizei şi aprobării Guvernului;
- asigurarea informării, sub forma unor publicaţii periodice, asupra
evoluţiei procesului naţional şi european de integrare şi urmărirea
promovării valorilor şi a spiritului european în cadrul societăţii civile;
- organizarea, împreună cu ministerele şi cu celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, de acţiuni pentru
familiarizarea opiniei publice cu efectele procesului de aderare;
- cooperarea cu ministerele interesate de elaborarea, realizarea şi
promovarea în ţările membre ale UE şi în ţările candidate a unei strategii
de informare, comunicare şi de imagine privind evoluţia procesului de
pregătire a ţării pentru aderare;
- realizarea dialogului social pe problemele integrării europene cu
organizaţiile patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional şi
asigurarea secretariatului Consiliului consultativ pentru negocierea
aderării la UE.
Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană (CEIE) s-a creat
prin H.G. nr. 1508/2002. Preşedintele acestei instituţii este însuşi
premierul, iar Comitetul îi are în componenţă pe: ministrul integrării
158

europene, negociatorul şef, ministrul afacerilor externe, ministrul
finanţelor publice, ministrul pentru coordonarea Secretariatului general al
Guvernului.
Obiectivul său central l-a constituit asigurarea coordonării procesu-
lui de pregătire pentru aderare, în planul pregătirii sectoriale, al demersu-
rilor politico-diplomatice şi al strategiei de comunicare internă şi externă.
CEIE i-au revenit următoarele atribuţii:
- propunerea politicilor şi a măsurilor vizând derularea procesului
de pregătire a aderării şi desfăşurarea negocierilor;
- analizarea şi armonizarea proziţiilor ţării, susţinute în negocierile
de aderare;
- monitorizarea şi evaluarea stadiului pregătirilor pentru aderare şi
al negocierilor;
- evaluarea gradului de armonizare a legislaţiei româneşti cu
acquis-ul comunitar şi propunerea măsurilor generate;
- coordonarea aplicării strategiei de comunicare internă şi externă
privind aderarea la UE;
- soluţionarea diferenţelor de poziţii interministeriale în domeniul
măsurilor de aplicare a politicilor de pregătire pentru aderare;
- stabilirea poziţiilor şi armonizarea demersurilor politico-
diplomatice efectuate la nivelul membrilor Guvernului şi al structurilor
din subordinea lui.
Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană a fost
înfiinţat prin H.G. nr. 1508/2002 (M.O. nr 4 din 8 ianuarie 2003) şi a
reprezentat organul operativ de lucru menit a coordona, analiza şi dezbate
documentele elaborate de instituţiile cu responsabilităţi privind aderarea
la UE şi a discuta orice altă problemă legată de bunul mers al proceselor
de pregătire a aderării.
A fost constituit din: secretarii de stat pentru integrare europeană
din ministere şi responsabilii din celelalte instituţii cu atribuţii în
domeniu.
Delegaţia naţională pentru negocierea aderării la UE a fost
înfiinţată prin H.G. nr. 273/2001 (M.O. nr. 120 din 9 martie 2001), fiind
formată din: şeful Delegaţiei naţionale (ministru delegat, negociator şef);
adjuncţi; membri.
Dintre atribuţiile şefului Delegaţiei naţionale amintim: emiterea
metodologiilor de elaborare a documentelor de poziţie şi a dosarelor de
fundamentare ale lor; coordonarea elaborării documentelor de poziţie, a
dosarelor lor de fundamentare şi a oricăror alte documente necesare
159

procesului de negociere; conducerea procesului de negociere prin
stabilirea calendarului activităţilor, a responsabilităţilor instituţiilor şi prin
coprezidarea reuniunilor periodice ale delegaţiilor sectoriale; coordo-
narea procesului de urmărire a îndeplinirii angajamentelor asumate de
România prin procesul de negociere; coordoanarea grupului interminis-
terial permanent de negociatori, grup compus din reprezentanţi ai MIE,
MAE, Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Justiţiei.
Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte
instituţii publice create cu scopul de a descentraliza procesul de integrare
europeană. Ele au fost constituite la ministere şi la nivelul celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi la nivelul
prefecturilor.
Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor
comunitare s-a înfiinţat pe lângă MIE, funcţionând pe baza H.G. nr.
38/2004, ca organism consultativ, fără personalitate juridică, preşedintele
fiind ministrul integrării europene.
Dintre principalele atribuţii ale Comitetului amintim: asigurarea
fluxului permanent de informaţii privind programele comunitare de
finanţare, modul de accesare şi de implementare a lor; dezbaterea şi
prezentarea publică a unor propuneri privind priorităţile şi măsurile din
strategiile sectoriale, respectiv din Planul naţional de dezvoltare, aflate la
baza alocărilor fondurilor comunitare; analizarea stadiului de implemen-
tare a programelor şi proiectelor finanţate din fondurile comunitare.
Misiunea permanentă pe lângă UE Cu avizul MAE, MIE a
desemnat, prin ordin al ministrului, dintre specialiştii săi, consilieri şi/sau
experţi care să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Misiunii permanente a
României pe lângă UE.
Institutul European din România a fost înfiinţat prin Ordonanţa din
29 ianuarie 1998 (M.O. nr. 40, din 30 ianuarie 1998) ca instituţie publică
sub autoritatea MIE. Dintre principalele sale atribuţii, amintim: efectuarea
de studii pentru elaborarea elementelor de fundamentare a politicii în
domeniul integrării europene; contribuţia la aplicarea politicilor cons-
trucţiei instituţionale pentru integrare; promovarea în societate a spiritului
şi valorilor europene; coordonarea traducerii acquis-ului comunitar în
limba română şi a legislaţiei române în limbile de lucru ale UE, inclusiv
crearea de baze de date cu legislaţia tradusă, răspunzând de unificarea şi
revizuirea acestor traduceri.
160

1. Ana Maria Dobre, Ramona Coman, coord., România şi integrarea
europeană, Institutul European, Iaşi, 2005.
Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Editura Militară, Bucureşti,
2006.
TEXTE DE COMENTAT
• Analizaţi comparativ următoarele două rapoarte de monitorizare
asupra României ale Comisiei Europene:
a) 2000
Conform Raportului anual al Comisiei Europene asupra progreselor
făcute de statele candidate privind condiţiile de aderare la UE, care
acoperă perioada până la 30 septembrie 2000, exporturile României către
ţările UE se situau în ultimul an la 5,8 miliarde EURO, iar importurile
reprezentau 6,3 miliarde EURO. Raportat la numărul populaţiei, schim-
burile ţărilor UE cu România se situau atunci la nivelul cel mai scăzut
dintre toate ţările candidate.
În perioada 2000-2002, asistenţa financiară totală către România s-a
ridicat în jurul cifrei de cel puţin 242 milioane EURO alocate prin
programul PHARE, 150 milioane prin programul pentru agricultură şi
dezvoltare rurală SAPARD şi 270 milioane EURO prin programul de
infrastructură şi protecţia mediului ISPA.
O listă a nerealizărilor României ne arată drumul deosebit de dificil
şi complex ce trebuie parcurs de aceasta în continuare.
a) Criteriul politic. Motive de îngrijorare reprezintă practica
Parlamentului de a adopta măsuri legislative în lipsa unei consultări
adecvate şi de a modifica sau respinge ordonanţele fără stabilirea unei
limite de timp în privinţa examinării. De asemenea, insuficienta coor-
donare şi procedurile de consultare inadecvate continuă să reducă
eficienţa activităţii executivului. Este amintită şi larga răspândire a
corupţiei, care subminează nu numai funcţionarea sistemului legal, ci are
efecte negative asupra economiei şi diminuează încrederea în autorităţile
161

politice. În privinţa drepturilor omului şi protecţiei minorităţilor sunt
subliniate: lenta desfăşurare a procesului de restituire a pământurilor
confiscate de regimul comunist, necesitatea demilitarizării poliţiei;
deblocarea legislaţiei privind restituirea pământurilor agricole, pădurilor
şi alte tipuri de proprietate; activitatea necorespunzătoare pentru protecţia
copilului şi respectarea adoptărilor.
b) Criteriile economice. Între România şi ţările UE există însemnate
decalaje în ce priveşte indicatorii de nivel şi indicatorii calitativi ai
dezvoltării economice, prezente atât în ceea ce priveşte nivelul mediu al
indicatorilor pe locuitor, cât şi în raport cu fiecare ţară membră în parte.
La nivelul României, în 1998, PNB a fost de 36,9 mii milioane ECU.
Suntem pe locul trei din coada listei (cf. Statistical yearbook an candidate
and South-East European countries), înaintea Albaniei şi Bulgariei în ce
priveşte PNB/locuitor, cu doar 1.600 de EURO, spre deosebire de Cipru
(12.200 EURO), Slovenia (8.800 EURO), Malta (8.300 EURO), Rep.
Cehă (4.900 EURO) sau Ungaria (4.100 EURO). Datoria externă brută la
nivelul întregii economii româneşti a reprezentat, în 1998, o proporţie de
17,9% din PIB şi a fost de 6.054 milioane ECU, balanţa de plăţi fiind
negativă, cu un minus de 2.647 milioane ECU. Deşi deţine circa 6% din
populaţia UE, România nu produce decât 0,4% din PIB comunitar.
Factorii care au condus la acumularea şi accentuarea acestor decalaje ţin,
în esenţă, de muncă şi capital, de volumul şi structurile de ramură ale
acestora şi de randamentele obţinute. România marchează un punct
pozitiv la indicatorul datoriei publice; deţine numai circa 15-20% din
PIB, faţă de peste 70% în ţările UE (cf. studiului realizat de I.E.N. al
Academiei Române).
Ponderea sectorului privat în PIB se prezintă astfel: Ungaria – 80%,
Cehia – 80%, Estonia – 75%, Slovacia – 75%, Lituania – 70%, Rusia –
70%, Polonia – 65%, Letonia –65%, Bulgaria – 60%, România – 60%,
Slovenia – 55%.
Acelaşi Raport al Comisiei Europene introduce pe lista nerea-
lizărilor: nereuşitele privind stabilitatea macroeconomică; climatul de
afaceri neatractiv din cauza nesiguranţei legislaţiei politice şi economice;
indisciplina fiscală, chiar dacă, în 1999, s-a reuşit reducerea deficitului
fiscal de la 5 la 3,5 % din PIB; reforma şi transparenţa finanţelor publice;
implementarea reformei în domeniul asigurărilor sociale şi al ocrotirii
sănătăţii; menţinerea controlului asupra unor preţuri; incertitudinile
privind asigurarea dreptului de proprietate şi repetatele schimbări în ce
priveşte legislaţia şi accesul la sursele de finanţare.
162

Concluzia generală este că România nu poate fi considerată o
economie de piaţă funcţională şi nu este în stare să facă faţă pe termen
mediu presiunilor competitive şi forţelor pieţei din cadrul UE.
Nerealizări sunt marcate şi în dreptul unor articole precum: libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi posibilitatea de a furniza
servicii, dreptul de autor şi marcă, legislaţie concurenţială, agricultură,
pescuit, transport, politicile de protecţie socială şi somaj, telecomunicaţii
şi tehnologia informaţiei, mediul înconjurător, protecţia consumatorului,
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Diferenţele importante în ce priveşte dezvoltarea infrastructurii
rutiere au un impact major atât asupra turismului, cât şi asupra dezvoltării
economice, în general. Densitatea autostrăzilor în 1999 (km/1.000 kmp)
era următoarea: UE – 14,8; Slovenia – 12,5; Cehia – 6,4; Slovacia – 6,0;
Ungaria – 4,8; Estonia – 1,5; Polonia – 1,0; România – 0,7.
În raport cu media de utilizare a suprafeţelor agricole în ţările UE,
de 41,8%, gradul de utilizare în Europa Centrală şi de Est este, în general,
mai ridicat, aici neexistând încă restricţionări comunitare ale producţiei:
România – 62%; Bulgaria – 55,5%; Ungaria 66,5%; Slovacia – 49,9%;
Slovenia – 32,1%; Cehia – 54,3%; Polonia – 59,1%; Lituania – 48,5%;
Letonia – 39%; Estonia – 32%. Analiştii occidentali consideră că
ponderea ridicată a agriculturii în PIB indică o economie nerestructurată.
Dacă în ţările UE media este de 2%, în ţările candidate situaţia se prezintă
astfel: România – 19%; Bulgaria – 20%; Cehia – 1,8%; Ungaria – 5,2%;
Estonia – 4%; Letonia – 5%; Lituania – 10%; Polonia – 4%; Slovacia –
4,6%; Slovenia – 4,4%.
Una din cerinţele UE pentru România este includerea ca prioritate
strategică a dezvoltării tehnologiei informaţiei. În condiţiile în care,
pentru anul 2000, contribuţia industriei informaţiei şi a comunicaţiilor la
produsul mondial brut reprezintă circa 10%, nu e de mirare că tot
mapamondul şi-a focalizat resursele şi acţiunile către dezvoltarea cât mai
rapidă a acestui sector economic. Statisticile arată că, la sfârşitul lui 1999,
în România, existau aproximativ 644.000 de utilizatori de Internet.
Aceasta este o cifră foarte mică dacă ne gândim că în lume există 375 de
milioane de oameni care folosesc Internetul, numai în Anglia fiind 18
milioane de internauţi. Situaţia acestora, în ţările Europei Centrale şi de
Est, raportată la 100 de locuitori (utilizatori casnici/utilizatori profesio-
nali), se prezintă astfel: România – 0,3/2,5; Estonia – 8/5; Letonia – 0,4/4;
Lituania – 2/1; Polonia – 1/5; Cehia – 2/2; Ungaria – 1/1; Slovenia – 6/7;
Bulgaria – 2/2,5. În România existau, la sfârşitul anului 1999, 623.600 de
163

P.C.-uri, dintre care 200.000 la domiciliu şi 423.000 în business şi
administraţie, ceea ce ne situează pe unul din locurile codaşe, cu numai
2,8 la 100 de locuitori, faţă de Slovenia cu 24 şi Polonia cu 14. Numărul
de abonaţi la telefonia mobilă a crescut cu 108%, în comparaţie cu
Bulgaria, unde creşterea a fost de 113%, Albania – 154%, Slovenia –
237%. De remarcat faptul că rata medie de creştere pentru ţările din
Europa Centrală şi de Est este de 80%. La capitolul linii telefonice
digitale suntem pe locul 9, cu o rată de digitalizare de 55%, după Polonia
– 97%, Slovenia – 93%, Bosnia – 85%, Bulgaria – 78%, Ungaria – 75%,
Cehia – 72%, Macedonia – 61%. În privinţa numărului de aparate
telefonice ne aflăm pe penultimul loc, având 20,1 aparate telefonice la
100 de locuitori.
Cheltuielile alocate pentru sănătate situează România în plutonul
codaş al ţărilor analizate, cu doar 2,3% din totalul bugetului, în
comparaţie cu alocările bugetare de 5,3% din Ungaria, 4,2% din Polonia
sau 3,8% din Lituania. Nu avem decât 184 de medici la 100.000 de
locuitori, mai prost decât noi stând doar Turcia cu 116 medici la 100.000
de locuitori. La capitolul mortalitate infantilă ne situăm pe locul doi cu
marele procentaj de 20,5 decese la mia de nou-născuţi, după Turcia care
înregistrează 37,9 decese la mie. Recordul îl deţin Cehia şi Slovenia, cu o
rată de decese de numai 5,2 la mie.
Procesul integrării implică astfel asumarea unor angajamente ferme
din partea României, cu anumite termene pentru atingerea standardelor
UE, măsuri pentru transpunerea în practică a angajamentelor asumate şi
reglementări pentru promovarea măsurilor şi realizarea politicilor de
integrare.
b) 2005
Progresele evidenţiate în Addendumul la Raportul anual 2005
În scrisoarea de avertizare înaintată României la începutul lunii
iunie, Comisia Europeană atrăgea atenţia asupra necesităţii de a remedia
în cel mai scurt timp deficienţele constatate cu privire la implementarea
normelor comunitare privind achiziţiile publice, dreptul de proprietate
intelectuală, în special în ceea ce priveşte lupta împotriva pirateriei şi
mărfurilor contrafăcute, concurenţa, politica agricolă comună, sisteme IT
pentru asigurarea interoperabilităţii în domeniul impozitării, protecţia
mediului înconjurător, precum şi la aplicarea efectivă a cadrului legal
anticorupţie existent (în special investigarea şi anchetarea efectivă a
persoanelor în cazurile de corupţie la nivel înalt), întărirea managemen-
tului frontierei, iar, ulterior, la sectorul sanitar veterinar şi de siguranţă
alimentară.
164

Legat de aceste aspecte, potrivit datelor transmise de Guvern
reprezentanţilor Comisiei Europene, principalele progrese înregistrate de
ţara noastră în perioada iulie - septembrie 2005, în diferite domenii-cheie
menţionate în scrisoarea de avertizare a executivului comunitar, sunt
următoarele:
Achiziţii publice: Ministerul Finanţelor Publice (MFP) a elaborat
strategia de reformă a sistemului achiziţiilor publice, precum şi planul de
acţiune corespunzător şi a fost înfiinţată Autoritatea Naţională pentru
Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice. (...)
Energie: În ceea ce priveşte capitolul „Energie”, este menţionat
faptul că, începând cu 1 iulie 2005, gradul de deschidere a pieţei de
energie electrică a fost majorat de la 55% la 83,5%, în avans cu un an şi
jumătate faţă de termenul prevăzut în cadrul negocierilor de aderare. (...)
Combaterea corupţiei: Un alt aspect căruia guvernanţii români i-au
acordat o atenţie deosebită în perioada analizată a fost combaterea
corupţiei, prin implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie pentru
perioada 2005-2007, urmărindu-se în acest sens creşterea transparenţei şi
integrităţii în administraţia publică, prevenirea corupţiei în mediul de
afaceri, creşterea integrităţii şi rezistenţei la corupţie a sistemului judiciar,
reducerea numărului de structuri cu atribuţii în lupta împotriva corupţiei,
combaterea corupţiei prin mijloace administrative, precum şi implemen-
tarea completă a instrumentelor anticorupţie comunitare şi ale OECD şi
Consiliului Europei. Acest lucru s-a realizat prin dezvoltări legislative şi
de strategie la nivelul PNA, al Autorităţii Naţionale a Vămilor (ANV) şi
al Poliţiei Române, dar şi prin dezvoltări instituţionale la nivelul ANV, al
Ministerului Administraţiei şi Internelor şi al Poliţiei Române. Ca urmare
a măsurilor luate, în perioada 1 iunie – 1 septembrie 2005, Parchetul
Naţional Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată a 33 de cauze
referitoare la 216 inculpaţi, pentru săvârşirea a 327 infracţiuni de corupţie,
asimilate ori conexe, la diferite niveluri ale administraţiei publice. În
cazurile trimise în judecată de PNA, instanţele au pronunţat 35 de hotărâri
de condamnare împotriva a 89 de inculpaţi. Dintre acestea, 10 hotărâri
privind 29 inculpaţi au rămas definitive.
Concurenţa: Raportul de monitorizare privind ajutoarele de stat
acordate agenţilor economici cu certificate de investitor în zonele
defavorizate a fost transmis la Comisia Europeană în data de 19 iulie
2005. (...) Din totalul celor 91 de decizii emise de către Consiliul
Concurenţei începând cu anul 2001, în 39 de cazuri ajutoarele de stat au
fost efectiv acordate, agenţii economici respectând graficele eşalonărilor
165

stabilite; 33 dintre decizii nu au fost puse în aplicare, ajutoarele de stat
fiind anulate pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute; 6 decizii au fost
revocate, emiţându-se decizii noi de modificare a ajutoarelor; 12 decizii
sunt încă în derulare, constituind obiectul monitorizării în continuare (....).
Finanţări europene: Referitor la finanţările din partea UE,
documentul Guvernului menţionează că o parte din fondurile Phare a fost
alocată pentru inundaţii. Totodată, în contextul inundaţiilor catastrofale ce
au afectat România în această vară, Comisia Europeană a agreat ca o
parte din fondurile Phare disponibile să fie utilizată pentru proiecte de
reabilitare a infrastructurii afectate de inundaţii, în cadrul componentei de
coeziune economică şi socială din Programul Phare 2003. (...)
În domeniul parteneriatului public-privat, Unitatea Centrală pentru
Coordonarea Activităţilor în Domeniul Parteneriatului Public-Privat din
cadrul Autorităţii de Management pentru Infrastructură, Ministerul
Finanţelor Publice, a transmis Comisiei Europene, la 15 august ultima
versiune a normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei de
Urgenţă privind contractele de parteneriat public-privat. (...)
Addendumul la Raportul anual pe 2005, pe care Guvernul
României l-a înaintat reprezentanţilor Comisiei Europene, în cadrul
întâlnirii bilaterale desfaşurate la Bruxelles în data de 14 septembrie,
completează informaţiile cuprinse în raportul iniţial pe care România l-a
transmis, pe 30 iunie, Comisiei Europene şi care acoperă perioada
septembrie 2004 - iunie 2005.
• Comentaţi, pe baza cunoştinţelor deja dobândite despre procesul
negocierii, conţinutul Raportului de Monitorizare din octombrie 2005.
Puncte tari:
Politic: reforma sistemului juridic pentru ca acesta să devină mai
independent, eficient şi profesionist este în curs. A continuat să se
amelioreze situaţia libertăţii presei, a restituirii proprietăţii, a minorităţilor
şi a protecţiei copilului.
Economie: situaţia macroeconomică a continuat să se îmbunătă-
ţească. România s-a bucurat de o creştere economică robustă, conco-
mitent cu îmbunătăţirea ratelor de ocupare a forţei de muncă, colectare a
taxelor şi cu reducerea inflaţiei. Reforme majore în sectoarele energiei şi
transportului au fost realizate conform calendarului propus.
Capitolul 1 – Libera circulaţie a persoanelor: un nivel înalt de
armonizare a fost atins în ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a
calificărilor profesionale.
166

Capitolul 3 – Libera circulaţie a serviciilor: armonizarea legis-
lativă în domeniul serviciilor financiare a fost aproape finalizată.
Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalului: toate restricţiile din
calea mişcării capitalurilor şi plăţilor au fost înlăturate.
Capitolul 6 – Politica concurenţei: progrese importante au fost
făcute în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei antitrust, iar capacitatea
administrativă a Consiliului Concurenţei a crescut semnificativ.
Mecanismul de preconsultare cu privire la ajutoarele de stat notificate este
funcţional. Nu au mai fost acordate ajutoare de stat sectorului siderurgic.
Capitolul 14 – Energie: Un nivel înalt de armonizare a fost atins,
iar structurile administrative, inclusiv organismele cu rol de reglementare
a pieţei sunt operaţionale. Restructurarea sectoarelor gaz şi electricitate se
desfăşoară conform calendarului propus.
Puncte slabe:
Politic: Progrese foarte limitate în ceea ce priveşte capacitatea
administrativă generală ca urmare a faptului că personalul şi resursele
financiare rămân insuficiente. Eforturi substanţiale trebuie făcute pentru
finalizarea reformei administraţiei publice şi a serviciului public. Reforma
în justiţie trebuie să continue în conformitate cu calendarul stabilit în
Strategia şi Planul de acţiune adoptate; eforturi serioase sunt încă nece-
sare din partea celor care lucrează în acest sistem pentru internalizarea
reformelor şi implementarea eficientă a acestora.
Corupţia rămâne o problemă serioasă şi larg răspândită, iar lupta
împotriva corupţiei trebuie să continue să fie prioritară, inclusiv aplicarea
legislaţiei existente, rezolvarea corupţiei politice la nivel înalt şi asi-
gurarea unor structuri eficiente de aplicare a legii, care cooperează între
ele. (…)
Trebuie acordată o atenţie asigurării accesului romilor la servicii
sociale de locuinţe şi la piaţa muncii.
Economie: Există riscul ca creşterea economică să nu fie echi-
librată: creşterea puternică, bazată pe consum, a determinat o balanţă
comercială în deteriorare, iar aceasta, cuplată cu reforma fiscală şi cu
creşterea cheltuielilor publice, a determinat o creştere a deficitului public.
Ritmul privatizării rămâne scăzut. Mediul de afaceri legislativ şi admi-
nistrativ, inclusiv aplicarea procedurii falimentului, are încă nevoie de o
îmbunătăţire considerabilă. Pieţei muncii îi lipseşte flexibilitatea.
Capitolul 1 – Libera circulaţie a bunurilor: armonizarea deplină
cu acquis-ul comunitar, precum şi implementarea legislaţiei trebuie
realizate urgent pentru a asigura aplicarea unor proceduri de achiziţii
publice transparente şi bazate pe principiile concurenţei.
167

Capitolul 3 – Libertatea de circulaţie a serviciilor: în ceea ce
priveşte sectorul asigurărilor auto, aplicarea redusă a regulilor cu privire
la daunele către terţe părţi şi procentul considerabil de maşini neasigurate
cauzează probleme serioase. Dacă eforturile de aplicare a legislaţiei
referitoare la asigurările auto nu sunt accelerate, controlul la frontieră al
autovehiculelor va fi menţinut la aderare.
Capitolul 5 – Dreptul societăţilor comerciale: aplicarea redusă a
actualei legislaţii referitoare la protecţia drepturilor de proprietate indus-
trială şi intelectuală datorată slabei capacităţi administrative trebuie reme-
diată urgent. Măsuri sporite sunt necesare pentru finalizarea armonizării
legislative.
Capitolul 7 – Agricultură: pregătirile pentru agenţiile de plăţi,
pentru sistemul integrat de administraţie şi control trebuie accelerate
dramatic. Eforturi considerabile sunt necesare, de asemenea, în sectorul
veterinar, în mod special pentru îmbunătăţirea sistemului de control
veterinar pe piaţa internă, realizarea eficientă a controlului bolilor la
animale, asigurarea unui control sigur al encefalopatiilor spongiforme
transmisibile şi controlul subproduselor animale şi aplicarea standardelor
UE în domeniul sănătăţii publice în sectorul veterinar.
Capitolul 10 – Impozitarea: Capacitatea administrativă şi de
management generală trebuie îmbunătăţită. Trebuie accelerat urgent
ritmul implementării sistemelor IT interoperabile de impozitare.
Capitolul 13 – Politica socială şi de ocupare: trebuie acordată
atenţie imediată îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei şi a
cheltuielilor cu sănătatea. Accesul la servicii de sănătate, în special pentru
comunitatea romilor, trebuie îmbunătăţit.
Capitolul 21 – Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale: eforturi semnificative sunt necesare pentru consolidarea
cadrului instituţional, inclusiv creşterea şi consolidarea capacităţii admi-
nistrative şi a cooperării între structurile de la nivel central şi regional.
Trebuie garantat un management sănătos al fondurilor de la Uniunea
Europeană.
Capitolul 22 – Protecţia mediului: în domeniul poluării indus-
triale sunt necesare eforturi semnificative pentru ca autorizaţiile emise de
administraţiile locale şi regionale agenţilor economici care intră sub
incidenţa directivei de Prevenire şi Control Integrat al Poluării să fie
conform standardelor. Capacitatea administrativă generală trebuie întărită.
Capitolul 24 – Justiţie şi afaceri interne: în primul rând, pregă-
tirile pentru implementarea acquis-ului Schengen şi gestionarea viitoa-
168

relor frontiere externe ale Uniunii trebuie accelerate semnificativ. Trebuie
să se clarifice sursele de finanţare mobilizate pentru a răspunde cerinţelor
specifice de management la frontieră; trebuie îmbunătăţită în continuare
capacitatea operaţională în termeni de personal, formare profesională şi
echipamente. În al doilea rând, eforturile României de luptă practică
împotriva corupţiei şi a fraudei trebuie îmbunătăţite semnificativ. Legis-
laţia existentă în domeniul luptei anticorupţie trebuie aplicată riguros, iar
corupţia din structurile de aplicare a legii trebuie atacată ferm. Mai mult,
trebuie să existe o implementare total transparentă, responsabilă şi strictă
a tuturor codurilor etice şi deontologice pentru funcţionarii publici,
însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale pentru a transmite
un mesaj puternic de descurajare a faptelor de corupţie.
169

VII. STRATEGIA UE CU PRIVIRE
LA EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST
Marea majoritate a specialiştilor consideră că prăbuşirea blocului

comunist din Europa Centrală şi de Est nu a găsit Comunitatea Europeană
total pregătită în vederea unei extinderi a sa şi în aceste zone ale
continentului. De exemplu, dacă luăm în calcul numai resursele acordate
programului PHARE pentru perioada 1991-1993, ele se ridicau la o
modestă sumă, puţin sub 3 miliarde ECU•, sumă alocată pentru toate
statele foste comuniste.
Un analist occidental, Anne-Cécile Robert, sublinia, într-un articol
din Le Monde diplomatique, că „Uniunea Europeană este o organizaţie
adultă, dar imatură: ea este incapabilă să discute în profunzime viitorul
său (ce fel de proiect comun pentru o organizaţie din ce în ce mai
compozită?) şi preferă să se piardă în meandrele mecanismelor
instituţionale (câte voci pentru fiecare ţară în Consiliul de Miniştri) sau în
fuga înainte (extinderea masivă cu zece noi state, în timp ce instituţiile nu
au fost reformate în profunzime). Consultarea reprezentanţilor naţionali şi
a cetăţenilor se situează totdeauna sub semnul unei ameninţări. Din ce în
ce mai mult, europenii se supun unui slogan discutabil: «Acest tratat nu
este bun, dar trebuie adoptat, altfel Europa nu va supravieţui»”.
Arhitectura Uniunii Europene este caracterizată tocmai prin aceşti
paşi mărunţi, dar şi prin realizarea unor compromisuri sau concilieri, prin
adoptarea de noi proiecte.
Strategia europeană de integrare nu reprezintă un document-stan-
dard, gata de a fi aplicat; strategia europeană de integrare este alcătuită
dintr-un adevărat complex de concepţii şi acţiuni menite a pune în operă
decizia politică stabilită prin tratatele asupra Uniunii Europene. Această
•
Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, numai landurile germane
primiseră o sumă aproximativ asemănătoare pentru dezvoltare din Fondul de
Coeziune.
170

gândire strategică vizează absolut toate aspectele – de la cele teoretice şi
metodologice la cele practice, aplicative – şi se bazează pe mecanisme
flexibile şi adaptabile.
Strategia europeană de integrare se manifestă, deci, pe toate
planurile şi sub toate aspectele. Ca orice strategie dinamică şi complexă,
ea prezintă trei mari dimensiuni: de integrare a forţelor; de generare a
mijloacelor; de operaţionalitate europeană.
Strategia de integrare a forţelor constă în conceperea şi aplicarea
unor principii de constituire a structurilor economice, politice, sociale,
informaţionale şi militare care să asigure integrarea continentului. Ea se
desfăşoară pe două paliere:
- conceperea şi realizarea unor structuri noi, deja integrate şi inte-
grante ale continentului (organisme, instituţii, ramuri economice, bănci
etc);
- reconfigurarea structurilor (economice, politice, sociale, educa-
ţionale, informaţionale, culturale, militare etc.) existente potrivit noilor
principii şi noilor exigenţe.
Primii paşii în direcţia construirii unui „dig” mult mai solid de
legătură cu zona Europei Centrale şi de Est au fost făcuţi de Margaret
Thacher, în noiembrie 1989, când a fost lansată ideea unui tratat de
asociere, tratat ce se putea baza pe substanţa art. 238 al Tratatului de la
Roma, prin care se „puteau încheia cu alte state sau organizaţii interna-
ţionale acorduri de asociere implicând drepturi şi obligaţii reciproce,
acţiuni comune şi proceduri specifice”. Era articolul după care se ghidase
şi încheierea acordurilor de asociere cu celelalte ţări doritoare – Grecia
(1961), Turcia (1963), Malta (1969), Cipru (1971) etc.
Textul, destul de vag, oferea o mare flexibilitate în ceea ce priveşte
conceperea şi înţelegerea fiecărui tratat de asociere în parte, după cum au
remarcat rapid şi analiştii. În plus, perioada anilor ’90 era considerată
doar o „întindere de mână”, prin intermediul acestor tratate, nu o decizie
fermă în ceea ce priveşte o posibilă integrare a noilor state în structurile
europene deja formate sau în curs de formare.
În perioada 1993-1997 au fost trasate principalele coordonate ale
politicii faţă de statele din Europa Centrală şi de Est, respectiv şi faţă de
România, politică jalonată de trei principii majore:
- principiul condiţionalităţii (enunţat prin criteriile de la Copenhaga);
- principiul diferenţierii (sesizat încă din stadiul negocierilor de
asociere);
- principiul compartimentării (strategia „în valuri”).
171

Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luată la Helsinki,
Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare, bazat nu pe potenţialul
unei ţări, ci pe cel al unei întregi regiuni geografice. S-a trecut astfel de la
un proces preponderent economic la unul preponderent geopolitic, dictat
de realităţile momentului (cu predilecţie, escaladarea războiului din
spaţiul fost iugoslav). Integrarea fostelor ţări comuniste din această zonă a
însemnat încercarea de scoatere a lor dintr-o sferă de influenţă, dar şi o
încercare de supradimensionare a spaţiului deţinut, de sporire a puterii.
Un autor, precum analistul Jerzy J. Wiatr, definea, în primul număr
al unei reviste dedicate în exclusivitate problematicii analizate („Central
European Political Science Review, Quarterly of Central European
Political Association” (Ed. Janos Simon), nr. 1/2000, rolul pe care spaţiul
Europei Centrale îl poate avea în plan internaţional (este semnificativ
chiar titlul articolului: „Europa Centrală în cadrul Noii Ordini Mondiale”).
Situaţia geostrategică a regiunii central-europene era marcată, în
acel moment, în opinia lui J.J. Wiatr, de trei schimbări majore:
• admiterea în NATO a trei dintre statele regiunii (Polonia, Cehia,
Ungaria);
• intervenţia forţelor NATO în Kosovo;
• schimbările din Rusia, odată cu alegerea lui Vladimir Putin ca
preşedinte.
Noua strategie a NATO de a apăra drepturile omului, dacă este
necesar, prin forţă, chiar prin intervenţii în afara statelor membre ale
Alianţei, concretizată în Kosovo, solicită – afirma autorul menţionat –
dezbateri serioase şi o atentă planificare a politicilor, caz în care noile
state membre NATO, beneficiind de o mai bună cunoaştere a zonei, pot
exercita o influenţă importantă asupra partenerilor occidentali. Totodată,
evoluţiile din Rusia erau considerate elementul-cheie al rolului pe care
Europa Centrală îl poate juca în Europa. Statele Europei Centrale pot
constitui o punte între Occident şi o Rusie care cooperează cu statele post-
comuniste, respectându-le independenţa; în situaţia în care Rusia ar reveni
la tendinţe hegemonice în regiune, Europa Centrală ar putea contribui
substanţial la apărarea intereselor comunităţii statelor democratice.
Extrapolând, toate aceste considerente pot fi valabile şi pentru zona
Europei Centrale şi de Est, în care este inclusă şi România. Astfel că,
după summit-ul de la Helsinki, interesele strategice au pus în umbră
aspectele tehnice ale unei posibile extinderi. Începând din acest moment,
analiştii consideră că UE a abandonat formal strategia de lărgire „în
valuri”, optând pentru o abordare în bloc. Îndeplinirea criteriului politic a
172

devenit suficientă pentru începerea negocierilor, în timp ce criteriul
economic, respectiv cel al implementării acquis-ului comunitar, trebuia să
fie analizat serios doar după începerea negocierilor.
Conceptul de extindere
Extinderea europeană este un proces care rezultă din voinţa şi
nevoia de unitate a continentului. Între caracteristicile importante ale
acestui proces se pot număra şi următoarele:
- Uniunea Europeană este o construcţie dinamică, perfectibilă şi
consensuală;
- Uniunea Europeană are un caracter necesar, cu determinări
complexe, pe toate palierele, de la nivelul statelor la nivelul procesului de
globalizare;
- Integrarea europeană se realizează prin creşterea performanţelor şi
a standardelor, astfel încât să se prevină crearea premiselor unei noi
divizări europene;
- Extinderea Uniunii Europene nu înseamnă doar primirea de noi
state, ci şi reconstrucţia continuă a spaţiului european, creşterea gradului
de securitate economică, politică, socială şi militară, crearea de noi
dimensiuni ale entităţii civilizaţionale europene;
- Construcţia europeană a început printr-un anumit tip de
fuzionare a celor mai dure nuclee ale continentului – reconcilierea
franco-germană –, a continuat prin definirea clară a pilonilor de
rezistenţă ai acestei noi construcţii – economia, politica şi politica de
securitate şi apărare – şi s-a modelat şi remodelat prin elaborarea unei
strategii europene de securitate şi prin elaborarea Constituţiei Europene;
- Construcţia europeană este greoaie, anevoioasă şi contradictorie,
dar, fără îndoială, ea va fi durabilă şi foarte solidă;
- Construcţia europeană se realizează concomitent cu reconstrucţia
unei vecinătăţi bazate pe parteneriate şi încredere;
- Securizarea frontierelor europene se realizează, pe de o parte, prin
creşterea puterii interioare a Uniunii, adică prin integrarea superioară a
entităţii, prin construcţia unui întreg şi, pe de altă parte, prin buna
vecinătate şi controlul migraţiei;
- Uniunea Europeană trebuie să realizeze o serie de parteneriate
strategice şi să participe activ la reconstrucţia spaţiului eurasiatic, întrucât
are mare nevoie de resurse energetice şi de materii prime.
După cum sublinia profesorul I.Gh. Bărbulescu (Politicile extin-
derii, Editura Tritonic, 2006, p. 11), în fenomenul extinderii europene nu
173

s-au înregistrat niciodată paşi înapoi, chiar dacă procesul în sine „şi-a
micşorat viteza de croazieră sau s-a oprit temporar.”
În opinia specialiştilor consacraţi, se evidenţiază două procese
simultane (astfel sunt considerate astăzi, căci, în trecut, temporalitatea lor
a reprezentat o adevărată dilemă!):
a) de aprofundare – transformare instituţională a Uniunii Europene
(deepening) – dezvoltare pe verticală;
b) de extindere – dezvoltare pe orizontală (widening).
S-au impus şi câteva argumente solide în favoarea extinderii
Uniunii spre alte spaţii. Dintre acestea, patru sunt considerate de către
specialişti ca importante:
1. securizarea Europei, respectiv, pe fundalul crizei din fosta
Iugoslavie, managerizarea principalelor crize de către europeni, care ar
conduce şi la un profit economic, pe termen lung;
2. lupta pentru Parlamentul European impune schimbări continue;
3. argumentele de natură culturală şi istorică ;
4. argumentele de natură economică.
De-a lungul timpului, în ultimii ani, s-au concretizat şi câteva
genuri de comportamente/atitudini faţă de statele din Europa central-
estică (PECOS), printre care putem aminti:
• bunăvoinţa precaută, ce ar putea evita o extindere contraproduc-
tivă;
• pe fundalul unei UE văzută ca o fortăreaţă, desfiinţarea hegemo-
niei birocratice;
• aprofundarea UE bazată pe un sistem de securitate paneuropean;
• adâncirea UE – ca un garant pentru bunăstarea europeană.
Însă, după cum sublinia fostul cancelar german G. Schroeder,
„Europa devenise o necesitate”, iar această realitate a fost subliniată şi de
numeroasele încercări anterioare de a defini şi schematiza procesul de
integrare. Astfel, de exemplu, într-un studiu propus de Deutsche Bank
Research, apăreau trei modele• posibile de urmat:
a) modelul large convoy – vizibil conform studiului respectiv cel
mai devreme în numai aproximativ 8 state (fără România), până în 2005 ;
•
Un alt model prezent în literatura de specialitate este şi cel „al
stadionului”, model ce presupune existenţa a două categorii de state, unele
care se află efectiv în „cărţile” extinderii (în teren), respectiv altele care sunt
la „încălzire”.
174

b) modelul small convoy – din 2004, format din grupuri mai mici şi
presupunând extinderi în mai multe etape, respectându-se ordinea
îndeplinirii criteriilor de aderare;
c) modelul regatta – din 2003, având ca lideri state precum Cehia,
Bulgaria şi România apărând de abia la capitolul extindere 2008 (deci cu
un an peste realitate!).
Fenomenul extinderii UE spre PECOS a fost, în linii mari, definit
ca un proces totodată global (atât politic, cât şi economic); inclusiv
(nelăsând pe nimeni în afara proiectului); evolutiv (se bazează pe reforme
avansate). Conform opiniei lansate de un analist german în 2003,
fenomenul extinderii a semănat iniţiat cu un puzzle, la final a devenit un
produs normativ determinat. Întrebarea pe care ne-o putem pune este însă
când s-a atins acest final ?! Se poate vorbi de un final?!.
1. E. Busek, W. Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre
Răsărit, Institutul European, Iaşi, 2005.
1. L. Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Editura All, Bucureşti, 2005.
2. P. Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul
şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
3. Nicolae Păun, Adrian-Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Radu
Albu-Comănescu, Finalitatea Europei, Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, Cluj-Napoca, 2005.
4. I. Gh. Bărbulescu, UE. Politicile extinderii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2006.
TEXTE DE COMENTAT.
• Comentaţi, subliniind elementele centrale şi ideile-cheie, din
perspectiva percepţiei UE faţă de România de-a lungul timpului, având
în vedere etapa actuală atinsă de ţara noastră, următorul text:
Viitorul României în cadrul Uniunii Europene. (Discurs rostit de
Günter Verheugen, Comisarul European pentru Extindere, Institutul
European din România, Bucureşti, 21 februarie 2003).
„ (…) Aderarea la Uniunea Europeană este o chestiune esenţială
pentru viitorul României. Este îndreptăţită şi oportună implicarea în
175

această dezbatere a societăţii civile din România, precum şi a institutelor
de cercetări.
Trecem printr-o perioadă crucială în istoria Europei. Alaltăieri,
Comisia Europeană a adoptat documentul de poziţie în ceea ce priveşte
aderarea a 10 noi state membre la Uniunea Europeană. Este necesară
acum obţinerea acordului Parlamentului European, înainte ca Tratatul de
Aderare să fie semnat la Atena, pe data de 16 aprilie. Dacă totul merge
bine, potrivit aşteptărilor, va urma procesul de ratificare şi apoi cele 10
ţări vor deveni state membre, la data de 1 mai 2004. Se aşteaptă şi ca, în
lunile următoare, acordurile privind aderarea a 7 noi state membre la
NATO, incluzând România, să fie şi ele ratificate. Aceste evenimente,
care nouă astăzi ni se par fireşti, erau practic de neconceput înainte de
căderea comunismului. Acum, ele transformă continentul în care trăim.
Noi, europenii, lăsăm în urmă epoca neîncrederii, a Cortinelor de Fier, a
ostilităţii şi a războiului rece. În schimb, construim o nouă ordine politică
bazată pe stabilitate, pace, democraţie şi cooperare. Rivalităţile din trecut
au cauzat mult rău Europei. Ele au continuat să facă aceasta chiar şi în
anii ’90, perioadă în care conflictele din Balcani au devenit un exemplu
nefericit de cât de multe distrugeri pot aduce ura şi războiul. Unitatea şi
cooperarea reprezintă antidotul. Şi acest lucru este de fapt esenţa Uniunii
Europene: nu doar o piaţă unică. Oricât de multă importanţă ar avea
această caracteristică; nu doar o uniune economică, ci şi o comunitate de
valori comune, o încercare de a construi împreună un viitor comun. Şansa
i-a pus pe europeni aproape unul de altul pe hartă. Nu putem face nimic în
ceea ce priveşte geografia, dar putem face multe pentru a profita de ea.
Este clar că avem nevoie unii de alţii. Economiile noastre prosperă pe
timp de pace, nu de război. Problemele cu care ne confruntăm toţi, fie
poluarea, fie migraţia ilegală şi crima organizată, nu se opresc la graniţe şi
trebuie să ne luptăm cu ele, împreună. Suntem puternici când suntem
uniţi şi ne facem mai bine auziţi când vorbim cu toţii într-un singur glas.
Procesul de extindere ne-a permis să asigurăm unitatea şi sta-
bilitatea întregului continent. El a încurajat fostele state comuniste să-şi
transforme radical societăţile şi economiile, precum şi să-şi îmbunătă-
ţească relaţiile reciproce. În ceea ce priveşte România, ea şi-a asumat un
rol activ în cooperarea regională. Fiind ea însăşi o democraţie stabilă,
România este un exemplu de urmat şi un furnizor de stabilitate către
întreaga regiune. Primele zece ţări candidate vor adera la Uniunea
Europeană în 2004. Bulgaria şi România le vor urma de îndată ce vor fi
pregătite pentru a deveni state membre. Procesul de aderare a Bulgariei şi
176

României este şi el ireversibil, durata lui depinzând doar de ritmul în care
se desfăşoară pregătirile celor două ţări.
(…)Ultimul mesaj a fost unul simplu. România va fi judecată nu pe
baza vorbelor, ci pe baza acţiunilor concrete. Faptele, şi nu promisiunile,
vor determina progrese în procesul de aderare la Uniunea Europeană.
De atunci au trecut doi ani şi avem acum ocazia de a evalua cât de
departe a înaintat România pe drumul aderării la Uniunea Europeană. De
a judeca măsura în care angajamentele politice au generat reforme
semnificative. S-a înregistrat un progres substanţial. Comisia Europeană
analizează permanent stadiul atins de România în procesul de aderare la
UE şi, odată pe an, rezultatele acestor analize sunt publicate în Raportul
de Ţară. Concluziile acestui proces de monitorizare sunt clare. În ultimii
doi ani, România a înregistrat progrese importante. Câteva exemple ar fi:
• Modul eficient de desfăşurare a procesului de negociere a
determinat adoptarea unui volum impresionant de legislaţie, precum şi
închiderea a mai mult de jumătate din capitolele de negociere.
• În domeniul economic, România este „la zi” în ceea ce priveşte
angajamentele luate faţă de FMI – prima oară când se întâmplă acest
luncru după 1989, ceea ce reprezintă un semn clar de creştere a gradului
de maturitate economică.
• Un pachet ambiţios de reforme în domeniul protecţiei copilului a
dus la o îmbunătăţire remarcabilă a situaţiei copiilor instituţionalizaţi.
(...)În acest domeniu, România trebuie felicitată pentru rezultatele
obţinute şi trebuie să-şi continue eforturile cu aceeaşi determinare.
Toate aceste acţiuni demonstrează angajamentul clar al României în
favoarea aderării la UE. Este un angajament împărtăşit de toate partidele
politice şi de peste 80% din populaţia României.
Progresul veritabil realizat de România a permis Uniunii Europene
să-şi ia propriul puternic angajament politic: procesul actual de extindere
nu va fi complet până când România şi Bulgaria nu îşi vor fi atins
destinaţia finală, care este aceea de a deveni un stat membru al Uniunii
Europene. Întrebarea nu este DACĂ, ci CÂND acest lucru se va întâmpla.
La sfârşitul anului trecut, foaia de parcurs elaborată de Comisia
Europeană şi, ulterior, concluziile reuniunii Consiliului European de la
Copenhaga au reprezentat primele încercări de a răspunde la întrebarea
„CÂND”.
Dar 2007 rămâne un scenariu optimist. Reuniunea la Nivel Înalt de
la Copenhaga a definit în mod clar obiectivul de a „primi Bulgaria şi
România ca membri ai Uniunii Europene în 2007”. Înseamnă acest lucru
177

că aderarea României în 2007 este garantată? Aceasta a fost interpretarea
dată de unii comentatori politici mai puţin atenţi. A o accepta însă ar fi o
mare greşeală.
Data de 2007 reprezintă voinţa UE de a accepta Bulgaria şi
România, dacă ele sunt pregătite. Stabilirea acestei date este un reper
decisiv în procesul de aderare a României, deoarece se recunoaşte explicit
faptul că aderarea la Uniunea Europeană în 2007 este posibilă pentru
România. Dar este important să ne uităm cu atenţie la limbajul folosit în
concluziile de la Copenhaga, având în vedere faptul că se menţionează şi
că realizarea acestui obiectiv va „depinde de progresul înregistrat în
îndeplinirea criteriilor de aderare”.
Cu alte cuvinte, drumul este liber, dar România trebuie să
îndeplinească în totalitate criteriile de aderare. Nu se vor accepta nici un
rabat şi nici o abatere de la acestea. 2007 va deveni o realitate DACĂ ŞI
NUMAI DACĂ eforturile de reformă sunt continuate şi aprofundate.
Aderarea în 2007 nu este o garanţie şi nici o hotărâre nu este dinainte
luată. Aderarea în 2007 este un obiectiv comun pe care UE îl va urmări
cu fermitate, dar care cere şi angajamentul deplin atât al guvernului şi
oamenilor politici din România, cât şi al întregii societăţi româneşti.
(…)Procesul de aderare la UE este unul dificil. El necesită eforturi
semnificative şi hotărârea de a merge mai departe până ce obiectivul final
este atins. Este ca şi mersul pe bicicletă: în momentul în care te opreşti
din pedalat, îţi pierzi echilibrul şi cazi. Pentru a se asigura că procesul de
aderare va fi finalizat şi că se vor îndeplini criteriile de aderare, România
trebuie să ţintească sus. Nu ar trebui să-şi limiteze ambiţiile la doar
trecerea testelor de aderare; ar trebui să-şi dorească să le treacă cu brio. În
acest fel, România nu numai că îşi va asigura un verdict final pozitiv din
partea Comisiei şi a statelor membre actuale, atunci când va veni
momentul evaluării pregătirii generale pentru aderare, dar va obţine şi
garanţia că a devenit un stat membru eficient şi influent.
Beneficiile unei astfel de abordări sunt clare. Aderarea nu înseamnă
numai adoptarea legislaţiei UE. Înseamnă, de asemenea, aplicarea acestei
legislaţii pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor. Aderarea la UE
nu se reduce la simpla obţinere de fonduri din partea UE. Ea ar trebui să
se reflecte şi în modul în care se folosesc aceste fonduri pentru
transformarea ţării. România nu ar trebui doar să spere la un loc la masa
UE. Ea ar trebui să depună eforturi pentru ca vocea ei să fie puternică şi
eficientă în discuţiile purtate la această masă. Eforturile nu vor înceta
odată ce România va deveni membră a Uniunii – provocările, ca şi
178

oportunităţile, nu vor dispărea peste noapte. România trebuie să fie
pregătită să beneficieze la maxim de prerogativele sale de stat membru.
Cu alte cuvinte, România nu ar trebui doar să devină un membru al
Uniunii: ea ar trebui să devină un membru eficient.”
179

VIII. POLITICILE UE ÎN PERSPECTIVA EXTINDERII
Una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale spaţiului european,

Romano Prodi, afirma: „Cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine
o va reprezenta găsirea unei soluţii la problemele privind necesitatea
compatibilităţii sistemelor de securitate socială şi de relaţii industriale ale
statelor noastre, respectând în acelaşi timp obligaţiile pe care competitivi-
tatea internaţională o impune Europei ca sistem.” (Romano Prodi, O vizi-
une asupra Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 51). Şi, de aici, una
dintre marile provocări la adresa Uniunii Europene o reprezintă şi găsirea
unor soluţii cu privire la politicile sociale europene. Şi nu numai la ele...
Căci, principala preocupare şi problemă a fost ridicată, odată cu
lărgirea UE•, de sistemul de finanţare al organizaţiei. După cum se
cunoaşte, sistemul de finanţare al UE se caracterizează prin autonomie,
bugetul UE (la început anual, apoi multianual1) fiind aprobat de către
Consiliul şi Parlamentul European prin codecizie. Acest sistem se
bazează atât pe norme ce aparţin dreptului primar sau derivat al UE, cât şi
pe dispoziţii sectoriale (de genul Regulamentele FSE sau FEDER etc.).
Tocmai datorită complexităţii efortului depus, au apărut două mari
tendinţe în rândul statelor membre, respectiv cea a cărei port-drapel se
poate considera Germania, privind reducerea contribuţiei ţărilor bogate şi,
respectiv, cea a Spaniei (aşa-numitele „ţări de coeziune”, ţări mai puţin
•
Până în 2007, Europa unită număra aprox. 480 milioane de locuitori,
la care s-au adăugat, începând cu 1 ianuarie 2007, încă aprox. 35 de milioane;
ca suprafaţă, UE a crescut la aprox. 3.800 mii kmp (de la 3.154); iar ponderea
agriculturii, de ex., a crescut de la 2,0 la 3,5, iar cea a industriei – de la 26,7
la 31,3, în timp ce cea a serviciilor a scăzut – de la 71,3 la 61,8.
1
Odată cu transformarea bugetelor anuale în bugete multianuale, s-a
impus şi conceptul de Perspective financiare, concept prin care se defineşte
cadrul financiar global multianual al UE, stabilit pe o perioadă de 7 ani,
distinct de Bugetele anuale ale UE.
180

importane din punct de vedere economic), care cere o reducere a
contribuţiilor celor mai slabi.
În aceeaşi idee a lărgirii UE, o problemă importantă a ridicat-o şi
Politica Agricolă Comună. PAC a fost înfiinţată în 1963 şi a suferit, de
atunci, cel puţin trei reforme majore (1992, 1999, 2003). Printre trăsătu-
rile fundamentale ale PAC se pot număra:
- reprezintă o politică prin excelenţă integraţionistă;
- este o politică mare consumatoare de resurse financiare (circa
jumătate din bugetul comun!);
- constituie un capitol decizional sensibil.
Printre obiectivele PAC, de la înfiinţare, se înscriu:
- creşterea eficienţei agricole;
- atingerea unui nivel echitabil de trai pentru fermieri;
- stabilizarea pieţelor agricole;
- asigurarea aprovizionării;
- asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Dintre principalele principii enunţate de PAC menţionăm:
- crearea unei pieţe unice a bunurilor;
- preferinţa comunitară;
- solidaritatea financiară între statele membre.
Principalele instrumente ale PAC sunt fondurile structurale şi
pieţele reglementate, în care sunt utilizate sistemele de prelevări variabile,
plăţile compensatorii şi ajutorul financiar direct (pe ultimul, punând
accent tocmai reforma PAC din iunie 2003).
O dată cu extinderea, suprafaţa dedicată agriculturii a UE creştea
cu circa 60 milioane hectare; peste 22% din populaţia activă a noilor
state membre fiind angrenată în agricultură; domeniul contribuia cu 9%
la PIB-ul noilor state membre, în comparaţie cu 2,4% în UE 15. Pe acest
fundal, au apărut numeroase proiecte de reformare sau chiar anulare a
PAC. S-a impus ca o soluţie acceptabilă o nouă PAC, orientată mai
mult spre producător, decât spre produs, politică însoţită, de asemenea,
de demersuri în domeniul dezvoltării rurale şi al protecţiei mediului1.
Această nouă PAC se putea baza pe două modele ce priveau politica de
apropiere a preţurilor produselor din domeniul agricol: cel iberic – care
viza apro-pierea progresivă; cel nordic – apropierea imediată.
1
Sugerate, de altfel, încă din 1995, cu ocazia Consiliului European de
la Madrid.
181

La rândul ei, Politica Regională sau de coeziune economică şi
socială reprezenta, în contextul lărgirii UE, un alt capitol important şi
extrem de dezbătut, mai ales că diferenţele existente între statele vechi şi
cele nou membre erau semnificative. În octombrie 2006, a fost înfiinţată
şi Direcţia de Agricultură şi Dezvoltare Rurală a Comisiei Europene, care
a elaborat un important document cu 20 de propuneri ce vizau
principalele măsuri politice de dezvoltare rurală.
Dacă apelăm la dicţionarele de specialitate, definiţiile arată că poli-
ticile sociale reprezintă acele „activităţi ale statului care au ca obiectiv
modificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale ale unei
colectivităţi” (Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în
context european, Bucureşti, Editura Alternative, p. 22); iar o monografie
editată chiar de Institutul European din România defineşte acelaşi concept
ca: „activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe,
proiecte, instituţii acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea indivi-
dului, familiei sau comunităţii într-o societate” („Politici Europene”, Poli-
tici sociale ale Uniunii Europene, Institutul European din România, Iaşi,
2004, p. 5).
Mai exact, politicile sociale europene reprezintă atât politicile
sociale promovate de către Uniunea Europeană, cât şi cele promovate de
statele membre. Scopul acestor politici europene este definit de tratatul de
la Maastricht ca fiind realizarea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei de
muncă şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii,
coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre”. La
rândul său, art. 100 a al Actului Unic European a propus asigurarea unui
nivel de viaţă ridicat, pentru toţi membrii comunităţii1.
Politicile sociale la nivelul UE constau în legislaţia europeană a
muncii, în lupta împotriva discriminărilor etnice, religioase sau sexuale,
în dispoziţii cu privire la sănătate, cultură şi educaţie şi în redistribuţia
prin intermediul fondurilor structurale europene. UE, în calitatea sa de
organism suprastatal, nu oferă ajutor material, financiar sau servicii
gratuite cetăţenilor săi, ci, prin intermediul diverselor fonduri, sprijină
regiuni sau ţări mai puţin dezvoltate. Politicile sociale europene se supun,
în primul rând, imperativelor pieţei unice. Ele au rolul să absoarbă
dezechilibrele economice şi sociale existente prin crearea marii pieţe
1
Prezentarea principalelor repere cronologice ale politicii sociale europene
în „Politici Europene”, Politici sociale ale Uniunii Europene, Institutul European
din România, Iaşi, 2004, p. 6-10.
182

europene. După cum au subliniat analiştii occidentali, politicile sociale nu
au fost datorate nici pe departe sentimentului de solidaritate dintre
cetăţenii UE, ci tocmai presiunilor venite din partea pieţei unice.
Iar principala provocare a politicilor sociale europene a reprezentat-o
lupta împotriva şomajului. Unul dintre principalii promotori ai domeniu-
lui a fost considerat Jacques Delors•.
Într-un foarte interesant demers didactic, profesorul V. Naumescu
propunea o trecere în revistă a principalelor denumiri acordate, în limba
engleză, politicilor sociale sectoriale, aducând şi echivalentul în limba
română.
social security - securitate socială (în înţelesul de ,,politică”, men-

ţinerea veniturilor în principal prin pensii şi alocaţii
de şomaj)
education policy - politica educaţională
health-care policy - politica asistenţei medicale
- politica pentru îngrijirea sănătăţii (termenul nou)
housing policy - politica locuinţelor (sociale)
social work - asistenţă socială
(social assistance)
welfare policy - asistenţă socială (în Statele Unite, ,,welfare” se
referă strict la acordarea unor ajutoare sociale)
employment policy - politica locurilor de muncă (politica ocupării forţei
de muncă)
environment policy - politica mediului (ecologică)
culture policy - politica în domeniul culturii
youth policy - politica pentru tineret
Conceptul de politică regională defineşte ansamblul de politici

menite să reducă diferenţele economice şi sociale existente între regiunile
statelor membre, în scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a
întregului spaţiu comunitar.1
•
Pentru mai multe amănunte, a se vizita şi www.eupolitix.com sau
www.eupolitics.einnews.com
1
Prezentarea pe larg a conceptelor, ca şi a fondurilor structurale în
„Politici Europene”, Politica de dezvoltare regională, Institutul European din
România, Bucureşti, 2003.
183

Politica de coeziune cuprinde toate acţiunile care vizează dezvol-
tarea economică armonioasă, prin reducerea disparităţilor existente în
dezvoltarea diferitelor regiuni, prin promovarea egalităţii şanselor şi a
dezvoltării durabile. Politica de coeziune se realizează prin intermediul
Fondului de Coeziune.
Politica structurală se referă la setul de măsuri şi acţiuni destinate
regiunilor a căror economie a devenit necompetitivă, afectând populaţia
zonei. Există patru tipuri de Fonduri Structurale, fiecare acoperind un do-
meniu specific: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER),
Fondul Social European (FSE), Instrumentul Financiar de Orientare în
domeniul Pescuitului (IFOP), Secţiunea „Orientare” a Fondului European
de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-Secţiunea Orientare).
Ca parte a politicii de solidaritate, politica regională se bazează, în
primul rând, pe solidaritatea financiară, respectiv pe redistribuirea unei
părţi din bugetul comunitar către regiunile şi grupurile sociale mai puţin
prospere.
184

IX. ETAPELE PROCESULUI DE ADERARE
A ROMÂNIEI LA NATO
După prăbuşirea sistemului comunist, în 1990, NATO a fost

recunoscut oficial de toate statele foste comuniste din Europa, România
fiind ultimul care a stabilit legături diplomatice cu NATO, în octombrie
1990.
În noiembrie 1991, România a fost unul dintre membrii fondatori ai
CCNA.
România a solicitat formal aderarea la NATO la 18 septembrie
1993. Un an mai târziu, la 26 ianuarie 1994, România a devenit primul
stat care a răspuns invitaţiei lansate de NATO de a participa la
Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euroatlantice în
materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri
în NATO. Un program individual de Parteneriat, cu o valabilitate de doi
ani, s-a negociat cu NATO şi s-a perfectat în septembrie 1994. Între 1994
şi 2001, România s-a angajat în nu mai puţin de 2.900 activităţi ale PfP,
incluzând: controlul democratic asupra forţelor armate; reorganizarea
forţelor armate în raport cu criteriile PfP şi NATO; operaţionalizarea unor
unităţi militare sub conducerea NATO; reorganizarea învăţământului
militar; introducerea sistemului de planificare potrivit standardelor NATO
etc.
Din 1995, armata română a fost inclusă în procesul Planning and
Revision of the Partnership for Peace (PARP), proces vizând
planificarea, evaluarea, antrenamentul, interoperabilitatea şi transferul de
cunoştinţe şi proceduri NATO.
Sincronizarea cu politica promovată de Alianţa nord-atlantică a
reprezentat şi direcţia internă românească de acţiune în ce priveşte
aderarea la NATO, vizibilă în principalele luări de poziţie, precum
Declaraţia de la Snagov (1994), Apelul Parlamentului român către statele
NATO (1996) sau Cartea Albă România-NATO (elaborată de guvernul
României în 1997), Declaraţia pentru aderarea României la NATO (2001).
185

România nu a fost admisă în primul „val” al extinderii NATO, dar a
beneficiat de încheierea unui Parteneriat strategic cu SUA, lansat cu
ocazia vizitei fostului preşedinte american Bill Clinton la Bucureşti, la 11
iulie 1997.
În aprilie 1999 a fost adoptat Planul Naţional de Aderare (PNA),
destinat susţinerii pregătirii statelor doritoare să devină membre ale
NATO. Prin intermediul acestui mecanism, NATO şi statele candidate au
cooperat în vederea orientării, susţinerii şi evaluării eforturilor făcute în
direcţia pregătirii aderării la Alianţă.
La 22 martie 2001, s-a constituit Comisia Naţională pentru
Integrarea României în NATO, iar la 21 iunie 2001, guvernul a aprobat
Strategia de promovare a candidaturii de aderare a României la NATO.
La 1 august 2002, România a semnat, la nivel de subsecretar de
stat, un acord bilateral româno-american privind acordarea imunităţii
soldaţilor americani aflaţi pe teritoriul românesc. Reacţia UE a apărut
imediat – 9 august, declaraţia lui G. Verheugen, care sublinia că este
vorba de „o problemă care provoacă îngrijorare profundă şi va fi
reflectată în Raportul privind progresele pentru aderarea României.”
La summit-ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002), pe baza
evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, şefii de stat şi de
guvern ai ţărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături
de alte şase state, să înceapă convorbirile de aderare la Alianţa Nord -
Atlantică.
Planurile Naţionale Anuale (PNA) de pregătire a aderării statelor
candidate la NATO au permis Alianţei cunoaşterea aprofundată a
reformelor întreprinse de statele invitate să adere. În acelaşi timp,
experienţa ciclurilor succesive ale PNA a oferit statelor invitate o bază
solidă pentru înţelegerea principiilor NATO, precum şi a modului în care
se desfăşoară activitatea acestuia. Acest lucru a făcut posibilă reducerea
perioadei de derulare a convorbirilor de aderare a statelor invitate la
NATO la numai două runde, faţă de cinci în cazul Cehiei, Poloniei şi
Ungariei.
1. Prima rundă de convorbiri de aderare a României la NATO, care
s-a desfăşurat la 13 decembrie 2002, la Bruxelles, a avut ca temă
asumarea obligaţiilor de natură politică şi militară pe care le implică
statutul de membru al Alianţei.
2. Cea de-a doua rundă, care a avut loc tot la Bruxelles, la 9
ianuarie 2003, a avut ca temă asumarea obligaţiilor privind resursele,
securitatea informaţiilor şi obligaţiile juridice rezultate din calitatea de
membru al NATO.
186

3. Suplimentar, România, similar celorlalte state invitate, a elaborat
un calendar pentru finalizarea reformelor necesare facilitării integrării în
Alianţă, document discutat cu statele aliate şi aprobat de către Guvernul şi
Preşedintele României. Calendarul a fost anexat Scrisorii privind confir-
marea interesului, voinţei şi capacităţii României de a-şi asuma obligaţiile
ce decurg din statutul de membru al NATO, pe care, apoi, Ministrul
Afacerilor Externe a transmis-o Secretarului General al NATO, înaintea
ceremoniei de semnare a Protocoalelor de aderare, din 26 martie 2003.
Odată cu semnarea Protocoalelor de aderare, a demarat procesul de
ratificare a protocoalelor de către statele aliate, în conformitate cu
procedurile interne specifice. Totodată, pentru acomodarea cu modul de
lucru al NATO, statele invitate au fost implicate în activităţile acestuia,
prin participarea, ca observatori, la lucrările majorităţii structurilor aliate.
După finalizarea procesului de ratificare, Secretarul General al
NATO, în numele statelor aliate, a adresat viitoarelor state membre
invitaţia formală de a adera la Tratatul Nord-Atlantic. Pe baza acesteia,
statele invitate au adoptat, potrivit procedurilor naţionale, legi prin care se
aproba aderarea la Tratatul de la Washington şi apoi au trimis
instrumentele de aderare la Departamentul de Stat al SUA, care este
depozitarul Tratatului de la Washington.
În acest sens, art. 149 din Constituţia României, revizuită, prevede:
„Aderarea României la Tratatul Nord Atlantic se face prin lege adoptată
în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.” În 2000, pentru
simplificarea procedurilor de aprobare a intrării forţelor armate străine pe
teritoriul naţional, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 13 /2000. Completarea cadrului legislativ a venit în 2001, prin Legea
nr. 257 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează
neautorizat spaţiul aerian al României. A fost, apoi, adoptată Legea
nr 22/2004 pentru aderarea României la NATO. Prin Legea nr. 42/2004
privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului
român, în comparaţie cu legea adoptată în 1994 (Legea nr. 45), se
simplifică procedurile de luare a deciziilor, crescând astfel operativitatea
în îndeplinirea misiunilor.
Bibliografie
1. T. Atanasiu, coord., România – NATO. Texte. Note. Comentarii.
Legislaţie naţională incidentă, Editura Militară, Bucureşti, 2006.
187

2. Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005,
Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006.
TEXTE DE COMENTAT.
• Comentaţi şi definiţi, după analiza textului următor, conceptul de
parteneriat (Robert Weaver, Continuând contribuţia la construirea
securităţii prin parteneriat, în „Revista NATO”, primăvara 2004):
„Transformarea NATO a antrenat dezvoltarea Parteneriatului. În
fiecare domeniu – fie că este vorba de desfăşurarea dificilelor misiuni de
menţinere a păcii, fie că este vorba de contracararea noilor ameninţări la
adresa securităţii noastre comune, precum terorismul şi proliferarea
armelor de distrugere în masă – partenerii joacă un rol important în
formularea şi implementarea răspunsului NATO la aceste noi provocări.
În acelaşi timp, consilierea şi asistenţa oferită de NATO prin mecanismele
Parteneriatului au devenit indispensabile în vederea sprijinirii partenerilor
în abordarea unor aspecte importante ale procesului de reformă.
NATO se consultă în mod regulat cu partenerii săi în Consiliul
Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC), care asigură cadrul politic
general pentru relaţiile cu partenerii. Fiecare partener îşi poate construi o
relaţie individuală cu Alianţa prin Parteneriatul pentru Pace, un program
de activităţi practice din care partenerii îşi pot selecta propriile priorităţi în
domeniul cooperării. Aceste două mecanisme esenţiale ale Parteneriatului
au devenit cheia arhitecturii euroatlantice de securitate.
Pentru ca Parteneriatul să-şi menţină dinamismul şi relevanţa pentru
Alianţă, acesta trebuie să fie adaptat permanent pentru a putea răspunde
priorităţilor în evoluţie ale NATO. Întrucât NATO reprezintă un actor
extrem de important în domeniul securităţii, este firesc ca partenerii să
dorească să dezvolte o relaţie strânsă cu Alianţa. Dar, în acelaşi timp,
Parteneriatul trebuie să constituie în continuare o ofertă atractivă pentru
parteneri şi să-i sprijine în atingerea aspiraţiilor lor. NATO şi partenerii săi
pregătesc abordarea unor provocări cu ocazia Summit-ului de la sfârşitul
lunii iunie a acestui an.
În primul rând, echilibrul relaţiei dintre aliaţi şi parteneri s-a
modificat. La 29 martie a.c., şapte foşti parteneri – Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au devenit aliaţi.
Pentru prima dată, NATO are mai mulţi membri (26) decât parteneri (20).
De aceea, aliaţii trebuie să fie pregătiţi să-şi asume un rol şi mai activ,
188

astfel încât să ofere în continuare un Parteneriat vibrant, care va face
posibilă reexaminarea priorităţilor pe care ar trebui să le urmărim
împreună în cadrul acestuia.
În al doilea rând, partenerii reprezintă un grup foarte divers. Acesta
include atât ţări importante din punct de vedere strategic din Caucaz şi
Asia Centrală, cât şi ţări europene occidentale neutre. Toate aceste ţări au
nevoi şi aspiraţii de securitate foarte diferite, ceea ce face ca priorităţile şi
obiectivele pe care le urmăresc prin Parteneriat să varieze. Parteneriatul
trebuie să fie îndeajuns de flexibil pentru a putea ţine cont de acest lucru.
De exemplu, pentru ţările din Caucaz şi Asia Centrală, instrumentele
Parteneriatului trebuie să sprijine desfăşurarea propriilor iniţiative de
reformă ale acestor ţări. Date fiind expertiza Alianţei în domeniul
reformei apărării şi experienţa dobândită de la noii membri prin
intermediul Planului de Acţiune pentru pregătirea în vederea aderării,
sprijinul pentru reforma apărării şi a structurii armatelor va reprezenta un
element central al acestui proces.
Dar, pentru a răspunde cel mai bine nevoilor procesului de reformă,
Parteneriatul trebuie să contribuie la abordarea altor domenii importante
ale reformei interne. Pentru a răspunde acestei cerinţe, NATO oferă
partenerilor un mecanism denumit Planul Individual de Acţiuni al
Parteneriatului, sau IPAP, care este conceput pentru a aduna laolaltă toate
mecanismele prin care fiecare partener interacţionează cu Alianţa şi
pentru a spori concentrarea pe reforma internă. IPAP-ul ar urma să iden-
tifice clar priorităţile de cooperare ale fiecărui partener şi să ofere sigu-
ranţa că diferitele mecanisme folosite corespund în mod direct acestor
priorităţi.
Până în prezent, câteva ţări au demonstrat un interes deosebit pentru
această iniţiativă, iar Georgia a fost prima ţară care a început acest proces
atunci când preşedintele georgian Mihail Saakaşvili a depus Documentul
de Prezentare al ţării sale la sediul NATO, la 6 aprilie.
În timp ce unii parteneri îşi dezvoltă propriile structuri şi capacităţi
de apărare, alţii sunt în măsură să contribuie în mod semnificativ cu forţe
la operaţiile conduse de NATO. De exemplu, trupele suedeze au jucat un
rol deosebit de important în restabilirea ordinii în Kosovo după izbucnirea
violenţei în luna martie a.c. Pentru aceşti parteneri, este foarte important
ca mecanismele Parteneriatului pentru Pace al NATO să le permită în
continuare să aibă un cuvânt de spus în procesul decizional al Alianţei,
astfel încât să poată influenţa pregătirea şi desfăşurarea misiunilor la care
participă sau a celor în care doresc să joace un rol.
189

În al treilea rând, Parteneriatul trebuie să ţină pasul cu propria
transformare a NATO. Lupta împotriva terorismului reprezintă în prezent
una dintre priorităţile majore ale Alianţei. Atacurile din 11 septembrie
2001 împotriva Statelor Unite au condus la invocarea pentru prima dată
de către NATO a Articolului 5. Chiar în ziua următoare, 46 de membri ai
EAPC au condamnat în mod necondiţionat atacurile asupra New York-
ului şi Washingtonului şi s-au angajat să întreprindă toate eforturile
necesare pentru a combate plaga terorismului. Întrucât partenerii înşişi au
devenit victime ale atacurilor teroriste, aceştia împărtăşesc ambiţia NATO
de a întări cooperarea în lupta împotriva terorismului.
Activitatea practică în acest domeniu va continua prin Planul de
Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului. Acesta este conceput
pentru a promova şi facilita cooperarea între ţările EAPC prin consultări
politice şi programe concrete desfăşurate sub auspiciile EAPC şi PfP.
Pentru a aborda noile ameninţări şi a îndeplini întreaga gamă a
misiunilor Alianţei, conducătorii NATO s-au angajat să consolideze
capacitatea militară a acestei organizaţii. Forţele aliate trebuie să fie
capabile să se deplaseze rapid oriunde este nevoie de ele şi să
desfăşoare operaţiuni la mari distanţe şi în timp îndelungat, inclusiv
într-un mediu în care s-ar putea confrunta cu ameninţări de natură
nucleară, biologică sau chimică.
Dacă partenerii doresc să contribuie la cele mai dificile misiuni
conduse de NATO, atunci ei trebuie să dispună în teren forţe care sunt
apte să îndeplinească aceste cerinţe. Procesul de Analiză şi Planificare
(PARP) este de foarte mult timp vehiculul pregătirii contribuţiilor
partenerilor la misiuni prin dezvoltarea capacităţilor corespunzătoare
bazate pe standardele NATO. Acest proces a început să semene mult cu
propriul Proces de Planificare a Apărării al NATO şi trebuie să continue în
acest fel pentru a oferi certitudinea că partenerii sunt capabili să
contribuie în modul cel mai eficient posibil la misiuni.
Implicarea Alianţei în Afganistan constituie probabil cel mai puter-
nic exemplu al modului în care NATO a evoluat în ultimi ani. Începând
din august 2003, Alianţa a condus Forţa Internaţională de Asistenţă de
Securitate (ISAF) pentru a sprijini asigurarea păcii şi stabilităţii în
Afganistan şi pentru a oferi garanţia că această ţară nu va mai fi niciodată
folosită ca bază pentru terorişti.
Acţiunile desfăşurate în Afganistan, departe de aria tradiţională a
NATO, subliniază atât motivele pentru care Parteneriatul este deosebit de
important pentru Alianţă, cât şi motivele pentru care Alianţa trebuie să
190

acorde mai multă atenţie nevoilor partenerilor săi din Asia Centrală. În
prezent, opt parteneri participă la misiune, mulţi dintre aceştia punând la
dispoziţie forţe specializate valoroase, cum ar fi cele de poliţie militară şi
echipele de deminare. Aceste capacităţi sunt în general de mică
anvergură, dar reprezintă o parte importantă a unei structuri echilibrate de
forţe, care reprezintă cheia succesului oricărei operaţii.
Partenerii din Asia Centrală au fost deosebit de utili în asigurarea
logisticii forţelor ISAF întrucât echipamentele trebuie să traverseze câteva
ţări partenere înainte de a ajunge în Afganistan. Relaţiile dezvoltate prin
Parteneriatul pentru Pace au pus bazele acordurilor bilaterale încheiate de
aliaţi privind tranzitul materialelor prin aceste ţări şi staţionarea forţelor şi
a materialelor logistice pe teritoriul acestora.
Totodată, diversitatea etnică a Afganistanului face ca unii parteneri
din Asia Centrală să aibă influenţă asupra actorilor locali importanţi, pe
care o pot folosi în sprijinul atingerii obiectivelor ISAF. Ca rezultat al
acestor variaţi factori, statele din Asia Centrală, odată considerate la
periferia spaţiului euroatlantic, reprezintă acum o regiune importantă din
vecinătatea Alianţei, iar Parteneriatul reflectă această importanţă sporită.
În al patrulea rând, Parteneriatul trebuie să rămână deschis pentru
noi membri. Atât Bosnia-Herţegovina, cât şi Serbia şi Muntenegru şi-au
exprimat limpede dorinţa de a fi incluse în Parteneriat. Alianţa a arătat
clar că, pentru atingerea acestui scop, acestea vor trebui să îndeplinească
condiţiile stabilite de NATO, între care o importanţă deosebită o are
cooperarea cu Tribunalul Internaţional pentru Crimele din fosta
Iugoslavie, de la Haga.
În al cincilea rând, Parteneriatul trebuie să continue să-şi îndepli-
nească funcţia iniţială şi să ofere un forum pentru consultările cu parte-
nerii asupra acestor probleme de primă importanţă în cadrul preocupărilor
de asigurare a securităţii. Parteneriatul are la dispoziţie o serie de meca-
nisme pentru organizarea întâlnirilor între aliaţi şi parteneri, sau a grupu-
rilor mai restrânse cu o componenţă variabilă, în funcţie de subiectele
puse în discuţie. Atractivitatea pe care aceste diferite mecanisme o au
pentru aliaţi şi parteneri trebuie menţinută.
Cea mai recentă serie de întâlniri EAPC la nivelul ambasadorilor
desfăşurată în acest an a permis abordarea unei multitudini de subiecte de
o importanţă critică pentru aliaţi şi parteneri deopotrivă, inclusiv în ceea
ce priveşte evoluţiile din Balcani, neproliferarea armelor de distrugere în
masă şi lupta împotriva terorismului. EAPC-ul şi-a dat recent acordul
pentru instituirea unui nou Forum de Securitate al EAPC, care se va
191

întruni anual la nivel înalt pentru a discuta aspecte importante ale
securităţii şi modul în care NATO şi partenerii săi le pot aborda cel mai
bine împreună.
Politica în evoluţie a Alianţei privind Parteneriatul s-a dovedit plină
de succes în sprijinirea schimbării mediului strategic din spaţiul euro-at-
lantic. Prin promovarea interoperabilităţii politice şi militare, Parteneriatul
a ajutat la crearea unei adevărate culturi euro-atlantice de securitate,
caracterizată de o voinţă puternică a aliaţilor şi partenerilor de a acţiona
împreună în confruntarea cu provocările de securitate de importanţă
critică, în spaţiul comunităţii euro-atlantice şi în afara acestuia. Întrucât
cei 26 de aliaţi şi 20 de parteneri continuă să evolueze împreună, ei îşi vor
spori abilitatea de a da un răspuns comun acestor provocări comune.
Summit-ul de la Istanbul va confirma această tendinţă şi va indica drumul
de urmat în viitor”.
• Analizaţi următoarele argumente în favoarea ideii România –
pilon important al IESA şi PESC în această zonă a Europei, definind şi
principalele structuri prezentate (G. Oprea, R. Timofte, C-tin Onişor,
România – integrare şi securitate, Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti,
2005, p. 107):
- „participarea la Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul
Europei;
- contribuţia cu forţe şi mijloace la Brigada Multinaţională cu
Capacitate de Luptă Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare;
- aportul la constituirea unei Brigăzi de menţinere a păcii a ţărilor
din centrul Europei;
- constituirea Grupului de cooperare navală de la Marea Neagră;
- negocierea înfiinţării primei unităţi mixte româno-ucraineano-
slovaco-ungară de geniu;
- iniţiativa înfiinţării unui Batalion mixt româno-moldovean;
- găzduirea unor instituţii de pregătire regionale, cum ar fi: Centrul
Regional de Pregătire PfP româno-britanic şi Centrul Regional de
Management al Resurselor de Apărare;
- participarea, începând cu anul 1991, la operaţii şi misiuni de
menţinere a păcii pe continentele: Europa, Asia şi Africa.”.
• Alcătuiţi o schemă privind participarea Armatei României la

misiuni în afara teritoriului naţional. Enumeraţi şi analizaţi, în acest
context, tipurile de misiuni la care România poate participa în afara ţării.
192

• Găsiţi şi comentaţi articolele din Constituţia României care se
referă la aderarea ţării noastre la NATO.
• Utilizând textul România-NATO. Carte Albă (1996), enumeraţi
şi comentaţi câteva poziţii ale oficialităţilor româneşti cu privire la
integrarea în NATO.
• Analizaţi, comparativ, următoarele rezultate ale unui referendum
din martie 1996 (Central and Eastern Eurobarometer, 6 martie 1996):
1. Cum apreciaţi aderarea la NATO?
a) România – 95% pro;
b) Polonia – 92% pro;
c) Lituania – 83% pro;
d) Estonia – 78% pro;
e) Letonia – 71% pro;
f) Slovenia – 71% pro;
g) Slovacia – 63% pro;
h) Cehia – 59% pro;
i) Ungaria – 59% pro;
j) Bulgaria – 52% pro.
2. Cum apreciaţi aderarea la UE?
a) România – 97% pro;
b) Polonia – 93% pro;
c) Slovacia – 88% pro;
d) Lituania – 86% pro;
e) Bulgaria – 86% pro;
f) Letonia – 80% pro;
g) Ungaria – 80% pro;
h) Cehia – 79% pro;
i) Slovenia – 79% pro;
j) Estonia – 76% pro.
193

X. UNIUNEA EUROPEANĂ
ŞI NOILE PROVOCĂRI CONTEMPORANE
Conceptul de securitate internaţională

Prin anul 1963, Alistair Buchanan dădea una dintre cele mai inte-
resante definiţii ale securităţii internaţionale, pe care o vedea ca pe o
„condiţie în care inhibiţiile şi factorii nestimulativi care pot conduce la
război sunt mai numeroşi decât cei favorizanţi”. O altă definiţie,
considerată la fel de clasică, aminteşte de studiul ameninţărilor, utilizării
şi controlului forţelor militare (Stephen Walt).
Odată cu trecerea timpului, acest tip de definiţie nu a mai fost
considerat complet. El scăpa din vedere foarte multe aspecte ale lumii
contemporane în curs de globalizare, cel mai important aspect fiind cel
impus de fenomenul ameninţărilor transnaţionale.
Un moment important în definirea actualului context internaţional a
fost marcat de apariţia lucrării autorului american Barry Buzan, în 1983
(reeditată în 1991), intitulată Peoples, States and Fear, ideea sa centrală a
fiind regândirea problematicii securităţii mondiale.
Autorul redefineşte noţiunea de „ameninţare”, realizând o legătură
între tipul de „ameninţare” (Threats) şi vulnerabilitate (Vulnerability). În
acest sens, „securitatea colectivităţilor umane este afectată de diverşi fac-
tori în cinci sectoare majore: militar, politic, economic, social şi de mediu.
Securitatea militară priveşte jocul la două nivele al capacităţilor
ofensive şi defensive ale statelor şi percepţia statelor relativ la percepţiile
fiecăruia.
Securitatea politică vizează stabilitatea organizaţională a statelor, a
sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le conferă legitimitate.
Securitatea economică priveşte accesul la resurse, pieţe şi capital
necesare pentru a susţine niveluri acceptabile de bunăstare şi putere a
statului.
Securitatatea societală priveşte sustenabilitatea, în condiţii de
evoluţie acceptabile, a pattern-urilor tradiţionale ale limbii, culturii şi
religiei, precum şi a obiceiurilor şi identităţii naţionale.
194

Securitatea mediului priveşte menţinerea biosferei locale şi globale
ca suport esenţial de care depind toate celelalte activităţi umane.
Aceste 5 sectoare nu operează separat unele de altele. Fiecare
defineşte un aspect focal în cadrul problemei securităţii şi o cale de
ordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate împreună printr-o reţea
puternică” (op. cit., ed. 1991, p. 19-20).
Elementul de mare interes devine, conform lui Buzan, securitatea
societală, deoarece „aspectul cheie al societăţii este acel set de idei şi
practice referitoare la identitatea indivizilor ca membri ai unui grup
social. Societatea se referă la identitate, la auto-percepţia comunităţii şi a
indivizilor care se autoidentifică drept membri ai comunităţii” (p. 24). Iar
„dacă societăţile sunt problema centrală a acestei noi problematici, atunci
chestiunea identităţii şi cea a migraţiei sunt cele care fundamentează
percepţia ameninţărilor şi a vulnerabilităţilor” (p. 6).
În contextul post-septembrie 2001, o altă lucrare a generat noi
interpretări. Autor: S. Huntington, titlu: Cine suntem noi? Provocările
Identităţii Naţionale Americane (2004). Ideea centrală – mai întâi,
defineşte-te bine ca societate, ca stat şi de-abia apoi pune la cale un
proiect de strategie de securitate. Pentru că trebuie să ştii cui se adresează
el, respectiv cine este comunitatea avută ca obiect al respectivului proiect.
În plus, trebuie avut în vedere faptul că Europa de sud-est etalează
„variate şi persistente vulnerabilităţi (…) Din punct de vedere economico-
social, spaţiul de securitate sud-est european evidenţiază o serie de
«slăbiciuni de structură» (...) Din punct de vedere politic, principala
carenţă a complexului balcanic de securitate constă în răspunsul inadecvat
pe care l-au oferit elitele locale «provocărilor post-comuniste ale istoriei»
(…) Din punct de vedere militar, cu unele excepţii, statele din Balcani nu
au resursele şi mecanismele necesare gestionării şi rezolvării crizelor de
amploare şi nici posibilitatea de a contracara, prin forţe proprii, agresiuni
externe” (Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-
2005, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006, p. 41-43).
Într-unul dintre discursurile sale, unul dintre consilierii pentru
Europa Centrală şi de Est ai NATO, Chris Donnelly, a adresat şi un
sugestiv mesaj, intitulat Security in the 21st Century: new challenges and
new responses, în care identifica cel puţin trei factori principali care au
contribuit la creionarea actualei scene internaţionale de securitate:
- proliferarea de tehnologie necontrolabilă;
- creşterea diferenţelor dintre statele bogate şi cele sărace;
- revoluţia informatică.
195

Securitatea în Europa
Începuturile postbelice sunt legate de perioada 1950-1952, când a
fost elaborat un proiect de înfiinţare a unei Comunităţi Europene de
Apărare (CEA). Potrivit acestuia, urma să se constituie şi să se instituie o
Armată Europeană, cu instituţii supranaţionale şi un buget comun. Scopul
era, între altele, să permită reînarmarea Germaniei de Vest, pe fundalul
ameninţării sovietice, mai ales post 1949, perioadă când armata sovietică
s-a dotat cu arma atomică. Contingentele germane urmau să fie integrate,
astfel, într-o nouă armată europeană, evitându-se în acest fel ca RFG să-şi
înfiinţeze o armată naţională.
Dar se scurseseră doar câţiva ani de la încheierea războiului
mondial, iar problema reînarmării Germaniei era greu de acceptat de către
europeni. Totuşi, în 1952, Belgia, Franţa, R.F. Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda au semnat un Tratat pentru constituirea Armatei
Europene. Toate ţările au ratificat acest tratat, mai puţin Franţa. Proiectul
a produs o vie emoţie în Franţa, iar Adunarea Naţională a respins, la 30
august 1954, cu 319 voturi contra 264, tratatul. Proiectul a fost abandonat.
Deşi tratatul asupra constituirii CEA a fost respins, problema
reînarmării Germaniei Federale a devenit din ce în ce mai disputată şi dis-
cutată. Cei şase semnatari ai tratatului asupra CEA, Marea Britanie, Statele
Unite şi Canada s-au întâlnit, la 28 septembrie - 3 octombrie, la Londra, şi,
la 23 octombrie, la Paris, unde au decis să restabilească suveranitatea
naţională a Republicii Federale Germania şi să o integreze, împreună cu
Italia, în Uniunea Occidentală, devenită Uniunea Europei Occidentale, să o
autorizeze să-şi reconstituie armata şi s-o admită în NATO.
Problema constituirii unei armate europene nu a fost însă complet
abandonată, ci doar reformulată şi repusă în alţi termeni.
În anii ’70, pe fundalul crizei provocate de Franţa, care se retrăsese
din structurile militare ale NATO, problema înfiinţării unei comunităţi
europene de apărare cunoaşte o vizibilă stagnare, cu toate că existau
multe voci, asemenea celei a premierului belgian, Leo Tindemans, care
considerau că o Uniune Europeană fără o politică de apărare comună
rămâne incompletă.
Printre factorii consideraţi de analişti a fi reprezentat obstacole
majore în realizarea unui asemenea proiect se pot enumera: factori de
natură constituţională; dificultăţi tehnologice şi juridice•; divizări diplo-
matice; constrângeri economice şi psihologice etc.
•
De exemplu, Legea MacMahon, votată de Congresul SUA în 1946.
196

Odată cu încheierea „războiului rece”, situaţia s-a schimbat radical.
S-a reafirmat valoarea tradiţională a conceptului de apărare, în
sensul de apărare teritorială. Iar cu prilejul evenimentelor dramatice din
Kosovo, s-a constatat că Uniunea Europeană nu are capacitatea de a
rezolva crize de mare amploare. Ca atare, s-au căutat soluţii adecvate.
Astfel a apărut necesitatea unei politici europene comune de securitate şi
apărare, coerentă şi credibilă, care să permită UE să se afirme ca
important actor în viaţa politică internaţională.
De la sfârşitul „războiului rece”, europenii se confruntă cu trei mari
tipuri de provocări:
- nevoia de extindere a UE şi de consolidare a spaţiului european
comun (economic, politic, social, cultural şi militar), pe cei trei mari
piloni (economic, politic, de securitate şi apărare);
- solicitarea făcută europenilor de către americani de a se implica
mai mult în probleme de securitate şi apărare, în sensul sporirii
cheltuielilor militare şi dotării forţelor armate cu o capacitate sporită de
proiecţie strategică;
- edificarea unui concept de securitate şi apărare specific european.
Momente importante în edificarea securităţii europene
Primul pas a fost făcut prin creionarea la Maastricht a aşa-numitei
PESC. Titlul V al Tratatului, intitulat Dispoziţii privind Politica Externă
şi de Securitate Comună, se ocupă de reglementarea acesteia. Mecanis-
mele sale principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor mem-
bre cu privire la problemele de politică externă şi de securitate, pe adop-
tarea unor acţiuni comune, Consiliul European definind principiile şi
orientările generale ale PESC.
Art. J1 (2) înscrie două aspecte importante ale obiectivelor gene-
rale: menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în concordanţă
cu principiile ONU, cu cele ale Actului Final de la Helsinki şi cu
obiectivele Cartei de la Paris.
Gestionarea crizei iugoslave – deficitară – a impus, ca unul dintre
fac-torii determinanţi, remodelarea nu neapărat a conceptelor generale, ci,
mai ales, a caracteristicilor practice, finalităţilor, modalităţilor de cooperare.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări cu privire la următoa-
rele probleme:
- crearea unei celule de planificare politică şi analiză;
- înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al PESC;
- votarea, în sistemul majorităţii calificate, pentru implementarea
măsurilor şi extinderea cooperării în domeniul managementului de criză
între UE şi UEO.
197

În ceea ce priveşte chestiunea înfiinţării unor forţe armate comune,
Franţa şi Germania au dat semnalul prin crearea, în mai 1992, a unui corp
de armată – ca primă etapă a unei apărări comune autonome – EUROCORP.
Două noi unităţi multinaţionale, EUROFOR şi EUROMARFOR, au
completat iniţiativa franco-germană, ele fiind înfiin-ţate în urma sesiunii
ministeriale a UEO de la Lisabona, din 15 mai 1995, prin participarea
Franţei, Spaniei şi Italiei.
Apoi, Marea Britanie a fost atrasă, cu prilejul summit-ului de la
Chartres, din 1994, la formarea aşa-numitului Grup Aerian European
(GAE), extins, în 1999, prin includerea şi a Germaniei, Olandei, Belgiei şi
Spaniei. Aceste forţe armate erau puse la dispoziţia UEO, misiunile lor
fiind fixate prin Declaraţia de la Petersberg, semnată la 19 iunie 1992.
Dintre acestea menţionăm:
- contribuţia la apărarea comună a aliaţilor europeni;
- intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii
europeni din zonele de conflict;
- misiuni de menţinere a păcii;
- intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.
Saint-Malo, 4 decembrie 1998
La 3-4 decembrie 1998 a avut loc, la Saint-Malo, în Franţa, un
summit franco-britanic unde s-au pus la punct unele chestiuni privind relaţia
Marea Britanie – Uniunea Europeană; s-au impulsionat elaborarea şi
fundamentarea unui concept european de securitate şi apărare. Pentru prima
dată, în Declaraţia Comună asupra Apărării Europene, adoptată de
participanţi, s-a subliniat nevoia ca UE să fie dotată cu capacitatea de
acţiuni autonome, să fie susţinută de forţe militare credibile. Cu acest prilej,
au fost formulate trei orientări importante cu privire la apărarea europeană:
- UE trebuie să dispună de o capacitate autonomă de acţiune, să se
sprijine pe forţe militare credibile, pentru a fi capabilă să facă faţă crizelor
internaţionale;
- Necesitatea creării cadrului instituţional al UE pentru a putea
concretiza dispoziţiile de la Amsterdam, prin asigurarea primatului politic
al UE;
- Structurile militare europene au nevoie de o bază economică şi
tehnologică de apărare.
Köln, 3-4 iunie 1999
Ca urmare a impulsului dat la Saint-Malo, a celor discutate la
summit-ul NATO de la Washington din primăvara anului 1999 şi a intrării
în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, preşedinţia germană a Comuni-
198

tăţii din primul semestru al anului 1999 a luat iniţiativa desfăşurării
summit-ului de la Köln din 3-4 iunie 1999. A apărut astfel o primă etapă
în îndeplinirea obiectivelor politicii externe de securitate comună (PESC)
şi în definirea progresivă a unei politici de apărare comună. „Statele
membre – se arăta în documentul aprobat – trebuie să fie pregătite ca,
până în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru
cel puţin un an, forţe militare numărând 50-60.000 de oameni pentru
întregul spectru al sarcinilor de le Petersberg.”
Statele membre au decis să doteze UE cu mijloacele şi capacităţile
necesare pentru a-şi asuma responsabilităţile pe care le presupune o
politică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PECSA). Se
viza în mod deosebit crearea capacităţii Consiliului European de a lua
decizii în ceea ce priveşte prevenirea conflictelor şi misiunile de
gestionare a crizelor (misiuni „Petersberg”).
Helsinki, 9-10 decembrie 1999
Preşedinţia finlandeză a UE a prezentat, la Helsinki, şefilor de stat
şi de guvern două rapoarte referitoare la securitate şi apărare, avizate de
Consiliul General al Afacerilor, din 7 decembrie 1999. Pe această bază au
fost create, în cadrul Consiliului, noi structuri politice şi militare:
Comitetul Politic şi de Securitate (COPS); Comitetul Militar şi Statul
Major. Aceste structuri permit UE să asigure orientarea politică şi
strategică necesară planificării şi conducerii operaţiilor tip „Petersberg” .
Aceste structuri au intrat în funcţiune treptat. Mai întâi au fost
create unele organe interimare: Comitetul Politic de Securitate Interimar
(COPSi); un organ militar interimar (OMi); compus din reprezentanţii
şefilor de state majore din cele 15 ţări membre ale UE şi un grup de
experţi care au format nucleul Statului Major al Uniunii Europene.
Aceste structuri au lucrat intens pentru a realiza un dispozitiv care
şi-a prelucrat atribuţiile la 1 martie 2000. S-a format, treptat, o cultură de
apărare proprie UE, iar structurile din cei trei piloni ai UE au început să
ţină seama şi de dimensiunea militară.
Obiectivul global (Headline Goal) pe care şi l-au fixat statele
membre ale UE era acela al eficientizării unei Forţe de Reacţie Rapidă
Europeană (FRRE) de valoarea unui corp de armată.
În ciuda dorinţei de definire a unor organisme total separate de cele
atlantice, paralelismele sunt, însă, în continuare, evidente. Şi, în plus, deşi
se pare că organismele gândite reprezintă, atât din perspectiva NATO, cât
şi a UE, mai mult, modelele de armate ale viitorului (unul, euroatlantic,
celălalt, pur european), liniile directoare ale strategiilor şi structurilor de
forţe pentru secolul al XXI-lea nu sunt încă definitivate, ci doar conturate.
199

Feira, 19-20 iunie 2000
Scopul conferinţei de la Feira a fost angajarea capacităţilor ţărilor
membre, fiecare stat membru al UE venind cu propria ofertă. Summit-ul
de la Feira a permis definirea principiilor şi modalităţilor de angajare care
să permită statelor membre ale NATO, dar care nu fac parte din UE, ca şi
altor ţări candidate să contribuie la gestionarea militară, de către Uniune,
a crizelor şi conflictelor. Tot la Feira au fost stabilite şi principiile de
consultare cu NATO în probleme militare în patru domenii: probleme de
securitate; obiective în termeni de capacităţi; modalităţi care să permită
UE să aibă acces la mijloacele NATO; mecanismele de consultare
permanentă.
De asemenea, s-a hotărât ca preşedinţia franceză să fie invitată să
adreseze Consiliului European de la Nisa un raport pe următoarele
puncte:
a) Formularea obiectivului global şi a obiectivelor colective, în
termeni de capacităţi, stabilite la Helsinki, inclusiv în ceea ce priveşte
rezultatele Conferinţei asupra ofertelor de angajare care urma să fie
organizată la Nisa, înaintea Consiliului.
b) Crearea de structuri politice şi militare permanente care să intre
în funcţiune cât mai rapid posibil după Consiliul European de la Nisa.
c) Punerea în aplicare a deciziilor de la Feira privind: aranjamentele
de consultare a unor ţări terţe în gestionarea crizelor de către UE;
definirea, pe baza activităţii grupurilor de lucru ad-hoc UE – NATO, a
aranjamentelor de consultare şi cooperare cu NATO în gestionarea
militară a crizelor.
d) Definirea şi punerea în funcţiune a capacităţilor UE de gestionare
civilă a crizelor, inclusiv definirea unor obiective concrete.
Conferinţa de la Bruxelles (noiembrie 2000) asupra angajării
capacităţilor a constituit o altă etapă importantă. Rezoluţia adoptată:
– afirmă că o politică europeană comună în materie de securitate şi
apărare (PESA) nu constituie un scop în sine, ci un instrument în serviciul
politicii externe a UE şi care nu poate fi utilizat decât pentru scopuri
precise, stabilite cu claritate de Consiliu, în legătură cu Comisia
Europeană şi cu susţinerea Parlamentului European;
– relevă că PESCA nu va fi cu adevărat eficace decât dacă ea este
condusă de o autoritate desemnată în mod clar, capabilă să coordoneze
ansamblul de mijloace disponibile, atât civile, cât şi militare, şi apreciază,
de altfel, că noile structuri, odată puse în funcţiune, vor face obiectul unor
evaluări regulate;
200

– reafirmă că crizele vor trebui soluţionate mai întâi prin mijloace
civile, fără a se exclude, totuşi, recurgerea la forţa armată, când diplo-
maţia a atins limitele, cu condiţia ca utilizarea ei să se facă în acord cu
principiile fondatoare ale UE şi cu constituţiile statelor membre, ca şi cu
principiile Cartei ONU sau ale OSCE;
– subliniază că, în conformitate cu dreptul internaţional, utilizarea
forţei armate necesită un mandat ad-hoc al Consiliului de Securitate al
ONU. Cu conştiinţa riscurilor de blocaj care pot surveni în acest organism,
insistă asupra necesităţii reformei instituţiilor ONU;
– afirmă necesitatea, pentru UE, de a elabora principiile şi bazele
juridice care să autorizeze intervenţia, fie prin mijloace civile, fie prin
mijloace militare sau prin combinarea celor două, pe teritoriul unui stat
aflat în criză;
– subliniază că o astfel de diversificare şi această consolidare a
capacităţilor de intervenţie a UE în zone de criză trebuie să se îmbine cu
acţiuni destinate să restabilească şi să consolideze statul de drept,
democraţia, societatea civilă, un sistem juridic independent, administraţia
locală şi sistemul economic, cu scopul de a permite revenirea, în cel mai
scurt timp, la o viaţă normală şi asigurarea securităţii democratice în
zonele respective;
– subliniază, în acest context, că UE trebuie să coopereze cu
forumurile ONG-urilor specializate;
– estimează că prima etapă de aplicare a unei politici de prevenire a
conflictelor constă în dezvoltarea capacităţilor UE de culegere a învăţă-
mintelor şi informaţiilor, ca şi a capacităţilor de analiză, astfel încât să
poată fi detectate semnalele de criză înaintea declanşării acesteia;
– subliniază că intervenţia preventivă trebuie să fie adaptată la
natura crizei şi să permită aplicarea unui ansamblu de măsuri, începând
cu presiunea diplomatică şi cu acţiunile pozitive destinate să întărească
societatea civilă, fără a exclude acţiunile coercitive, de la sancţiunile
politice şi economice la ameninţarea cu întrebuinţarea forţei;
– estimează necesitatea de a distinge, în gestionarea crizelor, pe de
o parte, mijloacele non-militare de acţiunile civile (umanitare, de obser-
vare, mediere, reconstrucţie etc.), care ar putea să releve un corp civil
european de pace şi, pe de altă parte, acţiunile de poliţie, care ar putea
constitui preludiul unei escaladări în utilizarea mijloacelor coercitive sau
a celor care se înscriu într-o perspectivă post-conflict;
– constată că asigurarea unei capacităţi de intervenţie rapidă a UE
pune problema profesionalizării armatelor statelor membre, cale pe care
201

unele dintre ele sunt deja angajate, şi afirmă că decizia în legătură cu acest
subiect aparţine fiecărui stat, în funcţie de tradiţiile sale politice şi sociale
şi de rolul pe care doreşte să-l joace în gestionarea crizelor;
– atrage atenţia că punerea în aplicare a unei PESA operaţionale
necesită adeziunea la o viziune politică comună şi la determinarea intere-
selor comune;
– aminteşte că toate aceste eforturi care vizează ameliorarea
capacităţilor şi mijloacelor militare ale UE vor demara de o manieră
insuficientă dacă nu vor fi însoţite de o strategie corespunzătoare de
utilizare a forţei, inclusă în politica externă comună, şi dacă instituţiile
sale nu vor fi adaptate acestui scop;
– reaminteşte în mod special poziţia sa în stabilirea, în cadrul PESA,
a unui organ interparlamentar european în materie de securitate şi apărare,
care să corespundă cadrului lărgit al securităţii europene;
– consideră că UE trebuie să promoveze o politică de informare
vizavi de opiniile publice ale statelor membre şi ale altor ţări situate la
periferie, cu scopul de a explica finalitatea politicii europene comune în
materie de securitate şi de apărare pe care se străduieşte să o pună în
aplicare;
Nisa, 7-11 decembrie 2000
Problema de bază a politicii europene de securitate şi apărare
comună a fost considerată, de către Consiliul European de la Nisa, aceea
ca, până în anul 2003, statele europene să poată dispune de forţe militare
operaţionale în măsură să desfăşoare toată gama de misiuni de tip
Petersberg.
Rimini, octombrie 2001
În cuvântul său, Javier Solana, Înaltul Reprezentant pentru PESC, a
subliniat, la această reuniune „Foc şi Cristal”, „opţiunile pentru pace” atât
de necesare în noul context internaţional.
Consiliul European din decembrie 2003 a adoptat Strategia
europeană de securitate, sub titlul „O Europă sigură într-o lume mai
bună”. Cu acest prilej, UE a identificat o serie de ameninţări la adresa
securităţii, precum: terorismul; proliferarea armelor de distrugere în masă;
conflictele regionale; instabilitatea statală; crima organizată.
Prevenirea conflictelor şi securitatea europeană
Un obiectiv strategic şi prioritar al politicii externe şi de securitate
comune a Uniunii Europene este reprezentat de prevenirea conflictelor.
Prevenirea conflictelor reprezintă pentru Uniunea Europeană un „ansam-
blu de politici direcţionate spre cauzele nemulţumirilor extreme”.
202

Mijloacele pe care Uniunea Europeană le are la dispoziţie pentru
prevenirea conflictelor, asa cum au fost stabilite ele la summit-ul
Consiliului European de la Laeken, la 14-15 decembrie 2001, sunt:
cooperarea pentru dezvoltare şi asistenţă externă; instrumente de politică
economică, politici sociale şi de mediu; ajutor umanitar; instrumente
diplomatice şi dialog politic, cooperare cu partenerii internaţionali.
La acestea se adaugă şi mai noile instrumente oferite de domeniul
managementului crizelor – dezvoltarea mecanismului de reacţie rapidă,
flexibilizarea condiţiilor pentru ajutorul extern şi reformarea acordării lui
–, cu obiective cât se poate de clare, precum: formarea forţelor
poliţieneşti, formarea de specialişti pentru respectarea supremaţiei legii,
înfiinţarea administraţiilor civile, protecţia civilă.
Începând cu anii ’90, Uniunea Europeană a început să se ocupe
explicit cu prevenirea conflictelor, concentrându-se pe trei axe: (1) Africa
– bazându-se pe diplomaţia preventivă, rezolvarea conflictelor şi menţi-
nerea păcii; (2) acţiuni comune pentru iniţierea Pactului de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est, implicarea în rezolvarea conflictelor din
regiunea balcanică; (3) prevenirea şi combaterea traficului ilegal de arme.
Prevenire structurală – prevenire acută
Literatura de specialitate a impus cel puţin doi termeni care au
legătură directă cu acţiunile destinate prevenirii conflictelor: prevenirea
structurală şi prevenirea acută. Prevenirea structurală sau pe termen lung
este direcţionată spre cauzele conflictului, în timp ce prevenirea acută,
operaţională, se adresează direct escaladării crizelor în conflicte violente.
Tot în acest domeniu s-a introdus şi o macro-schemă, în funcţie de
care este considerată o posibilă evoluţie a relaţiilor internaţionale şi,
respectiv, a tipului de răspuns oferit:
1) pace – prevenirea conflictelor prin mijloace structurale: promo-
varea democraţiei, a supremaţiei legii şi a drepturilor omului;
2) creşterea tensiunilor – măsuri preventive pe termen scurt: dialog
politic, sancţiuni, stabilizare socio-politică, amplasare preventivă a unor
forţe;
3) conflict violent – reducerea violenţei prin măsuri coercitive şi
non-coercitive;
4) reconstrucţie post-conflict – demilitarizare, controlul armamen-
telor, monitorizare, dialog politic şi reforme instituţionale.
Strategia Europeană de Securitate şi prevenirea conflictelor, apre-
ciată pozitiv, cu predilecţie pentru realismul ei, a fost lansată în decembrie
203

2003, la summit-ul Consiliului European de la Roma. Iată câteva dintre
principalele sale orientări:
• Aprecierea UE drept un actor global, pregătit să îşi asume
responsabilitatea pentru securitatea globală în scopul construirii unei lumi
mai bune;
• Stabilirea unei aşa-numite „prime linii de apărare” în afara UE;
• Recunoaşterea că „nici una dintre ameninţările contemporane nu
este pur militară şi nici nu poate fi combătută doar prin mijloace
militare”;
• Evidenţierea provocărilor globale cărora trebuie să le facă faţă
UE (sărăcie, foamete, insecuritate, competiţia pentru resursele naturale) şi
a ameninţărilor esenţiale pe care trebuie să le contracareze;
• Sublinierea faptului că obiectivele strategice implică abordarea
ameninţărilor, construirea securităţii în bună vecinătate şi crearea unei
ordini internaţionale bazate pe multilateralism.
Conceptul de bună vecinătate
De-a lungul timpului, Comunitate Europeană a promovat o politică
bazată pe cel puţin două aspecte vitale: parteneriat, respectiv integrare.
Din prima categorie au făcut parte iniţiative precum Pactul Balladur
(1993-1995), ce viza ţările Europei central-estice şi ţările baltice (direcţii
ale aşa-numite diplomaţii preventive).
În martie 2003, răspunzând unei cereri a statelor membre iniţiată la
summit-ul de la Copenhaga, Comisia Europeană a lansat planul denumit
Politica Europeană a Vecinătăţilor (European Neighbourhood Policy), cu
privire la raporturile politico-economice cu statele ce vor avea frontieră
cu UE din 2004.
Statele vizate: Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus, la care se
adăugau şi cele din Mediterana de sud şi de est, proiectul fiind conceput
pentru o perioadă de 10 ani. Aceste state trebuia să formeze un inel de
„state prietenoase şi bine-guvernate”, cooperarea cu ele devenind o
recompensă, cu condiţia fermă însă ca ele să treacă la reforme susţinute în
domeniile politic, economic şi instituţional.
Prin lansarea Politicii Europene a Vecinătăţilor (PEV) se urmăreau
consolidarea zonei de stabilitate şi securitate pe flancurile Europei
extinse, evitarea creării unei noi „cortine de fier” între statele integrate şi
cele rămase în afara acestui proces, dar şi configurarea unei adeziuni
comune la principiile şi valorile europene tradiţionale.
Din punctul de vedere al UE, conceptul de „bună vecinătate” se
referea la acele state aflate dicolo de linia frontierelor actuale sau de
204

perspectivă ale Uniunii, dar care nu au, pe termen mediu şi lung, pers-
pectiva integrării europene, din motive ce ţin atât de limitele dinamicii
extinderii europene, cât şi de neîndeplinirea criteriilor de aderare, precum
şi de diferenţele culturale şi geopolitice.
Iniţiativa europeană de gestionare eficientă şi echitabilă a relaţiilor
cu vecinătatea se referea la trei axe geostrategice distincte: Mediterana –
Orientul Mijlociu, Vestul – CSI şi sudul Caucazului – Marea Caspică.
În dezbaterile comunităţii ştiinţifice s-au impus imediat cel puţin
două întrebări importante cu privire la PEV:
1. Este PEV suficient de atractivă pentru a încuraja şi susţine refor-
mele în ţările ce alcătuiesc vecinătatea ?
2. Este PEV o alternativă viabilă pentru procesul de integrare ?
Astfel, s-a ajuns la concluzia că noul concept – PEV – trebuia să fie
atât acceptabil, cât şi durabil, adaptabil, dar şi eficient.
În ceea ce priveşte adevărata dimensiune regională a politicii
europene a vecinătăţilor, analiştii occidentali au subliniat câteva elemente
definitorii, şi anume:
- gradul ridicat de eterogenitate;
- progresivitatea în dezvoltare;
- lipsa dimensiunii instituţionale;
- interdependenţa politică şi economică asimetrică.
S-au impus şi unele critici, printre care:
- utilizarea conceptului de « presiune », pentru implementarea/difu-
zarea democraţiei (cu predilecţie în statele arabe, de exemplu);
- lipsa unei dimensiuni strategice;
- utilizarea aşa-numitei „politici a măsurii universale” – aplicabile
tuturor statelor, indiferent de condiţiile pe care le prezintă.
1. I. Gh. Bărbulescu, UE de la Naţional la Federal, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2005.
1. S. Petrescu, Apărarea şi securitatea europeană, Editura Militară,
Bucureşti, 2006.
205

• Există sau nu divergenţe cu privire la componenţa şi atribuţiile
unei armate europene?
Un diplomat german (apud S. Pond, op. cit., p. 210) consideră că:
„Există o mare divergenţă între punctele de vedere exprimate. Franţa poate
să-şi imagineze desfăşurarea unor operaţii în Africa… Spania îşi avansează
în mod evident politica externă şi de apărare, întrucât are convingerea că o
forţă europeană destinată situaţiilor de criză poate fi folosită uneori pe
teritoriul său. Viziunea Franţei este destul de clară. Ea îşi doreşte ca
miniştrii de externe ai UE să se întrunească şi să spună: Noi credem că UE
trebuie să fie gata să desfăşoare acţiuni militare în regiunea X sau Y. Apoi
se va organiza o coaliţie mică a celor care sunt de accord cu această poziţie.
Ei îşi vor face meseria şi se vor întoarce după şase luni, declarând
miniştrilor de stat, umiţi, că misiunea a fost îndeplinită.” Poziţia Marii
Britanii se aseamănă puţin cu cea a Franţei, numai că miniştrii de externe
europeni se întrunesc şi îi cer Alianţei NATO să preia acţiunea militară.
Apoi, şase luni mai târziu, comandantul american suprem al forţelor aliate
raportează că misiunea a fost îndeplinită.
Poziţia Germaniei se află între „primele două. Ceea ce avem noi în
minte este mult mai flexibil. Avem nevoie cel puţin de un mecanism de
conducere acolo unde o asemenea operaţie militară poate fi ghidată zilnic
în funcţie de priorităţile fixate de UE şi, de asemenea, de forţe
operaţionale, care să se lupte. Din punctul meu de vedere, NATO s-ar
ocupa de logistică, de planificare, de transport”, în timp ce UE ar furniza
trupele de luptă.
• Analizaţi din perspectiva României, următoarea definiţie dată
Politicii Externe şi de Securitate Comună (Lucica Matei, prefaţă la
S. Duke, Politica Externă şi de Securitate Comună – provocările
extinderii UE, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 14): „Dezvoltarea
PESC/PESA presupune noi eforturi conceptuale şi de implementare care să
asigure viitorul Europei şi care să promoveze valori şi consecinţe benefice
pentru cei peste 100 de milioane de viitori cetăţeni ai UE”.
• Traduceţi şi comentaţi următorul text, punând accentul pe
semnificaţiile terorismului internaţional în lumea contemporană:
„All of the other policy choices require that terrorism be securitised
and emergency action of some sort taken to try to counter and eliminate
it. These choices fall into three main types:
206

Insulation – Insulation is exemplified by homeland security and
hardening the state both against penetration by terrorists and vulnerability
of infrastructure to terrorist attack. Pursuing the logic of homeland
security quickly begins to undermine some core elements of the LIEO.
The free movement of people for purposes of business, education and the
arts is restricted by enhanced controls on travel and immigration. The free
movement of goods is restricted both by increased requirements for
inspection and traceability, and the imposition of more controls on the
export of technology related to WMD. The free movement of money is
restricted by the measures taken to disrupt the financial networks of
terrorists. By hardening borders, homeland security measures erode some
of the principles of economic liberalism that they are designed to defend,
and the same argument could be made about the tradeoff between
enhanced surveillance under the WoT, and the civil liberties that are part
of the core referent object of Western civilization.
At various points insulation blends into:
Repression – Repression is about carrying the fight to the terrorists
in an attempt to eliminate them by police and/or military action. It is the
sharp end of the WoT, and involves a wide spectrum of activities from
taking down whole states on one extreme (e.g. Afghanistan, Iraq);
through sustained occupations (e.g. Israel in the West Bank and Gaza)
and military searches for and assaults on terrorist bases (e.g. as in
Pakistan, post-Taleban Afghanistan, the Philippines), to targetted
assassinations (e.g. Israeli policy against Hamas and the PLA) and
arbitrary arrests and detentions (the US extralegal gulag in Guantanamo
Bay and elsewhere) at the other extreme. War is seldom good for liberal
values even when fought in defence of them. It undermines civil liberties,
peace, the openness that the LIEO requires, and, as US practice shows,
the commitment to human rights.
Equalising – Equalising starts from the assumption that the root
causes of terrorism lie in the inequalites and injustices that are both a
legacy of human history and a feature of market economies. The long
term solution to terrorism in this perspective is to drain the waters in
which the terrorists swim by redressing the inequalities and injustices
which supposedly generate support for them. It is not my concern here to
argue whether this cause-effect hypothesis is correct or not (though the
general weight of analysis is that it is not. My point is that if a policy
along these lines is pursued, it cannot avoid undermining the foundations
of a competitive market economy.
207

Redistribution on the scale required would put political priorities
ahead of market logics, and in doing so quench the fires of the market
which are the driving force of the liberal project. A possible liberal
counter to this view is that a liberal policy would be not so much
redistributive as making the liberal system work better, e.g. by
eliminating AIC protectionism on agriculture etc. However, while this
might reduce inequalities in the very long run, in the short and medium
term it is likely to cause huge amounts of pain (as in the recent shift in the
textile regime which enabled China to drive many third world producers
out of the market). If inequality is the source of terrorism, neoliberal
economics does not provide a quick enough solution. In this sense,
terrorism poses a double threat to liberal democratic societies: open direct
assaults of the type that have become all too familiar, and insidious
erosion as a consequence of the countermeasures taken. It is easy to see
how this dilemma drives some towards seeking a solution in total victory
that will eliminate both the terrorists and the contradiction. But if it is
impossible to eliminate terrorists, as is probably the case, then this drive
risks the kind of permanent mobilisation that inevitable corrodes liberal
practices and values. If the priority is to preserve liberal values, one is
pushed back towards the option of learning to live with the terrorism as
an everyday risk while pursuing countermeasures that stop short of
creating a garrison state. In principle such a strategy should be possible.
But if terrorism is a problem of the long term, as it well might be for
advanced industrial societies, such a strategy would require a level of
democratic sophistication and commitment rather higher than anything
yet seen. If this is the way to go, then Europe, which has already learned
to live with a degree of terrorism, may have much more to offer than the
US, which is driven by much higher demands for national security.
(Barry Buzan, „The ‘War on Terrorism’ as the new ‘macro-
securitisation’?”, Oslo Workshop 2-4 February 2006)
• Când a fost lansată ideea edificării unei arhitecturi de securitate
europeană, bazată pe dezvoltarea unei Identităţi Europene de Securitate
şi Apărare?
• Analizaţi conceptul de conflict şi ideea ameninţărilor
contemporane din perspectiva următoarelor date statistice, alcătuind şi o
hartă (reprezentare schematică) a acestora, completând-o cu date privind
perioada 2000-2006 (Armed Conflicts Report, 2001):
„În ultimul deceniu al secolului trecut, în lume au avut loc un
număr de 56 conflicte armate majore, localizate în 44 de zone diferite.
208

Cele mai multe dintre acestea s-au produs în perioada 1990-1994, când
numărul anual de conflicte s-a situat între 30-33, iar cel mai mic, între anii
1996-1997, 23, respectiv 19 conflicte. Pentru perioada 1990-2000, doar 3
au avut un caracter interstatal: conflictul dintre Irak şi Kuweit (1990);
conflictul dintre India şi Pakistan (2000); conflictul dintre Eritreea şi
Etiopia (2000). În celelalte 53 de cazuri a fost vorba de conflicte interne,
determinate de lovituri de stat sau de incursiuni militare vizând cucerirea
unui anumit teritoriu. În 14 cazuri s-a consemnat şi intervenţia unor forţe
străine în sprijinul uneia sau alteia dintre părţi”.
• Analizaţi textele Tratatatelor de la Maastricht şi Amsterdam şi
definiţi, pe rând, „poziţiile comune”, „acţiunile comune” şi „strategiile
comune”.
• Definiţi conceptul „misiunile de tip Petersberg”, formulat în
Tratatul de la Amsterdam.
• Folosind bibliografia recomandată (Stan Petrescu, op. cit., 2006,
p. 81-86; Vl. Zodian, M. Zodian, op. cit., 2006, p. 155-166), analizaţi
relaţiile NATO-UE din perspectiva unei politici de apărare comune. Ce
vă spune şi cui aparţine titlul comunicării: „Mars and Venus reconciled:
A new Era for transatlantic relations”?
• Folosind bibliografia recomandată (Vl. Zodian, M. Zodian,
2006, op. cit., p. 46-49), definiţi şi exemplificaţi ameninţările interne şi
externe din spaţiul balcanic, încercând să sugeraţi şi o posibilă poziţie a
României vizavi de acestea.
• Comentaţi, localizând temporal, discursul lui Javier Solana din
cadrul conferinţei „Foc şi Cristal”.
209

XI. UNIUNEA EUROPEANĂ –
UN VIITOR, MAI MULTE SCENARII
Motto:
“I am certainly not of the opinion
that one can learn very much from
history – for history constantly
confronts us with what is new – but
there are a couple of small things it
should be possible to learn.”
Hannah Arendt (1970)
1. Paşi practici
La 14 februarie 2000 se deschidea Conferinţa Interguvernamen-
tală pentru pregătirea lucrărilor Consiliului European, din cadrul preşe-
dinţiei franceze (7-10 decembrie 2000). În fond, Consiliul European de
la Nisa a reprezentat primul pas în demersul istoric de sistematizare a
politicilor europene, al delimitării competenţelor, atât ale instituţiilor, cât
şi ale membrilor săi, a cadrului decizional.
Documentul final nu a fost considerat, la acea dată, satisfăcător în a
răspunde tuturor provocărilor unei Europe extinse. De aceea, concluziilor
Consiliului European i-a fost ataşată aşa-numita Declaraţie de la Nisa
privind viitorul Uniunii Europene.
La 15 decembrie 2001, în cadrul Consiliului European de la
Laeken (Belgia), a fost adoptată Declaraţia privind viitorul Europei,
hotărându-se, de asemenea, convocarea unei Convenţii Europene, ce
viza dezbaterea, într-un cadru democratic, ce includea şi reprezentanţi ai
statelor în acel moment doar candidate, a problemelor legate de direcţia
dorită de dezvoltare a Uniunii.
La 28 februarie 2002, se deschidea sesiunea inaugurală a acestei
Convenţii, ce urma să se finalizeze la 20 iulie 2003, prin prezentarea
proiectului de Tratat de stabilire a unei Constituţii pentru Europa.
Consiliul European de la Salonic a adoptat textul Tratatului, la 18
iunie 2004, iar semnarea oficială a avut loc la 29 octombrie 2004, la
Roma, în cadrul preşedinţiei olandeze.
210

2. Scenarii
O nouă hartă se redesenează sub ochii noştri. Idei şi organisme ce
par rupte din necesităţile cotidiene îşi redescoperă strămoşi, într-un fel de
mult uitaţi. O altă Europă renaşte. Sau – „îmbătrâneşte frumos”, după
sloganul adoptat la o recentă manifestare populară1 ce a marcat împlinirea
a 50 de ani de existenţă a Comunităţii Europene. Un subiect foarte
dezbătut în Europa unită contemporană.
Dar apar, după cum era şi firesc, noi scenarii privind viitorul, mai
apropiat sau mai îndepărtat, al acestei noi Europe, ca entitate unită. Căci,
Europa are nevoie de o nouă filosofie, după cum atenţiona şi cancelarul
german Angela Merkel, într-un discurs din 11 mai 2006.
Geografia, dar şi ideile, unesc personalităţile noii Europe. La rândul
său, preşedintele Vaclav Havel a observat şi subliniat noua realitate de
sub ochii noştri: „Ambele circumstanţe amintite – sfârşitul împărţirii
bipolare a lumii şi mişcarea civilizaţiei denumită azi globalizare – impun
o meditaţie radical nouă asupra viitoarei ordini mondiale.
Unul dintre elementele caracteristice ale acestei noi ordini va fi
dezvoltarea marilor grupări regionale, în cadrul cărora actualele state
naţionale vor transmite din ce în ce mai multe din competenţele lor
actuale, la fel precum vor fi obligate să transmită din ce în ce mai explicit
o altă parte a acestor competenţe către diferite regiuni mai mici intra-
statale şi către conducerea lor autonomă, către oraşe şi comune, precum şi
către numeroase alte structuri ale societăţii civile.
Descentralizarea şi integrarea ar trebui să fie de facto două feţe ale
aceleiaşi monede, respectiv două talere ale unei balanţe aflate în echilibru.
Ambiguitatea presiunilor globale economice şi mişcarea totală a civili-
zaţiei nu pot fi contracarate de niciun fel de politică a struţului, izola-
ţionism, şovinism sau egocentrism, ci, dimpotrivă, prin faptul că dezvol-
tarea mondială va fi reflectată permanent, oamenii şi popoarele îşi vor uni
forţele pentru a se împotrivi tuturor lucrurilor rele şi periculoase.”2
În acest amplu proces de redesenare a noilor contururi, mai puţin
geografice şi mai mult geopolitice, fiecare stat, fiecare tip de conducere,
1
Care a avut loc la Lausanne, Elveţia, la 23 martie 2007.
2
Vaclav Havel, Multitudinea de culori a lumii contemporane, Discurs
rostit la conferinţa "Europe's New Democracies: Leadership and Responsability",
Bratislava, Republica Slovacă, 11 mai 2001.
211

fiecare personalitate1, în fond, îşi conturează propriile direcţii. „În esenţă,
Franţa urmăreşte edificarea unei Europe franceze, în timp ce Germania
lucrează pentru o Europă nu germană, ci după model german. Aceasta în
timp ce Marea Britanie vizează o piaţă europeană liberă şi o politică de
securitate comună (nu unică) a statelor europene (nu europeană) integrată
în sistemul transatlantic. Dominate de guverne conservatoare, Italia,
Spania şi Portugalia se vor găsi mai aproape de poziţia britanică (expri-
mată, totuşi, în prezent, de laburişti - !!) ori, în cel mai bun caz, la
mijlocul drumului între Londra şi Paris. Ţările nordice, obişnuite cu
neutralitatea, situate într-o poziţie geostrategică lipsită de pericole,
bucurându-se de o prosperitate relativ durabilă, cu populaţii relativ reduse
şi cu temeri identitare explicabile prin accesul relativ recent la statutul de
state suverane, se vor plasa şi ele la mijlocul drumului dintre Marea
Britanie şi Franţa.”2
Diferenţele pot fi, uneori, uriaşe şi, de aceea, greu de trecut.
Profesorul Gilles Andréani a încercat să surprindă această realitate
europeană atât de vulnerabilă şi contradictorie: „Europa este o idee
contradictorie, deoarece autonomiile statelor care o compun se bazează pe
elemente diverse, puternice şi străvechi; şi este nevoie ca toate acestea să
fie puse laolaltă, iar pentru a îndeplini o asemenea dificilă misiune se
impune disciplină şi putere atent centralizată. Europa este, în plus, o idee
vulnerabilă, deoarece într-un timp în care oamenii sunt în căutare de
certitudini, limite, graniţe sau definiţii clare, Uniunea Europeană repre-
1
A fost, de altfel, şi recomandarea expresă a oficialilor UE: “This is where
everyone here has a central part to play. I would like to make an appeal to all of
you, who are directly involved in European affairs. This is the moment to show
political determination and our conviction about the merits of a strong European
Union. Europe is not about only Brussels. Europe is about all Member States,
with national parliaments, pushing the process forward. Your voice on Europe
must also be heard. Therefore, in the coming months, I hope that, together, we
can all help to make the positive case for why an updating of the way the
European Union works is in all our interests and, more importantly, in the
interests of our citizens.” (José Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene,
discurs “Joint Parliamentary meeting organised by the Finnish Parliament and the
European Parliament”, Bruxelles, 12 mai 2006, disponibil la http://www.deljpn.
ec.europa.eu/home/ speech_ en _SPEECH/06/780.php#).
2
Adrian Severin, Evoluţii politice în Europa şi impactul lor asupra
evoluţiei viitorare, Institutul Social-Democrat „Ovidiu Şincai”, Bucureşti, 2002,
p. 16.
212

zintă încă un proces neterminat. Forma sa politică ultimă a rămas des-
chisă, fapt care produce în cadrul opiniei publice numeroase stări de
neîncredere.”1
„Opţiunea românească privind viitorul model politic al Uniunii
Europene – nota unul dintre personajele politice autohtone implicate
direct în procesul integrării europene, Hildegard Puwak2 – trebuie
fundamentată prin prisma interesului naţional în raport cu acest proiect al
construcţiei europene. Privită din această perspectivă, opţiunea nu poate fi
numai un simplu elaborat academic, cum nu poate fi doar exerciţiul de a
alege pe cel mai interesant (potrivit nouă) dintre scenariile care se
vehiculează prin diferite cancelarii sau think tank-uri europene. În raport
cu toate aspectele care sunt luate în calcul la proiectarea viitoarei Uniuni
Europene (instituţional, decizional, financiar, al politicilor sectoriale etc.),
ne-am putea, de principiu, identifica interesele sectoriale. De aceea,
interesul naţional agregat ar putea fi suma ponderată a acestor interese
parţiale. În acest sens, este important să identificăm interesul naţional în
raport cu fiecare element al viitoarei construcţii europene. Aceasta se
poate realiza prin elaborarea unor serioase studii de impact, care să aibă la
bază metoda de analiză cost/beneficiu. Chiar şi în acest caz, opţiunile nu
sunt deloc uşoare, dacă nu estimăm adevăratul grad de dificultate al
exerciţiului de identificare a interesului naţional sau de aliniere la <ţinte
mişcătoare>.”
Mergând mai departe în direcţia analizei atente a curentelor con-
temporane, Adrian Severin3 propunea o trecere în revistă a principalelor
tendinţe, oferind cel puţin şapte variante sau scenarii viabile:
1) tipul de „Uniune Europeană” – folosit în discursurile euromo-
deraţilor şi ale eurorealiştilor, proiect ce marşează foarte mult pe ideea
unei continuităţii cu formele anterior testate în istoria de 50 de ani a
comunităţii;
2) tipul de „Comunitate europeană” – ca o reîntoarcere la vechiul
nume, atrăgător mai ales pentru ţările nordice, pentru care termenul de
„uniune” are prea multe conotaţii cu privire la timpurile trecute, când
lipsa independenţei reprezenta principala problemă internă;
1
Gilles Andréani, «Decadent Europe Revisited», The Brookings
Institution, U.S.-Europe Analyse Series, febr. 2006, p. 4.
2
Hildegard Puwak (2001), Opţiuni în raport cu proiectul european.
3
Adrian Severin, Criteria for Cohesion for a United Europe, Millenium
III, 2004, p. 241.
213

3) tipul de „State unite ale Europei” – ca o referinţă, mai mult sau
mai puţin voluntară, la modelul american, dar pentru a cărui aplicare
naţiunile europene nu par a fi pregătite încă;
4) tipul de „Confederaţie europeană” sau „Confederaţie paneuro-
peană” – ca proiect lansat de liderul francez Fr. Mitterand, în ideea de a
prezerva suveranitatea naţională a statelor membre;
5) „Uniunea Statelor Europene” sau „Europa Statelor Unite” –
concepte ce denotă o destul de vizbilă ambiguitate cu privire la viitorul
efectiv al acestei noi structuri unite, structuri create pentru a descrie
cadrul în care unele entităţi statele distincte să-şi unească resursele interne
pentru a atinge unele ţeluri comune – soluţie propusă, la un moment dat,
de omul politic francez J. Chirac;
6) „Federaţia europeană” – un concept ce oferă o perspectivă
asemănătoare celei de „Statele Unite ale Europei”, amintind de un supra-
stat unitar, foarte adesea prezent în discursurile liderilor germani;
7) „Federaţia Europeană a Statelor Naţiune” sau „Federaţia statelor-
naţiune” – formulă lansată în 2004, într-un fel, din dorinţa de a împăca
tabăra euroscepticilor cu cea a euroentuziaştilor.
De cele mai multe ori, însă, proiectele ce încearcă să devină, din ce
în ce mai vizibil, realitate tind să contopească mai multe variante posibile.
Uniunea Europeană tinde să devină un model complex de dualitate între
integrare şi păstrarea identităţilor într-o altă concepţie decât principiul
“melting pot”-ului care a stat la baza S.U.A. – sublinia Adrian Năstase.
Acest model ar trebui să constituie răspunsul logic la întrebarea „Ce fel de
Uniune lărgită dorim în următorul deceniu?” O Uniune Europeană care
proiectează stabilitate (de exemplu, în Balcanii Occidentali), prosperitate
(de exemplu, în republicile din fosta Uniune Sovietică) şi care
promovează toleranţa culturală şi religioasă (lumea musulmană) în
vecinătatea ei imediată şi chiar dincolo de aceasta, devine din ce în ce mai
interesantă ca model pentru aceste zone.1
În posibila decriptare a viitorului Europei, analistul Antoni
Kuklinski2 considera, la rândul său, că se pot distinge cel puţin patru
dileme majore ale momentului cu privire la principiile ce vor guverna
viitoarea structură europeană, şi anume:
1
Adrian Năstase, Viziune asupra viitorului Europei, 2005.
2
Millenium III, 2004, “The Future of Europe. Four Dilemmas and Five
Scenarios...”, p. 278
214

a) egalitate versus eficienţă;
b) libertate individuală versus ordine colectivă;
c) valori materiale versus valori spirituale;
d) gândire pe termen scurt versus gândire pe termen lung.
Unul dintre recentele posibile „motoare” ale proiectului european s-
a legat şi de influenţa NATO. Cu ocazia unei întâlniri de lucru, patronată
de Adunarea Naţională Franceză (12 martie 2006), Jean Silvestre
Montgrenier a ridicat o întrebare cu ... bătaie lungă: „NATO reprezintă
viitorul Europei?” „Acest tip de întrebare nu vizează provocarea, în
sensul etimologic consacrat al termenului, ci ea este destinată deschiderii
unei reflecţii asupra perspectivelor Uniunii Europene, asupra destinului
Europei şi, într-un sens mai larg, asupra viitorului Occidentului.”1
Un studiu patronat de Biroul olandez de analiză a politicii
economice, avându-i ca autori pe analiştii Ruud de Mooij şi Paul Tang,
purtând chiar titlul de “Patru scenarii pentru viitorul Europei”2, lansa, din
nou, ideea conform cărei “Viitorul Europei este nesigur.” Iar, pentru a-l
decela, cel puţin patru scenarii apar ca posibile – Europa Puternică -
Strong Europe; Economia Globală - Global Economy; Piaţa transatlantică
- Transatlantic Market şi, respectiv, Comunităţile Regionale - Regional
Communities.
În ceea ce priveşte modelele efective de punere în practică a
proiectelor de unire, analiştii occidentali au căzut de acord că trebuie luate
în calcul cel puţin alte cinci scenarii:
1. Scenariul Statului Abundenţei şi Prosperităţii, plecat, în mare
măsură, de la modelul propus, în imediata vecinătate a celui de-al Doilea
Război Mondial, de societatea americană, care dorea să depăşească criza
post-belică, dar şi amintirile perioadei interbelice;
2. Scenariul Darwinist – este clar că, astăzi, Europa trebuie să facă
faţă unei competiţii globale mult mai acerbe în secolul XXI, în compa-
raţie cu sec. XX. – legea dominantă: supravieţuieşte cel mai puernic;
3. Scenariul propus de analistul Lester C. Thurow3, care, plecând
de la multiplele hibe descoperite în esenţa capitalismului, considera că,
1
„L’OTAN est l’avenir de l’Europe?”, în Institut Thomas More Working
Papers, aprilie 2006, p. 1.
2
Textul integral disponibil la http://www.cpb.nl/eng/pub/cpbreeksen/
bijzonder/49/
3
Autorul lucrării care a făcut mare senzaţie The Future of Capitalism.
How Todays Economic Forces Shape Tomorrows World, William Morrow
and Company, N.Y., 1996.
215

pentru a supravieţui viitorului, se impun investiţii masive în domenii
precum cel al educaţiei, dar şi în ştiinţă şi infrastructură;
4. Scenariul Singapore – pus în alicare doar în dramaticul caz în
care sistemul european nu va fi în stare să-şi adapteze politica şi
economia la realitatea momentului; scenariul constă în reducerea drastică
a libertăţii schimburilor, în ideea de a oferi o sporită eficienţă – model
foarte discutat şi discutabil, mai ales pentru europeanul neobişnuit cu
asemenea restricţionări;
5. Scenariul Creştin – dacă celelalte patru variante se refereau mai
mult la valorile materiale, acesta din urmă are trimitere directă la valorile
spirituale şi se bazează pe importanţa foarte mare pe care o deţine factorul
creştin în istoria şi tradiţia continentului european. Trebuie luată în calcul
şi posibilitatea apariţiei unui scenariu bazat pe toate cele trei religii
importante ale lumii, respectiv Creştinism, Islamism, Iudaism.
În domeniul realităţilor oarecum mai palpabile, un document
redactat în anii ’90, de către un grup de cercetători de la Universitatea din
Mainz, sub conducerea lui Werner Weidenfeld şi Josef Janning, docu-
ment cu privire la problemele europene, prezenta câteva dintre elementele
definitorii ale viitoarei structuri europene:
− Europa reprezintă o mare putere în gestaţie, care nu va renunţa la
diversitate în favoarea unei eficienţe prea tehnocratice, dar se pretează să
fie organizată din punct de vedere politic (ca o concluzie, am adăuga noi,
se exclude scenariul Singapore);
− Pe calea Uniunii Europene, Comunitatea Europeană trebuie să se
modernizeze pentru a deţine structuri transparente şi eficiente, să-şi
organizeze clar puterile şi să-şi întărească legitimitatea democratică;
− În centru, este necesar un sistem bicameral, alcătuit din Parla-
mentul European şi un Consiliu al Uniunii, funcţionând ca o cameră a
statelor; cele două camere ar participa, pe bază egală, la toate deciziile
Uniunii, astfel respectându-se principiile democraţiei şi ale federalismu-
lui;
− Influenţa statelor membre este garantată de Consiliul European,
care, în calitate de şef al statului colectiv, stabileşte liniile politice;
− Comisia devine guvern al Uniunii, fiind alcătuită de preşedinte,
ca orice guvern, fără a se face referire la un sistem de cote de participare;
− Limitele activităţilor Uniunii sunt precizate printr-o definiţie
clară a responsabilităţilor şi o listă a drepturilor fundamentale;
− Arhitectura acestei Uniuni Europene este astfel imediat înţeleasă;
afirmarea statelor naţionale o reprezintă frontierele lor naturale. Cu scopul
216

de a menţine echilibrul federal, principiul subsidiarităţii trebuie să fie
precizat şi completat printr-o ierarhie clară a competenţelor şi prin reguli
de acţiune la nivelul Uniunii şi al statelor membre.
Mai mult, documentul sublinia şi unele dintre consecinţele promo-
vării politicii de extindere a Uniunii Europene:
1. Aderarea de noi membri prezintă riscuri evidente, printre care se
pot enumera: o scădere a eficienţei şi o înmulţire a situaţiilor de excepţie
ce ar conduce la întărirea tendinţelor centrifuge; permanenţa conflictelor
care ar produce o fărâmiţare sau ar conduce, din nou, la formarea de
blocuri; incapacitatea de a lua decizii, situaţie care ar încuraja lupta pentru
putere în sânul noului organism lărgit;
2. Pentru a putea controla noii membri, Uniunea ar avea nevoie de
restrângerea procedurilor sale de decizie. Astfel, aceasta trebuie să ia
măsuri împotriva tendinţei inflaţiei instituţionale şi să depună eforturi
pentru ridicarea gradului de transparenţă şi de eficienţă, astfel încât să fie
acceptată de către cetăţeni;
3. O putere politică incontestabilă nu poate rezulta decât din
suprimarea preşedinţiei prin rotaţie la fiecare şase luni. O preşedinţie
asumată de un stat membru pentru o perioadă de doi ani pare autorilor
soluţia cea mai eficientă.
Aceste realităţi devin unele dintre cele mai importante elemente,
considerând, precum analistul maghiar Andras Inotai: „Only a Europe
enlarging and strengthening on the basis of a strategic plan can envisage
playing a greater role in global politics and economics. This is how
European values (still not always clearly defined) can take on
successfully the competition evolving on a global scale.”1
Pentru că viitorul Europei constă în „abilităţile” instituţionale ale
viitorului, „unii analişti politici întrevăd posibilitatea ca Europa, prin
actorul său cel mai important şi puternic, Uniunea Europeană, să se
transforme în viitor într-o federaţie de state naţionale cu o Constituţie şi o
redistribuire a atributelor suveranităţii între nivelul federal şi cel naţional.
Aceasta îi va permite să îşi asume un rol politic şi militar mai însemnat,
într-o lume tot mai integrată, în care globalizarea suferă mutaţii uimitoare.
Viitorul Europei va depinde de abilităţile instituţiilor sale de a pregăti
performanţele economice şi politice, de a întări influenţa politică şi
puterea militară, de a impune modelul social şi cultural al «bătrânului»
1
Andras Inotai, “Some reflections on possible scenarios for EU
enlargement”, în Romanian Journal of Foreign Affairs, vol. 2, no. 1, 2002, p. 49.
217

continent, de a oferi soluţii pentru contracararea crizelor de tot felul,
eliminarea decalajelor, conservarea identităţilor naţionale şi combaterea
ameninţărilor la adresa securităţii individuale şi statale.”1
La rândul său, prestigiosul politolog Zb. Brzezinski analiza, într-un
studiu pentru revista The National Interest, raporturile viitoare dintre
S.U.A. şi Europa, în acelaşi context generat de procesul de extindere a
U.E., formulând un adevărat „decalog al dezvoltării şi perspectivelor
Europei":
1) ideea de Europa exprimă mai mult o utilitate, decât o convingere;
2) U.E. nu va deveni o altă Americă, ci doar o Elveţie scrisă cu
majuscule;
3) europenii nu văd în antiamericanism un motor al unificării lor;
4) unificarea este un proces birocratic şi nu creează o adevărată
uniune;
5) lărgirea UE va intra fără îndoială în conflict cu orice adâncire a
unificării;
6) la baza lărgirii UE stau raţiuni demografice şi economice;
7) o federaţie de state, care constituie un nucleu al Europei şi care
decide pentru toti ceilalţi în materie de politică externă, nu este viabilă din
punct de vedere politic;
8) o lărgire graduală şi o unificare birocratică vor conduce la o
uniune economică doar, nu şi la o uniune politică;
9) este puţin probabilă realizarea unei autonomii militare de către
U.E.;
10) U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de iden-titate
politică, dar cu influenţă de natură economică şi financiară.
Proiectul Uniunii Europene rămâne deschis, un şantier al
prezentului pentru o construcţie a viitorului. Căci, predicţiile sunt foarte
greu de realizat. „Dacă, după jumătate de secol, integrarea europeană este
abia la începuturile ei – scria Silviu Brucan –, singura previziune pe care
îndrăsnesc să o fac este că integrarea politică deplină a Europei nu va fi
încheiată în secolul XXI.”2
Este un proces în care protagonişti, atât în faţa camerelor, cât şi în
spatele lor, sunt cetăţenii noii Europe. Un sondaj realizat sub înaltul
1
Grigore Alexandrescu, Vasile Popa, Posibile arhitecturi instituţionale
europene, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 26.
2
Silviu Brucan, Secolul XXI. Viitorul Uniunii Europene. Războaiele în
secolul XXI, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.
218

patronaj al Adunării Naţionale a Franţei, ce s-a desfăşurat în noiembrie
2001, a cuprins, printre altele, şi o întrebare directă cu privire la imaginea
viitoarei Europe a anului 2010. Printre opiniile cel mai des întâlnite s-au
numărat şi câteva cu directă trimitere la scenariile mai sus pomenite: „O
Europă descentralizată”, „o Uniune Europeană a culturii şi umanismului”,
„o Europă a naţiunilor, bazată pe cooperări sectoriale mai puternice”,
„State Unite ale Europei”, „o Europă confederată, cu structuri suple,
lejere şi dinamice”1.
Proiectul Uniunii Europene rămâne deschis, un şantier al prezen-
tului pentru o construcţie a viitorului. A viitorului din care face parte,
indubitabil, şi România.
Bibliografie facultativă:
A. Severin, Locurile unde se construieşte Europa, Editura Polirom,
Iaşi, 2000.
TEXTE DE COMENTAT
• Vaclav Havel, „Multitudinea de culori a lumii contemporane”,
Discurs rostit la conferinţa „Europe's New Democracies: Leadership and
Responsability”, Bratislava, Republica Slovacă, 11 mai 2001.
„Ambele circumstanţe amintite – sfîrşitul împărţirii bipolare a lumii
şi mişcarea civilizaţiei denumită azi globalizare – impun o meditaţie
radical nouă asupra viitoarei ordini mondiale.
Personal, cred că unul dintre elementele caracteristice ale acestei
noi ordini va fi dezvoltarea marilor grupări regionale, unde actualele state
naţionale vor transmite din ce în ce mai multe din competenţele lor
actuale, la fel precum vor fi obligate să transmită din ce în ce mai explicit
o altă parte către diferite regiuni mai mici intrastatale şi către conducerea
lor autonomă, către oraşe şi comune, precum şi către numeroase alte
structuri ale societăţii civile.
Descentralizarea şi integrarea ar trebui să fie de facto două feţe ale
aceleiaşi monede, respectiv două talere ale unei balanţe aflate în echilibru.
Ambiguitatea presiunilor globale economice şi mişcarea totală a
civilizaţiei nu poate fi contracarată de nici un fel de politică a struţului,
izolaţionism, şovinism sau egocentrism, ci, dimpotrivă, prin faptul că
1
Pentru mai multe amănunte legate de acest sondaj, a se consulta
http://www.assemblee-nationale.fr/europe/themes/assises-synthese.asp#retour
219

dezvoltarea mondială va fi reflectată permanent, şi oamenii şi popoarele
îşi vor uni forţele pentru a se împotrivi tuturor lucrurilor rele şi
periculoase.”
• Comentaţi, din perspectiva proiectelor de reformare a UE,
următoarea iniţiativă:
La 19 martie 2003, comisarul european Wim Kok (fost prim
ministru al Olandei) a prezentat Comisiei Europene un raport privind
extinderea UE – intitulat „Extinderea UE – realizări şi provocări”.
Strategia vizată de autor se baza pe:
A. Obiectve:
1. a acţiona împreună, în Europa
a) perfecţionarea procesului de luare a deciziilor;
b) hotărârea şi voinţa politică necesare pentru a elabora politici
real europene într-o UE extinsă.
2. a relansa economia europeană
a) inovaţie şi reformă pentru sporirea competitivităţii şi a dez-
voltării;
b) crearea de noi locuri de muncă într-o piaţă extinsă.
3. a construi o Europă mai sigură
a) intensificarea colaborării pe probleme de JAI;
b) asigurarea unei securităţi sporite.
4. a dezvolta parteneriatul cu vecinii europeni
a) lansarea unei politici de vecinătate bazată pe propagarea pros-
perităţii şi păcii.
5. a transforma Europa într-o voce mai puternică la nivelul
relaţiilor internaţionale
• Comentaţi proiectul susţinut de fostul preşedinte al Azerbadjanului,
Nursultan Nazarbaev, pentru formarea unei Uniuni de State Euroasiatice.
• UE – proiect creştin. Comentaţi poziţia Turciei faţă de
integrarea în Uniunea Europeană, respectiv poziţia Uniunii Europene
faţă de includerea Turciei.
• Comentaţi „decalogul” lui Zb. Brzezinski, din perspectiva
realităţilor anului 2006.
• Comentaţi, din perspectiva momentului 2007 şi a dezbaterilor
asupra viitorului UE, următorul text aparţinând lui Hildegard Puwak
(2001): „Opţiuni în raport cu proiectul european”.
Opţiunea românească privind viitorul model politic al Uniunii
Europene trebuie fundamentată prin prisma interesului naţional în raport
cu acest proiect al construcţiei europene. Privită din această perspectivă,
220

opţiunea nu poate fi numai un simplu elaborat academic, cum nu poate fi
doar exerciţiul de a alege pe cel mai interesant (potrivit nouă) dintre
scenariile care se vehiculează prin diferite cancelarii sau think tank-uri
europene. În raport cu toate aspectele care sunt luate în calcul la proiec-
tarea viitoarei Uniuni Europene (instituţional, decizional, financiar, al
politicilor sectoriale etc.), ne-am putea, de principiu, identifica interesele
sectoriale. De aceea, interesul naţional agregat ar putea fi suma ponderată
a acestor interese parţiale. În acest sens, este important să identificăm
interesul naţional în raport cu fiecare element al viitoarei construcţii euro-
pene. Aceasta se poate realiza prin elaborarea unor serioase studii de
impact, care să aibă la bază metoda de analiză cost/beneficiu. Chiar şi în
acest caz, opţiunile nu sunt deloc uşoare, dacă nu estimăm adevăratul
grad de dificultate al exerciţiului de identificare a interesului naţional sau
de aliniere la „ţinte mişcătoare”, cum ar fi, de exemplu, politica agricolă
comunitară. În actuala etapă a procesului de aderare la Uniunea
Europeană este evident că România nu se situează între statele candidate
cu primele şanse de aderare. Decalajele care ne despart de celelate ţări
candidate trebuie recunoscute şi abordate cu raţionalitate şi pragmatism.
În condiţiile în care aceste decalaje, sperăm tot mai atenuate, se vor men-
ţine şi în etapa post-aderării, putem afirma că o opţiune viabilă pentru
România ar viza mai degrabă modelul britanic, decât acelea francez sau
german. Britanicii, partizani ai statu-quo-ului, resping proiectul Europei
cu mai multe viteze şi nu consideră mecanismul cooperărilor întărite ca
deţinător al acelui element de supleţe pe care îl reclamă o mai bună
funcţionare a Europei unite. Într-o Europă cu mai multe viteze s-ar accen-
tua distanţa dintre noile state membre, printre care va fi şi România, şi
celelate ţări, putând apărea, în timp, riscul marginalizării.
Aplicarea mecanismului cooperării întărite, pe care britanicii nu-l
resping categoric, dar faţă de care manifestă anumite rezerve, permite
integrarea treptată şi graduală a noilor membri, dar nu implică marginali-
zarea acestora la nivelul procesului decizional. De asemenea, o integrare
graduală, facilitată de aplicarea acestui procedeu, poate constitui un avan-
taj, prin atenuarea impactului efortului pe care l-ar implica participarea
imediată la formele avansate de integrare europeană.
Acceptând însă argumentele perspectivei britanice privind o astfel
de metodă a integrării, nu vom nega adeziunea noastră faţă de un model
care promovează „calea de mijloc” între conceptul federalismului şi acela
al inter-guvernamentalismului, respectiv Federaţia de State Naţiuni. Dat
fiind ataşamentul naţional, foarte pregnant în majoritatea ţărilor Europei,
221

considerăm că rolul instituţiilor naţionale tradiţionale nu va fi diminuat,
iar acestea vor continua să funcţioneze pe baza principiului subsidiarităţii,
statul naţional conservându-şi, pentru multă vreme de acum înainte,
ipostaza de principal actor în relaţiile europene şi internaţionale. Modelul
federal, bazat pe metoda comunitară, trebuie analizat cu discernământ,
pentru consolidarea a ceea ce este viabil şi solid în această metodă. Într-o
„Europă unită a naţiunilor”, în care este posibilă prezervarea principiului
„unităţii în diverstitate”, statele îşi pot păstra şi afima identitatea
naţională, iar Uniunea Europeană se poate manifesta ca actor economic şi
politic, fără a fi necesar să evolueze către o entitate suprastatală.
Perspectiva aderării României este clădită în paralel cu speranţa
noastră ca inevitabilul transfer de suveranitate către instituţiile europene
la nivelul anumitor decizii să fie analizat realist şi pragmatic, pentru a nu
lăsa locul insinuării unor rezerve şi temeri legate de o eventuală disoluţie
a identităţii naţionale, ca urmare a integrării în Uniunea Europeană.
Păstrarea autonomiei deciziei politice, dobândită atât de greu după
reinstaurarea democraţiei în 1989, este un element particular al interesului
nostru naţional şi este ideal ca acesta să nu fie afectat în relaţia de
parteneriat pe care o implică ipostaza de membru al Uniunii Europene.
(...) În România, dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene
porneşte de la premisa că beneficiarii efortului construcţiei europene sunt
cetăţenii şi, de aceea, ei trebuie consultaţi şi angrenaţi în noul curent al
acestor manifestări. Informarea şi comunicarea cu palierele societăţii
civile – cetăţeni, ONG-uri, mediul academic, comunităţile locale, tineretul
– sunt activităţi în curs de desfăşurare în România, în contextul dezbaterii
despre viitorul Europei.”
• Traduceţi şi comentaţi:
Europe is a vulnerable idea, because at a time when people are in
search of certainties, of limits, of boundaries, of clear definitions, the EU
is by its very essence an undefined, or even undetermined, process. Its
ultimate political form and membership have been left open, which
naturally makes public opinion suspicious of the direction it will take and
sometimes of the real motives of its promoters.
European governments have not treated this contradictory,
vulnerable idea of Europe with the degree of care that it deserves over the
last 15 years. Specifically, they have made four main mistakes.
First, they tried to bring about the new Europe on the cheap. They
proclaimed new, ambitious goals for the European Union while keeping
its budgetary and institutional means small.
222

Second, they have oversold what they have accomplished. In 1991,
they proclaimed the European Community a „political union”, despite
having taken a rather modest step in political integration. In 2004, they
promulgated as a „constitution” what was in fact merely an improvement
on existing treaties. This contrast between words and deeds, between
means and aims, has weakened the credibility of the European Union.
Third, they divided themselves publicly and bitterly over the
question of war in Iraq, which brought disrepute to the European
enterprise – an enterprise that, after all, is supposed to bring about an
ethos of moderation and compromise in intra-European relations.
And finally, they have chosen to minimize and defer issues that
were deeply troubling to European publics and to their sense of identity,
particularly the issue of Turkish accession. They have downplayed and
ultimately left unresolved the huge institutional dilemmas that
enlargement brought about, overlooking the obvious fact that a union of
25 could only function if it was more, rather than less, integrated.
Of course, the mistreatment of the European integration project by
European governments is understandable. European integration is a hard
sell. After last year’s constitutional debate, governments are likely to
think twice before they expend more political capital on the idea of
Europe.
This by no means implies the demise of the European Union,
however. It will continue to function, but it will be quite some time—at
least 18 months to two years—before the European governments address
again the unresolved dilemmas that brought about the failure of the
French and Dutch referenda.
THE BROOKINGS INSTITUTION, Gilles Andréani, „Decadent
Europe Revisited”, februarie 2006, http://www.brookings.edu/fp/cuse/
analysis/index.htm
• Realizaţi o prezentare generală a comentariilor de presă
(internaţională şi naţională) dedicate împlinirii a 50 de ani de existenţă a
Comunităţii Europene.
223

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Gr. Alexandrescu, V. Popa, Posibile arhitecturi instituţionale europene,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
2. Ion Avram, Uniunea Europei şi aderarea României, Editura Silvy,
Bucureşti, 2001.
3. *** Balcanii. Ieşirea din trecut, Institutul de Studii Internaţionale şi
Strategice, Bucureşti, 1999.
4. Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Geopolitică, integrare, globalizare,
Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003.
5. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană: aprofundare şi
extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
6. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naţional la federal, Editura
7. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la economic la politic, Editura
8. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE. Politicile extinderii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2006.
9. Vidu Bidilean, Uniunea Europeană: instituţii, politici, activitate,
Agroprint, Timişoara, 2000.
10. Cezar Bîrzea, Cetăţenia europeană, Politeia, SNSPA, 2005.
11. Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul
spre răsărit, Institutul European, Iaşi, 2005.
12. Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie, Editura Corint, Bucureşti,
2001.
13. Serge Cordelier (coord.), Mondializarea dincolo de mituri, Editura
Trei, Bucureşti, 2001.
14. M. Cosma, T. Ispas, Integrarea României în structurile europene şi
euro-atlantice. Curs, Academia Forţelor Terestre, Sibiu, 2001.
15. Ştefan Delureanu, Geneza Europei Comunitare, Editura Paideia,
Bucureşti, 1999.
16. Marin Dinu, Cristian Socol, Marius Marinaş, Modelul european de
integrare, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
224

17. Ana Maria Dobre, Ramona Coman (coord.), România şi integrarea
europeană, Institutul European, Iaşi, 2005.
18. *** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, ediţia
a II-a, Editura Polirom, Bucureşti, 2002.
19. *** Europa 2005. Unitate în diversitate, Editura Institutului de
20. Gilles Ferreol (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi,
2001.
21. P. Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre,
Institutul European, Iaşi, 1998.
22. Girardet Raoul, Apărarea Europei, Institutul European, Iaşi, 2005.
23. Jackie Gower, John Redmond, Lărgirea Uniunii Europene: perspec-
tive, Bucureşti, 2001.
24. Ladislau Gyemant, Preistoria construcţiei europene, Editura
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999.
25. Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor
internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.
26. *** Integrarea euroatlantică. Priorităţi post-Praga, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002.
27. Frany Lothar Altman et alii., Ţările din Europa Centrală şi de Est în
drum spre Uniunea Europeană. Raport privind problemele şi
perspectivele de integrare, Editura Fast Print, Bucureşti, 1997.
28. Paul Michael Luzteler, Europa după Maastricht, perspective
americane şi europene, Institutul European, Iaşi, 2004.
29. Paul Magnette, Europa politică. Cetăţenie, Constituţie, democraţie,
Institutul European, Iaşi, 2003.
30. Paul Magnette, Europa, statul şi democraţia, Institutul European,
2005.
31. Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Editura Amarcord,
Timişoara, 2002.
32. Adrian Năstase, editor, România-NATO (1992-2002), Regia
Autonomă Monitorul Oficial, 2002.
33. Nicolae Păun, Construcţia europeană modernă: Idei, doctrine, fapte
şi instituţii economice. De la Congresul de la Viena (1815) la
Tratatul de la Roma (1957), Editura Fundaţiei pentru Studii
34. Nicolae Păun, Istoria construcţiei europene: Europa postbelică,
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999.
225

35. Nicolae Păun, Adrian-Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Radu Albu-
Comănescu, Finalitatea Europei, Editura Fundaţiei pentru Studii
36. Stan Petrescu, Apărarea şi securitatea europeană, Editura Militară,
Bucureşti, 2005.
37. Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, 2003.
38. V. Popa, N. Dolghin, NATO şi UE. Determinări şi finalităţi, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
39. Profiroiu Marius; Popescu Irina, Politici europene, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
40. Vasile Puşcaş, Negociind cu Uniunea Eurepeană, Editura Economică,
2003.
41. Mugurel Rădulescu, Europa în mişcare, Editura Tritonic, Bucureşti,
2005.
42. Jeremy Rifkin, Visul european, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
43. ***România – NATO. Carte Albă, Bucureşti, 1996.
44. *** România şi integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de
45. *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Editura Militară,
Bucureşti, 2006.
46. *** România – NATO. Tratate fundamentale, Editura Militară,
Bucureşti, 2006.
47. Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii
Regionale, Bucureşti, 2005.
48. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept,
Editura ALLBeck, Bucureşti, 2005.
49. Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă?, Editura ALL, Bucureşti, 2005.
50. Cr. Unteanu, OTAN – Manualul Nato – Parteneriat şi cooperare,
Nemira, Bucureşti, 1997.
51. Gh. Văduva, M. Dinu, Strategia europeană a integrării, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.
52. Vasile Vese, Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
53. I. Zamfirescu, Costuri şi beneficii ale aderării la UE pentru ţările
candidate din Europa centrală şi de est, Institutul European din
România, 2001.
54. Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005,
Societatea scriitorilor militari, Bucureşti, 2006.
55. Charles Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor,
Editura Trei, Bucureşti, 1998.
226

Site-uri utile Internet
www.europa.eu.int – Portalul Internet al UE
http://ue.eu.int – Site-ul Consiliului UE
www.europarl.eu.int – Parlamentul European
www.newdefenceagenda.org – Forum de dezbateri privind viitorul
securităţii şi politicilor de apărare europene şi transatlantice
www.forum-europe.com – Platformă de dezbateri pentru specialişti
în problematica UE
www.euractiv.com – Portal media independent din UK dedicat
ştirilor, politicilor şi actorilor UE
www.euroguide.org – Portal către site-uri web care conţin
informaţii despre UE
www.publications.eu.int – Biroul pentru publicaţii oficiale al UE
www.weu.int – site-ul web al UEO
www.info.europa.ro – pagina web a Delegaţiei Comisiei Europene
în România
www.EUexpands.com – site independent de ştiri
www.euabc.com – dicţionar de termeni folosiţi în dezbaterile UE
www.iss-eu.org – Institutul pentru Studii de Securitate al UE
www.ecsanet.org – reţea universitară ştiinţifică internaţională
pentru studierea integrării europene
www.dadalos-europe.org – Server UNESCO pentru Educaţie
Civică, Pace şi Drepturile Omului
www.ceps.be – Site-ul Centrului pentru Studii de Politici Europene
(Bruxelles)
www.medea.be – Institutul European de Cercetări asupra
Cooperării Mediteraneene şi Euro-Arabe
http://europa-eu-un.org – website comun al Preşedinţiei UE,
Comisiei Europene şi Secretariatului Consiliului UE pe lângă ONU
http://eiop.or.at – jurnal electronic interdisciplinar având ca specific
integrarea europeană
www.mie.ro – Ministerul român al Afacerilor Externe
www.ier.ro – Institutul European din România
www.nato.int – Site-ul oficial al NATO
http://www.olymp.wu-wien.ac.at/eiop – European Integration on-line
Papers
http://www.theepc.be – European Policy Centre
http://www.clingendael.nl. – Institutul Clingendael
227

Alte adrese utile:
http://europa.2004.it.
http://eu-reform.de.
http://www.robert-schuman.org
www.jean-monnet.ch
www.globalizarea.com
www.geo-strategies.com
www.neweuropereview.com
www.unieurope.org
www.ina.fr
www.horizons-et-debats.ch
www.studiisecuritate.ro
www.eu_history.leidenuniv.nl
228

An3 TStanescuStanciu Integrarea Europ

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An3 TStanescuStanciu Integrarea Europ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEODORA STĂNESCU-STANCIU

Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA

Universitatea Spiru Haret

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Cursul se adresează, în primul rând, studenţilor, fiind menit a le

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Pentru mulţi, ideile de unitate, de comuniune europeană sau

1. Tipologii istorice ale modelului unităţii europene

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

2. De la Comunitatea Economică Europeană

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

TEXTE DE COMENTAT. ÎNTREBĂRI.

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

• Comentaţi şi completaţi etapele principale ale procesului de

Universitatea Spiru Haret

1. Condiţiile apariţiei NATO. Documente constitutive

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret