1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE.

Omul este un element social activ care are capacități de acţiune, cunoaştere şi valorificare, si are un rol
social, prin dezvoltarea de sine.
INDIVID un reprezentant al speciei, dotat cu însușiri biologice.
PERSOANA aici este individualitatea a omului, în relație cu alții. Omul ca persoană dispune de statuturi
sociale și îndeplineşte un șir de roluri
PERSONALITATEA este ansamblu de trăsături prin care se remarcă o persoană, se distinge de altele sub
aspectul moral, intelectual, afectiv s.a.
Snt unele elemente ce defines personalitatea:
 Personalitatea este un ansamblu de trăsături constante, ce îl particularizează pe fiecare individ
 Personalitatea este întotdeauna unică, (zestre ereditară irepetabilă și istoria propriei vieti).
 Personalitatea presupune plasticitate. (addaptare)
 Personalitatea se caracterizează prin integritate (un om calm va exprima calmul când vorbește,
gândește, acționează)
 Personalitatea este specific umană. Doar ființa umană are capacitatea de a gândi despre sine
2. TEORII PERSONOLOGICE. 25
 TEORIILE PSIHANALITICE, pun accentul pe latura instinctuală (înnăscută) a personalității și pe
dinamica conflictuală
 TEORIILE TRĂSĂTURILOR, se axează pe caracteristicile stabile de comportament ce s-au format
pe baza unei moșteniri dobândite dar și experiențe individuale de viață.
 TEORIILE COMPORTAMENTALISTE, personalitatea este o etichetă pusă pe trasaturile
comportamentale ale individului în procesul interacțiunii cu semenii.
 TEORIILE FENOMENOLOGICE. se pronunță asupra unicității ființei umane și tendinței sale de
autocreare și autoperfecțiunare. Personalitatea este determinată de viziunea unică a individului
despre viață și lume.

Comportament şi societate. Elemente de sociologie medicala

Seminarul 1
1.NOŢIUNEA DE SOCIOLOGIE ŞI SOCIOLOGIE MEDICALĂ.
SOCIOLOGIA este o ştiinţă a societăţii, adica se ocupa de studiul societatii : natura şi esenţa, structura şi
funcţiile ei, modul în care ea evoluează. iar obiectul sociologiei îl reprezintă: a) modelele de relaţii; b)
sensurile şi căile de organizare cognitivă a lumii; c) acţiunea socială cu sens. Chestonare, sondaj, interviu,
SOCIOLOGIA MEDICALĂ este o ramura a sociologiei generale, care studiază sănătatea şi boala ca
experienţe umane, relaţiile medic-pacient si natura profesiei medicale.

2.CARACTERISTICA NOȚIUNILOR STATUT, ROL SOCIAL ŞI CONFLICT DE ROL.

În cadrul societatii, indivizii deţin anumite statuturi şi joacă anumite roluri.
STATUTUL este poziţia unui individ, în cadrul grupului, sau ale unui grup, în raport cu alte grupuri.
Student, profesor, decan, medic, soră medicală, bunel etc.,
 Fiecare individ deţine o multitudine de statuturi şi trece mereu de la un statut la altul
 Linton deosebeste 2 tipuri de statut:
  STATUTUL (ATRIBUIT) PRESCRIS este cel deţinut de un individ în cadrul unei societăţi,
independent de calităţile sale şi de eforturile pe care le face el. Cu acesta indivizii se nasc şi nu pot
renunţa la el. Prescrierea se face şi în raport cu rasa, naţionalitatea, religia sau clasa socială.
 STATUTUL DOBÂNDIT este cel la care individul ajunge prin propriile eforturi.
 Numărul de statuturi este limitat, un număr de statuturi egal cu numărul de grupuri sociale la care
face parte.
 Doar unul dintre ele este statutul-cheie prin care societatea valorizează individul.
ROLUL defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit statut, acesta este aspectul
dinamic al statutului, se pun în vigoare drepturile si îndatoririle asociate statutului social al indivizilor.
CONFLICTUL DE ROL se poate manifesta în două forme: între două sau mai multe roluri exercitate de o
persoană (între rolul de studentă şi cel de mama) sau între rolurile aceluiași individ, percepute ca fiind
contradictorii între ele (în cazul unui poliţist, pot să apară conflicte între exigenţele de moralitate,
corectitudine şi dorinţa de câştiguri suplimentare.)
Depăşirea conflictului de rol la nivel individual se face prin trei căi:
1. Raţionalizarea este un proces protectiv, de redefinire a unei situaţii dificile în termenii acceptabili,
din punct de vedere social şi personal.
2. Compartimentarea este procesul de separare a setului de roluri în părţi distincte şi de conformare
numai la cerinţele unui rol la un moment dat.
3. Adjudecarea este un proces formal, conştient şi intenţionat, de atribuire a unei terţe părţi a
responsabilităţii pentru o decizie dificilă.

3.STATUTUL ŞI ROLUL SOCIAL AL MEDICULUI ȘI AL BOLNAVULUI.

STATUTUL MEDICULUI este asociat cu valori precum: putere, cunoaştere, devotament, eroism,
sacrificiu
Conform lui Parsons ROLUL SOCIAL AL MEDICULUI este definit de 5 trasaturi:
1. competenţă tehnică – asimilarea şi consolidarea cunoştinţelor se realizează şi după terminarea
facultăţii; competenţa este aprobată prin examene şi concursuri;
2. universalism –nu poate refuza bolnavul după criterii arbitrare (poziţie socială, rasă, religie, etnie);
3. specificitatea funcţională – medicul este specialist într-un domeniu bine definit; dreptul medicului
nu trebuie să depăşească limitele domeniului medical;
4. neutralitatea afectivă – medicul nu judecă şi nu condamnă pacientul pentru actele sale, nu-şi
pedepseşte bolnavul şi nu admite să devină intim cu acesta; obiectivitatea în raport cu pacientul;
5. orientarea spre colectivitate – înainte de toate, medicul este preocupat de bunăstarea pacientului;
ROLUL SOCIAL AL BOLNAVULUI. definit de Parsons prin 4 trăsături:
1. degrevarea de sarcini şi responsabilităţi;
2. bolnavul nu se poate însănătoşi din propria vointa, insa el nu este responsabil pentru incapacitatea sa;
3. boala trebuie considerată indezirabilă şi bolnavul trebuie să-și dorească însănătoşirea;
4. bolnavul are obligaţia să coopereze cu cei care răspund de sănătatea sa.

Seminarul 2
4. TIPURI, MODELE ŞI STRATEGII DE RELAŢIE MEDIC-PACIENT.
Două puncte de vedere:
 1. al lui T. Parsons, care consideră această relaţie ca fiind una de complementaritate, de înţelegere
reciprocă între doi actori sociali; --pacientul trebuie să caute îngrijire şi să coopereze cu medicul, iar
medicul – să-şi aplice cunoştinţele în beneficiul pacientului.
2. al lui E. Friedson care defineşte această relaţie ca fiind potenţial conflictuală, când atât medicul, cât
şi pacientul folosesc diferite mijloace pentru a-şi atinge scopul.
Astfel, putem evidenţia 2 tipuri de RELAŢIE MEDIC-PACIENT: de conformitate şi de obedienţă.
1. Conformitatea reprezintă raportul dintre două lucruri conforme şi exprimă: concordanţă sau
potrivire. Numai atunci când medicul va folosi cunoştinţele sale medicale, bunele maniere, interesul
şi respectul faţă de pacient, acesta din urmă se va identifica cu medicul şi vor forma o unitate socială.
2. Obedienţa nu reprezintă altceva decât ascultare, supunere din partea pacientului, dar aceasta se
poate realiza doar atunci când medicul îi oferă pacientului suport psihologic, compasiune, simpatie.
T. Szasz şi M. H. Hollender 3 modele de relaţii medic-pacient:
a) Activitate-pasivitate: medicul este activ, bolnavul este subiect pasiv. Exemple sunt cazurile de răni
grave, comă, anestezie etc.
b) Conducere-cooperare: circumstanţele sunt mai puţin grave (boli acute, infecţii). Bolnavul este capabil să
urmeze un sfat şi să-şi exercite propria judecată.
c) Participare reciprocă, (cooperare mutuală): este vorba, mai cu seamă, de boli cronice, când bolnavul nu-
l întâlneşte decât ocazional pe medic (diabet, psoriazis). Medicul ajută bolnavul să se ajute pe sine.
Mai sunt si alte:
 Paternalismul prezintă o relaţie de tip monolog. Informaţia oferită de către medic va fi putina, cu un
conţinut succint, uneori neclar pentru pacient. Hotărârea este luată de către medic, iar pacientul va
trebui să accepte orice decizie.
 Antipaternalism defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber să ia decizii de importanţă
vitală şi oportune pentru el însuşi. Modul de abordare antipaternalist poate fi realizat cu ajutorul
acordului informat.
 Tranzacţional al sănătăţii propus de psihologul George Stone, responsabilitatea de a urma
tratamentul este împărţită – medicul urmăreşte evoluţia tratamentului şi face modificări, dacă este
nevoie, iar pacientul urmează tratamentul. Medicul trebuie să creeze o atmosferă prietenoasă.
STRATEGIILE DE CONTROL în relaţia medic-pacient sunt grupate in 4 categorii:
 Persuasiunea se regăseşte de partea ambelor părţi. Pacientul poate convinge medicul că un anumit
tratament este mult mai eficient pentru problema sa de sănătate decât un altul, iar medicul poate
convinge pacientul că experienţa sa în aplicarea tratamentului propus este una pozitivă şi se bazează
pe cercetări ştiinţifice şi experimente de laborator.
 Negocierea se referă la procesul prin care medicul şi pacientul ajung la un compromis.
 Incertitudinea funcţională intervine doar atunci când medicul, fiind sigur de evoluţia unei boli sau
de rezultatul unei terapii, poate prelungi în mod deliberat incertitudinea pacientului.
 Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o serie de gesturi, realizate atât de către
medic, cât şi de către pacient.
trei stadii: anamneză şi explorarea simptomelor de către medic; precizarea diagnosticului şi decizia în
legătură cu tratamentul; complianţa la tratament.
5. MALPRAXIS ŞI NONCOMPLIANŢA LA TRATAMENT CA DEVIERI DE LA OBLIGAŢIA DE
ROL. AUTOMEDICAȚIA.
MALPRAXIS – tratament incorect sau neglijent aplicat de către un medic unui pacient, care îi produce
acestuia daune de diferia natură.
  . Personalul medical poate fi tras la răspundere dacă prejudiciile suferite de către pacient sunt
produsul unei erori.
 Eroarea include:
 neglijenţă, sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii
 nerespectarea reglementărilor cu privire la confidenţialitatea, consimţământul informat şi
obligativitatea acordării asistenţei medicale pacientului
COMPLIANŢĂ este acordul si respectarea de catre pacient a tuturor recomandărilor făcute de medic, pe
toată durata tratamentului. Depinde de natura bolii, produsele farmacologice disponibile, nivelul cultural-
educativ şi psihosocial al bolnavului şi, mai ales, cooperarea acestuia cu medicul curant
NONCOMPLIANŢA este nerespectarea de către acesta, conştient sau inconştient, a recomandărilor
terapeutice, sub aspect calitativ sau cantitativ. duce la agravarea bolii, suferinţă inutilă, scăderea calităţii
vieţii şi chiar deces.
health-belief (sau modelul credinţei în sănătate
Pentru o mai bună cooperare cu pacientul: discutarea diagnosticului, planificarea riguroasă a tratamentului,
simplificarea regimului posologic, stabilirea criteriilor de succes terapeutic, anticiparea reacţiilor adverse,
implicarea aparţinătorilor, facilitarea comunicării, materiale educaţionale.
AUTOMEDICAŢIA – este tratarea problemelor de sănătate cu medicamente destinate special acestui
scop, fără supravegherea unui medic. Pacientul interpretează după bunul său plac tratamentul care i-a fost
prescris, întrerupându-l înainte de termenul indicat, modificând dozele şi modul de administrare sau luând
chiar alte medicamente decât cele prescrise de medic.

6. ELEMENTE DE BIOETICĂ ŞI DEONTOLOGIE MEDICALĂ.

BIOETICA termen introdus de Potter ca o îmbinare a cunoştinţelor biologice şi a valorilor umane
În sens îngust, bioetica se confundă cu etica medicală profesională, limitându-i conţinutul doar la
problemele etice în raportul „medic-pacient”, ce apar în legătură cu implementarea intensivă în practica
medicală a noilor tehnologii. Obiectivul principal al bioeticii sub acest aspect constă în explicarea etico-
filosofică a situaţiilor problematice, cum ar fi eutanasia, esenţa morţii,ingineria genetică, transplantologia.
Bioetica, obiective principale:
− să contribuie la elaborarea strategiii de supravieţuire a întregului ecosistem, a biosferei în special;
− să îndrume opinia publică în cunoaşterea modalităţilor ce servesc la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la
împiedicarea inhibiţiilor fizice, psihice, morale, spirituale ale persoanei umane;
Principiul libertăţii dreptul la „viaţă”

− să reglementeze la nivel legislativ atât cercetările biomedicale, practica ocrotirii sănătăţii (mai ales
domeniile transplantologiei, determinării momentului morţii, limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili,
noilor tehnologii medicale etc.), cât şi orişice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii.
− Bioetica, la fel ca şi alte domenii ale ştiinţei, se fundamentează pe câteva principii, axiome. Aceste
postulate le oferă cercetătorilor, savanţilor, specialiştilor din domeniul respectiv posibilitatea de a delimita
cunoştinţele bioetice de alte direcţii ştiinţifice.

Noțiunea de metacomunicare o remodelare și interpretare a mesajului verbal și nonverbal.

metacomunicarea ca fiind o formă a comunicării ce își propune interpretarea cuvintelor și a expresiilor, cu
scopul de descoperi și înțelege intențiile emițătorului. există emițător și receptor, accentul acțiunii cade pe
receptor, care interpretează.
în actul METACOMUNICAȚIONAL, emițătorul cosmetizează, diminuează, remodelează ideea pe care
dorește să o transmită, pentru a atinge anumite obiective, iar receptorul descoperă și interpretează gândul,
pentru a-l înțelege.
Minciuna este un neadevăr prezentat ca adevăr prin expresie verbal
Actul ratat reprezintă o acțiune creată intenționat în timpul dialogului, cu scopul de a evita sau de a obține
mai mult timp pentru a răspunde, ( scăpatul pixului)
trei limbaje fundamentale ale comunicării: limbajul verbal, paraverbal și nonverbal

Descifrarea limbajului verbal al metacomunicării

Comunicarea verbală poate fi scrisă sau orală
orală vorbirea fiind actul prin care informaţia este emisă. Comunicarea orală include dialogul şi monologul,
expunerea, relatarea, discursul, prelegerea, conferinţa, toastul, colocviul, pledoaria, interviul, dezbaterea etc