Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Personal It Ate
Personal It Ate
Omul este un element social activ care are capacități de acţiune, cunoaştere şi valorificare, si are un rol
social, prin dezvoltarea de sine.
INDIVID un reprezentant al speciei, dotat cu însușiri biologice.
PERSOANA aici este individualitatea a omului, în relație cu alții. Omul ca persoană dispune de statuturi
sociale și îndeplineşte un șir de roluri
PERSONALITATEA este ansamblu de trăsături prin care se remarcă o persoană, se distinge de altele sub
aspectul moral, intelectual, afectiv s.a.
Snt unele elemente ce defines personalitatea:
Personalitatea este un ansamblu de trăsături constante, ce îl particularizează pe fiecare individ
Personalitatea este întotdeauna unică, (zestre ereditară irepetabilă și istoria propriei vieti).
Personalitatea presupune plasticitate. (addaptare)
Personalitatea se caracterizează prin integritate (un om calm va exprima calmul când vorbește,
gândește, acționează)
Personalitatea este specific umană. Doar ființa umană are capacitatea de a gândi despre sine
2. TEORII PERSONOLOGICE. 25
TEORIILE PSIHANALITICE, pun accentul pe latura instinctuală (înnăscută) a personalității și pe
dinamica conflictuală
TEORIILE TRĂSĂTURILOR, se axează pe caracteristicile stabile de comportament ce s-au format
pe baza unei moșteniri dobândite dar și experiențe individuale de viață.
TEORIILE COMPORTAMENTALISTE, personalitatea este o etichetă pusă pe trasaturile
comportamentale ale individului în procesul interacțiunii cu semenii.
TEORIILE FENOMENOLOGICE. se pronunță asupra unicității ființei umane și tendinței sale de
autocreare și autoperfecțiunare. Personalitatea este determinată de viziunea unică a individului
despre viață și lume.
Seminarul 2
4. TIPURI, MODELE ŞI STRATEGII DE RELAŢIE MEDIC-PACIENT.
Două puncte de vedere:
1. al lui T. Parsons, care consideră această relaţie ca fiind una de complementaritate, de înţelegere
reciprocă între doi actori sociali; --pacientul trebuie să caute îngrijire şi să coopereze cu medicul, iar
medicul – să-şi aplice cunoştinţele în beneficiul pacientului.
2. al lui E. Friedson care defineşte această relaţie ca fiind potenţial conflictuală, când atât medicul, cât
şi pacientul folosesc diferite mijloace pentru a-şi atinge scopul.
Astfel, putem evidenţia 2 tipuri de RELAŢIE MEDIC-PACIENT: de conformitate şi de obedienţă.
1. Conformitatea reprezintă raportul dintre două lucruri conforme şi exprimă: concordanţă sau
potrivire. Numai atunci când medicul va folosi cunoştinţele sale medicale, bunele maniere, interesul
şi respectul faţă de pacient, acesta din urmă se va identifica cu medicul şi vor forma o unitate socială.
2. Obedienţa nu reprezintă altceva decât ascultare, supunere din partea pacientului, dar aceasta se
poate realiza doar atunci când medicul îi oferă pacientului suport psihologic, compasiune, simpatie.
T. Szasz şi M. H. Hollender 3 modele de relaţii medic-pacient:
a) Activitate-pasivitate: medicul este activ, bolnavul este subiect pasiv. Exemple sunt cazurile de răni
grave, comă, anestezie etc.
b) Conducere-cooperare: circumstanţele sunt mai puţin grave (boli acute, infecţii). Bolnavul este capabil să
urmeze un sfat şi să-şi exercite propria judecată.
c) Participare reciprocă, (cooperare mutuală): este vorba, mai cu seamă, de boli cronice, când bolnavul nu-
l întâlneşte decât ocazional pe medic (diabet, psoriazis). Medicul ajută bolnavul să se ajute pe sine.
Mai sunt si alte:
Paternalismul prezintă o relaţie de tip monolog. Informaţia oferită de către medic va fi putina, cu un
conţinut succint, uneori neclar pentru pacient. Hotărârea este luată de către medic, iar pacientul va
trebui să accepte orice decizie.
Antipaternalism defineşte bolnavul drept un subiect responsabil şi liber să ia decizii de importanţă
vitală şi oportune pentru el însuşi. Modul de abordare antipaternalist poate fi realizat cu ajutorul
acordului informat.
Tranzacţional al sănătăţii propus de psihologul George Stone, responsabilitatea de a urma
tratamentul este împărţită – medicul urmăreşte evoluţia tratamentului şi face modificări, dacă este
nevoie, iar pacientul urmează tratamentul. Medicul trebuie să creeze o atmosferă prietenoasă.
STRATEGIILE DE CONTROL în relaţia medic-pacient sunt grupate in 4 categorii:
Persuasiunea se regăseşte de partea ambelor părţi. Pacientul poate convinge medicul că un anumit
tratament este mult mai eficient pentru problema sa de sănătate decât un altul, iar medicul poate
convinge pacientul că experienţa sa în aplicarea tratamentului propus este una pozitivă şi se bazează
pe cercetări ştiinţifice şi experimente de laborator.
Negocierea se referă la procesul prin care medicul şi pacientul ajung la un compromis.
Incertitudinea funcţională intervine doar atunci când medicul, fiind sigur de evoluţia unei boli sau
de rezultatul unei terapii, poate prelungi în mod deliberat incertitudinea pacientului.
Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o serie de gesturi, realizate atât de către
medic, cât şi de către pacient.
trei stadii: anamneză şi explorarea simptomelor de către medic; precizarea diagnosticului şi decizia în
legătură cu tratamentul; complianţa la tratament.
5. MALPRAXIS ŞI NONCOMPLIANŢA LA TRATAMENT CA DEVIERI DE LA OBLIGAŢIA DE
ROL. AUTOMEDICAȚIA.
MALPRAXIS – tratament incorect sau neglijent aplicat de către un medic unui pacient, care îi produce
acestuia daune de diferia natură.
. Personalul medical poate fi tras la răspundere dacă prejudiciile suferite de către pacient sunt
produsul unei erori.
Eroarea include:
neglijenţă, sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii
nerespectarea reglementărilor cu privire la confidenţialitatea, consimţământul informat şi
obligativitatea acordării asistenţei medicale pacientului
COMPLIANŢĂ este acordul si respectarea de catre pacient a tuturor recomandărilor făcute de medic, pe
toată durata tratamentului. Depinde de natura bolii, produsele farmacologice disponibile, nivelul cultural-
educativ şi psihosocial al bolnavului şi, mai ales, cooperarea acestuia cu medicul curant
NONCOMPLIANŢA este nerespectarea de către acesta, conştient sau inconştient, a recomandărilor
terapeutice, sub aspect calitativ sau cantitativ. duce la agravarea bolii, suferinţă inutilă, scăderea calităţii
vieţii şi chiar deces.
health-belief (sau modelul credinţei în sănătate
Pentru o mai bună cooperare cu pacientul: discutarea diagnosticului, planificarea riguroasă a tratamentului,
simplificarea regimului posologic, stabilirea criteriilor de succes terapeutic, anticiparea reacţiilor adverse,
implicarea aparţinătorilor, facilitarea comunicării, materiale educaţionale.
AUTOMEDICAŢIA – este tratarea problemelor de sănătate cu medicamente destinate special acestui
scop, fără supravegherea unui medic. Pacientul interpretează după bunul său plac tratamentul care i-a fost
prescris, întrerupându-l înainte de termenul indicat, modificând dozele şi modul de administrare sau luând
chiar alte medicamente decât cele prescrise de medic.
− să reglementeze la nivel legislativ atât cercetările biomedicale, practica ocrotirii sănătăţii (mai ales
domeniile transplantologiei, determinării momentului morţii, limitele susţinerii vieţii bolnavilor incurabili,
noilor tehnologii medicale etc.), cât şi orişice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii.
− Bioetica, la fel ca şi alte domenii ale ştiinţei, se fundamentează pe câteva principii, axiome. Aceste
postulate le oferă cercetătorilor, savanţilor, specialiştilor din domeniul respectiv posibilitatea de a delimita
cunoştinţele bioetice de alte direcţii ştiinţifice.