Sunteți pe pagina 1din 10

TransplantuI de organe: noţiuni generale, stadiu actual şi perspectivele

transplantului de organe în lume şi în Romania

Transplantul de organ (sinonim cu grefa de organ) înseamnă înlocuirea totală sau parțială
a unui organ sau țesut bolnav cu un organ sau țesut sănătos, sau cu părți ale acestuia,
provenind de la un donator. Organul sau țesutul prelevat pentru transplant (numit și
grefon) poate proveni de la donatori vii sau de la donatori decedați.

Homotransplant

Numit și homogrefă, homotransplantul este un transplant efectuat între membrii ai


aceleiași specii. Este cel mai frecvent tip de transplant folosit în practică. În majoritatea
cazurilor sistemul imunitar al primitorului percepe organul transplantat ca pe un corp
străin. De aceea, pentru a evita fenomenul imunologic de respingere a transplantului,
primitorul trebuie să urmeze toată viața tratament imunosupresor. Sunt și cazuri care nu
impun tratament imunosupresor, cum ar fi transplantul de cornee.

Un caz particular de homotransplant îl constutuie transplantul între organisme genetic


identice (între gemeni identici), care se comportă asemănător autotransplantului, din
punct de vedere imunologic.

Heterotransplant

Numit și heterogrefă, heterotransplantul este un transplant efectuat între organisme


aparținând unor specii diferite. Fenomenul de respingere de transplant este mult mai
puternic în cazul heterogrefelor. Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în
medicina umană (de exemplu transplantul de valve cardiace de porc, la om).

Autotransplant

Autotransplantul, numit și autogrefă, este acel tip de transplant în care primitorului i se


transplantează țesuturi proprii, prelevate din altă parte a corpului. Această metodă are
aplicabilitate numai în cazul transplantului de țesuturi sau celule. Grefoanele se
prelevează din zone regenerabile sau zone cu exces de țesut. Sunt și situații în care se
prelevează țesuturi non-indispensabile din unele zone, pentru a fi transplantate în zone
unde sunt imperios necesare (în unele proceduri de by-pass arterial realizat din grefon
venos). - In timpul acestei operatii, o vena sau o artera sanatoasa este recoltata din alta
parte a corpului si este grefata pe artera bolnava. Vena sau artera grefata ocoleste
portiunea blocata din artera coronara. Acest nou pasaj va aduce sange bogat in oxigen
pentru muschiul cardiac. Pot fi inlocuite pana la patru artere coronare in timpul unei
interventii de bypass.

Istoria transplantului de organe si tesuturi in Romania

Primele incercari de transplant de organe in Romania dateaza inca de la inceputul


secolului XX si se datoreaza doctorului Florescu care, lucrand in cadrul laboratorului de
chirurgie experimentala al Facultatii de Medicina din Bucuresti a efectuat mai multe
transplante experimentale de rinichi. Operatiile nu au fost incununate de succes, iar Dr.
Florescu a considerat ca aceasta se datoreaza unui unghi de implantare deficitar al vaselor
sanguine (rinichii deveneau pana la urma necrotici – tesut mort), motiv pentru care a
incercat diferite locuri din organism pentru transplant in speranta ca va gasi unghiul
potrivit. Acest lucru nu s-a intamplat, desigur, si experimentele au fost abandonate.

In 1958 Prof. Dr. Agrippa Ionescu realizeaza primul transplant de piele, iar in 1962 este
efectuat primul transplant de cornee. In a doua jumatate a secolului trecut, mai multi
doctori efectueaza un transplant experimental de ficat.

Primul transplant reusit al unui organ solid din Romania la om a fost cel efectuat de
Profesorul Eugeniu Proca, in februarie 1980 la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator
in viata (mama receptorului). Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant
renal de la donator decedat, efectuat la Timisoara de o echipa condusa de Prof. Dr. Petru
Dragan. Pana in decembrie 1989 se efectueaza doar transplanturi de rinichi si acestea
intr-un numar relativ redus.

In aprilie 2000 este efectuat primul transplant hepatic cu supravietuirea bolnavului de


catre Prof. Dr. Irinel Popescu la Spitalul Fundeni, iar in octombrie 2000, primul
transplant de ficat de la donator in viata, de catre aceeasi echipa (transplant de la mama la
fiica).
In 2003 echipa de la Spitalul Judetean Constanta efectueaza primul autotransplant de
insule pancreatice [insulele lui Langerhans, formate din doua tipuri de celule: celule a
(20%), care secreta glucagonul - hormon produs de pancreas care are rolul de a mari
concetratia sangvina a glucozei - si celule b (75%), care secreta insulina.] Transplantul
de celule stem [definită ca o celulă care, prin diviziune, produce două celule ce au
capacitatea de a rămâne în stadiul de celulă stem] a fost efectuat pentru prima data in anul
2004 pentru o afectiune a miocardului si in anul 2005 pentru o afectiune a ficatului.
Ca rezultat al activitatii de transplant, in prezent in Romania s-au efectuat peste 1000 de
transplante renale , peste 100 de transplante hepatice ,peste 50 de transplanturi medulare,
peste 30 de transplante cardiace.

Transplantul de organe este singura sansa de supravietuire pentru pacientii cu insuficienta


renala, cardiaca sau hepatica in faza terminala. Desi pacientii cu insuficienta renala pot fi
dializati, cea mai buna optiune terapeutica in cazul lor este transplantul renal. In cazul
insuficientei hepatice, cardiace si/sau pulmonare, transplantul este singura alternativa
terapeutica. In prezent, operatiile de transplant sunt efectuate cu succes in clinici
specializate din intreaga lume.

 Cele pentru care deja exista o experienta in domeniu sunt:


- Rinichii: daca sunt afectati de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de nefropatie diabetica
in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati. Transplantul poate fi realizat de la un
donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putand prelua si functia celuilalt (in
anumite limite, desigur);
- Inima: in cazurile avansate si grave de insuficienta renala, boala coronariana ischemica,
cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat;
- Plamanii: in cazul pacientilor cu fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva sau alte
probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un donator viu;
- Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cu diabet, insa doar de la un donator decedat;
- Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au indicatie
fiind ciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi transplantate atat de la donatori decedati, cat si de
la cei in viata;
- Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie transplantat de cel mai multe
ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori impresionante care lasa o lipsa tegumentara
semnificativa;
- Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din intestin;
- Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba apanajul medicinii
regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa stimuleze dezvoltarea de novo a organului
sau segmentului care lipseste.

In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele mai
frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza
si mai multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile pacientului,
disponibilul de organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura terapeutica. De
exemplu, specialistii pot efectua simultan un transplant de cord si de plamani (patologia
cardiaca si pulmonara fiind adesea intricata).
Transplantul renal
Primul transplant renal realizat cu succes la om a fost realizat in anul 1954. De atunci au
fost inregistrate progrese considerabile in domeniu. Astazi, transplantul renal a devenit o
operatie de rutina, insa numarul acestor interventii depinde de numarul redus de donatori.
Supravietuirea in cazul pacientilor cu transplant renal este de 85-90%. De asemenea, se
pot efectua transplanturi multiple de rinichi si pancreas, ce inregistreaza rate de succes in
crestere. Transplantul renal ofera copiilor cu insuficienta renala sanse mult mai bune de
supravietuire pe termen lung, comparativ cu dializa.

Transplantul cardiac si pulmonar


Transplantul de cord, realizat pentru prima oara la sfarsitul anilor 1960, a devenit terapia
standard pentru pacientii cu insuficienta cardiaca severa, care nu mai raspund la alte
forme de tratament. Pana in prezent, peste 46.000 de pacienti au beneficiat de un
transplant de cord. In fiecare an, in intreaga lume au loc in jur de 3.000 - 4.000 de operatii
de transplant de cord. Pacientilor ai caror plamani nu mai functioneaza li se poate
transplanta fie un plaman, fie ambii plamani. Inima si plamanii pot fi transplantati si
simultan.

Transplantul de ficat
Pentru pacientii cu insuficienta hepatica severa, transplantul este singura optiune
terapeutica. In 1998 au fost efectuate peste 4.450 de transplanturi hepatice in Statele
Unite ale Americii si 3.500 in Europa, numarul interventiilor efectuate fiind in continua
crestere.

 Pacientii care nu pot fi inscrisi pe lista de transplant (in ciuda faptului ca ar fi nevoie de unul) sunt
cei are au infectii (virale, bacteriene sau parazitare) active, cei cu afectiuni cardiace decompensate,
cu probleme legate de consumul de droguri, alcool si tutun, sau cei care au diversi alti factori de
risc sau alte boli sistemice. Daca insa pacientul este un bun candidat, el va fi trecut pe lista de
asteptare. Pot trece zile, luni sau chiar ani pana cand se va gasi un donator compatibil si pana cand
transplantul va putea fi realizat.

Inainte de a fi considerat ca pacient apt pentru un transplant de organ, medicul personal va


recomanda realizarea unor serii de investigatii care sa obiectiveze starea de sanatate a pacientului.
Aceste investigatii au si rolul de a stabili profilul imunohistochimic in vederea determinarii unor
viitoare compatibilitati histologice intre donor si receptor. Unele investigatii sunt obligatorii pentru
toti pacientii care sunt candidati la transplant, in timp ce altele se realizeaza doar daca respectivul
pacient are afectiuni (insuficiente) cronice ce trebuie monitorizate periodic.
In general, tabloul investigatiilor paraclinice include:
- Determinarea compatibilitatilor pentru transplant: in urma unor astfel de teste se va stabili daca
organismul va respinge sau nu imediat organul. Rejectul hiperacut poate fi prezis dinainte, cel acut
si cel cronic poate sa apara in timp, ca urmare a unor complicatii greu de prevazut.
Compatibilitatile se investigheaza foarte amanuntit, aici fiind o problema de viata si moarte, si
nimic nu trebuie lasat la voia intamplarii. Printre altele, se vor recolta mostre sangvine si se vor
analiza anticorpii pe care pacientul ii are in sange (formati ca urmare a expunerii anterioare la
antigene). Acesti anticorpi preexistenti sunt cei implicati in reactiile de respingere imediata a
organului. Se va trece apoi la combinarea unei mostre de sange a donatorului cu una a receptorului,
asteptandu-se sa se vada care vor fi reactiile. Daca apare aglutinare, iar hematiile sunt distruse prin
atac al anticoprilor, nu exista compatibilitate intre cei doi, iar transplantul nu va fi realizat.

- Screeningul anticorpilor circulanti: este o investigatie foarte specifica, in cadrul careia se poate
stabili daca pacientul are anticorpi pentru diverse produse biologice umane (posibil formati datorita
contactului accidental cu acestea in timpul vietii). In cadrul unor astfel de teste, probe de sange ale
receptorului sunt puse in contact cu diverse antigene (cele mai frecvente) si daca apar reactii
pozitive, inseamna ca a existat un contact anterior, care acum are repercursiuni. Daca astfel de
anticorpi exista, sansele de respingere ale transplantului sunt mult mai crescute, chiar daca testele
de compatibilitate demonstreaza faptul ca intre donor si receptor nu exista diferente semnificative
sau care sa ridice probleme.

- Grupul sangvin: este esential ca anterior transplantului sa se determine grupul sangvin al


pacientului. Acesta trebuie sa fie identic cu al donorului, pentru a nu exista probleme. Trebuie
realizat si profilul RH, din aceleasi motive.

- Profilul histologic: este esential in vederea aprecierii din punct de vedere genetic a celulelor. In
cadrul determinarii sale este investigat de fapt sistemul major de histocompatibilitate (HLA). La
om exista trei clase de HLA, anume I, II, III. Fiecare clasa codeaza proteine unice pentru individul
respectiv, iar sistemul imun foloseste HLA pentru a diferentia structurile self de cele non-self.
Orice celule care prezinta proteine codificate de HLA-ul invidului si recunoscute ulterior de
celulele imune sunt considerate ca apartind acelui individ si nu vor fi atacate. Celulele care au un
alt HLA, cum se intampla in cazul transplanturilor sunt considerate straine si vor fi distruse.

- Examen psihologic si psihiatric: este necesara realizarea unui examen psihologic deoarece un
pacient care va fi supus unui transplant se poate simti stresat, anxios sau deprimat, iar toate aceste
emotii pot interfera cu starea generala de sanatate. Un alt motiv pentru care acest examen este
necesar este reprezentat de necesitatea ca medicul sa fie sigur ca pacientul este in deplinatatea
facultatilor mentale atunci cand isi da acordul pentru o astfel de interventie si ca intelege toate
responsabilitatile care sunt asociate transplantului, ca se va ingriji de sanatatea lui corespunzator si
ca nu are tendinte autodistructive. Un astfel de examen este realizat si donatorilor in viata, din
motive similare.
Rezultatele acestor investigatii vor fi trecute in fisa pacientului si pe baza lor se vor stabili
compatibilitatile ulterioare. Cu cat pacientul este mai compatibil, deci sunt bifate mai multe puncte
comune, cu donatorul, cu atat succesul interventiei este mai mare.

Factori care cresc sansele de reusita ale transplantului

Alti factori care pot spori sansele de reusita ale transplantului de organ sunt:
- Varsta donatorului: daca donatorul este mai tanar, in general se considera ca organul (sau tesutul)
recoltat sa fie mai sanatos. Cu toate acestea, specialistii sunt de parere ca la fel de bine pot
functiona chiar si organele recoltate de la adultii sanatosi, in forma buna;
- Timpul scurs de la extragerea organului de la donator si plasarea lui in organismul receptorului:
cu cat transplantul este realizat mai repede, cu atat viabilitatea tesutului este mai buna. Echipa de
transplant incearca de fiecare data ca timpul scurs sa fie cat mai mic, tocmai pentru a nu pune in
pericol viabilitatea si sansele de reusita;
- Starea de functionare a organului: in general se recolteaza in vederea transplantului doar organele
aflate in stare foarte buna de functionare, de la indivizi tineri, sanatosi, care nu au avut antecedente
de boli grave. Se doreste ca organul bolnav sa fie inlocuit cu unul perfect functional, si din acest
motiv nu sunt acceptate organe sau tesuturi bolnave, chiar daca procentul lor de functionare se
mentine ridicat;
- Modul in care este prezervat organul pana la transplant: in timpul transferului organul trebuie
prezervat cat mai bine, mai ales daca trebuie sa parcurga o distanta mare.

In vederea recoltarii unui organ sau unui fragmet de organ se pot realiza doua tipuri de
interventii chirurgicale:
- Interventia chirurgicala deschisa, clasica: procedura supune organismul unui stres chirurgical mai
mare iar perioada de recuperare este mult mai prelungita.
- Interventia laparoscopica: procedura presupune realizarea a catorva incizii prin care sunt
introduse instrumentele de lucru sub control videoscopic, camera video fiind introdusa prima.
Donatorii nu trebuie sa fie neaparat rude de sange cu receptorul. De foarte multe ori cei doi sunt
straini unul de altul. Pentru a fi considerat apt pentru donare, un individ trebuie sa aibe o stare de
sanate buna, sa aibe o forma fizica buna, sa nu fie diagnosticat cu afectiuni cronice (cardiace,
metabolice, renale sau hepatice), sa nu aibe afectiuni psihiatrice si sa aibe varsta intre 18 - 60 de
ani. Rasa si sexul nu sunt factori de care se tine cont atunci cand se transplanteaza un organ.
Problema respingerii organelor
Cea mai importanta problema a pacientilor care au primit un transplant este respingerea
organului transplantat de catre propriul sistem imunitar al organismului. Din acest motiv
pacientul trebuie sa primeasca medicamente specifice (medicamente imunosupresoare),
care suprima raspunsul imun si previn respingerea. Tratamentul pentru prevenirea
respingerii consta dintr-o combinatie de mai multe medicamente imunosupresoare si
trebuie continuat pe termen lung.

  Respingerea rinichiului transplantat presupune revenirea pacientului la dializa, pana la


un nou transplant. In cazul transplanturilor de cord, plamani sau ficat, respingerea
organelor transplantate duce la decesul pacientului.
  Desi medicamentele imunosupresoare utilizate in prezent sunt eficiente in reducerea sau
prevenirea respingerii de organ, ele pot avea o serie de efecte mai putin favorabile. Unele
medicamente pot afecta rinichii sau alte organe si pot creste predispozitia pacientului la
unele infectii oportuniste sau forme de cancer.
 Succesul unui transplant depinde in principal de:
- Tipul organului transplantat;
- Numarul organelor transplantate;
- Boala care a impus transplantul, gradul ei de extindere in organism (daca sunt si alte organe
implicate);
- Statusul imun al pacientului;
- Starea generala de sanatate.

Transplantul de organe ramane insa un subiect controversat, el ridicand numeroase


probleme de natura bioetica, religioasa si umana. Printre cele mai arzatoare subiecte
referitoare la o astfel de situatie sunt momentul in care se acorda consimtamantul pentru
donarea organelor dupa moarte, cand un pacient in coma si stare vegetativa totala poate fi
declarat ca fara sanse de supravetuire in absenta aparatelor de intretinere artificiala a
vietii si in final mort, sau cum se pot plati organele transplantate.
=> Grefa unui fragment de piele, naturala sau dezvoltata in laborator, pe o regiune unde
pielea a fost distrusa. Grefa de piele este utilizata mai ales in caz de arsura, dar si atunci
cand o interventie chirurgicala a dus la indepartarea unei suprafete importante de piele
(adesea pentru a trata un cancer) sau dupa o arsura.

Autogrefa - Pielea este prelevata de la insusi subiect, daca este posibil dintr-un loc putin
vizibil (coapsa, partea de jos a burtii, pielea capului, regiunea inghinala etc.). in anumite
cazuri, indeosebi in cazurile de pierderi importante de substanta, se poate ajunge la
practicarea prelevarilor de portiuni de muschi subiacenti: atunci se vorbeste de lambouri
musculocutanate. Mai rar, ne putem multumi cu mici cilindri de piele (grefe in pastila in
ulcerele gambei). Grefonul este fie pus direct pe suprafata de grefat, fie tratat in laborator
pentru ca celulele sa prolifereze: aceasta tehnica, numita cultura de epiderm, permite sa
se produca pana la 1 metru patrat de epiderm nou plecand de la un grefon de 1 centimetru
patrat. Interesul autogrefei consta in absenta rejectiei imunitare. Tesuturile subiectului
stabilesc progresiv conexiuni cu grefonul si, in aproximativ 10 zile, grefa "prinde".
Alogrefa - Aceasta tehnica, mult mai rar aplicata, nu este indicata decat in caz de arsura
intinsa, atunci cand subiectul nu mai are destula piele normala. Pielea grefata provine
atunci de la persoane decedate, eventual dupa o perioada de conservare a grefonului intr-
o banca de organe. Ea este rapid respinsa de catre sistemul imunitar al bolnavului, dar
permite sa se depaseasca dificultatile primelor zile, folosind-o ca pansament provizoriu

Grefele Osoase Si Rolul Lor

Grefele osoase reprezinta procedee chirurgicale prin care se inlocuieste material osos
lipsa din corpul pacientului cu un substitut artificial, sintetic sau natural. Grefele osoase
sunt procedee extrem de complexe. In stomatologie cel mai comun grefele se folosesc in
implantologie pentru a reface osul lipsa in vederea inserarii de implanturi.

Implanturile dentare au nevoie de suport osos pentru a se putea integra in mediul bucal.
Pacientii care au dinti lipsa de foarte mult timp , in multe cazuri nu mai au suficient os
pentru inserarea unui implant. In aceste cazuri se pot lua grefe din zona barbiei sau din
gaurile pilot facute de implanturi , sau chiar din creasta iliaca si se folosesc ca suport
pentru noile implanturi dentare. Variantele naturale de os pot fi completate sau uneori
inlocuite cu variante artificiale ( os bovin sau de natura sintetica )

Mecanismul biologic care face grefele osoase posibile are la baza capacitatea de
regenerare a osului, daca i se ofera spatiul necesar. Pe masura ce osul se regenereaza, va
inlocui complet materialul de grefa , rezultand intr-o zona de os nou format.

Perioada de regenerare osoasa dureaza 4-6 luni, dupa care se pot insera implanturile in
substratul nou format. Ca si orice procedura chirugicala prezinta riscuri, cele mai comune
sunt sangerari post operatorii si infectii. Infectiile au o rata extrem de scazuta , sub 1%
din cazuri si sunt vindecabile cu antibiotice. Per ansamblu pacientii cu afectiuni
preexistente ( ex : diabet ) au sanse crescute de infectie vs pacientii clinic sanatosi. Un alt
factor de risc demn de mentionat il reprezinta fumatul, fumul de tigara contine substante
care afecteaza fibrinogenul din sange, substanta implicata activ in procesele de vindecare
care sunt esentiale in aceste interventii.