1.

Geto-dacii: începuturi

Geto-dacii apar în izvoarele antice de la mijlocul mileniului I î.Hr, când din neamul tracilor s-a
desprins ramura de nord numită geți (în izvoarele grecești) și daci (în izvoarele latine).

În paralel cu lumea geto-dacică care traversa periaoda mijlocie a Hallstattului, s-a declanșat un
fenomen nou pe țărmul occidental al Mării Negre: coloniștii greci au început să întemeieze
primele așezări. Sub acest aspect, putem preciza că nu mai era vorba de o pătrundere a alogenilor
care trăiau mai mult sau mai puțin similar autohtonilor, ci se dezvoltă o societate grecească
colonială care a avut o influență asupra societății getice tradiționale în: Dobrogea, sud-centru al
Moldovei și răsăritul Munteniei.

Născută între Europa Centrală celtică și Sudul elenistic, civilizația geto-dacică îmbină aceste
influențe, primind chiar și altele, orientale, contopindu-le în forme proprii.

La cumpăna erei vechi și a celei creștine, în ultimele două secole dinaintea cuceririi romane,
această civilizație atingea apogeul pe plan material și spiritual.

2. Geți și greci între Dunăre și mare (sec. VII-II î.Hr)

Geții sunt amintiți pentru prima dată într-un izvor istoric de către Herodot cu prilejul expediției
militare a persanilor conduși de Darius la nord de Dunăre, în anul 514 î.Hr. În pofida faptul că au
fost înfrânți, geții au fost ,,cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Cu trecerea anilor, izvoarele
referitoare la geto-daci s-au înmulțit: geți – Sofocle, Tucidide, daci – Caesar, Pompeius, Strabon,
Vergiliu, etc.

Geții dobrogeni sunt și primii autohtoni care vin în contact cu civilizația antichității clasicce,
datorită grecilor din coloniile fondate pe țărmul Mării Negre: Histria (657 î.Hr – coloniștii sosiți
din Milet), Tomis (sec. al VI-lea – coloniștii sosiți din Milet), Callatis (sfârșitul sec. al VI-lea –
dorienii din Heracleea Pontică).

Orașele grecești au avut de suferit distrugeri cu prilejul expediției persane împotriva sciților.
Această acțiune a fost dublată de cele ale sciților nord-pontici sau ale geților care puneau în
pericol viața acestor cetăți.
În sec. al V-lea î.Hr regatul sud tracic al odrizilor s-a întins până la gurile Dunării, incluzând pe
geții dobrogeni și exercitându-și dominația asurpa acestor cetăți.

Izvoarele istorice ne vorbesc despre încercarea unor grupuri de sciți de a se așeza în Dobrogea pe
la mijlocul sec. al IV-lea î.Hr însă au fost respinși de cetățile grecești în alianță cu geții.

La sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr, în condițiile unui pericol tot mai eminent al macedonienilor ,
cetățile grecești s-au aliat cu traco-geții și sciții, însă revolta lor nu s-a încheiat cu un real succes.

Relații cetăților grecești cu geții: schimbătoare. După două alianțe împotriva inamicilor comun,
urmează capitole de dușmănie, neînțelegeri, lupte. Un exemplu în acest sens este un decret
histrian care vorbește despre faptul că orașul a fost nevoi să accepte ,,protectoratul” unui
conducător dac, Zalmodegikos, căruia îi trimitea ostateci și care controla veniturile cetății.

Câteva decenii mai târziu, înaintarea romanilor în Balcani, avea să prefigureze viitoarea
schimbare în statutul Dobrogei întregi, implicit al cetăților grecești.

3. Geto-dacii în secolele V-II î.Hr

Până la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr (faza timpurie și mijlocie a Latene-ului în Dacia),
trăsăturile esențiale ale acestei etape (generalizarea folosirii uneltelor de fier, apariția ceramicii
lucrate la roată, dezvoltarea comerțului, folosirea monedei, consolidarea uniunilor de triburi, etc)
au fost recunoscute în toate regiunile locuite de daci.

Regiuni:

1. Transilvania – sub influența celților procesul evolutiv a fost accelerat din secolul al III-
lea î.Hr. Descoperirile din această perioadă nu sunt numeroase: mormintele de incinerație
de la Ocna Mureșului, Sănislău, fortificația de la Șona.
2. Dunărea de Jos și sudul Moldovei – relația genetică cu cultura Basarabi, Ferigele,
Bârsești. Continuitatea de locuri în sec. al IV-lea î.Hr se observă la Govora-Sat (Vâlcea),
Budureasa (Prahova). Importante pentru această zonă sunt necropolele: la Brăilița s-a
descoperit morminte de incinerație, iar la Chișcani de înhumație. O așezare întărită s-a
format în secolul al IV-lea î.Hr la Zimnicea.
 3. Moldova – ies în evidență cetățile dacice: la Stâncești, alături de cetatea veche (sec. al
VI-lea î.Hr), a apărut o nouă cetate (sec. al IV-lea î.Hr) cu scop de refugiu. Alte
fortificații însemnate: Cotmari, Merești, Alcedar, Stolniceni.

Geto-dacii = denumirea sub care sunt cunoscute triburile tracice din spațiul carpato-dunărean.
Izvoarele grecești – geți, cele romane – daci. Ex: pentru Trogus Pompeius ,,dacii erau un vlăstar
al geților”, Strabo știa că unii autori îi consideră pe geți ca fiind locuitori dinspre ,,Pont spre
răsărit”, timp în care dacii ,,locuiesc în partea opusă”, spre vest, etc. Probabil că într-o fază
incipientă au fost 2 triburi apropiate, importante, a căror nume s-a extins în toată zona carpato-
dunăreană. De precizat este faptul că s-au mai păstrat anumite izvoare literare care vorbesc
despre denumirile ,,locale”: Costobici, Biephi, Albocenses, etc. Dintre acestea numai triburile
costobocilor și burindavenșilor pot fi localizate mai exact. Aceste triburi erau conduse de un șef
militar, își aveau centrele în câte o așeazare mai mare, fortificată, dava.

Teritoriul dacilor era cuprins între Tisa, Nistru și Dunăre, în linii generale.

Referitor la limba dacilor, se știe că era indoeuropeană de tip satem, înrudită cu limba tracilor,
din care s-au păstrat puține cuvinte în texte antice, toponime și hidronime: Maris=Mureș,
Crisius=Criș, etc. În limba română există aprox. 160 de cuvinte care s-ar putea să fie de orgine
dacică.