ACTIVITATEA DE APROVIZIONARE

Marinescu Andreea
ECTS,Anul II,gr 3
Aprovizionarea reprezintă
 activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare
 în volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale
întreprinderii
 în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare
 asigură necesarul de materii prime, materiale, combustibil, apă,
energie, utilaje etc.
 în vederea bunei desfăşurări a activităţii din cadrul unei firme
 Această activitate este efectuată în cadrul firmei de către
compartimentul de aprovizionare (în cazul întreprinderilor mari)
sau de către un responsabil cu aprovizionarea (în cazul
întreprinderilor mici), care urmăreşte programarea aprovizionării,
aprovizionarea propriu-zisă şi depozitarea resurselor materiale.

Organizarea aprovizionării trebuie

• astfel făcută încât să contribuie la asigurarea completă,
complexă şi la timp a întreprinderii cu mijloacele de muncă şi obiectele
muncii
• asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor
materiale
• alimentarea raţională a locurilor de muncă cu resursele
materiale necesare şi utilizarea raţională a resurselor materiale
• astfel încât să se respecte normele de consum stabilite şi
stocurile de producţie determinate.

Principalele obiective ale aprovizionării sunt:

- asigurarea completă, complexă şi la timp a firmei cu resursele materiale
necesare;
- asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor materiale;
- alimentarea raţională a locurilor de muncă cu resursele materiale
necesare;
- utilizarea raţională a resurselor materiale, astfel încât să se respecte
normele de consum stabilite şi stocurile de producţie neterminată.
 Conducerea firmei poate adopta organizarea aprovizionării după unul din
următoarele sisteme:
• Sistemul funcţional
• Sistemul de organizare pe grupe de materiale
• Sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor
materiale
• Sistemul mixt de organizare

Sistemul funcţional presupune gruparea activităţilor de aprovizionare pe

următoarele sectoare:
- sectorul de programare a aprovizionării, duce evidenţa, se ocupă de întocmirea
propriu-zisă a programului de aprovizionare, de stabilirea graficelor de alimentare a
secţiilor, atelierelor şi locurilor de muncă cu resurse materiale.
- sectorul de materiale se organizează în funcţie de nomenclatura de materiale şi
are ca obiectiv principal activitatea operativă de aprovizionare propriu-zisă a secţiilor,
atelierelor şi locurilor de muncă, ţinând cont de graficele date de sectorul de programare.
- sectorul de depozitare se ocupă cu recepţia şi păstrarea materialelor şi a
produselor, de pregătirea acestora pentru a fi trimise în producţie sau către beneficiar.
Sistemul de organizare pe grupe de materiale presupune constituirea de
sectoare de aprovizionare-depozitare pentru fiecare grupă de materiale. Fiecare sector
cuprinde totalitatea activităţilor pe care le solicită aprovizionarea şi depozitarea grupei
respective de materiale, cum ar fi: stabilirea necesarului de resurse materiale, depozitarea,
alimentarea secţiilor etc.
Sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor
materiale se aplică în situaţia în care materialele ce se consumă diferă de la o secţie la
alta. In acest scop sectoarele care se ocupă cu aprovizionarea şi depozitarea materialelor
se organizează pentru fiecare secţie în parte. Avantajul acestui sistem constă în faptul că
se realizează o legătură mai strânsă între activitatea de aprovizionare propriu-zisă şi
activitatea secţiilor de producţie.
Sistemul mixt presupune ca pentru unele resurse materiale, în special pentru
resursele materiale auxiliare, să se constituie sectoare speciale de aprovizionare aferente
grupelor respective de materiale, iar pentru resursele materiale principale să se organizeze
sectoare care să se ocupe cu aprovizionarea pentru fiecare secţie în parte.
O politica de aprovizionare este condiţionată de un anumit număr de parametrii,
care pentru responsabilii cu aprovizionarea reprezintă tot atâtea restricţii cât şi opţiuni.
Dintre acestea s-ar enumera:
- mărimea capitalului disponibil de a investi în stocuri
 - consumul pe perioade (volumul şi regularitatea sa)
- costurile cu stocarea
- condiţiile de cumpărare
- natura articolelor
- coeficientul de servire cerut

1. Mărimea capitalului disponibil de a investi în stocuri. O decizie de cumpărare

sau de stocare reprezintă imobilizarea de capitaluri financiare, dar aceste capitaluri pot fi
în concurenţă cu alte folosinţe (spre exemplu: investiţii materiale). Politica care va fi
aleasă va trebui deci să ţină cont de posibilităţile financiare ale firmei.
2. Consumul pe perioade. O bună politică de aprovizionare şi, prin urmare, o
bună gestiune a stocurilor nu pot fi concepute decât pe baza unei cât mai bune previziuni
a ieşirilor, adică:
- previziunea vânzărilor de mărfuri, stabilite prin anchete sau exploatări, pornind
de la analiza vânzărilor în perioadele precedente;
- previziunea producţiei, pornind de la programele de producţie, dacă este vorba
de materiale, piese sau utilaje necesare fabricaţiei.
3. Costurile cu stocarea se referă la costul cu păstrarea stocurilor, costul cu
derularea comenzilor şi costul de penurie.
Costul cu păstrarea stocurilor apare datorită faptului că operaţia de stocare nu este
gratuită: ea antrenează cheltuieli care pot să se ridice până la 30% din valoarea produselor
stocate, incluzând: cheltuieli de depozitare (amortizarea clădirilor şi echipamentelor,
asigurările, salariile personalului, întreţinerea depozitelor etc.), deprecierea sau
deteriorarea unor produse stocate, costul financiar, care rezultă din imobilizarea
capitalului.
Costul cu derularea comenzilor cuprinde cheltuielile administrative ocazionate de
aprovizionare, costul livrării etc.
Costul de penurie – are în vedere o eventuală ruptură de stoc, care este
întotdeauna o situaţie păgubitoare pentru firmă. Astfel:
- dacă este vorba de mărfuri, firma va trebui să ia în considerare costul vânzărilor
totale, exceptând situaţia în care ea are certitudinea că va obţine o amânare a livrării din
partea clientului;
- dacă este vorba de materiale, de accesorii sau piese de schimb, se va lua în
considerare costul opririi fabricaţiei.

4. Condiţiile de cumpărare se referă la:

durata de aprovizionare, adică timpul care separă comanda de livrare
  precum şi politica de remiză a furnizorilor (forma de plată în funcţie de
volumul contractărilor, vânzărilor)

5. Natura articolelor. O politică de aprovizionare trebuie să ţină cont de natura

articolelor stocate. In general, dacă numărul de articole stocate este mare, nu este posibil
să se urmărească toate articolele cu aceeaşi vigilenţă, fapt pentru care este necesar să se
repartizeze articole după importanţa lor pentru firmă.
In acest sens se folosesc două tehnici:
 tehnica analizei ABC
 tehnica celor 20-80
Tehnica analizei ABC presupune clasificarea articolelor după criteriul valorii
stocului lor. Analiza datelor statistice arată că în numeroase cazuri, articolele se împart în
tei grupe:
Grupa A - un număr mic de articole, reprezentând un procent ridicat din valoarea
globală a stocurilor
Grupa B - un număr mediu de articole, reprezentând un procent mediu din
valoarea globală a stocurilor
Grupa C – un număr mare de articole, reprezentând un procent mic din valoarea
globală a stocurilor.
Articolele din grupa A imobilizează sume mari de bani, fapt pentru care ele
trebuie urmărite în mod individual. Articolele din grupa B pot face obiectul unui control
global şi la intervale mai mari de timp. In timp ce articolele din grupa C sunt urmărite
anual, în sensul că o singură comandă va acoperi necesarul pentru un an întreg.
Tehnica celor 20-80 presupune clasificarea articolelor după criteriul valorii
ieşirilor anuale. În acest caz un număr mare de observaţii a permis să se constate că până
în 20% din articolele stocate asigură până la 80% din valoarea consumului anual al
tuturor articolelor (de unde şi numele celor 20-80). Cel care gestionează stocurile se va
concentra mai puţin asupra articolelor rar utilizate, dacă absenţa lor nu riscă să împiedice
funcţionarea utilizatorilor (de exemplu: cazul pieselor de schimb care cer un anumit
termen de aprovizionare şi a căror utilizare este imprevizibilă).
 6. Coeficientul de servire cerut poate fi calculat ca şi raport între cantităţile cerute
şi cantităţile furnizate sau numărul de cereri satisfăcute şi numărul total de cereri.
Valoarea mare a coeficientului va permite livrări rapide şi o mai bună satisfacţie a
clientului, necesitând un stoc mare de articole (pentru a preveni eventuale rupturi de stoc)
ceea ce presupune creşterea costului cu stocarea.

Un program de aprovizionare cuprinde două părţi:

 necesarul total de resurse materiale (NTRM)
 sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale (SANRM).

1. Necesarul propriu-zis de materiale se poate determina prin mai multe metode:

Metoda calculului direct presupune determinarea necesarului de resurse în funcţie
de cantitatea programată (Qi) de produse şi norma de consum specific de aprovizionare
(nci) pentru materialul ce se consumă dintr-un produs. Formula de calcul este următoarea:
Np = Σ Qi x nci
Metoda calculului prin analogie se foloseşte atunci când nu se cunosc normele de
consum specific de aprovizionare la produsele respective. Din acest considerent se
utilizează normele de consum specific de la alte produse asemănătoare, conform
următoarei relaţii:
Np = Σ Qi x nca x K
în care:
nca - norma de consum specific de aprovizionare de la produsul asemănător
K – coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele două tipuri
de produse (greutatea, mărimea, complexitatea).
Metoda de calcul pe baza sortimentului tip se utilizează când in programul de
producţie este prevăzut un număr mare de sortimente. In acest scop se determină mai
întâi sortimentul tip (sortimentul care are norma de consum cea mai apropiată de norma
de consum ponderată calculată pentru întreaga gama de sortimente). Astfel, Np se va
calcula după următoarea formulă:
Np = Σ Qi x nct
în care: nct – norma de consum a produsului tip

2. Stocul de la sfârşitul perioadei de gestiune este egal ca şi mărime cu stocul de

siguranţă. In general este recomandabil ca fiecare firmă să-şi calculeze o serie de
categorii de stocuri de resurse materiale: stocuri curente, stocuri de pregătire
(condiţionare), stocuri sezoniere, stocuri de siguranţă.
 Stocurile curente reprezintă cantitatea de materiale necesare asigurării
continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul
respectiv de la furnizori în condiţii normale de activitate. Un stoc curent se calculează
funcţie de consumul mediu zilnic din material şi intervalul mediu de timp între două
livrări succesive.
Stocurile de pregătire (condiţionare) reprezintă cantitatea de materiale care
trebuie să fie supuse unei pregătiri sau condiţionării prealabile intrării în procesul de
producţie, calculându-se funcţie de consumul mediu zilnic din acel material şi timpul
aferent pregătirii sau condiţionării.
Stocul sezonier reprezintă cantitatea de materiale destinate asigurării continuităţii
şi desfăşurării normale a producţiei în cazul condiţiilor sezoniere de producţie,
aprovizionare sau transport. Mărimea acestui stoc se calculează funcţie de consumul
mediu zilnic din acel material şi timpul aferent întreruperilor.

3. Stocul de materiale de la începutul perioadei de gestiune reprezintă

cantitatea de materiale ce se preconizează să existe în întreprindere la începutul perioadei
de gestiune (de obicei anul calendaristic), mărimea acestui stoc determinându-se după
relaţia:
Sî.p.g = Se + I – E

în care:
Se – stocul de materiale existent la începutul perioadei de gestiune sau la
momentul elaborării programului de aprovizionare stabilit pe baza inventarierii
I – intrările de resurse materiale în perioada de gestiune
E – ieşirile de resurse materiale în perioada de gestiune

4. Resursele interne – rezultă ca urmare a recuperării unor materiale prin

reproiectarea produselor.

5. Necesarul de aprovizionat de la furnizori este principala sursă pentru acoperirea

necesarului total de materiale, fiind calculat după formula:
Na = Np + Ssf.p.g – Sî.p.g – Ri