Regimul constituţional şi legal al răspunderii Preşedintelui României

I. Imunitatea Preşedintelui României

Prin art. 84 alin. (1) din Constituţie, se prevede, expresis verbis, faptul că Preşedintele
României beneficiază de imunitate. În acelaşi sens, potrivit prevederilor art. 84 alin. (2) coroborate
cu cele ale art.72 alin. (1) din Constituţia României, republicată, se subliniază că Preşedintele
României, astfel precum deputaţii şi senatorii, nu poate răspunde juridic pentru voturile sau pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, întărindu-se faptul că beneficiază de un aspect
al imunităţii, anume inexistenţa răspunderii. De altfel din interpretarea sistematică a prevederilor
constituţionale vom constata că Preşedintele României se bucură de imunitate sub ambele sale
aspecte, anume inexistenţa răspunderii şi inviolabilitate, nefiind reglementate, nici la nivel
constituţional şi nici la nivel legal, cel puţin câteva aspecte procedurale privind ridicarea imunităţii
acestuia.
Cu toate acestea, prin două texte constituţionale, art. 95 şi art. 96, sunt reglementate două
forme ale răspunderii Preşedintelui României, anume răspunderea politică şi răspunderea penală.

II. Răspunderea politică a Preşedintelui României

Astfel, art. 95 din Constituţia României, republicată, prevede suspendarea din funcţie privită
ca o răspundere politică a Preşedintelui, urmată de sancţiunea demiterii prin referendum, fiind
vorba, așadar, faţă de formele răspunderii administrative, de o răspundere administrativ-disciplinară
sau, cum o califică dreptul constituţional, o răspundere politică. Doctrina apreciază că nu poate fi
vorba despre o imunitate completă a Preşedintelui pe plan politic, dar nici de caracterul exclusiv
politic al răspunderii reglementate de acest articol constituţional. Pe de altă parte este numită astfel
această formă de răspundere pentru a o putea distinge de răspunderea penală, dar şi pentru că
urmările acesteia sunt de fapt politico-juridice.
În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României, Constituţia României
leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară, de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia
constituţională şi, în final, de votul poporului.
Procedura tragerii la răspundere, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele
încalcă prevederile Constituţiei, poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi
senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui. Comiterea unei fapte grave de
încălcare a Constituţiei României nu trebuie confundată cu neexercitarea sau exercitarea într-un
anumit mod a unor atribuţii pe care şeful statului le poate îndeplini în mod facultativ, acesta având
deplină libertate de alegere în acest sens.
Propunerea de suspendare din funcţie trebuie să fie temeinic motivată, iar treimea de
parlamentari trebuie să se raporteze la totalul acestora şi nu la membrii uneia din Camere.
Competenţa dezbaterii şi votării propunerii va aparţine Camerelor reunite în şedinţă comună.

1
 Propunerea de suspendare motivată şi lista celor care o susţin trebuie, conform prevederilor
Regulamentului activităților comune ale celor două Camere, să fie depusă concomitent la birourile
permanente ale Camerelor Parlamentului, iar data depunerii semnifică declanşarea procedurii de
suspendare. Birourile permanente, sub semnătura președinților, vor comunica de îndată, neîntârziat,
propunerea de suspendare Președintelui României, precum și data și locul ședinței comune a celor
două Camere. Dacă informațiile sunt suficiente pentru a putea fi sesizată Curtea Constituțională,
după prezentarea propunerii și ascultarea explicațiilor Președintelui României, președintele care a
condus ședința comună a celor două Camere, va trimite propunerea de suspendare, împreună cu
toate informațiile necesare, Curții Constituționale. În caz contrar, se poate stabili o comisie comună
de anchetă, care va trimite, prin intermediul președinților celor două camere, raportul său spre
consultare Curții Constituționale. După primirea avizului consultativ de la Curtea Constituțională,
în termen de 24 de ore, Camerele se reunesc în ședință comună pentru a dezbate și a vota cu privire
la propunerea de suspendare. Președintele României este invitat să participe la aceste dezbateri și i
se dă cuvântul ori de câte ori îl solicită. Preşedintele poate, așadar, să dea explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută, acest aspect este lăsat la latitudinea şefului de stat, acesta neavând nici o
obligaţie în acest sens.
Așadar, înainte de dezbaterea propunerii de suspendare este necesară şi obligatorie sesizarea
Curţii Constituţionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. 95 alin. (1) coroborat cu
art. 146 lit. h) din Constituţia României. Fiind vorba de un aviz consultativ, conform teoriei
generale a actului administrativ, vom menţiona faptul că acesta trebuie cerut în mod obligatoriu, dar
nu există obligaţia respectării conţinutului său.
Faptele pentru care se declanşează răspunderea politică pot fi clasificate ca fiind abateri
administrative.
Procedura de suspendare este dezbătută după procedura stabilită de Regulamentul
activităților comune ale Camerelor Parlamentului, iar pentru a deveni efectivă suspendarea trebuie
să fie votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, iar în cazul aprobării ei, în cel mult 30 de zile
se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
Referendumul este acea formă juridică primară de manifestare a suveranităţii naţionale,
evocând democraţia directă, iar în acest caz va apărea şi ca un mijloc de soluţionare a conflictului
politic dintre Parlament şi Preşedinte, ambele fiind autorităţi legitimate de votul popular.
În urma referendumului pot să apară două situaţii:
• poporul va confirma votul parlamentar, caz în care Preşedintele se consideră demis la data
organizării referendumului, intervenind vacanţa funcţiei şi declanşându-se procedura organizării de
noi alegeri prezidenţiale, în maximum 3 luni de la data referendumului.
• poporul are o poziţie diferită faţă de cea a Parlamentului nevotând în favoarea demiterii
Preşedintelui, situaţie ce poate fi apreciată ca echivalând cu un vot de blam dat forului legislativ,
aspect ce ar putea determina punerea în discuţie a dizolvării sale. Acest lucru fiind posibil doar dacă
va fi reglementat ca atare de normele constituţionale. Prin urmare, în momentul de faţă, în cazul în
care poporul se va pronunţa contrar demiterii Preşedintelui şi, implicit, contrar poziţiei exprimate de

2
Parlament, Preşedintele ar trebui să-şi reia activitatea, cu toate consecinţele juridice ce decurg de
aici.
Problemă: Preşedintele demis ca urmare a referendumului popular, organizat în baza art. 95
din Constituţia României, aflat la primul să mandat, mai are dreptul să candideze la următoarele
alegeri sau, eventual, ulterior? Doctrina opinează că, în prezent, în absenţa unei interdicţii
constituţionale sau legale exprese, aceasta este doar o chestiune de moralitate, doar electoratul
putând să sancţioneze un astfel de candidat prin votul său, chiar dacă actuala Constituţia României
vorbeşte de „un nou Preşedinte” pentru că această sintagmă nu este echivalentă în mod obligatoriu
cu cea de „alt Preşedinte”.

III. Răspunderea penală a Preşedintelui României

Preşedintele, asemeni parlamentarilor, se bucură de imunitate ceea ce înseamnă că acesta

beneficiază de un regim special în ceea ce priveşte răspunderea pentru faptele comise în exercitarea
prerogativelor funcţiei sale care intră sub incidenţa legii penale. Astfel art. 96 din Constituţia
României consacră posibilitatea înlăturării acestei imunităţi a Preşedintelui şi punerea sub acuzare a
sa pentru o faptă deosebit de gravă, acuzarea de înaltă trădare, respectiv regimul răspunderii
penale a Preşedintelui.
Imunitatea Preşedintelui se referă exclusiv la perioada exercitării mandatului şi priveşte în
exclusivitate faptele legate de exercitarea acestuia, ce pot deschide calea unor acţiuni civile sau
penale.
Dacă pe plan politic se poate vorbi de o imunitate completă a Preşedintelui, constând în
faptul că el nu răspunde, în principiu, pentru modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin din
funcţia pe care o ocupă, inclusiv pentru opiniile pe care le exprimă în aceeaşi ipostază, art. 96 din
Constituţia României consacră o importantă excepţie de la această regulă care constă în posibilitatea
înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă –
înalta trădare. Aprecierea unei fapte a Preşedintelui ca fiind sau nu înaltă trădare, spre a decide
punerea sub acuzare, este, prin excelenţă, o apreciere politică, dar trebuie luate în considerare şi
prevederile de natură penală referitoare la infracţiunea de „trădare”. Doctrina apreciază că sintagma
„înaltă trădare” depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice, având, mai ales, o semnificaţie
politică, putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării,
în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. Într-o opinie din doctrină se arată şi că această faptă de „înaltă
trădare” este apreciată pe planul consecinţelor politice de către autoritatea legiuitoare, iar pe planul
consecinţelor juridice de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J şi Î.C.C.J (Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie). Cu alte cuvinte, acestea se situează la graniţa dintre politică şi drept, evocând o crimă
politică.
Pe baza analogiei cu art. 95 alin. 1 Constituţia României se susţine faptul că şi în acest caz
Preşedintele poate să se prezinte în faţa Parlamentului să-şi formuleze apărarea.
Tot prin analogie cu dispoziţiile art. 95 Constituţia României se apreciază că Preşedintele ar
trebui suspendat din funcţie de la data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înaltă trădare.

3
Actuala reglementare constituţională prevede expres suspendarea din funcţie a Preşedintelui de la
data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, urmare a condamnării, iar, pe de altă parte, este
prevăzut expres numărul deputaţilor şi senatorilor care pot face propunerea de punere sub acuzare,
respectiv majoritatea absolută, adică exact majoritatea necesară pentru a vota suspendarea
Preşedintelui din funcţie în cazul răspunderii politice. Dispoziţiile constituţionale ulterioare
revizuirii Constituţiei României consacră faptul că Parlamentul nu îndeplineşte rolul de instanţă de
judecată, punerea sub acuzare având în primul rând un sens politic, iar sub aspect strict juridic, pe
cel al ridicării imunităţii parlamentare prevăzute de art. 84 alin. 2 din Constituţia României.
Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. îi va reveni rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea
în judecată a Preşedintelui, după efectuarea urmăririi penale, în condiţiile legii.
Procedura propriu-zisă cuprinde două faze:
• faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare – faza politică;
• faza judiciară – faza tehnico-juridică care cuprinde, la rândul ei trei etape:
o trimiterea în judecată realizată de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.;
o judecata în fond de către Secţia penală a Î.C.C.J.;
o judecata în recurs de către Î.C.C.J., în Secţii Unite ale acesteia.
În cazul în care în urma declanşării acestei forme de răspundere nu există o finalizare fie
chiar înainte de a se ajunge la instanţă prin simpla constatare a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. că
nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înaltă trădare şi, implicit, refuzul trimiterii în
judecată, fie pe parcursul judecăţii, în fond sau în recurs, Preşedintele îşi va continua mandatul.
Față de revizuirea Constituției, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, la data de 01
februarie 20141, anume prin art.398 din Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale, articol
intitulat chiar “înaltă trădare”, se prevede, în mod expres, faptul că dacă faptele prevăzute de
art.394-397 din acelaşi act normativ2 sunt săvârşite inclusiv de Preşedintele României, vorbim
despre infracţiunea de înaltă trădare, sancţiunea aplicabilă fiind detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Prin actuala reglementare legală, legiuitorul ordinar a răspuns unei dezbateri doctrinare
regăsită mai ales în dreptul constituţional decât în dreptul penal, cu privire la faptele care ar fi
vizate, în concret, de prevederile art. 96 din Constituţia României, republicată, text constituţional ce
reglementează răspunderea penală a Preşedintelui României, astfel precum am specificat în cele de
mai sus. Pentru că textul constituţional nu identifică şi eventualele fapte care săvârşite de
Preşedintele României, în virtutea acestei calităţii, ar fi putut atrage angajarea răspunderii penale a
acestuia pentru săvârşirea “faptei de înaltă trădare”, speculaţiile doctrinare plecau de la aprecierea
că săvârşirea faptelor de trădare, identificate de anteriorul Cod penal, de către cel care deţine funcţia
de Preşedinte al României, folosindu-se de aceasta, nu constituie altceva decât o circumstanţă
agravantă astfel încât faptele respective pot fi considerate ca fiind fapte de înaltă trădare. O alta
parte a doctrinei aprecia, în esenţă, că în cazul săvârşirii unor astfel de fapte, având în vedere că
1
Legea nr. 286/2009 – Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu
modificările şi completările ulterioare.
2
Art. 394 din Codul Penal reglementează infracţiunea de trădare, art. 395 – trădarea prin transmitere de informaţii
secrete de stat, art. 396 – trădarea prin ajutarea inamicului, iar art. 397 – acţiuni împotriva ordinii constituţionale.

4
prevederile Codului penal nu identificau, expresis verbis, infracţiunea de înaltă trădare, îi va reveni
Curţii Constituţionale a României sarcina de a califica faptele săvârşite de Preşedintele României ca
având elementele constitutive ale infracţiunii de trădare, calitatea de şef de stat a celui ce le
săvârşeşte, permiţând calificarea infracţiunii ca fiind, conform prevederilor constituţionale, înaltă
trădare. Un argument adus în favoarea acestei soluţii avea în vedere obligaţia Curţii Constituţionale
de a emite avizul consultativ în cazul angajării răspunderii politice a Preşedintelui României, în
condiţiile prevăzute de art. 95 din Constituţia României, republicată, caz în care Curţii îi revine şi
obligaţia de a aprecia dacă faptele specificate sunt fapte grave prin care au fost încălcate prevederile
Constituţiei. Se aprecia, în acest context, ca în cazul în care faptele săvârşite de Preşedintele
României ar putea îmbrăca forma “înaltei trădări”, Curtea Constituţională ar trebui sesizată pentru
a-şi exprima punctul de vedere privind natura faptelor respective, penală sau nu. Soluţie discutabilă,
cel puţin, în condiţiile în care dispoziţiile constituţionale nu prevăd în cazul săvârşirii faptei de
înaltă trădare obligativitatea sesizării Curţii Constituţionale în vederea emiterii de către aceasta a
unui aviz consultativ, după o procedură asemănătoare celei din situaţia în care se consideră că
Preşedintele a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. O parte a doctrinei a
apreciat chiar că lipsa unor prevederi constituţionale concrete privind elementele constitutive ale
faptei de înaltă trădare, precum şi nereţinerea de anteriorul Cod penal, expres, a vreunei infracţiuni
de înaltă trădare, ar face inaplicabile prevederile art.96 din Constituţia României, republicată.
În consecinţă, apreciem că noile reglementări penale, anume art. 398 coroborat cu
prevederile art.394 – 397 din noul Cod penal, după caz, înlătură oricare dintre speculaţiile de mai
sus, fiind identificate în concret faptele penale care, dacă sunt săvârşite de Preşedintele României,
vor atrage răspunderea penală a acestuia în condiţiile art.96 din Constituţia României, republicată,
susținere argumentată de principiul legalității infracțiunii și pedepselor prevăzut de art. 23 alin. (12)
din Constituție.
Considerăm necesar a mai preciza că, în opinia noastră, săvârşirea oricăreia dintre
infracţiunile prevăzute de art.394 – 397 din noul Cod penal (anume: trădarea, trădarea prin
transmiterea de informații secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, sau acțiuni împotriva
ordinii constituționale), poate atrage răspunderea penală a Preşedintelui României conform art.96
din Constituţie pentru că acestea sunt săvârşite de cel care deţine această funcţie, dar nu doar atunci
când, în virtutea acestei funcţii deţinute, participă la şedinţele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
(CSAT) al cărui preşedinte şi este astfel precum, posibil, în mod eronat s-ar putea înţelege din
prevederile art.398 din Codul penal3.
Pentru actele sale administrative, doctrina actuală admite faptul că Preşedintele poate fi tras
la răspundere administrativ-patrimonială, în baza art. 21 şi art. 52 din C.R., asemeni oricărei
autorităţi a administraţiei publice, în baza Legii contenciosului administrativ.
Pentru fapte care nu au legătura cu prerogativele funcţiei de preşedinte al ţării, acesta va
răspunde ca orice cetăţean, potrivit dreptului comun.

3
Potrivit art.398 din noul Cod penal faptele prevăzute în art.394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de
către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc
cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi cu interzicerea exercitării unor drepturi.