Curs X, Psihoterapie 16 .05.

2009

CURS 10 Psihoterapia în confruntarea cu durerea şi moartea (Thanatoterapia)

Durerea prezintă şanse egale pentru fiecare fiinţă în parte, nimeni nu este imun la durere. Ea este
o experienţă unică pentru fiecare individ. Nu există reţete în vederea ameliorării sau eliminării durerii
şi nici zile mai bune sau mai proaste. Timpul redresării diferă de la o persoană la alta şi include un
număr variat de factori de influenţă( legături emoţionale, pozitive sau negative, care implică energie şi
interes, speranţă şi aşteptări), un rol foarte important avându-l suportul, ce include familia de origine,
prietenii, vecinii.
Doka (1989) introduce conceptul de durere necunoscută, o durere neînţeleasă şi fără
recunoaştere socială. Aceste pierderi au loc atunci când unei persoane nu i se recunoaşte un rol clar şi
corect sau când nu are capacitatea de a simţi durerea.
Studiul lui Gordon (1993) arată că pacienţii seropozitivi nu primesc un suport suficient din
partea familiilor şi prietenilor, înregistrându-se o anumită tendinţă a societăţii de a-i stigmatiza şi
discrimina, motiv pentru care aceştia se confruntă cu o pierdere a confidenţialităţii şi a stimei de sine.
În confruntarea cu moartea, supravieţuitorii se pot simţi vinovaţi, se pot blama, pot exista regrete
care reflectă afaceri neterminate. Este foarte important ca afacerile nefinalizate să fie rezolvate înainte
de apariţia morţii, pentru că după aceea nu mai este posibil.
Durerea conduce la schimbarea de atitudini în rândul celor care suferă şi poartă doliu, ca şi la
creşterea capacităţilor de a recunoaşte o varietate de comportamente ca moduri de a face faţă la
pierderi.Este necesar să se recunoască atât procesul de secătuire interioară , cât şi procesul dureros.
În urma unui studiu realizat de Bennett şi Kelaher (1993) s-a constatat că există o relaţie
interactivă între anxietate şi durere ce îi determină pe cercetători să-şi exprime îngrijorarea în legătură
cu faptul că durerea ar avea o influenţă pentru profesioniştii din domeniul medical.
Price şi Murphy (1984) consideră că modul de înţelegere a durerii s-a modificat în ultimile
doua decenii, durerea nu mai indică doar o stare de tristeţe, ci un proces ce poate include, după o
anumită perioadă de timp, un evantai de stări interne şi comportamente, dintre care unele depăşesc
tristeţea şi plânsul.Ei consideră că secătuirea interioară implică pierderi considerabile pentru cel ce
lucrează cu pacienţi în iminenţa morţii şi este, în parte ,un răspuns la pierdere.
Emoţiile negative apar periodic pentru o mare parte din personalul care lucrează în îngrijire
terminală. Grupurile de suport sunt necesare pentru a oferi empatie şi acceptarea acestor emoţii.
Sentimentul de vină poate acţiona ca un antidot psihologic faţă de sentimentele de neajutorare.
Recunoaşterea acestor procese mobilizeză personalul să lucreze cu propriile sentimente de neajutorare
mult mai uşor decât să poarte greutatea culpei. Un sentiment persistent de singurătate poate fi un
semnal că este nevoie ca persoana să-şi ia un timp pentru relaxare şi odihnă.
Supărările şi necazurile sunt unice pentru fiecare în parte. Durerea este o reacţie şi un răspuns
natural la decesul cuiva. Tristetea reprezintă cel mai comun sentiment al pierderii, care poate fi
exprimat prin lacrimi şi plânset. Furia poate fi vizibilă, înăbuşită sau reprimată. Culpabilizările sunt
frecvente ca şi anxietatea cu privire la viitor.
Un înţeles al durerilor şi suferinţelor se poate dobândi doar atunci când moartea se apropie de
sufletul şi inima noastră. Fiecare dintre noi va supravieţui într-un mod unic, într-un timp personal,
căpătând deprinderi şi sisteme de suport proprii, un anumit înţeles asupra relaţiilor de pierdere. Nu
există o modalitate concretă de a suferi.
Etapele şi treptele doliului sunt discret ghidate de către consilier, care îl asistă pe cel prins în
asfel de mreje. Adesea un travaliu de doliu şi de separarea constructivă, eventual însoţit de un travaliu
de iertare, după caz, este binevenit într-o terapie de suport.
Parkes (1972) recunoaşte că supravieţuitorii devin în prima fază a doliului amorţiti şi nemişcaţi.
Apoi refuză ajutorul, devin elastici în conştiinţă, uluiesc prietenii şi chiar propria familie prin această
calmă abilitate de a funcţiona, se întorc la muncă după câteva săptămâni de stat şi privit, se cred mai
1
Curs X, Psihoterapie 16 .05. 2009
profunzi şi mai pricepuţi în înţelegerea vieţii.Această stare poate dura câteva săptamâni sau luni, după
care vine vremea revenirilor şi a redresării, nu le vine să credă prin ce au trecut, se simt
dezorganizaţi şi că nu le mai pasă de ceea ce cândva se chema convenţional şi ordine. Realizează că
viaţa se schimbă mereu şi ca ceea ce le-a aparţinut cândva nu se mai întoarce la ei. Trăiesc experienţa
singurătăţii, goliciunii, izolării şi fragmentării. Micile probleme de altădată devin munţi de netrecut,
deciziile sunt ilogice. Dacă, în această perioadă, apar şi alte pierderi, atunci o reîntoarcere la starea
iniţială este iminentă.
Odată depăşită această etapă, reapare reorganizarea. Memoria nu le va mai fi ocupată doar cu
cel iubit şi dispărut, starea de somn se apropie de normal, lacrimile şi singurătatea încep să dispară,
angajarea în sfera socială şi comună celorlalţi devine mai aproape de suflet. Viitorul este anticipat mai
pozitiv, apare şi bucuria restabilirii prieteniilor.
Aniversarea la o anumită perioadă de timp a decesului înseamnă un nou moment de confuzie,
emoţii puternice îi încearcă din nou. Tot ce le rămâne este reconcilierea cu pierderea şi reintegrarea
în viaţă. Sufletul mâhnit este pregatit pentru orice fel de întâmplări, nimic şi nimeni nu îl mai poate lua
prin surprindere.
Ţinte:
1. Acceptarea realităţii pierderii suferite
2. Începerea procesului de angajare practică în durere şi suferinţă – o provocare pentru lacrimile şi
expectaţiile culturale, dar şi pentru puterea de a reconverti cât mai rapid, în propriul interior, cele
întâmplate. Rolul specialistului consilier este de a valida cunoaşterea şi sprijinul sentimentelor de doliu,
încurajarea ventilaţiei durerilor şi prevenirea altora de acelaşi gen. El trebuie doar să asculte atent şi
empatic , fără a judeca şi fără a da sfaturi .
3. Ajustarea contextului şi circumstanţelor în care se petrec pierderile –înseamnă cristalizarea şi
respectarea diferenţelor individuale de vârstă, gen, etnie, credinţe spirituale şi religioase, ale
percepţiilor sprijinului extern, ale instinctului de supravieţuire, ale evenimentelor curente de viaţă, ale
importanţei relaţiilor interpersonale.
4. Reorganizarea emoţională şi pătrunderea din nou, pe uşa din faţă, în viaţă. Consilierii
specializaţi în pierdere numesc acest lucru eliberare şi pătrundere.
Durerea consumă cantităţi enorme de energie, ducând, treptat, la epuizare şi secătuire interioară,
dar când apare reconcilierea cu pierderea, suferinţa este capabilă să se transmute într-o experienţă mult
mai confortabilă.
În consiliere şi terapie, deprinderile de împărtăşire, comunicare şi ascultare atentă merg mână în
mână şi alcătuiesc împreună „valsul alchimic” al transmutării suferinţei într-o experienţă de creştere şi
maturizare.
Comunicarea eficientă cere claritate, deschidere, onestitate, compasiune, confidenţialitate,
respect pentru alte puncte de vedere, voinţa de a-ţi asuma riscul, recunoaşterea şi acceptarea faptului că
valorile sunt diferite şi că prejudiciul este dăunător şi chiar prezintă un potenţial pericol. Comunicarea
şi ascultarea atentă sunt dependente una de cealaltă.
Ascultarea atentă cere linişte, loc ferit de zgomote, continuitate, uşa închisă, telefon scos din
priză, limbaj corporal intrat în alertă, contact vizual, câmp vizual interactiv fară bariere materiale, minte
iscoditoare. Relaţia interpersonală trebuie să fie relaxantă şi calmă, evitând datul sfaturilor sau
devalorizarea sentimentelor. Ea se bazează pe acceptare necondiţionată.
Deseori, persoanele care se confruntă cu multiple pierderi nu ştiu cum să exprime chinul şi
durerea. Unii se implică în activităţi care solicită foarte mult timp şi care permit o întoarcere târzie sau
chiar deloc acasă, caz în care se poate sugera o plimbare pe plajă, mersul la film, luarea cinei cu un
foarte bun prieten. Nu sunt excluse nici abuzurile de tutun, cafea sau alcool, care de obicei sunt
temporare.
Stabilirea unui timp special pentru jelire, doliu şi plânset înainte sau după muncă înseamnă că
individul poate funcţiona normal după aceea în timpul orelor de lucru. Poate fi de ajutor ţinerea unui
jurnal al lacrimilor, durerilor, temerilor, suferinţelor, disperării şi chinurilor. Cuvintele scrise eliberează
2
Curs X, Psihoterapie 16 .05. 2009
memoria şi sentimentele încărcate negativ încep să se ofilească. Gândirea pozitivă poate fi dezvoltată
aşternând pe hârtie câteva lucruri pozitive întâmplate în viaţă. Concentrarea pe lucrurile bune ajută
enorm la echilibrare.
Supravieţuitorii norocoşi trec prin pierdere şi suferinţă cu ajutorul prietenilor, familiei,
consilierilor specialişti în pierdere şi a partenerilor de suferinţă . Alţii pot beneficia şi de ajutorul
grupurilor de suport.
Nici copiii nu trebuie uitaţi în procesul consilierii. Nimic nu poate fi mai distrugător pentru un
copil decât pierderea unui părite sau a unui frate .Nerezolvarea acestor pierderi la timpul lor le va afecta
viaţa mai târziu. Copiii îşi exprimă pierderile altfel decât adulţii. Polumbo(1978) sugerează faptul că
modul lor diferit de a suferi este influenţat de stadiul de dezvoltare cognitiv şi emoţional, de aceea
copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 7 ani reprezintă un grup particular vulnerabil (sunt destul de
dezvoltaţi d.p.d.v. cognitiv pentru a înţelege ramificaţiile permanente ale morţii, dar au la îndemână
foarte puţine mijloace pentru a le face faţă). Este important ca, pentru copiii care şi-au pierdut părinţii,
să se dezvolte abordări preventive. Atunci când ei îşi pierd întreaga familie sunt întotdeauna expuşi
riscului.
Dincolo de înţelegerea noastră este faptul că întotdeauna copiii găsesc resurse să înţeleagă
durerea, să supravieţuiască pierderilor, să găsească modalităţi creative pentru umplerea vieţii.
Punctarea morţii cu anumite ritualuri înseamnă o oportunitate de a valida şi memoriza viaţa celui
decedat, de a ne acorda suport unul altuia( din acest p.d.v ritualurile morţii echivalează cu o
socioterapie).
Durerea poate dezvolta posibilitatea identificării personale şi fortificării Eului, explorării şi
creşterii în modalităţi şi sensuri nebănuite până atunci.

Psihosocioterapia durerii dintr-o perspectivă existenţială şi spirituală

Profesioniştii implicaţi în acordarea de sprijin psihoterapeutic persoanelor care se confruntă cu

pierderi multiple, se află deseori în situaţia de a căuta speranţă acolo unde nu există. Moartea este de
neevitat şi vine când eşti sau când nu eşti pregătit, vrând-nevrând . Dar acceptarea ei, odată produsă, şi
descifrarea sensului ei ca parte a unui ciclu natural pot deschide drumul unei experienţe evolutive
spirituale.
Identitatea este marcată de experienţele care produc rupturi, separări în relaţiile interpersonale.
Imaginea de sine poate fi alterată, activitatea sexuală suferă schimbări, proiectarea viitorului poate fi
gândită în mod pesimist, apar schimbări de personalitate, interogaţii cu privire la sistemul de valori.
Asumpţiile de bază despre Univers sunt modificate. Există cazuri în care supravieţuitorii suferă
modificări pozitive: devin mai deschişi la diversitate, sentimentele de compasiune se intensifică, ajung
să se împrietenească cu sine şi să se cunoască mai bine.
Supravieţuitorii multiplelor pierderi experimentează schimbări irevocabile în viaţă. Nu există
modalitate de a înlocui aceste pierderi. Este o realitate greu de acceptat, dar procesul regăsirii de sine
trebuie să înceapă cu înţelegerea şi acceptarea acestei realităţi dureroase.Aceştia sunt cel mai mult
ajutaţi prin confruntarea directă cu realitatea. Acumularea durerii nerezolvate lasă fără urme de
speranţă orice încercare de redresare.
Spiritualitatea aduce multe beneficii supravieţuitorilor multiplelor pierderi, ea nu elimină
suferinţa, ci dezvoltă o modalitate de a-i face faţă şi a dobândi o nouă creştere a personalităţii.
Sprijinul social are un rol important, fără ajutorul altora, magnitudinea impactului generat de
pierderi multiple devine copleşitoare. Supravieţuitorii care nu se izolează , ci caută să împărtăşească
propria experienţă cu alţii, vor observa, în primul rând , că nu sunt singuri. Unii au îndurat dureri şi
suferinţe asemănătoare , alţii au descoperit tehnici şi modalităţi de supravieţuire pe care vor să le
împărtăşească. Există cineva care îi ajută şi există speranţă.

3
Curs X, Psihoterapie 16 .05. 2009
Confruntarea cu pierderile copleşitoare poate tenta supravieţuitorii să ignore trecutul , să opună
rezistenţă prin negarea durerii . Dar durerea este esenţială pentru procesul de vindecare şi creştere.
Rolul profesionistului este acela de partener în suferinţă, el trebuie să folosească un limbaj evocativ,
clar şi fără ambiguităţi. Pentru cei ce se complac într-o neputinţă învăţată, se recomandă terapia
directivă, una dintre tehnicile utile în acest caz o reprezintă concentrarea asupra viitorului.
Grupurile de suport reprezintă o sursă a reasigurării emoţionale , facilitează accesul la
informaţie, contactele sociale şi deţin cea mai utilă funcţie – martor la experienţa supravieţuitorilor.
Funcţiile lor terapeutice sunt :
-dezvoltarea unui sens al reintegrării şi al universalităţii;
- reasigurare emoţională;
-eliminarea sentimentelor de izolare şi alienare;
-validarea şi valorizarea pierderilor suferite.
În cazul grupurilor axate pe pierderi multiple se recomandă doi traineri şi între 7-10 participanţi
în mod regulat. Regulile de bază sunt confidenţialitatea şi respectul unul faţă de celălalt.
Scopul grupurilor de suport este acela de a dezvolta protecţie, mediu securizant, unde individul
are oportunitatea de a căpăta încredere şi a discuta realitatea pierderilor sale cu alţii, ale căror pierderi
sunt similare . În desfăşurarea întâlnirilor se pune accent, la început , pe angajare , umor, empatie ,
dorinţă de a învăţa, atitudini cooperante şi abţinerea de la judecarea altora , cunoaşterea resurselor
comunitare şi dorinţa intensă de a participa la grup. Deseori sunt invitate diferite personalităţi cu
diverse preocupări.
Conţinutul sedinţelor terapeutice se poate axa pe descrierea procesului durerii şi discuţii asupra
lui; se folosesc casete , fotografii , muzică, poezii; recunoaşterea furiei , vinovăţiilor , jenei, blamului;
comunicarea şi învăţarea deprinderilor; exerciţii de exprimare a stresului; probleme religioase şi
spirituale .
Durata terapiei variază de la câteva săptămâni la câteva luni.
O altă modalitate cu valenţe terapeutice o constituie ritualurile , extrem de necesare şi utile în
comemorarea pierderilor. Ele dezvoltă o perspectivă controlabilă asupra separării şi împrospătează
aducerea aminte, simbolizează tranziţia , vindecarea şi continuitatea . Ele sunt o formă a vindecării
holistice.
Ceremoniile (individuale sau colective ) demonstreză înţelegerea continuităţii legăturii dintre
viaţă şi moarte.Cele mai cunoscute ritualuri sunt: Proiectul numelor;ritualul reamintirii; comemorarea
anumitor zile; răspândirea cenuşii; scrierea unui necrolog; amenajarea unui loc special pentru
îngroparea celui decedat; vizitarea unui loc special; frecventarea săptămânală de către supravieţuitor a
unor grupuri de suport.
Supravieţuitorul vine la psihoterapie pentru a găsi uşurare pentru problemele şi durerea sa ,
pentru a descoperi o altă perspectivă asupra pierderilor, pentru a obţine împreună cu terapeutul o
reaşezare şi o interiorizare corectă a celor întâmplate. În timpul acestui proces de asistare şi reaşezare
valorică a experienţei avute apare creşterea personală.
Cel mai util consilier este acela care deţine deprinderile fundamentale pentru munca de
psihoterapie şi este conştient de specificul problemei cu care se confruntă. El trebuie să prezinte
următoarele caracteristici: să deţină deprinderi foarte bune de comunicare , empatie, compasiune,
sensibilitate, prezenţă personală, abilitate de a fi cu oamenii, conştiinţă a limitelor personale. Şi mai
folositor este acel consilier care a trecut prin toate experienţele de pierdere similare sau apropiate
clientului şi care deţine cunoştinţe şi practică în psihoterapia existenţialistă.
Pentru profesionistul care lucrează cu supravieţuitorii multiplelor pierderi este o muncă dificilă ,
frustrantă şi uneori ambiguă , dar dincolo de toate acestea, este o oportunitate pentru creşterea
personală atât a clientului, cât şi a specialistului, de învingere a temerilor şi transmutare a suferinţei, de
maturizare şi evoluţie spirituală.