Viziunea istoricului Lucian Boia asupra istoriei, aşa cum reiese din lucrarea

domniei sale sugestiv intitulată ”Jocul cu trecutul - ISTORIA ÎNTRE ADEVĂR SI

FICTIUNE” este clară şi confuză totodată, reală şi imaginară în acelaşi timp, simplă şi
complexă, obiectivă şi subiectivă.
Incursiunea în fascinanta lume a istoriei imaginarului, începe cu întrebarea ”S-a
prăbuşit sau nu Imperiul Roman?” pe care autorul şi-o pune sieşi dar şi nouă cititorilor,
mai exact o transpunere în anul 476, atunci când Odoacru, regele herulilor, 1-a izgonit de
pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Apusului şi o teorie a
imaginarului cum că de fapt Căderea Imperiului Roman s-ar fi produs mai târziu.
Urmează ”Cavalerii şi microbii” şi „O lume de imagini” în care sunt abordate aspecte ale
istoriei epidemiilor şi pandemiilor care au lovit omenirea de-a lungul timpului.
În capitolele “Despre structurile şi logica imaginarului” şi “În căutarea Absolutului”
autorul face o amplă radiografie a ceea ce reprezintă istoria imaginarului şi un posibil
răspuns la întrebarea de ce este Fondator şi director al Centrului de Istorie a Imaginarului
înfiinţat în 1993 în cadrul Universităţii din Bucureşti. Ne continuăm periplul în istoria
imaginarului abordând teme precum “Acei oameni altfel decât noi” "Unitatea" - un
concept nu tocmai unitar”, „Predestinarea geografică şi teoria frontierelor naturale”,
„Cine vorbeşte despre cine : istorie şi alteritate”, „Conspiratorii”, ”În căutarea
momentului dintâi”, „Historia, magistra vitae”, „Strategii de evadare”, „Atenuare sau
conflict ?”, „Complexul istoriografic”, „Inevitabila ideologie”. În capitolul "Istoria se
face cu documente", Lucian Goia ne face o expunere a istoriei ca ştiinţă. “Între
Mediterana şi Filip al ll-lea :încurcata problemă a cauzalităţii”, „Jocuri de război”.
Incursiunea în tumultoasa lume a istoriei se încheie cu trei întrebări mereu fără un
răspuns clar, şi anume „Adevăr ? Ficţiune ? Sau, pur şi simplu, lstorie ?”.
Chiar dacă a apărut în anul 1998, cartea este scrisă cu normele gramaticale de
dinainte de anii ‚’90 (cu sînt, sîntem în loc de sunt, suntem sau cu ”î” în interiorul
cuvintelor în loc de ”â”), dar poate că aşa cum spune autorul „”Ceea ce urmează nu are
mai nimic în comun cu un tratat erudit de teorie a istoriei. Am făcut abstracţie, în mod
deliberat, de aproape tot ce s-a scris în materie. Nu m-a interesat să reiau vechi
argumente, ci să-mi expun propriile idei. Puţinele referiri bibliografice trimit la acele
contribuţii care mi-au oferit, în mai mare măsură, puncte de sprijin pentru o construcţie
care, în ansamblu, îmi aparţine.”, iar acest lucru cu siguranţă conferă unicitate acestei
complexe lucrări.