Formarea conștiinței istorice-

studiu de caz 3
Cuprins
1.Premisa
1.1-Definirea termenului
1.2-Formarea conștiinței
2.Dezvoltarea argumentelor
2.1-Dimitrie Cantemir
2.2- Cronicarii moldoveni
3.Concluzii
1.Premisa
1.1 Definirea termenului:
• conştiinţa istorică – necesitate a cunoaşterii originilor şi a locului unei comunităţi, al unui
popor în lume;

• conştiinţa istorică – edificare a eului şi a conştiinţei colective asupra a ceea ce Lucian Boia,
în „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, numeşte istorie: „ce s-a petrecut cu adevărat şi
reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi
discursul despre trecut”;

• conştiinţa istorică – modalitate de apărare a identităţii şi a libertăţii naţionale în momente de

cumpănă ale istoriei, prin afirmarea, în cazul românilor, a unei descendenţe ilustre şi a
continuităţii în acelaşi spaţiu etnic.

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei
raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia,
mentalităţile.

1.2 Formarea conștiinței

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu

preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în
documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din
diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura, obiceiurile.

2.Dezvoltarea argumentelor
Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se
înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă.. Primul român care afirmă,
în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină,originea romană şi unitatea limbii şi a
poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest
domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului alXVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, deasemenea,
sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.Scrierile lor au ecou şi în Ţara
Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai
îndepărtate sau mai recente.Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind,
prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora
o descriere completă a trecutului poporului său.

.
 2.1 Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710
- 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog,
om politic şi scriitor român.

Opera lui Dimitrie Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclopedismul, dar şi
atributele geniale ale minţii sale. Prin opera sa enciclopedică, el se află printre primii gânditori
români care realizează integrarea culturii româneşti în mişcarea artistică, filosofică şi
ştiinţifică a Renaşterii europene.

Prima operă a lui Dimitrie Cantemir, intitulată "Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu
Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul", a fost redactată în perioada decembrie 1697-iunie
1698 şi a fost tipărită la Iaşi, sub îngrijirea hatmanului Lupu Bogdan, precum şi a lui Ieremia
Cacavela, care a prefaţat laudativ cartea fostului său elev, realizând, probabil tot el, versiunea
greacă a textului imprimată alături de originalul românesc, potrivit ''Dicţionarului literaturii
române de la origini până la 1900'' (Editura Academiei, 1979).

Izvoarele acestei scrieri, cu caracterul unei antologii, prima de acest gen în literatura
română, sunt numeroase, cuprinzând deopotrivă texte religioase şi laice, orientale şi apusene,
antice şi medievale, unind lucrări care au influenţat concepţia cărţii sau au fost integrate în
compoziţia acesteia, prin preluarea unor citate celebre, maxime, sentinţe, figuri de stil.
Cărturarul a apelat, cel mai adesea, la textul Bibliei, într-o versiune latină, sau chiar la
''Thesaurus biblicus'' (dicţionar de citate biblice, grupate tematic), la scriitori bizantini ca Filip
Solitarul, Ioan Hrisostom, la persanii Saadi şi Hafiz, la autori apuseni ca Pietro Bizzari,
Giacomo Aconcio, la unitarienii Johannes Crellius şi Andrea Wissowatius, dar şi la Miron
Costin şi Dosoftei.

Dimitrie Cantemir este unul dintre ultimii scriitori europeni care tratează o temă foarte
răspândită a literaturii etice medievale aceea a disputei dintre suflet şi trup. Lucrarea are trei
părţi: prima, bogată în dialoguri, cea mai importantă, cuprinde ''gâlceava'' între Înţelept-
Suflet-Microcosm (identitate stabilită de autor) şi Lume-Trup-Macrocosm, adică între morala
creştină şi concepţia opusă, laică, hedonistă. Partea a doua reia dezbaterea argumentând-o cu
citate din diverşi autori. Partea a treia aduce împăcarea Lumii cu Înţeleptul, conciliere pe care
cărturarul o exprimă folosindu-se de traducerea unei lucrări a lui A. Wissowatius - ''Stimuli
virtutum, fraena peccatorum'' (1682), în traducerea lui, ''Strămutarea bunătăţilor şi frâul
păcatelor''.

Principala problemă a acestei lucrări este aceea a raportului dintre om şi lume. Soluţia
autorului, moderat ortodoxă, nu recomandă fuga de lume a omului, fiind suficient ca acesta să
ducă o viaţă virtuoasă. Dincolo de scopul său didactic-religios, fiind în ansamblul ei o carte de
morală creştină pentru credincioşi, lucrarea lasă să se întrevadă dilema autorului între două
atitudini de viaţă. Prin rezolvarea pe care o dă vechii teme medievale, a disputei cleric-laic,
Cantemir dezvăluie tendinţa de a concilia tradiţia religioasă cu aspiraţiile sale umaniste şi
raţionaliste.''Divanul'' s-a integrat în cultura românească, păstrându-se numeroase copii. Prin
1705, a fost tradus în limba arabă.
 2.2 Cronicarii moldoveni

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de mare talent

recunoscut unanim, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori precum: Griogore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, etc.Aceştia au
materializat visurile lor de înalţare spirituală, nutriţie în vremurile atât de zbuciumate ale
istoriei neamului, în lucrările lor, numite în general letopiseţe.

Din galeria acestora, merită pomeniţi în primul rând, Grigore Ureche, Miron Costin şi
Ion Neculce, ale căror suflete au vibrat la ideea că neamul nostru are o origine aşa de
glorioasă, deşteptând în ei mândria de neam, patriotismul.,,Căuta-te acum, cititorule, ca într-o
oglindă şi te priveşte de unde eşti…că eşti drept vlah, adică italian şi rîmlean”, scria Miron
Costin în ,,De neamul moldovenilor”.Cei trei sunt uniţi prin conştiinţa originii romane a
neamului şi latinitatea limbii române.Poate de aceea ei eu creat cele mai importante opere
istoriogeografice, numindu-le, fiecare , ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Grigore Ureche (1590 - 1647)

Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este
cronicarul Grigore Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica
originală în limba română "Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai
multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei"
este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei
ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-
XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al
treilea rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se
făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă
funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

Grigore Ureche se trăgea dintr-o veche familie boierească. Nu întîmplător unii istorici
încearcă, nu fără temeiuri documentare, să-i urmăreacă arborele genealogic pînă la un
"Ureache" contemporan cu Ştefan cel Mare şi Sfînt. Tatăl cărturarului, Nestor Ureche, era un
mare boier moldovean, care pe parcursul vieţii sale a ocupat în repetate rînduri înalte
dregătorii în sfatul domnesc al Ţării Moldovei, acumulînd de-a lungul anilor moşii întinse. La
începutul anilor 90 ai secolului XVI, în anumite împrejurări politice nefavorabile, Nestor
Ureche, împreună cu familia sa a fost nevoit să se refugieze în Ţara Leşească, cum era numită
pe atunci Polonia, unde s-a aflat cu treruperi mai multă vreme. În această ţară cu bogate
tradiţii culturale şi cărturăreşti şi-a făcut studiile la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, al cărei
membru devenise ceva mai tîrziu (1612) tatăl său, iar după alţi cercetători, poate chiar la unul
din colegiile iezuite din Polonia, cum a procedat mai tîrziu Miron Costin, urmaşul său direct
în ale scrierii istoriei naţionale.

Datorită studiilor făcute, mai cu seamă în mediul cultural polonez, cronicarul

moldovean a cunoscut în de aproape cultura umanistă europeană a epocii, iar cunoaşterea
limbii şi a culturii latine l-a ajutat, după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al
operei lui Grigore Ureche, pe celebrul nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre
limba latină şi limba română, ceea ce l-a condus la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a
poporului român. Aceasta l-a şi făcut să afirme în capitolul despre limba moldovenească cu
deplină convingere, că "de la Rîm ne tragem", aducînd drept exemplu cuvintele: carne, găină,
muiare, părinte, al nostru; cu echivalentul lor latin, "... şi altile multe din limba latină, că de
ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am înţelege". Ideea este continuată în capitolul
"Pentru Ţara Ungurească de Jos şi Ardealul de Sus", în care se constată că în Transilvania
locuiesc "şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara laţită de romîni de cîtu de unguri". Iar
ca un fel de concluzie la cele arătate mai sus, Grigore Ureche conchide că "rumânii, cîţi se
află lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sîntu cu
moldovenii şi toţi de la Rîm se trag"

Miron Costin (1633 - 1691)

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul
hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din
Moldova, s-a născut în 1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să
se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia
(indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul
cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar.

Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi în
acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte
le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, Miron Costin, ca
participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei
Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punându-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul
Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce
i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului
Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a
condamnat la moarte în 1691.

Miron Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala

sa operă este "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de
Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în
anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675
meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe,
numite "zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661,
încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormântarea sa.

O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În

cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale
culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date
convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la
legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi
oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema polonă"
în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge
soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în
stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă
şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii
lor". Opera contstă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre
Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din
Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi
datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a
poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor
numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin
aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi
etnografice.

Ion Neculce (1672-1746) pe bună dreptate poate fi socotit primul prozator între

istoricii (cronicarii) moldoveni şi primul, cel mai înzestrat, istoric între scriitorii moldoveni
pînă în a doua jumătate a secolului XIX. Spre deosebire de Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin,
ultimul mare cronicar moldovan Ion Neculce n-a făcut şcoli străine. Opera lui însă îi domină
pe predecesori prin talentul nativ de scriitor înzestrat, prin facultatea de observator atent a
toate cîte s-au întîmplat de le-a văzut, le-a trăit, prin documentare directă - a fost martorul şi
participantul multor din cele scrise, precum şi prin faptul că Ion Neculce aşează istoriografia
orală - faptele istorice tălmăcite de popor alături de istoriografia autoricească. Deşi e conştient
că „istoriile celi vechi mai bine le ştiu istoricii, că le au scrisă iară nu din audzite”. Opera care
a scris pe vecie numele lui Ion Neculce în istoria şi cultura Moldovei se intitulează
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat, reflectînd viaţa politică, social-economică şi culturală a Statului Moldovenesc
în perioada dintre 1661-1743. Contemporan şi părtaş al multor evenimente descrise, spre
deosebire de predecesori, I. Neculce mai puţin apelează la alte cronici. Numai pentru partea
de „pînă la Duca Vodă cel Bătrîn” el a folosit „nişte izvoade ce au aflat la unii şi alţii şi din
audzitele celor bătrîni boieri”.
Printre „izvoadele” la care a apelat este şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la Ştefan
Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir (1661-1705). Partea cea mare a operei
lui Ion Neculce „au fost scrisă din inima sa”. Ion Neculce primul dintre cronografii
moldoveni a înţeles că legendele, cîntecele bătrîneşti,întîmplările transmise din generaţie în
generaţie, aureolate de concepţia poporului despre bine şi rău, despre ţară şi duşmanii ei,
despre cauza sfîntă a apărătorilor drept - credincioşi ai vetrei strămoşeşti şi despre uneltirile
celor păgîni, vicleni şi pofticioşi de pămînturi străine, sînt strîns legate cu istoria, cu ceea ce
s-a întîmplat în realitate.
Pornind de la această convingere, Ion Neculce introduce în istoriografia
moldovenească un capitol alcătuit din istorii orale, atribuindu-le, cu anumite rezerve, valoare
de mărturii documentare. Vestitul compartiment O samă de cuvinte, de regulă, mai bine
cunoscut decît opera capitală neculceeană, a fost impulsionat de grija istoricului scriitor de a
păstra vie, de a nu lăsa uitării memoria istorică a poporului moldovenesc. „Deci o samă de
istorii mai alese ... noi nu le-am lăsat să nu scriem. Însă nu le-am scris la rîndul lor, ce s-
au pus de o parte, înaintea Dabijei Vodă s-au scris ... Că mulţi istorici streini, de alte
ţări, nu le ştiu toate cîte se fac într-alt pămînt. Tot mai bine ştiu cei de pe loc, decît cei
streini...”. Descrierea unor momente cruciale din istoria Moldovei: soarta haină a
pămîntenilor săi, oprimarea lor socială de către fanarioţi, umilinţele la care erau supuşi de
armatele invadatoare ale tătarilor, turcilor, ale generalului rus Minih fac din cronica lui
I.Neculce un izvor informaţional fără preţ pentru istoriografia Moldovei din perioada
respectivă.

3.Concluzie
Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin
conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care
s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre.
Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece,
provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De
aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite
lucrurile şi cursul ţărîi”.1 Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul
formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie
feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să
socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu

preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în
documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din
diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura, obiceiurile.

Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de
atunci,originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea
şi unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi :
Grigore Ureche,Miron Costin,la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie Cantemir,iar la Ion
Neculce,într-o formă mai restrânsă,chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja
a manifestărilor înaintaşilor enumeraţi mai sus.

Biblografie

-Internet(Wikipedia)

- Ureche Grigore, ”Letopiseţul ţărâi Moldovei”

-Miron Costin ”Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aaron Vodă încoace”

-Neculce Ion ” Predoslovie la Letopiseţul Ţării Moldovei”