Sunteți pe pagina 1din 20

Pădurea

ÎNAINTE: În urmă cu zece ani...

Grupul de elevi înainta zgomotos pe ulițele satului. Tânăra domnișoară Bratu se străduia
să-i țină sub control în timp ce arunca priviri fugare pe scrisoarea primită de dimineață din
partea unui coleg de cancelarie. Știa, în adâncul ei, că nu era bine ce făcea. Dar nu se putea
abține. Era singură de atâta vreme, iar domnul Oancea, deși mai bătrân cu paisprezece ani
decât ea, era galant și fermecător. Degetele îi fremătau pe hârtia atent împăturită, pe care
cuvintele se împleteau armonios într-o adevărată operă de artă.
Mergea în spatele celor douăzeci de pici. Se simțea norocoasă că, deși era abia la
începutul carierei sale de învățătoare, i-a fost acordată șansa de a educa și forma caractere
tinere, unice și, în viziunea ei, frumoase. Copiii însemnau totul pentru domnișoara Bratu. În
special prichindeii aceștia, pe care îi cunoștea deja de trei ani.
În urma unei întâmplări nefericite din adolescență, domnișoara Bratu a suferit o
histerectomie și, din această cauză, nu putea să aibă proprii copii. Amintirea o durea, așa că a
strâns scrisoarea la piept și s-a străduit să nu plângă.
Au ajuns la școala din micul sat pe care îl vizitau. Elevii erau la ore, așa că domnișoara
Bratu le-a spus copiilor să se joace, în liniște, prin curtea spațioasă. Bineînțeles că nu au
ascultat-o, dar nu i-a certat. Copiii sunt copii, oricât ai încerca să-i schimbi, și-a zis ea și, după ce
s-a așezat la umbra unui nuc tânăr, a mai citit încă o dată scrisoarea. Cuvintele i s-au întipărit
deja în memorie, cunoștea locul fiecarui punct și al fiecărei virgule, însă tot voia să simtă hârtia
fragilă și să-i inspire aroma de cafea și fum de țigară. După ce a recitit-o pentru a mia oară, a
abandonat scrisoarea pe rădăcina ieșită din pământ a pomului și s-a lăsat pe spate, admirând
priveliștea.
O rafală de vânt a smuls hârtia și a purtat-o spre terenul din spatele școlii. Domnișoara
Bratu, enervată, s-a ridicat și, cu pași grăbiți, a urmărit traseul mult iubitei scrisori. I s-a părut
ciudat că nu a coborât pe pământ nici măcar o singură dată, ci a continuat să plutească de parcă
o ființă invizibilă se juca cu răbdarea ei.
În spatele școlii era o pantă abruptă, acoperită de mărăcini și buruieni spinoase, iar la
baza pantei își începea domnia un codru vast, întunecat și impunător. Scrisoarea s-a strecurat
printre trunchiurile apropiate ale unor stejari falnici și s-a făcut nevăzută.
Inspirând adânc, domnișoara Bratu a coborât panta, atentă să nu cadă. Și-a julit
genunchii firavi, săndăluțele negre din piele au cedat și s-au rupt la jumătatea drumului,
transpira și avea impresia că aerul devine tot mai greu cu fiecare pas chinuit. Până la urmă,
rănită și obosită, domnișoara Bratu a reușit să treacă granița pădurii și, astfel, a pășit într-un
tărâm necunoscut.
Șoapte ușoare ca niște fulgi și tăioase ca săbiile i-au invadat mintea. Amintirea acelei zile
nefaste, când trei bețivi au prins-o la înghesuială, au violat-o și au bătut-o până când a ajuns la
un pas de moarte i s-a revărsat în trup cu furia unui uragan. Fiecare terminație nervoasă o
durea, fiecare încheietură îi pulsa de teamă și neputință. S-a întins pe pământul umed și a
început să plângă.
Atunci a auzit urletul. Și a urlat și ea.
Domnișoara Bratu a dispărut în acea zi. Singurele lucruri lăsate în urmă de tânăra
învățătoare au fost mărturiile înfiorătoare ale elevilor, care au spus că i-au auzit strigătul
agonizant, și o foaie de hârtie pe care erau mâzgălite, cu cerneală roșie, cuvintele de adio ale
femeii.

PARTEA I: Ciugulici

Mihail a fost mereu țapul ispășitor al școlii. Era mic, sfrijit, cu părul blond uscat ca paiele
și ochii bulbucați, încadrați de cearcăne imense. Se îmbrăca cu hainele vechi ale fratelui său mai
mare și era nevoit să-și facă temele la lumina lumânării, asta din cauza sărăciei crunte în care-și
duceau viața cei șapte membri ai familiei sale: el, fratele lui mai mare, părinții lor, bunicii din
partea tatălui și sora alcoolică a bunicului.
Erau șapte suflete, îngrămădite într-o căsuță de chirpici de la marginea satului, cu
acoperișul pe jumătate dărâmat. Iarna, dormeau înghesuiți într-un pat improvizat, sub o
plapumă cu puf de gâscă, pentru a-și ține de cald, deoarece nu aveau sobă. Vara se coceau la
propriu în camera cu pereți strâmbi, lipsită de ferestre. Mâncau ce apucau, cel mai des era
vorba de cartofi fierti în coajă, cu tot cu pământ. Zilele în care vedeau un colț de pâine erau atât
de rare încât, odată, pe când a mers cu școala într-o excursie până în cel mai apropiat oraș,
Mihail a înșfăcat firimiturile aruncate de trecători porumbeilor. Colegii au râs de el, l-au numit
„Ciugulici” și nu au uitat povestea până în ziua de azi.
Lumânarea rămânea fără ceară. Mihail a trebuit să-și adune caietele de pe masa
îngrămădită și murdară și, ieșind în curtea plină de tot felul de nimicuri, s-a bucurat de adierea
ușoară a vântului primăvăratic. În aer plutea mirosul salcâmilor înfloriți de peste drum și, dacă
nu s-ar fi auzit pe fundal albinele și greierii, liniștea ar fi fost deplină.
Doi copii au trecut prin fața casei lui Mihail, pe biciclete noi. Erau Cristi și Ionuț, colegii
lui de clasă. Cristi a aruncat spre băiat o pungă plină cu apă stătută, din bazinul aflat în centrul
satului, acolo unde se adăpau vacile seara. Punga l-a lovit în piept și s-a spart. Hainele și așa
ponosite au absorbit apa urât mirositoare, iar Mihail a auzit râsetele batjocoritoare ale celor doi
dispărând în umbrele satului.
S-a întors în casă și, fără să spună nimic, a aruncat hainele într-un colț al camerei și s-a
așezat lângă bunicul lui, care deja sforăia. Până a adormit s-a gândit la ce avea să poarte a doua
zi la școală, dar problemele l-au părăsit de cum a pășit pe tărâmul viselor. Acolo, el făcea
regulile și nimeni nu-l lua peste picior.
În acea seară a visat că era un leu mândru, cu o bogată coamă brună. Regele animalelor.
Și-ar fi dorit să fie un leu și în realitate, să-i bage în sperieți pe toți cei care au fost răi cu el. Un
zâmbet strâmb s-a lățit pe fața lui adormită și a mormăit ceva de nedeslușit.

***

Școala nu se număra printre activitățile preferate ale lui Mihail. Nu din cauză că nu-i
plăcea să învețe, era printre primii din clasa lui, ci pentru că trebuia să suporte șase ore de
batjocură în fiecare zi. Își ura doi dintre colegi cu ardoare, chiar dacă ura nu ar trebui să fie un
sentiment pe care un băiat de nici cincisprezece ani să-l cunoască. Însă el îl știa mult prea bine...
- Păzea, Ciugulici! a auzit chiar înainte ca mingea de baschet să-și imprime urmele
șănțulețelor pe obrazul lui Mihail. Ce te uiți așa? Te-am avertizat! i-a zis Cristi, la un pas de a
pufni în râs.
Mihail și-a luat cartea de biologie și s-a dus în spatele școlii, lângă toalete. Soarele de
aprilie își revărsa căldura asupra lui și făcea aerul irespirabil din cauza mirosului. O muscă
neagră, mare cât unghia de la degetul arătător s-a așezat pe cartea deschisă și a început să-și
frece picioarele subțiri ca niște fire de păr într-un mod conspirativ. Chiar dacă erau enervante,
lui Mihail îi plăceau muștele, deoarece le considera deosebit de importante în balanța vieții.
Odată, pe când era doar un mic copil, a trecut pe lângă cadavrul unui câine și aproape a
vomitat din cauza mirosului greu al cărnii aflată în descompunere. În jurul câinelui roiau
nenumărate muște, de diferite mărimi, unele negricioase, altele cu sclipiri verzi, metalice. După
câteva zile, a trecut din nou prin acel loc și din câine nu au mai rămas decât oasele și bucăți
uscate de piele. Aerul putea fi respirat, iar Mihail a ajuns la concluzia că orice ființă, oricât de
enervantă ar fi ea, își joacă rolul în ciclul vieții și că, fără ea, lumea s-ar duce de râpă.
A întins mâna spre foaia de hârtie cu desenul unui plămân secționat și, spre marea lui
mirare, musca a rămas locului. I-a atins trupul păros și aripile fragile, iar musca l-a privit cu ochii
ei mari, caleidoscopici. Apoi a urcat pe degetul lui și tot mai sus până a ajuns să stea lejer pe
vârful nasului băiatului. Parcă voia să-i spună ceva. Mihail a deschis gura, dar atunci a sunat
clopoțelul și musca și-a luat zborul, dispărând în pădurea din spatele școlii.
Mihail și-a dorit să o poată urma. Ceva la musca aceea îi dădea de gândit, însă nimeni nu
avea voie în pădure. Nu după ce s-a întâmplat cu zece ani în urmă.

***

Lui Cristi nu-i plăceau orele de matematică. Toate acele numere și litere și operații îi
dădeau dureri de cap. Oricum, la ce-i ajutau fracțiile și teorema lui Pitagora în viață? Liceul la
care avea de gând să meargă oricum nu punea prea mare accent pe tâmpeniile astea.
Geamul era larg deschis, lăsând aerul înmiresmat al primăverii să intre în sala de clasă și
să-l facă pe Cristi să viseze cu ochii deschiși la cele trei luni de vacanță și la următorii ani pe
care-i va petrece la oraș. Singurul lucru pe care nu-l prea suporta era faptul că trebuia să se
întoarcă în satul ăsta prăpădit în fiecare sfârșit de săptămână, dar cinci zile lipsite de griji și
încărcate de distracție își aveau prețul.
În timp ce profesoara explica pentru a mia oară cum să calculeze mai ușor aria unui
triunghi deoarece, zicea ea, cu siguranță o să primească un exercițiu ca acesta la examenul de
peste câteva săptămâni, Cristi umplea paginile caietului său cu mâzgăleli grotești depictând
feluriți monștri cu gheare sau colți, cu blană sau solzi. De multe ori s-a trezit cu noaptea-n cap
din cauza coșmarurilor cu monștri care îl fugăreau pe străzile reci ale satului.
Și-a îndepărtat imaginile din minte și a aruncat câteva priviri fugare prin clasă. Ca de
obicei, Ionuț stătea în prima bancă și părea să absoarbă fiecare cuvânt care îi ieșea din gură
profesoarei. Uneori, Cristi nu își înțelegea cel mai bun prieten și îi era teamă că, după ce vor
ajunge la școli diferite din toamnă, relația lor urma să se răcească tot mai mult cu fiecare zi care
trecea.
Andreea, cu buclele ei șatene cu refelxii roșiatice, desena cercuri pe coperta caietului.
Cristi era îndrăgostit de ea încă de pe a șasea, de când l-a ajutat să scape de o eventuală
corigență. Când era trist sau supărat, Cristi se uita la chipul ei frumos, ca de zână, și toate
gândurile negre dispăreau ca prin minune. În spatele Andreei stătea verișoara lui, Simona, cea
mai nesuferită fată pe care a întâlnit-o până acum. Ar fi zis „ființă”, dar acest titlu îi revenea lui.
Ciugulici stătea singur, în fundul clasei, cu nasul afundat în cartea de biologie cu
coperțile rupte. Lui Cristi îi era scârbă de el și mereu avea impulsul acela sălbatic de a-l lua la
bătaie. Întotdeauna venea îmbrăcat în haine jegoase și mirosea a fum și grajd, iar Cristi bănuia
că nici nu se spăla prea des, la cum îi arăta părul. Mama lui i-a spus să-l lase în pace, că nu din
vina lui era sărac și așa mai departe, dar Cristi nu se putea abține să nu-și bată joc de el de
fiecare dată când îl vedea.
A scos mina unui pix și a rupt câteva fâșii din hârtia aproape albastră a caietului, după
care le-a mestecat rapid pentru a foma mici proiectile lipicioase. Cu țeava îndreptată spre
ultima bancă a rândului de la perete, Cristi a tras de trei ori. Și tot de trei ori a lovit: în frunte,
sub bărbie și, ultima, în ochi.

***

Mihail a început să urle. Ochiul stâng îl ustura din cauza biluței de hârtie care i se freca
de pleoapă și suprafața globului ocular. Toată clasa se uita la el, chiar și plictisitoarea profesoară
de matematică s-a oprit din predat și l-a ajutat să se ridice de pe scaunul șubred din lemn și să
meargă la ligheanul de lângă tablă, pentru a se spăla pe față.
Apa era călduță și a reușit să-și scoată corpul străin din ochi mai repede decât ar fi
crezut. Colegii lui se prăpădeau de râs, în special Cristi, a cărui față avea acum nuanța vișinelor
mult prea coapte pe care Mihail le fura vara din grădinile vecinilor lui. Știa că era vina lui Cristi,
pixul stătea dezasamblat pe banca acestuia, dar nu i-a zis nimic profesoarei. Nu-și dorea
probleme acum, că mai erau doar câteva săptămâni în care trebuia să-i suporte măgăriile.
Cristi și Ionuț se comportau oribil cu Mihail încă de pe clasa întâi, când s-au întâlnit
pentru prima dată. Până atunci, Mihail nu a ieșit din curtea plină de gunoaie a casei lui decât
dacă era neapărată nevoie. Vizitele la medicul de familie sau la biserică erau un adevărat chin
pentru băiat, deoarece știa că lumea avea să-l judece după felul în care se îmbrăca și aspectul
nu tocmai îngrijit. Prea puțini își doreau să vorbească cu el, iar acest lucru îl durea.
Îl durea pentru că era un băiat inteligent și își dorea să poarte discuții interesante și cu
alți oameni, nu doar cu bunicii lui și, uneori, cu fratele lui. Mihail avea un vis: să ajute oamenii.
Chiar dacă ei se comportau cu el de parcă ar fi fost un gunoi, Mihail își dorea să lase ceva în
urma lui și credea că putea face asta doar ajutând alte persoane. Însă, până să ajungă unde
voia, avea mult de învățat și muncit. Era conștient că nicio reaizare nu era prea satisfăcătoare
dacă nu trudeai pentru ea măcar puțin. Iar el era dispus să sacrifice tot ce avea pentru visul său.
A deschis cartea de biologie la capitolul despre funcția motorie a organismelor și a recitit
totul pentru a cincea oară. Încă puțin și avea să poată găsi cu ochii închiși până și cel mai
nesemnificativ oscior.

***
Ionuț se pregătea să-și strângă caietele și cărțile de pe bancă și să plece acasă, când
Cristi a apărut în fața lui. După rânjetul ștrengăresc de pe chipul lui, Ionuț știa la ce se gândea
prietenul lui. Avea în minte încă un plan prin care să-și bată joc de amărâtul Mihail.
- Ce-i? l-a întrebat Ionuț, plictisit.
- Am o idee. E genială, crede-mă, i-a zis Cristi.
- Mereu zici asta, a zâmbit Ionuț. Hai, uimește-mă!
Pe măsură ce Cristi îi povestea planul, Ionuț își dorea tot mai mult să fi renunțat la a-și
mai bate joc de Mihail cu ani în urmă. Acum, că se uita înapoi, realiza cât de mult a greșit că nu
a pus piciorul în prag și nu l-a oprit pe Cristi din această vendetă personală împotriva lui
„Ciugulici”. Rostogolindu-și ochii în semn de disperare, Ionuț i-a cerut lui Cristi să se oprească
tocmai când ajungea la părțile mai interesante.
- Fă ce vrei, dar fără mine. M-am plictisit de jocurile astea ale tale, Cristi.
- Asta o spui acum, dar cine râdea mai devreme, când l-am nimerit pe Ciugulici în ochi?
Mai mult nervos pe sine însuși pentru că a râs de amărâtul de Mihail, decât pe Cristi
pentru că a făcut-o, Ionuț l-a împins la o parte pe celălalt băiat.
- Maturizează-te naibii, Cristi. Nu o să ai cinșpe ani pe vecie!
- Bine. Uite, îți promit că asta e ultima oară când mă voi lua de Ciugulici.
Ochii lui Ionuț s-au mărit de uimire. Cristi părea sincer.
- Dar trebuie să mă ajuți cu ceva, a continuat el.
Oftând, Ionuț i-a promis că-l va ajuta cu orice va avea nevoie, numai să termine cu
aceste farse. Judecând după încântarea de pe chipul lui Cristi, Ionuț a căzut în capcana vicleană
a prietenului său și nu putea ieși din ea.

PARTEA II: Farsa

În lungul său drum spre casă, Mihail trebuia să treacă zilnic prin fața magazinului din sat,
care servea și drept cârciumă, și s-o vadă pe sora bunicului său înecându-și banii de pensie în
băuturi spirtoase ieftine. De fiecare dată își dorea să aibă măcar un leu, ca să-și cumpere cea
mai ieftină înghețată și să vadă și el care era treaba cu ea, de ce toți copii se dădeau peste cap
după acest desert rece. Niciodată nu avea noroc și ajungea acasă demoralizat și trist.
Fiind sfârșitul lui aprilie, vremea era mai mult decât prietenoasă, iar soarele ardea de
dimineața până seara. Partea bună era că Mihail putea sta în curte, printre roți uriașe de tractor
și carcase ruginite de mașini de spălat și frigidere pe care părinții lui sperau să le poată da într-o
bună zi la fier vechi.
Dacă ignora izul de fier ruginit și cauciuc încins, curtea era chiar agreabilă, în ciuda
gunoaielor care se perindau dintr-un loc în altul. S-a așezat pe cea mai moale cameră de roată și
a citit în continuare din cartea de biologie, până când somnul l-a purtat pe un alt tărâm.
Era din nou un leu falnic și avea toată lumea la picioare. I se închinau atât animalele, cât
și oamenii, iar în spatele mulțimii vedea siluetele negre ale unor creaturi care semănau cu niște
copaci umblători. În fața lui, îngenucheate, erau două rozătoare patetice. La o privire mai
atentă, Mihail a realizat că îi avea la picioare pe Cristi și Ionuț, doar că sub altă înfățișare. Cea
reală. După cum le erau sufletele, așa arătau în lumea lui. Doar că, spre deosebire de Cristi,
Ionuț părea să strălucească. Asta ce mai însemna? De când strâlucea sufletul unui om
îngrozitor? Era posibil ca Ionuț...
Atunci a fost trezit de larma făcută de mama lui, care îl chema la mâncare. Ca de obicei,
pe masa familiei era așezată o cratiță cu tocană de cartofi. Sau, mai bine zis, apă cu cartofi. Din
loc în loc mai plutea, rătăcită, câte o foaie de ceapă și, extrem de rar, bucățele de costiță
afumată. Mihail a mâncat fără să obiecteze și, după, a ieșit din nou în curte pentru a profita de
ultimele minute de lumină naturală.
Cum nu a primit nicio temă, era liber să facă orice poftea, așa că a ieșit la o plimbare pe
ulițele satului. Curând s-a întunecat, chiar când a ajuns la ieșirea din marea de case îngrămădite
una în alta, și a făcut cale întoarsă.
A adormit greu. Nu se gândea decât la ce aveau să-i mai facă Ionuț și Cristi în ziua
următoare.
Era cu mult trecut de miezul nopții când mama lui l-a trezit. Mihail s-a frecat somnoros
la ochi și mai că a adormit la loc, însă mama lui l-a zgâlțâit din nou și i-a făcut semn să o urmeze
afară din curte. Ceilalți dormeau duși.
Afară era o răcoare minunată. Mama lui îl aștepta lângă poarta din scânduri inegale.
Privind luna și stelele, femeia părea mai tânără și mai însuflețită ca înainte. Buclele ei cenușii se
revărsau furioase pe umerii dezgoliți, așa cum valurile se izbesc de stâncile de la mal, iar pielea
ei albă strălucea ca niște nestemate în lumina blândă a astrelor. I-a zâmbit lui Mihail, care nu
înțelegea de ce voia să-i vorbească acum, și l-a strâns în brațe.
- Ai crescut, i-a șoptit printre lacrimi. Nu mai ești băiețelul pe care trebuia să-l apăr de
lumea rea.
- Mamă, întotdeauna voi avea nevoie să mă aperi, chiar și când voi avea treizeci sau
patruzeci de ani.
- Mereu ai știut să te folosești de cuvinte, a zâmbit femeia.
- Cuvintele sunt mai importante decât crede lumea. Dacă știi cum să le folosești, ele îți
pot deschide o mulțime de uși.
- Micul meu poet.
L-a strâns și mai tare în brațe pe Mihail, până când acesta aproape a rămas fără aer.
- De ce m-ai chemat afară? a întrebat-o pe mama lui.
- Vreau să-ți dau ceva.
A scotocit prin nenumăratele buzunare și buzunărașe ale cămășii de noapte rupte în
zona genunchlor și, după câteva momente în care aproape și-a pierdut cumpătul, a scos o
bucată subțire de plastic, împăturită în două. I-a înmânat-o lui Mihail, care la început nu a știut
despre ce era vorba, dar și-a dat seama după strălucirea albastră a plasticului că ținea în mână o
bancnotă de o sută de lei.
- Mamă...
- Taci, i-a spus, blând, femeia. Vreau să mergi la banchet, orice ar fi. M-ai înțeles?
- Dar, mamă...
- Știu că de banii ăștia ne putem cumpăra mâncare pentru o lună, sau chiar mai mult, de
aceea nici nu i-am spus tatălui tău. Am pus leuț peste leuț încă de când ai început a opta și uite
că am reușit să strâng suficienți bani pentru ca tu să uiți de griji măcar pentru o noapte.
Mihail nu mai știa ce să zică. Nu se aștepta la așa ceva, nici în ruptul capului nu s-a
gândit că avea să meargă la banchet. Și, cu toate că nu a schimbat prea multe vorbe cu ai săi
colegi de-a lungul anilor, nu credea că-i va deranja prea mult prezența lui. Atâta timp cât nu se
băga în seamă cu nimeni și rămânea într-un colț, singur, totul avea să fie bine.
I-a mulțumit din nou mamei lui și, mai fericit ca niciodată, s-a întors în casă.

***

Cristi nu putea dormi din cauza unei muște care i-a intrat mai devreme în cameră și îi
bâzâia la ureche. A încercat de câteva ori să o scoată afară, ținând fereastra larg deschisă, ba
chiar a luat un șlap din cauciuc și a pândit-o, dar de fiecare dată musca îi scăpa printre degete.
Părea să facă totul dinadins. Până la urmă a adormit, deși musca încă îl mai sâcâia, și a visat
creaturi păroase, cu colți și gheare, care îl fugăreau prin căminul cultural al satului.

***

Printre sforăiturile celorlalți și căldura aproape sufocantă din mica încăpere, Mihail nu se
putea gândi decât la un lucru. Urma să meargă la banchet. Din banii pe care i-a primit de la
mama lui putea să plătească taxa de participare și tot îi mai rămâneau destui bani cât să-și
permită niște haine noi.
Gândurile nu-i dădeau pace și s-a trezit colindând curtea în lung și-n lat, întrebându-se
cum aveau să reacționeze Cristi și Ionuț când le va da vestea. Cu siguranță vor spumega de
furie. În special Cristi. Ghinionul lor, el avea să meargă la banchet orice vor zice. Nimeni și nimic
nu-l puteau împiedica să se simtă bine, măcar pentru câteva ore.
I s-a părut că aude un bâzâit, iar când să uitat spre lună, a văzut un punctuleț negru
apropiindu-se de el. Nu putea fi adevărat. Era aceeași muscă de mai devreme, cea care a
dispărut în pădure! Mihail era convins de acest lucru pentru că musca i s-a așezat direct pe nas.
Credea că și-a găsit în sfârșit un prieten, când aripile insectei au devenit rigide și musca a căzut
la picioarele lui, ca lovită de trăsnet.

***

A doua zi, Cristi s-a trezit cu o durere groaznică în gât. De fiecare dată când înghițea, i se
părea că cineva îi toarnă ace fierbinți pe gâtlej și trebuia să le suporte până când mama lui se
întorcea de la servici. Habar n-avea unde ținea medicamentele, dar putea să bage mâna în foc
că avea niște pastile de gât pe undeva.
A mâncat în grabă două felii de pâine cu unt și gem de măceșe, după care și-a luat
ghiozdanul în spinare și a plecat spre o nouă zi de plictiseală. Pe drum s-a întâlnit cu Ionuț, însă
cei doi doar s-au salutat rece și și-au văzut de drum. Când au ajuns aproape de școală, Cristi l-a
prins pe Ionuț de gulerul cămășii în carouri și l-a lipit de zidul unei case bătrânești.
- Nu ai uitat, nu? și-a întrebat prietenul.
- Cristi, dă-mi drumul. Mă doare.
- Te-am întrebat ceva, Ionuț.
- Au! Nu, n-am uitat. E în ghiozdan.
- Perfect, a zis Cristi și l-a eliberat pe Ionuț din strânsoare.
Dacă Ionuț nu mințea, planul lui Cristi urma să fie cireașa de pe tortul anilor în care a
trebuit să-l suporte pe Ciugulici, cea mai reușită farsă a lui. Ionuț s-a îndreptat spre terenul din
spatele școlii și a scos din ghiozdan o cutie de margarină. Când i-a desfăcut capacul, Cristi a
mustăcit încântat.
- Cum e?
- Exact cum îmi doream. Știam că mă pot baza pe tine.
Ionuț a lăsat cutia într-un loc unde iarba era mai înaltă, ca să nu fie văzută de ceilalți, și i-
a spus lui Cristi că aceasta avea să fie ultima lor farsă. Cristi nici că nu l-a băgat în seamă.
Rotițele minții sale funcționau de parcă ar fi fost unse cu ulei și nu se putea gândi a altceva
decât la expresia de pe fața lui Ciugulici atunci când totul va fi pus la punct.

***

Mihail a fost tăcut pe toată durata celor trei ore până la pauza mare. Atunci urma să-și
facă puțin curaj și se va duce la Andreea, șefa clasei, și îi va spune că avea bani pentru banchet.
Nu a mai vorbit cu Andreea decât o singură dată, dar i-a lăsat impresia că unei fete cu suflet
bun, care nu punea prea mare importanță pe felul în care o persoană arată.
Clopoțelul s-a auzit și, până să-și facă Mihail curaj să vorbească cu Andreea, întreaga
clasă era pe terenul din jurul școlii. Cu pași târșâiți, Mihail a ieșit și el afară, și a reperat-o pe
Andreea în câteva clipe. Nu avea cum să nu o observe, părul ei strălucea ca un far în razele
blânde ale soarelui.
Andreea stătea lângă celelalte fete din clasă, sub ramurile nu prea dese ale nucului din
curtea școlii. Simona, verioșoara lui Cristi, sporovăia de zor și s-a arătat dezgusată atunci când
Mihail s-a apropiat de ele. A făcut un semn obscen înspre băiat, dar el nici că nu a băgat-o în
seamă.
- Andreea? aproape că a șoptit el.
- Mihail? a zis Andreea, tot în șoaptă, zâmbind. Ce e?
- Vreau... Vreau să vin și eu la banchet. Am banii! Uite!
În graba indusă de emoții, Mihail a scos întreg conținutul din buzunarele pantalonilor și
l-a revărsat pe iarba verde. Agrafele de birou, scamele pufoase și cele câteva monede aurii de
un ban le-au făcut pe fete să râdă. Andreea, în schimb, l-a ajutat pe Mihail să le strângă.
- Am banii... Uite...
A scos și bancnota albastră.
- Ce-ai zice dacă lăsăm totul pe mai târziu, Mihail? Când plecăm acasă, mergem la
magazin, schimbăm banii și te trec pe foaie. Sună bine?
- Hei, Ciugulici!
Mihail s-a întors spre Cristi. Voia să-l roage să nu-i mai spună așa, dar a fost lăsat fără
aer de un pumn venit din partea lui Ionuț. Cei doi băieți l-au luat pe sus și l-au purtat pe brațe
până în spatele școlii. Cristi a fost singurul care a vorbit.
- O să te învăț minte, Ciugulici. Nu ai ce căuta să vorbești cu Andreea sau cu altcineva.
Ionuț, ține-l bine!
Mâinile lui Ionuț i-au imobilozat maxilarul. Apoi, după nenumărate proteste din partea
lui Mihail, Cristi s-a aplecat și i-a deschis gura. Jumătate din școală s-a adunat lângă toalete și îl
încurajau pe Cristi. Mihail a auzit sunetul unul capac desfăcut și a simțit gustul sec și uscat al
pământului. Mai rău era că pământul clocăia de viermi, care îi alunecau lui Mihail pe gât.
Cristi i-a dat un picior în coaste. Mihail s-a înecat și a scuipat țărână cu viermi. Cei veniți
să asiste la spectacol aplaudau și râdeau zgomotos. Ionuț a încercat să-l îndepărteze pe Cristi de
Mihail, dar băiatul părea pornit să-i dovedească ceva lui „Ciugulici”. L-a trântit pe Ionuț la
pământ, apoi a început să-l lovească pe Mihail cu sălbăticie.
- M-am săturat de tine, Ciugulici! a spus el în timp ce-i aplica un croșeu care i-a spart
buza superioară.
Mihail a încercat să meargă în direcția școlii, dar era atât de buimăcit în urma loviturilor
încât s-a împleticit și a căzut pe spate, rostogolindu-se ca un buștean prin mărăcinii care
acopereau panta din spatele școlii. A urlat în agonie în timp ce spinii îi intrau în piele și îi lăsau
urme adânci pe brațe și față. După minute dureroase, Mihail s-a oprit.
A ajuns în pădure.

PARTEA III: Pădurea

Nu vedea nimic în jur. Auzea, în schimb, zgomotele produse de fiecare ființă în parte. Și
putea să simtă, prin pământul umed, prezența lor. Erau sute de animale. Insecte, păsări,
rozătoare... Toate se adăposteau în codrul întunecat de om și a sa prezență care anunța
moartea. Mihail nu se mira că animalele se ascundeau de el. Ar fi procedat la fel în locul lor.
Oamenii nu meritau milă, nu meritau să fie ajutați. Tot ce meritau ei era moartea.
Inexplicabila dorință de a curma viețile celor implicați în farsă a pus stăpânire pe
întreaga lui ființă și nu se putea debarasa de ea. A luat un pumn de pâmânt și l-a aruncat în aer,
rezultând într-o ploaie de murdărie. S-a lăsat ușor cu spatele pe trunchiul unui copac și a plâns.
De ce trebuiau să se comporte atât de urât cu el? Cu ce le-a greșit? Dacă ar fi avut posibilitatea,
s-ar răzbuna pe toți. Așa...
Încet, animalele pădurii s-au apropiat de Mihail și l-au acceptat ca pe unul de-al lor. Erau
păianjeni cât palmele unor bărbați, cu trupurile acoperite de păr și păsări de pradă cu gheare
ascuțite și ciocuri încovoiate. Ba chiar a văzut și două căprioare, o vulpe roșcată și o pereche de
șoareci, identici cu cei din visul lui din seara trecută. Se simțea în sânul familiei, protejat, și nu-și
dorea să mai plece de acolo vreodată.
Furnici îi urcau pe brațe și picioare și îl ciupeau ușor, în joacă. Păianjenii își țeseau plasa
albicioasă deasupra hainelor sale ponosite, căprioarele îi aduceau apă în frunze cerate, iar
vulpea i-a făcut rost de niște fructe proaspete, pe care le-a mâncat cu poftă. După care a
adormit și a avut încă un vis ciudat.

***

- E inadmisibil! a tunat dirigintele lor. Cum de v-a trecut așa ceva prin cap? Bietul copil...
Nota scăzută la purtare, amândoi!
- Dar, domnule diriginte...
- Nu vreau să mai aud nimic, în special de la tine, Ionuț. Te credeam mai presus de
farsele josnice ale lui Cristian. Mâine vreau să veniți amândoi cu părinții, m-ați auzit? Nu accept
scuze!
Ionuț s-a sprijinit de tocul ușii, nervos că s-a luat după Cristi și acum. Uitându-se înapoi,
vedea cât de mult au întrecut măsura. Și el a făcut rost de viermii ăia nenorociți. Tatăl lui îl va
omorî pentru că a avut tupeul să-i fure din hrana șopârlelor. Mai aveau o oră, engleză, dar Ionuț
nu se simțea bine și a decis să chiulească pentru prima dată în viața lui.
S-a dus în spatele școlii și, pentru un scurt moment nebun, s-a gândit că ar putea să
meargă după Mihail. Ciulinii, însă, nu erau o imagine prea plăcută și s-a răzgândit. Pașii l-au
purtat spre casă, unde părinții îl așteptau deja. Au primit telefonul din partea dirigintelui.
A urmat un scandal monstru, în care cuvintele „depravat”, „neisprăvit” sau „imatur” au
fost la ordinea zilei. Ionuț a tăcut, nu și-a contrazis părinții în niciun fel, ba chiar, la sfârșit, le-a
propus să-l pedepsească.
- Nu-mi imaginez ce pedeapsă ți s-ar potrivi, Ionuț, a zis mama lui.
- Eu da, a spus băiatul. Să nu mă mai lăsați la banchet.
- Excelent! a zis și tatăl lui. Asta o să-ți fie învățătură de minte. Ce i-ați făcut bietului copil
e de necrezut. Așa te-am crescut, Ionuț? Răspunde-mi!
- Nu, tată. O să-mi cer scuze mâine, promit.
- Și, te rog, încetează să mai petreci atâta timp cu Cristian. Nu-ți face bine. Deloc.
- Bine, tată.
Ionuț s-a închis în camera lui și a ascultat muzică la mp3-ul primit de la unchiul lui anul
trecut. A închis ochii, sperând să poată adormi, dar în minte îi reveneau imaginile cu Mihail,
rostogolindu-se prin mărăcini și îndreptându-se spre pădure.

***

Cristi pur și simplu a ignorat vorbele părinților săi și, într-un acces de furie, a spart
geamul ușii de la bucătărie. Pentru asta s-a ales cu o palmă din partea mamei și câteva replici
tăioase din partea tatălui, pe care și așa nu le-a băgat în seamă. A urcat scările spre camera lui și
s-a trântit în pat. Aproape a plâns.
Cine era Ciugulici, de trebuia el să plătească, să sufere pentru el? A primit ce merita, nu-i
așa? Un om atât de jegos și dezgustător cum era Ciugulici nu avea dreptul să fie tratat ca o
persoană normală. Nu. A făcut un bine, doar că restul erau mult prea înguști la minte pentru a
realiza că, într-un fel, a ajutat satul. Poate... Poate Ciugulici a murit și nu avea să-i mai vadă
chipul de strigoi vreodată.
Rânjind, Cristi a căutat albumul în care ținea pozele de la școală. Uite-l, acolo, între fete,
ultimul în rând. La fel de jegos ca întotdeauna. Și cum zâmbea, de parcă ar fi cerut să fie luat la
bătaie. A aruncat cu albumul în ușă, reușind să-i îndoaie coperțile plastifiate. Tot ce simțea era o
repulsie arzătoare față de colegul lui.

***

În vis, Mihail se afla tot în pădure și, spre marele lui regret, era tot om. Cât de mult și-ar
fi dorit să fi avut înfățișarea mândrului leu din visele anterioare. Se afla în pădure, iar în fața lui
ședea o creatură ciudată.
Părea un om, dar în același timp se asemăna cu un copac. Nu avea haine, scoarță
maronie îi acoperea trupul firav în totalitate. În loc de degete avea rămurele subțiri care se
terminau în muguri verzi. Ochii lui aveau nuanța mucegaiului care se forma tot timpul pe
brânză, iar gura îi era o scorbură ovală, înconjurată de mușchi verde.
- Te-am așteptat de mult, Mihail, a vorbit creatura.
- Știi cum mă cheamă?
- Venirea ta a fost prezisă cu mulți ani în urmă, înainte să te fi născut. Știu cine ești și mai
știu cine vei fi.
- Cine? a întrebat Mihail, curios.
- Salvatorul nostru. Pădurea a fost lipsită de apărare pentru prea multă vreme, astfel
încât omul a ajuns la concluzia că e stăpânul ei. Dar se înșeală. Pădurea nu poate fi stăpânită, ea
are propria-i voință și face doar ce-i dorește inima.
- Vorbești despre pădure de parcă... De parcă ar avea un suflet, o minte a ei.
- Are, Mihail. Să nu uiți asta.
- Cine ești?
- Eu? Sunt un simplu mesager. Un mesager care vrea să te ajute să-ți îndeplinești
menirea. Știu că, probabil, nu înțelegi nimic, așa că dă-mi voie să-ți explic unele lucruri. Pădurea
asta e cea mai bătrână din țară, poate chiar din lume. A existat pe vremea când pământul era
cutreierat de ființe fabuloase și magia era un adevăr, nu doar un mit. Fiecare frunză, ramură sau
pietricică de aici e infuzată cu acea magie străveche, care își cere prețul. Pădurea are nevoie de
un protector, cineva care să o apere și să aibă grijă de ea în momente grele.
- Și vrei să spui că eu sunt acela? Dacă nu vreau?
- Mihail, pădurea îți poate da suficientă putere cât să te răzbuni pe toți cei care ți-au
greșit. Să-i faci să regrete că te-au călcat pe coadă. Nu ți-ai dorit niciodată să ai toată lumea la
picioare? Nu ți-ai dorit să fii mai puternic decât ceilalți? Un rege?
Leul.
- Ba da, a zis Mihail.
- Acceptă darul pădurii și nimic nu o să ți se mai pară imposibil.
- Spune-mi ce trebuie să fac, a murmurat Mihail.
Creatura copac a zâmbit.

***

Ciugulici nu a apărut la școală. Cristi era privit ca un erou de majoritatea colegilor săi și
părea să se bucure de faima de moment. Ionuț era mai retras decât de obicei și nu vorbea cu
nimeni. Prin școală circula un zvon conform căruia părinții lui i-au interzis să meargă la banchet
și, mai grav, i-au cerut să nu se mai vadă cu Cristi. Când era întrebat, Ionuț doar dădea din cap și
îți vedea mai departe de învățat.
- A primit ce a meritat, se fălea Cristi.
Profesorii nici nu păreau să observe absența lui Ciugulici și niciunul dintre ei nu a
pomenit incidentul de ieri, așa că, mândru nevoie mare, Cristi se relaxa de o zi fără nervi. O zi
care, din nefericire, s-a încheiat odată cu apariția în sala de calsă a unei femei de aproape
cincizeci de ani, cu păr cărunt și piele albă ca laptele, îmbrăcată în niște zdrențe nespălate. Cu
ochii în lacrimi, femeia s-a pus în genunchi în fața catedrei și l-a implorat pe bătrânul profesor
de fizică să-i spună unde se afla copilul ei.
- Mihail, trebuie să-l cunoașteți, a zis ea cu vocea enervant de pițigăiată a lui Ciugulici.
Ieri dimineața l-am trimis la școală și nu s-a mai întors. Vă rog, domnule profesor, spune-ți-mi
unde e copilașul meu!
- Doamnă, ieri a avut loc o altercație între fiul dumneavoastră și alți doi elevi. Mihail nu a
mai fost văzut de când a dispărut în pădure...
- Nu, nu, nu... Nu pădurea! a urlat femeia.
Groaza și durerea din vocea ei erau aproape palpabile și atât de puternice încât, pentru
o fracțiune de secundă, Cristi s-a gândit că poate a greșit și poate a mers puțin cam prea
departe cu gluma.
- Doamnă, vă rog, liniști-ți-vă, a început profesorul. Neliniștea dumneavoastră se
transmite copiilor și...
- Cine a făcut-o? a reușit să spună femeia, printre lacrimi. Cine e vinovatul?
Ionuț s-a ridicat în picioare și a privit-o pe femeie în ochi în timp ce și-a mărturisit fapta.
I-a aruncat o privire fulgerătoare lui Cristi, care s-a holbat la pereți după aceea. Orice s-ar
întâmpla, nu-i va da satisfacția femeii. Ciugulici a meritat-o din plin. Nu era în asemenea hal de
slab și prost încât să recunoască faptul că a greșit.
- Cu ce ți-a greșit copilu meu? De ce ai făcut-o, băiete? Doar pentru că provine dintr-o
familie săracă? E un motiv suficient de bun ca să judeci o persoană?
Rușinat, Ionuț a țintuit podeaua cu privirea sa înghețată. Tremura mai ceva ca o vergea.
- Oricare dintre voi, a continuat femeia. Ați stat vreodată de vorbă cu Mihail? Ați
încercat măcar să-l cunoașteți, să-i fiți prieteni? Sau ați lăsat exteriorul să vorbească pentru el?
Niciun răspuns.

***

Se simțea din ce în ce mai bine în pădure. Creatura copac încă îi apărea în vise și îi
spunea câte puțin din povestea codrului. O vrăjitoare care practica necromanție a fost ucisă
aici, iar sângele ei a ajutat copacii să crească mari și puternici, dar în același timp
înspăimântători și cruzi. Mihail a aflat că pădurea avea o voință a ei și că mereu lucrurile ieșeau
așa cum își dorea.
De-a lungul vremii, pădurea a omorât tot atâtea persoane ca un război dintre două
națiuni. La fiecare câteva luni își cerea partea de sânge, după care intra într-un soi de hibernare
și nu se trezea decât atunci când foamea era la apogeu. Putea să influențeze deciziile
persoanelor aflate la distanță mare față de ea, așa cum a fost în urmă cu zece ani.
Pădurea, fiind șireată, a găsit o tânără învățătoare ușor instabilă psihic. S-a jucat cu
mintea ei fragilă și a făcut-o să-și scrie ultimele cuvinte cu cerneală roșie, după care i-a umplut
creierul cu imaginea unui coleg de-al ei, de care era îndrăgostită, și a făcut-o să creadă că acesta
i-a scris o declarație de dragoste. Nimic nu indica o eventuală cădere nervoasă în acea zi. O
excursie într-un sat pitoresc, ce putea fi mai frumos de atât? Însă pădurea a omis un detaliu
important și a ajuns să fie cunoscută drept un tărâm sumbru și nimeni nu s-a mai apropiat de
ea. Copiii au dat-o în vileag, au mărturisit că urletele învățătoarei lor nu sunau ca și cum s-ar fi
sinucis, ci mai degrabă ca și cum ar fi fost omorâtă cu bestalitate, așa că pădurea și-a pierdut
puterile, încetul cu încetul.
Doar că ea știa că așa ceva urma să se întâmple. Și a așteptat ca Mihail, copilul din
profeția mai veche decât timpul, să apară. Destinul a făcut ca drumurile lor să se intersecteze
mai repede decât s-ar fi așteptat pădurea, iar dorința de răzbunare care îi făcea sângele să
clocotească nu putea fi decât un semn că gloria ei cândva pierută urma să se întoarcă.

***

După vizita mamei lui Mihail, Ionuț a plecat acasă. Se simțea rău, îi venea să vomite și o
migrenă supărătoare a pus stăpânire pe el. Ajuns acasă, s-a așezat la birou și a început să scrie
pe o foaie de hârtie câteva cuvinte. Spera să le dezvolte într-o scrisoare prin care să-i ceară
scuze lui Mihail și familiei sale pentru cele întâmplate, dar cuvintele pur și simplu refuzau să se
lege unele de altele.
Ce a scris în mai mult de două ore, acea pagină umplută până la refuz de litere cu aspect
neîngrijit, nu avea niciun sens. A pornit calculatorul și a deschis un nou document, pe care l-a
umplut cu alte cuvinte fără noimă. Simțea regretul cum îi sfărâma sufletul în zeci de bucăți, dar
nu-și putea materializa trăirile suficient de bine.
Și-a tras scaunul până în fața geamului și s-a uitat la întinderea de copaci din spatele
școlii, care se afla la o aruncătură de băț de casa lui. Avea impresia că printre frunzele care se
unduiau ușor în bătaia vântului sălășluia ceva rău, ceva inuman.
A început să plângă și, cu fiecare lacrimă care i se rostogolea pe obrajii încinși, reușea să
aștearnă pe hârtie câte un cuvânt care îi condensa întreaga durere în doar câteva litere. Când a
rămas fără lacrimi, Ionuț s-a uitat la foaia de hârtie și a fost mulțumit de rezultat. Nu mai
rămânea decât să-și facă suficient curaj și să le ducă scrisoarea părinților lui Mihail. Cu cât mai
repede, cu atât mai bine.

***

- Înțelegi, acum, de ce avem nevoie de tine? l-a întrebat creatura copac.


Mihail a încuviințat ușor din cap. Fără el, magia pădurii avea să dispară. Fără el, lumea va
uita ce înseamnă să te temi.
- Înseamnă că ești pregătit. Te poți trezi acum.
Când a deschis ochii, Mihail a observat că era înfășurat din cap până-n picioare în
mătasea albă a păianjenilor. Își simțea gâtlejul uscat, dar setea nu i-a fost potolită nici după ce a
băut apă din zece frunze mari cât niște platouri. Vulpea i-a adus, din nou, fructe proaspete, dar
nici acestea nu-i astâmpărau foamea. S-a întâmplat ceva ciudat cu el cât timp a dormit. Ceva
era diferit, schimbat.
Mâncarea nu-l mai sătura, apa nu-i stingea setea, era obosit și simțea că toate oasele îi
erau fracturate. Mușchii îl ardeau de parcă s-ar fi aflat într-un cuptor încins la maxim. Capul îl
durea mai rău ca niciodată.
Era schimbat. Dar, oare, lumea era pregătită să-i accepte schimbarea? Până acum a fost
cel ignorat, bătaia de joc a școlii. De cum va păși afară din pădure, Mihail va deveni ceva diferit,
ceva unic, ceva nemaivăzut.
Pașii îl purtau prin spini. Nu simțea nicio durere. Era ca și cum ar fi mers pe un covor
moale. A urcat panta într-un minut, un record uimitor pentru oricine, nu doar pentru el. Suflul
său desena modele simpliste, fantomatice, pe fundalul albastru închis al cerului. Clădirea școlii
părea mai mare în negura nopții, dar ochii lui Mihail s-au obișnuit repede cu întuneceala și a
putut să vadă limpede cum, în cancelarie, ardea un bec.
A intrat în școală, tăcut ca un prădător, și s-a îndreptat spre camera luminată. Ușa era
întredeschisă și se auzeau mormăieli enervante. La masă ședea profesorul de fizică. Avea în față
un teanc de lucrări pe care se chinuia să le corecteze.
- Fir-ar a naibii de lege a gra... E cineva acolo? a zis el după ce l-a auzit pe Mihail
deschizând complet ușa. Ah, tu erai, Mihail. Mama ta te-a căutat ca o disperată azi. Nu ți-e
rușine să-i faci atâtea griji, neisprăvitule?
Mihail nu a zis nimic. S-a bucurat de groaza de pe chipul profesorului și chiar i s-au părut
amuzante încercările lui de a scăpa. Profesorul a căzut cu scaunul pe spate și s-a lovit de
podeaua dură. Ultimul lucru pe care l-au văzut ochii bătrânului a fost sclipirea aurie care i-a
însoțit trecerea în neființă.

PARTEA IV: Banchetul

Săptămânile au trecut, dar nu fără probleme. Într-o zi, școala a fost închisă deoarece
profesorul de fizică a fost găsit mort, în cancelarie, într-o baltă de sânge. Poliția a ajuns la
concluzia că a fost un asasinat, deși pe trupul bărbatului nu au fost găsite urme de armă. Aveau
un suspect, un fost elev care a ieșit de curând din închisoare, unde a petrecut câțiva ani buni
pentru tentativă de omor. Tot ce trebuia să mai afle poliția era dacă acel fost elev avea ceva de
împărțit cu profesorul.
Era ziua de dinaintea banchetului. Toată lumea a uitat de incidentul cu mama lui Mihail
și chiar de Mihail. Lumea își vedea de treabă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, și era normal
ca unul dintre elevi să nu apară la școală aproape o lună. Toți se simțeau bine, cu excepția lui
Ionuț, bineînțeles.
Ionuț avea remușcări și nu știa cum să se descurce cu ele. Până atunci, nu a mai simțit
așa ceva. Până atunci, glumele au fost doar glume.
Scrisoarea prin care își cerea scuze încă stătea, ușor mototolită, pe biroul din camera lui.
În fiecare dimineață își spunea că va merge la marginea satului și le va înmâna bucata de hârtie
părinților lui Mihail, după care se va face nevăzut. Și în fiecare dimineață pașii îl purtau în
direcția opusă casei sărăcăcioase a acestora.
Nu a mai prea vorbit cu Cristi. Doar se salutau dimineața și cam atât. Relația lor s-a răcit
brusc, imediat după ce Ionuț a conștientizat ce a făcut. Cristi, în schimb, părea total nepăsător.
Încă mai făcea glume despre Mihail și spunea că a primit ceea ce merita. Se prefăcea că nu-l
aude și își concentra atenția și interesul pe operele obligatorii pentru examenul din vară.
Restul clasei zumzăia cu pregătirile pentru banchet, dar pe Ionuț nu-l interesau. Oricum
nu va merge. Andreea a fost atât de drăguță încât să încerce să-l convingă să participe, zicea că
era ceva unic, însă Ionuț era ferm pe poziții. Știa că părinții lui aveau să se răzgândească dacă-i
ruga suficient de mult, doar că pur și simplu nu-și dorea asta.
Tot ce voia era să rămână singur și, eventual, să le ducă acelor oameni scrisoarea.

***
Cristi nu-l înțelegea pe Ionuț. A încetat să mai vorbească cu el așa, brusc, fără nicio
explicație. Îi era dor de prietenul lui cel mai bun, dar nu avea să se înjosească într-atât încât să-
și recunoască greșeala. Nici măcar nu a fost o greșeală. De ce nu putea și el să vadă cât de
fericiți erau ceilalți fără Ciugulici? Își dorea ca Ionuț să vină la el și să-i spună că s-a comportat ca
un prost și că-i părea rău și că a fost un fraier pentru că s-a gândit să renunțe la banchet din
cauza unei farse amărâte.
La cum îl cunoștea, Ionuț nu-i va spune lucrurile astea nici într-un milion de ani. Era prea
mândru. Cristi a zâmbit când și-a dat seama cât de mult semănau ei doi din acest punct de
vedere. Mândri și încăpățânați. Combinația perfectă.
- De ce râzi? l-a întrebat Simona, care se chinuia să umfle un balon pe care să-l agațe de
tavanul căminului cultural din sat.
- Nimic important, i-a zis Cristi. Hai, lasă-mă să te ajut cu asta.
Au terminat cu aranjamentele abia după ce s-a întunecat afară. Sala arăta uimitor.
Ghirlande din hârtie creponată, în culori vibrante, atârnau printre candelabrele vechi. În fiecare
colț al tavanului erau îngrămădite baloane de diferite forme și mărimi. Podeaua strălucea, la
propriu, mulțumită uriașei mingi disco de deasupra ringului de dans. Mesele erau aranjate către
capătul sălii, astfel încât să nu ocupe spațiu prețios.
Cristi era mulțumit de ce au realizat într-o singură zi și, cu zâmbetul încă pe buze, a
încuiat ușile masive ale căminului și s-a îndreptat spre casă.

***

Mai rar o noapte atât de liniștită! Mihail mergea tăcut pe ulițele satului, îndreptându-se
spre casa în care a crescut. Îi era dor de familia lui. A vrut să-i viziteze imediat după ce a părăsit
pădurea, dar nu-și cunoștea pe atunci limitele puterilor și nu voia să riște nimic. Acum, însă, era
în control, iar o vizită scurtă nu-i putea face rău.
Se întreba dacă i-au dus dorul. Sau au fost ușurați că nu mai erau nevoiți să-l hrănească?
A fost dat dispărut? Lumea din sat era îngrijorată pentru el? Dacă răspunsul era negativ,
pădurea urma să primească mai multă energie decât avea nevoie.
Își controla cu dificultate ușorul tremur al mâinilor în timp ce deschidea portița. Le putea
auzi sforăiturile lipsite de griji de aici și inima i s-a frânt. Dacă familia lui ar fi fost îngrijorată
pentru ce a pățit, somnul trebuia să fie ultima lor grijă. Întrebări fără rost i se învărteau prin
minte și nu-i dădeau pace. Era pădurea. Încerca să-i spună ceva.
A ajuns în fața căsuței. Simțea cum trupul îi era inundat de energia malefică a pădurii,
așa cum a pățit de atâtea ori până acum. Amintirile zilelor petrecute pe trasee montane
periculoase, urmărind excursioniști suficient de proști încât să se aventureze pe acolo, și
sacrificându-i pentru pădure îi întorceau stomacul pe dos și, în același timp, îi dădeau o stranie
senzație asemănătoare cu bucuria, doar că mai puternică.
Pășea ca o felină printre membrii adormiți ai familiei sale, care căutau protecție de
arșiță pe podeaua rece din ciment. Mama lui dormea încovrigată la baza patului, lângă sora
bunicului. I-a atins ușor fața și o durere cumplită i-a săgetat coșul pieptului.
Nu voia s-o facă, dar trebuia. Pădurea își cerea prețul pentru magia dăruită. Și-a apăsat
ușor mâna peste buzele mamei sale. Aceasta a deschis ochii și a încercat să se elibereze, dar era
prea târziu. Mihail și-a văzut imaginea deformată pe suprafața limpede a ochilor din care se
scurgea viața și a regretat, pe moment, decizia de a accepta să slujească pădurea.

***

O zi perfectă. Cristi s-a trezit cu noaptea-n cap, mai repede decât mult iubitele găini ale
mamei sale, și s-a pregătit pentru banchet. A îmbrăcat costumul argintiu, făcut pe comandă, de
vreo patru ori și s-a pozat în fața oglinzii pentru obligatoriul update al paginii sale de Facebook.
După ce a mâncat un bol plin cu cereale crocante, Cristi a mai făcut un duș, s-a pieptănat și a
îmbrăcat din nou costumul. Îi venea perfect.
A coborât în bucătărie, unde părinții lui îl așteptau. Amândoi și-au luat liber de la
serviciu doar pentru a-l vedea pregătit pentru banchet. Tatăl lui trebuia să joace rolul șoferului,
atât pentru Cristi, cât și pentru Simona.
- Doamne, cât de bine îți stă! a exclamat mama lui, înainte de a începe să plângă.
Tatăl lui l-a bătut pe umăr și au pornit amândoi spre garaj. Simona locuia în capătul
celălalt al satului, așa că trebuiau să plece cu un sfert de oră mai repede de acasă. Cristi avea
cheia, fără el banchetul nu se putea ține, așa că oricât de mult i-ar fi plăcut Simonei să întârzie,
nu putea. Pentru asta, Cristi se felicita. A reușit să-i strice cumva planurile verișoarei lui!

***

Ionuț s-a trezit cu același gând ca și până acum. Trebuia sa facă în așa fel încât scrisoarea
aceea să ajungă la părinții lui Mihail. Doar că nu se simțea prea bine și a rămas mai toată ziua în
pat, citind o carte despre îngeri și demoni. A adormit imediat după ce a întors și ultima filă, iar
când s-a trezit, soarele începea deja să apună.

***

Banchetul era un succes. Muzica răsuna din boxele de pe pereți și făcea geamurile să
vibreze. Cristi se simțea de milioane, mai ales că a reușit cumva să strecoare o sticlă de votcă pe
sub haină și a ascuns-o în bucătăria căminului, printre vesela uzată pe care s-a așezat praful.
Până și profesorii păreau să fi uitat de tragica dispariție a colegului lor și se simțeau bine. Unii
dintre ei chiar dansau în rând cu elevii.
Soarele se cufunda sub linia orizontului, împrăștiind o lumină plăcută, rozalie peste sat.
Cristi a ieșit afară pentru o gură de aer proaspăt și s-a așezat pe bordura acoperită cu marmură
a căminului. Totul era perfect. Mai devreme, dirigintele lui a venit și i-a spus că nu avea să le
scadă nota la purtare, nici lui și nici lui Ionuț, pentru că au dat dovadă de comportament
exemplar în ultimele săptămâni. Asta i-a luat o piatră de pe inimă, mai ales pentru că acum
putea să spere la un liceu ceva mai bun, iar Ionuț va ajunge și el departe.
Era împăcat cu el și cu cele întâmplate, când Andreea și-a făcut apariția lângă el, cu
machiajul elaborat ușor șters din cauza transpirației care îi acoperea în special fruntea. Obrajii
săi erau roșii ca niște piersici frumos coapte, iar Cristi se pierdea în ochii ei limpezi ca lumina
zilei.
- Ce-i? l-a întrebat Andreea, amuzată de felul în care o privea.
Cristi s-a apropiat de ea. Inima îi bătea de să-i spargă pieptul și se simțea de parcă
plămânii i-ar fi fost umpluți cu apă rece ca gheața. Era sigur că arăta ca un tâmpit, dar nu i-a mai
păsat. S-a aplecat spre Andreea și a sărutat-o.

***

Era aproape de cămin. Umbrele prelungi ale caselor îi ascundeau silueta costelivă și
pășea mai sigur pe el ca oricând. Răzbunarea ar trebui să fie dulce, iar buzele lui nu au mai
gustat ceva care să-l mulțumească de prea multă vreme. Doar câțiva pași îl mai despărțeau de
cămin și a văzut cum, la intrare, doi colegi de-ai lui stăteau nepotrivit de aproape unul de altul.
A adulmecat aerul și i-a prins mirosul. Pe el avea să-l lase pentru sfârșit.

***

Petrecerea era în toi. Cristi și Andreea s-au întors printre colegi ținându-se de mână.
Priviri mirate îi scrutau, doar pentru a fi felicitați mai apoi. Lui Cristi nu-i venea să creadă ce se
întâmpla. Parcă trăia un vis. Unul prea bun ca să fie adevărat.
S-au așezat la masă și au început să povestească. Râdeau când își aminteau diverse
momente din trecut, cum ar fi atunci când Cristi i-a pus verișoarei lui în ghiozdan o șopârlă, pe
când erau în școala primară sau atunci când Ionuț a căzut într-o groapă plină cu noroi în timpul
unei excursii.
Nu aveau nicio grijă. Cristi se topea în privirea blândă a Andreei și cu greu rezista
tentației de a o acoperi cu sărutări din cap până în picioare. Era un sentiment minunat să fii
îndrăgostit, cel puțin așa își spunea Cristi, și a strâns-o în brațe pe fata iubită.
Au început să fredoneze balada ușoară care se auzea din boxe și s-au trezit pe ringul de
dans, unul în brațele celuilalt, legănându-se încet pe acordurile melodiei.
Ușa căminului s-a trântit de perete. Fetele au țipat, băieții au înjurat, iar profesorii s-au
uitat mirați spre intrare. În prag se contura o siluetă cunoascută, mică și subțire, pe care nimeni
nu se aștepta să o mai vadă.

***

Ulițele satului se intersectau atât de des încât lui Ionuț i-au trebuit trei sferturi de oră ca
să ajungă la destinație. Din buzunarul pantalonilor scurți flutura scrisoarea pentru părinții lui
Mihail. S-a oprit lângă gard, ca să-și tragă sufletul, și a avut ciudatul sentiment că era ceva în
neregulă cu acest loc. Totul părea mult prea liniștit.
Temător, Ionuț a înaintat printre gunoaiele adunate de familia lui Mihail de-a lungul
anilor. A găsit chiar și roata de la vechea sa bicicletă, cea pe care a aruncat-o în groapa pentru
gunoi din apropiere. I s-a făcut, din nou, milă de Mihail și a regretat toate clipele în care și-a
bătut joc de colegul lui. Dacă ar putea, ar șterge totul cu buretele și ar încerca să-l cunoască, să
se împrietenească cu el. Dar nu putea.
De cum a deschis ușa strâmbă a cocioabei, Ionuț a fost asaltat de un roi furios de muște,
care i-au intrat în urechi și nas și chiar au încercat să pătrundă prin despărțitura buzelor.
Muștele au ieșit cu greu din casă, de parcă nu ar fi văzut ușa larg deschisă, iar ceea ce au lăsat în
urma lor l-a făcut pe Ionuț să cadă în genunchi de oripilare.
Trupurile celorlalți șase membri ai familiei lui Mihail zăceau pe podea, înconjurate de
pete diforme de sânge uscat. Păreau secați în totalitate de orice fărâmă de viață. Chipurile le
erau împietrite în expresii tumefiate ale groazei profunde.
Ionuț a strâns la piept scrisoarea și s-a gândit la ce era mai rău. Pănâ la urmă, tot
ajungea la banchet, chiar dacă nu-i convenea. A alergat așa cum nu a alergat niciodată,
mâncând pământul, și a trecut rapid pe lângă școală.
Dacă temerile lui erau adevărate, toți cei de la banchet se aflau în pericol. În special
Cristi.

***

- Ciugulici? a zis Cristi, surprins peste măsură de brusca apariție a colegului pe care toți îl
credeau dispărut, dar pe care niciunul nu s-a obosit să-l caute. Ce cauți aici?
- Am venit la banchet, a zis Ciugulici. Vocea lui suna de parcă două țevi metalice s-ar fi
ciocnit una de alta. Nu e loc și pentru mine?
A trântit ușa în urma lui, iar Cristi a putut să jure că a auzit cum mecanismul de închidere
a fost activat. Ciugulici a înaintat spre ringul de dans. Sub lumina puternică a becurilor, pielea lui
avea o nuanță pământie. Ochii săi sclipeau ca aurul pur și avea cearcăne vineții sub fiecare
dintre ei. Părul său, uscat ca paiele, avea aceeași nuanță anormală de auriu ca și ochii, iar
hainele în care era îmbrăcat purtau semnele nenumăratelor crime.
- Rămâi unde ești, Ciugulici...
- Cristian! a tunat acesta. Nici acum nu-mi poți spune pe nume?
- Îți spun cum meriți.
- Mihail! Vreau să aud cum sună numele meu rostit de tine!
- Niciodată!
Un zâmbet de maniac i s-a întins pe față lui Ciugulici. Cristi a scos un urlet încărcat de
teamă când chipul băiatului din fața lui s-a alungit, căpătând aspect de felină. Întregul trup al lui
Ciugulici s-a lungit și a fost acoperit de blană aurie. Degetele mâinilor i se terminau acum în
gheare încovoiate, iar din gura larg deschisă i se iveau colți albi. Ochii lui ca aurul topit, cu dungi
verticale pe post de pupile, l-au luat în vizor pe Cristi, care s-a năpustit spre ușa de la bucătrie,
doar pentru a o găsi încuiată.
Creatura se apropia de el și îi sfârteca pe toți cei care îi ieșeau în cale. Trupuri lipsite de
viață se prăbușeau în bălți de sânge și măruntaie, în vreme ce Ciugulici le devora inimile. Cristi a
căutat-o pe Andreea și a început să plângă când i-a văzut buclele roșiatice năclăite de sânge și
ochii, cândva atât de plini de viață, lipsiți de orice scânteie. Creatura i-a frânt gâtul firav sub
colții săi ca niște săbii în miniatură.
A rămas singurul în viață. Se ruga la toți sfinții de care a auzit să-l ajute, dar nimeni nu se
putea lupta cu magia neagră. Creatura l-a prins de gât și l-a ridicat în aer, înfigându-și ghearele
ascuțite adânc în pielea lui. Cristi a scos un suspin stins, simțind cum viața îl părăsește și pe el.
- Unde e Ionuț? l-a întrebat creatura.
- În siguranță, a zis Cristi și a scuipat-o în față, mânjindu-i blana aurie cu sângele lui.
Ciugulici l-a azvârlit până în partea opusă a căminului. Coloana i s-a fracturat și a fost
paralizat instantaneu. Nu-și mai putea mișca decât capul și, cu ultimele forțe, i-a rostit numele.
- Mihail...
- Prea târziu, a zis creatura, după care întreaga lume a dispărut în neant.

***

A ajuns exact când o siluetă zveltă, înaltă de aproximativ doi metri, a sărit pe geamul
căminului și s-a făcut nevăzută în noapte. Ionuț s-a izbit de ușa de la intrare, însă aceasta era
ferecată. S-a îndreptat spre ferestre și a văzut urmele măcelului de mai devreme. Înfrigurat,
Ionuț a apelat numărul pentru urgențe și a așteptat sosirea echipajului de poliție din comuna
învecinată.
Le-a spus tot ce știa și că exista un singur vinovat pentru toate astea: el. Firește, nimeni
nu l-a crezut și, după aproape o oră în care a fost interogat la secția de poliție, Ionuț s-a întors
acasă. Știa că viața lui avea să se schimbe după ce va termina a opta, dar niciodată nu și-a
închipuit așa ceva.

***

Hoinărea singur, înfometat și obosit, pe străzile unui oraș mare. Clădirile îi erau străine și
păreau neprimitoare. Stâlpii înalți care aruncau lumină asupra lui îl înspăimântau. Într-un târziu,
a găsit un loc ferit în care să se adăpostească de eventualele priviri curioase ale oamenilor.
O femeie în vârstă l-a găsit după câteva ore și l-a trezit din somn. I-a așezat pe umeri o
pătură groasă, care să-l protejeze de frigul crunt al nopții și i-a întins un sandviș cu șuncă și
cașcaval. Mihail l-a înfulecat pe nerăsuflate, după care i-a mulțumit femeii și a vrut să plece.
Aceasta l-a prins de un braț și i-a spus:
- Eu voi avea grijă de tine acum.
Iar ochii ei sclipeau aurii.

DUPĂ: Peste zece ani...

Ionuț avea coșmaruri constant. Se trezea în toiul nopții, urlând de mama focului, după
ce o pereche de ochi fioroși îl urmăreau în întuneric. Logodnica lui i-a sugerat să meargă la un
psiholog, poate, poate avea să-i dea de cap problemei.
Zis și făcut. Imediat după ce s-a trezit din cel mai recent coșmar, Ionuț s-a programat la
un renumit psiholog din oraș, care a acceptat să-l consulte în cel mai scurt timp.
Cabinetul psihologului era imens, cu pereți albi încărcați de tablouri abstracte și un birou
oval din mahon. Lângă birou se afla o canapea neagră, din piele, extrem de confortabilă. Ionuț
s-a așezat, încordat, pe ea și a așteptat ca psihologul să-și facă apariția. O ușă pe care nici nu a
observat-o până atunci s-a deschis, iar în cameră și-a făcut apariția un bărbat înalt, cu chipul
blând și ochi căprui.
L-a întrebat pe Ionuț o grămadă de lucruri, de la pățăniile din copilărie și până la o
posibilă traumă recentă. Ionuț i-a povestit despre seara banchetului și cum i-a găsit pe toți
morți. Ba chiar i-a arătat scrisoarea pe care părinții lui Mihail nu au mai apucat să o citească și i-
a zis că o purta mereu cu el. Psihologul a zâmbit și s-a scuzat câteva minute. Purta lentile de
contact și trebuia să le schimbe constant.
- Relaxați-vă, până mă întorc, i-a zis lui Ionuț, și ceva din vocea lui i s-a părut vag
cunoscut, ca o amintire din trecut care se chinuia să iasă la suprafață.
Muzica era, într-adevăr, calmantă și canapeaua comodă, așa că Ionuț a închis ochii și a
încercat să se relaxeze. A funcționat. Pentru prima oară în zece ani, nu mai vedea acei ochi
urmărindu-l atunci când încerca să adoarmă.
S-a auzit scârțâitul ușor al ușii, dar Ionuț nu l-a băgat în seamă. Avea nevoie de odihnă. I
s-a părut că simte o răsuflare caldă în ceafă și mirosul greu al cărnii în descompunere i-a invadat
nările. A deschis gura, ca să țipe, dar nu putea.
O mână păroasă îi aluneca pe gât în jos și îi sfâșia pielea în franjuri inegale. Sângele îi
curgea șiroi din răni și respira tot mai greu dar, în mod curios, Ionuț era împăcat cu el. O
merita.

SFÂRȘIT

S-ar putea să vă placă și