C A S A 

     D I N      D E A L
 
 
 
 
 

a urma urmei, la ce bun această zbatere, fără odihnă, de dimineaţă până seara şi din primăvară până
în toamnă, acest chinuitor travaliu de la vârstă fragedă până nu te mai poţi ţine pe picioare? Cum să-ţi
explici disciplina dobândită prin naştere de a-ţi îndoi existenţa în raport cu ambiţiile sorţii, de cheful
ei de a da atât de puţin, când vrei mult, de a-ţi lua mult, când ai atât de puţin ...? Un ceas interior
reglează această reacţie a ta, ca om, la pretenţiile sistemului de viaţă în care eşti încastrat.

Ţăranul de mine din sat – ţăranul, la el mă refer – se vedea pus din naştere sub semnul
norocului sau în afara lui, în raport de existenţa sau de absenţa pământului. Chinuitoare această
predimensionare a şanselor, a bucuriei de viaţă, venind dinspre un mecanism bătut în cuie, a cărui mişcare
poate fi modificată doar de întâmplare. Aveam prin apropiere familii înstărite, cu copii puţini şi pământ
mult, cu gospodării făcute să stârnească invidie, cu animale de lucru, cu vaci cu lapte, cu păsări care
consumau pe zi cât hrana unui regiment. Cei mai mulţi însă aveau câte ceva din toate şi, în sfârşit, unii
rămăseseră fără de nici unele. Aşa s-au născut, aşa pot rămâne toată viaţă.

Le rămâne, tuturor, dreptul de a se speti, câte zile vor avea, nu pentru a-şi dobândi neapărat altă
stare, cât să plătească, cu toată sinceritatea, puţinătatea norocului, ironiile, asprimile, plezniturile vieţii.
Un contract fără sfârşit, de pe poziţii de om permanent dator, de ins cu capul în piept, cu muşchii
încordaţi, cât să fie convins că prin viforniţa de afară va izbândi să ajungă la capătul drumului.

Pământul înseamnă hrană. O hrană ce trebuie dobândită, pregătită, drămuită, legumită, ordonată în
cămări, astfel încât consumul se dovedeşte o neînsemnată parte a ciclului.

Masa noastră se încadra în această logică simplificatoare. De regulă, dimineaţa mâncam foarte
puţin sau deloc. Prânzul însemna hrana zilei, alimentaţia de bază. Seara ne mulţumeam cu ce se nimerea.
Sigur, sunt anotimpurile, cu rosturile lor.
 Copil fiind, am ţinut toate posturile şi mari, şi mici, nu din precepte religioase, nu din îndemnul la
abstinenţă, nu din exagerate preocupări pentru formarea noastră ca indivizi de un anume fel, oricare ar fi
el. Venea din felul de a fi al părinţilor, din educaţia lor, din conştiinţa că noi nu putem fi altfel decât sunt
ei înşişi şi, prin urmare, va trebui să deprindem tot ceea ce ei au preluat de la alţii.

Cu şase luni înainte de Crăciun începea Postul. Intrau pe rol pentru meniurile casei proviziile de
iarnă organizate cu tandreţe şi bucurie din produsele grădinii noastre de zarzavat.

Am asistat la amenajarea ei, la marginea satului, aproape de moară, în luncă. Cei mai norocoşi
consăteni, cu locuri de grădină pe malul gârlei, scoteau apa direct din Dâmbovnic. Foloseau aceeaşi roată
cu cupe, comandată şi de tătica pentru a uda răzoarele cu zarzavat, scoţând apă din heleşteul (eleşteu îi
zicem noi) săpat special, mare cât un bazin de înot de prin Arizona. Apa era aproape, iar izvoarele se
vădeau bogate şi limpezi.

Locul de grădină – o şofrea curgătoare de pământ între coasta cu salcâmi şi şosea – obliga la o
anume pricepere de organizare şi valorificare a terenului. Spre salcâmi, un petic de luncă, lăsat pentru fân.
Pe câteva zeci de metri pătraţi puneam ardei şi cartofi. Chiar lângă heleşteu îşi aveau locul joardele cu
roşii, puse pe araci. Restul terenului era brăzdat în două de canalul de aducţiune, o construcţie deosebit de
dibace, din pământ bătătorit, cu o pantă gândită astfel încât apa răsturnată de cupe în jgheabul fixat în
dreptul lor să poată, prin cădere liberă, să ajungă la capătul dinspre şosea, dar să şi curgă printre rădăcinile
de varză, de ceapă şi printre vrejurile de pepeni, pe toată suprafaţă cultivată, înapoi către răzoarele de
lângă heleşteu, unde şanţul fiind prea înalt, nu permitea devierea directă a şuvoiului lichid. Un întreg
meşteşug se încorpora în amenajarea şanţurilor intermediare, de forma şi dispunerea cărora depindea
asigurarea udării până în cel mai îndepărtat colţişor.

Recoltarea – o muncă în trepte, fiecare la rândul său. Bună parte din ce creştea pe luncă lua drumul
pieţei : prin satele vecine, unde grădina de zarzavat nu-şi găsea locul din cauza lipsei apei, prin localităţile
dinspre deal şi munte, unde aveau căutare, precum porumbul de pe la noi, dar mai ales la Bolintin, acolo
unde se ţinea duminica târgul. Sau la Bucureşti, direct.

Plăteai un consătean cu căruţă sau, în cazul nostru, lucrai de la început „în parte“: tu cu pământul,
el cu caii, munca pe din două, ca şi rezultatele ei, de altfel. Pentru consum propriu se puneau la murat
varză, ardei, gogonele, ţelină, pepeni. Ne păstram cartofii de care aveam nevoie peste iarnă. Un aliment
central în toate casele – fasolea.

Cu toate acestea, ne duceam zilele până în noaptea de Crăciun. În timp ce mama îşi pregătea colacii
de mers la cimitir şi la biserică, tătica se trezea special pentru a pregăti o gustare. În frigare, scoasă la
vedere după amar de vreme de nefolosinţă, aşeza, pentru fiecare din casă, câte o bucăţică de carne din
porcul tăiat cu două zile mai devreme. Mirosul colacilor din cuptor se împletea cu cel provocator al
fripturii. Ne scoteam pârleala mâncând pe rupte până la Bobotează. Începeam să ţinem iar post miercuri şi
vineri, când reintrau pe rol fasolea şi varza. Untura şi celelalte părţi din porc se scoteau după Postul
Paştelui. Începea cea mai enervantă perioadă alimentară.

Vaca năştea, curgea laptele, dar el trecea „la industrializare“ – se transforma în brânză şi unt.
Acelaşi lucru se întâmpla şi cu laptele de oaie. De la mielul ivit în clipele de zbatere a primăverii, pielea
avea, de regulă, o destinaţie prestabilită : devenea guler sau căciulă. Începeau să ouă păsările şi se
încropea astfel rezerva pentru a pune cloşti, dar şi provizia de Paşti. Se terminau, inevitabil, proviziile
puse în toamnă. Ne aşteptau ştevia, urzicile, spanacul – crescute prin curte şi adunate cu migală.
 Când mergeam, în Joia Paştelui, să ne spovedim, spuneam cu glas apăsat, între isprăvile noastre –
„n-am fumat“, „n-am drăcuit“ – şi ca un triumf personal: „n-am mâncat de dulce“.

Zilele de sărbătoare care urmau ne permiteau reechilibrarea pH-ului. Mâncam în dezordine, ca o

răzbunare îndelung pregătită. Începeau zile amestecate. Până la apariţia legumelor şi fructelor, ne ţineam
cu ouă şi lapte. Duminica tăiau, pentru masa de prânz, un pui. Se păstrau pentru friptura trecută prin
usturoi copanele, aripile şi pieptul. Restul mergea la ciorbă. Nu puteam suferi porţia de fiertură ce trebuia
consumată înainte de adjudecarea bucăţii de carne rezervate fiecăruia după un grafic precis şi niciodată
încălcat: eu, prâslea fiind, primeam pipota, sorei celei mici îi revenea capul, fratelui cel mare ficatul,
tătica avea gâtul, iar pe mama n-o ştiu decât zbătându-se cu zgârciturile de la gheare.

În iulie, pe zăpuşeală, mâncarea devenea subit alta. Din corcoduşe coapte se făcea un fel de
compot, noi îi spuneam chisăliţă. Ea alterna cu ciorba de dovlecei. Salatele îşi făceau datoria de cum
apăreau roşiile şi ardeii în grădină. Carne de vită sau de miel mâncam rar, şi asta doar când careva dintre
ai noştri sacrifica animale din gospodărie. Cu venirea toamnei, treceam pe cele oferite de sezon –
zarzavaturi, pepeni, cartofi, varză şi struguri.

N-am avut vie înainte de război. Nouă, copiilor, ne aduceau struguri rudele sau surorile când erau
chemate să ajute la cules. Răsplata în asta consta la sfârşitul zilei : o coşniţă de struguri. Vie au pus ai mei
prin ’46, cam o dată cu grădina de zarzavat. De atunci, pogoanele noastre de la Puţul cu Stejar aşa se
numeau : La vie. Aveau alături mici podgorii fraţii tatălui, Marin şi Zamfir. Celălalt frate, Ilie, o plantase
în pământul nevestei, lângă Chirican. În primii doi ani, printre butaşi, fuseseră puşi pepeni. Era obligaţia
mea cetăţenească să-i păzesc de ciori. Noaptea, în coverga amenajată special, dormea tătica pentru a nu fi
furaţi pepenii. Mă vedeam astfel, la şapte ani, desemnat într-o importantă funcţie socială, pe care o
împărţeam, e drept, cu sora mea, Vasilica, mai mare cu trei ani ca mine.

În vară, păşteam vaca pe marginea drumului şi păzeam pepenii. Vorba vine, pădurea se găsea la
câteva sute de metri, cât vedeai cu ochii câmp nemăsurat, numai siguranţă în noi n-ar fi trebuit să ai, dar
în lipsa altei soluţii, fusese creată această forţă de descurajare, cu nimic mai prejos decât a altora. Într-o zi
era s-o păţim. Ne-a apucat ploaia. S-au prăbuşit din toate părţile norii, Valea Chiricanului s-a umplut
dintr-o dată cu apă învolburată. În lipsa altei soluţii, ne-am pus peste capete baticul ei şi am rămas sub
buluceala ploii furioase. De pe dealul de vizavi ne-a zărit nea Săndel, un prieten de-al tatii. A intrat în
pârâiaşul vijelios, ne-a luat de mâini şi ne-a trecut pe umerii lui dincolo, scăpându-ne, poate, de la o mare
primejdie.

Dacă ne venea prin cap să traversăm singuri? Vaca trecuse, uitasem de ea, dar nu şi ea de noi: Geta
urcase dealul şi aştepta liniştită pe dâmbul cu iarbă năclăită de ploaie.

Ni se făcea des frică, rămaşi singuri în marginea viei, la ora înserării, unde îl aşteptam să sosească
pe tătica, să-i predăm schimbul. Treceau prin faţă noastră sătenii obosiţi şi grăbiţi, copii mânând din urmă
sau ducând de lanţ vitele. Noi nu ne mişcam de acolo până când nu-l vedeam, pe la Puţul cu stejar, pe
tătica.

A întârziat, parcă, odată mai mult ca oricând. Depindea venirea lui de locul pe unde îl prindea seara
– la udatul grădinii, la moară, la săpatul tutunului sau cine ştie unde. Locurile la câmp le aveam răspândite
peste tot – aici, la Puţul cu Stejar, mai sus, chiar pe Lacul cu Arţari (lacul a rămas, arţarii nu i-am văzut
niciodată), în Luncă, peste gârlă, pe Golmeş.

„Hai, bă, acasă !“ – ne mai zicea câte unul, văzând cum tremură ficatul în noi de ameninţarea serii
şi a prelungirii rămânerii în post. Noi, credincioşi îndatoririlor, nu ne mişcam. Apare un băiat de vârsta
noastră, rudă apropiată, care se oferă să ne rămână alături până vine cel aşteptat. Ne-am mai revenit parcă.
Surprinzând o anume doză de recunoştinţă în atitudinea noastră faţă de el, provocată şi de gestul de a ne
însoţi, dar şi de curajul ce-l dovedea, băiatul începe să se dea important. Se pune pe spus istorii, aflăm că
şi el a trecut prin situaţii din astea, dar frică nu i-a fost niciodată. Totul este, ne atrage el atenţia, să nu
vină Mangaloiul. Am îngheţat ... Inima a început s-o ia la goană. Mangaloi? Ne temeam de lupi, aveam
pădurea aproape, de urşi nu, că nu văzuse nimeni, de şerpi veninoşi, de ulii cu seceri în loc de gheare,
cum spuneau unii că există. Dar Mangaloi? „E ca o pisică mare, cu piele de arici“. Ne-am mai liniştit: De
aşa ceva n-am auzit vorbind pe nimeni, e clar că nu trăieşte pe la noi. Dar el nu se potoleşte: „Când am
venit, odată, seara cu tata acasă, şedea pe prag şi nu vrea să se dea la o parte ca să intrăm !“. Liniştea a
zburat subit, am început să ne văităm, iar când a venit tătica (se înserase bine), a găsit trei mogâldeţe în
lacrimi. Impresionat de sughiţurile noastre, povestitorul începuse şi el să plângă.

Când s-a pus pe rod, via a devenit sâcâietoare. Trebuia săpată în primăvară la cazma. I se puneau
aracii scoşi toamna, ameninţaţi cu putrezirea. Erau tunsul şi altoitul, operaţii de meseriaşi, presupunând
migală şi pricepere. Chiar şi culesul, vreau să spun, se arăta, în cele din urmă, o operaţie obositoare şi de
durată. Mana căzută peste vii ataca ciorchinele, trebuind să aduni de pe jos boabele risipite, cu grija
manifestată când strângi cioburile unui vas spart în sufragerie. Şi cu ce te alegeai ? Până ajungeai să faci
ţuica, ţi se făcea lehamite. Cazanul nu funcţiona decât în anumite perioade de timp, când nu perturba
lucrările de la câmp. Putinile mari trebuiau puse pe sănii şi deplasate, altfel nefiind posibil să fie cocoţate
în căruţă sau pe platforma maşinii. Niciodată, la noi în sat n-a ieşit ţuică cu faimă. Vinul, din pricina
soiurilor folosite, n-avea nici el calitate de vârf. Ceea ce nu înseamnă că nu avea şi nu are căutare. Se
consuma în cantităţi mici, mai ales duminica, la masa de prânz. Se consuma multă băutură la petreceri. La
nunţi, îndeosebi. De sâmbătă seara până luni la amiază. Ori ţuică, ori vin, ori amândouă. În rest, speranţa
era la cârciumile din sat, puse exact pe unde trebuie. Aveam trei. Ilie din Deal ţinea drumul călătorilor
dinspre Crevedia, negustori ori simpli trecători dispuşi să-şi încălzească sufletul.

Mereanu era chiar în centrul comunei şi, prin asta, era şi mai aglomerat, dar poate şi pentru faptul
că axa Gratia-Roata trecea prin uşa lui. Cârciuma lui Fane, mai de-a casei, o căutau cei cu treburi la Târg,
pe lângă biserică sau Pe Vale.

Când s-au închis crâşmele, pe locul lor au apărut firme noi: prima a devenit lăptăria comunei, a
doua cămin cultural, iar în ultima s-a instalat Casa de naşteri. Dar fără cârciumă n-am rămas. În fosta
prăvălie a Mariţii Icului, pe uliţa bisericii, s-a instalat Bodega, cum îi zicea acum, unde mărimile satului
se înghesuiau în zile de sărbătoare sau serile, după treabă. Până să intre berea pe rol, ţuica de prună se
simţea la ea acasă, alături de noutăţile zilei: secărica – un lichid galben, concurat cumva de rom, şi
verdele, băutură de izmă cu miros specific. Acolo mă trimiteau ai mei să aduc acasă, pentru gustat, câte
ceva. Rar, duminica şi de Sf. Constantin, singurul răsfăţ ce şi-l permitea sărbătoritul familiei.

Băiat de seama noastră, el trăia în casa din vale a mamei, ce şi-l dorea cu carte şi liniştit. De carte
aveau grijă învăţătorii, dar la disciplină mai trebuia pus mâna acasă. Cui să-i spui? Locuia aproape de
gârlă, şi asta însemna mult pentru toţi copiii din împrejurimi. Scăldat toată ziua, peşte, sălcii. Preotul
ajungea şi el când putea. Au fost întotdeauna doi, locuind în apropiere unul de celălalt, dar având fiecare
parohia lui, bine precizată. Noi, în sus de şosea, de pe deal, eram ai părintelui Colfescu, popa Petre, cum îl
ştia toată lumea. Avea două fete, Viorica, în clasă cu mine, iar Gabi, cu un an înaintea noastră. Băiatul cel
mare, Titi, apucase la Bucureşti şi va fi urmat de cel mic, venit mai târziu. Valea se afla pe mâna
părintelui Trăistaru, şi el cu mai mulţi copii, eu ştiindu-l bine pe Aurel, coleg de clasă. De regulă, treburile
cu preoţii le rezolvai la biserică. Îţi veneau acasă doar la cerere şi la nevoie. De câteva ori pe an, de
sărbători, mergeau din casă în casă. „Vine popa cu botezul“ – ziceam noi, în fapt se producea sfinţirea
locuinţelor, la bogaţi şi săraci deopotrivă. Gospodinele făceau din asta o întâmplare deosebită şi pregăteau
cum se cade întâmpinarea preoţilor – măturau prin faţa casei, stropeau pe jos prin încăperi pentru a fixa
praful. Dereticau şi ştergeau geamurile.

La el acasă, la fel. Modesta locuinţă rămăsese a fi administrată de mamă, vârstnică şi nu prea

întremată. Uşile deschise, prispa stropită cu apă, geamurile fuseseră date în lături pentru a se aerisi ca
lumea. „Vine popa cu botezul !“ Bătrâna şedea pe pat şi torcea, şi tot trăgea cu urechea pentru a prinde
momentul sosirii. „Doamne miluieşte ... Doamne miluieşte ...“. Refrenul cunoscut venea dinspre curte.
Aruncă furca cât colo, îşi drege părul sub dirmea şi trece în tindă grăbită, pentru a săruta mâna părintelui.
Se emoţionase degeaba. Din uşă o privea vesel peste măsură feciorul ei, care făcuse în glumă pe preotul.
S-a supărat femeia şi a trimis în direcţia lui vorbe de reproş. Scena se repetă peste un timp, când –
convinsă că, în sfârşit, preotul i-a trecut pragul – gazda s-a grăbit să-l întâmpine. Acelaşi ştrengar părăsea
în viteză prispa, de teama vreunei scatoalce. Supărată de-a binelea, mama şi-a vărsat focul pe năzdrăvan,
cu ochii pe drum, grijulie ca nu cumva tocmai atunci să apară „popa cu botezul“.

Îşi pune, a câta oară, furca în brâu, o ridică deasupra capului, zvâcneşte spre uşă şi icneşte cât o ţin
puterile: „Da’ mai du-te Iaca cui, mă, fiţi-ar năravu’ să-ţi fie şi lasă-mă ...“. I-au îngheţat vorbele pe buze,
a izbucnit în lacrimi şi a început să sărute în neştire anteriul preotului, stupefiat de primirea neaşteptată şi
incapabil să înţeleagă furia cu care enoriaşa îl trimitea exact în partea opusă locului de unde venea. Printre
ulucile de la gard, băieţandrul şugubăţ îşi savura faptele de arme, gata s-o ia la sănătoasa imediat ce
situaţia ar fi impus-o.

acă Sfântul Gheorghe, cu calul lui mare şi alb, renunţând să se mai bată cu balaurul urâcios, care
nici măcar asta nu e, ci un şerpişor oarecare, cât degetul meu cel mic, ar coborî de pe pereţii bisericii
şi ar da bice pe uliţa primăriei, şi tot n-ar fi atâta omor de lume.

A venit satul nostru, cu mic cu mare, dar au venit toate comunele de primprejur, făcând să
crească şi mai mult arşiţa verii. Ca s-o domolească, femeile au stropit drumul din capul satului şi
până aici, în faţa bisericii unde urmează să vină. Cu găleata, cu tulumbele de mână, cu oale de
pământ. Dar ploaie, neam! Dârele de apă, trase parcă din compas, nu fac decât să creeze în ţărâna
lucioasă o pojghiţă de noroi, potolită repede şi uscată la loc.
 Trebuie să sosească. Cete de copii aleargă fără astâmpăr în lungul uliţei, încercând să vadă înaintea
noastră căruţa care urmează să-l aducă de-acolo, de unde-o fi venind. Că n-o veni chiar de la el, din
Maglavit. Până atunci, s-a făcut tot ce trebuia. Un fel de tribună a fost amenajată la colţul dinspre uliţa
cimitirului. Ceva din scânduri, destul de înalt, unde urmează să urce şi să vorbească.

Aşa s-a şi întâmplat.

Mă aşteptam să văd ceva ce nu văzusem şi despre care nu ştiam mai nimic. Dar Petrache Lupu
seamănă cu oricine vrei din Cartojani. Până şi îmbrăcămintea o are ca ai noştri: cămaşă albă, lungă până
la genunchi, peste nişte pantaloni albi de pânză, care sunt de fapt izmene. Ţoalele obişnuite de duminică.
Şi el stă acolo, urcat pe tribună, şi chiar dacă eu mi-l închipuiam un sfânt, nu e. Doar vorba e altfel decât a
unui sătean sadea. Vorbeşte încet. Şi rar. De fapt, nici nu prea vorbeşte.

Lumea stă şi-l ascultă cu ochii mari şi întrebători, miraţi şi încântaţi. De asta l-au adus, să le
vorbească, să se roage pentru ei de ploaie. Vara e mai duşmănoasă ca oricând. Ploaia s-a rătăcit prin alte
părţi. La noi, până şi salcia ... Au fost rupte nuiele din zăvoi pentru a împleti stâlpii gardului unde
vorbeşte oaspetele. Parcă fiecare cuvânt îl cântăreşte de zece ori înainte de a-i da drumul. Oamenii îl
ascultă. Femeile, cu broboada trasă peste bărbie, se roagă şi se închină. Au apucat s-o vadă şi p-asta:
Petrache Lupu, la Cartojani. El se comportă ca un ales al Celui de Sus. Se uită indiferent, neputincios, dar
încrezător în puterea de a schimba mersul vremii. Se lasă privit, atins cu vârful degetelor, îi este sărutată
în dezordine poala cămăşii de toţi cei care reuşesc să ajungă.

Soarele dogoreşte, şi despre altceva nici vorbă ...

a şcoală am ajuns la şase ani. Se terminase războiul, apăruseră cotele, şi cele două săli de clasă
gemeau de saci cu grâu. Ne-am trezit în curtea largă – recreaţiile îşi au rostul doar în măsura în care
există aceste vaste teritorii ale jocului – mulţime de copii aduşi de mână de cineva, speriaţi de ce ne
aşteaptă de azi încolo şi puşi pe gânduri de gălăgia celor mari, cocoşi cu experienţa notelor, a
laudelor sau, mai des, a corecţiilor administrate de învăţătorul sătul să tot explice la pereţi ce se face
cu beţişoarele şi cum se adună mere cu pere. În clasa I eram cei mai mulţi. Băieţi şi fete de vârste
apropiate, dar despărţiţi de un an, doi, trei.

Fusese război, şi bietele neveste numai grija celui ajuns la vârsta intrării în şcoală n-o avuseseră.
Bătea clopotul revenirii la normal şi iată-ne acum înghesuiţi, câţiva zeci de aspiranţi la gloria scrisului şi
cititului în câteva bănci, claie peste grămadă. Ne-a luat domnul Ciobănescu, a cerut să stăm pe două
rânduri, după înălţime, în faţa treptelor de la intrare. Domnul Ciobănescu făcea parte din echipa de
învăţători stabiliţi mai demult în sat. Un defect de mers îl obliga să se mişte greoi şi totdeauna sprijinit în
baston. De fel aşezat, dar autoritar, acest mic blestem fizic îl făcea să pară mai apropiat de tine, mai blând.
A lui fusese  ideea de a ne strânge în cerc pentru a ne face participanţi la jocul de epocă: Oala.

Fetele şedeau jos, iar în picioare, în spatele lor – băieţii. Un cavaler, rămas  fără  pereche,  se oprea
undeva şi întreba: „Cum dai oala?“. „Zece lei, dacă vrei!“ – venea răspunsul, şi în acel moment ambii
combatanţi începeau să alerge în jurul cercului, fiecare în alt sens. Cel ce ajungea primul se instala
triumfător în spatele „oalei“ dobândite cinstit, prin fugă, adversarul urmând a-şi căuta mai departe, în
acelaşi mod, şansa. De acest joc e legată şi o primă pagină a jurnalului meu de şcolar: ciocnirea violentă
cu adversarul în momentul întâlnirii pe circumferinţă, fiecare preferând să rămână ca pe linia ferată exact
în aceeaşi direcţie, uitând că avem sens contrar. Aşa ţin minte şi când am plâns, prima dată, ca elev. Nu şi
ultima.

Şcoala dispunea de cele două săli de clasă trasate de Haret. De afară ajungeai în holul mic, dar în
stare să cuprindă multe lucruri şi mai ales să potrivească intrările drept în faţă, la cancelarie, în stânga şi
în dreapta, în încăperile unde învăţăm. În dreapta, eram noi dimineaţa, şi cei dintr-a IV-a, după-amiaza.
Dincolo, învaţa clasa a II-a dimineaţa, şi a III-a după-amiază. Ce observ eu? Soba nu e ca la noi acasă, din
cărămidă văruită – am văzut-o când au făcut-o zidarii –, ci din plăci închise, de culoare roşiatică, puse una
lângă alta, de parcă ar fi lipite cu magiun. E teracotă, mi-a zis cineva. De jurîmprejur, pereţii căptuşiţi cu
scândură până la înălţimea ferestrelor, semn că e gândirea cuiva să nu ne murdărim pe haine în timpul
zbenguielilor prin clasă. Pe dreapta, lângă sobă, catedra. În faţă, lângă uşă, tabla. Peretele din stânga este
cel cu geamuri.

Băncile sunt lungi, turtite, de parcă cuiva i-ar fi fost frică să nu ajungă acolo şi altcineva în afara
noastră. Aduc aceste bănci cu piese salvate din vremuri de departe, cu scopul de a compune garderoba
unei perioade marcate de neajunsuri, dar îndemnată şi sprijinită să traverseze vremurile ploioase. Par
straie de familii sărace.

Ne-a luat în proprietate domnul Ilie Ciobănescu, spuneam, dar va trebui, din motive străine de el, să
ne transfere către nou-venitul Vasile Olteanu.

Sosit dintr-un sat vecin, Buteşti, domnul învăţător s-a instalat în capul satului, la prima casă, pe
dreapta, la nea Valter, şi a pus şaua pe noi. Doamne, ce viaţă! Pe catedră sta aşezată o ramură de cireş,
groasă şi noduroasă. Mişcai în front, aveai de-a face cu ea. Nu învăţai, pornea a-ţi săruta spinarea. Bătaia,
permisă legal în şcoală, reprezenta o metodă de a te pune cu burta pe carte. Abia ieşit din şcoala
pedagogică, se întâlnea prima dată cu copiii cucernici şi lua de bun tot ce scria în regulamente despre
îndatoririle şi drepturile dascălului. Scrisul şi cititul le-am învăţat de la el. Anul următor a dispărut însă
din şcoala noastră, fusese mutat pentru nu ştiu ce şi avea să revină ulterior şi să rămână până la bătrâneţè
în satul nostru. Se însurase, între timp, cu o fată frumoasă, cu care va avea câţiva copii. Primul se va
prăbuşi pretimpuriu sub securea nemiloasă a întâmplării. Cred că nu apucase să meargă la şcoală când s-a
otrăvit. Două fete şi un băiat i-au urmat în casa părintească. Nu ştiu câţi alţi localnici au reuşit cât a făcut
el pentru comună şi numele ei.

În clasa a II-a ne-a preluat doamna Ciobănescu. Aspră, exactă, eficientă. Iubea mai mult pe unii,
dar nu şi-a dezis obligaţiile profesionale faţă de nimeni. Pendula între intransigenţa fundamentalistă în ale
şcolii şi spiritul superior liberal în educaţia civică. Eram, cei mai mulţi dintre noi, copii nevoiaşi, topiţi în
neputinţa de a gândi prea departe. Acţiona ca un căpitan de corabie ştiutor în azimuturi şi în forţa de a
depista nordul magnetic. Personalitatea ei veghează, cred, şi azi culoarele şcolii.
 Mulţi fiind, fusesem, în clasa I, împărţiţi în două. Jumătate rămăsesem la domnul Olteanu, cealaltă
intrase pe mâna lui domnu’ Radu, un tânăr frumos, care ştia să meargă în mâini prin curtea şcolii. A
ajuns, din câte spuneau unii, şef de gară, unde s-a dus cu nevasta luată tot de la noi din sat, o fată la locul
ei – ţaţa Tinca.

Clasele vecine aveau parte de învăţători cumsecade. Domnul Predescu (Marin, cum îl striga soţia,
spre neînţelegerea noastră, „cum poţi striga aşa un dascăl?“) avea clasa cu doi ani mai mare ca noi. Acolo
erau soră-mea Vasilica, verişoara Marioara şi vecinul Bibi.

Comunicativ, dar sobru, exigent, dar calm în relaţia cu elevii. Primăvara avea o grijă: „Auziţi, mă,
veniţi mâine cu sapa direct la mine la vie. Dar luaţi şi ghiozdanul cu voi“. Tehnica era explicabilă. Din
lotul şcolii folosea o bucată de pământ pentru vie. Elevii rezolvau chestiunea lucrărilor pregătitoare. Ziua
era dedicată pentru ceea ce i-am zice acum practică agricolă. Chestia cu ghiozdanul îşi avea rostul ei: dacă
bagă de seamă părinţii că azi nu se face şcoală şi se hotărăsc să-i oprească pentru aceeaşi treabă la ei la
vie?

Se numeau în acte Teodorescu, dar lumea le spunea domnul şi doamna Mantu. Înaltă, brunetă, cu
glas frumos, doamna învăţa o clasă şi, pe deasupra, ţinea cu noi orele de cor. Domnul Mantu a lipsit o
vreme, înţelegeam noi că a predat pe undeva, pe la Văleni, cred. Vocea şi intonaţia îi confereau prestanţă.
A ajuns directorul şcolii şi primar. Copiii lor, Mariana şi Ginu, s-au văzut mai târziu şi ei legaţi de şcoală.

Gard în gard cu şcoala locuia domnul Nicolae Constantinescu. Lumea îl striga „Domnu’ Nicu
Învăţătoru’“. La clasa noastră a predat o singură lecţie, legată de administraţie.

Se mişca prin faţa băncilor, în uniforma kaki de sublocotenent cu care venise de pe front, şi întreba
într-una cum se cheamă grupul de oameni – tată, mamă, copii – care locuiesc în aceeaşi casă? „Familie,
domnu’ învăţător“, răspundea careva. „Aşa e! Şi cine conduce o familie?“. „Tata, domnu’ învăţător“,
răspundea altcineva. „De ce?“ Aici răspunsurile s-au răvăşit: „Pentru că e mai bătrân“, zicea unul. „Tata e
mai mic ca mama cu un an, şi tot el conduce“, se auzea un glas de fată. „Pentru că e mai ’nalt“, era de
părere un prichindel. „Tata era mai scund decât mama, şi tot el era tartorul“, spunea domnu’ Nicu.
„Pentru că e mai zuban“, sublinia zgomotos Tap Călin, de felul lui mai energic şi original. Învăţătorul ne
risipea îndoielile spunând că, de multă vreme, în lume s-a consa-crat pentru tată rolul de conducător în
familie. El face armata, el merge la război dacă e cazul, el ară şi seamănă. „Ce alcătuiesc familiile care se
hotărăsc să stea strânse la  un loc?“ „Un sat“. „Dar mai multe sate împreună?“ Lucrurile merg mai uşor
acum, răspunsurile vin ca pe sfoară : „O comună“. „Cine conduce comuna ?“ „Primarul“, ştim noi
exemplul de vizavi de şcoală, unde se găseşte Primăria. „Dar mai multe comune la un loc ?“ „O plasă“,
spun eu, ştiind de la frate-meu, care e la primărie, unde lucrează cu notarul. „Şi cine conduce plasa?“
„Pretorul“, zic eu, aducându-mi aminte că am văzut coborând din căruţă în faţă Primăriei un tânăr înalt şi
bine îmbrăcat şi am întrebat ce e cu acel străin. „Dar mai multe plase?“ „Judeţul“, toţi ştiam asta, pentru
că fusesem învăţaţi de la început că locuim în judeţul Vlaşca, cu capitala pe Dunăre, la Giurgiu. Despre
şeful judeţului ştiam mai puţin, dar tot s-a găsit cineva în stare să spună: „Prefectul“ „Dar judeţele, toate
la un loc, ce alcătuiesc – continuă domnul Nicu – ele ce compun?“ „România!“, spunem într-un glas. „Şi
cine conduce România?“ Asta n-am mai ştiut nici unul.

Cu doar câteva luni în urmă tăiasem de la începutul cărţii cele două poze mari şi frumoase sub care
scria cu litere de o şchioapă: Majestatea Sa Mihai I, Regele Românilor şi pe coala următoare: Majestatea
Sa Regina-Mamă Elena. Înainte de vacanţă îmi îmbrăcasem cartea de citire cu un ziar găsit prin casă
(„Universul“, cred, pe ăsta îl citeau tata-naşu’ şi frate-meu cel mare). În susul paginii scria aşa:
„Majestatea Sa, Regele Mihai I a plecat la Londra“. Ştiu acum de ce: se căsătorea viitoarea regină a
Angliei şi era obiceiul ca la nunţi şi înmormântări simandicoase să se strângă toţi.

După vacanţa de Crăciun, mi s-a spus să arunc învelitoarea cărţii. N-am făcut-o, ca să nu sacrific un
alt ziar din casă, bun la împachetat, de pus pe jos sau la ferestre, de făcut ţigări. Am tăiat cu lama, luată
din aparatul de ras al fratelui meu (tata se bărbierea cu briciul), portretul din mijlocul cărţii şi am păstrat
cartea astfel îmbrăcată, cu titlu cu tot, care n-a deranjat pe nimeni, până ce şi-a dat sfârşitul de prea desele
manevrări pentru pus şi scos din ghiozdan.

Dintre învăţătorii ştiuţi lipsea domnul Petrescu. Locuise vizavi de şcoală, în casă la Petre
Caloenescu (dom’ Petrică), plecase pe front şi nu se mai întorsese. Portretul lui, înrămat, a fost aşezat
chiar în clasa noastră, acolo unde, cândva, oficiase la catedră. Au rămas două fete să-i poarte numele,
ambele de vârsta mea – Aurelia şi Dudu –, plinuţe la trup şi obişnuind, lucru ciudat şi neagreat de către
noi, să umble în şort.

Învăţătorii şi-au atârnat la gât şi piatra de moară a trecerii de la capitalism la socialism. Vorbele lor
căutau a atrage atenţia asupra schimbărilor din jur. La serbări am început a recita poezii noi, nu cele găsite
prin manualele de şcoală ale fraţilor mai mari şi pe care apucasem să le şi învăţăm. În loc de ele, să zicem:
„Ară plugul sus pe coastă / Sus, cu patru boi / Nici-o viaţă nu-i frumoasă / ca în sat la noi /“ sau :
„Românie, scumpă mamă, / Glasul tău de mult mă cheamă./ “.

În clasă, devenită în asemenea ocazii sală de teatru liric, se auzea rostit cu voci în tremolo : „Plugul,
strungul şi condeiul, / Au pornit să ţiuie./ Mi-am pus flori la pălărie. Şi văzduhul chiuie./“. Cântam
„Zdrobite cătuşe în urmă rămân“ şi „Înfruntăm furtuni, spargem munţi în pumni“.

Pe pereţi aveau să apară aiatolahii momentului: Lenin, Stalin, Engels. Spre disperarea conducerii
şcolii, nu reuşeau să-l găsească pe Marx. „Elevul este dator“ a fost cea dintâi pagină a noii Constituţii
şcolare. Nicolae Popescu – Doreanu, ministrul educaţiei, făcea ordine în atribuţiile şcolarilor români.
Când am aflat că nu avem voie să intrăm în grădina publică, ne-am grăbit să întrebăm : ce înseamnă asta
la noi în sat?

Făcusem religie în clasa I, cu părintele Trăistaru, tata lui Aurel, colegul meu de bancă. Am fost şi
ultimii.

Vacanţa de Crăciun va deveni vacanţa de iarnă, Moş Crăciun lua identitatea de Moş Gerilă.
Continuă în sat umblatul cu steaua, flăcăii merg cu Irodul în zilele de Crăciun, un grup de bărbaţi cântă în
dimineaţa de Anul Nou, sub fereastra caselor cu Vasile şi Vasilică în familie. Noi, copiii, aveam două
griji: să cântăm „Bună dimineaţa la Moş Ajun !“ pentru a primi colindeţe şi să urăm cu pluguşorul în
noaptea de Sf. Vasile. Pluguşorul Mare, în noaptea şi dimineaţa următoare, cu plug tras de boi şi ducând
bradul împodobit, era arondat celor mai răsăriţi. Textele le ştiam de prin cărţi şi sunau ca mai ’nainte: „S-
a sculat mai an Bădica Traian /“. „La Tighina a apucat / Ca s-aleagă loc curat / De arat şi semănat“. Nu se
instalaseră acolo transnistrenii şi nici femeile de la Dubăsari, deci se putea. Curând n-o să mai poată. Nici
„Sculaţi, sculaţi boieri mari / C-au sosit colindători“.
 Măi, copii, cum să cântaţi voi ca la nişte boieri mari, sub fereastra unor necăjiţi care abia de au ce
pune pe     foc?. Şi nici „Bună dimineaţa la Moş Ajun !“ seara, că aşa făceam. Cum se lăsa înserarea,
porneam în lungul uliţelor, cântam cu vocea noastră baritonală: „Bună dimineaţa!“ „Cum ziceţi, mă, voi «
Bună dimineaţa! », când noaptea nici n-a început bine?“

În biblioteca din sat au început să curgă cărţi şi reviste necunoscute. Ziarele le aducea Rata, noaptea
târziu. Le lăsa undeva în centrul comunei, de unde noi le cumpăram pentru părinţi, cum se despachetau.
Cărţile mergeau la şcoală şi la cămin. Volume pentru copii din familia „Cioc ... cioc ... cioc ...“, „Rică,
Trică şi încă un băiat“, dar şi „Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi“, „Vitea Maleev, în şcoală şi acasă“,
„Alexei Morozov“, „Povestiri despre Zoia şi Şura“. Ne îndreptam încet, încet către altceva.

În clasa a IV-a ni s-au introdus primele ore de limbi străine : rusa. Am fost chemaţi să ne înscriem
în ARLUS. Când am întrebat ce este, ca să explicăm acasă, învăţătorul de resort ne-a spus pe litere:
Asociaţia pentru strângerea legăturilor de prietenie cu Uniunea Sovietică. Serile, la Căminul cultural, în
fosta crâşmă a lui Mereanu, mari şi mici, cântam „Republică liberă, pe soartă stăpână!“ şi „Frumoasă e
stepa baicală!“. Curând, la aparatele de radio cu galenă, tot mai numeroase în sat, ascultam îndemnuri
rostite cu glas de miere şi flacără: „Învăţaţi minunata limbă rusă, limba lui Lenin şi Stalin!“ sau „Să
învăţăm limba rusă cântând!“.

iitorul şi trecutul sunt a lumii două feţe, observam cu ochii noştri, încă nedumiriţi şi adormiţi, dar
îndemnaţi de realitate să-şi apropie evenimentele, chiar dacă nu le înţelegeam deloc sau aproape
deloc. Frate-meu, funcţionar la Primărie, aducea acasă ziare şi de pe unul dintre ele îmi sar în ochi şi
azi literele groase, trase parcă cu pensula: Hotărârea Plenarei din 3-5 martie 1949.

M-a luat cu el la Roata, în satul vecin, la înfiinţarea gospodăriei colective cea mai apropiată
de noi. Un cor a fost adus, special, de la Bucureşti pentru a cânta aşa cum nu mai auzisem niciodată.
Dirijorul tremura diapazonul, după care îl ducea cu repezeală la ureche şi mă întrebam cum de uită de la
un cântec la altul sunetul acelui instrument necunoscut.

Într-o noapte, peste drum de noi, s-au auzit duduituri de motor. Dimineaţă, aveam să aflăm ceea ce
părinţii ştiau deja: fusese ridicat din pat şi dus undeva prietenul şi cumnatul tatălui meu, omul căruia îi
port numele. Avusese prăvălie, avea pământ şi îşi atrăsese calificarea la modă în epocă: chiabur. Nu vom
şti de el ani de zile. O carte poştală sosită ca o petală de vânt – putea să ajungă oriunde, vreau să spun –
aducea veşti şi adresa : Poarta Albă. Vizita soţiei şi a fiicei adusese bruma de linişte acasă : trăia şi asta
era mai important ca orice.
 Fusese, am aflat, la Târgu Ocna şi adus la Canal. Eliberat după patru ani, îşi va găsi un admirabil
obicei: colecta plante medicinale. Zeci de familii din comună au câştigat un ban însângerându-şi degetele
pentru a strânge măceşe şi gherghine. Spiritul omului de afaceri a erupt chiar şi în aceste condiţii, cu
rezultate pentru toată lumea.

Când s-a prăpădit, eram în America. Scrisoarea tatălui meu m-a prins, în ianuarie 1974, la Atlanta,
în statul Georgia. Nu mi-a ars de nimic multă vreme. Mă izbea, găsindu-mă neputicios, dispariţia unui
prieten. Purtam lungi discuţii, despre te miri ce. Nu l-am auzit niciodată înjurând pe nimeni. Nici pe
Antonescu, al cărui portret se găsea pe timpuri în prăvălia lui, nici pe Groza, care vestea, pentru cine era
atent, schimbarea de vremuri, nici pe cei care îi stricaseră existenţa.

Copil de oameni nevoiaşi, îi plăcuse cartea. Terminase numai cinci clase, dar era făcut pentru mai
mult. A izbutit în viaţă. Şi s-a lăsat zdrobit de ea. M-a emoţionat verbul folosit de tatăl meu.

Îmi mai spunea, în aceeaşi scrisoare, că s-a stins din viaţă, o dată cu naşul meu, şi domnul Octav.
Cine era acesta din urmă? Un boier. Oricum ai fi luat-o. Casa lui se găsea lângă biserică şi ocupa teren
încăpător cât pentru un complex sportiv. Vii pe uliţa care pleacă dinspre şosea, din Piaţă, adică în faţa
casei lui Giulu, fierarul, pentru a ajunge în Târg. După prima casă, la stânga, se face o uliţă pe care cel
mai important locuitor era nea Badea, pădurarul. După el, domnul Frederik, mecanicul. Ginerele
domnului Octav. Pe dreapta, biserica. În stânga, drumul spre cimitir. La răscruce, fântâna, iar drept
înainte, drumul spre ai noştri.

Tatăl meu a avut patru fraţi. Cel mare, Neagu – coincidenţă onomastică –, s-a prăpădit în primul
război. Nea Samfir (nimeni nu i-a spus vreodată Zamfir) şi-a fixat gospodăria în Haţâna, cartier vestit şi
recunoscut ca atare, situat lângă Lacul cu Pământ Alb. De aici se merge spre Puţul cu Stejar – acolo era
via cu pepeni a copilăriei mele –, mai departe e Lacul cu Arţari şi, ceva mai încolo, spre dreapta, pădurea
de la Crucişoare. Ceilalţi doi : Ilie, lumea îi zicea Ştirbu – de ce, nu mi-e greu să presupun –, şi Marin, toţi
îl strigau Pirluş – greu mi-ar fi să spun de ce –, şi-au găsit loc pe această uliţă dreaptă ce alunecă potolită
până la gârlă.

Curtea lui domnu’ Octav atrage atenţia prin cât e de mare. În perimetrul format de uliţele vecine
putea încăpea un cătun întreg. Era acolo doar casa domnului Octav Chiricuţă, erau acareturi trebuincioase,
era foişorul inexistent în altă parte şi mai era casa domnului Traian, unul din fiii săi, temperament focos,
jucător de fotbal, posesor de bibliotecă – unde eu am citit „Apostol“, de Cezar Petrescu, şi „În lumea
dreptăţii“, de Brătescu-Voineşti. Şi mai era livada de la drum, cu pomi fructiferi şi tufe de coacăze. Când
am învăţat la şcoală despre vie şi livadă, m-am gândit la via noastră de la deal, iar poza cu acei culegători
de fructe uscate pe scări îmi vorbea despre ograda cu vişini şi meri a domnului Octav. Aveam şi noi o
curte plină cu zarzări şi meri timpurii. Dar nu foloseam scara pentru a-i culege. La domnul Octav aşa se
întâmpla.

Călcam destul de des în curtea domnului Octav.

Buti, pe numele său de elev Muscalu Octavian, îi era nepot, fiu de preot şi al doamnei Emilia, o
femeie frumoasă şi de treabă. Manşonul ei, folosit pentru a-i încălzi mâinile pe timp de iarnă, se deosebea
de al doamnei Ciobănescu, învăţătoarea noastră, doar prin culoare: trebuia să semene la fiecare cu haina
de blană. Una îl avea maro, cealaltă negru.
 Buti se dovedea un copil aşezat şi prietenos. A venit în clasă după începerea şcolii şi pentru el a
fost adusă o bancă de două locuri, pusă între sobă şi prima dintre băncile lungi. Sora lui, Vali, cu 2-3 ani
mai mică, va câştiga şi ea simpatie. Treceam uneori să-l luăm la şcoală pe Buti. Coana Lucreţia, soţia
domnului Octav, nu ne lăsa gestul fără recompensă : primeam fiecare o bucată de pâine albă, crescută
pufos, ca un cozonac. Ne-o înmâna Troculeasa, vecina mea, o ţigancă bătrână, pricepută la toate, cu gura
mare, dar atotştiutoare în ceea ce avea de făcut.

Coana Lucreţia, stăpâna, ne privea cu ochi buni şi zâmbitori. Soţul, domnul Octav, tăcut, potolit,
înţelegător. Avea domnul Octav o moară, avea batoză şi multe altele. Când tata era pe front, oferea, când
şi când, celor nevoiaşi, pe gratis, câte ceva din bucatele lui – mălai, făină. „Ţie îţi dau de două ori mai
mult, că ai copii“, îi spunea mamei. Era omul cu avere al comunei. A sfârşit prin a lucra la C.A.P. pe post
de contabil.

Despre conu’ Jorj, fratele lui cel cu casa la şosea, aproape de moară, ştiam doar că n-a supărat
niciodată pe nimeni şi că aştepta cu bagajul în pod ziua când ar putea fi ridicat şi dus la puşcărie. S-a
întâmplat să nu se întâmple aşa, viaţa i-a curmat-o bătrâneţea la el acasă. Satul se lăsa molatic pe
grumazul timpului, dus de apa evenimentelor. Lumi diferite sălăşluiau laolaltă, fiecare cu ale ei.
Desluşirea se făcea greu, apăsarea specifică unor astfel de stări la răscruce se simţea în diferite forme.

În toamna lui ’46, găseam pe zidurile şcolii fluturaşi cu semne electorale – soarele, ochiul. Auzeam
pentru prima oară nume de partide politice. Trei-patru bărbaţi, îmbrăcaţi la costum în plină vară, tăiau
arşiţa imposibilă a satului de câmpie purtând cu ei o existenţă trecută despre care ştiam puţin. Erau
pensionari şi nu deranjau pe nimeni. Li se spunea protocolar „Domnu’ Marinică“, „Domnu’ Alexandru“,
„Conu’ Petrică Caloescu“, „Fandroş“, acesta din urmă cu un defect la picior, obligat să se aplece la
fiecare pas. Funcţionari rurali, cu existenţă legată de leafa de la stat, înţelegători în ale politicii şi, când s-a
ivit ocazia, gustători din vrăjile ei („Era la ţărănişti“, „A fost la liberali“). Prin sat coborau tot mai des inşi
cu haine de blană, lungi până la pământ. Duminica răsărea câte-un camion de la Bucureşti cu bărbaţi şi
femei sfătoşi, gata să-ţi intre în suflet. Aduceau cu ei ziare, distribuite pe gratis, îndemnau pe tineri să
meargă, după caz, la şcoală, la meserie. Exemplul sovietic se insinua şi graţie lor, cu insistenţă şi poftă de
a rămâne. La 23 august apăreau pozele mai-marilor zilei – Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi, bineînţeles,
Stalin. Am auzit pe cineva zicând despre acesta din urmă: „Dacă l-aş întâlni, aş băga furca în el !“.
„Furca, în tovarăşul Stalin?“. Dar noi cântam deja pe scena serbărilor şcolare „Lui Stalin slavă, slavă-i
cântăm / Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm“. Refrenul se încheia convingător: „Stalin, far nemuritor ...“.
Şi atunci, cum?

Ceva diferenţă de înţelegere de la o generaţie la alta părea că există. Dovadă că îi reproduceam, la

orele de desen, portretul după tabloul din perete, în care chipiul şi mustăţile făceau toţi banii. La 21
decembrie, în prag de Crăciun, în sala unde nu se auzea musca, trudeam deasupra colii de caiet scrisoarea
personală, repet, personală, a fiecăruia dintre noi, cu sentimentele noastre de ziua de naştere a celui numit
generalissim.

Grijile legate de colectivizare au ajuns mai greu. Deocamdată, prudenţi, cei ce cumpăraseră păduri
– era şi cazul tatălui meu, ce se alesese cu un hectar de la o moşiereasă din satul vecin – trebuiseră să le
dea, pe gratis, statului.

Intervenise, în acei ani, un factor care îi unea pe oameni: foamea. Seceta anilor de după război
nivelase cu vioiciune diferenţa dintre familii şi persoane, anihilase orgolii, dinamitase reale sau pretinse
autorităţi. Vecinii ţineau să-şi vorbească, foştii duşmani se căutau, indivizi altădată dispuşi să ignore
lumea din jur căpătaseră subit pofta de a se şti ai satului. Lipsiseră ploile, troienele de colb stăpâneau
drumurile, căldura toridă săruta cu buzele morţii tot ce era verde. Războiul rămăsese în urmă, foamea se
dovedea prezentă şi neiertătoare.

La primărie se tot schimbau caii de poştă. Primarii veneau şi plecau. Ei erau de-ai noştri, alergau de
colo-colo pentru a face faţă unor treburi ce le înghiţeau zile şi nopţi. Nu ştiu pe ce considerent fusese ales
unul, şi nu vecinul lui. Nici înainte de război, când unii semnau prin apăsarea degetului cel mare pe hârtie.

Mi-l amintesc pe nea Marin Ghiburici, om de ispravă, dar prins în lipsă de inventar. Traversa
comuna de la o arie de treierat la alta – locurile de treierat se arătau cam aceleaşi în fiecare vară, pe malul
gârlii, în fânărie, spre Puţul cu Stejar şi în curtea morii, unde, în loc de tractor sau vapor, se folosea
volantul –, călcând în pulberea înfierbântată cu talpa goală, de cetăţean ce trăia din munca la câmp, şi nu
din plimbat limba în gură prin birouri. Din primul lui venit, ca stâlp de administraţie ce era, a ţinut să-şi
cumpere nu perechea de ghete la care ne gândim noi, nici măcar sandale romane, revenite – din motive de
sărăcie – în actualitate, ci ... un ceas. Mişca mâna pe lângă corp ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu
deregleze mersul sensibil al acelor fragile, iar când era întrebat cât e ora, asta făcea ca mai toţi copiii să se
pună bine cu el, simţindu-i mândria de proprietar, vârstnicii – cu aerul că toată viaţa lor n-au făcut un pas
spre pogonul de grâu de peste gârlă fără să ştie exact cât arată ceasul de mână. Când se vedea acostat pe
această temă, nea Marin ridica braţul la nivelul ochilor, îndoia degetele ca şi cum acestea îi blocau
vederea, cerceta încheietura dintre podul palmei şi spunea pe litere: „... şi   u-n  s-f-e-r-t !“. În funcţie de
interlocutor, mai scotea de la cutie şi altă metodă: întindea mâna, cu ceas cu tot, sub ochii împricinatului,
îndemnându-l amical la autoservire. „Ia vezi mă, neică, cât e, că tu vezi mai bine!“.

A fost la primărie nea Stan Deavlă, ruda noastră, om cu comportări ciudate şi, nu de puţine ori,
greu de stăpânit. A lucrat acolo şi nea Marin Cotolan, mai rotunjit parcă pentru trebăluiala din greu şi
alergătură cât încape. Observaţi că toţi avem acelaşi nume de botez, ca nea Marin, care lucra tot pe-atunci
la primărie.

Pe urmă, gata! Ne-au fost aduşi primari de la oraş. Nu se mai numeau demult aşa, iar stilul se arăta
a fi diferit, după cum şi felul de a gândi n-avea cum să semene cu ce fusese. Ştiau ceva carte, îşi scoteau
banii existenţei lucrând în fabrică şi fuseseră văzuţi buni pentru această demnitate locală, ce-şi trăgea
sufletul, în multe privinţe, prin anotimpuri tulburi.

Satul trăia din munca la câmp şi din grădini de zarzavat. Bogat nu era nimeni. Pricopsiţii de
altădată fuseseră decimaţi fără ezitare, iar săracii de atunci rămăseseră aceiaşi săraci, doar cu câţiva ani
mai în vârstă, cu forţe mai puţine, deci, cu copii plecaţi prin armată, foarte puţini căutaseră a ajunge la
şcoli la oraş, treaba la câmp se producea sub lovitura de cuţit a obligaţiilor faţă de stat, iar vocile, purtate
de colo-colo prin sat, ţineau morţiş să te convingă de faptul că singura scăpare din ghearele neputinţei are
deja un nume: colectivizarea.

Laţul se strângea. Prin comunele mari din apropiere fusese deja pus pe rol programul de dizolvare a
proprietăţii individuale în proprietatea „celor mulţi“. Se privea cu detaşare în acele direcţii, părea un
bombardament făcut pentru alţii. Ne aflam pe drumuri colaterale, departe de gări şi de şosele importante.
Poate şi asta să fi fost o explicaţie. Oricum, reacţiile se cunoşteau: „Să îndrăznească cineva să intre la
mine în bătătură, păi, nu-i tai picioarele cu toporu’?“ – spunea o vecină ori de câte ori se vorbea că au să
vină cei cu colectivizarea. Până atunci, primarii îşi scoteau pâinea cum puteau. De regulă, neputincioşi şi
superficiali. Aveau educaţie orăşenească, puteau regândi existenţa comunei prin pretenţiile vieţii fixate pe
alte coordonate şi standarde. S-a mers din rău în mai rău.
  

Drumurile din comună au fost, şi au rămas totdeauna, jalnice. Construcţia şcolii, obligată să-şi
mărească numărul sălilor de clasă, a evoluat după soluţii aproape groteşti, pe nimeni neinteresând cum
arată la urma urmei cea mai frumoasă clădire sătească. Existau, de dinainte de război, două pompe de apă
– una în curtea şcolii, şi alta la troiţă. Dispunerea straturilor argiloase permitea, chiar în satul vecin,
Gratia, existenţa artezienelor. S-au înfundat cu nisip, au ruginit, dar nu şi-a găsit nimeni vreme să facă la
loc ceea ce alţii, cu zeci de ani înainte, reuşiseră. Micul părculeţ din faţă primăriei, gândit ca o incintă
sacră unde ar fi trebuit să regăsim numele celor căzuţi pe front de la Plevna încoace, cu rare tentative de a
arăta cât de cât îngrijit, a rămas un petic de verdeaţă fără rost. Ziua de calendar pentru Sfânta Maria Mare
a perpetuat în comună un târg anual. Ani de zile a fost evenimentul nostru planetar. Copii şi părinţi
aşteptau înfriguraţi acest mijloc de august pentru a-şi da întâlnire în freamătul provocat de eveniment.
Satele din jur îşi puneau în mişcare căruţele şi, cu caii împodobiţi, luau în piept hârtoapele pentru a ajunge
să se boteze din bucuria semănată de sărbătoarea Sfântă-Măriei. Negustorii de mărunţişuri se ştiau cu
căutare şi porneau încoace, vânzătorii de dulciuri şi răcoritoare şi ei, organizatorii de distracţii erau
prezenţi cu lanţuri şi căluşei, fotografii de departe îşi purtau aparatul şi trepiedul pentru a ne fixa, pe
vecie, la vârsta de atunci. Bufetele cu mici şi bere îi atrăgeau pe gospodarii mai cu dare de mână, fericiţi
că, la auzul acordeonului, îşi pot permite o oră de tras sufletul în răsfăţul celor câţiva lei aruncaţi pe
tejghea.

Erau şi sunt condiţii ca toate aceste icoane să strălucească prin furtunile anilor, ca un drept câştigat
la sărbătoare şi inocenţă. Sigur, Bucureştiul se găseşte la o aruncătură de piatră, au călătorit mulţi la
Istanbul şi aiurea, zeci de flăcăi au lucrat prin străinătate, au văzut şi acumulat multe, de ce le-am pretinde
impulsuri nostalgice şi încrâncenări de dragoste pentru ce a fost ? De ce ? De dragul celor ce n-au avut
nimic din toate acestea. Al bătrânilor şi copiilor. Bătrânii au dreptul lor de a-şi reedita frumuseţi trecute,
copiii – de a se ataşa aceloraşi modeste legături de suflet cu satul şi obiceiurile lui. Vin şi azi destui la
sărbătoarea Sfântă-Măriei Mari, din sat şi împrejurimi. Sunt multe de văzut, se mai schimbă o vorbă, se
bea whisky, se ascultă la casetofoane muzică rapp şi metalls. N-are însă nimeni grija acestei sărbători, a
ţăranilor din sat ; ea curge precum Chiricanul, pe valea strâmtă şi neordonată, capabil să se umfle doar
atins de aripa întâmplării – ploile zgomotoase, viituri neaşteptate din sus de noi. Pe seama nimănui este şi
grija locului unde vor sta, într-o singură zi, mii, poate zeci de mii de persoane, teren gloduros, călcat în
picioare de maşinile de mare tonaj care se fâţâie de colo-colo, şi prin poiana târgului, cum i-a rămas
numele, restricţionat în anii ploioşi de bălţile ce fericesc gâştele şi raţele gospodarilor din împrejurimi, dar
nu fac nici o plăcere târgoveţilor şi nu participă cu nimic la bunul nume al localităţii.

Primarii au venit şi s-au dus, lăsând în urmă o imagine de oameni cumsecade, formulele
demagogice aduse cu ei în valiza de muncitori cu gura („fraţi ţărani“, „tovarăşi dragi“, „prieteni“,
„oameni buni“) şi ceva întâmplări, cum le-a fost felul lor.

Unul dintre ei, înalt, frumuşel, cu pălărie şi mustaţă a la Eroll Flyn, a rămas în memoria sătenilor
prin aceea că, din motive de consum de alcool, îl bătea nevasta – o doamnă corpolentă care, oricum, nu
avea nimic de făcut.

Un altul, i-am reţinut şi numele – Gheorghe Gheorghe –, juca fotbal. Era piesa de bază a echipei
săteşti – Lucescu şi Iordănescu ai ei. Pe lângă faptul că da goluri, ştia să-i adune pe ceilalţi şi mai ales să
rezolve cu dibăcie problemele adiacente, extrem de importante – curăţirea terenului de mărăcini şi
trasarea, printr-o brazdă arată, a marginii acestuia înainte de jocurile acasă, obţinerea de la pădurar a
tufanilor necesari pentru construcţia porţilor şi, ceea ce de regulă se dovedea a fi complicat, convingerea
rând pe rând a proprietarilor de căruţe să-i ducă şi să-i aducă pe fotbaliştii satului la meciurile în
deplasare.

şa se deschide binişor, descoperind în faţă noastră un bărbat puţin la trup, îmbrăcat cam pe apucate,
cu căciulă în mână. Să tot aibă vreo patruzeci de ani. El nu ştie carte. De-aia se şi întreabă doamna:
„Ce-o fi?“ Ţine sub braţ o traistă din care se văd ieşind colţurile câtorva cărţi. Învăţătoarea s-a oprit
în faţa tablei, vorba i s-a frânt la jumătate. Crezuse că vreunul dintre noi a uitat să vină la şcoală şi
intră în oră, cum nu prea este obiceiul. Ochii noştri îl studiază fără să clipească, aşteptând să ne
dumirim.

„Ce e, nea Ioane?“ – îl cam ia la zor învăţătoarea, deranjată de întreruperea lecţiei.

„Doamnă, Ginu ...“

Ginu era colegul nostru de clasă şi, cum i-am auzit numele, am izbucnit în râs. Băiat simpatic,
ghiduş de fel, care, abia acum observăm, lipseşte de la locul lui.

„Linişte! Ce e cu Ginu, nene Ioane?“

Fâstâcit de tot, nu se mai descurcă, mută căciula în stânga, iar cu dreapta aduce la vedere trăistuţa:

„Da, doamnă, Ginu este bolnav şi să ştiţi că d-aia n-a venit azi la şcoală. D-aia, să ştiţi“.

Învăţătoarea pricepuse, dar omul din faţa ei se frământa parcă prea mult pentru atâta lucru. Îl ştie,
stă prin capul satului, peste drum de moară. De lipsit mai lipseam mai fiecare, din felurite motive.

„Bine, nea Ioane. Ai grijă de el. Să-l faci sănătos“.

Dar nea Ion nu se depărtează.

„Mai e ceva, nea Ioane?“

„Da, doamnă, ştiţi, mi-era frică. Să nu-l daţi afară. Dacă vreţi, stau eu în locul lui. Mi-am adus şi
ghiozdanul.“
  

e depărtam de război, amintirile lui se cicatrizau încet-încet, dar nu şi dispăreau. Pieriseră flăcăi în
floarea vârstei, copii orfani creşteau care cum puteau, duşi de mână de mamele lor neputincioase ori
de bunicii disputaţi de bătrâneţe şi de boli. Doar în jurul focului, bărbaţii mai scotoceau prin taşca
amintirilor, aducându-ne în urechi întâmplări la care fuseseră martori.

Tătica îşi revenise din rana cu care se alesese la Kerci, se apucase de treabă, şi asta se vedea :
organizase grădina de zarzavat în luncă, vizavi de moară, săpase pentru asta un heleşteu adânc şi
amenajase canalele pentru aducerea apei până la şosea, pusese vie la Puţul cu Stejar, îşi găsea timp
pentru toate. Mama continua însă să asculte cu spaimă vorbele celor ce aveau radio, interpreta în fel şi
chip zvonurile despre venirea americanilor, auzise că se trimite asupra noastră bomba atomică, povestea
cum aştept la primărie zile în şir venirea poştaşului, dar scrisorile întârziau, relata despre reacţiile femeilor
de vârsta ei la vederea cărţilor poştale şi, mai ales, despre anunţurile lugubre privind pe cei căzuţi sau daţi
dispăruţi prin câmpiile ruseşti. Muriseră mulţi în Transnistria, la „Cotul Domnului“, cum se zicea la noi,
la Stalingrad.

Cu toate acestea, parcă o lovise cineva în moalele capului, vestea o găsise nepregătită şi acum
reacţiona exact ca atunci. O găseam retrasă în câte o cameră unde se ştia singură şi plângea. Frate-meu cel
mare, Gheorghe, urma să plece militar.

Se însurase, aştepta un copil, alţii îi purtau mai degrabă de grijă, ea nu se dezlipea de groaza anilor
când, cu patru copii împrejur, şedea şi tremura cu gândul la ce se întâmplă acolo, peste Nistru, şi la ce-i
putea aduce aşteptarea.

De plecat, a plecat. Abia avusese nunta. L-am dus cu căruţa unei rude până la Videle, la trenul ce
trebuia să-l petreacă la Giurgiu, centrul judeţului Vlaşca. Noaptea era frumoasă, noapte de toamnă, luna
ne-a stat deasupra capului, subţiind umbra copacilor de pe marginea drumului care nu se mai termina. Am
trecut prin Valea Lungă cu spaima hoţilor văzuţi aici până acum câţiva ani. Istorisirile se dovedeau
puternice şi sperioase. Vagoanele trenului personal gâfâiau sub greutatea flăcăilor rupţi din câmp, de-
acasă, de la plug şi de la cine ştie ce slujbuliţă.

Era şi cazul fratelui meu, înşurubat după întreruperea şcolii pe la primăria comunei, mai întâi
referent şi, în cele din urmă, notar, de fapt secretar, cum începuse să-i spună. Avea scris frumos, era
ordonat şi i se potrivea această muncă de birou şi de ins legat de treburile satului. Îl tot chemau pe la
instruiri, lucra nopţile sau şi le risipea pe drumul Giurgiului şi mai apoi al centrului de raion.

Când s-au desfiinţat judeţele, noi am intrat în raionul Crevedia, cu sediul la Bolintinul din Vale. Se
auzise chiar de posibilitatea ca raionul să fie instalat la noi în comună. Noi, copiii, nu ne mai încăpeam în
piele, în timp ce vârstnicii bombăneau: „Asta ne trebuia nouă?“ Îi deranja ideea că am putea deveni, peste
noapte, un loc călcat de venetici.

Am revenit acasă după-amiază târziu, era duminică, satul mi se părea pustiit. În odaia din spatele
casei, mama se da de ceasul morţii. A plâns toată noaptea şi, de cum plecase taică-meu pe nu ştiu unde, s-
a pus pe jelit. Soră-mea Vasilica – avea 13 ani – îi sta alături frântă de plâns. M-am alăturat lor două, până
la căderea nopţii. Când s-a întors tătica, ne-am oprit. Aşa se va întâmpla luni şi săptămâni de zile, ori de
câte ori taică-meu nu era acasă. O voi ţine minte toată viaţă aşa – torcând şi plângând. Dezgropase cântece
pe care le îngâna în anii lungi ai războiului, avea limpede în cap zeci de strofe cu cântece de vitejie, se
imagina stând de vorbă cu comandanţii, cerându-le îndurare pentru băiatul ei.

S-a mai liniştit când au început să ne vină scrisori şi, mai ales, la sosirea fotografiilor, dar liniştea
şi-a căpătat-o abia când s-a dus să-l vadă. Nu taică-meu, şi nu noi, copiii, ci mama a apucat prima drumul
Odorheiului. A tot mers în ţăcănitul personalului de Sighişoara, de la Albeşti a făcut la dreapta şi s-a
văzut la poarta cazărmii din marginea oraşului. S-a întors luminată la chip, domolită şi hotărâtă să ia
lucrurile aşa cum sunt. O preocupa doar oraşul în care fusese dat, departe şi peste mână. Zona deluroasă
reuşise să-i mai strecoare un ghimpe în inimă: „Dacă trânteşte o bombă pe dealul din faţă şi încă una pe
dealul din spate, acolo îi îngroapă“.

Plecările în armată au intrat în obişnuinţa satului, ele stârneau din ce în ce mai puţine
lacrimi, iar revenirile nu se mai deosebeau de reîntoarcerea acasă a băieţilor angajaţi pe la Bucureşti.

estea a căzut ca o bombă mare. A spus-o cineva de cum a coborât din Rată, la troiţă, ca şi cum l-ar fi
obosit ducând-o câţiva metri mai încolo: „Vine Maria Lătăreţu!“ Unora li s-au tăiat picioarele. Alţii
au pufnit în râs. S-o creadă el! Cei mai mulţi au început să se gândească cum are să fie. De obicei,
ambiţiile se făceau cu ai noştri. „Îl au ei pe Traian din Gratia?“ „Eu îl aduc pe Vasile de la Mârşa!“
Depindea de calibrul celor în cauză. Încă mai tânjeau fetele după fanfara celor din Pielea. Dar nu i-am mai
văzut de mult prin partea noastră. S-or fi apucat de altceva, eu ştiu! Dar Maria Lătăreţu, chiar aşa? Cum
dracu’ o fi făcând ăsta de-i ies?, ziceam despre socrul mare în cauză. Când cântă „Lătăreaţa“ la galenă,
toţi ţopăie pe lângă casca disputată aprig de cei mai mari. De auzit, cine n-a auzit-o? Dar de văzut, nu ştie
nimeni cum arată. O fi vreo jonglerie de-a ăstora din Târg, să le vină lume la nuntă. Când s-o apropia, or
să spună că s-a îmbolnăvit sau că s-a dus la ea la Gorj, sau găsesc ei ceva. Până atunci, pune-te pe
cheltuială: ţoale, bani şi câte şi mai câte.

Duminica nunţii. De Sântă Mărie se face târgul aici şi curge lume din toate satele. Ce s-a adunat
acum întrece orice măsură. Pe mesele lungi se scot bucatele. Nuntaşii au luat loc, mai devreme ca
altădată, pe bănci joase, fiecare bărbat lângă nevasta lui, vârstnicii – grupaţi, cei mai tineri – lăsaţi cu ale
lor. Din spate, se văd cefele proaspăt tunse, de parcă cineva le-ar fi lustruit. Se ciocnesc păhărelele cu
ţuică, se cinsteşte pentru miri, pentru socri, pentru naşi. Dar parcă nu i-ar auzi nimeni. Toţi trag cu
urechea spre poarta de unde trebuie să apară maşina de la Bucureşti.

Sunt emise păreri, se fac presupuneri: trebuie să fi trecut de Bolintin, cu un şofer aşa bun, este deja
la Crevedia, o să vină, n-o să vină? Miile de privitori au amuţit, de parcă ceva n-ar fi în regulă. O văd cei
din primele rânduri, cei mai înalţi, cei de pe gard, cei din vişinul de peste drum. Vorbesc între ei, spun cu
glas ridicat ce au de spus, îşi dau coate, se înghesuie şi se calcă pe picioare. E luată de mână să coboare
prin marea de oameni care ameninţă s-o strivească. O privesc, o admiră, o comentează, o contestă.

Când începe să cânte, vocea de privighetoare opreşte un timp suspiciunile. Dar vor începe iar, şi
mai apăsat: „Nu ştiu de ce, nu e ea!“. „Cum să vină, mă, tocma’ la noi?“ „Da-de-ce-să-nu-vină-mă-o-fi-
azi-în-liber-şi-a venit“, se aude unul cu voce groasă. „Ce, banii noştri nu merge?“

Când nu mai era nimic de făcut, s-a găsit unul să stige: „Aduceţi-l, Dom’ne, pe Lisandru. El a
văzut-o cu ochii lui la «Marea Neagră», atunci când lucra la Bucureşti“. Nea Lisandru nu era printre
nuntaşi. Greu să ieşi, greu să te întorci. Până l-au găsit, până l-au lămurit.

Trecea printre toţi, făcându-i loc, doritori să se lămurească odată. Cu o umbră de întrebare pe faţă,
fără să răspundă celor ce-l salutau în stânga şi-n dreapta, Lisandru înainta, căutând să prindă de la distanţă
cum stau lucrurile. A trebuit să se apropie de cortul unde era instalată orchestra ca să vadă bine chipul
concentrat al cântăreţei. A stat, a măsurat cum stă treaba, convins că de ce spunea el acum depind multe,
şi chiar aşa şi era. Numai ce-l vedem zâmbind ca unul care a făcut o afacere bună, satisfăcut şi folosind
cuvintele cele mai la îndemână: „Asta e mă, dă-o dracu !“

oi, copiii, aşa îi spuneam domn’ Petrică Cantoneru. Cei de vârsta lui îi ziceau „Petre“ sau „Băi,
Petre“. Îl chema altfel, cum nu ştiu, dar meseria lui, care nouă nu ne spunea nimic, asta era.
 Pe unde umbla duminica, cine putea spune? Noi îl vedeam duminica la MAT, cârciuma din târg
lângă care se juca, de Paşti, popice. Îi plăcea să stea la taifas lui don’ Petrică. Uneori, furat de pahar, uita
să vină acasă la masa niciodată începută fără el. Veneau nevasta şi fata, încercând a-i face semne prin uşa
deschisă. El vedea, dar nu le băga în seamă. Cum ajungea acasă, începea să le facă morală: „De ce,
suratelor, aţi venit după mine la bodegă?“ Pentru el nu era MAT, ca pentru toată lumea, ci bodegă.

De la o vreme, lucrurile s-au schimbat. Cum venea ora mesei, îşi încheia conturile cu vânzătorul,
saluta pe toată lumea şi pleca spre casă. Intra pe furiş în odaie şi se strecura sub pat, unde adormea cât ai
clipi. Era descoperit după sforăitul lui inconfundabil. Cu mătura în mână, nevasta se răţoia la el: „Petre,
ieşi afară, Petre, că te află lumea!“. „Nu ies, că dai“. Pacea se încheia în ploaia de jurăminte a
împricinatului că a fost ultima dată.

oamna, la ţară, are ceva din strigătele răzbunării. Un an din viaţă risipit între casă şi grija câmpului,
lunile de zile de odihnă pe apucate, de zbatere în trânta cu pământul şi cu licenţele vremii – iată-le
plătite prin ceva care ţi se cuvine şi te bucură. Ca şi seceratul – nu sfătuiesc pe nimeni să încerce
această pedeapsă, chinuitor travaliu fizic impus sub soarele de iulie –, culesul porumbului se dovedea
o cursă de rezistenţă. Cât era ziua de mare, făceai dus-întors printre rândurile de porumb pentru a
rupe ştiuleţii şi a-i colecta în coşuri. Venea tăiatul cocenilor, altă pedeapsă ce te scotea în câmp după
miezul nopţii pentru a prinde roua pe frunze. Dar îţi rămânea mulţimea grămezilor de porumb din
curte, a sacilor cu cartofi, a putinilor cu varză, a banilor, mulţi-puţini, adunaţi din vânzări. Luni de
zile ţi se întâmplă să nu ai în taşcă un ban. Dai pe datorie, luai pe datorie. Acum, sosea vremea lor, a
banilor. Trebuiau tot timpul, dar mai ales acum: cumpărat cărţi pentru copii, ceva îmbrăcăminte pentru
fiecare. De regulă, ploua. În mintea mea, toamna rămâne locul când, sub un soare moale şi blând, se culeg
viile şi se bea mustul abia scurs din boabe. Un fum de romanţă se înfiripă nevăzut şi pluteşte peste case şi
oameni. Eliberat de poveri, câmpul devine al tuturor, vitele se pot mişca fără oprelişti unde găsesc ceva de
ronţăit şi unde le e pofta. Ne simţim asemenea paznicilor puşi în acelaşi statut de răzbunare, când
concentrarea şi paza bună trebuiau să evite conflictul cu unul sau cu altul. Mergeam cât mai departe de
casă, ca un ecou al libertăţilor dobândite prin puterea toamnei şi reveneam în sat, urmărind cum coboară
pe cer bulgărele solar.

 
 

notimpurile la sat îţi lasă, mai accentuat ca în alte părţi, posibilitatea de a alege şi păstra, stopându-
le, pentru efect, detalii convenabile, culori apăsătoare, trăiri şi visări. Nu ştiu dacă o copilărie
petrecută sub palmierii din Hawaii mi-ar fi lăsat la îndemână posibilităţi de a delimita atât de corect
diferenţele de la o zi la alta şi de la un fel de a se numi al vremii la altul, de a le descifra
proprietăţile, harul, adâncimile. Aşa cum n-am descoperit la oraş, oricum s-a numit, parfumul
anotimpurilor sau încrâncenările lor doar de dragul de a arăta binefacerile schimbării, trecerii
caravelelor vieţii prin zodii de farmec şi tristeţi, de plin şi gol, de luminos şi întunecat, ca un preţ ce-
l datorăm întâmplării de a trăi.

rimăvara mi s-a arătat mereu ca un ghem de simţuri puse pe harţă. Scăpam de teroarea frigului şi de
apăsarea statului în încăperi, ieşeam la soare, ieşeam la iarbă, mergeam la pădure, sălciile şi pomii se
aprindeau. Mă necăjeau vântul neprietenos, sărăcia din casă, frumuseţea străină de aspiraţia mea de
copil care aştepta altceva.

Acel ceva sosea în cele din urmă şi mi-a trebuit timp să înţeleg că nu se cuvine să confund
primăvara cu luna martie la noi în sat, lună de post, lună nevoiaşă, lună de peticeală, de trecere spre
altceva, de tranzit, lună de aşteptare. Se reparau gardurile, se dregeau căruţele, plăpumile erau scoase la
aer pentru a-şi reveni după tăcerile iernii, dar noi nu ne simţeam în apele noastre. Astenia de primăvară,
asta trebuie să fi fost, o punere pe picioare fără musculatura pregătită să preia efortul de mers şi de
îmbucurare. Abia când mergeam după ghiocei şi viorele pe Godăneasca, în pădurea de la Puţul Popii, abia
atunci ceva se apropia de noi şi ne şoptea ademenitor: „Aveţi răbdare, şi veţi vedea voi, vă veţi
minuna ...“ Ne minunam, fireşte, de clipocitul pâraielor şi de ciripitul păsărilor revărsate peste pădure. „Ai
auzit cucul?“ – ne întrebam unii pe alţii şi aveam grijă să nu ne surprindă pupăza cu cântecul ei pe
nemâncate, nu cumva să ne spurce, semn rău pentru tot anul, şi de aceea îţi era de ajuns fie şi un strop de
sare pe limbă sau o gură de apă pe stomacul gol. Ne înviorau sălciile în mugur de Florii, risipa de floare în
curţile cu pomi, iarba ce se stabilea pe marginea şanţului, şi doar aşa acceptam să ne gătim în haine de
primăvară adevărată.

Veneau zilele când ierburi şi flori întâlneai pretutindeni, un mers spumegos al clorofilei te lua în
primire oriunde întorceai capul, te credeai asaltat de o năvală dulce a vegetaţiei, a păsărilor, a cântecelor şi
parfumurilor, câmpul căpăta sânge în obraz, totul prindea viaţă şi te trăgea înainte. Am avut, la un
moment dat, în gospodărie oi şi intra în grija mea să ies cu ele la pădure. Doamne, cât răsfăţ, să stai de
cum da colţul ierbii în stejărişul de la Puţul Popii sau Parchet (îi spuneam aşa pentru că era administrat de
Parchetul silvic). Mergeam peste vale, în pădurea unde se găsea o ordonată şi întinsă plantaţie de nuci,
singura de pe la noi şi, prin aceasta, de neuitat.

Mi-au creat bruşte sărbători mersurile prin zăvoaie, pe Dâmbovnic sau Chirican, sălciile, ca şi
salcâmii, părându-mi-se lăsate pentru noi, ţăranii, precum cei lipsiţi de alt mod de a mulţumi naturii decât
spunându-le vorbe de recunoştinţă cu ochii la darurile aduse cu ele la fereastra săracului.
 Aprilie şi mai, iată lunile adevăratei primăveri în satul meu de câmpie, unde, după mugurul salciei
şi pomul înflorit, venea salcâmul să albească pentru o vreme, ca un sigiliu, obrazul curţilor, peste care
pluteau pe gratis parfum şi polen de neuitat. Prin asta ne devenea drag salcâmul, prin floare, prin parfum
şi prin umbra lui, oferite cu dărnicie ţăranului, rămas insensibil la câte atracţii vor naşte prin alte părţi de
lume arbori de care, oricum, ei nu ştiu nimic – baobab, cocotier, palmier. Au copacii pretenţii uneori de
neîndeplinit, de aceea se şi feresc mulţi să ajungă în părţile noastre, ştiind sau bănuind că nu suntem în
stare să le facem pe plac. Salcâmul nu pare a fi atins de asemenea gânduri aristocratice, se mulţumeşte cu
puţin şi oferă atâtea. Stă cel mai aproape de sufletul ţăranului, stejarul este la pădure, el – uite-l aici în
curte sau la drum. Când te împinge nevoia, ajungi la el pentru a-ţi da folos acolo de unde nu-l mai poţi
întoarce. Creează nu arareori dispute. Doi vecini trăgeau cu ochii la salcâmul voinic, crescut în răzor,
gardul dispăruse de mult şi nu putea nimeni şti la cine în curte intra exact. Şi l-ar fi dorit fiecare, dar nu
îndrăznea, dintr-o sfială încetăţenită, mai ales că gândul rostit putea să întineze o prietenie veche, salvată
de la multe. Mai trecea o vară, şi salcâmul aţâţa interesele şi gândul celor doi. Ce-şi zicea unul dintre ei?
„Am să-l tai la noapte. Îl las doar cât să se ţină în picioare. Cum o adia puţin vântul, o să se prăbuşească.
De mă întreabă, dau vina pe asta“.

Cam aşa s-au şi întâmplat lucrurile. De cum a căzut seara, vecinul mai vârstnic s-a tras pe patul de
lângă sobă şi l-a luat somnul. Se culca o dată cu găinile. Celălalt, a luat securea şi, cum lampa se stinsese
la vecin, a asudat serios să termine mai repede. Când mai rămăsese cam o treime din grosimea
salcâmului, gros de tot la bază, tăietorul nocturn s-a oprit. A strâns cu grijă aşchiile sărite în jur – nu de
alta, dar prindeau bine la foc, s-a asigurat că în raza de cădere a salcâmului nu a rămas nimic ce s-ar putea
distruge. Până dimineaţă este timp să se tot gândească cum s-o dreagă cu vecinul.

Vântul, peste noapte, şi-a făcut datoria, suflul a trântit la pământ salcâmul văduvit de legătura cu
rădăcinile puternice şi răsfirate în toate părţile pentru a-l ţine drept şi de neîndoit. Dar când e să te
pedepsească Cel de Sus, găseşte el cum s-o facă. La toate se gândise tăietorul clandestin, mai puţin ştia el,
şi chiar nu avea cum, atunci, despre o aşa-numită limită de rezistenţă, pusă însă de acord şi cu cealaltă
limită maximă – de rupere. Se gândise omul că trebuie să lase salcâmul pe o bază de sprijin, cât să nu
cadă imediat. Dar de unde să ştie că această margine, neatinsă de topor, va fi mai rezistentă decât trebuie,
şi copacul se va încăpăţâna să cadă ? De căzut, a căzut. Dar, ţinut în loc de partea netăiată, trunchiul de
salcâm a cedat pe înalt, lăsându-se spintecat până la câţiva metri.

Arăta jalnic, precum litera Y înfiptă cu un picior în pământ, de unde refuzase să plece, coroana se
proptise pe undeva departe, acolo unde reuşise să ajungă, ţinând, dansator trist, aruncat în aer, cel de-al
doilea picior sau, dacă vreţi, ca o cârjă neputincioasă. Scandalul s-a domolit în cele din urmă, şi vecinii au
început din nou să se salute şi să meargă împreună la o cinzeacă. Un acord fifty-fifty s-ar fi dovedit mai
bărbătesc şi mai profitabil.

ara, la câmpie, e nesuferită. Lipsesc, de regulă, ploile, praful se adună pe drumuri şi în câmp,
dogoarea suge ca o ventuză vlaga aşezărilor. Oamenii se scoală cu noaptea în cap pentru a se muta
pe câmp, acolo unde nu se potolesc de dimineaţă până seara. Îşi permit scurte pauze, pentru o ţigară,
pentru a da fuga la capul locului şi a sorbi o gură de apă din bota ţinută la umbră. Singura pată de
lumină pentru noi, şcolarii în vacanţă, erau orele de scaldă. Ne repezeam, de regulă, în grup, ori ne
găseam acolo, în locurile gândite parcă pentru noi. Convenabilă, sigur, Coada Rece, dar cam peste mână.
Mai potrivit găseam scăldatul în zona dintre cele două drumuri, prin care se ajungea peste vale. Apa era
limpede, nisipul îndeajuns, iar sălciile făceau malul răcoros. Şerpuitor, ca orice apă de câmpie,
Dâmbovnicul face coturi numeroase printre maluri înalte şi zone de pietriş mărunt doar bune pentru
tolănit. Ne curăţam de praful intrat în toţi porii, săream într-un picior după baie pentru a alunga din urechi
picăturile strecurate acolo, sunând ca nişte boabe de porumb într-o băşică de porc umflată şi bine uscată.
În final, ne adunam în grup, luam de pe jos un pumn de pietricele şi, la comandă, le aruncam cu putere în
urmă, ca imediat să o rupem la fugă. Fugeam astfel de râie, dacă ar fi încercat să ni se lipească de piele,
boala urmând să cadă pe capul celui rămas ultimul.

Aveau loc reuniunile academice din vârful dealului. Sub dudul din poarta noastră sau sub salcâmii
lui nea Ilie, când şi când sub cel de la lelea Didina, de lângă gard, se întâlneau gospodinele. Cu treabă,
bineînţeles.

Care torcea, care avea de făcut cusături. Câteva doar, priveau şi ascultau. Erau bătrânele din vecini,
fiinţe trecute de pragul vârstei la care se mai putea pretinde de la ele ceva. Îşi duceau viaţa de pe o zi pe
alta, cel mult dând apă sau mălai la pui. Nu erau o povară pentru nimeni cât timp, nefiind atinse de boli,
nu împiedicau pe alţii să muncească. Un soi de şezători la lumina zilei, când câmpul aştepta ploile sau
rodul. Ce trebuia făcut prin casă se putea face şi la vedere. Ore în şir se sta la taclale despre câte în lună şi
în stele. Mai trecea pe drum câte un bătrânel, se oprea la sfadă, arunca o vorbă de duh şi pleca la ale lui.
Câte un copil aducea cana cu apă de la puţul din vârful dealului, avea careva ideea să ofere seminţe sau
câte un porumb fiert. În rest, se lucra şi se punea ţara la cale. Mama venea mai tot timpul, lelea Floarea şi
lelea Stana erau decanele de vârstă. Asta când nu se aflau acolo mama mare, lelea Lisandra, rămasă
infirmă din cauza unei mâini trăsnite de fulger, şi gâga Petra.

În cercul politic local se înscriau lelea Ioana, mama lui Stoica şi Dina, lelea Mariţa, mama lui Biti
şi Niculae, naşa, lelea Leana, lelea Didina, mama lui Oprea şi Marin, lelea Marghioala, nevasta lui nea
Badea, fiinţe muncite de viaţă şi bucuroase că îşi pot trage sufletul muncind.

La secerat mergeam şi noi, copiii mai mici. Când tătica a fost chemat sub arme, imediat după
naşterea mea, mama a rămas pe cap cu patru. Fata cea mare, Ioana, se prăpădise. Gheorghe, la 10 ani, era
stâlpul familiei şi luat peste tot la câmp – şi la săpat, şi la secerat, mergea la şcoală şi se gândea să ajungă
la gimnaziu; Maria, de 8 ani, prelua din treburi în gospodărie, dar trăgea vaca de lanţ şi ajungea să pună
mâna pe seceră; Vasilica, la 3 ani, avea misiunea de a rămâne în curte şi a nu deranja pe ceilalţi din
treabă. Pe mine mă lăsau acasă, în copaie. Venea mama pe la nimiez să mă alăpteze, fugind într-un suflet
înapoi pentru a ţine în mână mersul lucrurilor. Spre toamnă, mă aducea deja cu ea în braţe, aşezându-mă
undeva la umbră. Eram băgat în seamă când mă auzeau ţipând : mi-era foame sau vreo gânganie avea a-
mi zice ceva. Aşa am dus-o tot războiul. Pe tătica l-am revăzut, trimis acasă din cauza unei răni căpătate
în încercuirea de la Kerci. În noaptea de 21 iunie 1941, unitatea lui se găsea în Dobrogea, la Isaccea. La
miezul nopţii, tunurile au început să bubuie. O vecină, spunea tătica, s-a pornit să se vaiete cât o ţineau
puterile: „Aoleo, a început războiul ...“

Din când în când, mergeam în Fânărie, aşa se cheamă şi azi locul din sus de noi, spre şoseaua spre
Crevedia, pe unde treceau căruţe şi maşini cu soldaţi în uniformă, întorşi în permisie sau trimişi acasă pe
motive de boală. Mă nedumereau stofa înfăşurată în jurul picioarelor, avem să reţin că se numesc
moletiere, şi forma neobişnuită a şepcilor purtate de ei. Vedeam atâtea femei plângând când venea vorba
de cei plecaţi pe front, plângeau şi copiii când mamele lor începeau să plângă, dar constatam, fără a ne
explica prea bine de ce, atâta veselie când apăreau prin sat. Unii n-au mai plecat, erau suferinzi sau prea în
vârstă. Alţii n-au mai venit.

Când a fost luat pe front, Marin Geatără, vecinul nostru, a lăsat acasă nevasta şi doi copii. Nu i-a
mai văzut niciodată. Fusese internat la Caransebeş, rănit grav. Taică-său, nea Mitică, s-a dus după el şi l-a
căutat la spital. Ajunsese târziu. „Acu’ l-au dus, moşule, la groapă. Ăla desculţ“. Se întâlnise cu el pe
scări fără să-şi dea seama. Mama lui, lelea Floarea, lăcrima de câte ori îşi aducea aminte: „Auzi, desculţ,
să-l îngroape desculţ ...“
 Băiatul cel mic a lui nea Voicu Tincea, nea Mişu, nici el nu s-a mai întors. Intrasem în încăperea
scundă în care locuiau; afară se înserase de mult. Eu trebuie să fi avut vreo patru ani. El, îmbrăcat în haine
de soldat, mânca tăcut din gogoşile pe care lelea Ileana, într-un colţ, le prăjea în tigaia pusă pe pirostrii şi
în care lacrimile ei cădeau peste uleiul încins. Nu spunea nici unul nici o vorbă, fiecare îşi vedea de ale lui
şi nici măcar nu au băgat de seamă că le-a trecut cineva pragul. În puterea nopţii s-a dus, pentru a nu se
mai întoarce.

Nu s-a mai întors nici soţul verişoarei mele. Dida Oica trăieşte şi azi, la aproape 80 de ani priveşte
într-acolo. S-a recăsătorit între timp, are doi copii şi câţiva nepoţi din această nouă căsnicie. I s-a prăpădit
bărbatul, dar ea a continuat să creadă că nu va pleca din astă lume înainte ca soldatul dus pe front să-i bată
la poartă. N-a mers la biserică şi nu s-a cununat cu tatăl copiilor, tot stăpânită de speranţa că doar, doar ...
Într-o noapte, demult, războiul abia se oprise, o pasăre de noapte s-a izbit în fereastra odăii unde dormea,
a căzut pe pervaz, ca apoi să se ridice şi să zboare ea ştie unde. A luat acea întâmplare ca o veste ce
trebuie să-i vină de la el şi despre el.

n bal este un bal şi va fi mereu anunţat la fel, oriunde s-ar organiza. El nu va fi vestit decât drept
ceea ce este, un mare bal. Cu muzică, antren, surprize. Cu tombolă. Cu regina balului. Indiferent
cine răspunde şi duce totul în spate. Acel cineva este astăzi, joi, la mijloc de săptămână, nenea Radu.
Nu-şi mai încape în piele maică-sa, Troculeasa. Îşi strigă nepoţii de pe unde sunt, milităreşte,
anunţându-i că nu de ei îi arde. Acum în altă parte este bătaia peştelui.

E joi, dar toată lumea poate să vină. Vor fi mai mulţi dintre vecinii noştri din deal, prieteni şi
rude cu nea Radu, care se zbate de-adevăratelea. A vrut o nuntă „ca la rumâni“, a avut-o şi s-au
bucurat toţi ai lui de ce-a reuşit. Are boi pe care copiii lui îi scot la păscut alături de alţii din această parte
a satului. Un pic de vie, cât s-a adunat pe coasta dinspre livadă. Şi acum balul! Un afiş a fost pus la
moară, un altul în dreptul primăriei. Popescu sună din goarnă şi anunţă, cu o voce de om lipsit complet de
dantură, de câteva ori în piaţă şi la troiţă, evenimentul secolului: Balul de joi.

S-a dus lume, şi nu puţină. Lăutarii au cântat ca între ai lor. S-a jucat pe rupte. Mulţi nu crezuseră
în asta. S-a întâmplat să fie altfel. Zile şi săptămâni, ani de zile, toţi ai lui nea Radu – părinţi, copii, nepoţi
– se întreceau în a fixa pentru eternitate evenimentul aşa cum arată el: Bal ca la tica Radu, mai va!

Suntem la căminul cultural. El fusese chemat de noi înadins. Altfel, căminul şedea mai mult închis.
Era la mijloc şi situaţia că bibliotecarul n-avea decât cheia de la lacăt, directorul fiind singurul deţinător al
cheii de la broasca uşii dinspre şosea. Pe el îl enerva chestia cu lacătul: dacă trece cineva de la raion şi
vede lacătul ... Şi atunci, alerga după cheie. Acum l-am rugat din timp şi ne-a deschis. Dar era clar că sta
ca pe ghimpi. Se învârtea prin spatele nostru, în sala altădată duduind de picioarele clienţilor veniţi la
Mereanu, cârciumarul cel mai cu vad din tot satul.
 Acum, la cămin, eram doar noi, câţiva elevi, cu ochii la aparatul de radio prins în perete. Văzusem
în program şi ne-am înţeles mai mulţi să venim. A venit la timp şi directorul. Ne-a deschis aparatul şi am
fost lăsaţi un timp singuri. A revenit, crezând că s-a încheiat. Dar Sadoveanu, netulburat, recita din
Eminescu. Pauze mari, retrăiri adânci, respiraţii domoale, articulări potolite. Paşii, în spatele nostru, s-au
reluat. La un moment dat s-a lăsat liniştea. Un ţăcănit scurt, semn că radioul a fost închis. Ne dezmeticim
şi cerem să-l redeschidă:

– Lasă, mă ! Voi nu vedeţi c-a obosit ...

tă cu mâinile sprijinite pe piciorul drept şi se uită, când pe masa din faţa lui, unde sta, împăturit,
ziarul, când spre telefonul prins în perete, cu receptorul aşezat deasupra aparatului mic cât o jumătate
de cărămidă, când pe fereastra care dă spre uliţă şi spre parcul unde ar fi trebuit să se afle
monumentul cu numele eroilor din războaiele trecute. Aseară, târziu, fusese cineva de la plasă şi-l
instalase în post. Lampa avea sticla afumată, cu dâre lungi pe înălţime, cu feştila tocită, cu gazul, abia
vizibil, în vasul de sticlă albă, uşor verzuie. Nu ştia ce să facă cu mâinile, îşi tot mişca tălpile pe
duşumeaua frecată până la albire de cei veniţi cu treburi la primărie. Lumea tot aşa îi zice, deşi pe
firma scrisă cu litere strâmbe pe peretele de afară scrie altceva. El, în schimb, când va suna telefonul
de colo, va trebui să se conformeze, răspunzând clar: „Aici, preşedintilii!“ Aşa vorbea cel de dinaintea lui.
L-a auzit ultima dată, acum câteva zile.

Duminică. El nu-i va călca pe urme. Altfel, fusese gustată ideea aceluia de a invita căluşul în
primărie. Echipa de dansatori se oprise, cum era obiceiul, în dreptul porţii, unde lumea era strânsă, după
regulă, la o vorbă. Doar bărbaţii şi copiii, femeile fiind, tot după regulă, la biserică sau la făcut mâncarea.
Când jocul era mai în toi, a apărut în prag el, primarul. A prins o pauză în refrenele lor avântate, şi doar ce
i s-a auzit glasul: „Bă, bronzaţilor, la mine nu intraţi?“ Ăştia erau muzicanţii. Te pui cu ştabul satului? S-
au înghesuit care cum au putut în partea dinspre telefon a biroului. Ţambalul a fost pus chiar pe masa de
lucru a primarului. A rămas cel puţin jumătate din încăperea largă unde se ţin şedinţele. Dansatorii se cam
calcă pe opinci, dar nu se lasă. Cele două geamuri sunt date în lături pentru ca toţi cei câţi se înghesuie
aici şi în cadrul uşii să vadă minunea minunilor: căluşul în biroul primarului.

Abia de s-a auzit telefonul printre chiuituri şi tropăitul dezordonat al picioarelor obosite. Glasul, şi
el ostenit de secărică, al primarului dovedeşte vacarmul de acolo: „Aici, preşedintilii!“ Viorile gem sub
arcuşuri, dansul continuă. „Cine eşti? Aici, preşedintilii!“ Nu se leagă discuţia. Supărat că îl întrerupe
când îi e lumea mai dragă, renunţă să se prezinte şi aşază receptorul peste coardele ţambalului înroşit. O
sticlă apare, nu se ştie de unde, circulă din mână în mână. Doar la bărbaţi. Fiecare bea, se şterge cu
mâneca hainei peste gură şi dă mai departe. Şi iar iau dansul de la cap. Când a trecut timpul?
 În faţa primăriei duduie un motor de maşină. Pretorul, în persoană. Toate neînţelegerile de pe drum
i s-au limpezit. Un snop de vorbe grele se porneşte, la repezeală, la vederea bramburelii descoperite la
capătul drumului, făcut cu sufletul la gură. Îngrămădeala de afară s-a despicat în două la vederea omului
înalt, spilcuit, coborât din maşină. Cei de pe coridor se dau la o parte cu respect, împingând cu spatele
zidurile vechi, rămase fără var.

Când primarul l-a văzut în pragul uşii, i s-au tăiat picioarele. A încercat ceva aducând a salut, dar n-
a ieşit nimic. A simţit doar cum îi dispare sângele din obraz şi, dacă i-ar fi dat mâna, i-ar fi putut număra
bătăile inimii. Lăutarii au îngheţat, dansatorii au mai încercat câte ceva, dar s-au dumirit degrabă că n-ar
fi rău să cam părăsească scena. Dar pe unde şi cum?

Pretorul, el însuşi, a uitat pentru ce venise. Fusese stârnit de telefonul de azi dimineaţă, prin care nu
reuşise să afle decât nişte zgomote imperceptibile, chiuituri, zdrăngăneli, bătăi fără identitate. S-a lămurit
de cum a coborât val-vârtej din maşină. Nu scoate o vorbă. Nimeni nu mişcă, în aşteptarea
deznodământului. S-a trezit cu faţa brăzdată de zâmbet. Primul care s-a trezit din ameţeală este primarul.
Obrajii îşi recapătă paloarea, se şi miră un pic, i-a venit, desigur, şi glasul. Tuşeşte, să se convingă, şi-i
spune şefului, care uitase să-şi anunţe intenţia de a veni în control: „Data viitoare am să pun şi ursul să
joace în biroul notarului!“

Şedinţa de aseară ... Fără vorbe prea multe, fără prea multe persoane de faţă. I se spuse scurt: „Vei
fi cel mai mare aici în sat!“

Îşi căuta rostul pe scaun şi în biroul acesta, unde nu intrase decât cu interese de cetăţean. Ce-o să se
întâmple de acum încolo ? A câta oară îşi pusese întrebarea, de unul singur, pe şoptite, în gând, cu glas
tare, cât să nu-l audă copiii şi nevasta, acasă în tindă, unde dorm cu toţii, acum vara ?

Îşi apleacă privirea spre dreapta. Degetele de la picioare, mari, albicioase, unghiile pe care şi le taie
mereu sâmbăta, după ce se spală în albia cumpărată din târg, la Sfântă Mărie. Ochii stau acum pironiţi pe
mâinile aşezate, din nou, una peste alta, pe genunchiul drept.

Tresare. Este şi aceasta, în fond, o întrebare, o întrebare a sa, la care pot avea alţii părerile lor, dar
contează părerea pe care el însuşi o macină acum şi o vântură de colo-colo prin creier. „’Ai să trăieşti,
domn’ primar!“ – spune cineva care deschide uşa fără să facă zgomot şi aşteaptă cu respect răspunsul
pentru a putea avansa în odaie şi a strânge mâna proaspătului uns în scaunul cel mare. Tocmai se
hotărâse. Nici sandale romane, nici pantofi de pânză, cum văzuse la domn’ învăţător, când era el la
şcoală. Asta e! Din prima leafă nu se mai gândeşte să cumpere de nici unele. Sandalele pot să mai aştepte.
Îşi va lua un ceas. Agentul agricol a intrat tocmai când se şi vedea mergând spre aria de treierat şi întrebat
tare de un vecin: „Cât ai ceasul, nea Tudore?“ Iar el, încetinind pasul, privind cadranul nou-nouţ, pentru
a-l bucura şi mai tare pe vecin, să i-l întindă sub ochi, îndemnându-l: „Ia uită-te tu, mă neică, poate vezi
mai bine!“

 
  

nainte de război aveam cai ...“. Ăsta era greul lor. Şi tata şi mama, care îşi aduceau aminte, oftau din
adâncul plămânilor şi se duceau în urmă, atunci când, tineri fiind, le sta în putere să întreţină şi să
folosească la treburi caii.

Eu n-am văzut în curtea noastră decât caii altora, veniţi să facă ceea ce ar fi trebuit să facă,
dacă-i aveam, caii noştri şi ceea ce, cu siguranţă, făceau la vremea aceea caii lor. N-am fost un
Î împătimit al cailor, poate de aceea nici n-am simţit ca pe o palmă a vieţii absenţa lor din ograda
părintească. Poate şi din cauză că nu m-am dovedit prea îndatorat muncii la câmp şi proiectelor de
viitor trecând prin asta. Auzeam cum se laudă băieţii de vârsta mea că se trezesc până în ziuă pentru a
ţesăla caii, a le aduce grăunţe şi apă şi vedeam cum li se ridică un nor de pe frunte când îţi explicau cum
stau ei, caii, să-i mângâi pe gât şi pe coama abia pieptănată ca o freză de flăcău lăsată să fluture în spatele
urechilor. Pe timp de iarnă erau zile prevăzute pentru scosul pe uliţă al cailor în scopul de a le dezmorţi
muşchii adormiţi. Primăvara, devreme, erau îmbiaţi în trap uşor din acelaşi motiv, al revenirii sângelui la
ritmul obişnuit. Pe vară, duminica dimineaţă, mulţi alergau la gârlă pentru a le administra o baie în toată
regula şi sunt convins că nici ştrandurile Californiei nu le-ar fi dat atâtea satisfacţii. Pe cei mai chipeşi îi
vedeam duminica după masă la nunţi, înşeuaţi de gineri sau puşi să tragă la carul plin de lucruri date de
tata-socru miresei ce pornea la casa ei.

Trebuie să fi fost demult vremea aceea când caii noştri se zbăteau în zăbală înaintea porţii pentru a
fi lăsaţi să intre. Aşa cum era desenată gospodăria când eu am deschis ochii asupra ei, clar că din schemă
lipseau. N-am zărit pe nicăieri nici grajdul, nici obiecte care să le fi aparţinut – hamuri, zăbale, potcoave.
S-a întâmplat ca terenul de casă să se arate neprietenos prin aşezare şi conformaţie. Ca şi cum ai întinde o
foaie de cort pe patru stâlpi, fiecare de altă înălţime. Copertina, în astfel de situaţii, fuge din locurile de
mai sus, căutându-şi liniştea în punctele de echilibru, care, cum se întâmplă, nu prea vine, oricum nu vine
la noi. Locul nostru de casă stă ca prins în piuneze în marginea drumului, se vălureşte deasupra acestuia
spre coastă, dar şi în partea opusă, unde pintenul de pământ roşu se încăpăţânează să se rostogolească. Un
soi de pânză parabolică exclusă ecuaţiilor clasice. Unui matematician i-ar fi greu să fixeze, dintr-o singură
formulă, suprafaţa rezultată dintr-un capriciu al naturii. Cel dintâi blestem s-a văzut la facerea gardurilor,
fixarea bulumacilor într-o poziţie convenabilă şi stabilirea pentru traversele numite laţi, rolul ingrat al
preluării unor solicitări întâlnite doar pe la aripile de avioane. Pe ridicătură, cu spatele la vânturi, casa
părintească. Cu două încăperi despărţite de o tindă lărguţă, prin care se ajungea şi la camera mai mică din
spate, focarul, bucătăria noastră de iarnă. O uşă laterală da în hambar, unde se intra şi direct din spatele
casei. Astfel că tot ce ţinea de alimentaţie, de adus în casă pe aici îşi avea drumul. Intrarea din faţă, cu
fronton înalt, susţinut de stâlpi pe prispă în mozaic, era folosită doar de noi, şi mai ales de musafirii noştri.

Destinaţia camerelor s-a tot modificat. Spre curte locuiam iarna, în cele două paturi, soba încălzită
cu paie sau coceni, dinspre focar, făcându-ne fericiţi. Când locul acesteia a fost luat de una mai mică,
alături a apărut o plită scundă, pentru pregătit, la nevoie, mâncarea. Pe tabla încinsă de deasupra ei
puneam iarna la copt boabe de porumb.

Vara, noi, copiii, foloseam pentru dormit paturile puse în tindă, adică pe holul de la intrare. O
vreme dormeam în focar – când am început să rămânem mai puţini. Ne încălzeam de la plita mutată aici,
lipită şi ea de sobiţa din colţul încăperii nu prea mari, potrivită îndeletnicirilor de iarnă, fiecare făcând
câte ceva, comunicând cu ceilalţi, dar neîmpiedicându-se de ei. Iernile grele ne ocoleau pentru că acolo se
făcea cald şi ceva din atmosfera idilică a poeziei de manual cobora peste noi. În acele ierni am stat cu
cartea în mână mai mult ca oricând şi am învăţat atâtea versuri, cât n-am mai reuşit în restul anilor de
şcoală. Poate doar la 14 ani, cu vaca de lanţ, pe marginea şoselei, să fi izbutit mai mult. Acum învăţam pe
dinafară strofe din Cârlova, Alecsandri şi Coşbuc. Mai târziu fi-va vremea pentru „Zburătorul“ şi
„Luceafărul“.

Alături, cum spuneam, hambarul unde ţineam lada cu mălai, o cutie înaltă şi încăpătoare. Înainte de
a merge la şcoală, nefiind bun de treabă, şedeam în curte sau la poartă şi „păzeam“ casa. Pentru a fi
câştigat de idee, mama inventase o motivaţie cu miză: „Să nu pleci cu copiii departe, că vine baba Sora şi
ne ia mălaiul!“.

Baba Sora, una din cele câteva bătrâne care trebuie că se născuseră prin zodia Războiului de
Independenţă (o alta era Dobriţa, nevasta lui Vilău), îşi plimba trupul uscăţiv în lungul gardurilor, trecând
pe la rudele ce le avea peste drum de noi. De o bunătate proverbială, zâmbea de câte ori îi ziceai bună
ziua, arătându-şi dantura puţină şi roasă de timp. Erau, spuneam, câteva. Pe Sora şi Dobriţa, cele mai
vârstnice, nu le scotea nimeni din „babă“, cuvânt nefăcut să sune în cazul lor peiorativ, ci doar să statueze
o realitate. N-am ştiut niciodată din ce trăiau ele, şi cei din jur greu le-ar fi putut pretinde să spună cu ce s-
au ales de la viaţa lor, întinsă ca o năframă peste deceniile de existenţă cele mai orgolioase ale ţării în care
s-au născut şi aveau să se prăpădească, retrăgându-se discret, parcă pentru a nu deranja nici măcar acum
pe nimeni, dacă tot nu fuseseră în stare s-o facă o viaţă întreagă. Le spuneam „babă“ şi pentru a le deosebi
de femeile mai puţin bătrâne, dar şi ele măcar de vârsta lui Sadoveanu sau Arghezi.

În arealul bătătorit de noi, se găseau în această grupă de vârstă şi trăiri mama mare – Gâga Mialcea,
cum îi spuneau suratele din sat, sau, mai protocolar, Moaşa, şi ştiţi de ce – şi Petra lui Trăncuţă. Lor li se
adresa lumea cu un apelativ neexplicat de nimeni atunci şi desuet astăzi: „gâgă“. Gâga Mialcea (era
bunica mea dinspre mamă), Gâga Petra. Mai tinere un pic, Bufa şi Troculeasa. Le ştiam toţi astfel, şi
referinţele la existenţa lor nu se mai complicau cu alte podoabe de apelaţie. Alte două vecine erau, pur şi
simplu, Lelea Floarea şi Lelea Stana. Limbajul s-a metamorfozat. Părinţii nu-i scoteam din mama şi tata,
ori mămica şi tătica. Ei ni se adresau numindu-ne : maică, taică. Gâga Petra ne chema la ea zicându-ne
tandru: Gaică ! Cu excepţia Troculesei – femeie aprigă, crescuse mulţi copii şi se văzuse obligată să le
îngrijească şi nepoţii, ceea ce îi dezvoltase o fire extrem de viforoasă şi de autoritară –, cu excepţia ei, zic,
toate aceste bătrâne de pe dealul nostru păreau nişte ghemuri mişcătoare adunând doar bunătate şi
discreţie, împăcate cu viaţa şi cu gândul dizolvării ei la ora hotărâtă de alţii.

Mai erau câteva mai sus de noi – Lelea Sârba (soţia lui nea Ilie Tincea) şi cumnata ei, Lelea Ileana,
măritată cu nea Voicu. Făcuţi parcă de două mame diferite: Nea Ilie – înalt, arătos, dar sobru şi
necomunicativ, Nea Voicu – mai degrabă scund, vioi şi pus pe vorbă tot timpul.

Gâga Petra ne-a chemat, într-o după-amiază, pe toţi câţi eram la joacă, în curte. Avea nevoie de
ajutorul nostru. Trântise uşa, care s-a încuiat în urma ei, cheia rămăsese undeva pe corlată, în tinda care
ţinea loc şi de bucătărie, şi de celar. Casa avea desenul de dinainte de primul război, cu prispă înaltă, cu
stâlpi de lemn şi rezumată la două încăperi. Rămânea şansa de a intra unul dintre noi pe gemuleţul din
spate, ca apoi să descuie clanţa mare de metal aplicată în spatele uşii de la intrare. Ghinionul venea de la
faptul că, pentru a încăpea prin acel ochi de geam, trebuia să fii puţin la trup. Condiţie îndeplinită doar de
unul dintre noi, vărul Diu, şi cel mai mic, şi cel mai neînţelegător, din cauza vârstei, la ce are de făcut. A
fost strecurat prin fereastra pusă sus, spre streaşină, cu ajutorul nostru, dar, odată ajuns înăuntru, nu prea
pricepea ce mai rămâne de aranjat. El trebuia să iasă din încăperea respectivă şi să acţioneze o clanţă
aflată în afara razei noastre vizuale şi, deci, greu de descris pentru  a-i fi de folos. Chinul cerut de
pilotarea lui ne-a luat o grămadă de timp, dar a mers. A doua zi, istoria s-a repetat. Gâga Petra uitase din
nou cheia, ca şi amicul nostru mai tânăr, a cărui instruire a trebuit luată de la cap, nu cu puţine dificultăţi.

Ne lipseau bătrânii pe dealul nostru. Bunicii mei plecaseră de mult. Curtea în care stăteam a fost a
bunicului lui tătica. Tatăl, ca şi cel mai mare dintre fraţi muriseră pe frontul primului război. S-au ocupat
de el bunicii, care l-au lăsat „în pământ“. Bunicul meu dinspre mamă, întors cu tatăl său de pe front, a
zăcut împreună cu el în aceeaşi cămăruţă până s-a milostivit Cel de Sus să le uşureze chinurile, la scurt
timp unul după altul. Rămăsese naşul părinţilor mei, ţăran potolit, cu voce groasă şi blândă, cu mers rar.
„Fiiiiine!“, striga el peste gard când avea ceva de zis lui taică-meu. Faţă de vărul Vasile avea un respect
special – băiat de prăvăliaş, nu? – şi nu scăpa prilejul să-i spună mângâietor: „Boieru’, boieru’, ce face
boieru’?“ „Boierul“, evident, nu avea vreme de el şi prefera să nu-i răspundă, mai ales că aflase adevărul:
naşul Gheorghe nu prea sta bine cu auzul. Mai era nea Voicu Tincea, micuţ şi, cum v-am spus, tot timpul
zâmbăreţ şi glumeţ cu copiii. Un accident din tinereţe îl obliga să afişeze o infirmitate pe faţă – un cal îi
muşcase nara stângă –, care ni-l arăta nouă, copiilor, şi mai simpatic. Ticul verbal îl făcea inconfundabil:
„Acolo-şa“ plantat mai peste tot în frază. Lelea Ileana, soţia lui, întruchipa femeia mai tot timpul cu
treabă, tot timpul în faţa albiei de rufe sau a pirostriilor din vatră.

Vecin le era nea Ilie, frate-său. Vorbea doar când cineva îl împingea din urmă. „Sârba“ – venise în
sat de la Sârbeni şi toată lumea o ştia sub acest nume –, soţia lui, fire muncitoare, alerga cu spor de colo-
colo şi se omora să-i facă pe voie. Între casa lor şi a noastră, nea Mitică Geatără – adunat în el, fumător
înrăit, cam aspru se purta şi cu copiii lui. Venea să-mi ceară câte-o bucată de ziar pentru a-şi face ţigări
din tutunul uscat de pe acoperişul casei.

Să nu uit de Lelea Zinca, un fel de Ecaterina a II-a pe uliţa noastră, rămasă singură de tânără şi
obligată să se zbată pentru toate în gospodărie până ce a mai crescut nea Stoica, singurul ei copil. Casa lor
stă pe dreapta cum cobori pe Coasta Mică.

Casa părintească îşi păstra camera de la drum pentru musafiri. N-aveam radio, dar ziarul se citea în
casă şi ştiam ce e prin ţară şi prin lume. Acolo, în odaie, îşi primea tăică-meu musafirii, bărbaţi cu patru
clase ca şi el (de fapt, făcuse cinci, dar nu i le-a numărat nimeni), şedeau seara la o parolă despre ce mai
face unul sau altul, alde De Gaulle, sau Churchill, nume ce le pronunţau aşa cum le vedeau scrise în ziar.
Venea finul Costică – vecinul de peste drum, băiatul lelii Stana şi frate cu nea Lisandru, soţul lelii Didina
şi, amândoi, părinţii lui Oprea şi Marin, băieţi cam de seama mea. Venea naşul, stăpânul prăvăliei de
vizavi, naşul meu, nu şi al părinţilor. Şi mai venea, când şi când, nea Oprea, băiatul lui nea Voicu, un om
ce reuşea mereu să-ţi stârnească interesul. Povestea ce i se întâmplase lui pe front, de unde apucase să
aducă şi o fotografie alături de o rusoaică chipeşă, îmbrăcată în haină de blană. Înţelegătoare, lelea
Mariţa, nevastă-sa, o pusese în ramă, laolaltă cu alte poze de familie, dar avusese grijă să bage foarfeca
pentru a-i separa pe cei doi, aşa cum avusese grijă s-o facă şi viaţa, lăsând-o pe ea acolo, lângă nea Oprea,
zidar vestit, meseriaş polivalent şi narator cu farmec. Parcă îl aud istorisind de pe front: „Mergeam într-un
camion şi am simţit nevoia să mă ridic ca să vedem unde suntem. Chiar când mi-am îndreptat trupul,
treceam pe sub nişte pomi. O cracă mi-a luat boneta şi cât m-am gândit eu ce am de făcut, ajunsesem ca
pe la Mârşa ...“

Era numele unui sat la 10 km distanţă de noi. Nu prea se legau treburile, dar noi şedeam cu gura
căscată la povestitor, de parcă ne-ar fi spus doamna Ciobănescu, sâmbăta, în ultima oră de curs, povestea
Scufiţei Roşii fără a simţi nevoia să se uite în cartea de pe catedră. La fel vorbea şi cumnatul lui, nea
Lache şoferul. Umblat pe la Bucureşti, avea de spus tone de întâmplări de tot felul. „Când intrăm aici,
lângă Izvor, în cârciumă – că dacă s-ar vedea toţi banii care i-am cheltuit eu, casa asta nouă a lui nea
Dumitru nu i-ar putea adăposti – «La Tache», ne aşezăm şi cerem câte o cinzeacă. Radioul tocmai îl
auzisem că spune : «Atenţiune! Atenţiune! Trei avioane germane se află în drum spre Bucureşti! ». Am
uitat de cinzeacă şi de mama ei, ca să ajungem la adăpost. Era unul pe la Izvor ...“

Se întâlneau şi „făceau“ politică. Ei ştiau ce discutau. Auzeam pe finul Costică aruncând cu umor:
„Patrioţi, adică patru ’oţi“. Regele plecase din ţară, pe câmp cădeau afişe scrise în numele lui, care
începeau, invariabil, cu: „Fraţi români! ...“ „Auzi, bă, cum ne zice!“ – spunea câte unul, mai iute de mână
în a prinde fluturaşii găsiţi cine ştie unde. Pe la răspântie mai arunca cineva foaia pe care scria apăsat:
„Vin americanii!“.

Americanii tot veneau. „Dacă nu la 15, sigur la 1 ale lunii următoare“. „Europa liberă“, prinsă în
două-trei case din tot satul, lăsa să se înţeleagă asta.

Prin sat pe la noi trecuseră nemţii, mi-i amintesc cum circulau pe motociclete, în uniforme gri cu
dungi albastre. Jucau fotbal în livadă şi primeau de la gospodine străchini cu unt, pus cu vârf, să aibă de
mâncare. Ajunseseră ruşii, cu apucături de maidan şi mină de stăpâni. Erau şi acum nu prea departe,
apărând, când şi când, în GAZ-uri sau camioane de traseu lung, învelite în prelate kaki. Traversau
demonstrativ câmpurile, pe drumuri păcătoase, se arătau prietenoşi cu noi, care începusem să îngăimăm
ceva vorbe ruseşti. Dar speranţa ne era la americani, ei urmau să vină, să ne scape de toate relele.

Într-o zi ni s-a anunţat vestea cea bună : o bombă atomică ne va ajunge din urmă în ziua cutare, la
ora cutare. În ziua respectivă, ca unul ce ştiam cum stă cazul, mi-am fixat şi unde să mă aflu şi cu cine să
fiu alături la ora fatală. Mă uitam, la amiază, cum câţiva inşi mergeau la câmp, ori din neştiinţă, ori din
indiferenţă, vizavi de cataclismul aşteptat. Toată ziua, aveam 8-9 ani, mi-am consumat-o în a para, sub
diverse motive, îndepărtarea de acasă. Doream să rămân şi să-mi găsesc „sfârşitul“ acolo.

Casa, stropită în ciment gri, dar cu margini albe în jurul ferestrelor, avea inscripţionat sub streaşină,
anul terminării – 1939. Un an înainte de a mă naşte. Ea avea, în vecinătate, acareturile presupuse în orice
gospodărie obişnuită, dacă vreţi mijlocie, o gospodărie cu mai de toate, evident mai puţin caii, dar cu
destule din ce ai nevoie. Paralel cu drumul – perpendicular pe el şi vecin cu magazia de scândură pentru
grâu şi porumbul boabe – fusese construit pătulul, cocoţat – din motive de neînţeles – deasupra celor două
încăperi cărora noi le spunem firesc „Sub pătul“. În alveola din nuiele împletite erau descărcate coşurile
cu porumb, urcate greu pe scară, dar lăsate cu folos acolo, în bătaia vânturilor uscate şi departe de
umezeala aducătoare de mucegai. Sub pătul, în camera de la intrare, aveam bucătăria de vară, adică vatra
şi pirostriile, ţestul şi lada de mălai. Mâncam pe măsuţă scundă, cu trei picioruşe. Pe rotundul ei era pusă
mămăliga fierbinte, abia pregătită în tuci. După ce-şi trăgea sufletul, o tăiam cu aţă în patru sectoare egale
şi mai apoi în câte era nevoie. Bucăţile erau trase deoparte pentru a lăsa loc străchinii cu ciorbă sau lapte,
din care duceam la gură, cu lingură de lemn, fiecare cât reuşeam.

Încăperea de alături avea o singură destinaţie : atelierul familiei. N-am aflat cum ajunseseră ai mei
să fabrice lumânări. Prima participare a mea la diviziunea muncii în familie, înainte de a paşte oile şi de a
merge cu vaca la pădure, operaţie încredinţată mie pe la vreo 10 ani – am deschis ochii pe făcutul
lumânărilor. Ce puteam lucra la o asemenea vârstă? Tăiam feştilă. Firul de bumbac era trecut din sculul
de pe vârteliniţă, cu ajutorul sucalei, pe ţeavă. Operaţia următoare : pregătirea feştilei de la lumânare,
bucată cu bucată, prin tăierea firului de bumbac la o sculă numită, uşor de înţeles de ce, cuţitoaie. În
dimineaţa când urmau să fie turnate lumânările, părinţii se sculau foarte devreme pentru a încălzi cazanele
de topit ceară. Două erau motivele: cu cât mai pe răcoare, cu atât mai uşor de stăpânit era depunerea de
ceară. În plus, la ivirea zorilor, trebuia alergat la alte treburi. Curând, eram şi noi luaţi din strat pentru „a
pune“ feştile.

Parcă nici azi nu m-am săturat de somn din pricina acelor dimineţi sacrificate. Moţăind în faţă
rastelelor, înşiram firişoarele de bumbac, din loc în loc, pe vergele metalice, la o distanţă suficientă pentru
a nu se lipi între ele. Intra pe rol tătica: lua, una câte una, vergelele cu feştilă, le cufunda în cazanul cu
ceară topită, unde erau lăsate atât cât pe firul plăpând de bumbac să se depună un strat de ceară. Scoasă şi
ţinută în aer liber – cu cât mai rece, cu atât mai de folos, şi de aceea ne sculam cu noaptea în cap, de
teama căldurii de peste zi –, ceara se solidifica atât cât pe ea să se depună, prin înmuieri succesive, alte
straturi, până ce atingea grosimea dorită.

Aparent simplă, fabricarea lumânărilor îşi avea pretenţiile ei, care întreţineau în familie o constantă
atmosferă de disciplină şi cooperare. Fiecare avea ceva de făcut. Când se termina totul, ne duceam care
încotro, la şcoală, cu vitele, la grădina de zarzavat sau la treburi pe câmp.

În unghi drept, spuneam, magazia de cereale, făcută din scânduri şi sprijinită pe suporţi pentru a fi
învăluită de curenţi. Acolo erau deşertaţi sacii cu grâu aduşi de la batoză sau boabele rezultate din
„baterea“ porumbului. Alături, în dreapta, ţineam lemnele. Le tăia către seară tătica sau fratele cel mare,
eu având misiunea, de când mă ştiu, de a le duce în casă.

Curtea rezulta astfel secţionată în câteva suprafeţe distincte la întrebuinţare şi înfăţişare. În faţă
casei, grădiniţa, un mic dreptunghi delimitat printr-un gărduţ cât peretele faţadei. Aici creşteau flori, în
cele două ronduri amenajate de o parte şi de alta a potecii pietruite ce ducea spre fronton, străjuită de
stânjenei mov. Din trandafirii parfumaţi din grădiniţă ne făcea mama coroniţele cerute la trecerea clasei.
Un gutui străjuia fereastra dinspre drum şi câţiva corcoduşi firavi. Cu timpul, au apărut joardele de viţă de
vie, care, tot schimbate, au ajuns până azi, când casa de atunci nu mai există, alta mai modestă, dar mai
solidă luându-i locul. Casa, pătulul şi magazia delimitau partea exterioară a bătăturii destul de
încăpătoare. La nunţile de familie, acolo se monta cortul pentru a-i proteja pe nuntaşi de soare, de vânt, de
pretenţiile ploii. În spatele pătulului, aveam grădina pentru şura de paie, pentru cocenii de porumb şi
pentru floarea-soarelui. În lungul gardului se găsea coşarul şi, alături, micuţa, dar nu neînsemnata cocină.
Pentru păsări fusese confecţionat coteţul.

Jumătatea sudică a curţii era rezervată pomilor fructiferi. Nu pătrunseseră încă la noi în sat fructele
boiereşti. Aveam mulţi corcoduşi şi meri, câţiva pruni ţinuţi pentru a face din bobiţele galbene şi roşii
ţuică „de vară“, un lichid deloc tentant pe la case mari, slab alcoolizat, dar dovedit o binefacere pentru
gospodarul întors de la câmp, ostenit şi transpirat, vai de mama lui!

Duzii reprezentau o prezenţă distinctă în averea verde a familiei. Poarta de la drum era străjuită de
doi duzi uriaşi, singurii de pe coastă, drept care adunau la ora fructelor zeci de amatori. Unul singur făcea
dude, celuilalt zicându-i, corect sau nu, dudoi. În linie cu acesta, alţi doi, mai tineri, alcătuiau o formaţie
care ne prindea bine în bătătură. La umbra lor, vara, mama îşi primea vecine sau musafiri mai de departe
– torceau „fus după fus“, tricotau, coseau, se ţineau de vorbă. Frunza lor folosea de hrană viermilor de
mătase – gândaci le spuneam noi –, pe care, cât a avut fete de măritat, mama i-a crescut cu
conştiinciozitate şi cu o bătaie de cap inimaginabilă.

 
  
 
arcă ar fi coborâţi din poze. Chiloţi albi ca şi tenişii, tricouri albastre. Toată dimineaţa de duminică s-
au învârtit prin sat să-i vadă lumea şi să-i admire. Iar nouă, celor de vârsta lor, să ne plesnească fierea
de necaz. Dar fotbalist nu poate fi oricine. Ei însă, toţi unsprezece, erau. Băieţi de Bucureşti cei mai
mulţi, spilcuiţi, cu timp berechet la activ pentru bătut mingea. Veniţii în vacanţă fuseseră „chemaţi la
lot“. Tricourile le cumpăraseră cei de la căminul cultural. Doar numerele de pe spate trebuiseră să şi
le pună acasă. Fiecare, cum se pricepuse. Unele erau tăiate frumos şi fixate unde trebuie. Erau şi din
cele desenate stângaci sau puse pe dos. Nouă, deci, ne-a rămas plăcerea de a-i bifa, care pe unde-i
întâlneam. Şi de a ne lăuda, între noi, care am văzut mai mulţi.

Au plecat cu căruţele direct peste câmp, pe la Puţul cu Vârtej. Satul Buteşti este în partea aia. Toată
seara i-am aşteptat. Când am pierdut orice speranţă, ne-am dus la culcare, unul câte unul. Aveau să revină
târziu, după miezul nopţii, şi să se răspândească care încotro.

A doua zi, ne-am repezit pe la garduri întrebând, cu speranţa că o fi aflat careva. Ne-a lămurit unul
care, mai practic, s-a deplasat cu bicicleta până la primărie. A aflat totul şi acum trece pe unde poate să ne
ia piatra de pe inimă.

„Unş’pe zero pentru ei, unş’pe zero pentru ei!“. Striga de parcă am fi ieşit campioni
mondiali. Lăsa, pe unde trecea, otravă picurată în suflet şi pe rănile de dinăuntru, ce nu se vindecă
niciodată, dar abia după ce se depărta de noi, ne fulgera gândul acela cumplit, la care nu ne întorceam de
frică. Aşa umbla vorba: la 12-0 dai echipamentul celuilalt ... Un gol în plus, şi ne-ar fi luat frumuseţe de
echipament nou-nouţ. Pentru că, nu v-am spus, chiar şi cu numerele alea strâmbe pe ele, ce minunăţie
erau tricourile albastre ... !

 
15
   

ea dintâi iarnă pe care o ţin minte este aceea de după toamna în care am început şcoala. Aveam şase
ani, s-a zis în casă să mă duc la carte, iar acum îmi făceam conştiincios datoria, fără a fi nevoie să mă
împingă cineva de la spate. Mă arătam disciplinat şi, oricum, nici nu cred că aş fi putut face cine ştie
ce revoluţii în clasa mea, unde, fiind elevul cel mai mic ca vârstă, nu-mi sta în puteri. Mi-era drag să
merg la şcoală, dar, ca să fiu sincer, abia mai târziu îmi voi da seama cât am plătit graba de a intra
între copiii cu 1-2 ani mai mari, superiori mie şi ca atitudini şi putere de reacţie, dar chiar şi fiziceşte.

Iarna aceea era una afurisită, geroasă şi cu zăpadă multă, aşa cum secetoasă şi cu ploaie puţină
se va dovedi vara următoare.
 Vecin cu parte din colegii de şcoală şi chiar de clasă, mergeam împreună, ne mai şi apăram de
câini, dar mai ales ne ţineam de vorbă, ziceam bună ziua tuturor celor întâlniţi pe drum şi ne făcea mare
bucurie să-l zărim, pe băncuţa din faţa casei, pe nea Râcea, un bătrânel rotofei, în cojoc şi cu mustăţi albe
şi răsucite, căruia elevii mari, şi după ei şi noi, îi spuneam moş Ciorpec Ciobotaru. În mers normal,
drumul la şcoală cerea un sfert de ceas, dar arareori nouă ne lua mai puţin de o oră. Tălălăiam despre câte
în lună şi în soare, iar la răspântii, când ni se despărţeau drumurile, întârziam cât să epuizăm toate
punctele de interes, înscrise sau nu în agenda zilei.

Ziua avea ceva de gheţ solar. Vântul sufla prin lâneturile de pe noi de îţi frigea pielea. Evident, nu-i
mai ardea nimănui de palavre, aşa că ne-am grăbit, fiecare cum am putut. Eu m-am trezit singur pe drum,
îngheţat bocnă şi neputincios în a mai gândi ce am de făcut altceva decât a mă aşeza pe marginea şoselei,
cam la jumătatea distanţei dintre şcoală şi casă. Puteam rămâne acolo mult şi bine, dar m-a văzut un văr
de-al tatii şi m-am trezit luat pe sus de el. Şedea pe aproape. Avea ce avea cu taică-meu, pe care îl tot
bodogănea: „Şi tat-o ăsta, te lasă să ieşi din casă pe o vreme ca asta!“. M-a descălţat, mi-a frecat mâinile
şi picioarele până ce a văzut revenindu-mi glasul şi puterea de a mă mişca.

Altfel, bucuriile iernii ne erau aduse pe tavă tocmai de zăpadă şi de gerurile cele mari, graţie cărora
găseai peste tot nămeţi şi gheaţă şi puteai să te crezi la Cortina d’Ampezzo. Polul fericirii se localiza chiar
la noi pe coasta transformată, în plin sezon, în locul de maximă concentrare a veseliei. Nu mai trecea
nimeni pe acolo, era imposibil de strecurat printre săniile de diferite mărimi şi forme. Unii preferau să
desprindă de la căruţă marginile lucrate din lemn curb şi să curgă cu ele la vale decât să aştepte la rând,
doar-doar le-o împrumuta cineva o sanie adevărată. Săniuşul reprezenta o pasiune de timp liber, aşadar ne
vedeam acolo pe seară, nici vineri după masă, căci nu aveam zi scurtă, nici sâmbătă, căci S.R.L.-ul nu se
inventase, ci seara şi, bineînţeles, duminică toată ziua, cu grija de a ne fi făcut lecţiile pe a doua zi şi a fi
rezolvat ce aveam de făcut prin casă. Eu, de pildă, cu lemnele, nu că nu le-ar fi putut duce altcineva, dar
aşa era fixat prin regulamentul nostru de ordine interioară.

Pline de beţie se arătau a fi acele seri când ne dam drumul, din vârful dealului, pe sanie ca să
ajungem în vale, în dreptul lui Chiru, cele mai viteze dintre sănii reuşind să meargă chiar până la Giulu, în
şosea. „Iarna pe uliţă“, inutil de spus, putea fi considerată o palidă concurenţă la ce reuşeam noi în
materie de hărmălaie şi bună dispoziţie.

Rol de prinţese în spectacolul serii îl aveau cei din familia Chiricuţă. Domnu’ Traian, domnu’
Ionel, cu ei mai veneau şi alţii, aduceau o sanie lungă şi îngustă, cum la alţii nu găseai, pe care se
înghesuiau toţi. Cel din frunte avea în picioare ceea ce noi nu aveam şi nici nu ştiam ce e, şi nici n-am fi
întrebat, şi n-am fi ştiut nici dacă îi întrebam, că nu ne-ar fi răspuns: patinele. Lamele lucitoare tăiau
zăpada precum cuţitul felia de brânză şi conduceau sania. Se spunea despre ei că au prin pod şi schiuri,
scoase când şi când la vedere. L-am întrebat pe Buti, colegul meu de clasă, ce sunt schiurile, nu prea
înţelegea nici el, ca în cele din urmă să exclame: „A, lemnele-alea?“ Valabil atunci, dar nu şi azi, de când
cu fibra de sticlă.

 
  

ărăcia la sat îşi are, în aceste vremuri, formele ei de exprimare. Sunt lucruri care se văd.

Îmbrăcămintea, de pildă. Poţi împărţi în două lumea satului : cei cu ghete şi cei cu opinci. Cei
care îşi cumpără haine de la oraş şi cei cu grija de a-şi face cu mâna lor cât mai multe. Cei cu cojoc
nou şi cei fără. Cei cu haine de „bun“ şi cu ţoalele de purtare cam tot alea. De partea cealaltă, cei cu
un singur rând de haine, pe care le administrează după cum le iese. Se întâmplau la fel lucrurile şi cu
noi. Copiii de oameni mai cu dare de mână nu umblau niciodată vara desculţi. Aşa cum ei nu veneau
la serbare cu hainele de peste săptămână.

De 10 Mai – în 1947, singura dată când l-am serbat ca elevi –, câţiva au venit în costum popular şi
cu cocardă tricoloră peste mijloc. La mulţi trebuia să ne spele mama cămaşa dis-de-dimineaţă, duminică,
pentru a reuşi s-o afişăm curată, ca nouă, la ora urcării pe scenă când spuneam poezii.

Cu hainele noastre de copii, lucrurile erau bătute în cuie: de Paşti ni se făcea un rând – pe care îl
îmbrăcam prima dată în Ziua de Florii („înfloream“ ţoalele ... ). De Sfântă Măria Mare, la 15 august, când
la Cartojani era sărbătoare echivalentă cu Ziua Naţională a S.U.A. – deoarece se ţinea, ca şi azi, târg şi
eram călcaţi de săteni de peste mări şi ţări –, părinţii mei îmi făceau cadou o pereche de pantaloni. Mi-i
cosea, ca de obicei, nea Ilie Geatără. Solicitat până peste cap de comenzi, pe noi – copiii – ne lăsa,
evident, pe ultima postfaţă. Mie mi-i da peste gard pe la ora prânzului, când trebuia să plec la Târg. N-a
reuşit să fie mai darnic cu mine nici măcar când, ajuns flăcău, mă zoream să ajung mai repede în poiana
Târgului pentru a arunca ocheade după colegele de şcoală şi, deci, eram interesat să ajung acolo ceva mai
devreme.

Sau casele. Multe mai erau cele ce nu semănau a case.

Când am deschis eu ochii, casele cu adevărat însemnate puteau fi numărate pe degete. A domnului
Octav le bătea pe toate, parte şi din cauză că se lăfăia într-o curte mare cu pomi. Peste drum de şcoală
locuia domnul Petrică Caloienescu, într-o casă cu multe camere şi bine întreţinută. În partea cealaltă, spre
deal, rămăsese în picioare o clădire cu cerdacul pe pivniţă. N-am idee a cui fusese. A servit mai întâi ca
sediu al postului de miliţie, pe urmă acolo s-a instalat C.A.P.-ul, ca, în cele din urmă, să devină o crâşmă
prosperă.

Gospodării arătoase aveau şi vânzătorii de băutură şi ţigări – Mereanu, Ilie din deal, Fane. Nişte
case ca lumea, de pe la începutul veacului, mai aveau câţiva, de regulă oameni cu leafă sau predispuşi la
afaceri. Îmi amintesc de clădirea băncii, unde o vreme a stat familia Ciobănescu. Mai erau prăvăliile
încropite înainte de război de bărbaţi cu harul afacerilor, băieţi de ţărani făcuţi pentru negustorie. Lângă
primărie era o asemenea clădire, fără stăpân acum. Ulterior, s-a instalat acolo prima cooperativă de
consum, căreia foarte puţine dintre bătrânele satului reuşeau să-i spună pe nume, cel mai adesea preferând
„comparativă“ sau „parativă“. Lângă noi, mai spuneam, funcţiona prăvălia „La Neagu“, a naşului meu,
provenit dintr-o familie nevoiaşă, cu mulţi copii.

Pe drumul principal, la şosea, locuia Ştefan Rachieru („a lui Gogogea“), cu prăvălie mare şi
autobuz, devenit ulterior camion. Pe uliţa cealaltă, din faţa primăriei, către biserică, fuseseră mai multe:
pe colţ, peste drum de tuşa, sora mamei, prăvălia lui Badea al lui Ion Dragne – aici s-a aflat cooperativa
pe timpul cât gestionar a devenit vecinul nostru, Oprea Tincea –, încolo, pe stânga, lângă Tone, una mai
mică, iar pe dreapta, pe colţ, prăvălia Mariţii Nicului, care avea să ajungă bodega satului. Toate, clădiri
făţoase, cu avantajul măcar al unei camere încăpătoare.
 Prăvălie avea şi Murgoi, în Târg, în singura construcţie cu etaj din Cartojani. Lângă Troiţă erau trei
case la drum, toate cu gândul să fie mai mult decât locuinţă. Oprea Cantonieru avea prăvălie şi a început
la noi vânzarea de bilete loto. Alături, nea Nicu, vânzător şi el de mărunţişuri, vecin cu nea Florică. În
sfârşit, la o sută de metri, prăvălia lui Stoica Stângă, rudă cu noi. Când s-au năpustit copii mulţi la şcoală,
mai toate aceste clădiri au devenit pentru o vreme săli de curs.

Oamenii înstăriţi erau cei cu pământ, cu vite de muncă. Restul venea de la sine – animalele pentru
lapte şi carne, hainele, casa frumoasă, banii.

Lipiţi pământului se vedeau oamenii fără avere şi fără perspectiva de a o dobândi. Născuţi, cel mai
adesea, din părinţi săraci, lăsaţi să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta, în gospodării cu greu de suportat.

La încheierea războiului, majoritatea caselor te priveau prin ferestrele prizărite, ca să nu lase loc
frigului, în spate nu aveau decât un ochi de geam, cât să se poată deschide, erau cu pământ pe jos, văruite
în alb şi acoperite cu coceni de porumb.

Pământul, cât exista, devenea obiect de împărţeală între copii. Fetele obţineau mai mult, băieţii,
fiind băieţi, se mulţumeau cu puţin. O dată măritate, fetele se duceau după bărbat. Băiatul cel mai mic
rămânea în casa părintească. Din puţinul încropit în doi, urma să se împartă la cei de după. Puţinul
devenea tot mai puţin, pe măsură ce copiii erau mai mulţi.

Viaţa idilică de familie, de regulă binecuvântată de longevitate şi, la început, de înţelegere, mai
apoi de toleranţă reciprocă până la adânci bătrâneţi, n-avea şanse să se modifice prea tare. De luni până
sâmbătă, alergătură la câmp, vreme de trei anotimpuri. Iarna, strânşi în casă, fiecare îşi vedea de ale lui –
femeia torcând, cosând, împletind, ţesând la război. Mai ales mamele cu fete de măritat. Se confecţionau
ştergare de borangic şi cămăşi de tort pentru bărbaţi, pături de pus pe pat, preşuri de întins pe jos.
Bărbatul repara ce trebuia să aibă în primăvară tocmai bine de folosit: hamuri, căpestre, dregea cojoacele,
mergea la moară, se îngrijea de tăiatul lemnelor.

Legătura cu lumea se producea, de regulă, în zilele de duminică şi la sărbători. Biserica, locul unde
veneau cam aceiaşi, mai ales femei, ele având misiunea de a mijloci slujbe, pomeni, obiceiuri moştenite.
Vizitele în zilele de lucru îşi aveau rostul la rude şi vecini apropiaţi. Altfel, îi aduceau alături petrecerile şi
hora din sat.

Nunţile începeau întotdeauna sâmbătă seara, când mirele şi mireasa, fiecare la ei acasă, strângeau
meseni pentru a asista la ritualuri.

Ginerele se lăsa bărbierit de un flăcău, mireasa se gătea în faţa oglinzii. Petrecerea dura până spre
ziuă.

Duminică dimineaţă, centrul de atenţie se plasa în curtea miresei. Împodobirea viitoarei neveste lua
timp şi strângea în bătătura casei flăcăi şi fete veniţi să joace bradul. Ploconul adus miresei consta dintr-o
pâine rumenită, de casă, şi câteva mere, înfăşurate într-un ştergar. Arareori – era şi asta blazon de sărăcie
–, fetele nevoiaşe intrau în curte fără să poată aduce darul cuvenit miresei.

Sâmbăta după-masă, mirele şi mireasa umblau prin sat, independent unul de altul, pentru a-şi invita
prietenii la nuntă.
 Apoi, duminica pe sub prânz, mireasa se lăsa condusă de alaiul tânăr la una din fântâni, pentru udat.
Din găleata purtată de doi adolescenţi, fată şi băiat, se răsturna apă cu miresme de busuioc. Semnul
norocului. Duminică, la amiază, ginerele venea să-şi ia mireasa. Am prins zilele când, călare pe cal şi
urmat de alţi flăcăi călări, acesta participa la strigăturile şi ceremonialul de nuntă, încheiat cu Nuneasca.
Plecau la primărie, ajungeau la biserică. Seara, la masă, se servea separat în casele socrilor. Mireasa se
aşeza definitiv alături de bărbatul ei. Noaptea cea mare de chef abia începea. Se încheia la ziuă, cu
strigarea darurilor. Nuntaşii se revedeau la prânz pentru masa de despărţire.

Într-un fel sau altul, nunţile ajungeau peste tot. Rudele apropiate îşi aveau grija unii altora, roata
timpului le măsura viaţa şi în funcţie de aceste repere de sărbătoare, cu multe bătăi de cap, cu griji, cu
nevoi de bani. Dar existau, şi asta era de ajuns.

Mersul la nuntă însemna pentru oricine un eveniment, şi el merita pregătit. Sâmbăta dimineaţă,
bărbaţii se prezentau la nea Mitu, în Târg, pentru a-şi tunde părul, atât cât mai era la vârsta respectivă.
Astfel că, aşezaţi în lungul meselor, sprijiniţi în coate, lăsau la vedere cefele albe, proaspăt tunse,
diferenţiate doar de tonul aspru al pielii bătute de vânturi şi atinse de ger.

Hainele de duminică erau scoase din ladă şi aerisite. Cojoacele şi căciulile – după caz, pălăriile –
acum îşi dovedeau rostul. Ghetele lustruite, trase peste ciorapi de lână, tricotaţi în casă, lăsau piciorul în
voia lui, pe cei mai tineri îndemnându-i la joc. Horele nu se potoleau decât arareori, lăsându-i indiferenţi
însă pe cei trecuţi de o anumită vârstă, bucuroşi că îşi pot trage sufletul, la o sticlă de ţuică sau o cană de
vin, oricând la îndemână.

Când nu sunt nunţi, ele au loc, de regulă, toamna, după terminarea treburilor la câmp şi agonisirea
celor necesare – grâu, carne, băutură –, flăcăii se strâng în Poiana Târgului. Mai ales de Paşti se bucură
lumea de ieşitul la horă. Mamele stau pe margine şi privesc la cei prinşi în joc. Bărbaţii preferă popicele
sau o cinzeacă la MAT. Ca nişte cocoşi în arenă, flăcăii ciocnesc ouă roşii, aduse pentru ei de fetele cu
care sunt în vorbă. Oul spart prin ciocnire intră automat în proprietatea băiatului care s-a dovedit „mai
tare“. Un scrânciob pus în marginea poienii cheamă copiii la zbenguială. Luni, a doua zi de Paşti, se
înnoiesc hainele pentru însurăţei. Cât vezi cu ochii, costume îmbrăcate prima oară, pantofi şi ghete noi,
rochiţe şi baticuri luate să se potrivească. Marţi este ziua despărţirii de Sfintele Sărbători, dar până la
Duminica Tomii nu mai avem cine ştie cât. Sunt două săptămâni de la Florii, începute în muguri de salcie
şi pioşenie, continuate cu mersul la biserică pentru spovedit, la Denii – pentru a cânta Prohodul şi pentru
Înviere. Acum, ca după o nefirească uitare, de abandon al rosturilor fireşti, se întoarce fiecare la ale lui.

Balurile sunt rare. Se ţin la Cămin (în fosta crâşmă a lui Mereanu) sau la şcoală, spre disperarea
profesorilor care trebuie să poarte de grijă curăţeniei şi comportării dansatorilor. Mamele stau pe margine,
ţinând în braţe hainele fetelor şi ale băieţilor cu care vorbesc. Aşa am văzut-o pe mama la bal. Pentru
dans, spunea mândră că a fost o singură dată, după întemeierea căsniciei, alături de tătica.

Vin tot mai des, de pe la Bucureşti, musafiri. Trupe de teatru ambulante sunt mânate prin sate
pentru a atrage atenţia că există. O echipă de circ le-a îmbolnăvit pe fetiţele de 10 ani, care, văzând cum
se mlădie acele fiinţe pe scenă, capabile să se lase pe spate cât să prindă cu dinţii batista aflată pe
duşumea, au declarat pe loc: „Mă fac artistă!“ Un bărbat musculos îşi începea şi îşi termina numerele de
gimnastică aerobică spunând aceleaşi cuvinte: „Trăiască arta în slujba poporului!“ Nu termina-sem încă
clasa a IV-a, când am putut vedea, pe peretele de afară al şcolii, alergând cai mari şi focoşi printre păşuni
nesfârşite, verzi şi smălţuite cu flori. A fost cel dintâi film văzut de mine. Toată după-masa, staţia de
amplificare, „caravana“, a transmis, de pe discuri, cântece interpretate de Maria Lătăreţu şi Ioana Radu,
preotesele din topul preferinţelor muzicale la noi în zonă. A venit lume luminată, crucindu-se că putea să
existe aşa ceva.

Într-o seară, ne-a trecut pragul o echipă mai mărişoară de artişti. Nu ştiam ce le poate pielea, dar au
năvălit în sala din stânga cancelariei, acolo unde fusese amenajată scena pentru ei. Ne-am tăvălit pe jos de
râs. Chemau pe câte unul din clasă şi începeau să-i scoată bani din sân, din nas, din urechi. Se uita ăla
cruciş, cum de n-a ştiut până acum ce duce cu el ...

A venit şi scena cu ceasul. „Cine are un ceas?“ N-avea decât un singur om, lucrase pe la Bucureşti
şi boala lui fusese să aibă ceas. I s-a cerut politicos, l-a întins prestidigitatorului cu mâna îndoită, dar dacă
apucase să se laude cu el, treacă-meargă. S-a găsit şi o pălărie, s-a găsit uşor, mai ales că toţi care aveau o
ţineau pe cap. Schema e cunoscută: ceasul băgat în pălărie, pălăria izbită fără milă de colţul mesei,
provocând simultan chiuiturile celor doi proprietari: de ceas şi de pălărie „Băăă, ceasul meu, te priveşte,
mi-l dai cum ţi l-am dat!“ „Pălăria, băăă!“ Dezastrul s-a accentuat când din pălăria ameţită de atâta chin a
fost extras, în locul frumuseţii de ceas, un scaloi de ceapă, lunguieţ şi pricăjit. „Ceasul meu, ceasul!“ „Dă-
mi dom’le pălăria şi lasă-mă dracu’, mai bine nu veneam!“ „În loc de ceaseica – poftim ceapeica!“ –
spunea, surâzător, artistul, care se făcea că nu vede ce cutremur a provocat. Lucrurile au mai durat ceva şi
s-au potolit, spre împăcarea tuturor. A fost mai complicat cu unul dintre spectatori, venit afumat bine şi cu
chef de a se interfera în schemele trupei în maniera ştiută de la Moş Teacă citire. Pe la nişte numere de
„Uite-l, nu e“, protagonistul de pe scenă îl întreba mirat pe partenerul recrutat la întâmplare : „Ei, unde se
află obiectul?“ Cel în cauză privea aiurit şi nu zicea nimic. Dar intervenea din sală omul nostru: „Îţi spun
eu, mă, unde l-a pus, da’ ce-mi dai?“ Se ducea dracu’ toată atmosfera de mister, miliţianul venit şi el la
show era solicitat să intervină în interesul artei în slujba poporului, dar asta nu ţinea de el, turbulentul
fiind persoană importantă, de ! În câteva rânduri s-a repetat această reprezentaţie, susţinută cu un umor
involuntar de toată frumuseţea.

Ni s-a mai luminat puţin când au apărut aparatele de radio, patefoanele, televizorul. Schela de la
Roata, „Schela Cartojani“, a forţat uşa şi a introdus o altă vârstă a lucrurilor.

-au omorât pe Mică !

Vestea a ajuns şi în clasa noastră. L-am văzut la biserică, pe catafalc, cu un orificiu cât bobul de fasole
în barbă. Se auzise strigăt de la poartă în puterea nopţii, ieşise să vadă ce se întâmplă. A ţipat
zgomotul armei, urmat de căderea în gol, pe prispa casei. Locuia în satul vecin, dar rudele îi erau la
noi. Mitică Ştefănescu, frate-său, avea casa chiar în răspântie, acolo unde se face drumul spre
Crevedia, dar calea spre Roata şi Videle se prelungeşte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. N-a mai
rămas nimic din casa şi acareturile lui, care ocupau – ni se spunea – şi vizavi, grădina cu nuci.

Cine făcuse asta şi de ce – eram prin ’48 –, nouă nu ne-a spus nimeni.
  

Dar mai mult ca alţii, noi, copiii, luam seamă la astfel de întâmplări care speriau şi dădeau de
gândit. Un vecin al cumnatului meu plecase cu căruţa la Bucureşti. L-au adus fără viaţă din pădurea de
lângă Ciorogârla. Un tovarăş vremelnic de drum îi făcuse de  petrecanie, cu gândul la banii ce-i agonisise
în pungă. Un alt bărbat din Satul Nou – aşa îi zicem şi acum grupului de case de dincolo de şcoală, spre
Gratia – obişnuia, ca şi alţii, să vândă porumb la munte. Porneau cu căruţa plină în gura serii, îi prindea
dimineaţa printre dealurile Piteştiului şi, cum se nimerea : avea marfa căutare, opreau aici, credeau că o să
le meargă mai bine spre Vâlcea, porneau într-acolo. S-a aflat de el, după zile bune de lipsă de acasă, că a
fost omorât. Fără să fi avut altă vină decât că îşi făcuse rost şi îl credeau om avut. Trupul i-a fost găsit pe
undeva spre Titu. Capul, niciodată. În coşciug, ai lui au avut grijă să-i pună, acolo unde trebuia să i se
vadă fruntea, căciula pe care şi-o punea, totdeauna, la sărbători.

Tâlhăriile nu se inventaseră chiar atunci. După primul război, înfloriseră grupurile de tineri oţărâţi
care, în lipsă de treburi serioase, ori mânaţi de nevoi, ieşeau la drumul mare. Şedeam înconjuraţi de
păduri, pe calea spre oraş apucau oameni cu treburi, de regulă, nevoiaşi, cu cine ştie ce griji, sau cei cu
stare plecaţi, cu interes, la mari depărtări. Spre Videle, spre gară vreau să spun, li se ofereau mură în gură
condiţiile de la Valea Lungă, o şosea cât o zi de post, unde aşezările rămâneau la distanţă, ca şi birourile
de jandarmi ce ar fi putut interveni. Pe partea astălaltă, şoseaua nici nu părăsea bine Cartojanii şi ajungea
în pădurea de la Puţul Popii, mergea cât mergea şi întâlnea o alta la Podul lui Ţandără, de unde mai
rămânea o distanţa bună până la Crevedia. Pe acest interval dădeau lovitura flăcăii de pe la noi. Înarmaţi
cu bâte, opreau căruţele şi-şi făceau „dreptate“.

După treizeci de ani, povesteau de întâmplările de atunci ca şi cum ar fi citit din cărţile cu haiduci.
E drept, nu făceau moarte de om, dar nici lucruri serioase şi de iertat nu făceau. Şi, cum se ştia, le
făcuseră nu doar la pădure, ci şi prin sat. Povestea unul dintre ei, cu un aer de făcător de dreptate, cum
puseseră ei – adică vreo câţiva tineri făţoşi, cu mentalitate de derbedei – ochii pe unul dintre ţiganii din
sat cu ceva stare.

La noi, ţiganii veniseră demult, şi e de aşteptat să fi fost de la început liberi, ca oricare din sat, ţinuţi
să trăiască nu din lucratul pământului, ci din meserie. Ţiganii din Roata, din Zgaia, de fapt, făceau, şi
probabil fac, linguri. Le spuneam lingurari sau rudari. Am fost coleg de clasă cu copii şi nepoţi de-ai lor,
copii admirabili, cu tragere de inimă şi drag de carte, marcaţi, e drept, de starea de înapoiere a familiei,
fără învăţătură şi fără posibilităţi materiale cât de cât.

În Sadina ştiu doar două familii – una creştea porumbei rotaţi, iar cealaltă – Zdrelea – avea nume
bun ca făcători de pantofi. Băiatul lor, coleg de clasă cu mine, s-a dus la „Mociorniţa“, cum ştia el că i se
zicea la fabrica naţionalizată, unde a ajuns meşter apreciat.

La Gratia trăia un grup măricel de „costorari“, se ocupau de „spoitul“ şi reparatul vaselor de metal
(cositoreau), veneau prin sat când nu te aşteptai, strigând pe toate drumurile: „Spoi tingiri!“. Aveau faimă
în asemenea treburi. Îl drăcuiau pe Antonescu, având în minte câte păţiseră în Transnistria, duşi pe
vremea războiului, de unde veniseră puţini dintre cei plecaţi.

La Mârşa erau lăutarii.

În Cartojani, majoritatea ţiganilor locuiesc şi acum pe coasta începută peste drum de noi şi
coborând spre moară. Sunt câteva zeci de familii, unii au copii mulţi, alţii nu au deloc, majoritatea cu
scaun la cap, prietenoşi, legaţi de comună şi de prietenii ce şi i-au făcut. Au trăit din făcutul cărămizilor
pentru clădiri, operaţie ce presupune nu doar priceperea de a lucra şi usca micul paralelipiped de humă, ci
şi ştiinţa de a-l întări prin ardere. Unii avea animale. Pământ, nu. De aceea şi trebuiau să lucreze „în
parte“ pe la cei avuţi, mai ales la activităţi de neinvidiat – săpatul la vie, seceratul de grâu, tăiatul pădurii.
Ulterior, s-au dus cei tineri la oraş şi au învăţat meserii pe care le au şi azi.

Giulu, ajutat de băieţi – Petre şi Nicu –, era fierarul satului. Iocan al nostru, bărbat serios, sobru, cu
iuţeală de mână şi priceput, potcovea caii tuturor, făcea căruţe, încălzea cu foalele lui bucăţile de metal
care, odată puse pe nicovală, împrumutau orice formă. Spre gârlă, a prins la un moment dat cheag o altă
fierărie, cu care nea Giulu împărţea treburile. De lucru se găsea pentru amândoi. Noi le ziceam celor de
acolo cum meritau: Giulu de devale.

La şcoală nu făcea nimeni deosebirea între ei şi noi. Eram prieteni, băteam mingea (în stil de oină)
sau ţurca, mergeam la scăldat şi ne trăgeam unii pe alţii cu sania. Cu umor, mulţi dintre ei. Întâlnindu-i pe
trei dintre cei de vârsta mea, mama îi întrebase, tot mergând pe aceeaşi margine de drum, se obişnuiau
astfel de conversaţii pentru a face pe placul cuiva: „Care învaţă, din voi, mai bine la şcoală?“. „Eu primul,
Neagu al doilea şi Radu al treilea“. Adică ei trei, brazii din Sinaia. În vară aveau să rămână toţi repetenţi.
Suferinţa avea chipuri diferite.

Ilie a lui Bebe, vecinul de peste drum, primise o monedă de un leu pentru a lua de la prăvălia lui
Naşu un covrig. Era porţia lui din acea dimineaţă, poate chiar pentru toată ziua. Vede lângă puţ câţiva
băieţandri jucând rişca. Arunci în sus banul şi spui dinainte pe ce mergi : pajura sau cifra.

Ce se gândeşte el, ca în orice nuvelă de duzină – dacă aş câştiga, iau un covrig în plus, poate doi ...
Joacă şi, conform aceloraşi scenarii răsuflate, pierde. Cum să se ducă acasă fără covrig ? Şedea şi se uita
cum le merge jocul pungaşilor din faţa lui, de care se ruga într-una: „Dă-mi mă leu’, că a făcutără mama
ceai !“. Drept răspuns, când şi când, câte unul dintre ei se ridica şi-l repezea, făcându-l să se
depărteze:   „Du-te, mă, de-aici, că pun mâna pe tine !“. Revenirile păgubitului aveau acelaşi răspuns.

Sesizai la ei o demnitate aparte, efortul de a anula, sau măcar diminua, această păcătoasă privire de
sus a celor din sat. Ei erau ţigani, noi eram români. Îşi doreau, şi se potriveau când aveau prilejul, să iasă
în evidenţă: „Am avut o nuntă, ca la rumâni!“. Înainte de război, deosebirile se manifestau mai pregnant.
Astăzi, în puţine domenii s-ar putea vorbi de diferenţe voite pe scară socială.

Casele unora dintre ei arată a mici palate, petrecerile n-au motive să se mai simtă pe raftul doi. Pe
atunci însă, da. Aveau, unii dintre ei, gospodării de tot respectul, erau priviţi ca oameni de ispravă. Asta i-
a şi întărâtat pe mardeiaşii noştri.

Au plănuit o acţiune teroristă de tip Ku Klux Klan local, lipsită doar de uniforme, făclii şi restul.
Cum s-a întunecat, s-au pus pe treabă. Cu nişte sfori de tei au legat între ei stâlpii de la prispa casei unui
gospodar ţigan. S-au depărtat cât să-şi acopere spatele. Unul dintre ei a aruncat cu toată puterea o oală în
geam, făcându-l ţăndări. Îngroziţi, cei dinăuntru au ţâşnit pe prispă şi, de acolo, cu gândul să alerge în
bătătură. Veneau în viteză de la lumină şi cum atingeau piedica de sfoară erau aruncaţi cât colo. Pe cine să
mai pui mâna, când se dezmeticeau din căzătură, golanii inventivi se găseau departe.
 A trecut ceva timp până ce starea de siguranţă a pus stăpânire peste sat. Ca şi pe zonă, în întregul ei.

S-a vorbit mult, la noi, de cazul unui ţăran din Udeni. Mergea la Bolintin, la târg, să-şi vândă o
viţea. Plecase după-masă, să fie sigur că a două zi dimineaţă se va afla în obor. Zeci de kilometri. I se
putea întâmpla orice: să-i moară vita pe drum, să găsească un cumpărător în stare a-i oferi, ca în Ţara de
Piatră, o gură de rachiu. Dar câte nu se puteau întâmpla de natură să-i zădărnicească truda? S-a întâmplat
ce putea fi mai rău : a fost omorât.

Când să intre în Căscioreanca, pădurea dintre Crevedia şi Malu Spart, cea mai întunecată din câte
aveam de trecut în drum spre Bucureşti, de regulă pe jos, i-a ieşit în cale o bandă de ţigani. Au făcut
moarte de om pentru un viţel. Crucea din marginea drumului se găseşte şi azi acolo, pentru a aminti
cumplita întâmplare. Bandiţii au fost prinşi. Aduşi la locul abominabilei fapte, li s-a răspuns cu gloanţe.
Trupurile lor puteau fi văzute pe marginea şanţului zile în şir pentru luare aminte.

S-au liniştit acele ape. Se vor tulbura, cu timpul, altele.

m ajuns să învăţ la şcoala din Roata pe seama unei întâmplări. La noi în casă, a merge la carte părea
o glumă proastă. Fratele cel mare se tot chinuise să termine liceul şi a trebuit, în cele din urmă, să
renunţe. La Bolintin urmase gimnaziul, după care a ajuns elev la Liceul industrial „Şincai“. L-a
prins reforma învăţământului şi a trebuit să abandoneze înainte de bacalaureat. Se chinuiseră mult
părinţii – taxele, hrana, gazda, drumurile. Despre Garofeanca, proprietara ce-l adăpostea în Manu
Cavafu, se vorbea la noi în casă mai mult ca despre Spiru Haret. La stat mai puteai amâna cota de
grâu, dar datoriile la Garofeanca, niciodată. Fusese războiul, cu toate ale lui, cele două surori erau şi
ele oprite de la şcoală, una după două, cealaltă după patru clase.

Munca lor în gospodărie a fost considerată mai importantă. Mama nu învăţase deloc. Când a venit
s-o cheme, în ’20, omul primăriei a întrebat de Voicu, fratele cu un an mai vârstnic, care se prăpădise în
faşă. Mama-mare a spus ce a avut de spus, dar n-a mai dat şi amănuntul că fata, botezată Voica, de dorul
fratelui, are vârsta de învăţat carte. A zis bogdaproste că nu i-a luat-o din curte.

Veneam eu cu pretenţii. Cu terminarea clasei a IV-a, trăgeam după mine, fără să vreau şi fără să
ştiu, uşa şcolii.

În preajma începerii anului şcolar, umbla prin comuna Popeaşcă, aprodul primăriei. Se oprea în
intersecţia drumurilor, sufla în goarna dusă sub braţ şi, apoi, anunţa cu o voce imposibil de dezlegat:
„Ascultaţi, băăăă! Mâine începe şcoala! Toţi copiii cu ani de carte să fie în curtea şcolii de dimineaţă!“

Am alergat la taică-meu să-i duc vestea. „Şi ce dacă!“ – parcă îl aud. „Cu oile, cine se mai duce?“
Toată seara l-am pisat la cap până ce, a doua zi, complet nepregătit, m-am văzut plecat pe drum la Gratia.
De trei ani funcţiona acolo ciclul II, respectiv clasele V-VII. În fiecare dintre clase figurau şi consăteni
de-ai noştri, nu mulţi, dar atât că elevii cei mai buni îşi continuau cursurile. Noi, cred, eram vreo zece –
Trăistaru Aurel, Colfescu Viorica, Niţă Ana, Niţă Vasilica, Stanciu Maria, Muscalu Octavian, Arabagilă
Florea. Pe ceilalţi nu-i mai reţin. Plecam dis-de-dimineaţă, foloseam o potecă peste câmp, prin spatele
casei doctorului Borşianu, printre zarzavaturi. Ne întorceam tot pe acolo, la prânz. N-am fost încântat. Un
anume snobism al localnicilor, amestecat cu un lustru artificial din partea câtorva dascăli mi-au răcit
entuziasmul. Păream priviţi ca un fel de provinciali, veniţi pe nepoftite să luăm aerul celor de la oraş. Nu
doar noi ne găseam în această stare, veneau şi de prin alte sate vecine: Sârbeni, Udeni, Moşteni şi cam tot
aşa se întâmpla şi cu ei.

Domnul Pescaru, curat şi cursiv în explicaţii, avea ce avea cu notele şi catalogul. Teroriza prin
zgârcenie şi prin uşurinţa cu care depuncta, pe te miri ce motive, pentru ca nu cumva să te vezi cocoţat pe
podiumuri, meritate sau nu.

Problemele, pentru cei ca mine, erau două : lipsa banilor pentru a putea avea câte ţi se cereau la
şcoală – cărţi şi caiete în primul rând –, ca şi lipsa efectivă a timpului pentru pregătit lecţiile, deoarece,
cum veneam acasă, eram fie trimişi cu vitele la păscut, fie luaţi la treburi, unde o mână în plus, e drept
firavă, conta.

Într-una din orele de matematică, domnul Pescaru ne-a aplicat lovitura mortală. Ca şi cum n-am fi
fost noi bătuţi de Dumnezeu îndeajuns prin ceea ce ne lipsea, ni s-a oferit o demonstraţie de ce trebuia să
avem şi să facem. Pe catedră au fost aşezate cărţile şi caietele colegei noastre Popescu Teodora, dintr-o
familie de vază a comunei Gratia. Învelite în hârtie albastră, etichete scrise citeţ şi elegant. Îl încântaseră.
Metodic, cu răbdare, domnul Popescu a luat fiecare carte şi caiet în parte şi ni le-a prezentat, elogiind de
fiecare dată starea în care se găseau. Textul, repetat de nu ştiu câte ori, suna cam aşa: „Cartea de
geometrie va fi îmbrăcată în hârtie albastră, pe copertă în stânga, sus, se pune eticheta – şi se va scrie
caligrafic totul, aşa, ca la Popescu Teodora! Caietul de geometrie va fi îmbrăcat în hârtie colorată, pe
copertă în stânga, sus, se pune eticheta, pe care se scrie ... aşa, ca la Popescu Teodora!“. Cred că nici
numele lui Stalin, pe care îl evocam cu străşnicie şi în vers, şi în cântec, n-a fost amintit într-o singură oră
de curs atât de demonic precum numele frumoasei noastre colege. A fost suficient să se observe că
etichetele aveau un scris ceva mai aşezat decât al unui şcolar în formare. Nedumerirea s-a risipit pe loc:
„Le-a scris mama!“ Placa s-a întors, ca şi cum acul de la patefon, ignorând regulile jocului, s-ar fi
deplasat de la centru spre margini. Îl aud şi azi pe domnul Pescaru: „Să nu faceţi ca Popescu Teodora!“
Adică noi să ne scriem singuri etichetele. În ce mă priveşte, aveam perspective asigurate, mama nu
învăţase să scrie.

Când, prin curtea şcolii, zărea câte un zburdalnic urcat pe gard sau ţipând mai neprotocolar, doar îl
auzeai: „Cutare ! Două puncte scăzute în catalog!“ Accentul îl punea, nu ştiu de ce, pe substantivul
puncte. Probabil că asta şi da eleganţă şi autoritate frazei. Doar că cele 10 puncte se consumau rapid cu o
asemenea generoasă viteză de decimare şi ar fi însemnat, respectând promisiunile domnului Pescaru, să se
introducă în circulaţie şi scara negativă a notelor la purtare.

M-a ascultat domnul Pescaru la matematică o singură dată. Mi s-a părut că am ghicit-o, şi asta mă
făcea curios să văd cum se manifestă. A întârziat comunicarea aprecierii răspunsului meu, întocmai
arbitrului care, înainte de a se hotărî să dea sau nu penalti, vrea să revadă faza la televizor. S-a decis:
„Pentru răspuns, nota 9. Dar pentru că nu are caiet şi instrumente, două puncte scăzute în catalog. Deci:
7“. M-a deranjat mina lui de om, care, parcă scoate din buzunar nişte seminţe adresate mie, dar pentru a
nu mi le da pe toate, simte nevoia să-şi inventeze justificări. Ceva nu era în ordine. Domnul Pescaru arăta
ca un negustor care, grăbit să plece acasă, dăduse marfa mai ieftin şi acum îi părea rău de ce făcuse. Şi-a
mai trecut privirea peste catalogul unde urma să consfinţească media ponderată între ce ştiusem şi ce n-
avusesem, o sclipire pe frunte mi-a dat de înţeles că adevărata dreptate abia acum pogoară asupră-mi:
„Nu! Nu! Pentru răspuns – 8. Două puncte scăzute pentru că a venit la şcoală şi fără caiet, şi fără
instrumente, deci, nota 6 în catalog!“ Am impresia că dacă  aş fi trimis la şcoală doar caietul şi
instrumentele, fără ca eu să mă mai deranjez, aş fi avut şansa unei note mai acătării.

Atunci m-am supărat pe domnul Pescaru şi am înţeles că nu suntem făcuţi pentru a sta multă vreme
sub acelaşi acoperiş. A fost suficient ca, ajuns acasă, să mă vadă mama întors pe dos, să trebuiască să-i
spun cum stau treburile, ca s-o aud sfătuindu-mă: „Nu te mai duce, maică! Decât să te supere aşa“.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Existau şi alte motive de greutate, dar contribuţia domnului Pescaru, jur cu
mâna pe inimă, s-a dovedit binefăcătoare. În fapt, şcoala îşi deschidea internatul şi ne chema să ducem ce
trebuie pentru a fi găzduiţi – bani, alimente, cearceafuri. După experienţa cu frate-meu, de aşa ceva la noi
acasă să nu fi deschis gura.

Toamna următoare, câţiva consăteni s-au înscris la şcoala din cealaltă comună – Roata. Mergeau pe
jos, veneau zilnic înapoi. Am văzut în asta o şansă. Discut cu mama: „Ce-o să zică tat’-tău?“ Au vorbit
între ei şi am avut şi răspunsul: „Cu ce crezi tu că o să te putem îmbrăca?“ L-am convins să încercăm. A
doua zi, am luat drumul şcolii, care, ca şi cea din Gratia, era pusă în capătul celălalt al comunei. Pe drum
l-am întâlnit pe diriginte. Domnul Ţurlea preda matematica şi era nedespărţit de bicicletă.

Marţi, fiind zi de târg, am dat o fugă până acolo şi un coleg mi l-a arătat pe domnul Stelea,
profesorul de română. Îşi cumpărase o sticlă la lampă.

Dar prima păţanie am trăit-o la ora de rusă. Tânăr şi ambiţios, domnul Ion se apucase de învăţat
când aflase ce va preda. O făcea de vreo doi ani. Ştia cuvinte, învăţase gramatică şi se simţea bine la
catedră. Dornic să-şi ajute şcolarii, cam neîndemânatici la acest capitol, a programat teza pe primul pătrar
– anul avea patru asemenea segmente – , iar curând vor începe şi notele până la cinci – foarte devreme –
pentru a le putea drege nota la oral celor mai pricăjiţi.

Eu abia venisem, cursurile începuseră de mult, până ce mi-a intrat iar în cap mersul la şcoală. Dicta
textul ce trebuia analizat şi se plimba prin clasă. A observat că avansez greu, că nu termin niciodată fraza
la timp, de fapt, neştiind prea clar alfabetul, amestecam scrisul de mână cu cel de tipar. În plus, mă
chinuiam să scriu, la sfârşit, acel cuvânt repetat obsesiv, pe care oricum nu-l ştiam: tocica. M-a luat în
derâdere cu glas tare, atrăgându-mi atenţia că el îl rosteşte nu pentru a-l scrie literă cu literă, ci pentru a-l
însemna ca ceea ce este, adică semn ortografic: punctul. Mai arunca din când în când câte o  zapetaia, dar
nici n-o luam în seamă, că era prea lung cuvântul şi nu mă puteam ţine de dictare. Verdictul nu putea fi
decât cel aşteptat: 4. Noroc că luasem la oral un 6. Am urcat la 8 în pătrarul următor, iar pe ultimul am
luat 10.

Simţind că mă trage cartea, a recurs la un gest pentru care putea fi pedepsit.   Ne-a recitit mediile pe
primul pătrar, aşa din senin, fără să explice de ce şi fără să comenteze în vreun fel. Când a ajuns în dreptul
meu, am auzit media 7. O modificase pe şest, considerând că rimează mai bine cu notele ce au urmat
decât acel 5 chinuit. La o inspecţie, m-a pus să citesc tema la zi. Am bâlbâit îndelung în jurul subiectelor,
traducerea s-a dovedit dezlânată şi cu efecte lamentabile. Când a rămas singur la catedră, m-a chemat la el
şi, pe sub sprâncene, mi-a zis abia şoptit: „Este că nu ţi-ai făcut azi lecţia?“. Întrebare retorică. I-am
mărturisit că avusesem una din acele seri când, lipsindu-ne gazul, nu aveam cum ţine lampa aprinsă şi nu
putusem să învăţ. Am văzut, îmi zice, dar era prea târziu să pun pe altul.

Tânăr, venea din şcoala ce ţinuse bătaia aproape pentru a-i convinge pe elevi să se disciplineze şi să
înveţe. Pocnea fără milă când îi ofereai prilejul. La o lecţie mai deosebită, îl dezarma faptul că primii
elevi nu ştiau să răspundă. I-a urecheat pe măsură. Avea curiozitatea să afle câţi ştiau, şi ne-a luat la rând.
N-a ştiut nimeni, drept care ne-am văzut croiţi unul mai abitir ca celălalt. Mi s-a părut normal, unitatea de
măsură era, firesc, aceeaşi. În pauză, pe un colţ de culoar, aveam să-l aud împăcându-mă: „Tu să nu te
superi, dar eu nu puteam proceda altfel!“.

Carte am învăţat de la domnul Ion, care, cu timpul, a renunţat la impulsurile corective, devenind un
dascăl foarte drag şi apropiat elevilor. I se şi întâmplase ceva urât, unul din foştii şcolari, trecuţi prin ciur
şi dârmon la orele lui, găsise cu cale să se răzbune. Era în vara când domnul Ion îşi făcea casa de peste
drum de primărie, se mai ajuta cu unul, cu altul şi intrase în curte la tatăl băiatului să-l roage de o căruţă
de pietriş. Atât i-a trebuit flăcăiaşului, în amintirea acelor lecţii straşnice de chelfăneală. Cu o cărămidă în
mână, s-a strecurat pe la spatele musafirului, aşezat pe nişte lemne răsturnate în curte, şi i-a aplicat-o cu
forţă în cap. A fugit cât l-au ţinut călcâiele, de spaima lui taică-său, şi nici n-a venit acasă decât a două zi.
Când s-a întâlnit cu domnul Ion, cu capul înfăşurat ca un şeic, a trecut pe partea cealaltă a drumului. „M-
ai nenorocit, uite ce mi-ai făcut“ – a apucat să spună dascălul luat la ochi. „Dacă aţi şti de când v-o coc,
dom’ învăţător! Aţi uitat câtă bătaie am mâncat eu?“

Domnu’ Ţurlea ne pigmenta lecţiile de matematică cu citate din lecturi de tinereţe. Preda bine şi
asculta atent ce răspundeai, având pretenţia să rezolvi problemele pe metoda la zi şi nu să ajungi la
rezultat prin aprecieri băbeşti. Când crea pauze de respiraţie, plasa felurite expresii sau anecdote
faimoase. Lecturile ne erau încă firave şi prindeau bine micile istorioare de care se vor lega informaţii de
mai târziu.

 Dânsul avea şi şefia şcolii şi, ca director, ţinea ca treburile să meargă bine. Venise, din câte am
înţeles, după şcoala pedagogică, se căsătorise în comună cu doamna Anişoara, din familie răsărită, şi îşi
făcuse o casă frumoasă în marginea satului, spre Sadina. Am intrat în câteva rânduri acolo, când doamna
hotăra să-mi servească ceva de mâncare pentru că nu mai era timp să fug la mine acasă. Ne leagă pe toţi
de doamna Anişoara orele de istorie şi geografie, pasionante şi încălzite de un stil limpede şi mieros, ce
ne îmbia să folosim prilejul pentru a părăsi sala de clasă mai bogaţi. Înainte de a călători şi de a citi cărţi
de călătorie, mi-au încălzit imaginaţia lecţiile doamnei Anişoara.

În sarcina domnului Gogu Florescu intra să ne înveţe o mulţime de lucruri – fizică, chimie,
botanică, zoologie. Îi plăcea să ne ţină de vorbă, se lăuda cu reuşitele elevilor şcolii noastre la şcoala
pedagogică şi nu-i ierta nu ştiu cui dintre foştii ucenici afirmaţia că „despre asta n-am făcut la
elementară“, adică la Roata. Atitudine reprobabilă să vorbeşti de rău pe cei ce te-au şcolit.

Greul îl ducea domnul Stelea, care trebuia să ne înveţe gramatica şi să ne îndemne să citim.
Corpolent, cu mers legănat, marcat de ticuri faciale rămase de pe front, îmbia utilul cu plăcutul. La fiecare
teză ridica elevii în picioare, în ordinea crescătoare a notelor, prilej de a comenta şi explica, dar şi de a-i
lăsa să se umfle în pene pe cei din vârful clasei.

Întrebam de sensul unor cuvinte şi mă trimitea la dicţionarul lui Şeineanu, ţinut în rafturile de
acasă. Aveam acces la această bibliotecă de familie, plină cu titluri şi autori rasaţi – Hugo, Shakespeare,
Tolstoi, Sofocle, Euripide, Slavici, Rebreanu. De acolo am citit şi „Crimă şi pedeapsă“ la 12 ani. Ionel, cu
un an mai mic decât mine, îmi devenise prieten şi, prin el, obţineam ce doream.
 Domnul Stelea se dovedea aspru cu noi, elevii. Cine nu-şi făcea lecţiile era pus să scrie tema de mai
multe ori. Obraznicii se vedeau ameninţaţi sau chiar scoşi la colţ şi ţinuţi după ore, ca pedeapsă.
Admonestările lui însemnau luatul de perciuni şi invective nevinovate. Nu l-am văzut ridicând mâna
niciodată asupra cuiva.

După o pauză în care năduşisem alergând prin curte în căutarea mingii de cârpă, ne trezim în clasă
cu domnul Stelea, însoţit de cineva. Era inspectorul de la raion. Ne-am potolit repede prin bănci. Ritualul,
cel bine cunoscut: „Ce avem pentru azi?“

Trebuise să învăţăm o poezie. Îşi făcuse un obicei: când nu avea de dat pentru acasă o temă anume,
domnul Stelea ne punea să învăţăm poezii. Ne-a pus bine. „Cine doreşte să spună poezia?“ Ca niciodată,
toată clasa ridică mâna. Domnul Stelea crede că a dat lovitura şi-mi pronunţă numele. Inspiraţie
catastrofală. Am spus primul vers, la al doilea am avut ezitări, pe al treilea a trebuit să-l reiau de câteva
ori pentru a-l putea duce la cap, iar pe al patrulea nu mi l-am mai adus deloc aminte. Penibilul putea fi
depăşit în multe feluri, evident împotriva mea.

Domnul Stelea a preferat soluţia care îi pica cel mai prost. „Acum, eu sunt convins că nici unul
dintre voi nu a învăţat poezia pentru azi“. Putea fi contrazis de careva din clasă, ce tot aştepta să-mi dea
peste nas. A întrebat, totuşi: „Mai vrea cineva să încerce?“. Măcar atunci s-ar fi putut manifesta vreunul
dintre colegii dornici, în mod firesc, să se afirme. N-a ridicat nimeni mâna. Deşi începusem prin a ne arăta
toţi viteji nevoie mare.

În ochii domnului Stelea, eu unul, nu m-am uitat multă vreme.

redeam că totul e aşezat aşa cum sună regula generală : premianţii se aşază pe scenă, să-i vadă
lumea, cu diploma în mână, după merite, adică după note. Când auzeam de cineva că este premiant,
la note mă gândeam.

E trecerea clasei şi, în curtea şcolii, părinţi care aşteaptă serbarea. Noi ne ştiam pe post de
mirese şi ne mişcam de colo-colo, ca la iarmaroc. Ritualul se dovedeşte simplu de tot, ca şi anul
trecut, ca şi cu 50 de ani în urmă. Dirigintele îşi cheamă pe scenă laureaţii, le înmânează diploma,
eventual o carte. Învăţam într-o clasă silitoare, cu fete şi băieţi cu gândul la carte, în general copii
nevoiaşi, fără alte distracţii. Nici n-ar fi avut către ce să se îndrepte la acest capitol. Cât era anul de mare
ne întâlneam de luni până sâmbătă în clasă, când aveam cor, ne strângeam la un loc. Când şi când,
duminica, aveam serbări. Jucam nişte piese de teatru, recitam câte ceva şi, desigur, cântam. Domnul
Stelea ne alerga prin solfegiile vremii, repetam la nesfârşit, până când se arăta mulţumit. Avea un tubuleţ
metalic în care sufla să audă nota LA. Da tonul la cântec şi porneam, fetele de-o parte, noi de alta. Când
se stingeau vocalizele ultimei strofe, îl auzeai: „Înc’o dată“. Şi tot aşa. Învăţam după ureche ceea ce
dânsul şi alţii reuşeau să înveţe după note. Ce cântam? Cântece despre Stalin, melodii de muncă şi
tematice în care tractorista îndrăgostită de el – tractoristul – ne transmitea emoţii. De alegeri – le-am prins
pe cele din 1952 – interveneau repertorii electorale, cu chiaburul fără drept de vot, cu brigadierii puşi pe
răsturnat recorduri.

Noi le luam pe toate aşa cum erau. Auzeam puţine şi comentam şi mai puţine. La moartea lui
Stalin, cineva se gândise să ne pună să recităm. Când Ana Pauker şi Vasile Luca au fost daţi jos, i-am dat
şi noi de pe peretele clasei. Învăţasem dintr-o lectură cum este cu primii oameni care trasează axa
canalului. Despre avantajele proiectului ni se vorbea cu convingere şi bună-credinţă: drum mai scurt între
Dunăre şi Mare, economie de combustibil, înflorirea locurilor pe unde trecea. S-a aflat că nici una dintre
lucrările anunţate nu va mai fi dusă la capăt. Despre Canalul Dunăre-Marea Neagră am înţeles că nivelul
mării, fiind prea sus, ameninţă cu inundaţii. Despre metroul bucureştean şi Canalul Dunăre-Bucureşti
(„Capitala – port la Mare“) nu s-a mai obosit nimeni să ne lămurească.

Preşedintele gospodăriei colective fusese dus să viziteze Uniunea Sovietică. De la el am aflat cum
arată Moscova şi cum arată Lenin în Mausoleu („Parcă a murit aseară!“). Noi mai ştiam însă şi că „Lenin
a trăit, Lenin trăieşte, Lenin va trăi!“. Răfuielile politice nu ajungeau la noi, cine cu cine se ceartă, cine
cui vrea să-i ia locul. Trăiam într-un colţ de lume şi ne minunam uneori cât de departe stăm de centrul
lucrurilor.

Decis să facă din noi nişte performeri de talie, profesorul de matematică ne-a înscris la olimpiada
de matematică. Ce aveam noi de făcut era să rezolvăm, individual, nişte probleme, aceleaşi pentru toată
ţara. Eram aleşi să atacăm Everestul  nostru. Dar nimeni n-a înţeles nimic din textul problemelor. Nici
măcar profesorul, care s-a tot chinuit să priceapă şi să ne explice cum să abordăm problema cu „masele a
două raboteze“ despre care nu auzise nimeni dintre noi că există.

La serbare am trăit o altă întâmplare, decupată din obiceiurile momentului. Un grup de elevi mai
sârguincioşi îşi disputau locurile de premiant, şi, dacă ar fi trebuit să se ţină seama de note, pe podium
puteau urca mai mulţi: Ţoghină Aurelia, Gârea Aristotel, Borungel Dumitru, Ştefănescu Valeriu, Pârvu
Dumitru. Notele cele mai mari le aveam eu, aşa că problema medaliei de aur nu intra în discuţie. De
dragul recompensării clasei în ansamblul ei, se puteau grupa 1-2 elevi pe acelaşi premiu. Mai erau
posibile menţiuni. Am aflat şi cum se va proceda – strict –, un om, un premiu. Mediile, calculate şi
răscalculate, conduceau, prin valoarea rezultată, la următorul clasament: Udroiu – Ţoghină – Borungel.
Atât cât mă pot hazarda în comentarii, pot spune că, la respectiva dată, altfel nici nu se putea. Dar s-a
putut! Premiantul clasei a fost declarat Borungel, bun la matematică, dar cu afinităţi sumare la alte
discipline. Eu am venit pe doi. Pe trei a fost adusă o fată de pluton, elevă obişnuită şi, oricum,
necompetitivă. Am vrut să rup diploma pe scenă. M-a potolit taică-meu, după stilu-i ştiut: „Lasă, mă,
taică, să zici bodaproste şi pentru asta“. Şi, nemaiavând încotro, am zis. Ce se întâmplase, bănuiţi. Se
manifesta păgubosul transfer de calităţi de la părinţi la copii. Cu bune şi rele. Tatăl lui Borungel, un
bărbat brunet şi uscăţiv, fusese trimis de la oraş cu misiuni politice şi de organizare. Nu ştiu cât trebuie să-
i imput lui această bâlbâială de criterii pe seama căreia eu cunoşteam pentru prima dată nedreptatea, cred,
mai degrabă, că „precizările“ venite de la raion au găsit teren pregătit în cancelarie, unde criteriile se
îndoiau, cu sau fără voie, în bătaia vânturilor. N-am reuşit nici până în ziua de azi să ştiu dacă vreunul
dintre dascălii mei s-a încumetat să mă apere. Oricum,  n-au încercat, mai târziu, să se desolidarizeze de
gestul lor, tacit sau explicit, din cancelarie. În cazul lui Ţoghină, transplantul de dosar s-a produs invers.
Tatăl, om cu ceva avere, în plus proprietar de distilerie – mijloc de producţie, nu-i aşa? – fusese clasificat
în tagma „jefuitorilor“. Fetele lui n-au intrat pe listele de premianţi, iar din toamnă vom afla că li s-a
retras şi cravata de pionier.
 Se întâmpla ca la şcoala din Roata să se fi format mai multe cupluri didactice, predând şi
unul şi celălalt dintre soţi la noi sau în cătunele aparţinătoare comunei. Pe soţii Ţurlea Andrei şi Anişoara
i-am cunoscut cel mai bine. Soţia domnului Ion Stănescu preda la clasele mici. Soţia domnului Gogu
Florescu avea clase la Roata Cătunu. De la Zgaia s-a mutat „La Vale“ familia Anghel. Domnul Anghel a
devenit chiar director. Abia întors din armată, Aurică Anghelin şi-a găsit şi el pereche între învăţătoarele
sosite în acei ani. Domnişoara de sport s-a măritat cu primul cavaler descins de pe băncile şcolii
pedagogice. Dovadă că obiceiurile de a te organiza în jurul şcolii au existat de mult şi se menţin.

 
20
   

e apropia sfârşitul clasei a VII-a şi se înteţeau întrebările adresate de învăţători: „Unde mergi ?“.
Uneori, aceste chestionări aveau şi aerul savant al conversaţiei între indivizi care ştiau puţin şi cam
aceleaşi lucruri. Dar ce ştiam noi? Gândul zbura, evident, spre Bucureşti, chit că marea majoritate
dintre noi nu fuseseră niciodată acolo, şi nici părinţii nu vizitaseră capitala în lungul anilor cu
preocupări de a colecta, neapărat de la adrese autorizate, informaţii de orientare profesională.
Interlocutorii apăreau întâmplător, datele furnizate puteau pica la fix sau cădeau aiurea.

Se desfiinţaseră şcolile medii tehnice, ofertă ideală pentru cei ca noi, lipsiţi de mijloace
materiale, cu şansa de a învăţă carte, dar şi o meserie. În plus, te trezeai luat la întrebări cam aşa: „Tu ce
ai de gând să te faci?“. Ce puteai să răspunzi? Cam ce-ţi venea pe limbă: doctor, inginer, avocat. De unde
le scoteam, nu ştiu.

Doctor, în sat, aveam unul singur, pe domnul Borşianu, cu casa în marginea satului, la Gratia. Trăia
singur acolo, într-o gospodărie de vis, amenajată în ani şi ani de meserie pentru ţărani. Lume luminată
mergea la el, mai venea şi el pe la noi, dus de gabrioleta uşoară, trasă de cal. N-am schimbat nici o vorbă
amândoi, n-am avut nevoie de asistenţa lui medicală, dar dacă mi-ar fi fost gândul să mă fac doctor, el,
viaţa şi autoritatea lui mă puteau hotărî.

Ingineri nu aveam. Nici avocaţi. Dar nu auzeam pe nimeni că ar merge la oraş să se facă tâmplar.
Sau frizer. Pentru asta era suficient să vorbească taică-tău cu meşterii în cauză de la noi şi să-l convingă
pe careva să te înveţe. După care, s-o porneşti pe cont propriu.

În locul acestor întrebări cam fără noimă, ne-ar fi prins bine nişte sfaturi punctuale de tipul: „Tu ar
trebui să faci asta! Sau ailaltă! În orice caz, fereşte-te de aia!“. În mod sigur, profesorul nu ţi-ar fi
îndrumat paşii spre Academie, direct.

Au făcut-o, în cele din urmă, doi dintre ei. Independent unul de altul, domnii Andrei Ţurlea şi Gogu
Florescu ne-au cerut să ne punem pe bileţele gândurile. Ce era să scriu ? Unuia i-am spus că vreau să
ajung la profesională (auzisem eu că acolo masa şi hainele sunt gratis), celuilalt – că-mi doresc să mă fac
inginer. Mi-au plăcut aprecierile lor: „Poţi merge unde vrei, doar dacă posibilităţile materiale te susţin“.
Mă surprinde, acum, când recapitulez totul, că n-am primit acele lumini de poziţie lămuritoare şi pentru
noi, dar mai ales pentru părinţii noştri, şi mai derutaţi ca noi. În fond, auzisem tot anul cuvinte de laudă la
adresa fetelor din clasa de dinaintea noastră plecate la Bucureşti. „Trei la liceu, trei la şcoala pedagogică.
Vă daţi seama?“, ne întreba domnul Gogu, făcându-şi, în mod repetat, cunoscută mulţumirea de dascăl.

De aici putea începe discuţia. De la a ne lămuri că puteam pleca din curtea şcolii de la Roata doar
în câteva direcţii imediate: la meserie (profesionala, deci), la pedagogică (cât au mai tras ai mei să merg
într-acolo, doar-doar îi voi putea feri la bătrâneţe de singurătate), la liceu specializat (cel militar, de
pildă), la liceul teoretic, pentru cei dispuşi să bată căi mai lunguţe şi complicate, ţinând cont că abia pe
urmă ar fi început adevărata Golgotă.

Aveam în jur exemple de absolvenţi de liceu rămaşi cu diploma în mână şi îndemnaţi s-o
folosească precum le-a fost norocul – suplinitori în învăţământ, funcţionari pe undeva. Faptul că noi
puneam pe acelaşi balansoar meseria cu ingineria dezvăluia şi cam ce ştiam, dar şi cât de puţin făcuseră
alţii pentru a ne lumina.

La noi în casă, chestiunea a fost întoarsă pe toate feţele şi cu participarea fratelui mai mare. Tătica a
plecat, în cele din urmă, la Bucureşti pentru a prospecta cu gândul la cariera mea de învăţător. S-a întors
dezarmat. Şcoala pedagogică de la „Matei Basarab“ se desfiinţa, rămânea în Bucureşti una singură, la
Panduri, unde nu i s-a dat nici o speranţă: sunt multe cereri, intrau mai ales copii cu dosar.

La noi, C.A.P.-ul nu venise pe lume şi figuram la categoria „ţărani mijlocaşi“, adică în loja
generatorilor de mică burghezie. Vai de capul nostru! În drum spre casă s-a oprit la Bolintin. Locurile îi
erau cât de cât familiare, cu zece ani mai devreme fusese acolo frate-meu. A rămas aşa. Liceul din
Bolintin era frecventat de mai mulţi consăteni de seama mea. Ne despart 25 de kilometri de Bolintin,
centru de raion. I-am făcut, prin tradiţie, pe jos. O dată la înscriere şi vizită medicală. A două oară, pentru
examen. A treia oară să văd rezultatul.

De plecat, plecam cu noaptea în cap, singur sau cu câte cineva. Pe marginea drumului, spre Puţul
Popii, prin pădure, începea câmp deschis până la Podul lui Ţandără, apoi, din nou puteai intra în pădure
până la Crevedia, treceam Neajlovul, tăiam prin mijlocul satului, prin faţa depozitului de tutun – ce te
poate trimite cu gândul, de la distanţă, la un Alcazar –, ca în final, şoseaua să urce atât cât să te ducă spre
liziera codrului Căscioreanca. De la cantonul forestier de pe stânga am băut întotdeauna apă. O fac şi
acum. Drumul coteşte în unghi drept spre Malu Spart, te obligă, în centrul satului, să faci la dreapta, tot în
unghi drept, pentru a te trezi, după vreo doi kilometri, pe malul Argeşului. Un pod de lemn făcut după
război părea fără moarte. S-a zdrumicat sub asaltul căruţelor, al camioanelor.

Dormitoarele liceului se găseau pe dreapta, nu departe de moară, în clădirea vechiului gimnaziu

„Bolintineanu“. Şcoala însă ocupa cele două clădiri, nu departe de biserică. În stânga se găsea cancelaria,
clasele fiind răsfirate în sălile construcţiei cu etaj din mijlocul curţii. Domnul Carbarău – la română şi
domnul Voicu – la matematică, ne-au ţinut sub observaţie şi au cântărit ce ştiam. Aspiranţii veneau de
peste tot. Eu păream a fi cel mai de departe, altfel, câţiva din Crevedia, Malul Spart, Floreşti, Bolintin
Deal şi, desigur, din metropolă, bolintineni get-beget, tentaţi să ne privească drept combatanţi dinainte
învinşi, inşi de la ţară ce aspiram la gloria de târgoveţi.

Bolintinul avea înfăţişare de orăşel. Drumul dinspre Argeş ajungea în dreptul cârciumii lui Bidirici,
han mai cunoscut la noi în sat decât Hotelul Crillon din Paris. În unghi drept, spre dreapta, se croia artera
centrală, îndeajuns de largă, dar lungă doar de câteva sute de metri. Ea ţinea pe umeri tot ce avea mai de
fală comuna – sediul raional, farmacia, căminul cultural, biblioteca, librăria, şcoala, biserica, primăria,
câteva prăvălii, plus toneta cu îngheţată pe băţ. În apropiere se aflau poşta, cinematograful, dispensarul,
fotograful şi, într-o vreme, chiar locul târgului săptămânal. Lasă, că mai toate instituţiile noi îşi găsiseră
lăcaş în foste construcţii negustoreşti. Aproape de Bucureşti, localnicii aveau condiţii privilegiate de
desfăşurare în afaceri. Tot pe seama apropierii de capitală trebuie pusă şi prezenţă unor specialişti cu casa
la Bucureşti, dar cu serviciul aici – medici, profesori, avocaţi.

Mie îmi suna familiar Bolintinul din Vale. Prin ’47 am fost luat de taică-meu la târg, într-o
duminică. Plecasem pe la miezul nopţii. Efectuam cea mai importantă călătorie din viaţă şi mi-au rămas
în cap felurite detalii. În faţa internatului, frate-meu aşteptase ore în şir sosirea noastră. Târgul se ţinea
într-o poieniţă peste drum de biserică, unde căruţele îşi găseau cu greu loc, dar se orânduiau, pe cât
reuşeau, în baza unor ambiţii de ordine.

Precupeţii ţipau de-ţi luau auzul, cele mai frecvente fiind invitaţiile de felul : „Ia la roşii,
neamule!“, ceea ce m-a şi contrariat la început, când am crezut că mă strigă cineva pe nume. De mult o şti
că sunt aici? – îmi făceam eu gânduri. Mirosea a mici pe grătar, vânzoleala te ameţea şi te câştiga, în
acelaşi timp, pentru că aşa ceva vedeam prima dată şi nu crezusem că există.

Elev la Roata fiind, am revenit în Bolintin pentru nişte concursuri şcolare. Mai întâi pentru
întrecerea între coruri, în sala căminului cultural. A două oară participam la întrecerea echipelor de
gimnastică, ţinută la cinematograf.

Reţin momentul când elevul din Corbii Mari, care îşi conducea colegii în timpul întrecerii, a dat din
greşeală cu mâna peste ţigaretul cuiva din juriu, plasat prea aproape de concurenţi, obligându-l pe cel în
cauză să şi-l adune de pe jos, arogant şi nepotrivit echipat cu acel lung instrument de fumat. S-a râs copios
şi părea totul dinainte stabilit, deoarece merita o mică pedeapsă domnul profesor tentat să fumeze într-o
sală de sport. Ca şi cum ar fi fumat la  catedră, în timpul orelor. Dar în curtea şcolii intrasem prima oară
acum. M-am dus în sala de la etaj, măcar aşa, să ştiu că am ajuns s-o fac şi pe asta.

Spre sfârşitul lui august am venit după rezultat. Mă uitam pe geamul cancelariei, plecasem singur
din sat, venisem, ca de obicei, pe jos, mă găseam în curtea largă, singur. O voce de bărbat, ajuns lângă
mine fără să-l observ, mi se adresează familiar: „Cum e flăcăule, ai intrat?“ Îi spun bună ziua, zic că abia
am sosit şi nu am parcurs încă lista, mă întreabă de nume şi îl aud după câteva clipe: „Bravo, uite aici, eşti
al doilea!“.

Au început zile grele. O reuniune cu părinţii urma să clarifice obligaţiile familiei faţă de şcoală. S-a
întors taică-meu fără grai. Iar începeau obligaţiile cu dusul alimentelor, al lucrurilor din casă la internat.
Acum 8-10 ani făceau asta pentru fratele cel mare. Trebuiau s-o ia de la cap? Asta, în nici un caz. Deci,
renunţăm. M-am pus pe plâns.

A doua zi, am pornit la Bolintin. Secretarul şcolii, acelaşi de pe timpul fratelui, acelaşi bărbat ce mă
găsise pe lista admişilor la liceu, m-a tratat cu simpatie şi bune intenţii. Mi-a transmis siguranţă şi o
anume înţelepciune în a judeca lucrurile. „Fără să aduci alimente, nu se poate! Aşa fac toţi. Dar nu trebuie
aduse toate odată!“. El ne ştia ca sat de cultivatori de zarzavaturi. „Un sac de cartofi? Ce mare greutate?
Ceapă? Vă văitaţi voi, care trăiţi în patria cepei ?“

Am plecat într-un picior. La internat veneau, aduşi de părinţi, elevi din clasele de liceu, ca şi alţii
mai mici, care urmau la Bolintin ciclul II. Se revedeau mulţi după o vară de vacanţă. Pe cei nou-intraţi îi
simţeai după fereala de a se amesteca în larma generală. Ceva din bucuria   lor  mi  se transferase şi mie,
diminuând din pelinul adus cu mine în suflet azi-dimineaţă.

Am plecat înapoi cu gândul să revin. A două zi începea şcoala.

oarta se dă în lături cu greu, scârţâind din balamalele vechi şi muşcate de rugină, şi iată trifoiul
semănat pentru a mai stinge din tristeţea curţii părăsite. Joardele de vie spânzurate pe gard aşteaptă ca
cineva să le scutească de greutatea celor câţiva ciorchini pitiţi printre frunze deja arămii, în gutuiul
din faţa casei au mai rămas doar trei-patru fructe făcute să atingă culoarea lămâii, celelalte zac prin
iarbă ori au fost de timpuriu smulse de mâini pofticioase, nucul nu ştie de cele întâmplate şi îşi roteşte
cu osârdie crengile prin care altădată înnoptau păsările, pomi de vârstă fragedă ocupă, fără a arăta
cine ştie ce vrere de viaţă, parte din grădina părintească, doar celălalt gutui dinspre gard pare a-şi
vedea liniştit de rosturi.

Coşarul e pustiu, pivniţa goală, în pătul şi-au găsit locul doar vasele de lut strânse an de an de
Rusalii. Camerele de dedesubt au înfăţişare de odăi părăsite, două din grinzi s-au îndoit ca şi cum cineva
ar fi dorit să probeze pe ele cine ştie ce lege a rezistenţei mecanice, vatra cuptorului – rece şi
neîntrebuinţată de timp îndelungat. În jur, obiecte ce ne-au stat aproape cândva, par stânjenite de
inutilitate: vase de aramă, oale de untură, pirostrii, străchini şi căni de lut, ustensile mărunte de bucătărie
de care nu mai are nevoie nimeni. Pe o fereastră stă greutatea de un kilogram, singura rămasă, folosită
cândva la cântarul de lumânări. S-o mai fi păstrat şi terezia? În cămară, la locul ştiut, hambarul – o ladă
înaltă şi încăpătoare în care erau deşertaţi sacii, o dată aduşi de la moară.

Întârzii să trec pragul casei, ca şi cum nu pentru asta aş fi venit, privesc lung de jur-împrejur, de
parcă m-aş găsi la altă adresă. Stâlpii de ciment desenează prispa lungă, geamurile gândite economic par
bătute în cuie, iar uşa, cum o ştiu de la facerea ei, refuză să se dea în lături. În faţa scării, a rămas la locul
ei, înfiptă în pământ, lama de metal pusă acolo pentru a curăţa noroiul de pe încălţăminte. Într-un cui din
perete stau prinşi pe aţă câţiva ardei puşi la uscat cu ani în urmă. N-au mai trebuit nimănui. Dar nici n-au
înţeles să dispară singuri.

În cameră, lucrurile au locul pe care mama l-a găsit fiecăruia de cuviinţă. Ştergare înflorate, din
borangic, ţesute cu mâna ei, stau acolo unde le ţine orice casă ţărănească – deasupra ferestrelor şi a uşii.
Câteva fotografii ocupă locul tablourilor de la casele mari. În încăperea de la drum este poza în care ei
amândoi, pe prispă, privesc stânjeniţi spre aparat, dincolo, în încăperea dinspre curte, stă fixat tabloul
înrămat prin geamul căruia te privesc două perechi de ochi de tineri în ziua începerii căsniciei, îmbrăcaţi
în straie pe care nu le-au mai purtat niciodată.

Imediat după război, viaţa se aşeza cu încăpăţânare în rosturi, lacrimile de pe obrazul mamelor şi
văduvelor erau spulberate tăcut de nevolniciile existenţei, politica îşi schimba azimuturile, dar polenul ei
otrăvit încă ne rămânea departe. Prin sat îşi făceau loc noutăţi de tot felul, dinspre oraş ne călcau indivizi
cu gândurile de a trezi interesul – artişti, meşteşugari, politruci. Un fotograf, sosit pe neaşteptate, a pus
lumea pe jar: avea datoria să facă poze pentru buletinul de identitate, reintrodus obligatoriu ca act de
evidenţă a populaţiei.

A crescut numărul învăţătorilor. Întreprinzători născuţi peste noapte se ofereau pentru acţiuni la
care nu-ţi fusese niciodată capul: să-ţi faci cizme, să trimiţi copilul la şcoala de tractorişti, să intri în
trupele de miliţie, să rămâi în armată după liberare. Au reînceput nunţile cu lăutari.

Ani când săracii îşi plimbau trupul scheletic pe uliţele satului şi obligau la o usturătoare lecţie de
austeritate. Bărbaţi în toată firea nu reuşeau să-şi descleieze pasul de pe câmp din primăvară până toamna
târziu fără a se alege cu altceva decât cu a se mai scutura de un an de viaţă. N-aveai după ce bea apă.
Femeile căutau îngrozite spre copii, ştiind bine că pentru ei scuzele nu ţineau de foame. Necazurile aduc
cu ele şi rezolvări. De cum da primăvara, căutam lihniţi la verziturile de prin curte, care în cele din urmă
ajungeau să fiarbă în oala de pe foc. Fructe pe care alţii n-ar fi dat doi bani ne seduceau ca trufandale
aduse de pe alte meleaguri. Mâncam, când apăreau, corcoduşe şi dude ca într-un ritual al întoarcerii la
izvoare, pregătiţi să primim botezul toamnei, cu zarzavaturi consumate direct din răzoare. N-am ştiut ce
este aia ciocolată, dulceaţă de fructe sau portocale. Bomboane ajungeam să simţim în gură o dată – de
două ori pe an, la marile sărbători.

Şi uite cum au trecut!

Şi ele, dar şi vieţile noastre.

Mă uit în jur şi simt doar tremurul instaurat în corp ca şi cum aş fi atins cu mâna o sârmă de înaltă
tensiune. În colţul ferestrei a prins substanţă o plasă subţire, viorie, în bătaia soarelui care se lasă la vale.
Privesc mai atent şi zăresc între geamuri ghemotoace fumurii născute pentru a se simţi bine în singurătate.
Prezenţa lor anunţă plecarea noastră. Ridic ochii sub grindă şi mă descopăr nepregătit să preiau contactul
cu noua realitate: şi acolo sunt ...

Afară, lângă gărduleţul ce desparte şi azi grădiniţa din faţa casei de restul curţii, s-au găsit, amar de
ani, vatra, pirostriile şi ţestul. Pe vreme frumoasă, acolo, de pe un scăunel, mama urmărea focul şi
pregătirea mâncărurilor. Mă caută un cuţit în inimă şi abia acum simt plânsul podidindu-mă.
 Vatra este plină de buruieni, care au avut timp să răzbată prin crăpăturile pământului ars, aflat sub
jar ani la rând, s-au insinuat cu dibăcie şi iată-le acum însemnând, în mizeria lor, adevărul. De atâta timp
aici n-a mai suflat nimeni în vatră pentru a întrema flacăra plăpândă.

Mi-ar face bine, îmi zic adesea, să evit întoarcerile peste umăr, să-mi pot menaja inima şi creierul,
trecând mai rar şi pe apucate pe aceste petice de pământ, iradiind convulsii şi implozii greu de evaluat.

Îmi revin greu de fiecare dată, mă trezesc luat de apă în căutarea punctelor de sprijin în stare să mă
ajute, că doar aşa, şi nu altfel, se întâmplă cu fiecare. Ajung, adesea, să mă împac cu gândul că au plecat,
toţi cei plecaţi, pentru că timpul lor s-a încheiat. Sunt gata să accept că rândul meu se apropie, simt tot
mai mult nevoia să-mi spun şi să mă conving că oricât de curând s-ar curma totul, şi în ce mă priveşte, n-
ar trebui blestemat Cel de Sus. Pentru că puţin n-a fost. Şi nici atât de rău precum începuse.

Dar se pulverizează într-o secundă pactul renunţării, pregătit spre luare aminte, şi iată-mă şi mai
neputincios să înţeleg cum de ne sunt luate cu brutalitate fiinţe născute în mintea noastră fără cusururi şi
fără moarte?

Poate de-aş fi trăit la ţară mai multă vreme reuşeam să mă supun înţelepciunii şi înţelepţilor satului,
pregătiţi să se asocieze de timpuriu şi să-şi educe simţurile astfel ca sfârşitul să-i găsească împăcaţi cu
viaţa şi cu limitele ei. Picură amărăciune cu toptanul din trăirile de până atunci, lacrimile înnodate uneori
fără oprire peste obrazul condamnat să le colecteze, oglindă nemiloasă şi rezistentă la timp, semnele
distrugerii.

Copilul din mine revine acasă. Bunica dinspre mamă născuse 14 copii. Eu am prins în viaţă doar
trei şi am tot întrebat ani de zile de ce aşa, de ce nu sunt şi ceilalţi în prejma noastră. Ea ştia şi-mi spunea
uneori, în nopţile lungi de iarnă când eram doar noi doi. Tatăl ei şi bărbatul ei s-au întors de pe frontul
primului război mondial zdruncinaţi nervos. Aveau să zacă în aceeaşi încăpere şi să se topească la scurt
timp unul în urma celuilalt. Trei fraţi nu i s-au mai întors din aceleaşi locuri unde mulţi plecau şi de unde
atât de puţini reveneau.

Tatăl meu s-a văzut, la şapte ani, în grija bunicilor. Tatăl căzuse, ca şi fratele cel mare, pe front. O
soră, prima din familia noastră, s-a prăpădit când încă nu prinsese a se ţine bine pe picioare. Puteam gândi
la spaimele mamei, rămasă cu patru copii acasă, ştiindu-şi bărbatul în bătaia puştii.

Mi-era teamă de această clipă, a revenirii acasă, într-o curte din care te privesc, printre ulucile
gardului tot mai rărit de intemperii şi de răutăţile semenilor, doar buruienile înalte, pomii trişti de
singurătatea lor, obiecte de utilitate imediată spânzurând pe vreun stâlp ori rătăcite prin iarbă, geamurile
de la casă dublate de perdele uitate acolo, în căutarea indiferentă a luminii de afară şi a pânzei de păianjen
căzută din grindă, uşa de la pătul nemişcată cine ştie de când, streaşina coşcovită a coşarului fără altă
destinaţie decât aceea de a face umbră pământului.

De acest moment mi-era spaimă, de ziua în care, revenind acasă, de dincolo de gard şi de poarta
încuiată mă vor primi cu neînţelegere ierburile, otava, nucul înalt din mijlocul curţii, săltat peste
acoperişul casei, liniştea crengilor umbroase legănate doar de adierea palelor de vânt, zidurile de
cărămidă triste şi reci, ferestre care n-au mai fost deschise de mult, pătulul gol ce suferă în amintirea
vremurilor pe când era de folos cu ceva, grajdul ce adăposteşte acum doar nişte coceni rămaşi de pe
timpuri fără a atrage atenţia cuiva. Nu se aude glas de păsări, cine să le mai crească şi cui ar mai putea
prinde bine, pomii au aerul de pădure tânără scoasă inutil să pască prin trifoiul gândit de cineva să
întreţină totuşi părerea că viaţa acestui petic de pământ poate fi prin ceva acreditată şi stimulată. Fluturii
albi care dansează pe deasupra sunt poate dispuşi să alimenteze această speranţă.

Aveam câţiva ani când m-am întâlnit în vis cu apocalipsul. Eram, ştiu eu, de 5-6 ani. Am visat că s-
a prăpădit tătica. M-am prăbuşit în plâns, în somn, şi asta am făcut toată ziua aceea, când ceva nedrept se
întâmpla cu mine. Am rămas prădat de această de neiertat nenorocire în casa noastră şi, când a fost să se
întâmple, m-am simţit izbit cu aceeaşi forţă cu care fusesem avertizat, în copilărie, ca o explozie de
bombă spartă în apropiere. Efectul mortal te ocoleşte pentru moment, dar de spaima morţii nu mai scapi
niciodată.

Mi-am dorit de atâtea ori, în sinea mea, în clipe de filozofie măruntă a existenţei, mi-am dorit
meschin, ca nu eu să duc la groapă fiinţe apropiate. În logica ordinară a vieţii, s-a întâmplat, măcar în
anumite situaţii. Unul câte unul s-au retras cu discreţie, stăm de vorbă cu ei în cimitirul din marginea
satului, acolo unde ajungem, de la o vreme tot mai des, ceva din noi se dizolvă în aceste plecări, devenim
tot mai săraci fără ei, ne găsim din ce în ce mai dificil rosturile printre locuri predestinate să ni-i aducă
aminte, să ne sprijine în credinţa, oricum şubredă, că fără ei am fi rămas, noi şi viaţă noastră, aceiaşi.