Utilizarea Terenurilor Si Dezvoltarea Actuala A Agriculturii

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/313531422
Utilizarea terenurilor si dezvoltarea actuala a agriculturii
Chapter · January 2016
CITATIONS READS
8 13,000
3 authors:
Popovici Elena Ana Dan Balteanu

Romanian Academy Romanian Academy, Institute of Geography
32 PUBLICATIONS 341 CITATIONS 107 PUBLICATIONS 1,629 CITATIONS
SEE PROFILE SEE PROFILE
Gheorghe Kucsicsa
Romanian Academy
58 PUBLICATIONS 442 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
EnvroGRIDS - Building Capacity for a Black Sea Catchment Observation and Assessment System supporting Sustainable Development View project
Demonstrating and promoting natural values in support of decision-making processes in Romania View project
All content following this page was uploaded by Popovici Elena Ana on 10 February 2017.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL DE GEOGRAFIE
ROMÂNIA
NATURĂ ȘI SOCIETATE
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

București, 2016
III.4. UTILIZAREA TERENURILOR ȘI DEZVOLTAREA ACTUALĂ A AGRICULTURII
III. SOCIETATE ȘI ECONOMIE
III.4. UTILIZAREA TERENURILOR ȘI DEZVOLTAREA

ACTUALĂ A AGRICULTURII
Autori: Elena-Ana POPOVICI, Dan BĂLTEANU, Gheorghe KUCSICSA
Popovici, Elena-Ana, Bălteanu, D., Kucsicsa, Gh. (2016), Utilizarea

terenurilor și dezvoltarea actuală a agriculturii, pp. 329–375, cap. in
România. Natură și Societate, coord. Bălteanu și colab., Academia
Română, Institutul de Geografie, Edit. Academiei Române, București,
690 p.
327
CUPRINS
III.4. UTILIZAREA TERENURILOR ȘI DEZVOLTAREA ACTUALĂ A
AGRICULTURII.............................................................................................329
III.4.1. Rolul agriculturii în economia națională.............................................329
III.4.2. Distribuția geografică a categoriilor de utilizare a terenurilor............330
III.4.3. Factorii principalii ai schimbării utilizării terenurilor în perioada
postcomunistă.....................................................................................334
III.4.4. Modificarea utilizării terenurilor în perioada postcomunistă..............339
III.4.5. Producția agricolă...............................................................................348
III.4.6. Serviciile productive din agricultură...................................................362
III.4.7. Politicile Agricole Comune (PAC) și dezvoltarea agriculturii durabile
............................................................................................................366
III.4.8. Agricultura ecologică..........................................................................370
III.4.9. Trăsăturile actuale ale agriculturii în România...................................373
328
III.4. UTILIZAREA TERENURILOR

ŞI DEZVOLTAREA ACTUALĂ A AGRICULTURII
Agricultura reprezintă o ramură de o importanţă majoră pentru economia

naţională îndeplinind funcţii multiple biologice și ecologice, sursă principală de
aprovizionare cu produse agroalimentare, de protecţie a mediului ambiant, un mod de
viaţă, o tradiţie tehnică şi culturală, o civilizaţie.
În ţara noastră, agricultura s-a practicat, sub forma culturii plantelor, din cele
mai vechi timpuri (Neoliticul timpuriu, 5500–3500 î. Chr.), caracterizându-se prin mai
multe sisteme de agricultură. Printre cele mai primitive tipuri de agricultură amintim
agricultura în ţelină (desţelenirea unui teren care se cultiva câţiva ani după care era
părăsit), agricultura cu pârloagă sau moină (terenul epuizat prin culturi repetate nu era
părăsit definitiv, reintrând în circuitul utilizării agricole după un anumit interval de
timp cuprins între 5–20 de ani); agricultura cu ogor (bazată pe cel mai simplu sistem
de rotaţie a culturilor, de circa 1–2 ani); în secolul al XIX-lea s-a practicat agricultura
extensivă (caracterizată prin extinderea foarte rapidă a terenurilor agricole), iar din a
doua jumătate a secolului al XX-lea s-a practicat agricultura intensivă (Tufescu, 1966).
Pe măsura dezvoltării treptate a forţelor de producţie, agricultura a înregistrat
schimbări fundamentale în structura socială, în ridicarea nivelului tehnic, în structura şi
repartiţia categoriilor de utilizare a terenurilor şi a culturilor agricole. Începând cu anul
1990, în România a predominat agricultura de subzistenţă, bazată pe autoconsum.
Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, şi apariţia fondurilor
nerambursabile pentru agricultură şi dezvoltare rurală au creat treptat premisele
dezvoltării acestui sector, conturându-se regiuni în sudul, sud-estul şi vestul ţării, unde
a început să se practice o agricultură modernă şi competitivă.
III.4.1. ROLUL AGRICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ
În perioada postcomunistă, ponderea agriculturii în economia României a

scăzut constant, ritmul scăderii fiind mai lent în primii ani ai tranziţiei şi mult mai
rapid după 1997. Cu toate acestea, contribuţia agriculturii la crearea Produsului Intern
Brut a rămas semnificativă (5,6% în 2013) comparativ cu media UE (1,7%) (Tabel
III.14).
Ponderea de produse agricole în totalul exporturilor României este în general
scăzută, înregistrându-se totuşi o creştere uşoară a acesteia în ultimii ani, de la 2,6% în
2000 la 6,2% în 2012. Valoarea importurilor de produse agroalimentare a fost în anul
2012 de 3 361 mil. euro (6,7% din total importuri), dinamica anuală a importurilor
fiind superioară exporturilor.
329
În ceea ce priveşte structura exportului şi importului de produse alimentare şi

băuturi, se observă unele diferenţieri, România exportând în principal materii prime
pentru industire şi mai puţin, produse prelucrate pentru consumul casnic, în timp ce în
structura importurilor predomină cele din urmă (Zahiu și colab., 2010).
Tabelul III.14
Rolul agriculturii în economia naţională.
1990 1995 2000 2004 2008 2010 2012 2013

Contribuţia în PIB (%) 18,0 19,3 11,8 12,5 6,3 5,7 4,9 5,6
% populaţie ocupată în 28,1 33,6 40,8 34,1 27,7 29,1 29,3
agricultură
% din total exporturi 1,4 5,0 2,6 2,3 4,7 5,1 6,2
% din total importuri 10,2 8,1 6,5 5,9 6,6 6,4 6,7
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti
Ponderea populației în agricultură a crescut continu din 1990 (18,0%) până în

2000 (40,8%), după care a început să scadă treptat, ajungând la 29,3% în anul 2012
(Tabel III.14). Scăderea a fost influenţată de retragerea multor persoane vârstnice, de
veniturile mici realizate, care nu sunt atractive pentru atragerea tinerilor în acest sector,
dar şi de migraţia rural–urban şi de migraţia externă, pentru muncă, foarte accentuată
în ultimii ani.
Populaţia ocupată în agricultură este reprezentată în special de lucrători pe cont
propriu în cele circa 3,8 milioane de exploataţii individuale, la care se adaugă lucrătorii
specializaţi în agricultură, inginerii şi tehnicienii, din fermele agricole comerciale.
În ceea ce priveşte populaţia ocupată în agricultură, pe grupe de vârstă, se
constată o îmbătrânire a forţei de muncă, peste jumătate din aceasta aparţinând
grupelor de vârstă de peste 45 de ani, în timp ce, ponderea populaţiei cu vârsta cuprinsă
între 55 şi 64 ani este în creştere.
Comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, România are
ponderea cea mai mare a populaţiei ocupată în agricultură şi dublu faţă de următoarea
clasată, media UE 27 fiind de 5,7% (Fig. III.51).
III.4.2. DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A CATEGORIILOR DE UTILIZARE A

TERENURILOR
România este una dintre ţările europene cu resurse funciare importante, pe

locuitor revenind 0,68 ha teren agricol şi 0,43 ha teren arabil. În anul 2013, fondul
funciar al României era alcătuit din 14 611,9 mii ha teren agricol (61,3% din suprafaţa
ţării), 6 742,0 mii ha de pădure (28,3%), 835,9 mii ha terenuri ocupate cu ape şi bălţi
(3,5%), 758,3 mii ha terenuri acoperite de construcţii (3,2%), 389,9 mii ha terenuri
ocupate de drumuri şi căi ferate (1,6%) şi 500,9 mii ha terenuri degradate şi
neproductive (2,1%) (Institutul Național de Statistică, Tempo-Online). (Fig. III.52).
330
30
25
20
15
10
EU 27
LU
BE
SE
FR
SK
ES
FI
EE
BG
LV
LT
GB
DE
DK
NL
CZ
CY
HU
AT
SI
PT
RO
MT
IT
IE
GR
PL
Fig. III.51 Populaţia ocupată în agricultură în România şi în Uniunea Europeană, 2011.
2,1
3,2 1,6
3,5
Agricol
Păduri
Ape și bălți
28,3 Construcții
61,3 Drumuri și căi

ferate
Terenuri degradate
și neproductive
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.
Fig. III.52 Structura fondului funciar în România, 2013.
1,4 1,3
10,6
Arabil
Pășuni
22,4 Fânețe
Vii
64,3
Livezi
Fig. III.53 Structura terenurilor agricole în România, 2013.
331
Din suprafaţa agricolă totală, suprafaţa arabilă reprezintă 64,3%, păşunile şi

fâneţele natuarle 32,9%, viile şi pepinierele viticole 1,4%, iar livezile şi pepinierele
pomicole 1,3% (Fig. III.53).
Componentele cadrului natural (relief, sol, climă, hidrografie, vegetaţie) pot să
constituie atât factori de favorabilitate, cât şi factori de restrictivitate în dinamica
utilizării terenurilor.
În România, diversitatea şi specificul sistemelor pedoclimatice (în proporţii
aproximativ egale – montane, deluroase şi de câmpie) și particularităţile istorice şi
socioeconomice au generat o structură a fondului funciar dominată de ponderea
terenurilor agricole (peste 61%), acestea fiind prezente în toate unităţiile de relief
(Geografia României II, 1984) (Fig. III.54, Fig. III.55). În câmpii, la altitudinii sub 200
m, terenul agricol deţine peste 80% din suprafaţa totală (Câmpia Română şi Câmpia
Banatului și Crișanei), ponderea sa scăzând la 60–70% în regiunile de podiş şi la
aproximativ 54% în regiunile de deal (Dealurile Banatului și Crișanei şi Subcarpaţi). În
regiunile montane şi în Delta Dunării, terenurile agricole deţin cele mai mici ponderi
(23,5%, respectiv 12,1% din suprafaţa totală) (Tabel III.15).
Terenurile acoperite cu vegetaţie naturală şi seminaturală (păduri, pajişti
naturale, vegetaţie de tranziţie pădure-tufăriş) deţin aproximativ 33,6% din suprafaţa
totală a ţării, având o distribuţie invers proporţională în raport cu trenurile agricole.
Astfel, cele mai întinse suprafeţe forestiere se găsesc în regiunile montane şi deluroase,
reprezentând 68,7%, respectiv 34,8% din suprafaţa totală a acestora. Odată cu scăderea
altitudinii şi cu creşterea favorabilităţii condiţiilor pedoclimatice pentru dezvoltarea
terenurilor agricole, pădurile ajung să ocupe suprafeţe din ce în ce mai restrânse, având
o pondere de doar 22,5% în regiunile de podiş şi de aproximativ 6% în regiunile de
câmpie (Popovici și colab., 2013).
Tabelul III.15
Distribuţia geografică a categoriilor de utilizare a terenurilor
(% din suprafaţa totală a unităţii de relief)
Câmpii Podişuri Dealuri Munţi Delta Dunării

Suprafeţe construite 7,03 7,87 9,28 2,86 1,15
Suprafața agricolă, din
care: 83,11 67,92 53,7 23,54 12,17
Arabil 73,79 50,66 33,76 10,57 11,59
Vii şi livezi 2,69 3,60 7,99 1,03 0,01
Păşuni şi fâneţe 6,64 13,65 11,95 11,94 0,57
Pajişti naturale 0,24 0,57 0,58 4,87 5,95
Păduri 6,17 22,05 34,82 68,27 5,01
Suprafeţe umede 1,12 0,50 0,26 0,10 49,21
Suprafeţe acvatice 2,32 1,09 1,35 0,36 26,52
Sursa: prelucrare după Corine Land Cover, 2006.
332
Sursa: CORINE Land Cover, 2006.

Fig. III.54 Harta utilizării terenurilor în România.
333
Delta Dunării
Munți
Dealuri
Podișuri
Câmpii
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 %
Suprafeţe construite Terenuri agricole Pajişti naturale

Păduri Suprafeţe umede Suprafeţe acvatice
Sursa: CORINE Land Cover, 2006.
Fig. III.55 Distribuţia geografică a categoriilor de utilizare a terenurilor în România

(% din suprafaţa totală a unităţii de relief).
Terenurile puternic modificate antropic (terenurile artificiale) includ vetrele

aşezărilor (rurale şi urbane), diferite construcţii destinate activităţilor agricole sau
industriale (sere, silozuri, platforme industriale etc.), unităţi comerciale, spaţii pentru
recreere, drumuri şi căi ferate, haldele unor exploatării miniere, terenurile ocupate cu
deşeuri menajere şi industriale etc. Aceste terenuri se dezvoltă pe aproximativ 6,3%
din suprafaţa ţării, fiind prezente în toate unităţile de relief cu ponderi cuprinse între
1,15% în Delta Dunării şi 9,28% în regiunile deluroase.
Terenurile umede au cea mai mare extindere în Delta Dunării, unde împreună
cu suprafeţele acvatice deţin peste 75% din suprafaţa acesteia. Alte areale umede
importante, identificate pe teritoriul ţării, sunt reprezentate de Balta Mică a Brăilei din
Lunca Dunării şi de alte peste 30 de areale umede răspândite în principal în lungul
marilor râuri (luncile Dunării, Prutului, Siretului, Buzăului, Timişului cu Bega,
Mureşului, Crişurilor, Someşului etc.) şi în arealul Carpaţilor Orientali (mlaştinile
oligotrofe şi eutrofe) etc.
III.4.3. FACTORII PRINCIPALI AI SCHIMBĂRII UTILIZĂRII

TERENURILOR AGRICOLE ÎN PERIOADA POSTCOMUNISTĂ
În România, modul de utilizare a terenurilor a cunoscut de-a lungul timpului

modificări semnificative generate de factorii politici, socioeconomici, tehnologici şi nu
în ultimul rând de factorii naturali şi schimbările climatice (Popovici, 2008, 2010).
Schimbările politice şi socioeconomice din perioada de tranziţie au avut un
impact deosebit asupra utilizării terenurilor şi implicit asupra agriculturii, aceasta fiind
334
printre primele ramuri economice puternic afectate de procesul de restructurare,

implicând schimbări fundamentale în proprietatea asupra pământului. Reforma
funciară din perioada postcomunistă a avut şi o serie de efecte negative cum sunt:
fragmentarea excesivă a terenurilor agricole, degradarea serviciilor productive pentru
agricultură şi totodată, degradarea calităţii terenurilor agricole (Bălteanu și colab.,
2004, 2005). Toate aceste schimbări au generat un mod de utilizare a terenurilor mult
mai vulnerabil în raport cu fenomenele climatice extreme şi o capacitate mai redusă de
adaptare şi refacere a pământului ca factor de producție agricolă.
În perioda postcomunistă, principalii factorii care au avut o influenţă
semnificativă în schimbarea utilizării terenurilor sunt factorii politici, economici,
tehnologici, demografici şi cu o pondere tot mai mare factorii naturali. Niciunul dintre
aceşti factori nu a acţionat independent sau izolat, ci s-au aflat într-o permanentă
intracţiune.
Factorii politici şi instituţionali (descentralizare, democratizare, rolul
publicului, a societăţii civile şi a comunităţilor locale în luarea deciziilor etc.) au fost
direct implicaţi în schimbările utilizării terenurilor, influenţând în primul rând dreptul
de proprietate şi luarea deciziilor în privinţa gestionării resurselor naturale (Lambin și
colab., 2003, 2006). În România au existat câteva momente importante reprezentate de
reformele agrare din 1864, 1918–1921, 1945 şi 1989, care au influenţat decisiv
evoluţia ulterioara a modului de utilizare a terenurilor, accesul şi controlul acestora, dar
şi a relaţiilor sociale (Popescu, 2001). Tipul şi amploarea schimbărilor au variat în timp
în funcţie de condiţiile socio-economice şi politice specifice fiecărei perioade.
Reformele agrare constituie momente nodale ale vieţii agrare în România. Ele
sunt un produs necesar al eforturilor pentru transformarea structurilor tradiţionale ale
societăţii, pentru înlăturarea rutinei şi stagnării, pentru declanşarea unor noi evoluţii ale
agriculturii (Popescu, 2001).
Reforma agrară din 1864, realizată în Moldova şi Muntenia după Unirea
Principatelor, a urmărit abolirea servituţilor feudale, restrângerea proprietăţii funciare
nobiliare, bisericeşti şi a statului şi împroprietărirea ţăranilor. Suprafaţa terenurilor
primite de ţărani a însumat peste 1 765 mii ha, reprezentând o medie de 3,77 ha pe
familie.
Reforma agrară din 1918–1921 s-a realizat după Primul Război Mondial într-
un context istoric naţional şi social-politic nou, generat de Marea Unire de la 1
decembrie 1918 (Popescu, 2001). Reforma agrară a durat mai mulţi ani şi a determinat
schimbări importante în structura proprietăţii agrare. Potrivit datelor statistice, până în
1937 au fost împroprietăriţi 1 393 353 de ţărani (69,47% din ţăranii îndreptăţiţi la
împroprietărire), iar suprafaţa de teren expropriată a însumat 5 804,8 mii ha. Reforma a
dezagregat marea proprietate latifundiară (moşii cu mii de hectare), lăsând totuşi un
segment important de proprietăţi cu peste 100 de hectare (Bălteanu și colab., 2004).
După reforma agrară din 1918-1921 nu s-au produs schimbări importante în
structura utilizării terenurilor, remacându-se doar o creştere uşoară a suprafeţei agricole
bazată, în primul rând, pe sporirea categoriilor inferioare de folosinţă a terenului –
păşuni şi fâneţe naturale. În schimb, la categoriile superioare de folosinţă a terenului
agricol – vii şi livezi – se înregistrează, în unele perioade, descreşteri semnificative ale
suprafeţei ocupate. În această perioadă se pune accent pe caracterul extensiv al
335
agriculturii şi mai puţin pe creşterea productivităţii terenurilor agricole prin aplicarea

măsurilor de îmbunătăţiri funciare.
Reforma agrară din 1945, înfăptuită după al Doilea Război Mondial, prin
instaurarea regimului comunist, a urmărit să desfiinţeze proprietatea moşierilor. Au
fost expropriate peste 1 468 mii ha din care 1 109 mii ha (adică ¾) au fost împărţite
ţăranilor. Numărul total al împroprietăriţilor a fost de 918 000, fiecărui împroprietărit
revenindu-i în medie 1,20 ha, rezultând o creştere a exploataţiilor agricole şi, în mod
deosebit al celor sub 3 ha şi o scădere considerabilă a numărului exploataţiilor cu peste
50 ha. O parte din pământurile expropriate s-au adăugat suprafeţelor care erau
proprietatea statului (Popescu, 2001). Dacă reformele din 1864 şi din 1918 au avut în
vedere crearea condiţiilor pentru dezvoltarea capitalismului în agricultură, reforma
agrară din 1945 a însemnat trecerea la socializarea agriculturii. În 1949 s-a declanşat
trecerea la agricultura comunistă (după modelul sovietic), realizându-se dominaţia
proprietăţii de stat şi cooperatiste (Popescu, 2001; Bălteanu, Popovici, 2013).
În ceea ce priveşte structura fondului funciar, în perioada comunistă s-a pus
accentul, în special, pe îmbunătăţirea modului de folosinţă a terenului agricol, în sensul
creşterii categoriilor superioare, şi anume a terenului arabil, viticol şi pomicol. De
asemenea, s-a urmărit creşterea capacităţii de producţie în agricultură prin executarea
unor lucrări de îmbunătăţiri funciare (amenajării pentru irigaţii, lucrări de desecare, de
combatere a eroziunii și a alunecărilor, de terasare a versanţilor etc.). În urma realizării
acestor lucrări, suprafaţa agricolă a crescut cu peste 453 mii ha în detrimentul
terenurilor umede, sărăturoase, nisipoase și a celor afectate de eroziune și alunecării.
Cele mai ample lucrări de desecare şi îndiguire au avut loc în Lunca Dunării (Balta
Ialomiţei, Balta Brăilei, lacurile Potelu, Greaca–Gostinu, Boian etc.) şi în Câmpia
Banato-Crișană.
Tabelul III.16
Schimbările modului de utilizare a terenurilor în perioada comunistă
1950 1989 Schimbări 1950-1989

(mii ha) (mii ha) (mii ha)
Agricol, din care: 14 324,0 14 759,0 453,0
Arabil 9 377,9 9 458,3 80,4
Păşuni 2 852,4 3 256,9 404,5
Fâneţe 1 682,2 1 448,9 -233,3
Vii 227,3 277,5 50,2
Livezi 184,2 318,0 133,8
Păduri 6 446,3 6 678,5 232,2
Ape şi mlaştini 839,5 903,9 64,4
Alte terenuri 2 140,2 1 497,6 -642,6
În această perioadă, toate categoriile de utilizare agricolă a terenurilor, cu

excepţia fâneţelor, au înregistat creşteri ale suprafeţelor ocupate (Tabelul III.16). Viile
şi livezile şi-au sporit suprafaţa cu peste 50 mii ha, respectiv 133 mii ha, ca urmare a
336
lucrărilor de terasare a versanţilor din regiunile de dealuri şi podişuri, dar şi prin

stabilizarea terenurilor nisipoase, cum ar fi cele din câmpiile Olteniei, Someşului,
Crişurilor etc.
După 1990 se diferențiază două intervale distincte: perioada de tranziţie 1990–
2003, când au avut loc schimbări fundamentale în sectorul agricol legate de trecerea de
la proprietatea cooperatistă şi de stat la proprietatea privată şi perioada posttranziţie
2000–prezent, când schimbările din agricultură au fost influenţate de adoptarea şi
implementarea Politicilor Agricole Comune (PAC).
Astfel, în perioada de tranziție, extinderea proprietăţii private a fost rezultatul
direct al proceselor de decolectivizare şi privatizare a agriculturii, procese care au
început în anul 1990 prin aplicarea a numeroase măsuri legislative: Decretul Lege
42/1990, Legea funciară 18/1991, completată şi modificată prin Legea 169/1997 şi
Legea 1/2000, Legea 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei
(Popescu, 2001; Bălteanu și colab., 2004, 2005). Acest set de legi a prevăzut
retrocedarea terenurilor agricole şi forestiere vechilor proprietari sau moştenitorilor
acestora şi limita până la care se poate face retrocedarea. Iniţial, s-a pornit de la limita
de maximum 10 ha echivalent arabil pe familie şi s-a ajuns până la retrocedarea
integrală „restitutio in integrum”, conform Legii 247/2005.
Factorii demografici. Evoluţia principalilor indicatori demografici din
intervalul 1990–2013, scoate în evidenţă un declin demografic accentuat ale cărui
efecte se vor resimţi şi în modul de utilizare a terenurilor pe termen mediu şi lung.
Pe fondul scăderii generale a populației României se înregistrează anumite
diferențieri teritoriale, conturându-se arealele suburbane şi zonele metropolitane, unde
populaţia este în continuă creştere şi regiuni caracterizate printr-un declin demografic
accentuat (zonele rurale slab dezvoltate). În prima situaţie, principalele schimbări în
utilizarea terenurilor constau în conversia suprafeţelor agricole în terenuri construite, în
timp ce în cea de-a doua situaţie se înregistrează abandonarea terenurilor agricole
cauzată de sărăcie, migraţia externă pentru muncă şi de îmbătrânirea accentuată a
populaţiei rurale.
Factorii economici şi tehnologici. În prima parte a perioadei postcomuniste,
fragmentarea accentuată a terenurilor a fost însoţită de practicarea unei agriculturi de
subzistenţă şi de degradarea a calităţii solurilor. Această situaţie se datorează
condiţiilor economice specifice perioadei de tranziţie şi politicilor agricole deficitare,
care nu au asigurat dezvoltarea sectorului agricol și utilizarea eficientă a terenurilor. În
multe situaţii, micii producători agricoli s-au lovit de costuri de producţie prea mari,
comparativ cu posibilităţile lor financiare, ceea ce a determinat creşterea anuală a
suprafeţelor necultivate, la care s-a adăugat şi dificultatea de a-şi comercializa
produsele la preţurile reale. Astfel, s-a ajuns la situația ca micii producători să practice
o agricultură bazată predominant pe autoconsum.
Slaba mecanizare a lucrărilor agricole, dificultatea aplicării noilor tehnologii
de producţie, fertilizarea insuficientă/arbitrară a culturilor agricole,
distrugerea/abandonarea sistemelor de irigaţii şi a altor sisteme de îmbunătăţiri
funciare etc. au condus la scăderea capacităţii productive a terenurilor agricole.
În anul 2007, aderarea României la Uniunea Europeană şi implementarea
noilor Politici Agricole Comune (PAC) a reprezentat un nou context de dezvoltare a
337
agriculturii, oferind ţării noastre posibilitatea de a accesa numeroase fonduri

nerambursabile în domeniul agriculturii şi dezvoltării durabile a spaţiului rural.
Factorii climatici. În ultimele decenii, schimbările climatice au jucat un rol
important în modificările modului de utilizare a terenurilor, în special prin
intensificarea fenomenelor extreme (secetă, deşertificare, grindină, ploi torenţiale,
inundaţii etc.) şi prin extinderea suprafeţelor afectate. Efectele schimbărilor climatice
sunt rezultatul unor interacţiuni complexe cu alţi factori de mediu, factori
socioeconomici şi politici (Grigorescu și colab., 2012).
Suprafeţele afectate de secete prelungite, cu efecte accentuate asupra culturilor
agricole şi a calităţii terenurilor, ocupă peste 34% din suprafaţa ţării, din care 16% sunt
situate în regiuni cu risc ridicat la deşertificare (centrul şi sudul Dobrogei, Câmpia
Bărăganului, sudul Podişului Moldovei, sudul Câmpiei Române) (Dumitru, Munteanu,
2002). De asemenea, în nordul Podişului Moldovei şi al Câmpiei Române şi în anumite
areale din Câmpia Banato-Crişană se înregistrează secete frecvente, însă aceste regiuni,
care însumează peste 18% din suprafaţa ţării, prezintă un risc scăzut la deşertificare
(Tabel III.17).
Având în vedere că peste 50% din suprafaţa agricolă a ţării se află în areale
afectate de secetă, impactul asupra culturilor agricole este semnificativ, iar lipsa
sistemelor de irigaţii face ca producţia agricolă să depindă în mare măsură de condiţiile
climatice. În ultimii ani, efectele fenomenelor climatice extreme au fost din ce în ce
mai evidente (producţii foarte mici în anii secetoşi, pierderi importante de recoltă
cauzate de inundaţii şi grindină etc., apariţia plantelor invazive, a anumitor boli şi
dăunători, creşterea duratei de vegetaţie pentru anumite culturi etc.) (Sandu şi colab.,
2010). Intensificarea fenomenelor extreme au contribuit și la abandonarea terenurilor
agricole din arealele intens afectate şi la accentuarea degradării calităţii solurilor
agricole.
Cele mai extinse suprafețe afectate sunt reprezentate de vii (peste 64% din
suprafaţa viticolă găsindu-se în arealele cu risc mare sau scăzut la deşertificare),
urmate de terenurile arabile (55%), păşuni şi fâneţe (25,8%) şi livezi (13,5%). La polul
opus se află terenurile acoperite cu vegetaţie naturală (păduri şi pajişti naturale), unde
doar 11%, respectiv 8,3% din suprafaţa acestora se găseşte în areale cu risc la
deşertificare (Tabel III.17).
Extinderea suprafeţelor afectate de fenomenele climatice extreme a fost
favorizată de distrugerea şi abandonarea sistemelor de irigaţii, defrişarea pădurilor,
fragmentarea terenurilor, practicile agricole inadecvate etc.
338
Tabelul III.17
Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor

în arealele cu risc la deşertificare în România, 2006.
Clasele de utilizare/ Total Risc ridicat Risc scăzut Total (Risc ridicat+scăzut)
acoperire a terenurilor ha ha % din suprafaţa ha % din suprafaţa ha % din suprafaţa
ţării ţării ţării
Terenuri construite 1494937 246593 16,5 376555 25,2 623148 41,7
Arabil 10189906 2946301 28,9 2731310 26,8 5677612 55,7
Vii 409402 130333 31,8 134035 32,7 264368 64,6
Livezi 371777 10130 2,7 40245 10,8 50375 13,5
Păşuni şi fâneţe 2525661 191490 7,6 460559 18,2 652048 25,8
Păduri 7593735 216935 2,9 617130 8,1 834065 11,0
Pajişti naturale 475126 24159 5,1 15314 3,2 39473 8,3
Suprafeţe umede 386303 40344 10,4 37810 9,8 78154 20,2
Suprafeţe acvatice 546338 66422 12,2 81027 14,8 147449 27,0
Total 23993184 3872707 16,1 4493984 18,7 8366691 34,9
Sursa: prelucrare după CORINE Land Cover, 2006 şi Harta Arealelor afectate de secetă şi
deşertificare din România (Ministerul Mediului şi Pădurilor, 2002)
III.4.4. MODIFICĂRILE UTILIZĂRII TERENURILOR AGRICOLE

ÎN PERIOADA POSTCOMUNISTĂ
În perioada postcomunistă s-a realizat schimbarea tipului de proprietate a

terenurilor agricole şi forestiere şi formarea unei noi structuri de organizare
economico-socială a producătorilor agricoli. Aceste schimbări au generat
fragmentarea excesivă a terenurilor agricole, formarea unui număr foarte mare de
exploataţii agricole individuale, de subzistenţă, o restrângere a serviciilor productive
pentru agricultură (irigaţii, fertilizare, mecanizare etc.). Ca urmare s-a înregistrat o
depreciere semnificativă a calităţii productive a terenurilor, cu influenţe asupra
calităţii şi cantităţii producţiei agricole vegetale, care a înregistrat fluctuaţii de la un an
la altul, fiind în mare măsură dependentă de condiţiile climatice (Popovici, 2010). De
asemenea, sectorul zootehnic a cunoscut un declin accentuat, efectivele de animale
reducându-se la jumătate.
Schimbarea tipului de proprietate. În prima parte a perioadei de tranziție,
fragmentarea accentuată a terenurilor agricole a apărut ca urmare a schimbării tipului
de proprietate, prin extinderea continuă a proprietăţii private, în defavoarea proprietăţii
de stat şi cooperatiste, specifice perioadei comuniste (Bălteanu, Popovici, 2013).
În perioada comunistă, proprietatea cooperatistă era predominantă la toate
categoriile de utilizare a terenurilor agricole, cu excepţia păşunilor. În cadrul
proprietăţii de stat, ponderile cele mai mari erau la categoriile superioare de folosinţă –
vii şi livezi, precum şi la păşuni, iar în ceea ce priveşte proprietatea producătorilor
particulari erau predominante păşunile şi fâneţele naturale (Fig. III.56).
În perioada postcomunistă, în baza Legii fondului funciar 18/1991, cu
modificările şi completările ulterioare, proprietatea privată a ajuns să deţină, în anul
2013, peste 93,6% din suprafaţa agricolă totală şi 39,6% din cea forestieră.
339
Prin aplicarea acestei Legi, terenurile agricole au fost retrocedate unui număr
de peste 4 milioane de proprietari. La rândul ei, suprafaţa de teren ce revine unui
proprietar este împărțită în mai multe parcele, în raport de configuraţia terenului,
fertilitate, aşezarea în câmp a culturilor etc. Fragmentarea accentuată a terenurilor
agricole are un impact semnificativ asupra modului de utilizare a terenurilor, reflectat
prin degradarea continuă a potenţialului productiv al acestora şi prin imposibilitatea
practicării unei agriculturii durabile şi competitive.
Schimbarea tipului de exploatare a terenurilor. Paralel cu schimbarea tipului

de proprietate s-a modificat şi tipul de exploatare a terenurilor agricole şi forestiere,
reforma din agricultură conducând la formarea unei noi structuri de organizare
economico-socială a producătorilor agricoli, bazată pe proprietatea privată, în cadrul
căreia un loc important îl ocupă exploataţiile agricole individuale şi într-o măsură mult
mai mică, exploataţiile cu personalitate juridică.
Înainte de 1989, principalele forme de exploataţie agricolă erau reprezentate de
unităţile agricole cooperatiste (3 776 unităţi în 1989), care deţineau peste 60,8% din
suprafaţa agricolă totală, având o suprafaţă medie de 2 374 ha şi de unităţile agricole
de stat (411 unităţi în 1989) care utilizau 29,7% din suprafaţa agricolă totală, suprafaţa
medie fiind de 5 000 ha (Tabel III.18). Gospodăriile populaţiei deţineau numai 9,5%
din terenul agricol, cu o pondere mare a păşunilor şi fâneţelor naturale, situate în
regiunile de deal şi munte.
Tabelul III.18
Numărul şi dimensiunea teritorială a exploataţiilor agricole.
Perioada comunistă (1989) Perioada postcomunistă (2010)

CAP IAS Exploataţii Exploataţii cu
individuale personalitate juridică
Număr 3 776 411 3 828 345 30 698
Suprafaţa medie (ha) 2 374 5 001 1,95 190,8
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1990, Recensământul General Agricol, 2010
Tipuri de exploataţii agricole. După 1989, pe baza aplicării Legii fondului

funciar nr. 18/1991 s-a trecut de la o concentrare accentuată a proprietăţii asupra
pământului la fărâmiţarea excesivă a acesteia şi de la exploataţiile de mari dimensiuni
la predominarea micilor gospodăriilor familiale, care practică o agricultură de
subzistenţă.
În România, există peste 3,82 milioane exploataţii agricole (2010) din care
exploataţiile individuale reprezintă 99,5% şi dețin peste 55% din suprafaţa agricolă
utilizată (SAU). Suprafaţa agricolă medie ce revine pe o exploaţie individuală este de
1,95 hectare, iar numărul mediu de parcele pe o exploataţie este de 3,7 parcele (2007).
Exploataţiile agricole cu personalitate juridică au o pondere de doar 0,45% din totalul
exploataţiilor și o suprafaţă agricolă medie de 190,8 ha (Tabel III.18), în schimb deţin
peste 44% din SAU.
340
Perioada comunistă 1989) Perioada postcomunistă

(2013)
100
90
80
70
60
%
50
40
30
20
10
0
Cooperatistă Stat Privată Privată
Arabil Pășuni Fânețe Vii Livezi
Fig. III.56 Terenurile agricole pe categorii de folosinţă şi forme

de proprietate în perioadele comunistă şi postcomunistă în România.
5 în proprietate
23
în concesiune
în arenda
27
60 în parte
utilizat cu titlu gratuit

3
alte moduri de
deținere
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, RGA 2010.
Fig. III.57 Modul de deținere a terenurilor în cadrul exploatațiilor agricole

în România, 2010 (%).
1,7 0,2 0,4
4,9
< 1 ha
19,5 1 - 2 ha
2 - 5 ha
54,2 5 - 10 ha
10 - 50 ha
50 - 100 ha
19,1
> 100 ha
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, RGA 2010.

Fig. III.58 Exploataţiile agricole pe clase de mărime a suprafeţei agricole
utilizate în România, 2010 (%).
341
Fig. III.59 Dimensiunea teritorială a exploataţiilor agricole individuale, 2010.
Fig. III.60 Dimensiunea teritorială a unităţilor cu personalitate juridică, 2010.
342
În funcţie de modul de deţinere a terenurilor, suprafaţa agricolă aflată în

proprietatea exploataţiilor agricole reprezintă peste 60% din întreaga suprafaţă utilizată
de acestea, pe locul următor se află arendarea cu 27%, în timp ce suprafaţa agricolă
luată în concesiune reprezintă doar 3% (Fig. III.57).
Dimensiunea teritorială a exploataţiilor agricole joacă un rol important în
utilizarea eficientă a terenurilor agricole. În agricultura României, în funcţie de
dimensiunea exploataţiiilor agricole, se diferențiază clar două categorii: exploataţiile
agricole foarte mici şi mici care au o suprafaţă mai mică de 5 hectare. Acestea
reprezintă 92,8% din totalul exploataţiilor (2010) şi deţin aproximativ 29,7% din SAU
(Fig. III.58). Peste 54,2% dintre acestea au o suprafaţă mai mică de 1 ha, neîndeplinind
astfel condiţiile de eligibilitate pentru a beneficia de plăţile directe la hectar.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de exploataţiile de dimensiuni mari
şi foarte mari, cu o suprafaţă mai mare de 100 ha (deseori peste 1 000 ha) şi care deţin
peste 48,9% din SAU. Cu toate că ponderea acestora este de doar 0,4% din totalul
exploataţiilor, beneficiază de peste 50% din subvenţiile PAC alocate României.
Între aceste două extreme se află exploataţiile de dimensiune mijlocie (5–10
ha, 10–50 ha şi 50–100 ha), respectiv asociaţiile familiale cu caracter comercial care
reprezintă doar 6,7% din totalul exploataţiilor şi utilizează 21,5% din SAU.
În ansamblu, agricultura României se caracterizează prin ponderea foarte mare
a exploataţiilor agricole de dimensiunii foarte mici şi mici, cu resurse fiananciare
reduse, care practică o agricultură de subzistenţă şi care sunt deţinute de persoane slab
instruite şi cu un grad avansat de îmbătrânire (peste 65 ani). Această situaţie face
aproape imposibilă aplicarea noilor tehnologii de producţie, folosirea unor practici
agricole corespunzătoare şi a unui management adecvat ceea ce conduce, în mod
inevitabil, la o utilizare ineficientă a terenurilor agricole şi la o degradare semnificativă
a potenţialului productiv al acestora (Popescu, 2007), precum și la o capacitate redusă
de adaptare la schimbările climatice.
Diferenţieri teritoriale în structura exploataţiilor agricole. În cadrul tuturor
județelor, exploataţiile agricole individuale reprezintă peste 99,3% din totalul
exploatațiilor, cea mai mare pondere înregistrându-se în judeţul Botoşani (99,8%).
Unităţile cu personalitate juridică sunt mai bine repreznetate în judeţele din sud-est şi
vest, cunoscute ca având un potenţial agricol important: Constanţa, Arad, Călăraşi,
Timiş, unde deţin, în medie, 0,7% din totalul exploataţiilor.
Diferenţieri teritoriale semnificative apar şi în ceea ce priveşte ponderea
suprafeţei agricole utilizate de cele două categorii de exploataţii. În judeţe precum
Călăraşi, Ialomiţa, Tulcea, Arad, exploataţiile agricole individuale deţin sub 50% din
SAU, ponderea cea mai mare revenind celor cu personalitate juridică (Fig. III.59,
III.60). Această situație a fost influențată de areandarea, concesionarea sau cumpărarea
unor suprafeţe importante de teren agricol de către investitorii străini şi români, ceea ce
a condus la creşterea numărului societăţilor cu capital majoritar privat, de dimensiunii
foarte mari, cu o suprafaţă medie de peste 400 ha. În unele judeţe, cum ar fi:
Maramureş, Harghita, Mehedinţi, Suceava, peste 80% din SAU este deţinută de
exploataţiile agricole individuale, acest aspect explicându-se şi prin existenţa unor
suprafeţe agricole mai reduse, situate pe terenuri cu o fragmentare şi diversitate mai
accentuate.
343
Analiza exploataţiilor din punct de vedere al clasei de mărime evidenţiază

faptul că în toate judeţele predomină exploataţiile agricole individuale a căror suprafaţă
este mai mică de 5 ha (Fig. III.59). Ponderea acestora variază între 75,5% în judeţul
Harghita şi 95% în judeţul Neamţ. Exploataţiile individuale de dimensiune mijlocie au
cele mai mari ponderi în judeţele Harghita 9,2%, Timiş 6,5%, Constanţa 5,7% şi Satu
Mare 5,2%, în timp ce exploataţiile individuale de peste 100 ha deţin ponderi
neînsemnate, sub 0,5% din total. În ceea ce privește exploataţiile cu personalitate
juridică, cu suprafaţa mai mare de 100 ha, cele mai multe se găsesc în judeţele din sud-
estul ţării (Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi, Ialomiţa), dar şi în judeţele Timiş şi
Arad (Fig. III.60).
Din analiza teritorială a principalelor caracteristici ale exploataţiilor agricole,
rezultă că terenurile agricole sunt mai eficient utilizate în sud-estul şi vestul ţării, acolo
unde dimensiunea teritorială, dar şi dimensiunea economică şi accesul pe piaţă al
exploataţiilor agricole constituie factori importanţi de favorabilitate comparativ cu
celelalte regiuni ale ţării.
Exploataţiile agricole din România se diferenţiază clar de exploataţiile din
celelalte state membre, evidenţiindu-se numeroase decalaje de ordin structural. Astfel,
în ceea ce priveşte dimensiunea teritorială a acestora, România se află pe penultimul
loc, după Malta, cu o dimensiune medie pe exploataţie de 3,45 ha (2010), deţinând
totodată numărul cel mai mare de exploataţii agricole (3,82 mil.), dar şi cel mai mare
număr de exploataţii foarte mici şi mici (sub 5 ha).
În perioada posttranziţie se observă o reducere a fragmentării terenurilor
agricole, în special în regiunile de câmpie, ca urmare a comasării acestora în exploataţii
agricole de mari dimensiuni, cu profil comercial. Acest lucru a fost favorizat şi de
aplicarea Legii 247/2005 şi a Legii 312/2005 privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de
către persoanele juridice străine. Cele două măsuri legislative au permis cetăţenilor
străini să investească în sectorul agricol românesc, achiziţionând suprafeţe întinse de
terenuri agricole, în special în Câmpia Banato-Crişană, estul Câmpiei Române și în
centrul şi sudul Dobrogei.
Astfel, în ultimii ani s-a înregistrat o reducere a numărului total de exploataţii
şi o creştere a suprafeţei medii utilizate. În perioada 2002-2010, numărul exploataţiilor
agricole individuale s-a redus cu aproximativ 14,2%, în timp ce suprafaţa medie a
crescut de la 1,7 ha în 2002 la 1,95 ha în 2010 (Fig. III.61). Exploataţiile cu
personalitate juridică au avut o evoluţie diferită, astfel numărul acestora a crescut cu
peste 25,8, iar suprafaţa medie s-a redus de la 274,4 ha la 190,8 ha (Tabel III.19, Fig.
III.61). Totodată se observă şi o creştere semnificativă a suprafeţei agricole utilizate de
exploataţiile cu personalitate juridică, de la 36,0% din SAU în 2002 la 44,1% în 2010
(Fig. III.62).
344
4600 35
Număr exploatatii agricole individuale (mii)
Număr unități cu personalitate juridică (mii)

4400 30
25
4200
20
4000
15
3800
10
3600 5
3400 0
2002 2005 2007 2010
Exploatații agricole individuale Unități cu personalitate juridică
Fig. III.61 Numărul exploatațiilor agricole din România.
70
60
50
40
%
30
20
10
0
2002 2005 2007 2010
Exploatații individuale Exploatații agricole cu personalitate juridică
Fig. III.62 Dinamica suprafeței agricole utilizate, pe tipuri de exploatații agricole în

România în 2002, 2005, 2007 și 2010.
Tabelul III.19
Dinamica exploataţiilor agricole (2002–2010)
Exploatații agricole individuale

Exploatații agricole
cu personalitate juridică
Anul 2002 2005 2007 2010 2002 2005 2007 2010
Număr (mii) 4 462 4 238 3 914 3 828 23 18 17 27
Suprafața medie (ha) 1,7 2,2 2,3 1,9 274,4 263,1 270,4 190,8
SAU (ha) 53,8 64,0 62,8 55,9 46,2 36,0 37,2 44,1
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Recensământul general agricol 2002, 2010,
Ancheta Structurală din Agricultură, 2005
345
Modificările care au avut loc în structura exploataţiilor agricole în perioada de

preaderare, dar şi cele din perioada de postaderarea a României la Uniunea Europeană
sunt nesemnificative, numărul exploataţiilor agricole de subzistenţă fiind în continuare
foare mare. În aceste condiţii este utilă accelerarea procesului de restructurare a
exploataţiilor agricole prin creşterea dimensiunilor teritoriale şi economice în vederea
diminuării decalajelor existente în agricultura României faţă de celelalte state membre,
dar şi pentru a face faţă crizei economice mondiale şi schimbărilor climatice.
Schimbări în structura utilizării terenurilor agricole. În ultimele decenii,

schimbările utilizării terenurilor au devenit o temă de cercetare prioritară în cadrul a
numeroase proiecte internaţionale, ca urmare a implicaţiilor deosebite pe care le au în
contextul modificărilor globale ale mediului. Conversia (înlocuirea unui tip de
cuvertură terestră sau utilizare a terenurilor cu altul) (Meyer şi Turner II, 1994) şi
modificarea (menţinerea unui anumit tip de utilizare intensivă fără a schimba însă
atributele terenului) (Gregorio, Jansen, 2000) sunt considerate schimbări cumulative,
cu efecte semnificative asupra factorilor de mediu (sol, vegetaţie, apă, aer) la nivel
local, regional şi global (Turner și colab., 1993, Bălteanu, Șerban, 2005). Modificarea
categoriilor de utilizare a terenurilor implică, în primul rând, degradarea calităţii
terenurilor agricole sau forestiere şi este caracteristică perioadei postcomuniste.
În România, de-a lungul timpului, sub impactul factorilor socioeconomici,
politici şi naturali, s-au înregistrat modificări semnificative în structura utilizării
terenurilor. Tendinţa generală a fost aceea de creştere a terenurilor agricole şi
construite în detrimentul pădurilor şi al pajiştilor naturale.
Schimbările produse în structura modului de utilizare a terenurilor au fost
analizate cu ajutorul Sistemelor Informaționale Geografice (GIS) şi a bazei de date
Corine Land Cover din 1990, 2000 şi 2006, identificându-se fenomenele de conversie,
de înlocuire a unui tip de utilizare cu altul (Heymann și colab., 1994; Bossard și colab.,
2000; Haines-Young și Weber, 2006; Feranec și colab., 2010).
În intervalul analizat (1990–2006), suprafaţa totală supusă schimbării a fost de
peste 354 765 ha (1,48% din suprafaţa ţării). Rata anuală a schimbării a fost mai
accentuată în perioada 1990–2000 (0,11%) şi mai redusă după 2000 (0,05%) (Popovici
și colab., 2013).
Terenurile agricole au resimţit cel mai puternic efectele schimbărilor politice şi
socio-economice de la începutul anilor ‘90, înregistrându-se modificări importante în
structura acestora, cu efecte semnificative asupra productivităţii şi calităţii solurilor.
Fenomenele de conversie s-au produs fie între diferite clase de utilizare agricolă, fie
între acestea şi alte categorii de utilizare cum ar fi terenurile construite sau păduri.
Restructurarea sectorului agricol a accentuat procesul de extensificare a agriculturii,
respectiv conversia categoriilor cu utilizare superioară (vii, livezi, arabil) în categorii
cu uilizare inferioară (păşuni şi fâneţe). Printre terenurile cu utilizare agricolă, cele care
au înregistrat o tendinţă negativă în ambele perioade de studiu (1990–2000 şi 2000–
2006) sunt culturile permanente (vii şi livezi) a căror suprafaţă s-a redus cu peste
27000 hectare (Fig. III.63). Suprafeţe întinse de vii şi livezi au fost abandonate sau
defrişate după retrocedarea acestora foştilor proprietari, iar noile plantări s-au făcut de
regulă, în loturi de dimensiuni reduse şi dispersate, cele mai multe găsindu-se pe
346
terenurile din jurul gospodăriilor ţărăneşti. În perioada de tranziţie, conversia

terenurilor arabile în păşuni a fost determinată şi de abandonarea sau necultivarea
acestora, în special în arealele cu o productivitate scăzută (de exemplu, terenurile
nisipoase din câmpia Olteniei intens afectate de secetă). Necultivarea terenurilor
arabile are mai multe cauze între care se diferenţiază: gradul ridicat de fragmentare,
dificultăţile financiare ale micilor producători agricoli, lipsa pieţelor de desfacere a
produselor, lipsa sistemelor de irigaţii etc.
150000
125000
100000
75000
50000
25000
ha
0
-25000
-50000
-75000
-100000
-125000
-150000
1 2 3 4 5 6 7 8
1 Terenuri construite 5 Păduri
2 Terenuri arabile 6 Terenuri cu vegetație de tranziție (tufișuri/pajiști)
3 Culturi permanente (vii și livezi) 7 Terenuri umede
4 Pașuni 8 Terenuri acoperite cu ape și bălți
Sursa: prelucrare CORINE Land Cover, 1990, 2006.
Fig. III.63 Schimbările produse în structura utilizării terenurilor în România,

între 1990–2006.
În ultimii 25 de ani, ca urmare a manifestării fenomenului de expansiune

urbană (suburbanizare) s-au extins mult terenurile construite. Astfel, în perioada 1990–
2006, suprafaţa construită a crescut cu aproximativ 17 681 ha (5% din suprafaţa totală
supusă schimbării) în defavoarea celorlalte categorii de utilizare agricolă a terenurilor
(Popovici și colab., 2013). Fenomenul de suburbanizare a cunoscut o dezvoltare
accentuată în perioada 2006–2008 când suprafeţe întinse de terenuri agricole şi-au
schimbat destinaţia fiind transformate, cu precădere, în terenuri construite (complexe
rezidenţiale, centre comerciale, unităţi industriale, spaţii pentru recreere etc.),
determinând modificări esenţiale în structura spaţială şi funcţională a acestora
(Grigorescu, 2010).
Suprafaţa forestieră a înregistrat reduceri semnificative, în special, în regiunile
montane, pe terenurile aflate în proprietate privată, unde tăierile ilegale s-au extins ca
urmare a retrocedării pădurilor în baza Legii nr. 18/1991. Aplicarea acestei legi a
347
contribuit la formarea unui număr mare de proprietari care deţin suprafeţe mici, la care
se adaugă dificultatea asigurării pazei acestora. În perioada 1990–2006, peste 39 400
hectare de pădure (9,9% din suprafaţa totală supusă schimbării) au fost înlocuite cu
vegetaţie de tranziţie pădure–tufăriş sau cu terenuri agricole (în special păşuni şi
fâneţe).
Reducerea suprafeţei pădurilor a avut un impact semnificativ și asupra
degradării calităţii terenurilor prin extinderea fenomenelor de eroziune și alunecări, dar
şi prin intensificarea evenimentelor hidroclimatice (viiturii rapide, inundații). În
regiunile de câmpie, pe fondul schimbărilor climatice, al distrugerii sistemelor de
irigaţii și defrişarea perdelelor forestiere de protecţie, s-a înregistrat extinderea
secetelor și a viscolelor, cu efecte negative asupra producţiei agricole şi asupra
condiţiilor generale de mediu şi de viaţă.
După anul 1990, s-au efectuat împăduriri pe suprafeţe restrânse, care au fost
direct influenţate de disponibilul surselor de finanţare. În perioada 1990–2000, s-a
împădurit o suprafaţă de 5 250 ha terenuri degradate, proprietate publică a statului,
principalele surse de finanţare fiind bugetul de stat şi Fondul de ameliorare a fondului
funciar cu destinaţie silvică. După anul 2000, suprafaţa împădurită a crescut, aceasta
fiind de 10 437 ha în anul 2013 (Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, 2014),
ca urmare a apariţiei fondurilor europene nerambursabile. Astfel, în cadrul programului
SAPARD (Special Accession Program for Agriculture and Rural Development), a
existat Măsura 3.5 destinată finanţării proiectelor de împădurire, iar în anul 2009 a fost
lansată Măsura 221 „Prima împădurire a terenurilor agricole” din cadrul Programului
Naţional de Dezvoltare Rurală. Cu toate acestea, extinderea suprafeței forestiere poate
fi explicată în primul rând datorită regenerării naturale, care s-a extins pe o suprafață
de 15 848 ha (2013), îndeosebi în ariile montane şi Subcarpaţi. Acest proces a avut loc
predominant pe terenurile despădurite, dar şi pe terenurile agricole abandonate şi în
special pe terenurile ocupate de păşuni ca efect al declinului pastoral.
III.4.5. PRODUCŢIA AGRICOLĂ
Evoluţia producţiei agricole de după 1989 este în strânsă legătură cu

schimbările care s-au produs în structura de proprietate a fondului funciar şi a celorlalte
mijloace de producţie, precum şi cu regimul schimbărilor și al variabilității climatice.
În structura producţiei agricole se remarcă o evoluţie diferită a producţiei
vegetale şi animale. Astfel, ponderea producţiei vegetale a crescut, în timp ce ponderea
producţiei animale s-a diminuat foarte mult (Fig. III.64).
Valoarea producţiei agricole a fost, în anul 2013, de 78 464 416 mii lei (preţuri
curente), din care 68,6% producţie vegetală (53 843 812 mii lei) şi 30,4% (23 876 547
mii lei) producţie animală. În aceeași perioadă, valoarea totală a serviciilor agricole a
fost de 744 057 mii lei (1%). Din întreaga producţie agricolă, 97,7% s-a obţinut în
sectorul privat.
348
Suprafaţa cultivată şi producţia agricolă vegetală au fost puternic influenţate

de condiţiile socioeconomice şi politice din perioada postcomunistă, variind în funcţie
de practicile agricole folosite (lipsa sistemelor de irigaţii, fertilizarea insuficientă a
culturilor agricole, mecanizare deficitară etc.), de structura inadecvată a exploataţiilor,
de politicile agricole aplicate etc. La toate acestea se adaugă schimbările climatice prin
intensificarea fenomenelor extreme (secetă, deşertificare, grindină, inundaţii), care
afectează frecvent suprafeţe întinse de terenuri cultivate. În anii foarte secetoşi (1993,
1996, 2000, 2002, 2007 și 2015), în regiunile fără sisteme de irigaţii funcţionale,
producţia medie la hectar la principalele culturi (grâu, porumb şi floarea-soarelui) a
înregistrat valori extrem de mici (sub 500 kg/ha la porumb şi sub 600 kg/ha la floarea-
soarelui).
Suprafaţa cultivată. După 1990, suprafaţa cultivată a scăzut semnificativ, de la
9,8 mil. ha în 1990 la 8,2 mil. ha în 2013. În fiecare an, suprafeţe însemnate de teren
arabil au rămas necultivate, acestea însumând peste 14 mil. ha în intervalul 1990–2013
(Fig. III.65). Principalele cauze care au condus la creşterea suprafeţelor rămase
necultivate sunt: incertitudinea asupra proprietăţii terenurilor, puterea financiară
scăzută a noilor proprietari, structura inadecvată a exploataţiilor agricole, ponderea
ridicată a persoanelor vârstnice (de peste 65 de ani) a membrilor exploataţiilor agricole
individuale, lipsa mijloacelor materiale şi băneşti pentru lucrarea pământului,
nesiguranţa valorificării surplusului de produse la preţuri care să le asigure reluarea
procesului de producţie, lipsa de perspectivă în condiţiile unui mediu economic
defavorabil etc. (Bălteanu și colab., 2004).
În ceea ce priveşte structura suprafeţei cultivate, cerealele pentru boabe deţin
cele mai mari ponderi, peste 66%, urmate de plantele oleaginoase (în special floarea-
soarelui), cu 15,6% şi plantele furajere cu 10,8% (Fig. III.66).
Ponderea ridicată a culturii cerealelor din totalul suprafeței cultivate, scoate în
evidenţă caracterul cerealier al agriculturii României. Cultura cerealelor reprezintă o
ocupaţie cu vechi tradiţii, anumite cereale, precum: grâul, orzul, ovăzul şi secara fiind
cultivate, potrivit atestărilor arheologice, încă din Neoliticul timpuriu. Porumbul,
cultură larg răspândită în prezent, a fost introdus în ţara noastră în secolul al XVII-lea,
cultivându-se iniţial în regiunile de câmpie, pentru ca ulterior să se extindă și în spațiul
deluros și montan (Geografia României II, 1984).
Cerealele pentru boabe se cultivă pe o suprafaţă de 5,4 mil. ha (2013), iar în
cadrul acesteia porumbul şi grâul deţin peste 85,3% din total, având condiţii
pedoclimatice favorabile de dezvoltare, atât în regiunile de câmpie (Câmpia Română,
Câmpia Banato–Crişană, Câmpia Transilvaniei), cât şi în regiunile de podiş (Podişul
Dobrogei, Podişul Moldovei). De altfel, culturile de grâu şi de porumb sunt răspândite,
pe suprafeţe mai restrânse, pe tot teritoriul ţării, exceptând spaţiul montan înalt (Fig.
III.67). Suprafaţa cultivată cu porumb s-a extins în perioada de tranziţie, fiind o cultură
preferată de micii producători, datorită multiplelor sale utilizări (în consumul uman şi
în furajarea animalelor), a cheltuielilor reduse cu sămânţa şi cu recoltarea, care se poate
face manual, dar şi datorită faptului că aceste culturi se adaptează mai uşor condiţiilor
climatice actuale.
349
Dintre celelalte culturi cerealiere doar ovăzul a înregistrat o creştere a suprafeţei

cultivate, în timp ce suprafeţele cultivate cu orz, orzoaică şi orez s-au redus
semnificativ.
Leguminoasele pentru boabe, grupă din care fac parte mazărea şi fasolea, s-au
cultivat în 2013 pe o suprafaţă de 44,3 mii ha (0,54% din suprafaţa cultivată).
Suprafaţa cultivată cu aceste plante s-a redus continuu după 1990, la aceasta
contribuind costurile relativ ridicate şi randamentele mici. Regiunile în care se
întâlnesc condiţii optime de dezvoltare a leguminoaselor sunt: Câmpia Română,
Câmpia Moldovei, Podişul Central Moldovenesc şi Culoarul Siretului pentru mazăre şi
Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană şi regiunile de deal şi podiş ale Moldovei,
Dobrogei şi Munteniei pentru fasole.
Plantele tehnice au înregistrat, în perioada 1990–2013, o reducere
semnificativă a suprafeţei cultivate. Dintre acestea, plantele textile şi-au diminuat cel
mai mult suprafaţa, de la 123,2 mii ha în 1989 la 0,1 mii ha în 2013. Aceeaşi tendinţă
s-a manifestat şi la unele plantele oleaginoase – soia, in pentru ulei şi ricin. În schimb,
suprafeţele cultivate cu floarea-soarelui au crescut, dublându-se în ultimii ani, datorită
stimulării prin preţ şi solicitărilor la export. Principalele regiunii de cultură pentru
floarea-soarelui sunt: Câmpia Română, care deţine cele mai mari suprafeţe cultivate,
Câmpia Moldovei, Culoarul Siretului, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei şi Câmpia
Banato-Crişană.
Rapiţa este o altă plantă oleaginoasă a cărei suprafaţă cultivată s-a extins foarte
mult în ultimii ani, de la 0,3 mii ha în 1995 la peste 276,6 mii ha în 2013, aceasta fiind
utilizată pentru producerea biodieselului, deoarece are cea mai mare putere calorică
dintre plantele oleaginoase (Fig. III.68). Creşterea suprafeţelor cu plante energetice
destinate producţiei de biocarburanţi a fost susținută și de autorități printr-o serie de
ajutoare financiare.
În categoria plantelor pentru alte industrializări, s-a redus considerabil
suprafaţa alocată sfeclei de zahăr, mai ales după anul 1999, datorită cheltuielilor mari
de producţie şi preţurilor scăzute oferite producătorilor. Sfecla-de-zahăr se
caracterizează printr-o mare adaptabilitate la condiţiile morfologice şi pedoclimatice
locale, ceea ce permite cultivarea acesteia în diferite regiuni geografice: Podişul
Transilvaniei, depresiunile Braşov şi Ciuc, Câmpia Moldovei, Culoarul Siretului,
Câmpia Banato-Crişană, Câmpia Română.
350
2013
2012
2011
2010
2009
2008
2007
2006
2005
2004
2003
2002
2001
2000
1999
1998
1997
1996
1995
1994
1993
1992
1991
1990
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
Vegetală Animală
Fig. III.64 Structura producţiei agricole în România, 1990–2013.
12000 1800
1600
Suprafața rămasă necultivată (mii ha)

10000
1400
Suprafața cultivată (mii ha)
8000 1200
1000
6000
800
4000 600
400
2000
200
0 0
2007
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Suprafața cultivată Suprafaţa rămasă necultivată
Fig. III.65 Dinamica suprafeţei cultivate şi a suprafeţei rămase necultivate

în România, 1990–2013.
2013
2012
2011
2010
2009
2008
2007
2006
2005
2004
2003
2002
2001
2000
1999
1998
1997
1996
1995
1994
1993
1992
1991
1990
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
Cereale pentru boabe Leguminoase pentru boabe Plante textile
Sfeclă de zahăr Plante oleaginoase Cartofi
Legume Plante pentru nutreţ
Fig. III.66 Structura suprafeţei cultivate în România, 1989–2013.
351
Fig. III.67 Culturi de cereale în Câmpia Banato-Crișană (Foto Fl. Andreescu)
Fig. III.68 Cultură de rapiță în Câmpia Română (Foto Fl. Andreescu).
352
Fig. III.69 Plantații de viță-de-vie în satul Tătărani, județul Vaslui

(Foto D. Ungureanu).
80 275
250
70
vii altoite şi indigene, vii hibride (mii ha)
225
60 200
50 175
total vii pe rod (mii ha)
150
40
125
30 100
20 75
50
10
25
0 0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Vii altoite şi indigene Vii hibride Vii pe rod
Fig. III.70 Suprafaţa viilor pe rod, a viilor hibride şi a viilor altoite şi indigene în
România, 1990–2013.
353
Fig. III.71 Terenurile viticole, 2013
354
Legumele se cultivă pe o suprafaţă de 259 mii ha (2013) cu deosebire în luncile

şi pe terasele joase ale râurilor din regiunile de câmpie: lunca Dunării, lunca Argeş-
Sabar, luncile Oltului, Jiului, Ialomiţei, Buzăului, Siretului, Prutului, Mureşului,
Someşului, luncile celor trei Crişuri etc.
Cultura cartofului ocupă o suprafaţă de peste 203,4 mii ha (2013), având
condiţii favorabile de dezvoltare, cu deosebire în regiunile de nord şi centrale ale ţării
(Podişul Sucevei, depresiunile Braşov, Ciuc, Giurgeu, Maramureş).
Plantele pentru nutreţ s-au cultivat, în anul 2013, pe o suprafaţă de 858,8 mii
ha, reprezentând mai puţin de jumătate din suprafaţa ocupată de acestea în anul 1990.
Cultura plantelor furajere este răspândită în special în regiunile de câmpie, dar şi în
depresiuni şi în regiunile dealurilor subcarpatice şi de podiş. Reducerea suprafeţelor
cultivate a fost influențată, în primul rând, de declinul sectorului zootehnic prin
desfiinţarea marilor complexe de creşterea animalelor.
Terenurile viticole. Numeroasele dovezi de ordin arheologic, documentar şi
cartografic atestă prezenţa viţei de vie pe teritoriul României din Antichitate (secolul
VI î. Chr.) în Transilvania şi din epoca bronzului pe colinele Subcarpaţilor din sudul
ţării. De asemenea, în perioada geto-dacică şi romană cultura viţei de vie era foarte
răspândită (Strabo îi considera pe geto-daci cultivatori pricepuţi de viţă-de-vie).
Cucerirea romană a contribuit la dezvoltarea viticulturii prin introducerea unor varietăţi
noi şi a unor tehnici şi procedee de vinificaţie (Geografia României II, 1984).
Viticultura are pe teritoriul României condiţii naturale favorabile, ocupând, în
general, versanţii cu expunere estică, sudică sau vestică din diferite regiuni colinare şi
de podiş, cu altitudini cuprinse între 300 și 700 m. Însă, aproximativ 1/3 din
principalele podgorii ale României se află în zonele joase cu altitudini cuprinse între
100 și 300 m (Fig. III.69). Latitudinal, viţa de vie atinge limita nordică pe linia
Ştefăneşti–Botoşani–Suceava– Seini–Tarna Mare, constituind în acelaşi timp, şi limita
nordică de cultură a viţei-de-vie în estul Europei (Geografia României, vol. 2, 1984). În
2013, România deţinea 211,3 mii ha plantaţii viticole. Suprafaţa totală ocupată cu vii
pe rod era de 178,4 mii ha, din care 89,7 mii ha vii altoite şi indigene şi 88,6 mii ha vii
hibride.
După 1990 s-a înregistrat o creștere însemnată a suprafeţei cultivate cu vii
hibride și o reducere a suprafeței viilor altoite şi indigene, astfel încât ponderea celor
din urmă s-a redus de la 76% în 1989 la 50,3% în 2013 (Fig. III.70). Cele mai mari
suprafeţe cu vii pe rod se găsesc în judeţele Vrancea (25,4 mii ha), Buzău (14,4 mii
ha), Dolj (13,1 ha), Galaţi (12,2 mii ha), Vaslui (11,5 mii ha) şi Iaşi (9,5 mii ha).
Pe baza analizei anumitor caracteristici: masivitate, poziţie geografică,
elemente agroclimatice, de expunere şi de soluri etc., pe teritoriul ţării au fost
delimitate mai multe areale de cultură a viţei de vie, numite zone în cadrul cărora se
individualizează podgoriile şi centrele viticole (Geografia României II, 1984) (Fig. III
71).
355
Principala regiune viticolă a ţării o constituie zona de la curbura Carpaţilor,

viţa-de-vie ocupând versanţii Subcarpaţilor cuprinşi între văile Trotuşului şi
Teleajenului, extinzându-se în altitudine între 80 și 350 m. Cele mai cunoscute
podgorii din această zonă sunt: podgoriile vrâncene (cuprinse între Trotuş şi Râmnicu
Sărat) şi podgoria Dealu Mare–Istriţa (care ocupă piemonturile joase dintre valea râului
Buzău şi cea a Teleajenului).
Un alt areal important este Zona viticolă Drăgăşani, localizat în cuprinsul
Piemontului Getic, plantaţiile viticole aflându-se la altitudini cuprinse între 200 și 450
m, cea mai mare parte dintre acestea fiind situate pe terasele Olteţului şi Oltului.
Pe versanţii sudici şi vestici ai dealurilor cuprinse între cele două Târnave şi
Mureş se întinde Zona viticolă a Transilvaniei, în cadrul căreia se conturează
podgoriile Târnavelor şi Alba Iulia.
Zona viticolă a Aradului este situată în lungul piemontului de la contactul
Munţilor Zarandului cu Câmpia Banato-Crişană, între valea Mureşului şi Măgura
Pâncota. Aceasta este una dintre cele mai vechi zone viticole din ţară, fiind menţionată
în documente încă din Antichitate. În cuprinsul acestei zone, cele mai importante
podgorii sunt Pâncota, Şiria, Lipova, Păuliş ș.a.
Pe lângă aceste zone viticole, în România există şi alte podgorii şi centre
viticole cu suprafeţe mai restrânse care se remarcă printr-o producţie de calitate
superioară. În această categorie se încadrează: podgoriile din estul ţării, între râurile
Siret şi Prut (Cotnari, Iaşi, Huşi, Bârlad, Dealurile Bujorului etc.), podgoriile din
Dobrogea (Niculiţel, Murfatlar şi Ostrov), podgoriile de pe terasele Dunării,
podgoriile Banatului situate pe versanţii dealurilor din stânga Mureşului (podgoriile
Recaş, Buziaş, Bistriţa), podgoriile din nord-vestul Transilvaniei care s-au dezvoltat la
altitudini cuprinse între 60 și 80 m în regiunea de câmpie, urcând până la 150–200 m în
regiunea de dealuri.
Suprafața terenurile acoperite cu livezi şi pepiniere pomicole s-a restrâns în
perioada de tranziţie cu aproximativ 30 mii ha în favoarea unor categorii inferioare de
folosinţă, cum sunt păşunile şi fâneţele naturale. La nivelul anului 2013, suprafaţa
acoperită cu livezi era de 196,5 mii ha, din care 186,7 mii ha aparţinea proprietarilor
particulari.
Cele mai întinse suprafeţe cu livezi se întâlnesc în arealele subcarpatice şi în
cele de podiş şi câmpie, individualizându-se trei mari regiuni pomicole.
Regiunea pomicolă subcarpatică este situată în sudul Carpaţilor Meridionali şi
al Carpaţilor de la Curbură, cuprinzând judeţele Gorj, Vâlcea, Argeş, cea mai mare
parte a judeţelor Dâmboviţa, Prahova şi Buzău, jumătatea nordică a judeţului
Mehedinţi şi extremităţile nordice ale judeţelor Dolj şi Olt.
Regiunea pomicolă bănăţeană cuprinde terenurile pomicole situate în bazinele
hidrografice ale Mureşului inferior (aval de Simeria), Begăi, Timişului, Caraşului,
Nerei şi Cernei. O frecvenţă mai mare a livezilor în cadrul terenurilor agricole se
înregistrează în depresiunile montane şi în regiunea delurilor.
Regiunea pomicolă nord-vestică cuprinde livezile situate în bazinele
hidrografice ale Vişeului şi Izei, Someşului, Crasnei, Barcăului, Crişului Repede şi
Crişului Negru.
356
În anul 2013, cele mai mari suprafeţe ocupate cu livezi erau concentrate în
județele Argeş (20 388 ha), Vâlcea (12 939 ha), Caraş-Severin (10 774 ha), Buzău
(10365 ha), Prahova (9 839 ha) şi Dâmboviţa (9 744 ha), iar cele mai mici suprafeţe se
înregistrau în judeţele Călăraşi (186 ha), Teleorman (235 ha) şi Ialomiţa (284 ha).
Dinamica producţiei vegetale. În perioada 1990–2000, la majoritatea
culturilor, evoluţia producţiei agricole a manifestat o tendinţă de scădere, la aceasta
contribuind, pe lângă diminuarea suprafeţelor alocate, reducerea producţiei medii ca
urmare a regresului tehnologic. După anul 2000 se observă o creştere atât a producţiei
totale cât şi a producţiei medii, în special, la porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr,
cartofi şi legume.
Producţia agricolă vegetală a fluctuat anual şi în funcţie de condiţiile climatice.
Astfel, în arealele afectate de secetă, cu sisteme de irigații scoase din uz, din sudul şi
sud-estul României, producţia medie la hectar a înregistrat valori extrem de mici în anii
secetoşi. Luând ca exemplu anii 2000 şi 2007, consideraţi ca ani foarte secetoşi, se
observă o scădere semnificativă a valorilor producţiei medii la hectar la pricipalele
culturi – grâu, porumb şi floarea-soarelui (Fig. III.72). În anul 2007, valorile cele mai
scăzute ale producţiei medii la cereale s-au înregistrat în judeţele Mehedinţi (506
kg/ha), Dolj (622 kg/ha), Vaslui (721 kg/ha) şi Olt (723 kg/ha). De asemenea,
producţia medie la floarea-soarelui a fost de doar 181 kg/ha în judeţul Mehedinţi, 212
kg/ha în judeţul Giurgiu şi 233 kg/ha în judeţul Hunedoara, cea mai mare valoare
înregistrându-se în judeţul Caraş-Severin – 1 362 kg/ha.
5000
Kg/ha
4500
4000
3500
3000
2500
2000
1500
1000
500
0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Grâu și secară Porumb Floarea soarelui
Fig. III.72 Producţia medie la hectar la principalele culturi în România,

între 1990–2013.
La nivel naţional, în anul 2013, producţia medie la hectar la cereale a fost de 3

854 kg/ha (grâu şi secară 3 462 kg/ha, porumb 4 488 kg/ha), iar la floarea-soarelui de
357
1993 kg/ha. Aceste producţii sunt cu mult sub media înregistrată în Uniunea
Europeană, care a fost de 5 328 kg/ha la grâu şi 6 830 kg/ha la porumb (2012).
Producţia de struguri şi fructe. Viticultura şi pomicultura deţin un loc
important în cadrul producţiei vegetale, România situându-se printre ţările cu potenţial
apreciabil, recunoscut pe plan internaţional. După anul 1990, ca urmare a reducerii
semnificative a suprafeţelor ocupate cu viţă de vie şi pomi fructiferi, producţiile de
struguri şi fructe au cunoscut o tendinţă generală de scădere și au înregistrat mari
fluctuaţii de la un an la altul (Fig.III.73) datorită influenţei factorilor naturali şi
greutăţilor materiale şi financiare ale producătorilor de a asigura condiţiile necesare
pentru obţinerea de producţii mari, stabile şi de bună calitate. Cea mai mare contribuţie
în cadrul producţiei de struguri o au încă viile altoite şi indigene (53,4% din totalul
producției de struguri în 2013), cu toate că ponderea acestora în totalul suprafeţei
viticole a scăzut semnificativ în perioada postcomunistă.
Producţia totală de fructe a anului 2013 a avut următoarea structură: mere
(39,5%), prune (39,4%), cireşe şi vişine (6,2), pere (5,1%), nuci (2,4%), caise şi
zarzăre (2,2), restul fiind reprezentat de alte fructe (căpșuni, piersici, nectarine etc.).
Cele mai mari producţii de fructe s-au înregistrat în judeţele: Argeş (139 mii tone),
Dâmboviţa (104 mii tone) şi Vâlcea (84 mii tone) (Institutul Național de Statistică,
Tempo On-line).
2500
mii tone
2250
2000
1750
1500
1250
1000
750
500
250
0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
struguri fructe
Fig. III.73 Producţia totală de struguri şi fructe în România, 1990–2013.
358
Fig. III.74 Terenuri arabile, pășuni și fânețe, județul Maramureș

(Foto Fl. Andreescu).
Fig. III.75 Pășuni și fânețe în Bucovina (Foto Fl. Andreescu).
359
16000
mii capete
14000
12000
10000
8000
6000
4000
2000
0
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Bovine Porcine Ovine și caprine
Fig. III.76 Dinamica efectivelor de animale în România, 1990–2013.
2500 70000
60000
2000
mii tone (greutate în viu)
50000
1500
40000
mii hl
30000
1000
20000
500
10000
0 0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Carne Lapte
Fig. III.77 Producţia de carne şi lapte în România, 1990–2013.
Creşterea animalelor şi producţia animală. Creşterea animalelor, alături de

cultivarea plantelor, a constituit de-a lungul timpului una din ocupaţiile de bază a
poporului român, această formă de activitate fiind favorizată de existenţa unor
suprafeţe întinse de păşuni şi fâneţe naturale şi de extinderea continuă a culturii
plantelor (Fig. III.74, Fig. III.75). Importanţa păstoritului pe teritoriul României este
dovedită de numeroasele mărturii istorice, creşterea animalelor reprezentând una dintre
principale activităţi agricole începând din perioada geto-dacilor până la începutul
360
secolului al XIX-lea, când această activitate se restrânge treptat, odată cu extinderea

terenurilor arabile în Moldova şi Muntenia, în detrimentul păşunilor şi fâneţelor
naturale (Geografia României II, 1984). Totodată, apar modificări în structura
speciilor, reducându-se treptat ponderea cornutelor mari în favoarea cabalinelor.
Începând cu anul 1990, s-a înregistrat atât reducerea semnificativă a efectivelor de
animale, cât şi scăderea producţiei animaliere.
Comparativ cu anul 1990, la sfârşitul anului 2013 efectivele de bovine au
scăzut cu aproximativ 60%, cele de porcine cu 50%, cele de ovine şi caprine cu 38%,
iar cele de păsări cu 36%, observându-se astfel o reducere la jumătate a numărului de
animale la cele mai multe specii (Fig. III.76). În ultimii 10 ani, efectivele de ovine şi
caprine au crescut treptat ajungând la nivelul din 1997, această creştere fiind rezultatul
ajutoarelor financiare acordate de către stat producătorilor agricoli. O tendinţă de
creştere s-a observat şi la porcine, numai că din 2007 numărul acestora a început din
nou să scadă. Peste 71,7% din numărul total de animale îl dețin exploatațiile agricole
individuale.
Densitatea animalelor la unitatea de suprafaţă. Acest indicator se calculează
raportând numărul total de animale la 100 ha teren agricol (UVM – unităţi vită
mare/100 ha) şi reprezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic şi gradul intensiv
de utilizare a fondului funciar. În anul 2013, densitatea medie a animalelor la nivel
naţional era de 15 UVM/100 ha teren agricol la bovine, 58,9 UVM/100 ha teren arabil
la porcine și de 77,4 UVM/100 ha teren agricol la ovine și caprine. Aceste valori sunt
sub nivelul considerat optim de 100 UVM/100 ha teren agricol.
În plan teritorial, analiza acestui indicator scoate în evidență o distribuție
diferențiată a resurselor animaliere. Bovinele au o repartiţie dispersată pe întreg
teritoriu ţării, înregistrând cele mai mari densităţi (între 20–50 UVM/100 ha agricol) în
judeţele Suceava, Vâlcea, Maramureș, Botoșani, Neamț, Bistrița-Năsăud, Gorj, Argeș,
Covasna, Vrancea, Brașov etc. Valori foarte reduse, sub 10 UVM/100 ha agricol, se
întâlnesc în judeţele din sudul şi vestul ţării (Călărași, Giurgiu, Dolj, Constanța,
Ialomița, Timiș etc.). Porcinele au o răspândire teritorială strâns legată de regiunile de
cultură a porumbului şi cartofului. În 8 judeţe densitatea porcinelor are valori cuprinse
între 100 și 160 UVM/100 ha teren arabil (Vâlcea 160, Maramureș 143, Timiș 136,
Bistrița-Năsăud 129, Gorj 122, Argeș 121, Vrancea 108 și Ilfov 101). În schimb,
densitatea cea mai mică se înregistrează în judeţele Botoșani și Constanța cu 22,
respectiv 24 UVM/100 ha arabil. Ovinele şi caprinele au cea mai mare răspândire în
judeţele Sibiu, Brașov, Mureș, Covasna, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Timiș, Sălaj și Tulcea).
Între acestea se detașează județul Sibiu cu o densitate de 209 UVM/100 ha teren
agricol, în restul județelor densitatea variază între 102 și 130 UVM/100 ha teren
agricol. La polul opus se află judeţele din sudul ţării, cu densităţi situate sub 40
UVM/100 ha agricol (Giurgiu, Dâmboviţa, Olt și Călăraşi).
Producţia animală. Procesul de privatizare şi de destrămare a sectorului
cooperatist a influenţat negativ atât şeptelul, cât şi producţia animală. Astfel, după anul
1990, producţia agricolă animală a evoluat oscilant de la un an la altul la toate
categoriile de animale. Producţia de carne a scăzut la toate speciile de animale, la fel şi
producţia de lână şi ouă. Numai producţia de lapte a crescut ca urmare a sporirii
361
producţiei medii pe animal, cunoscând totuşi o diminuare după 2007. Producţiile de

ouă şi lână au înregistrat o creştere uşoară (Fig. III.77).
La declinul efectivelor de animale şi al producţiei zootehnice au concurat mai
mulți factori: desfiinţarea complexelor zootehnice ale cooperativelor agricole de
producţie şi cvasilichidarea fostelor asociaţii economice intercooperatiste, precum şi a
complexelor de porci şi păsări cu capital integral sau majoritar de stat; condiţiile
inadecvate existente în sectorul particular, dominat de gospodăriile ţărăneşti care se
confruntă cu lipsa resurselor financiare, a construcţiilor necesare, a furajelor şi a
cunoștințelor specifice privind tehnologiile performante şi cerinţele pieţei
concurenţiale (Popescu, 2000; Bălteanu și colab., 2004). Odată cu aderarea României
la Uniunea Europeană şi acordarea de fonduri europene, au apărut mai multe ferme
moderne de creştere a animalelor şi de procesare a produselor de origine animală.
III.4.6. SERVICIILE PRODUCTIVE DIN AGRICULTURĂ
În perioada de tranziţie calitatea serviciilor productive din agricultură

(mecanizare, irigaţii, fertilizare etc.) s-a degradat continuu, cu efecte negative în
economia naţională. În perioada 2002–2013, ponderea serviciilor agricole a scăzut uşor
de la 1,1% la 0,9% din total producţiei agricole de bunuri şi servicii.
Tendinţa de restrângere a serviciilor productive din agricultură a inclus
următoarele aspecte: un grad mai scăzut de mecanizare, dificultatea aplicării noilor
tehnologii de producţie, fertilizarea slabă a culturilor agricole şi făcută în mod
arbitrar, abandonarea sau distrugerea sistemelor de irigaţii şi a altor sisteme de
îmbunătăţiri funciare etc.
Mecanizarea lucrărilor agricole. Agricultura României se caracterizează în

cea mai mare parte printr-un grad scăzut de mecanizare a lucrărilor agricole şi prin
dificultatea aplicării noilor tehnologii de producţie ca urmare a structurii inadecvate şi
a resurselor financiare reduse ale exploataţiilor agricole. La sfârşitul anului 2013,
agricultura dispunea de 184 446 tractoare, mai mult cu 1 382 faţă de anul precedent
(98,8% din numărul total de tractoare aparţin sectorului privat).
Actuala dotare tehnică din agricultură este departe de a răspunde cerinţelor
unei agriculturi moderne sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. În anul 2013, la
nivel naţional, unui tractor îi reveneau 49 ha de teren arabil (media în UE este de 20 ha
arabil/tractor), iar unei combine pentru recoltat cereale îi reveneau 204,9 hectare de
teren cultivat cu cereale. În profil teritorial suprafaţa arabilă care revine unui tractor
variază între 13 ha în judeţul Maramureș şi 115 ha în judeţul Constanța. În general, din
punct de vedere al suprafeţei arabile care revine unui tractor, judeţele din estul şi sud-
estul ţării se caracterizează printr-o dotare tehnică mai slabă a agriculturii, comparativ
cu judeţele situate în partea centrală şi vestică (Fig. III.78). Însă, trebuie subliniat
faptul, că marile exploataţii agricole întâlnite în special în sudul, sud-estul şi vestul ţării
dispun de o dotare tehnică modernă.
362
Fig. III.78 Tipuri de servicii productive în agricultură, 2013.
363
700
600
500
mii tone 400
300
200
100
0
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
A. Azotoase Fosfatice Potasice
62000
24000
52000
22000
Naturale (mii tone)
Pesticide (mii kg)

20000 42000
18000
32000
16000
22000
14000
12000
12000
10000 2000
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
B. Naturale Pesticide
Fig. III.79 Evoluția cantității de îngrăşăminte folosite în perioada 1990–2013 în România.

A. îngrăşăminte chimice; B. îngrăşăminte naturale şi pesticide.
%
20
18
16
14
12
10
8
6
4
2
0
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Fig. III.80 Dinamica suprafețelor irigate în România

(1997–2013; % din suprafața agricolă totală amenajată pentru irigații).
364
În cazul celorlalte categorii de maşini şi utilaje agricole (pluguri, cultivatoare

mecanice, semănători, maşini de stropit şi prăfuit, prese pentru balotat paie şi fân etc.),
situaţia este mai dificilă, numărul acestora fiind cu mult sub necesarul minim, capabil
să asigure efectuarea lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de
tehnologiile de cultură, ceea ce atrage după sine pierderi mari de recoltă cu deosebire
în cazul micilor exploataţii agricole. Numărul insuficient de tractoare şi maşini
agricole, la care se adaugă gradul înalt de uzură fizică şi morală şi tarifele uneori
inaccesibile pentru micii producători agricoli determină întoarcerea, în numeroase
cazuri, la tracţiunea animală şi la munca manuală.
Fertilizarea culturilor agricole. O problemă deosebit de importantă a

agriculturii româneşti o constituie deprecierea agrochimică a solurilor agricole ca
urmare a slabei fertilizări a culturilor. Comparativ cu anul 1990, în anul 2013,
cantitatea de îngrăşăminte naturale folosită s-a redus la jumătate, cea de îngrăşăminte
chimice a scăzut de trei ori, iar cantitatea de pesticide de şapte ori, în aceste condiţii, în
fiecare an suprafeţe întinse de terenuri cultivate au rămas nefertilizate (Fig. III.79).
Practicarea unei agriculturi bazată doar pe fertilitatea naturală a solului şi
necompesarea exportului de elemente fertilizante din sol prin aplicarea îngrăşămintelor
chimice şi organice, a condus la depăşirea ritmului de regenerare a elementelor
nutritive din sol prin procesele naturale, determinând epuizarea continuă a rezervelor
solului şi scăderea fertilităţii acestuia. De exemplu, datorită folosirii unei cantităţi
insuficiente de îngăşăminte, balanţa azotului din suprafaţa solului, care evaluează
diferenţa existentă între cantitatea de inputuri cu azot şi cantitatea extrasă din sol anual,
indică trei perioade: prima, între anii 1985 şi 1990, în cadrul căreia surplusul de azot
atingea în medie 50 kg/ha teren agricol; a doua, între anii 1991 şi 1996, când surplusul
de azot s-a redus la 12 kg/ha; a treia, după 1997 când s-a ajuns la un deficit de azot în
sol. O situaţie asemănătoare există şi în privinţa îngrăşămintelor pe bază de fosfor şi
potasiu (Popescu, 2001; Bălteanu și colab., 2004).
Aceste carențe se pot remedia prin aplicarea de îngrășămite chimice și
naturale în baza unor studii agrochimice de specialitate, care să stabilească dozele
optime şi momentele de aplicare a acestora, în raport cu cerinţele plantelor cultivate şi
cu nivelul de aprovizionare a solurilor în elemente nutritive, având în vedere, că în
prezent, în majoritatea cazurilor, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face în mod
arbitrar.
La nivelul anului 2013, cantitatea de îngrăşăminte chimice folosită a fost de
492 mii tone, în condiţiile în care necesarul optim de îngrăşăminte minerale, estimat
de Institutul Național de Cercetare–Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și
Protecția Mediului (ICPA) este de 1 957 mii tone.
Sistemele de îmbunătăţiri funciare. În anul 2013, suprafaţa terenurilor

amenajate cu lucrări de irigaţii era de 3 149 mii ha, cu lucrări de desecare–drenaj de 3
150 mii ha, cu îndiguiri de 206 mii ha şi suprafaţa amenajată cu lucrări pentru
combaterea eroziunii solului era de 2 286 mii ha (Fig. III.78). Sistemele de
îmbunătăţiri funciare au înregistrat în anii ’90 un pronunţat proces de degradare cu
efecte negative asupra calităţii solului şi a productivităţii pământului.
365
În regiunile din sudul şi sud-estul României, acolo unde se manifestă cele mai
intense fenomene de secetă şi de deşertificare au fost amenajete sisteme de irigaţii pe
suprafeţe întinse, însă în perioada de tranziţie majoritatea acestora au fost distruse sau
se găsesc într-un stadiu accentuat de degradare. În anul 2013 s-au efectuat irigaţii doar
pe 5,72% din suprafaţa agricolă totală amenajată în acest scop (peste 3 mil. hectare)
(Fig. III.80). Lipsa irigaţiilor în condiţiile unor secete accentuate şi prelungite, cum a
fost seceta din anii 2000, 2007 și 2015, a condus la reducerea producţiei de cereale cu
40–50% faţă de anul precedent.
În prezent suprafeţe întinse de terenuri agricole necesită o serie de lucrări
pentru îmbunătăţirea calităţii solurilor (Tabel III.20).
Tabelul III.20
Suprafeţele agricole care necesită lucrări de ameliorare
mii ha
Corectarea regimului aerohidric Irigaţii 7 500
Desecare–drenaj 6 700
Apărare inundaţii 2 100
Prevenirea şi combaterea eroziunii solului 6 400
Reducerea acidităţii 2 200
Corectarea însuşirilor solului Afânare 3 200
Spălarea sărurilor 500
Creşterea conţinutului în humus 10 000
Sursa: Administraţia Naţională „Îmbunătăţiri Funciare”.
III.4.7. POLITICILE AGRICOLE COMUNE (PAC)

ŞI DEZVOLTAREA AGRICULTURII DURABILE
Ca urmare a aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), România a

adoptat treptat o politică agricolă şi un cadru instituţional compatibile cu politica
agricolă comună a spaţiului comunitar.
În acest context, România a beneficiat de fonduri europene nerambursabile în
domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale prin anumite programe specifice atât
perioadei de preaderare (PHARE, ISPA şi SAPARD), cât şi perioadei postaderare
(Fondul European pentru Garantare în Agricultură – FEGA, Fondul European pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală – FEADR, Fondul European pentru Pescuit – FEP).
La aceste fonduri europene se adaugă și sumele provenite de la bugetul național.
În anul 2007, aderarea României la Uniunea Europeană şi implementarea
noilor Politici Agricole Comune (PAC) au impus conformarea activităţilor din sectorul
agricol la o serie de standarde privind protecţia mediului, siguranţa furajelor şi a
alimentelor, protecţia şi sănătatea animalelor.
366
Politica agricolă comună este construită în jurul a doi piloni: pilonul I, orientat
spre agricultură ca ramură economică – plăţi directe şi intervenţii de piaţă şi pilonul II,
orientat spre dezvoltarea rurală (modernizarea satelor şi a agriculturii, dezvoltarea
ramurilor economice alternative agriculturii, protejarea mediului şi a peisajului rural)
(Luca, 2009).
Repartizarea fondurilor alocate de la bugetul UE pentru agricultură şi
dezvoltare rurală în România în perioada 2007–2013 evidenţiază faptul că Pilonul II
(dezvoltarea rurală) a beneficiat de 57% din totalul sumei alocate, în timp ce Pilonul I
(subvenţii) de doar 39,9% (Zahiu și colab., 2010). Cazul României este tipic pentru
statele din Europa Centrală şi de Est, unde în general dezvoltarea rurală ocupă o
pondere mai mare în alocarea bugetară decât subvenţiile pentru ferme, în timp ce
media UE–15 pentru anul 2013 este de 16%.
Situația este diferită pentru perioada 2014–2020, când fondurile alocate
Pilonului I sunt mai mari decât cele destinate Pilonului II, 58,9%, respectiv 40,6% din
totalul fondurilor PAC. Un element de noutate îl reprezintă faptul că în noul PAC va
exista posibilitatea ca 25% din suma totală să poată fi tranferată de la un pilon la
celălalt (PNDR 2014–2020).
În sectorul vegetal, producătorii agricoli beneficiază de o serie de ajutoare
financiare pentru stimularea producţiei şi menţinea terenului în bune condiţii agricole
şi de mediu. În perioada 2007–2013 principalele forme de sprijin din domeniul vegetal
au fost: plata unică pe suprafaţă, plăţile directe complementare, subvenţionarea
motorinei, a creditelor pentru producţie, subvenţionarea producţiei marfă la sfecla-de-
zahăr, orez, in şi cânepă pentru fibră și acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi.
De asemenea, a fost aplicată şi schema de plată pentru culturile energetice destinate
producerii de biodiesel şi bioetanol: rapiţă, plante oleaginoase, porumb.
Valoarea plăţilor directe (plata unică pe suprafaţă) acordate fermierilor români
din fonduri europene a crescut de la 50,5 euro/ha în 2007 la 107 euro/ha în 2012.
Nivelul plăţilor directe acordate fermierilor români este mult mai scăzut
comparativ cu unele state membre, mai ales cu cele din UE-15. Pentru statele care au
aderat la UE în 2004 şi 2007, schema de introducere a plăţilor directe a fost negociată
să se facă treptat, pe o perioadă de 10 ani, începând de la un nivel de 25% faţă de
plăţile din vechile state membre (Luca, 2009) (Tabelul III.21).
Tabelul III.21
Alinierea plăţilor directe primite de România faţă de UE-15 (%)
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
% 25 30 35 40 50 60 70 80 90 100
Sursa: Banca Mondială, 2005
O cerinţă impusă exploataţiilor agricole pentru a fi eligibile în vederea

acordării plăţilor directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă (SPUS) este
menţinerea terenului agricol în bune condiţii agricole şi de mediu. În acest scop au fost
elaborate o serie de coduri de bune practici orientate către activităţi specifice (Codul de
367
bune practici agricole şi de mediu – GAEC, Codul de bune practici agricole din zonele
vulnerabile la poluarea cu nitraţi, Codul de bune practici în fermă).
O altă cerinţă o constituie dimensiunea minimă a exploataţiilor agricole.
Astfel, exploataţia eligibilă, este exploataţia a cărei suprafaţă minimă de teren agricol
este de 1 hectar, iar dimensiunea parcelelor agricole componente este de cel puţin 0,3
ha (pe parcelă), iar pentru vii, livezi, hamei, pepiniere pomicole, pepiniere viticole,
arbuşti fructiferi este de cel puţin 0,1 hectare.
Având în vedere condiţia dimensiunii minime (1 hectar), doar 45,8% dintre
exploataţiile agricole existente în agricultura României sunt eligibile pentru acordarea
plăţilor directe la hectar, în timp ce 54,2% dintre exploataţii au o dimensiune teritorială
mai mică de 1hectar (Recensământul General Agricol, 2010).
Polarizarea accentuată a structurii exploataţiilor agricole din România
evidenţiază faptul că fermele mari şi foarte mari care exploatează peste 100 de hectare
şi care reprezentau aproximativ 1% din totalul exploataţiilor agricole eligible au primit
în anul 2008 peste 51% din fondurile acordate ca plăţi directe la hectar, în timp ce
exploataţiile foarte mici și mici (sub 5 ha), care dețineau 81% din totalul exploataţiilor
au primit doar 23% din fonduri (Luca, 2009).
În perioada 2007–2013, producătorii agricoli din sectorul animalier au primit
subvenţii pentru îmbunătăţirea parametrilor de calitate a produselor şi pentru
programele de conservare şi utilizare a resurselor genetice animale aflate în stare
critică, în pericol de dispariţie şi a celor vulnerabile.
Principalele forme de sprijin oferite sectorului zootehnic pentru anii 2010 şi
2011, finaţate atât din FEGA, cât şi din bugetul naţional sunt: ajutor specific pentru
producţia de lapte de vacă din zonele defavorizate (100 euro/bovină); sprijin pentru
criza din piaţa laptelui (variază între 200 şi 2000 euro/exploataţie); plăţile pe cap de
animal (bovine, ovine şi caprine); subvenţie pentru bunăstare la porc şi pasăre;
subvenţie pentru colectarea cadavrelor de animale în vederea neutralizării acestora;
Programul Naţional Apicol; reducerea accizei la motorină; sprijin pentru asigurarea
producţiei agricole şi creditul agricol (Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,
2011).
În vederea susţinerii sectorului zootehnic s-au acordat şi plăţi naţionale
complementare directe (finanţate integral de la bugetul de stat), alocate ca subvenţii pe
fermă pentru bovine şi pe cap animal pentru ovine şi caprine. Crescătorii agricoli
trebuiau să îndeplinească mai multe condiţii pentru a beneficia de subvenţii din partea
statului, printre care şi deţinerea unui număr minim de 3 bovine pe exploataţie şi 50 de
capete ovine sau 25 de capete caprine. Cuantumul acestor ajutoare (lei/cap animal) a
oscilat de la un an la altul, fiind în medie de 40 lei/pe cap ovină sau caprină (43,9 lei în
2008, 44 lei în 2009, 40 lei în 2010, 40,8 lei în 2012), iar în cazul bovinelor valoarea
subvenţiei a fost 410 lei în anul 2010 şi 500 lei în 2012 (Ministerul Agriculturii și
Dezvoltării Rurale, 2013).
În ceea ce priveşte Pilonul II al PAC, România beneficiază de importante sume
comunitare nerambursabile pentru investiţii în zonele rurale. Dezvoltarea zonelor
rurale este obiectivul principal al Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007–
2013 și 2014–2020, fiind în acelaşi timp vizată prin măsurile de piaţă privind
agricultura şi prin alte măsuri prevăzute în programe operaţionale postaderare
368
(SAPARD-ul românesc, Programul Operaţional Sectorial de Mediu, Programul

Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane şi Programul Operaţional
Regional). Finanţarea acestor programe se face din bugetul UE prin FEADR, la care se
adaugă contribuţia naţională (publică şi privată).
Planul Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007–2013 cuprinde 3
obiective principale: axa 1 - Creşetrea competivităţii sectorului agricol şi forestier prin
sprijinirea restructurării, dezvoltării şi inovaţiei; axa 2 - Îmbunătăţirea protecţiei
mediului şi a spaţiului rural prin măsuri de management al terenului şi apei şi axa 3 -
Îmbunătăţirea calităţii vieţii în spaţiul rural şi încurajarea diversificării activităţilor
economice. La acestea se adaugă programul LEADER care încorporează obiectivele
tuturor axelor şi care reprezintă o componentă importantă a PNDR, întrucât îşi propune
să creeze baza conceperii şi derulării strategiilor şi proiectelor de dezvoltare rurală
durabilă.
Obiectivele PNDR 2014–2020 vizează: restructurarea şi creşterea viabilităţii
exploataţiilor agricole; gestionarea durabilă a resurselor naturale și combaterea
schimbărilor climatice; diversificarea activităţilor economice, crearea de locuri de
muncă, îmbunătăţirea infrastructurii şi serviciilor pentru îmbunătățirea calităţii vieţii
în zonele rurale, având la bază șase priorități. Comparativ cu PNDR 2007–2013, în
noul PNDR numărul axelor prioritare a crescut de la 4 la 16 (numite acum măsuri), iar
numărul submăsurilor a crescut de la 26 la 31.
Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014–2020 cuprinde și câteva
elemente de noutate referitoare la simplificarea procesului de accesare a fondurilor;
reabilitarea și dezvoltarea sistemelor de îmbunătățiri funciare, inclusiv irigațiile;
dezvoltarea sectorului pomicol; reducerea impactului schimbărilor climatice și a
mediului economic asupra fermierilor.
Printre punctele slabe ale PNDR 2014–2020 putem aminti finanțarea
insuficientă a unor acțiuni prioritare pentru dezvoltarea agriculturii și a spațiului rural.
Astfel, dezvoltarea învățământului agricol și a cercetării în domeniul agricol au
acoperire financiară de doar 2% din bugetul alocat. De asemenea, măsurile destinate
reducerii sărăciei și dezvoltării economice a zonei rurale li s-au alocat doar 291
milioane euro (3,12% din totalul fondurilor publice alocate sau aproximativ 32% din
PNDR–ul 2007–2013).
Aderarea României la Uniunea Europeană şi implementarea noilor politici
agricole comune (PAC) au stimulat integrarea şi abordarea durabilă a activităţilor
legate de managementul durabil al terenurilor. În acest sens s-a format un cadru
legislativ cuprinzător care acoperă toate problemele legate de utilizarea durabilă a
resurselor naturale (Legea 84/1996 privind ameliorările funciare; Ordonanţa de
Urgenţă 23/2000 referitoare la înfiinţarea Societăţii Naţionale „Îmbunătăţiri
Funciare”ameliorării terenurilor; Legea 289/2002 privind perdelele forestiere de
protecţie; Legea pomiculturii 348/2003; Legea 312/2003 privind producerea şi
valorificarea legumelor; Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei
vitivinicole (244/2002); Legea creşterii animalelor 205/2004; numeroase legi pentru
zone protejate; codul forestier etc.).
O problemă cheie în exploatarea durabilă a resurselor naturale o constituie
finalizarea cadastrului în agricultură şi silvicultură, singurul în măsură să redea situaţia
369
reală a terenului (tip de proprietate, tip de utilizare, calitatea terenului, bonitarea pentru
diferite culturi etc.) ceea ce va permite elaborarea unor startegii şi instrumente bine
fundamentate.
III.4.8. AGRICULTURA ECOLOGICĂ
Agricultura ecologică reprezintă o componentă a agriculturii durabile, care

deși a cunoscut în ultimii ani o evoluţie ascendentă, acoperă doar 2% din totalul
producției agricole. Autoritățile manifestă o preocupare în creştere pentru dezvolatrea
agriculturii ecologice, materializată în anumite stimulente, în informarea şi promovarea
producătorilor şi în organizarea lor pentru desfacerea produselor pe piaţa internă şi
externă. După opinia specialiştilor, România dispune de condiţii pedoclimatice
favorabile practicării agriculturii ecologice pe aproximativ 15% din suprafaţa agricolă
a ţării.
Reforma agrară de după 1989, nu a condus la eficientizarea activităţii în
agricultură ci dimpotrivă a accentuat caracterul extensiv al acesteia, prin fragmentarea
accentuată a terenurilor și prin lipsa investiţiilor şi a dotărilor. În acest context, din
punct de vedere al nivelului scăzut al input-urilor din ultimii 25 de ani, sunt îndeplinite
numai o parte dintre condițiile care favorizează dezvoltarea unei agriculturii ecologice
în România. Totodată, preluarea acquis-ului comunitar înseamnă şi angajamentul de
adaptare a practicilor agricole în direcţia obţinerii de produse agroalimentare ecologice
conforme cu standardele europene.
Suprafața totală folosită în sistem ecologic în 2013 era de 1 245,7mii ha, cea
mai mare pondere (75,8%) fiind deținută de terenurile de pe care se colectează flora
spontană. Se adaugă terenurile arabile cultivate cu cereale, plante olaginoase, legume
etc. (15,1%), păşuni şi fâneţe naturale (8,3%) și vii și livezi (0,8) (Fig. III.82).
Suprafaţa totală destinată agriculturii ecologice (exceptând suprafața de pe care
se colectează flora spontană) a crescut continuu, de la 13,4 mii ha în anul 2000 la peste
301 mii ha în anul 2013 (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 2015) (Fig.
III.81).
O evoluţie pozitivă s-a înregistrat şi în sectorul animalier, observându-se în
special o creştere semnificativă a numărului de ovine şi caprine. În anul 2012 au fost
înregistrate 160 000 de capete ovine şi caprine; 85 000 capete găini ouătoare; 60 000
capete vaci de lapte şi 102 881 familii de albine (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale, 2014).
În perioada 2007–2012, producţia agricolă totală realizată în sistemul de
agricultură ecologică a crescut continuu, diversificându-se totodată şi gama de produse
procesate cum ar fi: produsele procesate din lapte de vacă, porc şi oaie, produsele
procesate din soia (lapte şi tofu), variate sortimente de pâine, paste făinoase, produsele
procesate din orez, fulgi de cereale, ceaiuri din plante şi flori de pădure, suc de mere,
produsele procesate din melci, sucuri de fructe de pădure, vin ecologic etc.
370
350000
300000
250000
ha
200000
150000
100000
50000
0
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
Fig. III.81 Dinamica suprafeței agricole utilizate în sistem ecologic
în România (2000–2013).
1400000
1200000
1000000
800000
ha
600000
400000
200000
0
2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Culturi din teren arabil Pășuni și fânețe Vii și livezi Flora spontană
Fig. III.82 Dinamica suprafețelor utilizate în sistem ecologic,

pe tipuri de culturi în România între 2006–2013.
În anul 2013 erau înregistraţi 15 194 de operatori care practică sistemul de

agricultură ecologică, cu 14 811 operatori mai mulţi faţă de anul 2007. Această creştere
a numărului de operatori se datorează în special măsurilor de sprijin existente pentru
perioada de conversie acordate în baza articolului 68 al Regulamentului (CE)
nr.73/2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru
agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de
ajutor pentru agricultori (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 2014).
Cei mai muţi operatori din agricultura ecologică se găsesc în judeţul Suceava,
urmat de judeţele Mureş, Bacău, Ialomiţa şi Tulcea (Fig. III.83).
O parte importantă din cantitatea totală de produse ecologice (peste 70–80%)
se exportă în ţări precum: Germania, Italia, Grecia, Elveţia, Olanda, Franţa etc.
Principalele produse exportate au fost: oleaginoase, cereale, fructe de pădure şi
ciuperci, produse procesate din lapte, miere de albine şi produse derivate, ulei din
floarea-soarelui.
371
Fig. III.83 Numărul de operatori din sistemul de agricultură ecologică, 2010.
372
III.4.9. TRĂSĂTURILE ACTUALE ALE AGRICULTURII ÎN ROMÂNIA
Aderarea României la Uniunea Europeană şi implementarea noilor Politici

Agricole Comune (PAC) reprezintă un nou context de evoluţie a agriculturii, prin
folosirea unor practici agricole, alături de alte măsuri şi planuri de acţiune care să
protejeze mediul și să conducă pe teremen mediu şi lung, la o utilizare durabilă a
resurselor naturale.
În ultimii ani, fragmentarea terenurilor agricole a cunoscut o diminuare, în
special, în regiunile de câmpie din sudul, sud-estul și vestul țării. În aceste areale,
terenurile au fost comasate în exploataţii agroindustriale de mari dimensiuni, cu capital
român sau străin, în cadrul cărora se practică o agricultură modernă și competitivă, iar
randamentul culturilor agricole este ridicat, peste media națională. Totuși, în opinia
multor cercetători în domeniu, numărul în creștere și dimensiunea teritorială foarte
mare a acestora nu reprezintă un factor de dezvolatre durabilă a agriculturii.
Exploatațiile agricole considerate a fi cele mai viabile din punct de vedere economic și
social sunt fermele familiale comerciale, de dimensiune mijlocie (între 10 și 100 ha,
chiar mai mult de 100 ha), care practică o agricultură mai prietenoasă cu mediul și
valorifică mult mai bine forța de muncă, fiind totodată un factor de creștere a nivelului
de trai al populației din mediu rural (Dumitru și colab., 2004; Zahiu, 2005; Popescu,
2007; Luca și colab., 2010).
Un indicator de dezvolatre durabilă a agriculturii poate fi considerat și evoluția
pozitivă a suprafeței utilizată în sistem ecologic, care a crescut de la 13,4 mii ha în anul
2000 la 301 mii ha în anul 2013.
Cu toate acestea, agricultura României se confruntă în continuare cu o serie de
probleme dintre care amintim: fărâmiţarea terenurilor agricole în parcele de dimensiuni
foarte mici (majoritatea sub 2 ha); ponderea foarte mare a exploataţiilor agricole
individuale, de mici dimensiuni, care practică o agricultură de subzistenţă; gradul
ridicat de îmbătrânire al membrilor exploataţiilor agricole individuale şi ponderea
foarte mică a celor cu studii de specialitate; slaba asociere a producătorilor agricoli.
Dimensiunea teritorială şi cea economică a exploataţiilor agricole sunt net inferioare
celor existente în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene.
Alte neajunsuri ale agriculturii sunt reprezentate de gradul scăzut de
mecanizare a lucrărilor agricole și dificultatea aplicării noilor tehnologii de producţie
în cadrul exploatațiilor agricole individuale; productivitate şi calitate scăzute cauzate
de lipsa resurselor financiare, utilizarea insuficientă a input-urilor, lipsa specialiștilor
agronomi, precum şi infrastructura de fermă inadecvată. Nefuncționarea sistemelor de
irigații şi degradarea celorlalte sisteme de îmbunătăţiri funciare fac ca producţia
agricolă să fie în mare măsură dependentă de condiţiile climatice, mai ales în arealele
afectate de secetă.
Caracterul cerealier persistă în agricultura României (ponderea foarte mare a
suprafeţelor cultivate cu cereale şi reducerea suprafeţelor cultivate cu plante tehnice
(cânepă, sfeclă de zahăr etc.), observându-se totuşi o creştere semnificativă a
suprafeţelor cultivate cu plante oleaginoase (rapiţă şi floarea-soarelui).
Subdezvoltarea sectorului zootehnic (reducerea constantă a numărului de
animale şi a producţiei animaliere) reprezintă o altă trasătură a agriculturii, precum şi
373
lipsa culturilor alternative şi monocultura vegetală, dar şi existenţa unor suprafeţe

importante de terenuri arabile rămase necultivate.
Micii producătorii agricoli se confruntă și cu dificultatea accesării de credite,
realizarea unor venituri reduse în agricultură și lipsa unor programe de specializare a
acestora sau recalificare a forţei de muncă.
În concluzie, România dispune de un potențial agricol însemnat, caracterizat
prin suprafețe întinse de terenuri arabile acoperite, în cea mai mare parte de soluri
fertile, care permit diversificarea culturilor, iar adoptarea unor măsuri și planuri de
acțiune care să vină în sprijinul producătorilor agricoli, precum și aplicarea unor
practici agricole corespunzătoare și refacerea sistemului de irigații, pot conduce la
realizarea unor producții ridicate la hectar și a unor venituri adecvate pentru muncitorii
agricoli.
BIBLIOGRAFIE
Bălteanu, D., Popescu, M., Urşanu (Popovici) Ana (2004), Land Tenure and Land
Relations in Romania, în International Encyclopedia of Land Tenure and Land
Relations in the World, Edit. Edwin Mellen Press, UK, vol. IV, pp. 357-453
Bălteanu, D., Popescu, M., Urşanu (Popovici), Ana (2005), Land use in Romania
under the Transition to the Market Economy, Analele Universităţii Bucuresti, Anul
LIV, pp. 99-112.
Bălteanu, D., Şerban, Mihaela (2005), Modificările globale ale mediului. O evaluare
interdisciplinară a incertitudinilor, Edit. Coresi, Bucureşti, pp. 231.
Bălteanu, D., Popovici, Elena-Ana (2013), Utilizarea terenurilor agricole în
România, cap. în Agricultura. Domeniu strategic pentru securitatea şi siguranţa
alimentară, Edit. Academiei Române, pp. 255-271.
Bossard M, Feranec J, Otahel J. (2000) CORINE land cover technical guide –
Addendum 2000. Technical report, 40. Copenhagen: European Environment Agency.
http://www.eea.europa.eu/publications/tech40add. Accessed 10.04.2012.
Dumitru, M., Munteanu, I., (2002), State of art of Land degradation and
Desertification in Romania. The strategy to irigate them. International Conference on
Drought nutrigation and prevention of land desertification. Bled, Slovenia, April 21-
25, 2002. Sumary 77-78, paper on disc, Topic 3, paper 61, 15.
Dumitru, M., Diminescu, Doina, Lazea, V. (2004), Dezvoltarea rurală şi reforma
agriculturii româneşti, Colecția de studii a I.E.R., Nr. 10-11, București, pp. 94,
http://beta.ier.ro/documente/working_papers/wp_10-11.pdf.
Feranec J, Jaffrain G, Soukup T, Hazeu G, (2010) Determining changes and flows
in European landscapes 1990–2000 using CORINE land cover data, Applied
Geography 30: 19–35
Gregorio, A., Jansen, L. (2000), Land Cover Classification System. Classification
concepts and user manual. FAO, Rome, pp.179.
Grigorescu, Ines, Mitrică, Bianca, Kucsicsa, Ghe., Popovici, Elena-Ana,
Dumitraşcu, Monica, Cuculici, Roxana (2012), Post-communist land use changes
374
related to urban sprawl in the Romanian metropolitan areas, Human Geographies -

Journal of Studies and Research in Human Geography, VI, 1, p. 35-46.
Haines-Young R, Weber J –L. (2006) Land accounts for Europe 1990–2000.
Towards integrated land and ecosystem accounting. Report, 11. European Environment
Agency, Copenhagen. http://www.eea.europa.eu/publications/eea_report_2006_11.
Heymann Y, Steenmans Ch, Croissille G, Bossard M. (1994). CORINE land cover.
Technical guide. Luxembourg: Office for Official Publications European
Communities, рр 136.
Lambin E F, Geist H J, Lepers E (2003) Dynamics of land use and cover change in
tropical regions. Annual Review of Environment and Resources 28: 205–241
Lambin, E. F., Geist, H. J. eds. (2006), Land-Use and Land-Cover Change. Local
Processes and Global Impacts, Springer Berlin Heidelberg, New Zork, pp. 222.
Meyer W. B., Turner II B. L. (1992), Human population growth and global land
use/cover change. Annual Reviews in Ecology and Systematics 23, 39 – 61.
Luca, L. (2009), O ţară şi două agriculturii. România şi reforma Politicii Agricole
Comune a UE, Centrul Român de Politici Europene, Policy Memo nr. 4, Bucureşti,
pp.37.
Popescu, M. (2001), Lecţii ale tranziţiei. Agricultura 1990-2000, Edit. Expert,
Bucureşti, pp. 250.
Popescu, M. (2007), Economia exploataţiilor rurale, capitol în Economia Rurală din
România, coord. Gavrilescu, D., Florian, Violeta, Edit. Terra Nostra Iaşi, pp. 115-190.
Popovici, Elena-Ana (2008), Factorii principali ai schimbării utilizării terenurilor în
România în perioada postsocialistă, Revista Geografică, T. XIV-XV – 2007-2008,
Institutul de Geografie, Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. 123-128.
Popovici, Elena-Ana (2010), Piemontul Cotmeana. Dinamica utilizării terenurilor şi
calitatea mediului, Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. 213.
Popovici, Elena-Ana, Bălteanu, D., Kucsicsa, Ghe. (2013), Assessment of changes in
land-use and land-cover pattern in Romania using CORINE Land Cover database,
Carpathian Journal of Earth and Environmental Sciences, Baia Mare, Vol. 8, No. 4, pp.
195 – 208.
Sandu, I., Mateescu, Elena, Vătămanu, V. (2010), Schimbări climatice în România
şi efectele asupra agriculturii, Edit. Sitech, Craiova, p. 406.
Tufescu, V. (1966), Evoluţia tipurilor de agriculturădin România, Natura, Geologie –
Geologie, XVII, București, pp. 6-15.
Turner, B. L., II, William B. Meyer (1991), Land use and land cover in global
environmental change: Considerations for study. International Social Science Journal,
Volume: 43, Issue: 4(130), pp. 669-679.
Turner II, B.L., Moss, R.H., Skole, D.L. (1993), Relating Land Use and Global
Land-Cover Change: A Proposal for an IGBP-HDP Core Project. IGBP Report. No.
24 and HDP Report. No. 5, International Geosphere-Biosphere Programme and the
Human Dimensions of Global Environmental Change Programme, Stockholm.
Zahiu, Letiţia (2005), Politici şi pieţe agricole, Edit. CERES, București, pp. 656.
Zahiu, Letiţia, Toma, Elena, Dachin, Anca, Alexandri, Cecilia (2010), Agricultura
în economia României – între aşteptări şi realităţi, Edit. Ceres, Bucureşti, pp. 280.
* * * (1984), Geografia României vol. II, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
375
* * * (1992), Geografia României vol. IV, Edit. Academiei Române, Bucureşti.

* * * FAO (Food and Agriculture Organization of the United Nations) (1994),
Strategies for Sustainable Agriculture and Rural Development: New Directions for
Agriculture, Forestry and Fisheries. Rome, pp. 64.
* * * (1996), Land Use and Land Cover Change, Open Science Meeting Proceedings,
LUCC Report Series No. 1, pp. 143
* * * (1997 – 2004), LUCC Newsletter. Land Use and Land Cover Change. A Core
Project of the International Geosphere-Biosphere Programme, No. 1 – 10.
* * * (1999), Land-Use and Land-Cover Change (LUCC). Implementation Strategy,
IGBP Report No. 48, IHDP Report No. 10, pp. 125.
* * * (2002), Cod de Bune Practici Agricole în fermă, Institutul Național de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului (ICPA),
Bucureşti, pp. 118, http://www.icpa.ro/documente/CodBunePracticiFerma.pdf
* * * (2003), Cod de Bune Practici Agricole şi de Mediu (GAEC), Institutul Național
de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului (ICPA),
Bucureşti, http://www.icpa.ro/documente/coduri/GAEC_ro.pdf.
* * * (2003), Politica Agricolă, seria Micromonografii – Politicii Europene, proiect
Phare RO 0006.18.02, Institutul European din România, pp. 71,
http://beta.ier.ro/documente/formare/Politica_agricola.pdf
* * * (2005), România. Spaţiu, Societate, Mediu, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
* * * (2005), Global Land Project. Science Plan and Implementation Strategy. IGBP
Report No. 53, IHDP Report No. 19, pp. 64.
* * * (2008), Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă. Orizonturi 2013-2020-2030,
http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf
* * * (2008), Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, 2007–2013, www.mapam.ro
* * * (2014), Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, 2014–2020, www.mapam.ro
* * * Anuarele Statistice ale României, INS, Bucureşti.
* * * Recensământul General Agricol din 2002, 2010, INS, Bucureşti.
* * * Ancheta Structurală în Agricultură din 2005, INS, Bucureşti.
376
377
378
379
380
381
382
View publication stats

Utilizarea Terenurilor Si Dezvoltarea Actuala A Agriculturii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Utilizarea Terenurilor Si Dezvoltarea Actuala A Agriculturii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Utilizarea terenurilor si dezvoltarea actuala a agriculturii

Chapter · January 2016

Popovici Elena Ana Dan Balteanu

SEE PROFILE SEE PROFILE

The user has requested enhancement of the downloaded file.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

III. SOCIETATE ȘI ECONOMIE

III.4. UTILIZAREA TERENURILOR ȘI DEZVOLTAREA

Autori: Elena-Ana POPOVICI, Dan BĂLTEANU, Gheorghe KUCSICSA

Popovici, Elena-Ana, Bălteanu, D., Kucsicsa, Gh. (2016), Utilizarea

III.4. UTILIZAREA TERENURILOR ȘI DEZVOLTAREA ACTUALĂ A

III.4.1. Rolul agriculturii în economia națională.............................................329

III.4.2. Distribuția geografică a categoriilor de utilizare a terenurilor............330

III.4.3. Factorii principalii ai schimbării utilizării terenurilor în perioada

III.4.4. Modificarea utilizării terenurilor în perioada postcomunistă..............339

III.4.5. Producția agricolă...............................................................................348

III.4.6. Serviciile productive din agricultură...................................................362

III.4.7. Politicile Agricole Comune (PAC) și dezvoltarea agriculturii durabile

III.4.8. Agricultura ecologică..........................................................................370

III.4.9. Trăsăturile actuale ale agriculturii în România...................................373

III.4. UTILIZAREA TERENURILOR

Agricultura reprezintă o ramură de o importanţă majoră pentru economia

III.4.1. ROLUL AGRICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

În perioada postcomunistă, ponderea agriculturii în economia României a

În ceea ce priveşte structura exportului şi importului de produse alimentare şi

1990 1995 2000 2004 2008 2010 2012 2013

Ponderea populației în agricultură a crescut continu din 1990 (18,0%) până în

III.4.2. DISTRIBUŢIA GEOGRAFICĂ A CATEGORIILOR DE UTILIZARE A

România este una dintre ţările europene cu resurse funciare importante, pe

61,3 Drumuri și căi

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

Fig. III.52 Structura fondului funciar în România, 2013.

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti.

Fig. III.53 Structura terenurilor agricole în România, 2013.

Din suprafaţa agricolă totală, suprafaţa arabilă reprezintă 64,3%, păşunile şi

Câmpii Podişuri Dealuri Munţi Delta Dunării

Sursa: CORINE Land Cover, 2006.

Suprafeţe construite Terenuri agricole Pajişti naturale

Sursa: CORINE Land Cover, 2006.

Fig. III.55 Distribuţia geografică a categoriilor de utilizare a terenurilor în România

Terenurile puternic modificate antropic (terenurile artificiale) includ vetrele

III.4.3. FACTORII PRINCIPALI AI SCHIMBĂRII UTILIZĂRII

În România, modul de utilizare a terenurilor a cunoscut de-a lungul timpului

printre primele ramuri economice puternic afectate de procesul de restructurare,

agriculturii şi mai puţin pe creşterea productivităţii terenurilor agricole prin aplicarea

1950 1989 Schimbări 1950-1989

În această perioadă, toate categoriile de utilizare agricolă a terenurilor, cu

lucrărilor de terasare a versanţilor din regiunile de dealuri şi podişuri, dar şi prin

agriculturii, oferind ţării noastre posibilitatea de a accesa numeroase fonduri

Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor

III.4.4. MODIFICĂRILE UTILIZĂRII TERENURILOR AGRICOLE

În perioada postcomunistă s-a realizat schimbarea tipului de proprietate a

Schimbarea tipului de exploatare a terenurilor. Paralel cu schimbarea tipului

Perioada comunistă (1989) Perioada postcomunistă (2010)

Tipuri de exploataţii agricole. După 1989, pe baza aplicării Legii fondului

Perioada comunistă 1989) Perioada postcomunistă

Arabil Pășuni Fânețe Vii Livezi

Fig. III.56 Terenurile agricole pe categorii de folosinţă şi forme

utilizat cu titlu gratuit

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, RGA 2010.

Fig. III.57 Modul de deținere a terenurilor în cadrul exploatațiilor agricole

1,7 0,2 0,4