REZUMAT

În lucrarea de faţă intitulată „CERCETĂRI CU PRIVIRE LA

CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A TERENURILOR AGRICOLE DIN
CÂMPIA BÂRZAVEI” mi-am propus să adaug volumului de date deja cunoscut, un
anumit cuantum de informaţii noi şi să reactualizez întreaga bancă de date referitoare la
solurile din Câmpia Bârzavei în spiritul concepţiilor prevăzute în noul sistem taxonomic
al solurilor implementat în România în anul 2003.
Importanţa studiilor pedologice generale în zonele de câmpie, este major.
Majoritatea terenurilor situate pe aceste forme de relief sunt incluse în circuitul agricol,
iar o mare parte dintre acestea au folosinţă arabilă. Terenurile, mai ales cele arabile,
trebuiesc protejate împotriva factorilor degradativi naturali şi/sau antropici în ideea în
care un anumit segment din populaţia care se regăseşte în zonă este dependentă de starea
de calitate a acestor terenuri, prin obţinerea unor recolte care să le permită supravieţuirea,
eventual un trai decent.
Lucrarea totalizează un număr de 202 pagini, 59 tabele, 111 figuri, precum şi un
număr de 219 titluri bibliografice. Menţionez că un număr 53 de titluri se referă la
literatura de specialitate recentă, de după anul 2000.
Problemele propuse spre cercetare au fost dezvoltate în cuprinsul a 6 capitole.
În capitolul I intitulat „NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA
CARTAREA ŞI BONITAREA TERENURILOR AGRICOLE” sunt prezentate
clasificarea cartărilor în funcţie de scara la care au fost executate, fazele cartării solurilor,
importanţa cartării, bonitarea terenurilor în funcţie de scopul ei, indicatorii, coeficienţii,
notele şi clasele de bonitare precum şi gruparea terenurilor în funcţie de pretabilitatea la
diferite folosinţe şi amenajări.
Cartarea solurilor este o operaţie complexă de examinare sistematică, de
descriere şi de clasificare a profilelor de sol şi de trasare a limitelor între unităţile
cartografice de sol dintr-un anumit areal.
Unitatea cartografică de sol este o porţiune de teren acoperită omogen cu acelaşi
sol determinat ca tip, subtip, variantă, etc. (tipul de sol este unitatea sistematică de bază în
sistemul român de clasificare a solurilor).

I
 Operaţiunea de cartare a solului se face în strânsă legătură cu cunoaşterea
condiţiilor mediului înconjurător (rocă, relief, vegetaţie naturală, climă etc.).
Prezenţa mai mult sau mai puţin amănunţită a tipurilor de sol (şi subtipurilor sau
alte subdiviziunii) depinde de scara hărţii care, de obicei, este în strânsă concordanţă cu
scopul practic pentru care este întocmită. În România, cercetările pedologice sunt
concretizate pe hărţi la diferite scări, deosebindu-se cartări la scară mică, mijlocie, mare
şi foarte mare.
Pregătirea unei lucrări de cartare pedologică se face atât sub aspect ştiinţific, cât şi
tehnico – organizatoric; de reuşita ei depinde în mare măsură randamentul pedologului în
teren.
De obicei, faza de teren începe cu recunoaşterea generală a teritoriului. Baza
topografică se confruntă cu situaţia din teren, de preferinţă, fie pe un itinerariu dinainte
stabilit, sau prin metoda traverselor (în cazul unui relief relativ uniform), fie prin metoda
circuitelor (în cazul unui relief accidentat şi, deci, cu un înveliş de sol mai complex), sau
prin ambele metode.
Cercetarea solului în laborator este necesară pentru completarea sau precizarea
observaţiilor din teren, în vederea identificării orizonturilor genetice şi a stabilirii
unităţilor taxonomice de nivel superior (tip, subtip) sau inferior (varietate, familie, specie
şi variantă).
După terminarea lucrărilor de teren şi a celor de laborator, se trece la elaborarea
“în birou” a materialelor (studiilor) pedologice definitive. Aceste materiale (texte, fişe,
buletine de analiză, hărţi, grafice, cartograme etc.) se concretizează prin întocmirea hărţii
pedologice şi a altor hărţi corelative (relief, litologic, eroziune, poluare etc.) şi în
memoriul sau raportul ştiinţific.
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere
aprofundată a condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului
de favorabilitate a acestor condiţii pentru diferite folosinţe şi culturi, prin intermediul
unui sistem de indici tehnici şi note de bonitare.
Prin lucrarea de b o n i t a r e se stabileşte o valoare relativă a unui teren,
respectiv folosinţele şi culturile cele mai potrivite, adică cele mai rentabile. În urma
acestor lucrări, prin care se pot stabili în mod curent nivelul producţiilor şi eficienţa

II
economică, rezultă şi datele necesare pentru fundamentarea tehnologiilor, investiţiilor,
retribuţiei muncii în agricultură etc.
Bonitarea se face, iniţial, pentru condiţiile naturale, iar ulterior, în urma aplicării
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare are loc potenţarea notelor de bonitare naturală –
bonitarea potenţată. (D. T e a c i, 1980)
La bonitarea terenurilor agricole pentru condiţiile naturale, fiecare dintre cei 17
indicatori participă la calcularea notei de bonitare, care permite diferenţierea influenţei
indicatorilor prin cifre. Coeficienţii de bonitare au valori de la 0 la 1, după cum însuşirea
(indicatorul) este limitativă (total nefavorabilă) sau optimă faţă de exigenţa diferitelor
folosinţe şi culturi agricole, notate cu simbolurile: PS – păşuni; FN – fâneţe ; MR – măr;
PR – păr; PN – prun; CV – cireş – vişin; CS – cais; PC- piersic; VV – vie vin; VM – vie
masă; GR- grâu; OR – orz; PB – porumb; FS – floarea – soarelui; CT – cartof; SF – sfeclă
pentru zahăr; SO – soia; MF – mazăre – fasole; IU – in – ulei; IF – in – fuior; CN –
cânepă; LU – lucernă; TR – trifoi; LG – legume; AR – arabil.
Pretabilitatea terenurilor se referă la gruparea sau clasificarea acestora în clase,
subclase, şi subdiviziuni într-un anumit scop. Gruparea terenurilor în clase de pretabiltate
pentru diferite folosinţe şi amenajări se face conform „Metodologiei de Elaborare a
Studiilor Pedologice” partea a doua publicată de I.C.P.A. Bucureşti în anul 1987.
Gruparea reprezintă o reunire a terenurilor şi o ordonare în funcţie de aptitudinile ce le
reprezintă pentru diferite folosinţe şi amenajări, cu precizarea deficienţelor ce limitează
folosirea lor intensivă sau amenajarea în diferite scopuri. Gruparea se realizează în clase,
subclase, grupe şi subgrupe, în raport cu natura şi intensitatea factorilor restrictivi de
producţie. Restricţiile se referă la condiţiile existente ce diminuează recoltele, cât şi la
pericolul apariţiei prin exploatare a unor degradări cu aceleaşi efecte. Din analiza
factorilor restrictivi rezultă cerinţele ameliorative şi măsurile necesare optimizării
exploatării. Terenurile se încadrează în 6 clase de pretabilitate la diferite folosinţe, notate
cu cifre romane, clasa I-a fiind fără nici o restricţie, iar clasa a VI-a cu restricţii extrem de
severe. Limitările pot fi de sol, climă, relief sau drenaj.
În capitolul II intitulat „CADRUL NATURAL DE FORMARE ŞI EVOLUŢIE
A SOLURILOR DIN CÂMPIA BÂRZAVEI” sunt prezentate aspecte referitoare la
relief, geomorfologie, geologie-litologie, hidrografie, climă, vegetaţie şi faună.

III
 Câmpia Bârzavei coboară su formă de evantai din zona Dealurilor Dognecei şi se
termină destul de brusc, în câmpia joasă la nivelul cotei de 100 m pe linia localităţilor
Lăţunaş-Jamu Mare-Moraviţa-Gaiu Mic-Denta-Opatiţa-Folea-Liebling-Sacoşu Turcesc-
Buziaş. Spre est, limita este marcată de un abrupt de cca. 50 m ce o separă de dealuri.
Având în vedere uniformitatea litologică considerăm contactul estic uşor deplasat spre
vest faţă de situaţia prezentată de Posea (1992). Cu toate că vecinătatea cu muntele se
realizează în limitele altitudinale specifice câmpiei înalte, totuşi stadiul înaintat de
evoluţie al solurilor în Dealurile Ramnei sau în zona Bocşa-est Berzovia, ne face să
apreciem că limita estică ar corespunde unei linii ce urmează un traseu la nord de Fizeş –
est Şoşdea – vest Ramna – vest Vermeş – est Niţchidorf – sud Buziaş.

Zona studiată reprezintă în general o suprafaţă slab înclinată cu altitudini ce

descresc de la est spre vest şi de la nord spre sud, de la 150 metri (ferma Tormac), 139 m
Dealul Sculea, 129 m Dealul Câmpul Vânăt la 120 m. Acestea reprezintă punctele cele
mai înalte; în rest altitudinea variază între 145 m zona Tormac, 120-110 m zona Birda şi
110-100 m zona Percosova.

Relieful slab ondulat al câmpiei este fragmentat de o serie de văi a căror lunci au
înălţimi ce variază de la 5-6 m în amonte, la 200-300 m în zona de confluenţă cu
colectorii.

Înclinarea şi expoziţia diferită a pantelor se reflectă în procesele de eroziune a căror

intensitate este direct proporţională cu valoarea pantelor şi dimensiunea granulometrică a
particulelor de sol.

Principalele văi care brăzdează câmpia au un curs mai mult (V. Miţei, V.
Ghimbaul) sau mai puţin (V. Sculei, V. Ciplei) meandrat.

Prezenţa microdepresiunilor pe suprafeţele plane şi a substratului argilos

favorizează stagnarea apei meteorice care duce la intensificarea proceselor de
stagnogleizare a solurilor.

Câmpia Banato – Crişană, din care face parte Câmpia Gătaia (Câmpia Bârzavei),
este o unitate dezvoltată pe un fundament carpatic cristalin, scufundat în miocen la
diferite adâncimi şi intens fragmentat de un sistem de falii care se trădează prin prezenţa

IV
masivelor neoeruptive ieşite la zi în câteva locuri cum sunt cele de bazalt la sud de Gătaia
din dealul Şumig.

În arealul cercetat se întâlnesc două bazine hidrografice mari şi anume:

a) bazinul hidrografic Bârzava îşi are obârşia ca şi Timişul, Nera sau Caraşul
în masivul muntos al Semenicului. Bazinul de recpţie are o suprafaţă de 971 km 2 şi o
lungime de 127 km de unde îşi adună cca. 20 afluenţi.
b) Bazinul hidrografic Moraviţa se suprapune peste Dealurile piemontaneale
Doclinului şi peste câmpia joasă cu acelaşi nume. Ca urmare suprafaţa de recepţie a
bazinului este mai redusă (386 km2). Puţinii afluenţi pe care-i primeşte din dealurile
piemontane, numai pe partea stângă, imprimă bazinului o asimetrie evidentă. Pentru
evacuarea surplusului de ape din zona câmpiei de divagare, pe teritoriul Iugoslaviei s-a
construit canalul Terezia care confluează cu Bârzava şi împreună deversează în Timiş.
Caracterizarea condiţiilor climatice ale zonei studiate a fost făcută pe baza datelor
înregistrate la Staţiile meteorologice Timişoara şi Banloc, cât şi la Punctul Meteorologic
Berzovia în perioada 2003-2007, cu menţiunea că temperatura zonei este ceva mai
scăzută decât cea prezentată, iar precipitaţiile mai mari.

Studiul vegetaţiei este necesar pentru caracterizarea unor însuşiri ale solului şi
pentru aprecierea potenţialului de producţie al acestuia. Vegetaţia specifică este cea a
pădurilor de quercinee, subzona gorunului.
Vegetaţia lemnoasă apare sub formă de pâlcuri izolate şi sub formă de masive
(pădure ce acoperă în mare parte întreaga zonă).
În prezent, vegetaţia naturală este întâlnită numai pe suprafeţele în care relieful
sau exesul de umiditate din sol nu a permis luarea în cultură a terenurilor.
În capitolul III sunt prezentate scopul, obiectivele, materialele şi metodele de
cercetare.
Prezenta lucrare are drept scop obţinerea unui fond de informaţii pedologice şi
agrochimice privind învelişul de sol din Câmpia Bârzavei sub aspectul însuşirilor lui:
morfologice, fizico-mecanice, hidrofizice şi chimice, în vederea stabilirii calităţii acestora
sub aspectul productivităţii, precum şi date referitoare la natura şi intensitatea factorilor
limitativi şi a fenomenelor de degradare posibile, care să fundamenteze tehnico-ştiinţific

V
cele mai adecvate măsuri tehnologice specifice fiecărei porţiuni de teren distincte sub
aspect ecologic.
Pentru atingerea scopului propus au fost stabilite următoarele obiective, ce au fost
realizate în câmp şi laborator:
 studiul cadrului natural de formare a solurilor din Câmpia Bârzavei;
 identificarea solurilor şi a unităţilor de sol şi teren (utilizând în acest scop, studiile
pedologice din zonă aflate în arhiva OSPA Timişoara, cu referire la zonarea şi
microzonarea producţiei agricole întocmite pe foi, în nomenclatura Gauss, scara
1:50.000;
 caracterizarea morfologică, fizică şi chimică a principalelor tipuri şi subtipuri de
sol (fapt pentru care în zone caracteristice ale spaţiului cercetat, au fost deschise profile
de sol din care au fost recoltate probe);
 stabilirea capacităţii de producţie;
 stabilirea favorabilităţii pentru anumite culturi;
 gruparea terenurilor în clase de pretabilitate.
Recoltarea probelor de sol în aşezare naturală (nemodificată), pentru
caracterizarea anumitor caracteristici fizice şi hidrofizice s-a făcut în cilindri metalici de
volum cunoscut, la umiditatea momentană a solului şi în cutii de carton (special
confecţionate) pentru caracterizarea micromorfologică a acestuia.
Recoltarea probelor în aşezare modificată, pentru caracterizarea fizico-chimică şi
parţial biologică, s-a făcut în pungi, pe fiecare orizont genetic.
De asemenea pentru determinarea unor indici chimici specifici au fost recoltate
probe agrochimice (din stratul prelucrat). Cercetarea condiţiilor ecopedologice şi
descrierea morfologică a solului cercetat s-a făcut după "Sistemul Român de taxonomie a
solurilor"(1980), completat şi/sau modificat de către "Metodologia elaborării studiilor
pedologice" (vol. I, II, III) elaborată de către I.C.P.A. Bucureşti în 1987.
Analizele şi alte determinări au fost executate în laboratoarele Oficiului pentru
Studii Pedologice şi Agrochimice Timişoara, şi ale Universitatea de Ştiinţe Agricole şi
Medicină Veterinară a Banatului Timişoara; după norme şi standarde naţionale, aprobate
de către Asociaţia de Standardizare din România (A.S.R.O.).

VI
 În vederea prognozării agroeconomice lucrarea de stabilire a capacităţii de
producţie a solurilor furnizează date despre potenţialul de producţie al terenului exprimat
prin note de bonitare, indicând favorabilitatea şi pretabilitatea pentru diferite culturi şi
folosinţe. Pentru calculul notelor de bonitare, din multitudinea condiţiilor de mediu care
caracterizează fiecare unitate de teren (UT sau TEO) delimitate în cadrul studiului, s-au
ales numai cele considerate mai importante, mai uşor şi mai precis măsurabile, şi anume:
-temperaturi medii anuale, precipitaţii medii anuale, gleizare, stagnogleizare,
salinizare şi alcalizare, textura, panta, poluare, adâncimea apei freatice, inundabilitatea
prin revărsare, porozitate, conţinut de carbonat de calciu, reacţia solului, volum edafic,
rezerva de humus etc.
În capitolul IV sunt prezentate procesele de pedogeneză şi s-a realizat o descriere
morfologică, fizică şi chimică a principalelor soluri din Câmpia Bârzavei.
Diferitele tipuri şi grupe de tipuri genetice de soluri existente azi în cadrul
perimetrului cercetat sunt rezultatul acţiunilor în timp şi spaţiu a complexului de factori
pedogenetici (roca subiacentă, relief, climă, vegetaţie, hidrografie, hidrologie, faună) la
care se adaugă influenţele determinate de acţiunile omului începând cu lucrările de
desecare şi drenaj până la agricultura intensivă de astăzi.
Astfel in zona de câmpie joasă situată în partea de Vest şi Sud-Vest a teritoriului,
într-un climat cu precipitaţii medii anuale de 600-700 mm şi temperaturi medii anuale de
10-11°C, s-a format o diversitate mare de tipuri si subtipuri de soluri ca urmare a acţiunii
diferenţiate a nivelului apelor freatice pe profil, a microreliefului si rocilor parentale.
Solurile formate în aceste condiţii sunt într-un stadiu relativ recent de solificare ca
urmare a faptului că au ieşit de puţină vreme de sub ape. Procesul de solificare este
relativ recent, iar direcţia lor de evoluţie este dictată în cea mai mare măsură de formele
de microrelief pe care le ocupă şi implicit de nivelul apelor freatice pe profil, precum şi
de natura rocilor parentale.
Principalele soluri întâlnite în arealul cercetat sunt: aluviosolul care ocupă o
suprafaţă de 3 645,2 ha ceea ce reprezintă 6,72% din arealul cercetat, cernoziomul care
ocupă o suprafaţă de 3 778 ha ceea ce reprezintă 6,97% din arealul cercetat, faeoziomul
care ocupă o suprafaţă de 275 ha ceea ce reprezintă 0,5% din arealul cercetat,
eutricambosolul care ocupă o suprafaţă de 2 873,9 ha ceea ce reprezintă 5,3% din arealul

VII
cercetat, preluvosolul care ocupă o suprafaţă de 21 392,9 ha ceea ce reprezintă 39,2% din
arealul cercetat, luvosolul care ocupă o suprafaţă de 2 973 ha ceea ce reprezintă 5,49%
din arealul cercetat, gleiosolul care ocupă o suprafaţă de 1 668,6 ha ceea ce reprezintă
3,08% din arealul cercetat, stagnosolul care ocupă o suprafaţă de 1 668,6 ha ceea ce
reprezintă 3,08% din arealul cercetat, vertosolul care ocupă o suprafaţă de 15 002 ha ceea
ce reprezintă 27,66% din arealul cercetat şi erodosolul care ocupă o suprafaţă de 972,2 ha
ceea ce reprezntă 1,8% din arealul cercetat.
În capitolul V sunt prezentaţi principalii factori limitativi ai fertilităţii solurilor
din Câmpia Bârzavei.
Factorii limitativi ai producţiei agricole sunt determinaţi de unele caracteristici ale
climei, solului, reliefului, drenajului, etc.
Deoarece aceste caracteristici au fost descrise amănunţit la fiecare unitate de sol şi
de teren în cele ce urmează vom enumera categoriile de limitări, restricţii (factori
limitativi) în funcţie de natura lor şi intensitatea care determină factorii limitativi, în care
se vor grupa unităţile de sol şi teren întâlnite în cadrul teritoriului studiat, în conformitate
cu indicatorul 271, din metodologia elaborării a studiilor pedologice partea a III-a.
Principalii factori se referă la:
- sărăturare (salinizare şi/sau alcalizare).
Suprafaţa – 3 778 ha; 6,97% din suprafaţa cartată
În această categorie de limitări (factori limitativi) se încadrează terenuri cu soluri
slab-foarte puternic salinizare şi/sau alcalizare care prezintă un conţinut ridicat de săruri
uşor solubile (carbonaţi şi bicarbonaţi de sodiu);
- limitări datorită unor caracteristici chimice ale solului
Suprafaţa -374,32 ha; 0,69 % din suprafaţa cartată.
În această grupă s-au încadrat terenuri cu soluri ce prezintă unele caracteristici
chimice, altele decât sărăturarea şi anume aciditate, rezervă de humus, conţinut ridicat de
CaCO3 (pericol de cloroză).
- Limitări datorită conţinutului ridicat de CaCO3 (pericol de cloroză).
Suprafaţa – 314,65 ha; 0,58 % din suprafaţa cartată, înglobează terenuri
ce au un conţinut de CaCO3 mai mare de 16 % în primii 50 cm şi anume. Necesită
îngrăşăminte chimice cu reacţie fiziologic acidă pentru caracterizarea carbonaţilor de Ca.

VIII
 - Limitări datorită unor caracteristici fizice ale solului
Suprafaţa – 45 081,75 ha; 83,1 % din suprafaţa cartată , cuprinde terenuri
cu soluri cu factori limitativi determinaţi de: textura fină a solului în Ap, compactitatea
solului, etc şi la care în funcţie de natura factorului limitativ,distingem:
C.Limitări datorită texturii fine în Ap:
Suprafaţa – 13 285,6 ha; 29,47 % din suprafaţa cartată, cuprinde
soluri cu :textură mijlocie fină (lutoargiloasă) în Ap (conţin între 33-46 % argilă
coloidală). Necesită efectuarea lucrărilor solului la un nivel optim de umiditate pentru a
evita compactarea.
T.Limitări datorită compactităţii solului:
Participarea în cantităţi mari a argilei la alcătuirea părţii minerale a solului poate
determina fenomenul de tasare sau compactare a solului, stare în care creşterea şi
dezvoltarea plantelor este mult deranjată.
Suprafaţa – 45 152,28 ha; 83,23 % din suprafaţa cartată, cuprinde terenuri
cu soluri ce au gradul de tasare slab-puternic între 20-75 cm (mai mare sau egal cu 1 %)
şi care pentru îmbunătăţirea regimului aerohidric necesită subsolaj şi/sau afânare adâncă.
- Limitări datorită acoperirii sau neuniformităţii terenului(U):
.Suprafaţa -16 020,03 ha; 29,53 % din suprafaţa cartată, aici sunt grupate
terenuri, situate pe relief neuniform cu denivelări de peste 0,29 m, situate de regulă în
crovuri, fire de vale, belciuge, privaluri, gropi de împrumut şi alte forme
microdepresionare, precum şi areslele cu microrelief de gilgai care necesită modelare sau
nivelare capitală
- Limitări datorită excesului de umiditate (drenajului)
Suprafaţa -15 515,5 ha; 28,60 % din suprafaţa cartată.
În această categorie de factori limitativi se încadrează terenuri cu apă freatică
cuprinse între 0-1,5 m la solurile cu textură mijlocie mai fină şi 0-1,0 m la soluri cu
textură grosieră şi secţiune de control.
- Limitări datorită climei (deficitului de umiditate):
După unele date şi informaţii existente, pe teritoriul ţării noastre se înregistrează
deficit de umiditate pe circa 5,9 mil. ha teren arabil, 0,69 mil. ha păşuni şi fâneţe şi 0,2
mil. ha vii şi livezi. Această situaţie justifică amenajările de irigat existente cât şi pe cele
justificate a fi realizate.

IX
 Fenomenul de deficit de umiditate şi irigaţia făcând obiectul de studiu al
disciplinelor de îmbunăţiri funciare şi irigarea culturilor, nu ne vom ocupa de ele aici.
Suprafaţă -38 365,6 ha; 70,72 % din suprafaţa cartată.
Grupează soluri cu deficit de umiditate mic-excesiv
În capitolul VI intitulat „CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A
TERENURILOR AGRICOLE DIN CÂMPIA BÂRZAVEI” s-a realizat gruparea
terenurilor în clase de fertilitate şi clase de favorabilitate în funcţie de favorabilitatea şi
pretabilitatea terenurilor pentru diferite culturi şi folosinţe agricole.
Notele de bonitare astfel obţinute scot în evidenţă următoarele aspecte
referitoare la calitatea terenurilor, determinarea pretabilităţii sub aspectul celei mai
adecvate folosinţe, determinarea favorabilităţii pentru anumite plante cultivate,
determinarea capacităţii de producţie exprimată în kg/ha. Astfel în cadrul spaţiului
cercetat în baza notelor de bonitare au fost stabilite din suprafaţa agricolă următoarele
procente, în ceea ce priveşte zonele foarte pretabile: arabil 10,83%, păşuni 60,82%, grâu
6,97%, orz 7,47%, porumb 7,47%, floarea soarelui 46,87%, cartof 46,37%, sfecla de
zahăr 39,4%, cânepă 6,97%, in ulei 6,97%, in fuior 46,87%, soia 46,87%, lucerna 6,97%,
legume 46,87%, vii 14,19%, livezi 53,59%;
În ceea ce priveşte terenurile pretabile s-au obţinut următoarele procente din
suprafaţa agricolă: grâu 57,41%, orz 56,91%, porumb 59,99%, floarea soarelui 20,59%,
cartof 7,22%, sfeclă de zahăr 24,98%, soia 17,51%, in ulei 57,41%, in fuior 17,51%,
cânepă 57,41%, lucernă 57,41%, trifoi 6,16% şi legume 20,59%;

În ceea ce priveşte terenurile mijlociu pretabile s-au obţinut următoarele

procente din suprafaţa agricolă: grâu 33,82%, orz 33,82%, cartof 13,87%, sfeclă de zahăr
30,74%, soia 3,08%, in ulei şi in fuior 3,08%, cânepă şi lucernă 3,08%, trifoi 6,16% şi
legume 3,08%;

În ceea ce priveşte terenurile puţin pretabile s-au obţinut următoarele procente

din suprafaţa agricolă: grâu 1,80%, orz 1,80%, porumb 32,54%, floarea soarelui şi cartof
32,54%, sfeclă de zahăr 4,88%, soia 32,54%, in ulei şi in fuior 32,54%, cânepă şi lucernă
32,54%, trifoi 27,66% şi legume 30,74%;

X
 În ceea ce priveşte terenurile nepretabile s-au obţinut următoarele procente din
suprafaţa agricolă: trifoiul şi legumele 1,80%.

În baza notelor de bonitare şi a kg/pct de bonitare (60 kg la grâu, 80 kg la

porumb, 30 kg la floarea soarelui etc.) au fost obţinute producţiile scontate, la nivelul
fiecărui teritoriu administrativ, putându-se astfel stabili în final relaţii între nivelul actual
al producţiilor şi potenţialul natural. Aceste elemente pot fi folosite la zonarea producţiei,
la elaborarea unor proiecte de repartiţie a producţiei pentru diferite scopuri, la
restructurarea actualelor folosinţe, la stabilirea valorii de circulaţie a terenurilor, ori
pentru stabilirea valorii de impozitare, arendare, etc.

Analizând rezultatele obţinute (media producţiilor la grâu, porumb, floarea

soarelui, soia, etc. într-un anumit interval de timp) şi nivelul producţiilor scontate
(stabilit în funcţie de nivelul mediu al notelor de bonitare) se poate observa o dispersie
foarte mare a rezultatelor, unele teritorii obţinând producţii mult prea mici faţă de
producţia scontată, cu mai puţin de 1000 kg/ha concluzia fiind aceea că aproape toate
producţiile obţinute sunt mai mici decât posibilităţile reale ale zonei.
În condiţiile unui potenţial ecologic natural bun situaţia generală a solurilor este
totuşi nesatisfăcătoare, majoritatea solurilor fiind afectate de existenţa unuia sau mai
multor factori limitativi sau restrictivi.
De asemenea, modul de utilizare a terenurilor nu este întotdeauna cel mai
potrivit gospodăririi durabile a fondului funciar (rotaţia simplă grâu-porumb,
monocultura, abandonarea terenurilor mărginaşe şi chiar a celor productive, etc.)
În această situaţie, cunoaşterea condiţiilor naturale şi a potenţialului ecologic al
terenurilor pentru principalele culturi reprezintă un element definitoriu în stabilirea
capacităţii de producţie, iar valoarea ecopedologică exprimată sub forma notelor de
bonitare. Un principal parametru în acţiunea de estimare a producţiilor viitoare sau a
valorii de circulaţie a terenurilor şi a profilării economice sau agroambientale, etc.
Ori activitatea de stabilire a valorii economice a punctului de bonitare înseamnă
în fapt intervenţia responsabilă a statului, în regim de urgenţă, pentru asigurarea
fondurilor bugetare necesare continuării activităţii de cercetare în câmpurile
experimentale existente şi de înfiinţare a unor „parcele de referinţă” amplasate în zone

XI
pedoclimatice caracteristice pentru precizare metodologică şi crearea băncii de date
necesară revigorării unei tradiţionale activităţi pe aceste meleaguri, de a produce hrană cu
o valoare biologică ridicată, într-o lume tot mai expusă poluării şi încercată de numeroase
crize energetice şi alimentare, asigurând, totodată protecţia şi amelioarea solurilor în
special şi a mediului în general.

XII