- Gioachino Rossini-

(1792-1868)

Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai

aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă
rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează
frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de
vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa.
 De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á
quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar
solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din
compozițiile lui Haydn și Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări
religioase și muzica de camera. O primă operă, „Demetrio e
Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a
încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o
comandă de la „Teatro San Mosè” din Venetia pentru o farsă
muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la
vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări
dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el
va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au
menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano
in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815),
înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „ll Barbiere di
Siviglia ” (Barbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea
uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina
Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria
triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în
aceeași cavatina („Una voce poco fa”, din Barbietul din Sevilla).
De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este
punctul forte al talentului lui Rossini.
 Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în
consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a
vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al
facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de
capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla
pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il
Tedeschino", adică „Micul german”. Oricare ar fi subiectele,
glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini
rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii
numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca
transmițătoare privilegiată a emoției.