Alcătuirea corpului animal

Noțiuni despre celula animală, țesuturi, organe,

aparate și sisteme
3.1.1 Celula animală-definiție, structură, morfologie
Definiție.
Celula reprezintă unitatea de bază morfo-funcțională a materiei vii, un produs al evoluției cu
o structură complexă aflată într-o relație de autonomie și echilibru dinamic cu mediul
înconjurător. O celulă este capabilă de creștere, dezvoltare, autoreglare și reproducere.
Alcătuirea generală a celulei.
Fiecare celulă este alcătuită din 3 componente principale: membrană, citoplasmă și nucleu
(fig. 3.1).
- citoplasma (materia vâscoasă în care se găsesc organitele )

Componentele celulare

Elementele celulare constitutive apar colorate diferențiat la microscopul optic. Astfel, după
colorația clasică (bicromică) de tip hematoxilină-eozină (HxE) membrana celulară apare ca o
linie de demarcație fină ce delimitează la exterior celula; citoplasma (acidofilă) se colorează
în roz, iar nucleul (bazofil) se colorează în albastru violet.

Membrana celulară reprezintă învelișul subțire al celulelor, are o grosime de circa 0.1 µm și
limitează suprafața periferică a citoplasmei la toate celulele animale. Are rol de protecție
șiintervine în schimburile dintre celulă și mediul ambiant.

1
Citoplasma este o rețea complexă din interiorul membranei ce înconjură nucleul și umple
spațiile dintre organite.

Nucleul este o formațiune veziculară, rotundă sau ovalară, dispusă în partea centrală a
celulei.

Compartimentarea generală a celulei.

Celula este delimitată de o membrană care îi permite schimbul de substanțe și de semnale cu
mediul exterior; citoplasma este formată din morfoplasmă (cuprinde ansamblul organitelor) și
hialoplasmă (plasma transparentă); nucleul înmagazinează informația genetică sub formă de
ADN.
Majoritatea organitelor intracitoplasmatice, cu excepția ribozomilor, sunt delimitate de
membrane denumite endomembrane. Acestea au structura plasmalemei și diametrul de 6 nm.
După rolul pe care îl au în celulă, organitele intracitoplasmatice sunt
specializate pentru :

* mișcare celulară-reprezentate de microfilamentele de actină și miozină

*producerea de energie-reprezentate de mitocondrii;

* sinteză și secreție celulară-reprezentate de: ribozomi, reticulul

endoplasmatic neted, reticulul endoplasmatic rugos și complexul Golgi;

* digestie celulară-reprezentate de lizozomi și peroxizomi.

Celulele pot exista în organismul animal fie sub formă liberă, circulând în lichidele
naturale: sânge (hematiile, leucocitele și trombocitele) și spermă (spermatozoizii), fie asociate
în țesuturi și, în acest caz, între celulele componente se stabilesc raporturi de interdependență.

Forma celulelor este variată și determinată de funcțiile diverse, raporturile diferite dintre
celule și caracterele fizico-chimice ale mediului în care își desfășoară activitatea.
* celulă sferică cu nucleu:
- sferic (ovulul; limfocitul);
- reniform (monocitul);
- polimorf (leucocite polimorfonucleare);
- semilunar (adipocitul);
* celulă elipsoidală cu nucleu elipsoidal (eritrocitul de pasăre);
* celulă pavimentoasă (mezotelială);
* celulă cubică;
* celulă prismatică cu microvili la polul apical (platou striat) (enterocitul);
* celulă prismatică ciliată (în epiteliul mucoasei reapiratorii);
* celulă cu aspect de cupă (caliciformă);
* celulă poligonală (hepatocitul);
*celulă ramificată cu nucleu sferic sau elipsoidal:
- celula conjunctivă (mezenchimală, fibroblastul, fibrocitul și melanocitul);
- celula nervoasă (cu forme variate):
- piramidală (Betz);
- stelată;
- piriformă (Purkinje);

2
* celulă fusiformă-fibra musculară netedă cu nucleu alungit și în formă de bastonaș
(leiocitul);
* celulă cilindrică-fibra musculară striată de tip scheletic cu mai mulți nuclei (30-40/mm
lungime) așezați sub membrana celulară (rabdocitul);
* celulă cilindrică-fibra musculară striată de tip cardiac;
* celulă flagelată (spermatozoidul);
* celulă cu aripi sau aliformă (tenocitul);
* celulă în formă de rachetă de tenis (în epiteliul pavimentos stratificat de tip urinar);
* celulă în formă de umbrelă (umbeliformă).

Diviziunea celulară

Diviziunea celulară este proprietatea fundamentală a materiei vii pe baza căreia se asigură
continuitatea și înmulțirea speciilor. Diviziunea celulară este cunoscută și sub numele de
citodiereză.
Citodiereza este procesul în care are loc diviziunea nucleului (cariodiereză) și a citoplasmei
(plasmodiereză). Diviziunea celulară este: directă (amitoza sau acineza) și indirectă (mitoza
sau cariocineza).

Diviziunea celulară directă

Diviziunea celulară directă este denumită amitoză (sau acineză) și reprezintă forma cea mai
simplă de diziviune în care, prin despicarea și strangularea celulei, rezultă două celule-fiice
asemănătoare însă fără să se constate apariția (în masa nucleului și a citoplasmei) a unor
formațiuni și fenomene complexe. Acest tip de diviziune celulară se caracterizează prin:
¾ absența cromozomilor;
¾ păstrarea membranei nucleare în timpul diviziunii;
¾ neparticiparea la diviziune a centrozomului.
Diviziunea celulară directă este reprezentată de: sciziparitate; înmugurire; clivaj și
endocitogeneză.
Diviziunea celulară indirectă

Diviziunea celulară indirectă este denumită mitoză (sau kariocineză) și reprezintă modalitatea
de multiplicare și reînnoire a celulelor din organismul animal.
Mitoza este denumită:
- diviziune indirectă-pentru că, are loc mai întâi diviziunea nucleului și apoi a
citoplasmei;
- mitoză-pentru că în masa nucleului apar formațiuni cu aspect filamentos denumite
cromozomi;
- kariocineză-pentru că au loc o serie de modificări și deplasări în masa nucleului („cineză“-
mișcare).
Mitoza este de 2 tipuri:
¾ ecuațională-homeotipică;
¾ reducțională-heterotipică (sau meioza).
Mitoza ecuațională. Diviziunea ecuațională (sau homeotipică) are o durată medie de 40-60
minute și este caracteristică celulelor somatice din organismul animalelor și păsărilor.
Celulele-fiice rezultate în urma diviziunii sunt diploide (2n cromozomi) și au în nucleu
același număr de cromozomi ca și celula-mamă din care au provenit (de aici denumirea de
diviziune ecuațională).

3
Fazele diviziunii ecuaționale sunt:
¾ profaza;
¾ prometafaza;
¾ metafaza;
¾ anafaza;
¾ telofaza;
¾ reconstrucția funcțională a celulei.
 Profaza se caracterizează prin:
- apariția cromozomilor sub forma unor filamente subțiri și delicate;
- evidențierea centrului celular;
- îndepărtarea celor 2 centrioli ai centrozomului și formarea ulterioară, prin
refacerea centriolului absent, a 2 centrozomi cu câte un aster citoplasmatic;
- fragmentarea membranei nucleare la sfârșitul profazei prin fosforilarea
proteinelor sub acțiunea protein-kinazei și dispersia acesteia sub forma unor
vezicule în citoplasmă care aderă la RE;
- dispariția nucleolului la sfârșitul profazei în urma fosforilării proteinelor.
 Prometafaza face trecerea de la profază la metafază și constă în:
- dispariția completă a membranei nucleare;
- evidențierea kinetocorilor (sau a centrilor organizatori) ce au un rol important
în diferențierea microtubilor;
- diferențierea kinetocorilor sub forma unei condensări lineare dispuse de o
parte și de alta a centromerului;
- migrarea cromozomilor spre planul ecuatorial-central al celulei;
- dispunerea mitocondriilor granulare în partea mijlocie a celulei.
 Metafaza este stadiul în care:
- cromozomii ating stadiul de maximă condensare și se orientează spre planul
ecuatorial al celulei; astfel, fiecare cromozom se atașează, prin intermediul
kinetocorului de la nivelul centromerului, de câte o fibră a fusului de diviziune
și formează placa ecuatorială;
- dispunerea cromozomilor în placa ecuatorială se realizează după un model
spațial, respectiv: cromozomii de talie mare tind să ocupe pozițiile de la
periferia plăcii metafazice, iar cei de talie mică ocupă spațiul central al plăcii
metafazice;
- la final are loc clivarea longitudinală a celor 2 cromatide-surori și a
centromerilor, fiecare cromatidă devenind un cromozom independent care este
atras spre polii celulei prin depolimerizarea microtubulilor fusului de
diviziune.
 Anafaza are o durată medie de 5-8 minute și se caracterizează prin:
- separarea completă a celor 2 cromatide-surori și deplasarea cromozomilor,
prin intermediul fusului de diviziune, spre polii celulei, astfel încât, fiecare
cromatidă devine un cromozom mono-cromatidic independent;
- finalizarea anafazei este când fiecare set de cromozomi a ajuns la polii celulei
și se obține în jurul fiecărui pol al celulei același număr diploid (2n) de
cromozomi, identic, cu cel existent în celula-mamă (2n);
- la sfârșitul anafazei, celula prezintă o ușoară strangulare în zona mediană, iar
la nivelul membranei celulare se poate observa șanțul de diviziune sau inelul
contractil format din microfilamente de actină.

4
 Telofaza are o durată medie de 20 minute și se caracterizează prin:
- încetarea migrației cromozomilor și regruparea acestora în „évantail“ la polii
celulei într-o masă compactă hipercromatică;
- debutul fazei de refacere a nucleului;
- despiralizarea și decondensarea cromozomilor sub acțiunea proteinkinazei;
- reconstituirea membranei nucleare pornindu-se de la fragmentele ce aderă la
cromozomi și reticulul endoplasmatic (în timpul mitozei are forma unor
vezicule dispuse în afara fusului de diviziune);
- reapariția nucleolilor de la organizatorii nucleolari ai anumitor cromozomi
prin defosforilarea proteinelor;
- formarea simultană a membranei nucleare care va delimita câte un nucleu la
fiecare pol al celulei sub acțiunea proteinkinazei care defosforilează
proteinele;
- continuarea separării complete a citoplasmei și reorganizarea membranelor
celulare, astfel că, la final, se obțin 2 celule-fiice cu același număr de
cromozomi cu celula mamă (2n).

Mitoza reducțională (meioza)

Divizunea reducțională (heterotipică sau meiotică) este caracteristică organismelor cu

reproducere sexuată. Celulele rezultate în urma diviziunii
meiotice se numesc gameți:
¾ masculi-spermatozoizi (sau celule sexuale mascule);
¾ femeli-ovule (sau celule sexuale femele); Fiecare gamet conține câte un nucleu haploid
(n)cu jumătate din cromatina nucleară a celulei germinative inițiale. Prin unirea celor 2 celule
sexuale cu set haploid (n) de cromozomi în urma fecundației se obține celula-ou
(sau zigotul) cu set diploid (2n) de cromozomi.
Meioza asigură constanța numărului de cromozomi caracteristică speciei de-a lungul
generațiilor.
Meioza constă din două diviziuni meiotice succesive:
 prima diviziune meiotică este reducțională și se caracterizează prin:
- conjugarea cromozomilor omologi;
- duplicarea fiecărui omolog în cromatidele-surori;
- separarea cromozomilor omologi în 2 celule cu set haploid de cromozomi-n;
 a doua diviziune meiotică este homeotipică (de maturație), are loc după o
mitoză obișnuită și constă din separarea fiecărui cromozom în cele 2
cromatide-surori.
În urma celor 2 diviziuni succesive se formează din celula primară 4
celule haploide (n) (fig. 3.8).
Prima diviziune meiotică (meioza I) este un proces foarte complex ce se
desfășoară în 4 etape:
 Profaza I ocupă 90 % din durata totală a meiozei și se caracterizează prin:
- mărirea volumului nuclear de 3-4 ori față de cel din profaza mitozei);
- împerecherea cromozomilor omologi și desfășurarea fenomenului de
crossing-over (schimbul reciproc de fragmente cromatidice între cromozomii
omologi).
Se desfășoară în 5 faze succesive:
¾ leptonem;
¾ zigomen;

5
¾ pachinem;
¾ diplonem;
¾ diachineză.

 leptonem (orig. gr. „lepton“-subțire și „nema“-filament) este prima etapă a

profazei I a meiozei și se caracterizează prin faptul că, cromozomii, aflați în
număr diploid (2n) au formă de filamente lungi și subțiri și sunt bicromatidici
având cromatidele strâns asociate;
 zigomen (orig. gr. „zygos“-unire și „nema“-filament) este faza în care
cromozomii încep procesul de spiralizare și devin mai scurți și mai groși;
cromozomii omologi se alipesc unul de altul, se unesc între ei pe direcție
longitudinală și formează perechi de bivalenți prin fenomenul de „synapsis“;
 pachinem (orig. gr. „pachys“-gros și „nema“-filament) este faza în care se
accentuează procesul de scurtare și îngroșare a cromozomilor omologi și se
formează perechi de cromozomi bivalenți; la sfârșitul acestei faze începe
fenomenul de respingere dintre cromozomii omologi;
 diplonem (orig. gr. „diplos“-dublu și „nema“-filament) este faza în care se
restabilește structura dublă dintre cromozomii omologi iar fiecare cromozom
se divide longitudinal în cele 2 cromatide; în consecință, o pereche de
cromozomi este alcătuită din 4 cromatide (unite 2 câte 2 prin centromerul
comun) iar formațiunea în ansamblu este denumită tetradă cromozomială.
Separarea celor 2 cromozomi omologi nu este încă completă, cromozomii sunt
conjugați prin unul sau mai multe puncte de contact de-a lungul cromatidelor
denumite chiasme (sunt punctele în care au loc schimburi de fragmente
cromatidice între cromatidele nesurori sau fenomenul de crossing-over);
 diachineza (orig. gr. „dia“-divergent și „kynesis“-mișcare) este faza în care
continuă procesul de contractare, îndepărtare și lărgire a spațiilor dintre
cromozomii omologi. Punctele de contact se deplasează spre extremitățile
cromozomilor. Cromatidele-surori se unesc. În finalul acestei faze, membrana
nucleară se dizolvă, nucleolii dispar din masa celulei și se formează fusul de
diviziune (numărul fibrelor fusului de diviziune este egal cu numărul
perechilor de cromozomi);
¾ metafaza I se caracterizează prin atașarea cromozomilor bivalenți la fibrele
fusului nuclear de diviziune și formarea plăcii metafazice (sau ecuatoriale) în
care cromozomii bivalenți se orientează cu centromerii spre poli și chiasmele
spre planul ecuatorial al celulei. În continuare are loc respingerea activă dintre
cei 2 cromozomi omologi până la desfacerea totală a chiasmelor;
¾ anafaza I începe odată cu dispariția ultimelor puncte de contact dintre
perechile de cromozomi omologi, astfel că, spre fiecare pol al celulei, se
îndreaptă câte unul dintre cromozomii fiecărei perechi de bivalenți.
Cromatidele-surori nu se despart încă în această fază ci ele rămân legate la
nivelul centromerului și ale punctelor de contact. În această fază are loc
fenomenul de segregare independentă a perechilor de cromozomi (sau
„dansul cromozomilor“);
¾ telofaza I constă în reorganizarea membranei nucleare și celulare, a
componentelor intracelulare și izolarea celor 2 celule haploide nou formate.
După o scurtă interfază urmează meioza II la care participă cele 2 celule
haploide rezultate la finalul meiozei I.
În meioza II are loc separarea cromatidelor-surori, transformarea în
cromozomi independenți și deplasarea acestora spre polii celulei, astfel că, în

6
final, rezultă 4 celule haploide cu set haploid (n) de cromozomi. Meioza II
constă din succesiunea celor 4 faze ale unei mitoze obișnuite.
Fazele meiozei II sunt:
¾ profaza II;
¾ metafaza II;
¾ anafaza II;
¾ telofaza II.
Meioza I este o diviziune heterotipică deoarece din celule diploide (2n) se ajunge la celule
haploide (n).
Meioza II este o diviziune homeotipică deoarece din celule haploide (n) se ajunge tot la
celule haploide (n).

Cromozomii-definiție, structură și tipuri

Cromozomii sunt formațiuni nucleare alcătuite din acizi nucleici și proteine. Manifestă
capacitatea de autoreproducere în timpul diviziunii celulare, conservarea informației ereditare
și transmiterea acesteia de la o generație la alta.
Se pot identifica și studia foarte bine în metafaza mitozei.
Structura cromozomilor este reprezentată de 2 cromatide ,,surori“ și un centromer
 cromatidele ,,surori“ sunt 2 subunități longitudinale unite printr-un
centromer. Separarea completă a cromatidelor se face la sfîrșitul metafazei și
începutul anafazei; ulterior, fiecare cromatidă se îndreaptă spre unul din cei 2
poli ai celulei;
 centromerul-este punctul de legătură dintre cele 2 „cromatide surori“ după
replicarea semiconservativă și permite atașarea cromozomilor la fibrele
fusului de diviziune, formarea plăcii metafazice și deplasarea cromozomilor
nou formați (după clivajul longitudinal) spre polii celulei;

Compoziția chimică a cromozomilor din celulele eucariote este

reprezentată de:
¾ acizi nucleici (ADN-30 % și ARN-5 %);
¾ proteine histonice (30-40 %) și nonhistonice (10-25 %);
¾ fosfolipide;
¾ ioni de Ca+2
, Mg+2 etc.
Mărimea cromozomilor este variabilă în funcție de specie și perechea de cromozomi. În
general, cromozomii au 0.1-25 µm lungime și 0.1-0.2 µm diametru.
Forma cromozomilor se apreciază după aspectul pe care îl au în metafază: sferică, bastonaș
sau a unor litere din alfabetul latin „V“; „L“; „I“; „U“.

7
 Noțiuni de fiziologia celulei
Celula are o intensă activitate fiziologică care este însumată în activitatea țesuturilor,
organelor și implicit în fiziologia întregului organism.
Interrelațiile dintre celule pot fi morfologice, anastomozale și fiziologice, unele celule
producând substanțele necesare existenței și funcțiilor altor celule.
Principalele manifestări fiziologice ale activității celulare sunt:
¾ iritabilitatea;
¾ încorporarea de substanțe străine;
¾ metabolismul;
¾ secreția;
¾ excreția;
¾ mișcarea;
¾ diviziunea;
¾ îmbătrânirea;
¾ moartea.

 Iritabilitatea este manifestarea fundamentală a celulei ce constă în capacitatea de a

reacționa față de influențele exterioare sau diferiți stimuli de natură variată ce se manifestă în
mod diferit și cu intensitate diferită.

 Încorporarea de substanțe străine reprezintă activitatea celulară prin care

sunt preluate din mediul extern o serie de substanțe necesare menținerii
existenței și funcției celulei. Aceasta se realizează prin diferite procese:
absorbție, fagocitoză, pinocitoză .
♦ Absorbția este un proces complex prin care celula preia din mediul extern, prin
intermediul membranei, diferite substanțe. Substanțele care au dimensiuni mai mici
decât deschiderile porilor traversează membrana celulară datorită fenomenelor de
difuzie, osmoză și efectul Donnan. Substanțele cu dimensiuni mai mari sunt
absorbite prin procese mai complicate: dizolvarea în constituenții membranei (în
special cele lipidice) sau formarea de asociații complexe cu constituenții
membranei. Preluarea substanțelor prin absorbție se face în mod selectiv.

♦ Fagocitoza este proprietatea celulelor de a încorpora și de a distruge diferite

particule străine (de ex. microbi). Se bazează pe un complex de procese fizico-
chimice și se desfășoară în momentul în care celula intră în contact cu particulele
străine. La punctul de contact are loc o scădere a tensiunii superficiale, fapt ce
facilitează deplasarea citoplasmei pe laturile particulei ce urmează a fi înglobată,
astfel se formează pseudopodele și/sau valurile. Particula este înglobată într-o
vacuolă la nivelul căreia se stabilesc schimburi osmotice cu lichidul înglobat odată
cu corpul străin. În vacuolă pătrund diverse enzime secretate de citoplasmă care vor
digera corpul străin. Resturile de digestie sau particulele nedigerate se vor elimina
după un timp. Dacă acest fenomen nu are loc, celula va muri. Această proprietate de
fagocitoză este specifică celulelor mobile din sânge, celulor epiteliale și conjunctive.

♦ Pinocitoza constă în absorbția activă a picăturilor lichide din mediul exterior printr-
un pliu al unei prelungiri citoplasmatice cu aspectul unui văl ce formează o vacuolă
pe care, curenții citoplasmatici, o transportă spre interiorul celulei. Această vacuolă

8
poate fuziona cu alte vacuole, formând o vacuolă mai mare care se poate diviza în
vacuole mai mici. Vacuolele ajunse în apropierea nucleului, dispar. Prin acest
proces de absorbție permanentă și continuă a picăturilor din mediul exterior se
realizează purificarea mediului și protecția altor celule.

 Metabolismul este proprietatea de bază a materiei vii. Este alcătuit din

anabolism și catabolism, ambele condiționându-se reciproc.

♦ Anabolismul cuprinde reacții de sinteză care se desfășoară cu consum se energie în

cadrul cărora din molecule mai mici se formează molecule mari.

♦ Catabolismul cuprinde reacțiile de scindare a moleculelor mari în molecule mici cu

degajare de energie. Un exemplu tipic este formarea glicogenului din moleculele de
glucoză care este un proces anabolic; reacția inversă-de scindare a glicogenului în
molecule de glucoză este un proces catabolic.

 Secreția și excreția sunt fenomene ce constau în eliminarea unor produse

metabolice în mediul extern. Unele dintre substanțele eliminate pot fi nefolositoare celulei
respective, dar utile altor celule, țesuturi sau organe și atunci procesul se numește secreție.
Alteori sunt eliminate din celulă produse metabolice care nu sunt necesare sau chiar
dăunătoare atât pentru celula respectivă cât și pentru alte celule. În acest caz, procesul de
eliminare se numește excreție. Procesul de secreție este caracteristic pentru unele celule; în
schimb, procesul de excreție este comun tuturor celulelor.

 Mișcarea este consecința energiei mecanice a celulei care are loc în interiorul
celulei sau în exteriorul celulei.

• Diapedeza este un fenomen frecvent întâlnit la celulele sanguine neutrofile. Aceste

celule, după o alipire de peretele vascular (prin fenomenul de marginație) emit un
pseudopod cu care străbat endoteliul vascular, apoi atrag după sine și restul celulei
care suferă o strangulare temporară la trecerea prin endoteliu și ulterior, celula
revine la forma normală.
 Diviziunea celulară (directă și indirectă) este proprietatea fundamentală a materiei vii.
 Degenerescența și moartea celulară. În organismul animal se distrug și dispar în orice
moment un număr mare de celule fără ca viața acestuia să fie compromisă sau starea lui de
sănătate să fie modificată.