1

Gheorghe Lazăr: prețul frângerii

Victor Barsan

28/01/2021

Prin prezentul articol, prilejuit de aniversarea nașterii lui Gheorghe Lazăr (ianuarie 1782), ne propunem
să expunem aspectele esențiale ale vieții, activității și operei ilustrului cărturar; totodată, să analizăm
dacă imaginea sa, așa cum rezultă din documente, se suprapune, cu o marjă rezonabilă, peste imaginea
propusă de diferite monografii, studii, articole ori alte forme de exprimare în spațiul public. În final, vom
analiza factorii care duc la propagarea unor imagini ale lui Lazăr care se abat de la sursele documentare,
precum și nocivitatea acestor abateri, pentru viața noastră culturală și politică.

Viața lui Gheorghe Lazăr se împarte în câteva etape bine delimitate: copilaria în satul natal, Avrig; studiile
liceale și universitare, la Cluj, Sibiu, iarăși Cluj și Viena; încercarea neizbutită de a accede la scaunul
episcopal din Sibiu, urmată de o modestă carieră teologică, sabotată de episcopul ortodox Vasile Moga;
fuga din Transilvania și întemeierea școlilor naționale în Țara Românească; boala, întoarcerea în satul
natal, sfârșitul.

Dacă prima etapă a vieții sale e comună multor fii de țărani – clasele primare urmate la o școală
sătească, una dintre cele recent înființate în Transilvania habsburgică, prin politica împaraților iluminiști –
cea de-a doua este spectaculoasa. Lazăr este acceptat la cea mai prestigioasă instituție de învățământ
din Transilvania, Lyceum Regium Academicum, unde studiază între 1798 și 1806.

Lyceum-ul era succesorul Colegiului Iezuit din Cluj, înființat în anul 1581 de Stefan Bathory (Collegium
Academicum Claudiopolitanum) și devenit ulterior Universitas Claudiopolitana; în secolul al XVIII-lea, pe
lângă universitate a fost construit un mare internat, intitulat Convictus Nobilium, în care au fost primiți
studenți indiferent de originea lor etnică. După desființarea ordinului iezuit, în 1773, universitatea a
intrat o vreme sub controlul unic al statului, iar apoi, din 1776, sub conducerea călugărilor piariști [1]. În
1786 devine Lyceum Regium Academicum, o instituție ale carei prime patru clase sunt de nivel liceal, iar
ultimele două – de nivel universitar (formând specialiști cu titlul de baccalaureus/magister, dar nu
doctor). Drumul de la acest Liceu la actuala Universitate Babeș – Bolyai, ilustrativ pentru foarte
complicata – și puțin cunoscuta, în Vechiul Regat    – istorie a Transilvaniei poate fi înțeles cu ajutorul
Wikipediei.

Adolescentul din Avrig obține – cu excepția primului semestru, în care efortul de adaptare îl costă unicul
bine din viața de student – numai calificativul eminent, la pretențiosul Lyceum din Cluj. Lazăr urmează
unul din anii liceali la filiala sibiană a instituției, probabil pentru că familiei îi era mai ușor să-l susțină aici,
 2

decât la Cluj, iar ceilalți – în capitala Transilvaniei [2]. Eminența lui Lazăr se manifestă la toate disciplinele,
prefigurând virtuțile enciclopediste de mai târziu, care acopereau istoria biblică și artileria, mineralogia și
matematicile, geografia și teologia dogmatică; în plus, eminența filologică, prin stăpânirea perfectă a
latinei (în care își lua notițe la mai multe cursuri), germanei și maghiarei; de asemenea, prin capacitatea
de a citi și scrie în franceză și greacă. Studiile lui Lazăr erau, în terminologia epocii, teologice, juridice și
filozofice, dar acopereau și matematica pura și aplicată,    științele naturii – fizica, chimia, mineralogia –,
geodezia, geografia, istoria, arhitectura. În ultimii doi ani – cei de nivel universitar – în care studiază
dreptul, Lazăr acoperă dreptul natural, dreptul public, dreptul civil (în primul an) și praxa judiciară
(dreptul procedural), dreptul penal, științele politico-camerale, contabilitate (în al doilea) – pe care le
trece cu prima eminens [3].

Dat fiind că la seminarul piariștilor predau unele dintre cele mai ilustre minți ale Transilvaniei, iar
studenții nu erau prea numeroși, valahul eminent, de origine modestă, devine cunoscut în mediile
aristocratice și intelectuale ale Clujului.

O consecință cu efecte imediate este faptul că ajunge institutor în familia contelui Gyulay, probabil la
recomandarea profesorului său, Simion Crișeanul, în variantă maghiarizată Emeric Körössi, un umanist de
notorietate. Este un salt uriaș, Lazăr schimbând (probabil) un pat într-o locuință modestă, de la periferia
Clujului, cu o cameră într-un palat. Pentru că Lazăr este instalat în singura cameră complet izolată a
clădirii – clădire care există și astăzi, în Piața Unirii nr. 10. Este prima și ultima dată când Lazăr locuiește
într-o cameră luxoasă, doar a lui, în reședința unui conte, situată în capitala unui mare principat. Sarcina
lui este, în esență, să-l învețe pe fiul contelui, Gyulay Lajos, în vârstă de 5-6 ani, să scrie și să se exprime
corect în germană și în maghiară.

În jurnalul pe care avea să-l inaugureze șapte ani după moartea lui Lazăr, Lajos își amintește cu tandrețe
de fostul său institutor: Lazăr, care s-a pregătit pentru episcopia românească [chestiunea era așadar de
notorietate], dar, pe aceasta    nedobanținând-o, a primit o slujbă la casa săracilor din Sibiu [probabil,
Lajos confundă slujba mizerabilă primită de la episcopul Moga cu una la casa săracilor]. Că unde e acum,
nu știu! În Săcel [localitate din Secuime în care familia Gyulay avea o moșie] știu că a predicat odată spre
marea mulțumire a românilor . … După ce a plecat de la mine, ne-a mai scris o bucată de vreme…”[2]

Aflat la Viena, pentru studii teologice, Lazăr avea să-i scrie periodic lui Lajos, alternând germana cu
maghiara, pentru a-l antrena simultan, în ambele limbi, și cerând copilului să-i răspundă la fel. Scrisorile
conțin mostre de scris caligrafic; Lazăr îi recomandă lui Lajos să exerseze, cu grije, fiecare literă. Pastrează
scrisoarea mea și uită-te cum încep și cum sfârșesc eu, ca să știi… Scrisorile aveau și un scop consolator,
micul Lajos fiind foarte afectat de moartea prematură a tatălui său. Că bunul papà ne-a părăsit, să nu fim
triști: el acum doarme în pace, ba e chiar mai fericit decât noi toți. Îl vom revedea și noi când va veni
vremea…
 3

Cu toata situația sa financiară precară, Lazăr îi trimite lui Lajos vederi din Viena și chiar un ceas.
Formulele de adresare sunt afectuoase: Dragul și dulcele meu domnișor Ludovic, și rugămințile lui Lazăr
sunt unicele mărturii ale izolării în care va fi trăit în capitala imperiului: Te rog, sufletul meu, scrie-mi mai
des, căci știi bine cu câtă bucurie îți primesc scrisorile…

Cele câteva scrisori, păstrate de Gyulay Lajos (1800 – 1869), sunt singurele pagini cu caracter afectiv
scrise de mâna lui Lazăr care ne-au rămas.

Cum am văzut din jurnalul lui Lajos, Lazăr avea să mai aibă parte, tot pentru prima și ultima dată în viață,
grație familiei Gyulay, de bucuria de a se adresa credincioșilor români, într-o biserică ortodoxă, anume
cea din Săcel, deși nu era hirotonit, și nu avea dreptul să o facă, dupa normele canonice. Poate că
influența contelui a contat în bunăvoința pe care i-a arăta-o preotul paroh.

Deși nu avem informații directe, e natural să presupunem că sora lui Lajos, Francisca, mai mare cu un an
(1799 – 1865), a beneficiat și ea de îndrumările lui Lazăr. Interesant de notat că Francisca s-a căsătorit cu
contele Vass, al cărui preceptor fusese Gheorghe Şincai! Marele cărturar, repudiat din Transilvania în
urma mașinațiilor infamului episcop greco-catolic Ioan Bob (am amintit opinia lui Budai-Deleanu
referitoare la Bob într-un articol precedent [4]), a beneficiat de ospitalitatea generoasă a familiei Vass, pe
moșia lor, situată pe teritoriul actual al Slovaciei.

După modelul francez exersat în sec. XVIII, contele Gyulay ținea un salon săptămânal, dedicat literaturii,
artelor, dar și subiectelor mondene, frecventat de elitele culturale și politice ale Clujului, printre care
Simion Crișanul; desigur, faptul că educația fiului contelui era încredințată unui tanar eminent, provenind
dintr-o familie de țărani valahi, era unul dintre subiectele incitante, de natură să atragă atenția. Se pare
([2], p.53) că aprecierea de care se bucura Lazăr în cercurile înalte ale capitalei transilvane, bazată pe
rezultatele sale excepționale, l-a facut pe Nicolae Huțovici, președintele consistoriului diecezei românilor
neuniți [5] din Transilvania, să-l îndemne pe tânărul avrigean să ceară o bursă, cu care să-și continue
studiile la Viena, anume în domeniul teologiei. Aceasta se întâmpla prin toamna lui 1805.

Cum scaunul episcopal de la Sibiu era vacant, Huțovici ocupa locul cel mai înalt în ierarhia ortodoxă
transilvană. Huțovici îi propune lui Lazăr să facă apel la fondul sidoxial al episcopiei [6] pentru plata
bursei; așadar, aprobarea cererii lui Lazăr, de către forurile ortodoxe din Sibiu, este practic sigură.
Întrucât înscrierea la universitatea vieneză avea nevoie de sprijinul statului, Huțovici se adresează
Guberniului (Guvernului) regal al Transilvaniei, înaintand cererea lui Lazăr, cu o recomandare elogioasă.
 4

Guvernatorul Georgius Banffy și cancelarul Mihail Orosz își însușesc poziția lui Huțovici și înaintează
cererea împăratului (16 decembrie 1805), cu următoarea motivație (scrierea în bold a pasajelor asupra
cărora dorim să atragem atenția, mai jos și pe tot parcursul articolului, ne aparține):

        Susținem în fața majestății voastre această cerere pe care o înfățișăm cu cea mai supusa încredințare
că este cu totul de dorit a se rândui din sânul populației valahe niște persoane care să vegheze asupra
moralității și îndatoririlor omului și ale unui bun cetățean și care să îngrijească de cele ale sufletului și
care, în sfârșit, să fie pregătite cu siguranță și cu folos pentru episcopat.

Iata câteva fragmente din rapoartele vehiculate, cu această ocazie, de complicatul aparat birocratic al
imperiului:

        …petiționarul anexează și un certificat de studii în care e arătat talentul său eminent, precum și
caracterul său mult lăudat, deosebit de ales și moral, căci Gheorghe Lazăr merită un ajutor excepțional,
după părerea noastră…

        …pentru poporul valah să fie neapărat preferați preoții care pot bine instrui poporul … [și] să se
poată alege dintre ei, în viitor, episcopi pricepuți, siguri și de folos…

        …un talent excepțional, de o moralitate aleasă, anul I [de drept, la nivel universitar] l-a terminat cu
distincție, deci a intrat în rândul eminenților…

        [în ritul neunit] întîlnești puțini inși cu calități atât de bune…

        … un talent deosebit de bun și de o moralitate excepțională, iar la studii a obținut calificativul ‘cu
distincție’, adică ‘eminent’…

După acest ultim raport, împăratul scrie (31 iulie 1806):

        Sfatul cancelariei [de a aproba bursa lui Lazăr] primește aprobarea mea. Franz, m p.[manu propria]
 5

La două luni după ce află de acceptul împăratului pentru stipendierea studierii teologiei la Viena, din
fondul sidoxal al episcopiei ortodoxe a Transilvaniei, Lazăr se angajează în scris să se prezinte după
absolvire la Sibiu și să accepte slujba care i se oferă, garantând acest legământ cu averea sa:

        …ca pentru să nu aibă cinstitul cler ceva îndoială pentru statornicia mea … îmi leg partea moșiii mele
mele ce o am rămasă de la părinții mei, din satul Avrig, cinstit scaunului Sibiului cu aceia condiție ca de
cumva eu, după isprăvirea aceștii învățături, din oarecare pricină (afară de moarte), m-aș îndoi sau nu aș
fi statornic pre aceasta a mea legătură … toată cheltuiala în sumă de banii cât să va face pentru
învățătura mea din fuldul [fondul] clerului și împreună cu interesul [dobânda] cuviincios, să fie volnic și
slobod acest cler să o tragă de pe pomenita moșia mea de la Avrig, sau de nu va fi aceia de ajuns spre
plătirea cheltuialii, atuncea și la celelalte benefițiumuri ale mele să să poată tinde cinstitul cler.

Din septembrie 1805 (să zicem, momentul invitației lui Huțovici către Lazăr de a cere bursa) până la
aprobare, trecuseră cam 11 luni. Dar acum trebuiau aprobați, printr-un alt periplu birocratic, banii de
drum, așa că Lazăr ajunge la Viena de-abia la 7 februarie 1807. Trecuseră deci un an și patru luni de la
cererea lui Lazăr, șase luni de la aprobarea împăratului și trei luni de la începerea cursurilor. Cele trei luni
de întârziere îl obligă pe secretarul facultății să respingă cererea de înscriere a lui Lazăr – respectând
severele regulamente austriece. O nouă corespondență între cancelarul Curții Imperiale și directorul de
studii al facultății de teologie, canonicul Spendau, duce la înmatricularea lui Lazăr, după ce se dovedise
că întârzierea nu i se putea imputa.       

Se pare că Lazăr îi face o foarte bună impresie lui Spendau, de vreme ce acesta nu numai că acceptă
înscrierea lui Lazăr, dar îl și avertizează pe cancelarul imperial Samuel Teleki că bursa îi este cu totul
insuficientă studentului valah pentru întreținere, într-o Vienă devastată de război și inflație:

        Dar ceea ce îi este cu mult mai necesar [lui Lazăr] spre acoperirea nevoilor unui om eu nu pot să-i
împlinesc. Din stipendiul de 200 de florini, strălucitul tânăr nu-și va putea procura la Viena nicidecum
cele necesare păstrării vieții și sănătății. Ca nu cumva să fie silit după un oarecare timp să piară de foame
sau de boală și să spună adio imboldului său de venire și Universității și să se întoarcă în țară cu lucruri
necomplete, rog iarăși și iarăși pe înălțimea voastră să stăruie pe lângă împărat pentru a i se spori
stipendiul.

Mașina birocratică a imperiului se pune iarăși pe treabă, iar la 17 septembrie 1807, împăratul pune
rezoluția Placet pe cererea lui Lazăr de mărire a stipendiului. În consecință, conții von Teleky și von
Esterházi cer secretarului aulic să se execute, subliniind dorința categorică a împăratului de a fi satisfăcut
studentul de la teologie. Care student semna, la 1 octombrie 1807, pentru primirea primei tranșe a
banilor. Nu putem să nu remarcăm, pe lângă caracterul exasperant al birocrației, o familiaritate greu de
 6

conceput într-un stat modern: împăratul este preocupat de situația unui student venit de la marginea
imperiului, și are dorința categorică de a fi satisfăcut. Această atmosferă de familiaritate s-a păstrat până
în timpul lui Franz Joseph, acum o sută și ceva de ani; ea este una din motivele atitudinii pr-habsburgice
a multor intelectuali români.

Temerile venerabilului director de studii se vor dovedi întemeiate, căci deși Lazăr nu a pierit la Viena de
foame sau de boală, a devenit cu timpul slab de piept, adică a contractat o tuberculoză care l-a răpus la
vârsta de 41 de ani.

Cu excepția actelor oficiale, există doar două informații legate de studenția vieneză a lui Lazăr: cea
despre bucuria pe care i-o fac scrisorile lui Lajos, cum am văzut mai sus, și o însemnare de pe Biblia sacra
vulgatae editionis Sixti V (Anvers, 1645):

Die 9-a May 1809 Galli Viennam occuparunt / În ziua de 9 mai 1809 francezii au ocupat Viena

Nu știm așadar nimic despre acțiunile sau sentimentele lui Lazăr în această perioadă agitată. Putem însă
credita concluzia Emiliei Șt. Milicescu [2], anume că Gh. Lazăr a făcut parte și din grupul de studenți
apărători ai Vienei, înainte de instalarea lui Napoleon în palatul Schönbrun, iar mai târziu, când
cuceritorul și-a putut impune condițiile, Lazăr a fost trimis chiar de autoritățile austriece, la cererea
cuceritorului, să lucreze cu ofițerii topografi ai lui Napoleon la alcătuirea unor hărți de teritorii vizate de
ocupant sau cu inginerii la planurile de fortificații. Cu aceste ocazii, Lazăr își va fi exersat îndemânarea în
folosirea matematicilor aplicate, în geodezie și eventual în artilerie [7].

Gheorghe Lazar, portret de Mișu Popp

Războaiele napoleoniene au fost o încercare grea pentru austrieci. Excesele revoluției îi oripilaseră pe
habsburgi: Francisc, împăratul habsburgic din anii vienezi ai lui Lazăr, era fiul lui Leopold – fiu al Mariei
Tereza și frate al Mariei Antoanetta, regina Franței ghilotinată în 1793. Poate oripilaseră și omul de rând,
ai cărui monarhi, de factură iluministă, se arătau mult mai preocupați de propășirea poporului și mult
mai moderați în cheltuieli de protocol decât Bourbonii. Poziția lui Lazăr putea fi ambiguă [9], situată între
recunoștința față de habsburgi – din a căror inițiativă se înființaseră școlile sătești, inclusiv cea din Avrig,
fusese repusă în drepturi religia ortodoxă, iar lui i se deschideau porțile către scaunul episcopal – și
fascinația produsă de desfășurarea unor evenimente cu adevărat epocale. S-a păstrat o singură dovadă
certă a simpatiei sale către Napoleon, pe care îl numește, în anii săi bucureșteni, 13 ani după ocuparea
Vienei de către francezi, prea vestitul veacurilor viteaz, marele Napoleon Bună-Parte [10]. Din păcate,
cheltuielile exorbitante produse de război au dus la o inflație severă, datorită căreia stipendiul lui Lazăr
devenise cu totul insuficient, chiar pentru un trai foarte modest.
 7

Lazăr ratează candidatura la scaunul episcopal

Printr-o hotărâre imperială din 25 mai 1809, se decide ocuparea scaunului episcopal de la Sibiu de către
un român, un fiu al patriei (așadar transilvănean), cunoscător al limbilor, popoarelor și obiceiurile
Marelui Principat [2].

În iulie 1809, Lazăr, aflat la Viena, după absolvirea primilor trei ani de teologie, cere consistoriului din
Sibiu să-i prelungească stipendiul la Viena, pentru continuarea studiilor. La 29 septembrie, vicarul Nicolae
Huțovici înaintează cererea lui Lazăr Guberniului, subliniind progresul strălucit … la studii teologice în
decursul celor trei ani trecuți și recomandă aprobarea de plătire a stipendiului potrivit pentru pregătirea
sa pe mai departe. Nu se specifică explicit ce anume va studia Lazăr, dar pare evident că se urmărește
pregătirea sa pentru a candida la scaunul episcopal. Procedura de alegere era aceeași ca și în cazul greco-
catolicilor: adunarea preoților (sau protopopilor) făcea trei propuneri de candidați, din care împăratul îl
alegea pe cel care avea să devină episcop.

După terminarea studiilor vieneze, urma ca Lazăr să plece la Carlovitz, pentru a fi hirotonit preot de către
mitropolitul Ștefan Stratimirovici, căruia episcopul de Sibiu îi era subordonat pe linie bisericească.
Drumul cerea noi cheltuieli; acestea trebuiau și ele suportate de consistoriu și aprobate de Guberniu.

Cancelaria Guberniului din Cluj răspunde – sub semnătura guvernatorului Banffy și a cancelarului Mikes
– că nu se va opune ca sus-numitul student să meargă la Carlowitz, ba chiar va îngădui ca, pentru
compensarea cheltuielilor de drum, după terminarea studiilor necesare, să-i fie conferite sfintele
rînduieli [să fie hirotonit preot] de către arhiepiscopul de Carlovitz. Răspunsul nu spune nimic despre
vreun curs pe care l-ar urma Lazăr la Carlovitz, deci putem presupune că nu îl considera necesar. Într-
adevăr, dogmatica și liturgica ortodoxă puteau fi studiate foarte bine la Sibiu, cu vicarul Nicolae Huțovici.

În timpul petrecut la Viena după absolvirea studiilor universitare, Lazăr se ocupă – probabil, pe lângă alte
activități, despre care nu avem informații – de traducerea în limba română a unor lucrări folositoare
conaționalilor săi. O excelentă descriere a acestora, inclusiv plasarea lor în contextul cultural al imperiului
habsburgic, se găsește în [3]. Le vom enumera și caracteriza pe scurt.

*Traducerea din limba germană a Învățăturilor morale pentru băieți, a lui Gottlieb Ehrenweich, care,
după aprecierea referentului principal de limbă română al Curții, a fost făcută cu deosebită silință și
 8

exactitate… În școlile valahe, cu această lucrare s-ar putea obține multe foloase, fiind ea precedată de o
introducere valoroasă despre formarea tânărului spre a deveni cetățean folositor statului.

*Traducerea din limba maghiară a Geografiei matematice, care, după aprecierea aceluiași referent, este,
de asemenea, foarte bună și cu silință făcută, așa că s-ar putea introduce cu folos în școlile valahe. Cartea
ar fi fost prima geografie a Transilvaniei, în limba română.

*Traducerea din maghiară a Poveștii împăratului Octavian și a soției sale, pe care referentul o consideră
nepotrivită ca lectură a școlarilor. Povestea… urmărea, probabil, să îmbogățească literatura beletristică
de proveniență populară [2], după modelul dat de dascălul său din Avrig, Ioan Barac, cu a sa    Poveste a
preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena. Odată în plus, Lazăr cade victimă obtuzității
conaționalilor, întrucât referentul nu avea, se vede, anvergura culturală a traducătorului.

*Traducerea Poveștii lui Iohan Moritz și a copiilor lui, apreciată de referent, care speră că va plăcea
tineretului.

*În fine, Teologia creștină a Ieromonahului Platon, arhiepiscop de Tver, preceptorul țareviciului Pavel, fiul
țarinei Ecaterina cea Mare; această lucrare merită o discuție mai atentă. Autorul, Platon Levșin [11], care
în 1770 era arhiepiscop de Tver, iar în 1775 devenea mitropolit al Moscovei, este un exponent al
spiritului iluminist, atâta cât se putea manifesta în biserica ortodoxă rusă, având legături cu Voltaire și cu
enciclopediștii. Ca educator al țareviciului, a scris un catehism dedicat tinerilor, Doctrina ortodoxă: sau,
scurt compendiu de teologie creștină (1765), în care sunt prezente influențe ale gândirii occidentale,
chiar a raționalismului. Cu toate aceste influențe, Platon este un adversar virulent al catolicismului, iar
catehismul amintit mai sus este urmat, un an mai târziu, de o Exhortație a bisericii greco-catolice pentru
foștii săi fii, acum pe drumul schismei [12]. Este așadar o condamnare explicită a greco-catolicismului,
astfel că alegerea din proprie inițiativă a unui asemenea autor de către Lazăr dovedește că acesta nu
avea nici o intenție de a părăsi ortodoxia, în favoarea uniației.

Referentul laudă lucrarea pentru expresii foarte potrivite și bune, considerând că ar putea fi introdusă ca
dogmă în școlile valahe ne-unite… aceste scrieri n-au apărut până în prezent în limba valahă.

Comparând conținutul acestor traduceri cu ceea ce se aștepta de la noul episcop – cunoașterea

Transilvaniei; educarea poporului, inclusiv lărgirea orizontului folcloric prin cultivarea literaturii culte;
catehism ortodox care nu demonizează iluminismul – putem presupune că Lazăr se pregătea cu toată
seriozitatea pentru cariera sacerdotală.
 9

Se părea că alegerea lui Lazăr ca episcop, agreată și de Curtea de la Viena, și de Guberniul din Cluj,
bazată pe o pregătire solidă și pe o hărnicie mereu exersată, era asigurată. Totuși, nu s-a întâmplat așa,
din cauza împotrivirii mitropolitului sârb, Ștefan Stratimirovici. Acesta s-a dovedit mai puternic decât
Curtea și Guberniul.

Armele folosite de înalt-prea-sfințit (sic) au fost cele îndelung exersate în regiune: calomnierea, reaua
credință, minciuna, înșelăciunea, cinismul, umilirea, tergiversarea, războiul psihologic, abuzul de putere,
spionajul, presiunea politică. Nu vom urmări în detaliu lupta dintre statul austriac și mitropolit,
desfășurată între octombrie 1809 și septembrie 1810 ([2], p. 137; [13], p. 258), întrucât ar fi un efort
plicticos, obositor și deprimant. Ne vom opri doar la câteva aspecte esențiale.

Imediat după ce se hotărăște plecarea lui Lazăr la Carlovitz, unul dintre informatorii mitropolitului la
Sibiu – George Haines – îi transmite confidențial că Lazăr se bucură de susținerea Guberniului și a Curții.
Așadar mitropolitul își poate pregăti armele din timp. Tot Haines, redactând adresa oficială a
consistoriului din Sibiu către Stratimirovici, arată că scopul vizitei lui Lazăr este de a urma cursuri de
dogmatică ortodoxă (ceea ce nu cerea inițial Guberniul), dar omite cererea Curții și a Guberniului, ca
Lazăr să fie hirotonit. Prin această omisiune, mitropolitul poate eluda complet chestiunea hirotonirii,
axându-se exclusiv pe cursurile de    inițiere a lui Lazăr în dogmatica ortodoxă. Scopul sau va fi acela de a-i
bloca accesul la asemenea cursuri.

Ajuns la Carlovitz în prima decadă a lui noiembrie 1809, Lazăr este lăsat să aștepte trei săptămâni – deși
vizita lui fusese anunțată cu mult timp înainte, oaspetele era o personalitate eminentă, iar alegerea unui
episcop la Sibiu – un subiect de primă importanță.

În acest interval – anume, pe 21 noiembrie – mitropolitul Stratimirovici îi scrie episcopului de Arad,

Avacumovici, sârb și el, cerându-i să nu-l hirotonească pe Lazăr, dacă cumva i se va cere. Putem
presupune că pe 21 noiembrie actele aduse de Lazăr fuseseră studiate în detaliu și decizia de a nu-l
hirotoni era deja luată de mitropolit, deși nu-l văzuse încă, de vreme ce se preocupa să-i închidă alte
drumuri.

După aceste trei săptămâni de așteptare umilitoare și intimidantă, Lazăr este primit de mitropolit pe 1
decembrie, nu într-o întrevedere propriu-zisă, ci la un rechizitoriu, la care participă toate fețele
bisericești cu funcții în cancelaria mitropoliei. În locul unei discuții duse în spirit creștin, Lazăr este supus
unor întrebări-capcană, insinuante, și unui potop de acuzații, ca ultimul infractor. După această discuție-
rechizitoriu, Lazăr este preluat de o persoană aparent înțelegătoare, arhimandritul Pavel Hazicici, care îi
 10

explică pe larg că trebuie să studieze doi-trei ani la Carlovitz, întâi slavona și sârba, apoi dogmatica, și că
nu știe cum va putea face asta, dacă stipendiul său îl susține numai un an. Apăsat de această dilemă,
arhimandritul se retrage pentru a studia actele, după care îl convoacă pe Lazăr, reproșându-i indignat:
Dumneavoastră nu sunteți fiul bisericii noastre! Cum puteți așadar cere să fiți primit aici la noi,
dumneavoastră care de altminteri sunteți foarte suspect? Lazăr explică, din nou, că unele dintre acte
conțin o greșala de copiere, care fusese îndreptată, cum dovedeau documente anexate. Cititorul de
literatură penitenciară din zilele noastre va recunoaște cu ușurința procedeul trecerii inculpatului de la
un anchetator sever la unul aparent binevoitor, care îi va da însă lovitura finală.

Acuzațiile care i se aduc lui Lazăr se pot deduce din raportul scris de mitropolit către consistoriul din
Sibiu, document oficial ale cărui ținte principale sunt, de fapt, Guberniul și Curtea; de asemenea, din
numeroasele scrisori schimbate între mitropolit, consistoriu, Guberniu și Curte. Acuzațiile sunt pe cât de
diverse, pe atât de inconsistente și absurde. Pentru unitatea expunerii, le redăm aici într-o ordine
oarecum aleatorie:

*nu este însurat

Există, evident, și clerici neînsurați, și în mod normal dintre aceștia se aleg episcopii.

*pare că nu vrea să studieze dogmatica ortodoxă

Exact pentru acest scop fusese trimis, și de Guberniul de la Cluj, și de consistoriul de la Sibiu – și exact
acest lucru îi lipsea lui Lazăr pentru a obține hirotonirea, și, în pasul următor, dreptul de a candida la
alegerile episcopale.

*a fost crescut în principiile religiei romano-catolice și nu poate fi un bun prelat ortodox

A fost crescut în religia ortodoxă și a făcut studiile liceale și universitare în instituții catolice; în imperiul
habsburgic nu existau nici licee, nici universități ortodoxe.

*în anumite acte apare numele Eustratie, în altele nu, deci actele s-ar putea să se refere la persoane
diferite
 11

Existenta mai multor prenume era extrem de frecventă în multinaționalul imperiu habsburgic, dar
folosirea lor simultană, pe toate actele, era extrem de rară, din motive evidente.

*este greco-catolic, după cum declară mai mulți profesori clujeni

Din documentele prezentate rezultă că este ortodox, nu se cunoaște nici un profesor, clujean sau
neclujean, care să declare contrariul.

*a arătat, în discuțiile cu mitropolitul o gândire aproape indiferentă și un suflet aproape înghețat

Afirmație absolut incontrolabilă și extrem de improbabilă.

*nu va uita niciodată principiile religiei catolice

Cunoașterea altor religii este obligatorie, nicidecum nocivă.

*este considerat pentru totdeauna și de-a pururi total nedemn din pricina marii suspiciuni [de trecere la
catolicism], citat fidel din Stratimirovici, [2], p. 104

Ca în totalitarismele sec. XX, funcționează prezumpția de vinovăție a victimei, care este imposibil de
înlăturat.

*mai bine să se distrugă un nefericit decât întreaga biserica, citat fidel, ca mai sus ([2], p. 104)

Așadar distrugerea lui Lazăr este benefica (concluzie similară cu cea rostită în judecarea lui Isus);
contaminarea dobândită prin studierea în școli catolice este un stigmat care nu poate fi șters – deși, în
creștinism, orice greșală poate fi iertată. De altfel, trecerea de la un rit la altul (ortodox, romano-catolic,
greco-catolic etc.) se face prin slujbe specifice, a se vedea de exemplu [14]. Uimește și faptul că stigmatul
e atât de grav, încât poate distruge întreaga biserică ortodoxă.
 12

*nu este sigur dacă s-a spovedit vreodată sau nu

Suspiciune greu de combătut, în principiu, pentru că nu există nici un certificat de spovadă. Lazăr aduce
însă o asemenea dovadă de la un preot ortodox din Cluj, Elias Fuljovici, dar fără nici un folos.

*Lazăr este prea cultivat, eminent; dacă ar fi mai neștiutor ar fi mai maleabil, dar așa nu poate fi ajutat
nici la intervenția împăratului

Interesantă atitudinea sfidătoare, atât prin absurditatea argumentului, cât și prin înfruntarea frontală a
împăratului.

*unui viitor cleric ortodox nu-i este îngăduit să cunoască dogmele religiei catolice unite nici cât copiștii

Comentariul guvernatorului Transilvaniei, Banffy: este foarte folositor să poți diferenția principiile religiei
tale de ale altora, în loc să stai ”    în adâncă și neagră ignoranță”      ([2], p. 117).

Onest era ca mitropolitul să-și fi luat în serios poziția și să-i fi refuzat, de la bun început hirotonirea lui
Lazăr – mai exact, de cand a fost informat în ce școli a studiat – dacă aceasta era incompatibilă cu faptul
ca a învățat în instituții catolice, fără a-l mai chema la Carlovitz.

*nu cunoaște nici slavona, nici sârba, iar învățarea acestor limbi, plus a liturgicii și dogmaticii, îi va lua
doi-trei ani, în timp ce bursa lui se întinde doar pe un an

Materiile respective îi pot fi predate în latină sau germană (observația guvernatorului Banffy); în plus,
Lazăr putea citi și scrie în greacă, limbă mai adecvată decât slavona și sârba pentru studiul dogmaticii.

Să observăm, în treacăt, că pe lângă adversitatea arătată lui Lazăr, surprinde și modul vexant în care sunt
tratați catolicii – considerați purtători ai unui stigmat dezumanizant – în situația în care familia imperială
însăși era catolică. Ar fi fost de așteptat că o asemenea atitudine să stimuleze simpatia împăratului față
de Lazăr.
 13

Pe 2 decembrie, Lazăr părăsește Carlovitzul, ducând cu sine scrisoarea mitropolitului. Este imposibil de
crezut că o scrisoare atât de perfidă și bine articulată, în care orice suspiciune este speculată în
defavoarea lui Lazăr, putea fi scrisă (și tradusă în latină) într-o noapte. Ea a fost redactată, cu siguranță,
înaintea audierii lui Lazăr. Amărăciunea eminentului teolog este sporită de grosolăniile căruțașului cu
care călătorește, diacul Ermolae Răduțiu, desigur parte a scenariului pregătit pentru lichidarea lui Lazăr.
Căruțașul va ajunge peste câțiva ani preot în Avrig.

Este surprinzătoare reacția timorată a autorităților, la atitudinea sfidătoare a ierarhilor sârbi: acestea par
mai curând resemnate, și, în loc să amendeze obstrucțiile lui Stratimirovici,    încearcă să apeleze pentru
hirotonirea lui Lazăr la episcopul sufragen de Cernăuți – Daniel Vladovici, sârb și el; acesta nu era
subordonat ecleziastic mitropoliei din Carlovitz, ci depindea direct de împărat. Nu cunoaștem cum s-a
încheiat această încercare.

Curtea și Guberniul dezaprobă comportarea mitropolitului și îi cer explicații; în loc de explicații, sunt
repetate aceleași mistificări. Urmează o lungă tăcere a ierarhului; cât de mult poate însă persista într-o
asemenea atitudine, fără a declanșa mânia împăratului? Această dilemă va fi lămurită de un informator
al mitropolitului, aflat în anturajul împăratului, von Sok. Astfel, Stratimirovici cunoaște conținutul unor
hârtii scrise de o mână de sus, foarte de sus, adică de împărat ([2], p. 125). Se mai bucură Lazăr de
sprijinul împăratului? Doresc sa fiu informat îndeaproape de mersul acestei probleme, îi cere mitropolitul
lui von Sok. Se poate amâna hirotonirea lui Lazăr până după alegerea episcopului? Căci în definitiv acesta
este nodul întregii probleme. Și, din analiza informațiilor, mitropolitul constată că aceasta este calea pe
care se poate merge. Nu știm dacă hirotonirea lui Lazăr s-a făcut sau nu la Cernăuți, dar ea s-a făcut
tardiv, pentru că, atunci când depune cererea de înscriere pentru alegerea episcopală, i se răspunde:
cererea petitorului s-a făcut târziu, căci alegerea episcopului neunit, cerută de curtea imperială, nu mai
poate fi amânată.

Din datele pe care le avem, rămâne de neînțeles de ce împăratul a renunțat să-l sprijine pe Lazăr. Putem
doar prezuma că Austria, aflată într-un moment extrem de dificil, din cauza războaielor napoleoniene, a
cedat unor presiuni, cum am presupus într-un articol anterior [15] – fie din partea conducătorilor
regimentelor ilirice (sârbești), fie din partea Rusiei, o voce influentă în chestiunile ortodoxe. Nu
cunoaștem, din păcate, nici ce anume a discutat împăratul cu Lazăr, în audiența pe care i-a acordat-o,
după ratarea participării la alegerile episcopale. Poate că răspunsul se află în documente din arhivele
imperiale, necunoscute încă cercetătorilor români.

Scaunul episcopal a fost ocupat de Vasile Moga, un personaj mediocru, lacom, crud, cinic și corupt. A fost
o ușurare pentru mitropolit și pentru profitorii episcopiei. Accesul la putere a oricărei persoane corecte a
fost blocat.    Hirotonirile au continuat în același stil, fiecare candidat la preoție aducând, de regulă, un
 14

car cu merinde – la care se adaugau, desigur, plocoanele de sărbători. Ceea ce i-a fost refuzat lui Lazăr, i-a
fost acceptat căruțașului Ermolae Răduțiu.

Pentru eminentul teolog cu studii strălucite au urmat ani de coșmar – obligat să învețe dogmatica
ortodoxă sub ascultarea lui Vasile Moga; să predea unor candidați submediocri, care erau încurajați să-l
batjocorească; să se întrețină cu un salariu mizerabil. Relevant pentru atmosfera irespirabilă, de umilire și
insecuritate, în care era obligat să trăiască Lazăr, este următorul episod: unul dintre elevi îl lovește,
încearcă să-l defenestreze (se aflau la primul etaj), Lazăr se rănește grav la frunte, încercând să se
salveze. Urmează un simulacru de anchetă, în care agresorul sfidează victima, sub ochii episcopului.
Evident că asemenea incidente nu se puteau petrece decât cu încurajarea lui Moga.

Guberniul trimite traducerile efectuate de Lazăr la Viena lui Moga, pentru a fi tipărite la Sibiu; toate
dispar fără urmă.

Lovitura de grație survine în urma unui incident obscur, în care Lazăr ar fi împiedicat mesenii unei terase
din Sibiu, din vecinătatea episcopiei ortodoxe, să închine pentru împărat, silindu-i să închine pentru
Napoleon Bonaparte. Pare puțin credibil ca Lazăr să fi avut un asemenea comportament agresiv și
iresponsabil; cunoaștem episodul exclusiv din surse pro-Moga. Mult mai probabilă ni se pare o
provocare, urmată de o delațiune la poliție, a mai multor pretinși martori vizuali. Într-adevăr, faptul că
incidentul s-a produs într-o zonă cu clientelă apropiată episcopiei ortodoxe îl făcea ideal pentru
amplasarea unor provocatori și regizarea incidentului. Faptul că Lazăr fusese agresat, în incinta școlii la
care preda, de un elev rămas nepedepsit, dă măsura lipsei de scrupule a episcopului, în hotărârea lui de
a se debarasa de eruditul teolog.

Lazăr este pus astfel într-o situație foarte periculoasă, fiind urmărit de poliție; ne amintim de oroarea
imperialilor fața de francezi, a căror revoluție a dus la decapitarea unei fiice a Mariei Tereza, și al căror
conducător de atunci, Bonaparte, a dus la sfârșitul Imperiului Romano-German. Lazăr fuge la Brașov,
unde o boieroaică din Muntenia, Catinca Bărcănescu, impresionată de cultura lui, îl invită să vină la
București, ca preceptor al copiilor săi. Astfel se deschide cariera lui Lazăr de făuritor al învățământului
național în Țara Românească.

Este surprinzătoare ușurința cu care istoriografia românească creditează acest incident, al

bonapartismului de terasă, neplauzibil, relatat vag și unilateral. Mai mult, incidentul este folosit, de mai
mulți istorici, pentru disculparea lui Moga în eliminarea lui Lazăr din Ardeal, ba chiar – uneori – este
interpretat ca o șansă a dezvoltării învățământului național în Muntenia.
 15

Lazăr la București. Școala de la Sfântul Sava.

Lazăr sosește la București (septembrie 1816) într-un moment relativ propice dezvoltării învățământului.
Ioan Vodă Caragea, numit domnitor în 1812, analizează situația școlilor grecești din Țara Românească și
impune o taxă suplimentară, pe cap de preot și de diacon, pentru dezvoltarea acestora.

Cu zece ani înainte, Constantin Ipsilanti (1802 – 1806) reorganizase școala domnească, în limba greacă.
Școala – amplasată în Mânăstirea Sf. Sava, situată aproximativ pe locul statuilor de la Universitate – avea
un nivel academic decent, comparabil cu unele licee occidentale, dar funcționa fluctuant.

Cutremurul din 1803 face inutilizabile încăperile mânăstirii, iar școala se mută în mitocul [16] mânăstirii
Măgureanu (strada Schitul Măgureanu păstrează amintirea acelor locuri) – sediu întru totul onorabil, se
pare, după standardele vremii. Din 1805, protodidascăl (director) al școlii este eruditul Constantin
Vardalah, din păcate neîmpăcat adversar al învățământului în limba română. Cu el încep studiul
matematicii și fizicii Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Barbu Știrbei. Prin eforturile lui Vardalah,
sprijinite de domnii fanarioți, corpul profesoral al școlii, care cultivă limba noastră străbună – limba
greacă devine complet, în septembrie 1815. Școala este privită cu antipatie în mediile pro-românești, o
dovadă frustă fiind bătaia pe care o încasează directorul său, Neofit Duca.

Un an mai târziu (septembrie 1816) avea să ajungă în București Gheorghe Lazăr, cum spuneam, ca
preceptor într-o familie aristocratică – așadar, într-o poziție oarecum similară celei în care se aflase la
Cluj, cu vreo 15 ani în urmă. Ca și atunci, Lazăr este foarte vizibil, și, mai mult decât atunci, erudiția sa în
cele mai diverse domenii îi fascinează și îi interesează pe cei din jur, de astă dată deopotrivă sub aspect
cultural, cât și practic.

Sub aspect cultural, atât exemplul Iașilor, unde Gheorghe Asachi dezvolta învățământul național, cât și
succesul școlii grecești din București, făceau din deschiderea unei școli românești în Muntenia, un
imperativ de prim ordin.

Sub aspect practic, modernizarea Principatelor [7] cerea hărți și ridicări topografice din ce în ce mai
multe și mai corecte. Singurii calificați a le face erau inginerii nemți, unii dintre ei, în fapt, români
ardeleni. Asemenea lucrări le putea executa cu ușurință Lazăr, dar – mult mai mult –    putea crea o
școală ai cărei absolvenți să fie, în parte, topografi, sau – în limbajul vremii – ingineri hotarnici.
 16

Dacă entuziaștii sunt cuceriți imediat de Lazăr, scepticii îl supun la probe, înainte de a-l credita. Marele
ban Constantin Bălăceanu îi cere lui Lazăr să măsoare un teren pe care intenționa să îl cumpere, și care
fusese măsurat – contra unui onorariu substanțial – de topograful cel mai reputat din București, neamțul
Moritz von Ott. Lazăr nu are instrumentele necesare, nici nu le poate împrumuta – inginerii nemți își
apărau monopolul – astfel că apelează la meșterii locali pentru a i le fabrica, după instrucțiunile lui. Un
interes special suscită, printre curioși, dracul din sticluță, adică busola lui Lazăr. Cu instrumentele sale
nemaivăzute, Lazăr măsoară terenul Bălăceanului, obținând exact relultatele lui Ott. În acest fel, scepticii
devin și ei entuziaști, și propun împreună un proiect – în termenii noștri – sau o anaforă, în termenii
vremii – de creare a unei școli moderne în limba română. Proiectul, prezentat în Marele Divan pe 10
decembrie 1817 de însuși Lazăr, și combătut vehement de Veniamin din Lesbos, protodidascălul școlii de
la Măgureanu, este aprobat în cele din urmă de domnitor, pe 15 decembrie 1818. Se semnează astfel
actul de naștere al învățământului modern în limba română din Muntenia.

Eforii școlilor (un fel de consiliu de administrație) înaintează domnului, pe 6 martie 1818, un progess
report, în care arată că:

…altul mai dăstoinic n-am putut găsi fără pă un Lazăr inginerul ce au venit acum de curănd din părțile
Transilvanii aici într-acest pământ pe carele mai întăi l-am cercetat ca să vedem la care învățături poate fi
dăstoinic a le învăța. Și măcar că numitu dete făgăduială că la orice meșteșug filosoficesc este dăstoinic,
dar mai întăi zice că să le tălmăcească din limba latinească pă cea rumânească și apoi să le paradosesască
[predea] ucenicilor. Ci fiindcă acum mai întăi neavând nici ucenici destoinici de aceste meșteșuguri
[școala nu avea, cum se vede, nici profesori, nici elevi, nici sediu, nici manuale], am chibzuit ca
deocamdată să se orănduiască numitu dascăl a paradosi aritmetica cu geografia istoricească pe hartă și
apoi gheometria theoretică și gheometria practică.

Pe lângă Lazăr urmează să mai lucreze ca profesor, în noul așezământ, doar popa Pavel,

ce-l cere numitu ajutor lângă dânsul la ale gramaticei.

Caragea răspunde raportului boierilor pe 24 martie 1818, cerând să se ia măsuri pentru evacuarea
căruțașilor nemți de la Sf. Sava, de către egumenul mânăstirii, și repararea chiliilor pe care le ocupaseră,
din chiriile încasate. Reacția partidei pro-grecești – care dispunea de mânăstirea Măgureanu, cu metocul
intact, însă inaccesibil școlii românești, în pregătire – este resentimentară; eforturile lui Lazăr sunt
batjocorite, inclusiv prin foi cu texte injurioase, lipite pe pereții de la Sf. Sava.
 17

În august 1818, așadar la doi ani după sosirea sa în București, Lazăr tipărește și difuzează Înștiințarea
[către] de toată cinstea vrednică tinerime, un apel adresat tinerilor de a se înscrie la școala sa, numită
Academie cu științe, care avea să se deschidă în octombrie.

Care Academie, de va avea noroc să fie mântuită de gabalele [intrigile] neștiuților [neștiutorilor] și de
sfaturilor celor care știu prea multe, negreșit va păși pe calea surorilor ei.

Ar fi oare mulțumit Lazăr – nu putem să nu ne întrebăm – să constate în ce măsură Academia noastră, în

sensul modern al termenului, a pășit sau nu pe calea modelului respectat de el, adică al Academiei
Austriece?

Văzând că…

…toate celelalte popoară și limbi, mai ales evropenești (care afară de limba țigănească) [probabil că
Budai-Deleanu ar fi apreciat parenteza lui Lazăr] toate să află bine împodobite cu școli mari și Academii
de științe strălucitoare, chiar în limbile lor, pentru procopsirea tinerilor…

…Caragea Vodă a hotărât că nu se poate ca un neam împărătesc [este evidentă influența Școlii Ardelene,
sare subliniază sistematic originea romană a poporului nostru]…

…să nu aibă și el o școală mai de treabă, o Academie cu știință, chiar în limba maicii sale…   

După acest act întemeietor…

…sporiul sau nesporiul, lauda sau defăimarea, care vom face cu purtarea sau neascultarea noastră,
numai noao înșine vom avea a ni le imputa și a răspunde și înaintea lui Dumnezeu.

Vremea trece iute, nu să mai întoarce, ne fură și anii vieții cu sine, și noi [dacă nu lucrăm] rămânem tot
lipsiți și neciopliți; pentru aceia, grăbiți-vă, nu întârziați a vă arăta…
 18

Predarea în Academie – termen care, evident, este folosit în sensul de școală – se va face pe trei grupe –
sau tagme. Prima – A – pentru cei mai slăbănogi sau de tot nedeprinși – se situează între cursul primar și
cel gimnazial; a doua – B – corespunde liceului de profil umanist; a treia – C – liceului real, eventual
nivelului universitar.

Descrierea lui Lazăr este vagă, neexistând, cum am spus, nici elevi, nici profesori, nici manuale pentru
începerea cursurilor, în sensul normal al termenului.

La tagma A, predă popa Pavel, care va fi ajutat mai târziu de Eufrosin Poteca; la tagmele B și C predă doar
Lazăr – aritmetica, trigonometria, geografia practică, gramatica superioară și istoria națională. Lazăr avea
totodată să traducă și să scrie manuale, folosind cele câteva cărți de matematică, aduse de peste munți
în cufărul său – singurele disponibile în toată Țara Românească.

În octombrie 1818, Veniamin din Lesbos cade în dizgrația domnitorului, care îl exilează, producând un
blocaj în funcționarea Academiei grecești. După puțin timp, Caragea Vodă fuge în Italia, temându-se de
mazilire. Foștii elevi ai școlii grecești se orientează, în număr mare, spre cursurile lui Lazăr. Pe lângă
materiile anterioare, Lazăr predă acum și filozofia, situându-se, probabil, pe poziții kantiene, în spiritul
cursurilor pe care le audiase la Viena. Este anul său didactic cel mai productiv, care înregistrează totodată
primul spectacol de teatru din Țara Românească, realizat integral de profesorii și elevii de la Sf. Sava,
Zgârcitul [Avarul] de Molière.

Soarta pare să-i surâdă în continuare lui Lazăr. La 29 mai 1819 este uns patriarh Dionisie Lupu, fost
egumen al Mânăstirii Tismana, arhipăstor patriot, salutat de Lazăr cu un discurs entuziast. În februarie
1820, noul domnitor, Alexandru Nicolae Suțu aprobă trimiterea pentru studii în Italia a patru tineri
merituoși: Eufrosin Poteca, Simion Marcovici, Ion Pandeli, Constantin Moroi. În călduroasa sa
încuviințare domnitorul precizează:

…atât numai părintește poruncim să se aleagă cu nefățarnică judecată acei patru ucenici ca să fie cu
bune obiceiuri și mai înainte gătiți cu învățăturile cele trebuincioase și la vreme cuviincioasă să se aducă
înapoi spre împlinirea făgăduințelor…

Dar anul 1820 este prevestitorul marilor evenimente care aveau să marcheze puternic istoria
principatelor – mișcarea eteristă, răscoala lui Tudor, intervenția oștirilor turcești – și să ducă la
întreruperea cursurilor de la Sf. Sava, a căror reluare Lazăr nu o va mai vedea ([2], p. 225).
 19

Manualele lui Lazăr

Lazăr alcătuiește trei manuale: de aritmetică, de geometrie (origianalul pierdut, au supraviețuit copii
parțiale) și trigonometrie (figurile, pierdute, au fost refăcute de Traian Lalescu). Aritmetica și
trigonometria au fost editate, deosebit de atent, de Axente Creangă, un eminent profesor de matematică
din Sibiu. Lucrarea a fost redactată, în principal, înainte de război; autorul, care a fost dat afară din
învățământ în anii ’50 și a suferit o severă detenție politică [17], a putut-o publica doar în 1968.

Discutarea manualelor lui Lazăr este un demers complex și solicitant. Eruditul autor s-a confruntat cu
probleme pedagogice – ce anume trebuie prezentat și cât de extins? –    dar și terminologice. Ne vom
limita aici la un comentariu minimal.

Fiecare domeniu (aritmetică, geometrie, trigonometrie) este precedat de o prezentare a punerilor, adică
a problematicii, care vor fi sunat viitorilor elevi ca o stranie incantație. Iată o selecție ilustrativă a câtorva
puneri din aritmetică, urmând fidel textul lui Lazăr, și apoi textul rescris în limbaj modern (numerotarea a
fost introdusă de noi, pentru ușurința lecturii):

Punerile din aritmetică // Problematica aritmeticii

*(1) Ce este aritmetica? Ce este numărul? Ce este în fieșcare număr în loc de temei [18]?În câte chipuri
creaște numărul? Și în câte chipuri scade? Cîte feluri de mijloace sînt de socoteală?

*(1a) Ce este aritmetica? Ce este numărul? Ce exprimă numărul? În cîte feluri crește numărul? Și în cîte
scade? Cîte operații aritmetice există?

*(2)Fiecare cîtățime nu este asemenea? Dauă cîtățimi care sînt la a treia asemenea, sunt asemenea și
între sine? Cari vrednicii să mai nasc de aici?

*(2a)Este fiecare număr egal cu el însuși? Două numere egale cu al treilea, sunt egale între ele? Ce
rezultă de aici?
 20

*(3) Ce este frângerea? Și cum să scrie? De unde atîrnă prețul frângerii? Cum să ușurează frîngerile?
Felurimi de frîngeri cum să pot face tot de un neam? Cum să strîng frîngerile? Și cum să scad? Și cum să
înmulțesc frîngerile? Și cum să împarte frîngere cu frîngere?

*(3a) Ce este fracția? Și cum se scrie? Care este valoarea fracției? Cum se simplifică fracțiile? Cum se
aduc fracțiile la același numitor? Și cum se adună fracțiile? Și cum se împart?

Vom intra acum în conținutul propriu-zis al manualului, citând

Problema XII.

A împărți frîngere prin frîngere.

Învățătură. Frîngerea prin care se face împărțirea să să întoarcă cu capu în jos, adică numărătoriul din jos
și numitoriul din sus de linie. Apoi să să înmulțească numărătorii între sine și numitorii încă.

Un ultim exemplu, recomandat spre reflexie celor care vor să corecteze Tatăl nostru:

Cînd două numere (4 și 12) așa să potrivesc unul cu altul [sunt într-o asemenea relație] de difereanța lor
(8) să ispitește [se verfică] prin scădere…

Așadar, sensul primar, arhaic al verbului a ispiti este a verifica, a pune la încercare, deci nu ne duce pe noi
în ispită înseamnă nu ne pune la încercare, nu ne pune în situații grele [căci s-ar putea să nu rezistăm].

Fracțiile zecimale – sau frângerile de zece – sunt predate după cele ordinare. Dat fiind că Lazăr scrie
înaintea introducerii sistemului metric, folosirea lor era mult mai redusă decât astăzi, după cum observă
Bogdan-Duică [3].
 21

Analiza sistematică a terminologiei matematice a lui Lazăr este dificilă. Ea trebuie să țină seama de
originalul latin, scris de un german (Wolf sau Metzburg), de terminologia germană, folosită de Lazăr în
studiile sale la Lyceum sau Universitate, de limba română grecizată, vorbită de școlarii săi, de tentațiile
găsirii unor termeni autohtoni, provenind din limba țărănească vorbită în Transilvania.

Generațiile următoare au urmat un drum diferit. Cum am văzut, patru tineri sunt trimiși, în 1818, să
studieze în Italia și Franța. Petrache Poenaru va traduce și tipări, în 1837, minunata Geometrie a lui
Legendre, care constituie și astăzi o lectură fascinantă. Terminologia franceză, extrem de adecvată limbii
noastre, a câștigat rapid teren. Latinul fractio a fost preluat în context religios (fractio panis = frângerea
pâinilor, deși etimologic termenul românesc provine direct din frangere), dar în context matematic
francezul fraction a eliminat neaoșismul frângere, propus în mod îndreptățit de Lazăr.

O parte din termenii lui Lazăr au supraviețuit totuși, în special cei deja intrați în limbă comună (înălțime,
împărțire, punct, scădere), cei folosiți aproape identic în germană (cifră, scris de Lazăr țifră) sau cei
preluați în aproape toate limbile occidentale, fie din greacă, fie din latină (trapez, sinus). Deși respinse de
evoluția limbajului matematic românesc, unele construcții ale lui Lazăr nu încetează să ne fascineze prin
aerul lor insolit: triunghi asemenea piciorat (isoscel), triunghi asemenea lăturat (echilateral), analoghia
curgătoare (proporția continuă), pătrat lungăreț (dreptunghi), solidometrie (geometrie în spațiu), trup
regulat (corp geometric regulat), temelie (bază), întregime (volum), astrolavion (astrolab), baieră
(ipotenuză), cercu jumătate (raportor), con ciontat (trunchi de con), făptură (construcție), linii drept
alergătoare (paralele), linii drept căzătoare (perpendiculare), normă (echer), pieziș (oblic), teșit (obtuz),
unghiul împlinirii (complementul unghiului), vrednicia numărului (valoarea numărului).

Graba în care a lucrat Lazăr – predând simultan cinci materii și redactând trei manuale – l-a făcut să
folosească uneori mai mulți termeni pentru aceeași noțiune – de exemplu, analog, asemenea și egal
pentru egal (în sensul consacrat), sau sumă, născut și produs pentru produs (în sensul consacrat).
Explicația acestor inconsecvențe constă în coexistența mai multor criterii rezonabile, de exemplu
traducerea fidelă (produs = născut) sau influența simultană a mai multor limbi cu prestigiu cultural (de
exemplu, latină și greacă). Lazăr și ajutoarele sale urmau, probabil, să folosească manualele în forma pe
care o cunoaștem un timp de ordinul anului, să constate reacția elevilor și, în final, să adopte
terminologia care se va potrivi cu gustul elevilor și cu spiritul limbii. Istoria, însă, a hotărât altfel, iar
efortul lui Lazăr a rămas un admirabil efort de întemeiere, o performanță în sine, dar numai în parte un
drum urmat de posteritate.

Prima lucrare de hidraulică din România

 22

În toamna lui 1818, modestul afluent al Prahovei, Cricovul, produce o inundație catastrofală, atât prin
întindere, cât și prin pagube. Dincolo de faptul ca inginerul Ott făcuse anterior lucrări de îndiguire, nu se
cunoștea nimic despre motivele catastrofei. Este chemat etern-disponibilul Lazăr care – evident – nu
făcuse niciodată vreo lucrare de hidraulică. Lazăr cercetează locul, măsoară adâncimea apei în mai multe
zone, deblochează scurgerile apei spre Prahova, astupate de Ott, și studiază efectele acestor operații.
Concluziua e clară: pentru a da apă la moara beizadelei Costache din Rășcani, care devenea insuficientă
în lunile secetoase, Ott a astupat scurgerile apelor de ploaie spre Prahova.

În raportul lui Lazăr referitor la revărsarea Cricovului se spune:

Ott nu are nici un cuvânt [nu are de loc dreptate] și deci, pe arătarea ce face inginerul Ott nu poate
judecata să puie nici un temei… [fiind] …deșartă.

Prin hotărârea din 12 iulie 1819, Lazăr câștiga în fața lui Ott, dovedindu-și atât competența, cât și
corectitudinea. Spre onoarea sa, Lazăr, un biet fugar, nu ezită să afirme adevărul, cu riscul de a-și atrage
ostilitatea familiei domnitoare.

Prețul frângerii

Există opinia că ratarea episcopatului ortodox al Transilvaniei de către Lazăr a fost o șansă, pentru că i-a
deschis drumul de întemeietor al învățământului național în Țara Românească. Nimic mai neadevărat: a
fost o mare nenorocire pentru Lazăr, o frângere a destinului său, și o calamitate istorică pentru poporul
român.

Întemeierea învățământului național este un act firesc, consumat fără dramatisme în toată Europa, și
dincolo de ea. La noi, avem exemplul Moldovei, în care Asachi a făcut în mare, la Iași, fără să-și fi frânt
destinul, același lucru pe care l-a făcut Lazăr la București.

Prin blocarea accesului lui Lazăr la scaunul episcopal al Transilvaniei s-a ratat o șansă istorică de împăcare
între ortodocși si greco-catolici. Cu o înțelegere superioară a catolicismului, cu o înțelegere firească a
ortodoxiei, cu patriotismul, erudiția și buna sa credință, cu caracterul său ales, Lazăr ar fi putut diminua
sensibil disensiunile interconfesionale din Transilvania. Solidaritatea, și implicit succesul cultural și politic
al românilor, ar fi putut fi mult mai puternice, iar România și-ar fi putut juca mult mai eficient rolul de
punte între Occident și Orient.
 23

Alegerea lui Moga ca episcop a fost un act profund antiromânesc, prin care s-a continuat politica de ură
interconfesională, practicată de mitropolitul Stratimirovici și de o bună parte a ierarhilor orientali, cum
am văzut mai sus; totodată, a continuat statutul de semi-colonie sârbă a structurilor ortodoxe din
Transilvania. Sub aspect moral, alegerea lui Moga a însemnat un gir acordat cinismului și lipsei de
scrupule, mergând până la lichidarea fizică și spirituală a adversarului; o trădare gravă a însăși esenței
creștinismului. A fost un păcat originar, un pas extrem de nociv, urmat, peste decenii, de prinderea
Ecaterinei Varga, de momentul Vasile Mangra – Miron Cristea – Nicolae Bălan, de complicitatea la
persecuțiile staliniste ale bisericii greco-catolice, de sabotarea reîntoarcerii sale la viață. A fost un păcat
neasumat, care va produce efecte, atâta timp cât va fi ocultat. A fost o    contribuție majoră la nefericită
demonizare a Occidentului, cu consecințe atât de vizibile astăzi.

Sfârșitul

După uciderea lui Tudor Vladimirescu, de care a fost foarte legat, Lazăr cade într-o gravă depresie,
accentuată de degradarea sănătății, adică de intrarea tuberculozei în faza terminală. Lazăr își petrece
ultimele luni bucureștene la un văr, într-un    modest adăpost în afara orașului, în zona actualei străzi
Eliade între vii. Fratele său Onea vine cu căruța de la Avrig și îl aduce acasă, după un drum chinuitor.
Lazăr, aflat încă în urmărirea poliției austriece, este ascuns în pivnița casei părintești, dar este depistat;
agenții renunță însă la ridicarea muribundului. Lazăr moare după două luni de la întoarcerea în sat. La
slujba funerară participă zece preoți, printre care, desigur, fostul căruțaș Ermolae. Nu se putea rata un
spectacol menit să arate lumii prețuirea pe care clerul ortodox o arată pribeagului. Un ultim gest
creștinesc al înțeleptului Moga, închinat turbulentului Lazăr.

Școala, după Lazăr

Anafora divanului pentru repararea școlilor dărăpănate și pentru funcționarea lor, din 20 noiembrie 1822
(când Lazăr zăcea bolnav)    arată că școala cea românească ot Sf. Sava am găsit-o în oareșicare ființă; ea
se redeschide în 1824. În 1825 se întoarece în țară Eufrosin Poteca, iar în 1827 se reîntorc ceilalți trei
bursieri, ceea ce dă un imbold școlii, dar ea se închide din nou în 1829, din cauza epidemiei de ciumă; se
redeschide în 1831; în 1832 se întoarce Petrache Poenaru și e numit profesor de fizică și geometrie la Sf.
Sava; reamintim că în 1837 apare traducerea Geometriei lui Legendre.

Caracterul democratic al școlii de la Sf. Sava, unde, conform principiilor lui Lazăr, și ale piariștilor la care
învățase, era bine-venit orice tânăr doritor să învețe, sparge monopolul accesului fiilor de boieri la
educația de calitate; efectul devine vizibil cam la o generație de la plecarea lui Lazăr. Boierii au sufficient
 24

de multă putere politică (și suficient de puțină conștiință) pentru a bloca cele mai bune școli în limba
română: Colegiul de la Sf. Sava a fost, formal, mutat, la Mânăstirea Radu Vodă, dar, în fond, desființat;
Academia Mihăileană a fost înlocuită cu un colegiu francez. Proiectul de reorganizare al școlilor din
Moldova, din 1847, cerea scoaterea limbii române din școlile ne-elementare, nefiind înzestrată cu cele
trebuincioase cărții pentru învățături mai înalte. Disperarea lui Lazăr – Doamne, până când anii
blestemului? – era, încă, foarte actuală.

Universitatea Politehnica din București este una dintre cele mai vechi și prestigioase școli de ingineri din
România    – ne informează Wikipedia.ro. Tradițiile ei sunt legate de înființarea, în anul 1818, de către
Gheorghe Lazăr, a Școlii tehnice superioare cu predare în limba română la mănăstirea Sfântul Sava din
București, care în anul 1832 este reorganizată în Colegiul de la Sfântul Sava. Afirmația este complet falsă:
nu a existat nici o Școală tehnică superioară, și nu există nici o continuitate între eforturile lui Lazăr, și
politehnica bucureșteană; și asta pentru că, din păcate, cuvintele sale au fost nesocotite:

Piedica neiuțitei pășiri a științelor a fost și este netipărirea cărților de școală, citim în Apelul la subscriere
pentru publicarea unui curs de matematică ce era gata a se pune sub tipar de Gheorghe Lazăr, în anul
1822. Nu numai că nu s-a tipărit cartea, dar s-a pierdut și o parte din manuscris.

Afirmațiile de genul ceea ce se preda la Academia din București sau la cea din Iași se putea compara cu
ceea ce se învăța la universitățile din Apus, frecvente în literatura triumfalistă sunt, din păcate, foarte
departe de adevăr. Pentru edificare, se poate consulta [8]. Iar motivele țin în primul rând de constatarea
lui Lazăr, din paragraful anterior, nu de vicisitudinile istorice. École Polytechnique s-a înființat în teribilul
an 1794, dar…

…în pofida obligațiilor enorme datorate războiului … Școala a crescut totuși … Napoleon a fost cel care a
decis … stăvilirea degringoladei, prin formula: nu trebuie tăiată găina care dă ouă de aur. [8].

Formulă pentru care nu s-a arătat – și nu se arată – prea mare simpatie, în Micul Paris.

Lăcrămioarele învățăceilor

Deși trecerea lui Lazăr prin București s-a bucurat de atenția entuziastă a elitei intelectuale a Capitalei,
mărturiile scrise ale isprăvilor sale culturale sunt puține și infidele – dacă nu cu totul falsificate. Mărturia
lui Petrache Poenaru – susținută, în ciuda precarității ei, ca discurs de intrare în Academie [20] – abundă
în falsificări hilare: Lazăr ar fi fost trimis la studii de baronul Bruckental, ar fi susținut doctoratul în
 25

teologie la Viena (termenul folosit este laureat), și ar fi primit drept cadou, din partea împăratului
impresionat de performanțele sale, un inel cu diamante. Realitatea corectează aceste fabulații într-un
mod care amintește de bancurile din perioada comunismului: nu numai că nu a primit nici un inel, dar a
fost privat de dreptul de a candida la episcopat.

De altfel, atât evocarea lui Eliade, cât și cea a lui Petrache Poenaru, au aerul unor povești amuzante, pe
alocuri ușor frivole, în care cu greu își află locul dramatismul destinului lui Lazăr.

Nici unul dintre contemporani nu s-a obosit să păstreze manuscrisele manualelor, așa că hazardul a
hotărât ce rămâne și ce se pierde. După cum am văzut, au rămas aritmetica și textul trigonometriei, s-au
piedrut geometria (mai exact, manuscrisul lui Lazăr; au supraviețuit doar câteva copii incomplete) și
figurile trigonometriei (refăcute după un secol, cum am menționat, de Traian Lalescu).

Puțin după moartea lui Lazăr, Zaharia Carcalechi editează la Buda un manual pentru școlile elementare,
Povățuitorul tinerimii cătră adevărata și dreapta cetire, indicând că lucrarea a fost scrisă de Lazăr, în
1820, la București. În 1865, Eliade publică în Familia din Pesta un articol în care susține, inconsistent, că
atribuirea paternității manulalului lui Lazăr, de către Carcalechi, este incorectă, și făcută din motive
mercantile ([2], p. 251).

În 1924, distinsul filolog Moses Gaster a trimis (din Anglia) Academiei Române un manuscris pe care îl
considera o copie a Manualului de gramatică românească al lui Lazăr – salvată prin cine știe ce
întâmplare. Popa-Lisseanu, un filolog de statură mult mai modestă decât Gaster, atribuie manuscrisul lui
Eliade, care avea doar 19 ani (!) când manualul era folosit de școlarii de la Sf. Sava.

În Gramatica românescă pe care o publică în 1828, cu cheltuiala lui Scarlat Rosetti [19], autorul arată că
lucrarea s-a născut … a crescut … s-a pus în lucrare … aici, unde mi-ați fost tovarăși, deci la Sf. Sava; și de
bună seamă, nu s-a născut spontan, ci varianta inițială a fost scrisă de cineva – cine altul putea fi decât
Lazăr? Dar Eliade, pe care ursitoarele l-au înzestrat cu toate calitățile, cu excepția modestiei, nu
pomenește nicăieri numele ilustrului său profesor.

Singurul gest semnificativ de pietate al unui fost elev, de care avem cunoștință, este înălțarea unui
monument funerar, de marmoră, la mormântul lui Lazăr, de către același Scarlat Rosetti, menționat mai
sus.

Recunoștința urmașilor
 26

Casa în care s-a născut Gheorge Lazăr nu mai există, de o sută și ceva de ani. La una din grăbitele sale
vizite, Iorga a identificat-o greșit, și clădirea respectivă, mult mai impozantă decât cea dispărută, poartă
placa de marmoră care o recomandă drept casa natală a ilustrului avrigean.

Data de naștere recunoscută oficial, 5 iunie 1779, este greșită – cea corectă fiind 9 ianuarie 1782 [2].
Eroarea are o consecință neplăcută: ziua de naștere a lui Lazăr a fost aleasă ca zi a învățătorului și ea se
sărbătorește, impropriu, la 5 iunie.

Pe lista absolvenților memorabili ai Liceului piarist din Cluj, numele lui Lazăr nu apare. Pe fosta reședință
a contelui Gyulay din Cluj, nimic nu amintește de trecerea lui Lazăr.

În afara manuscriselor lui Lazăr dispărute din vina episcopului Moga, au dispărut, cum am văzut, cel
puțin manualul de geometrie, redactat la București, și figurile aferente manualului de trigonometrie;
poate și altele, despre care surse din epocă afirmă că erau pregătite pentru tipar.

Manuscrisele pe care le va fi purtat Lazăr cu el, pe ultimul drum spre Avrig, au dispărut cu totul –
probabil arse de rude. Nu s-a găsit nici un om cu știința de carte, care să le înțeleagă valoarea; sau cel
care le-a cercetat va fi fost preotul satului, fostul căruțaș Ermolae? Sau poate au fost considerate atinse
de stigmatul de neieratat al alfabetului latin?

Aceeași soartă au avut-o și majoritatea cărților, duse la Avrig de Lazăr, la întoarcerea acasă. Timp pe
peste 50 de ani, nici unul dintre foștii elevi, și nici una dintre instituțiile românești, nu s-au interesat de
cărțile sau manuscrisele lui Lazăr, duse la Avrig. Când un funcționar al Academiei a ajuns în fine acolo, la
circa 50 de ani de la moartea lui Lazăr, rămăseseră doar 70 de cărți, din cele 300.

Mărturiile atribuite avrigenilor care l-au cunoscut pe Lazăr, sau măcar pe cei apropiați lui, nu arată vreo
simpatie specială pentru celebrul lor consătean. Ele se referă la un personaj ambiguu, poate solomonar
(vrăjitor), în stare să aprindă frunzele uscate fără amnar (folosise cândva, eventual în scop educativ, o
lentilă convexă?), să aducă ploaia (speriind oamenii că le-ar putea uda fânul) sau să facă alte farse de
gust îndoielnic. Nu există nici o pietate și nici o nostalgie în aceste evocări. Conflictul cu episcopul Moga
și cu poliția vor fi contribuit și ele la proasta imagine a lui Lazăr printre săteni.

Cercetători, istorici, oameni politici și clerici despre Gheorghe Lazăr

 27

Există două studii remarcabile despre Lazăr, unul referitor la opera sa matematică, al lui Axente Creangă,
celălalt la întreaga sa viață și operă, al Emiliei St. Milicescu. Există un studiu temeinic, al brașoveanului
Bogdan-Duică, harnic absolvent al mai multor universități germane, excelent cunoscător al lumii lui
Lazăr; în ciuda tributului plătit temperamentului aprins al autorului, lucrarea rămâne extrem de utilă.

Există și multe alte contribuții, de valori inegale, venind din partea unor istorici, oameni politici sau
clerici; mesajul dominant pe care îl transmit este disculparea clerului ortodox de frângerea destinului lui
Lazăr (fie prin interpretări improprii, fie prin ocultarea problemei). Surprinde ușurința cu care diferite
personalități creditează relatari fanteziste, de exemplu o scrisoare apocrifă a lui Lazăr, către părinții săi
[20]. Este de asemenea vizibilă diminuarea, până la anulare, a eforturilor personalităților greco-catolice,
în comparație cu eforturile lui Lazăr, de dezvoltare a învățământului în limba română. Vom comenta
câteva dintre aceste contribuții.

Alex. Papiu Ilarian către G. Bariț [20]:

La ordinul lui Tudor, Lazăr îndreaptă un tun asupra unei biserici, unde se închiseră boierii și lovi în turnul
bisericii.

În afara absurdităților evidente – Lazăr și Tudor, amândoi religioși, nu puteau trage cu tunul într-o
biserică; nu e clar nici de ce s-au ascuns boierii în turn, nici cum a aflat Tudor de asta, nici cum a știut că
boierii erau încă acolo, când a tras – lovirea turnului, cu o dimensiune de ordinul metrilor, de la o
distanță de ordinul kilometrilor, presupune o precizie de ordinul miimei de radian, imposibil de atins
acum două sute de ani. În context, sunt foarte utile considerentele unui distins specialist în artilerie, dl
ing. Octavian Giurgea [21]

Ion Mateiu

Ion Mateiu, într-un studiu meritoriu, publicat în [20], unde semnalează și eventual corectează diferite
erori grosolane din biografia lui Lazăr (data nașterii, ajutorul lui Bruckental, doctoratul etc.), afirmă (p.
245):

Dacă Lazăr a avut de suferit, cauza trebue căutată și în firea lui aprinsă…
 28

…uitând că firea aprinsă a făcut din Inochentie Micu-Klein flacăra naționalismului ardelean.

Gh. Bogdan-Duică

Bogdan-Duică afirmă în ședința comemorativă a Academiei dedicată centenarului morții lui Lazăr [17] că:

…refuzul mitropolitului Stratimirovici de a-l primi pe Lazăr la completarea studiilor era justificat.

Nicolae Iorga

Iorga scrie despre Lazăr și literatură istorică, anume o broșură [22], și ficțiune, anume o dramă [23]. Iată
justificarea condescendent-insinuantă a pierderii episcopatului, în broșura menționată [22]:

..studentul acesta de la catolici [nu existau, în imperiu, universități ortodoxe],    fără știință de dogmatică
și liturgică [diferențele dintre catolici și ortodocși sunt minore, iar Lazăr tradusese Catehismul lui Platon],
nepriceput în slavonește [cultul trebuie oficiat în românește, nu în slavonește], nespovedit cam de mult
[preluare necritică a calomniei lui Stratimirovici], cam bătrăior [după alți critici, era prea tânăr], cu fracul
lui nemțesc [ce haine putea purta în Austria?], cu favoritele lui vieneze [cum trebuia să se tundă la
Viena?] și vorba lui îndrăzneața [pe baza cărei mărturii? și de ce ar fi trebuit să vorbească timorat?]; că
nu calcă a popă însă, era vădit.

Iorga minimalizează cu aceeași antipatie traducerile lui Lazăr:

Traducea ca toată lumea și nu alegea mai bine decât alții cărțile de învățătură și de morală, pentru școală
și copii, din care traducea.

Am putut constata, mai sus, că aprecierea lui Iorga este incorectă.

 29

Lucrarea literară pe care i-o consacră este drama Lazăr [23]. Citirea teatrului lui Iorga reprezintă un
veritabil exercițiu de voință. Cel care îl trece se simte parțial consolat de epigramele lui Păstorel, din care
o cităm pe următoarea:

Domnul Iorga pune-n scenă

Doar fantome și stafii.

El nu naște, ca balena,

Puii vii.

Epigrama țintește foarte corect: personajele sunt extrem de false, lipsite de orice suflu dramatic; sunt
imobile, personificări naive ale unor atitudini – Fronda (Lazăr), Slujirea (Maria), Revolta (tatăl lui Lazăr),
Răutatea (fanarioții); piesa e o formă de subliteratură. Dar dacă prin lucrarea științifică (!) menționată
mai sus Iorga prezintă istoria extrem de subiectiv, prin subliteratură o falsifică de-a dreptul.

Primul act ni-l prezintă pe Lazăr student la Viena, batjocorind portretul împăratului, în căminul Sfânta
Barbara al studenților greco-catolici, și batjocorindu-l și pe împărat, după ce, anterior, bătuse un vienez
pe stradă, pentru că îl criticase pe Napoleon. E o variantă și mai grotescă pretinsului bonapartism de
bodegă care urma să fie speculat de Moga, în care firavul Lazăr ajunge bătăuș!

În scena următoare, apar tatăl lui Lazăr, cu juna avrigeană Maria. Inutil de spus că un drum până la Viena
era mult peste posibilitățile unor țărani de condiție modestă, iar o călătorie pe timpul verii însemna trei
luni esențiale pierdute pentru munca câmpului, așadar o recoltă ratată. Aflăm că, din admirație pentru
Lazăr-junior – cu care nu se cunoscuse direct – Maria se mutase în casa lui Lazăr-senior. Scopul vizitei
vieneze a celor doi, care durează câteva ore (!) este cererea fermă – făcută sub amenințarea blestemului
patern – ca Lazăr-junior să se întoarcă în Avrig, pentru că hapsânul Bruckental vrea să le ia moșia.

Tânărul student se conformează, sosește în Avrig (costul călătoriei ar fi întrecut costul pământului pus în
discuție) și în confruntarea cu oamenii lui Bruckental se dovedește la fel de necruțător și agresiv ca în
confruntarea cu nefericitul vienez anti-bonapartist din actul anterior, amintit mai sus. Pe fondul unui
cântec suav, aflăm că Maria umpluse casa bătrânului Lazăr în care, cum am spus, se mutase deja, cu
 30

marame albe, țesute și spălate în așteptarea unei fericiri conjugale, pentru care prezumatul viitor mire
nu pare pregătit.

Actul al treilea ne prezintă, pentru prima dată în piesă, un Lazăr senin și optimist, care afirmă despre
Moga, recent numit episcop, că e om de treabă (p. 525). În acest idilic decor avrigean, există un singur
personaj cusurgiu și antipatic, preotul greco-catolic Manea. Preotul frondează mediul ortodox al actului
III, așa cum bonapartistul Lazăr fronda mediul pro-imperial al Vienei, afirmând că o religie stricată, cum e
cea grecească, nu poate da moravuri bune.

Nu e ușor să ierarhizăm absurditățile piesei: firavul Lazăr, bătăuș la Viena; doi țărani de condiție modestă
în vizită-fulger la studentul Lazăr; părăsirea studiilor de către Lazăr, cel pentru puțin trei luni, pentru
procesul cu baronul Bruckental (care ar fi trebuit să dureze de ordinul anilor); admirația lui Lazăr față de
Moga. Vom lăsa cititorului această povară, precum și deslușirea finalului piesei.

Miron Cristea

Miron Cristea, cel care a reușit performanța de a ajunge mitropolit-primat al României Mari, la doar
patru ani după ce îi numea pe ostașii care treceau munții pentru eliberarea Transilvaniei români ucigători
de frați, se pronunță astfel la centenarul morții lui Lazăr ([20], p. 309):

…pentru firea lui neastâmpărată intrase de mult în relații aspre cu Episcopul său Vasile Moga – desigur
strâmtorat și el de autoritățile statului, care nu putea admite îndrumări de felul celor date de Lazăr.

…școala lui Gh. Lazăr … [a deschis]… izvorul, din care s-a dezvoltat puternicul fluviu al culturii noastre
naționale pe fondul culturii și originii noastre latine, glorificate de cronicarul Miron Costin... [personajele-
cheie ale tezei latiniste sunt corifeii Blajului și ai Școlii Ardelene]

[Lazăr] a ajuns profesor de seminar preoțesc [fals, seminarul nu exista cât era Lazăr la Sibiu]

[faptele evocate] dovedesc ce parte însemnată a avut biserica noastră la întemeierea învățământului
național [înaintea episodului Lazăr, Gheorghe Șincai înființase circa 300 de școli, pe filieră greco-catolică]
 31

Nicolae Bălan

Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, care ceruse în 1917 soldaților de pe frontul din Moldova să nu
lupte contra austro-ungarilor, afirmă, tot la centenarul morții lui Lazăr:

...s-a întors acasă ca dascăl pentru slujitorii altarului, în Sibiul mult prigonitului nostru scaun vlădicesc.

Pentru un om ca Lazăr, piedicile ivite în cale n-au însemnat decât poarta de la care se deschide mai larg și
mai luminos drumul spre idealul visat de el [deci Stratimirovici și Moga l-au ajutata să-și găsească idealul
visat].

Regele Carol al II-lea

Merită menționat că singurul discurs omagial reușit, rostit la centenarul morții lui Lazăr, este cel al
Principelui Carol, viitorul rege Carol al II-lea [20].

Silviu Anuichi

În ultimul paragraf al documentatei monografii dedicate relațiilor bisericești româno-sârbe în secolele al

XVII-lea și al XVIII-lea [24], autorul elogiază simțul de dreptate și echitate al lui Stratimirovici. Numele lui
Lazăr nu este niciodată pomenit, iar în legătură cu subiectul care ne interesează, aflăm doar că
succesiunea evenimentelor și a frământărilor aduce în anul 1810 instalarea românului Vasile Moga pe
scaunul episcopal al Ardealului. Lucrarea amintește, cu pietate, despre numeroasele danii făcute de
domnitori români – cel mai milostiv fiind, probabil, Constantin Brâncoveanu – mânăstirilor sârbești,
aflate în imperiul otoman, cerându-le în schimb să se roage pentru mântuirea sufletelor lor. Nu putem ști
nimic despre efectul rugăciunilor, dar ne putem întreba: în ce măsură vor fi întărit aceste danii mitropolia
sârbească, în încercările ei de a-și întinde dominația la nordul Dunării, cum am văzut în articolul nostru
referitor la Oltenia Habsburgică [15]? în ce măsură vor fi întărit aroganța mitropolitului Stratimirovici, în
defavoarea dreptului Lazăr?

Constantin Necula
 32

Într-o intervenție la Ediția I a Școlii Academice de vară cu tema Gheorghe Lazăr – fondator al
învățământului în limba română (caracterizare greșită, cum am văzut), Avrig, 8 – 10 iunie 2017
(comunicările scrise au apărut în volum, [25]), intervenție accesabilă pe internet, Părintele Prof. Univ. Dr.
Constantin Necula, de la Facultatea de teologie Sf. Andrei Șaguna rupe vălul de sfială care împiedică
discutarea motivelor reale ale plecării lui Lazăr din Sibiu [26]:

Ce ne tot ascundem? Gheorghe Lazăr pleacă pentru că era bonapartist. Era antimaghiar, prin structura
lui, era antigerman, le-a mulţumit pentru cultura toată, dar le-a zis: da’ lăsaţi-ne măcar să respirăm în
limba română! Se pare că într-adevăr, la o discuţie cu nişte prieteni care erau oamenii securităţii din
vremea aceea, că aşa e de când lumea – unii vorbesc şi alţii dau în gât şi ce nu zici – l-au executat efectiv.
Gheorghe Lazăr a fost exilat din România (sic).

Falsificare grosolană, Lazăr pleacă pentru că este supus unui regim de exterminare de către episcopul
Moga. Nu era antimaghiar, singurul om care i-a păstrat scrisorile a fost un maghiar, singurul om care i-a
oferit, în tinerețe, o cameră confortabilă în reședința sa a fost un maghiar. Nu era antigerman, însuși
împăratul romano-german l-a sprijinit, l-a ajutat cu bani din caseta proprie, l-a primit în audiență (27 oct
1810, [2] p. 139). Nimeni nu i-a cerut să nu vorbească românește, din contra, a fost pregătit pentru a-i
educa pe românii transilvăneni, evident, în românește. Iar oamenii securității din vremea aceea erau
oamenii episcopului. Ceea ce se ascunde, în citatul de mai sus, este anti-românismul lui Moga, nu al
ungurilor sau al germanilor. Anti-românism apărat în continuare prin vocea părintelui Necula.

Școala Academică Gh. Lazăr: o călătorie prin România Emiliei Șercan și a lui Valeriu Nicolae

Cum se manifestă, în anii noștri, recunoștința urmașilor? Vom întocmi un scurt studiu de caz referindu-ne
la patru dintre comunicările Ediției I a Școlii Academice de vară cu tema Gheorghe Lazăr – fondator al
învățământului în limba română, Avrig, 8 – 10 iunie 2017, și publicate în volum [25], anume:

/A1/ Școala de la Sfântul Sava – un model de curriculum, de Tania Andrei, inspector școlar, București, și
Andrei Kozma, Phd (sic), MMD, DHC, Societatea Academică de Antropologie, membru (o) al Academiei
de Științe Medicale din România;

/A2/ Dialog Sibiu-București versus statuile (sic) pentru Gheorghe Lazăr, de Nicolae Bulz, prof. Univ. (sic)
dr., Colegiul Național de Apărare / Institutul de Economie Mondială;
 33

/A3/ Gheorghe Lazăr – matricea spirituală a profesorului român, de Dr. Edith Mihaela Dobrescu, CS III la
Institutul de Economie Mondială, Academia Română, referent științific al volumului [25];

/A4/ Gheorghe Lazăr (1779 – 1823) – elemente pentru o biografie, de Emilian M. Dobrescu, secretarul
științific al secției de științe economice, juridice și sociologie (sic) al Academiei Române, CP I la Institutul
de Economie Națională al Academiei Române și membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din
România.

Cele mai năstrușnice informații se găsesc în /A3/:

(1) Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1770 într-o familie de creștini ortodocși greco-catolici (sic). Așadar
Lazăr avea 28 de ani în 1798, când s-a înscris în prima clasă a Lyceum-ului din Cluj; dar ce nu e posibil
când ești ortodox greco-catolic?

(2) De performanțele școlii de la Sf. Sava a aflat și Karl Marx care nota într-un conspect: printre elevii lui
Lazăr s-a remarcat Ion Heliade Rădulescu; afirmația doamnei referent științific dr. este preluată, după
cum putem citi la p. 52 din [25], dintr-o lucrare apărută la Paris, în 1835, așadar când Marx avea 17 ani.
Tânăr, tânăr, da’ copt!

Cele mai patologice idei se găsesc în /A2/:

…oficial [Lazăr] a fost un protejat al Baronului Samuel von Bruckental (existând ‘legenda’ paternității). …
Este documentat că Baronul l-a trimis pe Lazăr să studieze la gimnaziile din Sibiu și Cluj și apoi la Viena… :
interesanta proliferarea falsului, faptul că Lazăr a fost protejat de Bruckental, fals acceptat, dar greu de
motivat, cere o explicație: baronul a fost tatăl natural al lui Lazăr.

Dr. Bulz sugerează inițierea unui dialog Sibiu – București… din perspectiva contemporană a studiilor de
memorie colectivă – acte neuronale selective și (auto) adaptive / subtil coordonate între beneficiarii
spațiilor de privire / admirare / ședere la statuile [lui Lazăr] din Piața Mare, Sibiu, respectiv Piața
Universității, București, p. 27 din [25].
 34

Dialogul sugerat are deja un precedent, la Sibiu, unde bustul lui Lazăr din fața Muzeului ASTRA are o
poziție de centru de focalizare – remember pentru memoria colectivă natională – propriu-zis fiind un act
neuronal selectiv și de (auto) adaptare /subtil coordonată (citatul este reprodus fidel).

Cele mai dezolante comentarii și falsuri se găsesc în /A1/…

…care consideră că persecutarea și izgonirea lui Lazăr din Sibiu au fost împrejurări nefaste pentru
cărturarul Gheorghe Lazăr, dar faste pentru cultura română (p. 5)

…fericitul arhidiacon și doctorul în teologie și legi Gheorghe Lazăr    (p. 6): Lazăr nu a fost nici fericit, nici
arhidiacon, nici doctor.

Din nefericire nici unul dintre manuscrisele sale nu a fost tipărit, ca urmare a opoziției răuvoitoare a
autorităților ecleziastice, care nu vedeau cu ochi buni activitatea și înclinațiile patriotice ale lui Gheorghe
Lazăr . (p. 19) Fals, nu a existat nici o opoziție, doar nepăsare.

Cea mai mare densitate de erori se găsește în /A4/.

Deși în bibliografie sunt trecute mai multe lucrări valoroase, inclusiv cele ale Emiliei Șt. Milicescu și
Axente Creangă, autorul le ignoră, și folosește exclusiv informația dintr-o lucrare de popularizare, extrem
de modestă, a lui Ion Agârbiceanu, apărută în Biblioteca poporală a Asociațiunii Astra, 1937.

Constatăm că, pur și simplu, Lazăr nu poate fi sărbătorit oficial – dacă Academii, inspectorate școlare,
instituții de învătământ superior patronează asemenea manifestări anti-educative, mustind de
semidoctism și afirmații false. Manifestări care nu sunt accidentale, ci țin de funcționarea unui sistem
malefic, în continuă creștere: contribuții precum cele citate mai sus alimentează CV-uri, care alimentează
ascensiunea în ierarhia academică (sic) și politică, marginalizând și sufocând vocile care ar putea susține
un discurs competent – după cum ne avertizează Emilia Șercan și Valeriu Nicolae. Pentru că nici un om de
cultură onest nu va accepta cu ușurință compania intelectuală a autorilor contribuțiilor citate mai sus.

Cum am ajuns aici? Răspunsul este, cel puțin în parte, sugerat de analiza noastră: informația incompletă,
neglijentă, dacă nu mistificată, transmisă de contemporanii lui Lazăr; risipirea sau distrugerea
intenționată a documentelor, de la traducerile lui Lazăr la cărțile din cufărul său; tendința de ocultare a
 35

greșelilor clerului ortodox, frâna veșnic prezentă și de atâtea ori încercată a oricărei abateri, după vorba
lui David Prodan [27]; dificultatea consultării unor lucrări fundamentale, cărți și – în special – articole
dedicate lui Gheorghe Lazăr; în particular, cvasi-inexistența digitalizării resurselor aflate în biblioteci, în
ciuda fondurilor imense alocate pentru softuri și scanări (excepții fericite sunt [13]    și [22]); și tot o
carență recentă – lipsa controlului științific al publicațiilor.

În fine, pentru patologii precum cele propagate de Școala academică de vară din 2017, esențiale sunt
frauda științifică (mai adecvat ar fi termenul englezesc, scientific misconduct) și impostura, ca principii
ale parvenirii într-un stat corupt.

Consecințele unor asemene anomalii sunt importante. Deși mai toți sprijinitorii lui Lazăr, dinaintea fugii
din Transilvania, sunt unguri sau austrieci (ori, din punct de vedere religios, catolici sau reformați), și
prigonitorii săi – români sau sârbi (ori, din punct de vedere religios, ortodocși), situația este prezentată
distorsionat.

Distorsiune prin care maghiarilor le este prejudiciată imaginea, iar ortodocșilor le este cosmetizată – în
detrimentul adevărului istoric. Pe de o parte, asemenea distorsionări favorizează un naționalism ignar și,
implicit, o orientare anti-europeană. Pe de alta, minimizarea rolului jucat de greco-catolici, prin
Inochentie Micu-Klein, părintele naționalismului românesc ardelean, a cărei influență asupra generației
lui Lazăr a fost puternică [28], și a celui jucat de Școala Ardeleană, mai ales prin Șincai, întemeietorul a
300 de școli românești, cum am arătat, este o nedreptate care se pertetuează sub ochii noștri.
Persecutați în viață și sortiți exilului, sunt persecutați și după moarte, de beneficiarii sacrificiului lor.

În ceea ce îl privește pe Lazăr, păstrăm totuși speranța că, în anii rămași până la comemorarea
bicentenarului morții, o parte dintre cei legați direct de numele lui, printre care elevii, profesorii,
bibliotecarii instituțiilor care îi poartă numele, îl vor omagia digitalizând, studiind și postând principalele
cărți și articole care îi sunt dedicate.

Referințe și note

[1] Piariștii (https://scolopi.org/en/) sunt un ordin religios fondat în 1617, a cărui principală preocupare
era educarea copiilor și tinerilor, prioritara fiind educarea gratuită a copiilor săraci. Piariștii au excelat în
educarea persoanelor cu dizabilități motorii sau mentale. Cei mai cunoscuți absolvenți ai școlilor piariste
sunt Pius al IX-lea, Goya, Schubert, Mendel, Hugo; dintre maghiari – Eötvös, Lehár, Petöfi.
 36

[2] Emilia St. Milicescu: Gheorghe Lazăr, Editura Dacia, 1982

[3] G. Bogdan-Duică: Gheorghe Lazăr, Academia Română, Memoriile Secțiunii Literare, Seria III, Tomul I,
Mem. 6, Cultura Națională, București 1924. Lucrarea conține o foarte detaliată descriere a materiilor
predate la Lyceum-ului din Cluj, a corpului profesoral etc.

[4] https://www.contributors.ro/cine-sunt-%c8%9biganii-tiganiadei/

[5] Termenul neunit, sinomin cu ortodox, l-a înlocuit pe schismatic, cu încărcătură ofensatoare, din
inițiativa lui Iosif al II-lea.

[6] Fondul sidoxial, realizat prin donații și taxe provenind de la credincioșii ortodocși, era destinat
pregătirii clericilor ortodocși, aparținători de episcopia Sibiului.

[7] Este interesant că Napoleon este cel care a dat, în Europa, un impuls esențial geodeziei. Atât
strategia, cât și noua administrație necesitau hărți geografice mai exacte, care trebuiau realizate pe bază
de măsurători precise ale ținuturilor aflate în discuție. În Germania, problemele practice ale geodeziei,
ridicate de politica lui Napoleon, au stimulat interesul lui Gauss pentru acest domeniu, ceea ce a facilitat
ulterior dezvoltarea geometriilor neeuclidiene; a se vedea [8], din care am citat textul anterior, în italic.

[8] Felix Klein, Prelegeri despre dezvoltarea matematicii în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei
Române, 2018; lucrarea se poate procura de la câteva anticariate bucureștene.

[9] O atitudine ambiguă față de Napoleon, în epocă – și mai târziu – era perfect justificată: acesta nu
putea să nu fie admirat, pentru geniul său militar, politic, administrativ, precum și pentru suflul înoitor pe
care îl aducea, și nu putea să nu fie detestat pentru războaiele devastatoare pe care le declanșase. O
atitudine ambiguă avea chiar împăratul habsburgic, Francisc al II-lea. Francisc pierduse tronul de împărat
romano-german, în urma războaielor cu Napoleon, dar acceptase ca fiica sa, Maria Luiza, să se
căsătorească cu învingătorul. Așadar, Francisc este bunicul matern al unicului fiu al lui Bonaparte!

[10] Gh. Lazăr: Discurs compus de Gh. Lazăr la sosirea în țară a lui Grigore Ghica Vodă, 30 iulie 1822
 37

[11] https://en.wikipedia.org/wiki/Platon_Levshin

[12] Titlul exact este Exhortație a Bisericii lui Cristos catolice răsăritene ortodoxe către foștii săi fii, acum
pe drumul schismei.

[13] Emilia Șt. Milicescu: Gheorghe Lazăr – biobibliografie, BCU, București, 1983

[14] https://www.youtube.com/watch?v=g9ksr6Sb_2A

[15] https://www.contributors.ro/oltenia-habsburgica-prima-tentativa-de-integrare-europeana-a-
romanilor/

[16] Mitocul este un han dependent de o mânăstire, folosit în principiu de persoane care participă la
diferite activități în mânăstirea respectivă.                                                                                           

[17] E rezonabil să presupunem că Blaga, refugiat în timpul războiului la Sibiu, ca aproape tot corpul
profesoral român al Universității din Cluj, l-a cunoscut pe Axente Creangă. Dacă presupunerea este
corectă, ne putem întreba ce anume l-a făcut pe Blaga să numească unul din personajele principale ale
romanului său autobiografic, Luntrea lui Caron, tot Axente Creangă (am considerat că romanul are două
personaje principale, Blaga-poetul și Blaga-filozoful; Axente Creangă este primul). Poate legătura dintre
soarta nedreaptă, de marginal, a lui Blaga și cea mult mai nedreaptă, de deținut politic, a lui Axente
Creangă? În context, menționez că aș fi recunoscător celor care mi-ar putea spune dacă alte lucrări ale lui
Axente Creangă au fost publicate, sau dacă se află în posesia familiei.

[18] Este amuzant, pentru evoluția și circulația termenilor, să constatăm trecerea de la temei la bază.
Într-o carte a lui Alexe Marin, fost elev la Sf. Sava, apoi renumit profesor, anume Moș Pătru sau
învățătorul de sat. Convorbiri asupra geometriei, tipărită cam 20 de ani după traducerile lui Lazăr, citim
(p. 79): toată unimea de măsură trebuie să aibă o bază pe care să se razime. Vreo 45 de ani mai târziu,
termenul apare în discuția dintre Iordache și Catindat: nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă
o bază?

[19] Ion Heliade Rădulescu: Gramatica românească, Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, Editura
Eminescu, 1980
 38

[20] G. Bogdan Duică și G. Popa-Lisseanu: Vieața și opera lui Gheorghe Lazăr, București 1924, apărută sub
egida Ministerului Instrucțiunii

[21] Referitor la situația pusă în discuție, precizez următoarele: tunurile cu țeavă ghintuită au apărut, în
număr semnificativ, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, dar dezvoltarea artileriei cu proiectile alungite
începe de pe la 1825. Ghinturile sunt canale elicoidale tăiate pe peretele interior al țevilor armelor, pe
lungimea acestora, care permit imprimarea unei mișcări de rotație pentru proiectilul evacuat sub
acțiunea gazelor de ardere a pulberii care formează încărcătura de azvârlire. În acest fel se asigură o
stabilizare giroscopică pe traiectorie, cu impact imediat în creșterea semnificativa a preciziei de lovire.

Conform lui Alexandru Danilov (articolul Artileria din Evul Mediu și până astăzi: o istorie regăsită a
tunului de câmp apărut în revista Historia Special nr.10), practica ghintuirii a început să fie folosită în anul
1855.

Referitor la afirmațiile din textul lui Papiu Ilarian, consider că este vorba mai mult de o legendă.
Evenimentul relatat ar trebui să se petreacă în 1821, deci nu putem vorbi de folosirea tunurilor cu țeavă
ghintuită. Din câte știu, armata lui Tudor dispunea de maximum 7 piese de artilerie. Mai mult, unele
surse precizeaza că la Cotroceni ar fi fost aduși mai mulți fierari cărora li s-a cerut să fabrice țevi de tun
din clopotele bisericilor bucureștene. Dacă acest lucru este adevărat, este exclusă posibilitatea ghintuirii
acestora, operație care presupune tehnologie și unelte adecvate.

Precizia de lovire pentru artileria acelor vremuri era foarte redusă. Chiar și în zilele noastre, lovirea
precisă („punct ochit – punct lovit”) cu artileria clasică a unui obiectiv aflat la distanța de circa 5 km de
locul tragerii este problematică, cu toate instrumentele de ochire și de telemetrare performante
existente. Precizia de lovire este influențată de mulți factori care țin de proiectil (formă, dimensiuni,
construcție), de arma folosită (lungimea țevii, precizia de execuție), pulberea încărcăturii de azvârlire
(temperatură, forță, umiditate), precum și de factorii atmosferici (temperatură, presiune, umiditate, vânt
lateral și longitudinal). Având în vedere că la distanțe mai mari de 3000 m nu se mai pot face trageri
directe, ci se folosesc trageri indirecte (cu traiectorie înaltă), este necesar un sondaj meteo de înălțime
pentru determinarea valorilor factorilor atmosferici la înălțimea maximă de zbor a proiectilului.

Precizia unei trageri la distanța de 5000 m se consideră bună dacă proiectilul cade la distanța prevazută,
într-o suprafață de formă ovală, cu axele de ordinul 5-20 m raportate la punctul teoretic de impact.
 39

Pentru lovirea unui obiectiv de tipul unui turn la distanța de cca. 5000 m ar fi necesare câteva trageri
pentru reglarea tirului și câteva lovituri pentru atingerea obiectivului.

Toate aceste considerente mă fac să fiu sceptic referitor la veridicitatea afirmațiilor din textul lui Papiu
Ilarian, în afara cazului în care a fost vorba de o lovitură deosebit de norocoasă (dar irepetabilă).

                                                                        Octavian Giurgea, inginer proiectant, specialist în muniție și balistică

[22] N. Iorga: Cel dintâi învțător de ideal național – Gheorghe Lazăr, București, Institutul de Arte grafice C.
Sfetea, 1916

[23] N. Iorga: Gheorghe Lazăr, în volumul: Trei drame, Ed. Casa Şcoalelor, 1924

[24] Silviu Anuichi: Relații bisericești româno-sîrbe în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

[25] Maria Grancea, Emilian M. Dobrescu (coordonatori): Gheorghe Lazăr – fondator al învățământului în
limba română, Biblioteca de sociologie, Editura Sigma, 2017

[26] https://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/constantin-necula-la-coala-academic-din-avrig-ce-ne-tot-
ascundem-gheorghe-lazr-pleac-pentru-c-era-bonapartist-antimaghiar-antigerman-126678.html

[27] David Prodan: Supplex Libellus Valachorum, Editura Enciclopedică

[28] „Principiile politice germinate în mintea lui Inochentie Micu, perfectate de Supplex Libellus, nu s-au
oprit la granițele Transilvaniei. Ele trec curând Carpații. Prodigioasa viziune daco-romană din Transilvania
se întoarce în armură nouă, politică, Şcoala ardeleană, ideologia ei militantă, mobilizatoare, o
vehiculează pe întreagă aria poporului românesc. O vehiculează îndeobște profesorii transilvăneni,
Gheorghe Lazăr, seria lungă de urmași ai săi.”, în [27], p. 415.