Capitolul VII

Procedura contenciosului administrativ

Secţiunea I
Procedura administrativă prealabilă

Procedura contenciosului administrativ cuprinde două faze:

procedura administrativă prealabilă şi procedura în faţa instanţei de
judecată competente.
Pentru a se putea declanşa acţiunea în contencios, reclamantul
trebuie să facă dovadă că a îndeplinit cerinţa legii şi a respectat
procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întâi administraţiei,
autorităţii emitente şi abia după refuzul acesteia, respectiv
menţinerea actului, se poate adresa instanţei de judecată.
În acest sens, potrivit art. 5 din Legea contenciosului
administrativ, înainte de a sesiza instanţa competentă, reclamantul
trebuie să se adreseze, în termenul de 30 de zile de la data la care i s-
a comunicat actul administrativ prin care se consideră vătămat,
autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în
termen de 30 de zile (recurs graţios). Aceeaşi condiţie se cere şi în
cazurile în care autorităţile administrative au refuzat să rezolve o
cerere referitoare la un drept recunoscut de lege sau nu au dat
răspuns petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
Legea a instituit şi posibilitatea exercitării recursului ierarhic,
concomitent, la o dată ulterioară celei de formulare a recursului
graţios, ori după ce s-a primit răspuns nefavorabil din partea
autorităţii administrative emitente1.

1
Vezi L. Giurgiu, op. cit., p. 166.
108 Contenciosul administrativ

În cazul recursului ierarhic, termenul de 30 de zile prevăzut

pentru sesizarea instanţei se calculează de la comunicarea de către
autoritatea administrativă ierarhic superioară a soluţiei date
reclamaţiei.
Se poate afirma că procedura prealabilă are caracter obligatoriu,
adică instanţa de contencios administrativ va trebui să respingă
acţiunea ca fiind prematur introdusă, dacă reclamantul nu a sesizat
mai întâi autoritatea administrativă emitentă sau care trebuia să emită
actul1.
Dacă reclamaţia prealabilă la organul emitent al actului atacat în
justiţie este obligatorie, parcurgerea întregii game de organe ierarhic
superioare organului emitent al acelui act nu este obligatorie.
Răspunsul negativ sau lipsa răspunsului în termenul prevăzut de lege
din partea acelui organ sunt suficiente pentru a putea introduce
acţiunea în justiţie. Cel vătămat se va putea adresa şi organului
ierarhic superior celui emitent al actului administrativ atacat (recurs
ierarhic). În această situaţie, acţiunea în justiţie se va putea introduce
după comunicarea soluţiei date de acest organ sau în momentul
expirării termenului prevăzut de lege, în cazul în care acesta nu
rezolvă reclamaţia. După părerea profesorului Dr. Brezoianu, deşi
legislaţia actuală nu prevede obligativitatea reclamaţiei la organul
superior, aceasta ar trebui introdusă pentru o mai bună operativitate.
Astfel, cel vătămat în dreptul său nu va mai fi nevoit să se adreseze
instanţei judecătoreşti dacă organul superior va rezolva favorabil
reclamaţia.
Procedura administrativă prealabilă este necesară şi în cazul în
care cel vătămat în dreptul său printr-un act administrativ nu cere
anularea acelui act, ci numai despăgubiri pentru prejudiciul cauzat 2.
În ceea ce priveşte refuzul nejustificat de a satisface o cerere
referitoare la un drept, ca şi nerezolvarea cererii în termenul prevăzut

1
M. Preda, op. cit., p. 183.
2
Vezi I.D. Brezoianu, op. cit., p. 39.
de lege, sesizarea autorităţii administrative în cadrul procedurii
prealabile înainte de introducerea acţiunii în
 Procedura contenciosului administrativ 109

justiție nu mai este necesară. Explicaţia constă în aceea că organul

administrativ a fost sesizat în prealabil de introducerea acțiunii în
justiţie prin însăşi cererea a cărei rezolvare a fost refuzată sau nu a
fost rezolvată în termenul prevăzut de lege.
Procedura prealabilă nu se mai aplică însă acţiunilor în
contencios administrativ, introduse de prefect în urma exercitării
dreptului de control al legalităţii actelor administrative adoptate sau
emise de consiliile locale, primari şi consiliile judeţene, deoarece el
nu exercită aceste acţiuni în nume propriu, ca persoană fizică, pentru
nesocotirea unui drept subiectiv, ci ca autoritate publică pentru
apărarea unui interes public. De altfel, acesta nu este numai un drept
al prefectului, ci şi o obligaţie la care nu poate renunţa1.
Procedura prealabilă constituie o modalitate mai rapidă de
rezolvare a plângerii celui vătămat în dreptul său prin actul
administrativ atacat. Ca urmare a plângerii, organul administrativ
care a emis actul, îl poate modifica sau îl poate retrage, după caz, iar
dacă este sesizat organul ierarhic superior, acesta poate dispune
anularea actului în cauză.
Procedura administrativă prealabilă mai prezintă un avantaj
pentru reclamant, în sensul că organul administraţiei de stat emitent
al actului sau organul ierarhic superior al acestuia pot verifica şi
dispune asupra actului atacat atât în ceea ce priveşte legalitatea, cât
şi oportunitatea acestuia, în timp ce instanţele judecătoreşti nu se pot
pronunţa decât asupra legalităţii actului atacat în justiţie.
Procedura administrativă prealabilă prezintă importanță pentru
înseşi autorităţile administrative, deoarece, prin reclamația pe care o
adresează acestor autorităţi, cel vătămat în dreptul sau prin actul
atacat, organul sesizat, el însuşi, fără să mai fie necesară intervenţia
instanţelor judecătoreşti, poate adopta măsurile corespunzătoare
pentru restabilirea legalităţii încălcate prin actul administrativ
reclamat. În acest fel, organele administrației publice realizează o
importantă economie de timp, prin

1
M. Preda, op. cit., p. 184.
110 Contenciosul administrativ

evitarea recurgerii la procedura judiciară, care necesită o serie de

formalităţi şi uneori, o îndelungată perioadă de timp până la
soluţionarea litigiului1.

Secţiunea a II-a
Termenele procedurale

Rezolvarea unei cereri de către organele administraţiei publice

în cadrul procedurii administrative prealabile, implică îndeplinirea
unor formalităţi procesuale, ca, de exemplu, înregistrarea cererii,
repartizarea acesteia la compartimentul competent să o rezolve,
diverse verificări de acte, avize, referate.
În ceea ce priveşte reclamaţiile, termenul de rezolvare a acestora
este diferit, în funcţie de organul căruia i-a fost adrasată reclamaţia.
Astfel, termenul este de 20 de zile în cazul organelor administrative
comunale, orăşeneşti, municipale, ale sectoarelor din Bucureşti, 30
de zile în cazul organelor de la nivel de judeţ şi al municipiului
Bucureşti, 40 de zile pentru organele centrale. Termenele pot fi
prelungite dacă rezolvarea plângerii necesită cercetări, dar nu mai
mult de 6 luni de la data comunicării actului contestat.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990, „înainte de a sesiza instanţa
competentă, reclamantul trebuie, mai întâi, să se adreseze, în termen
de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat actul administrativ
prin care se consideră vătămat, autorității administrative emitente,
care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la
primire (recurs graţios). Aceeaşi condiţie se cere şi în cazurile în care
autorităţile administrative au refuzat să rezolve o cerere referitoare la
un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde petiţionarului
în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective.
După folosirea recursului administrativ, dacă cel vătămat nu este
mulţumit de răspunsul primit, sau dacă organul sesizat cu

1
Vezi D. Brezoianu, op. cit., p. 39.
 Procedura contenciosului administrativ 111

acel recurs nu rezolvă reclamația în termenul stabilit de lege,

petiționarul se poate adresa instanței judecătorești în termen de 30 de
zile de la data primirii răspunsului la contestație ori de la îndeplinirea
termenului în cadrul căruia organul sesizat cu reclamația avea
obligația legală să o rezolve.
Dacă persoana nemulțumită de răspunsul primit sau de faptul că
nu a primit nici un răspuns la petiția sa se adresează și organului
ierarhic superior celui sesizat anterior, termenul pentru ca
reclamantul să introducă acțiunea în justiție începe să curgă de la
data când petiționarul a primit răspuns la recursul său ierarhic sau ar
fi trebuit să-l primească, potrivit legii.
Dacă reclamația adresată organului emitent al actului atacat
trebuie înregistrată în termen de 30 de zile de la comunicarea acelui
act în ceea ce privește recursul ierarhic împotriva soluției date de
organul emitent al actului nu se prevede nici un termen. În ceea ce
privește recursul la organul ierarhic superior, acest termen limită ar
trebui să fie de 30 de zile din momentul primirii răspunsului. În
susținerea acestei opinii trebuie arătat că termenul de 30 de zile
pentru introducerea recursului administrativ este un termen de
decădere1. Totuși, nu se poate concepe că reclamantul să fie decăzut
dintr-un drept al său pe motiv că nu l-a exercitat într-un anumit
termen, atâta timp cât acest termen nu este prevăzut printr-o
dispoziție expresă a legii.
Cu toate acestea, recursul ierarhic la organul superior celui
emitent nu poate fi introdus nu mai târziu de 1 an de la data
comunicării actului administrativ în cauză. Termenul de 1 an fiind și
el un termen de decădere, depășirea lui duce în mod automat la
respingerea acțiunii de către instanța judecătorească.î
Din coroborarea alin. (2) și ultim al art. 5, rezultă că, în timp ce
termenul de un an – prevăzut în ultimul alineat – este un termen de
decădere, după expirarea căruia nu se mai poate cere anularea unui
act administrativ ilegal și nici obligarea unei

1
Vezi R. Gherghinescu, Reclamația prealabilă obligatorie la organul administrativ
care a emis actul ilegal, Revista Română de Drept, nr. 4/1969, p. 98.
112 Contenciosul administrativ

autorităţi administrative de a-i rezolva o cerere referitoare la un drept

recunoscut de lege, termenul de 30 de zile de sesizare a instanţei –
prevăzut de alin. (2) – este un termen de prescripţie, neavând aceeaşi
sancţiune în caz de nerespectare.
Aşa încât, în situaţia depăşirii acestor termene, nu se poate
solicita repunerea în termen, ca în cazul altor litigii1.
Termenele de 30 de zile şi de un an se calculează pe zile libere,
neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit.
Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii
următoare, iar termenele stabilite pe an, săptămâni sau luni se
sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de
plecare. Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau
când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul zilei de
lucru următoare.

Secţiunea a III-a
Desfăşurarea procesului

1. Procedura în faţa instanţelor judecătoreşti

Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu

introducerea acţiunii în contencios administrativ. Astfel, dacă
petiţionarul nu este mulţumit de modul cum a fost rezolvată cererea
sa de către organul administraţiei publice, după consumarea
procedurii administrative prealabile, se poate adresa instanţei
judecătoreşti, respectiv tribunalului judeţean sau al municipiului
Bucureşti, ori, după caz, curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi
are domiciliul sau sediul reclamantul.
Pentru soluţionarea litigiilor în condiţiile Legii contenciosului
administrativ, au fost înfiinţate la Curtea Supremă de Justiţie, la
curţile de apel, precum şi tribunalele judeţene şi al municipiului
Bucureşti, secţii de contencios administrativ2.

1
Vezi I. Negoiță, op. cit., p. 360.
2
Vezi D. Brezoianu, op. cit., p. 42.
 Procedura contenciosului administrativ 113

Pentru introducerea acţiunii, trebuie avute în vedere şi

prevederile alin. ultim al art. 5, potrivit cărora „în toate cazurile
introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un
an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se
cere”, termenul de un an fiind un termen de decădere, după expirarea
căruia nu se mai poate cere anularea unui act administrativ ilegal şi
nici obligarea unei autorităţi administrative de a-i rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege1.
Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată şi
împotriva funcţionarului autorităţii pârâte, care a elaborat actul sau
care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, atunci când se
solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru
întârziere, persoana respectivă putând fi obligată la plată solidar cu
autoritatea respectivă. La cererea funcţionarului, poate fi chemat în
garanţie superiorul său ierarhic de la care a primit ordin să semneze
actul administrativ contestat în justiţie.
Din expresia legiuitorului se desprinde concluzia că instanţa nu
este ţinută să-l oblige la plată şi pe funcţionarul chemat în judecată,
ci rămâne la aprecierea ei să-l oblige sau nu la plata de daune
cuvenite reclamantului, solidar cu autoritatea administrativă al cărei
funcţionar este.
În opinia dr. V. Prisăcaru, această obligare la daune nu ar trebui
să fie facultativă, deoarece activitatea administrativă se realizează cu
funcţionarii acestor autorităţi şi de modul în care aceştia îşi exercită
atribuţiile ce le revin depinde autoritatea actelor administrative de
autoritate precum şi rezolvarea în termenul prevăzut de lege a
cererilor referitoare la un drept recunoscut de lege.
Potrivit prevederilor art. 8, reclamantul va depune o dată cu
acţiunea, actul administrativ pe care îl atacă sau după caz, răspunsul
autorităţii administrative prin care i se comunică refuzul rezolvării
cererii sale privind un drept recunoscut de lege 2. În situaţia în care
reclamantul nu a primit nici un răspuns, în legă-

1
M. Preda, op. cit., p. 184.
2
V. Prisăcaru, op. cit., p. 340.
114 Contenciosul administrativ

tură cu cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată de

reclamant pentru conformitate cu originalul.
Acţiunea va trebui să cuprindă elementele de identificare a
părţilor conflictului juridic – numele şi prenumele sau denumirea
reclamantului, denumirea pârâtului şi obiectul cererii – anularea unui
act, obligarea la rezolvarea unei cereri și plata de despăgubiri,
arătarea motivelor de fapt şi de drept, a dovezilor pe care se sprijină
fiecare capăt de cerere.
Cererea trebuie semnată de reclamant, iar în cazul în care
cererea este făcută prin mandatar se va alătura procura în original sau
copie legalizată. Când dovada se face prin înscrisuri se vor alătura
cererii atâtea copii câţi pârâţi sunt şi o copie pentru instanţă, iar când
dovada se face prin martori, se va alătura numele şi domiciliul sau
reşedinţa martorilor.
Acţiunile introduse în temeiul acestei legi sunt supuse taxelor de
timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru1. Ultima actualizare a taxelor de timbru s-a realizat prin H.G.
nr. 1278/2002. Astfel, cererea pentru anularea actului sau, după caz,
recunoaşterea dreptului pretins, precum; şi pentru eliberarea unui
certificat, unei adeverinţe sau oricărui alt înscris este supusă unei
taxe fixe de 30.000 lei, iar cererea cu caracter patrimonial, prin care
se solicită şi repararea pagubelor suferite, unei taxe de 10% din
valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 300.000 lei.
Atât prof. V. Prisăcaru cât şi prof. M. Preda subliniază, în
legătură cu sesizarea instanţelor de contencios administrativ, că deşi
se constată o practică potrivit căreia aceste instanţe pot fi sesizate şi
prin declinare de competenţă, acest mod de sesizare poate avea loc
numai în cazurile în care declinarea competenței se face între două
instanţe de contencios administrativ şi nu de către o judecătorie sau
prin regulator de competenţă, când instanţa sesizată este o
judecătorie.
Cei doi autori ajung la această concluzie, având în vedere că
pentru sesizarea instanţelor de contencios administrativ, legea

1
Publicată în M. Of. P. I, nr. 173/29.07.1997.
prevede obligativitatea „procedurii prealabile”, neîndeplinirea
acesteia constituind un fine de neprimire.
 Procedura contenciosului administrativ
115

Astfel, dacă instanţa de contencios administrativ ar fi sesizată de

o judecătorie (care nu are nici o competenţă în materie) ori i s-ar
stabili competenţa, ea nu ar mai avea posibilitatea să analizeze mai
înainte respectarea dispoziţiilor legale privind îndeplinirea procedurii
prealabile.
Într-un caz, o persoană fizică a cerut unei judecătorii ca, pe calea
contenciosului administrativ, să anuleze un act al prefectului prin
care i s-a atribuit o suprafaţă de teren şi să-l oblige la atribuirea unei
suprafeţe mai mari. Judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea
tribunalului judeţean, ca instanţă de contencios administrativ. La
rândul său, tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea curţii de
apel, întrucât actul a cărui anulare se cere este un act al prefectului.
Soluţionând cauza, curtea de apel a respins acţiunea, iar recursul
declarat la Curtea Supremă de Justiţie a fost, de asemenea, respins
(decizia nr. 82/1994 a Curţii Supreme de Justiţie).
În mod normal, introducerea acţiunii nu suspendă executarea
actului administrativ contestat. Totuşi, în cazuri bine justificate şi
pentru a preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate
cere – potrivit art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege, prin acţiune sau
separat, dar concomitent cu aceasta, instanţei să dispună suspendarea
executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii. În cazul
acţiunilor introduse de prefectul judeţului, în temeiul art. 111 din
Legea nr. 69/1991, actul administrativ atacat este suspendat de drept.
După primirea acţiunii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va
putea cere autorităţii administrative al cărei act este atacat să-i
comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentație
care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare
pentru soluţionarea cauzei. Astfel, dacă autoritatea administrativă
[alin. (3) nu trimite, în termenul cerut de instanţă, lucrările cerute,
conducătorul acesteia va fi obligat să plătească statului o amendă
pentru fiecare zi de întârziere nejustificată1.

1
M. Preda, op. cit., p. 186.
116 Contenciosul administrativ

La termenul fixat şi comunicat părţilor prin citaţiile transmise,

potrivit art. 10 alin. (1), instanţa judecă de urgenţă acţiunea în
şedinţă publică în complet stabilit de lege.
În art. 11 alin. (1) se precizează că „instanţa este competentă să
se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii”,
cu toate că operaţiunile nu produc prin ele însele efecte juridice.
Acest drept s-a acordat, avându-se în vedere că legalitatea acestora
face parte integrantă din legalitatea actelor administrative de
autoritate, astfel încât, dacă actele pregătitoare sunt legale, atunci şi
actul administrativ adoptat sau emis în baza lor va fi legal şi invers” 1.
Cu toate că, după cum prevede art. 12, contenciosul nostru este
un contencios de plină jurisdicţie, în cazul în care cel vătămat a cerut
numai anularea actului administrativ, fără a cere, în acelaşi timp, prin
aceeaşi acţiune – şi despăgubiri pentru că întinderea pagubei nu-i era
cunoscută la data judecării acţiunii de anulare, el (reclamantul) va
avea dreptul la o acţiune separată. În acest caz, termenul de
prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data de la care a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.
În acest caz, competentă va fi instanţa de contencios
administrativ sau instanţa de drept comun, aceasta din urmă
neputându-şi declina competenţa în favoarea primei instanțe.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru introducerea
acestor acţiuni, acesta este de trei ani prevăzut de decretul nr.
167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.
În afara acestor prevederi speciale cuprinse în Legea nr.
29/1990, este de reținut că tuturor acestor cauze li se aplică și
regulile cuprinse în Codul de procedură civilă.

2. Hotărârea judecătorească

Controlul pe care îl exercită instanţele judecătoreşti asupra

activităţii autorităţilor administrative, în baza Legii contenciosului

1
M. Preda, op. cit., p. 187.
 Procedura contenciosului administrativ
117

administrativ, este un control de plină jurisdicţie. În aceste condiții

instanţele judecătoreşti pot să adopte orice măsură, având drept scop
restabilirea legalităţii încălcate, precum şi aplicarea de sancţiuni
constând în acordarea de despăgubiri celor care au suferit prejudicii
ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale, prin emiterea de acte
administrative ilegale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990,
reclamantul poate cere instanţei judecătoreşti competente, atunci
când se consideră vătămat în drepturile sale printr-un act
administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei pretenţii juridice,
rezolvarea cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, anularea
actului respectiv, recunoaşterea dreptului pretins și repararea pagubei
ce i-a fost cauzată.
Urmează de aici că instanţa de judecată va avea de cercetat
existenţa dreptului subiectiv care aparţine reclamantului şi
ilegalitatea actului administrativ prin care i se încalcă acest drept.
Constatând existenţa acestor două elemente în practicaua
hotărârii, instanţa de judecată, potrivit Legii nr. 29/1990, va putea
decide anularea actului şi repunerea în drepturi a reclamantului. În
acest fel, suntem în faţa unui contencios de plină jurisdicţie şi de
anulare, instanţa judecătorească având o competenţă deosebit de
largă în controlul legalităţii actelor administrative, net superioară faţă
de reglementările Legii nr. 1/1967, şi chiar faţă de cele cuprinse în
legea contenciosului administrativ din 1925.
O primă măsură pe care o poate adopta instanţa judecătorească
sesizată cu verificarea legalităţii unui act administrativ, este ca la
cererea reclamantului, în cazul în care constată că este întemeiată, să
dispună anularea actului administrativ. Potrivit Legii nr. 29/1990,
instanţa judecătorească poate dispune fie anularea totală, fie anularea
parţială a actului atacat.
Pentru ca anularea actului să fie totală este necesar ca toate
prevederile sale să fie ilegale. În situaţia în care ilegalitatea nu
afectează decât unele dispoziţii ale actului atacat, anularea se va
produce doar asupra dispoziţiilor respective, celelalte prevederi ale
actului continuând să producă efecte juridice.
118 Contenciosul administrativ

Totuşi, un act administrativ nu este susceptibil de anulare

parţială decât în cazul în care dispoziţia ilegală din conţinutul acelui
act poate fi detaşată de celelalte dispoziţii ale acestuia. În situația în
care această detaşare nu este posibilă, existând o indisolubilă
legătură între dispoziţiile legale şi cele ilegale, într-un astfel de caz,
actul administrativ va trebui anulat în totalitatea lui. După părerea
prof. Dumitru Brezoianu, anularea parţială nu înseamnă şi dreptul
pentru instanţa judecătorească de a schimba ceva din conţinutul
actului supus controlului judecătoresc, instanţa având dreptul doar de
a suprima dispoziţiile ilegale ale actului.
Modificarea unui act administrativ de către instanţa
judecătorească ar însemna substituirea acesteia organului
administraţiei publice care a emis acel act, aceasta însemnând o
atingere adusă principiului separaţiei puterilor în stat1.
În afară de anularea actului, reclamantul poate cere instanţei
judecătoreşti să constate că organul administraţiei de stat a refuzat în
mod nejustificat de a satisface o pretenţie juridică a acestuia,
încălcându-se în felul acesta un drept subiectiv al reclamantului pe
care organul pârât în proces era obligat să-l, respecte. Scopul urmărit
de legislaţia în domeniul contenciosului administrativ a fost de a se
pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti o cale procedurală de a
înlătura pasivitatea autorităţilor administrative şi de a le obliga să se
pronunţe asupra cererilor ce le sunt adresate.
Astfel, reclamantul poate cere instanţei să oblige autoritatea
administrativă în cauză, să emită un act administrativ, să elibereze o
adeverinţă, un certificat sau orice alt înscris la care reclamantul are
dreptul.
În situaţia refuzului de a rezolva o cerere, sau a nerezolvării ei în
termenul prevăzut de lege, nu mai este necesară procedura
administrativă prealabilă, deoarece reclamantul s-a adresat anterior
organului chemat în judecată şi nu ar mai avea rost o nouă cerere2.

1
Vezi V. și M. Anghene, op. cit., p. 85.
2
Vezi V. și M. Lepădătescu, op. cit., p. 22.
 Procedura contenciosului administrativ
119

Atunci când obligă organul administrativ pârât în proces de a

emite un înscris, instanţa judecătorească poate dispune şi acordarea
de despăgubiri, în cazul în care constată că întârzierea intervenită în
emiterea actului administrativ, precum şi îndeplinirea sau
neîndeplinirea oricărei alte activităţi de către organul pârât a cauzat
reclamantului un prejudiciu.
Totuşi, instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul
actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să
rezolve cererea, în cazul în care s-ar recunoaşte acest drept
instanţelor, ar însemna că s-ar încălca principiul separaţiei puterilor
în stat. Putem spune că scopul urmărit de legislaţia în domeniul
contenciosului administrativ a fost de a pune la dispoziţia instanţelor
judecătoreşti o cale procedurală de a înlătura pasivitatea autorităţilor
administrative şi de a le obliga să se pronunţe asupra cererilor ce le
sunt adresate.
Reclamantul are dreptul de a cere ca instanţa judecătorească să
oblige organul administraţiei publice, să-l despăgubească pentru
daunele pe care i le-a produs actul administrativ atacat în justiţie.
Instanţa judecătorească poate să acorde despăgubiri o dată cu
anularea actului administrativ, dar poate să acorde numai
despăgubiri, fără a dispune anularea actului producător de prejudicii,
în funcţie de ceea ce pretinde reclamantul în cererea adresată
instanţei.
În concluzie, instanţa judecătorească poate adopta, prin
hotărârea sa, următoarele măsuri (în raport cu obiectul cererii de
chemare în judecată):
a. anularea totală sau parţială a actului atacat în justiţie şi
obligarea organului administraţiei de stat (pârât în proces), de a
emite un nou act, legal;
b. obligarea organului administraţiei publice de a emite un act
administrativ, în cazul care a refuzat reclamantului această cerere ori
de a elibera un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris;
 c. obligarea autorităţii administrative de a întreprinde orice altă
măsură necesară pentru înlăturarea încălcării dreptului recunoscut de
lege reclamantului;
120 Contenciosul administrativ

d. anularea actului administrativ atacat în justiţie şi acordarea

despăgubirilor cerute de reclamant pentru prejudiciul cauzat prin
acel act (daune materiale şi morale);
e. acordarea de despăgubiri, fără anularea actului, fie datorită
faptului că actul în cauză şi-a produs efectele, fie fiindcă la data
procesului în anulare nu era cunoscută întinderea prejudiciului
cauzat prin acel act.

3. Căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate

de instanţele de contencios administrativ

„Căile de atac sunt mijloacele procedurale prin care se poate

obţine anularea sau reformarea totală sau parţială a unei hotărâri date
de instanţa de judecată. Ele au rolul unui remediu contra eventualelor
erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra
injustiţiei”1.
În procedura contenciosului administrativ nu sunt prevăzute căi
ordinare de atac împotriva sentinţelor pronunţate în prima instanţă, ci
numai căi extraordinare.
1. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, sentinţa
instanţei, prin care s-a soluţionat acţiunea, poate fi atacată cu recurs
în termen de 15 zile de la comunicare. În temeiul acestui articol şi
potrivit prevederilor art. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă,
curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva sentinţelor
pronunţate de tribunal, iar Curtea Supremă de Justiţie judecă
recursurile declarate împotriva sentinţelor curţilor de apel,
pronunţate în litigiile de contencios administrativ.
Cererea de recurs, după cum prevede art. 302 din Codul de
procedură civilă, se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub
pedeapsa nulităţii, care o înaintează, împreună cu dosarul cauzei,
instanţei de recurs competente, respectiv curţii de apel sau Curţii
Supreme de Justiţie, după caz. Cererea de recurs trebuie să cuprindă

1
Vezi G. Boroi, Drept procesual civil, vol. II, București, 1993, p. 3.
următoarele elemente: numele şi domiciliul sau sediul părţilor;
hotărârea care se atacă, individua-
 Procedura contenciosului administrativ 121

lizată prin arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărului şi datei

pronunţării, numărului dosarului; motivele de recurs, indicarea
înscrisurilor noi; semnătura. Motivarea recursului se poate face în
termen de 15 zile de la comunicarea motivării hotărârii. Motivele de
ordine publică pot fi invocate şi de instanţa de recurs, caz în care vor
fi puse în dezbaterea părţilor. Indicarea greşită a motivelor de recurs
nu va atrage nulitatea acestuia, în schimb el va fi nul dacă nu va fi
motivat în termen1.
Cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii, va trebui timbrată,
taxa de timbru fiind de 50% din taxa ce s-ar plăti pentru cererea de
chemare în judecată.
Într-un recurs introdus în termen, motivele de recurs au fost
depuse cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 din
Codul de procedură civilă şi art. 14 din Legea nr. 29/1990.
Procedând la verificarea din oficiu a hotărârii şi constatând
legalitatea şi temeinicia acesteia, Secţia de contencios administrativ a
Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 48/1993 a respins
recursul declarat.
În legătură cu efectele recursului judecat de curţile de apel este
de reţinut că, în caz de casare, acestea vor rejudeca pricina în fond.
În cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat
procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori judecarea s-a făcut în
lipsa părţii care a nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi
dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, va trimite cauza
spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei
instanţe de acelaşi grad. În cazul casării pentru lipsă de competenţă,
cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului
cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii2.
În conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă
instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze
pricina în prima instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va
soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

1
Vezi Gh. T. Zaharia, op. cit., p. 447.
2
M. Preda, op. cit., p. 188.
122 Contenciosul administrativ

În legătură cu efectele recursului judecat de Curtea Supremă de

Justiţie, legea prevede că acesta, în caz de casare, trimite cauza spre
o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată, altei
instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazurilor casării pentru lipsa de
competenţă, când va trimite cauza instanţei competente sau altui
organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii.
Soluţionând un recurs ce nu a fost timbrat, Secţia de contencios
administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 26/1993 a
reţinut că, întrucât recurentul, legal citat cu menţiunea timbrării, nu
s-a conformat dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 29/9190, raportat la
art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1.295/1990, recursul a
fost anulat ca netimbrat.
2. În privinţa căilor extraordinare de atac în materie de
contencios administrativ, trebuie să avem în vedere că dispoziţiile
Legii nr. 29/1990 se completează cu prevederile Codului de
procedură civilă. Astfel, împotriva hotărârilor de contencios
administrativ rămase definitive se pot folosi în condiţiile legii, şi
următoarele căi extraordinare de atac: contestaţia în anulare,
revizuirea hotărârii; recursul în interesul legii şi recursul în anulare.
O primă menţiune este aceea că revizuirea hotărârii şi
contestaţia în anulare, se judecă de către instanţa care a pronunţat
hotărârea rămasă definitivă, iar aceste căi extraordinare se pot
formula numai pentru motive expres prevăzute în cod.
Recursul în interesul legii şi recursul în anulare se judecă numai
de către Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de
Justiţie, la sesizarea procurorului general sau a ministrului justiţiei,
prin intermediul procurorului general.
Art. 317 C. proc. civ. prevede că hotărârile irevocabile pot fi
atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele mai jos arătate,
numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului
sau recursului:
1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a
judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea
dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
 Procedura contenciosului administrativ
123

Totuşi, după cum prevede ultimul alineat al aceluiaşi articol,

contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul
când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar
instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau
dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Contestaţia în anulare se poate formula, după cum prevede art.
318 din Codul de procedură civilă, şi împotriva hotărârilor instanței
de recurs, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale,
sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în
parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de
casare.
Astfel, într-o contestaţie în anulare, introdusă pentru retractarea
unei decizii a Secţiei de contencios administrativ a Curţii Supreme
de Justiţie, contestatorul a susţinut că hotărârea a cărei retractare o
solicită este rezultatul unor greşeli materiale evidente.
Soluţionând contestaţia în anulare, Secţia de contencios
administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, prin decizia nr. 64/1993 a
reţinut că, din verificarea actelor ataşate la dosar şi a hotărârilor
pronunţate nu rezultă că decizia conţine vreo eroare materială şi a
respins contestaţia în anulare.
Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 319 din C. proc. civ., se
poate recurge la această cale extraordinară de atac înainte de
începerea executării şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului
act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la
îndeplinire pe calea executării silite, contestaţia poate fi introdusă în
termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de
hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
irevocabilă. Hotărârea dată în contestaţie, prevede art. 320 alin. (3),
este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.
În ceea ce priveşte calea extraordinară de atac a revizuirii
hotărârii, rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare,
precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci când
evocă fondul, aceasta se poate cere în următoarele cazuri (art. 322-
328):
124 Contenciosul administrativ

1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu

se pot duce la îndeplinire;
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau
nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-
a cerut;
3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la
judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiue privitoare la
pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat
fals, în cursul sau în urma judecăţii;
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă
s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care ea s-a
întemeiat;
6. dacă statul sau alte persoane de drept public sau de utilitate
publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă sau consiliu
judiciar nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei
însărcinaţi să-i apere;
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de
acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între
aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate;
8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa sa.
Termenul de revizuire este de o lună, cu unele excepţii, asa cum
este situaţia prevăzută de pct. 8 al art. 322, în care termenul este de
15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării.
Calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii este
prevăzută de art. 329 din Codul de procedură civilă și poate fi
folosită numai de procurorul general direct sau de ministrul justiţiei
prin procurorul general, având ca obiect solicitarea adresată Curţii
Supreme de Justiţie de a se pronunţa asupra unor chestiuni de drept
care au primit o soluţionare diferită din parte instanţelor
judecătoreşti, în vederea asigurării unei interpretări şi aplicări unitare
a legii în întreaga ţară.
 Procedura contenciosului administrativ
125

Deciziile prin care se soluţionează sesizările, prevede alin. (2) al

aceluiaşi articol, se pronunţă de secţiile unite şi se publică în
Monitorul Oficial, iar potrivit alin. (3), soluţiile se pronunţă numai în
interesul legii, nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe.
În art. 330 din Codul de procedură civilă se prevede că
procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei,
poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie,
hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile judecătoreşti;
2. când s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o
soluţionare greşită a cauzei pe fond, printr-o hotărâre rămasă
irevocabilă, în urma epuizării căilor de atac prevăzute de lege;
3. când s-au săvârşit infracţiuni de către judecători în legătură cu
hotărârea pronunţată.
4. când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o
încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi faptul că
partea, potrivit legii române poate obţine o reparaţie, cel puţin
parțială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română.
Recursul în anulare poate fi declarat în termen de 6 luni, care
curge de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, de la data când
hotărârea de condamnare a rămas definitivă, respectiv de la data
comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, către
statul român şi se judecă de Curtea Supremă de Justiţie. Potrivit
prevederilor art. 3302 alin. (1), instanţa poate dispune suspendarea
executării hotărârilor judecătoreşti, după introducerea recursului în
anulare, iar conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, după
introducerea recursului în anulare, cererea de suspendare se poate
soluţiona şi înainte de primul termen de judecată, în camera de
consiliu, cu citarea părţilor şi concluziile procurorului.

4. Executarea hotărârilor pronunţate de instanţele

de contencios administrativ
 După rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta este susceptibilă
de executare. Executarea hotărârilor se realizează prin
126 Contenciosul administrativ

aplicarea prevederilor art. 16, alin. (1) din Legea nr. 29/1990, potrivit
cărora, în urma admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este
obligată să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să
elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Executarea
hotărârii definitive şi irevocabile, se va face în termenul prevăzut în
cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile
de la data rămânerii definitive irevocabile a hotărârii1. Legea prevede
şi sancţiunea amenzii pentru fiecare zi de întârziere în sarcina
conducătorului administraţiei pârâte, reclamantul având în plus şi
dreptul de a pretinde tribunalului daune pentru întârzierea executării.
La cererea reclamantului privind aplicarea amenzii şi acordarea
de daune, instanţa hotărăşte în camera de consiliu de urgenţă, cu
citarea părţilor, fără plata vreunei taxe de timbru. Hotărârile
pronunţate în aceste cazuri sunt definitive şi executorii2.
În cazul în care hotărârea instanţei de contencios administrativ
nu este executată din cauza altor funcţionari şi nu a conducătorului
autorităţii administrative, acesta poate, după cum prevede alin. (3) al
aceluiaşi articol, să se îndrepte cu acţiunea împotriva celor vinovaţi
de neexecutarea hotărârii instanţei de contencios administrativ,
potrivit dreptului comun.
În ceea ce priveşte executarea hotărârilor în partea referitoare la
suportarea daunelor materiale şi morale ce au fost cauzate celui
vătămat în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act
administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi
administrative de a-i rezolva cererea, se vor aplica regulile de
procedură a executării silite, prevăzute de Codul de procedură civilă.
Hotărârile instanţelor de contencios administrativ, prin care s-a
anulat în tot sau în parte un act administrativ sau prin care s-a obligat
o autoritate administrativă să emită un act administrativ sau să
elibereze o adeverinţă nu vor fi învestite cu formulă executorie,
caracterul executoriu fiind asigurat de dispoziţiile art. 16 alin. (2).

1
Vezi V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, op. cit., p. 351.
2
M. Preda, op. cit., p. 191.
 Procedura contenciosului administrativ
127

Hotărârile instanţelor de contencios administrativ, prin care s-au

luat una sau mai multe din măsurile prevăzute la alin. (1) al art. 11
dar prin care s-a admis, potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi
articol, şi capătul de cerere referitor la daunele materiale și morale,
vor fi învestite cu formula executorie pentru asigurarea executării
silite – în cazul neexecutării de bună-voie a părţii finale a hotărârii.
Dacă cererea pentru acordarea de daune s-a introdus ulterior
acţiunii pentru anularea actului administrativ sau pentru obligarea
autorităţii administrative la emiterea unui act administrativ sau a
oricărui alt înscris, hotărârea de obligare la daune va fi învestită cu
formulă executorie.

5. Soluţionarea de către instanţele de contencios

administrativ şi a altor cauze

În mod normal, prin soluţionarea de către instanţele de

contencios administrativ, a unor conflicte juridice, înţelegem
competența anumitor categorii de instanţe judecătoreşti, stabilite prin
lege, de soluţionare a litigiilor apărute între persoanele fizice sau
juridice care se consideră vătămate în drepturile lor, recunoscute de
lege printr-un act administrativ de autoritate, sau prin refuzul
nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva cererile
referitoare la un drept recunoscut de lege de a emite un act
administrativ ori de a elibera un certificat, o adeverinţă sau orice alt
înscris.
Aceasta înseamnă că, cel mai frecvent, calitatea de reclamant în
aceste cauze o au particularii, persoane fizice sau juridice, serviciul
public fiind pârâtul.
Sunt însă şi situaţii în care calitatea de reclamant nu o mai are un
particular, ci o autoritate publică – prefectul – căreia legea îi conferă
dreptul de a se adresa instanţelor de contencios administrativ, contra
unor acte administrative pe care le consideră ilegale, solicitând
anularea ori modificarea lor.
 Prin dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 22 pct. 4,
prefectul poate ataca, în faţa instanţelor de contencios adminis-
128 Contenciosul administrativ

trativ, un act al consiliului judeţean, al celui local şi al primarului, în

cazul în care îl consideră ilegal1.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile din Legea
administraţiei publice locale nr. 69/1991, în exercitarea controlului
cu privire la legalitatea actelor adoptate sau emise de autorităţile
administraţiei publice locale sau judeţene, prefectul poate ataca, în
faţa instanţelor de contencios administrativ, actele acestora, precum
şi pe cele ale preşedintelui consiliului judeţean, cu excepţia celor de
gestiune curentă, dacă le consideră ilegale2. Legea stabileşte şi un
termen în care prefectul trebuit să atace actul ilegal, care este de 30
de zile de la data comunicării actului.
Controlul de legalitate exercitat de prefect se realizează în
virtutea şi în contextul uneia din principalele atribuţii ce revin
prefectului în calitate de reprezentant al Guvernului şi anume aceea a
asigurării realizării „intereselor naţionale, a respectării legilor și a
ordinii publice” [art. 100 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 69/1991]. El
are o importanţă deosebită, deoarece constituie un instrument al
aplicării principiului legalităţii.
Controlul exercitat de prefect asupra actelor administraţiei
publice locale şi judeţene, în absenţa unor raporturi ierarhice de
subordonare, nu poate fi conceput decât ca fiind un control de
legalitate, acesta având drept obiect verificarea conformităţii actelor
administrative cu conţinutul legii şi al altor acte administrative 3.
În alte cazuri, legea conferă celor interesaţi dreptul de a ataca la
instanţa de contencios administrativ ordinul prefectului, dacă
apreciază că acesta este emis cu încălcarea drepturilor ce le-au fost
recunoscute de lege. Un asemenea caz este şi cel al primarului ce a
fost suspendat din funcţie din ordinul prefectului
Competenţa instanţelor de contencios administrativ în judecarea
unor cauze este reglementată şi în alte legi. Astfel, potrivit

1
Vezi Gh. T. Zaharia, op. cit., p. 451.
2
M. Preda, op. cit., p. 192.
3
E. Popa, Controlul de legalitate exercitat de prefect, Revista Dreptul nr. 4/1992.
 Procedura contenciosului administrativ
129

art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/20021, deciziile luate de

Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pot fi atacate
la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii, în termen de 15
zile de la comunicare.
Un alt caz este şi cel al Legii nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, potrivit căreia contestaţiile
împotriva hotărârilor comisiilor constituite în acest scop se rezolvă
tot de către instanţele de contencios administrativ. Potrivit
prevederilor acestei legi, instanţele competente sunt curţile de apel în
raza cărora se află imobilele expropriate, instituind prin aceasta o
excepţie de la regula generală, stabilită de art. 6 din Legea nr.
29/1990, potrivit căreia instanţa competentă este cea de la domiciliul
sau sediul reclamantului.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 53/1992 privind protecţia socială
persoanelor handicapate, deciziile emise în condiţiile alin. (3) al
aceluiaşi articol pot fi atacate potrivit Legii contenciosului
administrativ.
Conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 61/1993, privind
alocaţiile de stat pentru copii, contestaţiile formulate împotriva
modului de stabilire şi de plată a alocaţiei de stat pentru copii se
soluționează potrivit Legii contenciosului administrativ. Faţă de
toate dezvoltările de mai sus, s-a susţinut necesitatea elaborării unei
noi legi a contenciosului administrativ, sau cel puţin modificarea
actualei legi. Astfel, potrivit legii contenciosului administrativ, prin
noţiunea de contencios administrativ ar trebui avut în vedere că orice
persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile
sale prin acte administrative de autoritate ilegale sau prin refuzul
nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea
referitoare la un drept recunoscut de le, ar putea să se adreseze
instanţelor de contencios administrativ, pentru anularea actului şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Dar faţă de acestea, s-a
observat că noţiunea de contencios administrativ nu se poate reduce

1
Publicată în M. Of. P. I, nr. 534/22.07.2002.
numai la aceste conflicte juridice, astfel încât Legea nr. 29/1990 ar
trebui modificată sau completată2.

2
Vezi V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, op. cit., p. 365.