Cuvânt înainte

M-am născut în februarie 1955, în oraşul Iaşi, pe strada

Smârdan. Părinții mei locuiau în chirie într-o casă care
aparținea doamnei Natalia Munteanu, căreia în copilărie eu
îi spuneam “buna” şi care nu auzea bine deoarece, în timpul
războiului, o bombă i-a distrus o parte din casă iar zgomotul
exploziei i-a spart timpanele. Casa aceea era localizată
exact pe locul actualului depozit de medicamente şi inițial
avusese poarta la strada Muzicii nr.5, stradă de mahala cam
cum ar fi în spatele depozitului de medicamente. Poarta
aceea era blocată iar ieşirea din curte se făcea pe poarta
dinspre strada Smârdan, pe lângă casa familiei Grechi şi de-
a latul unui tăpşan dreptunghiular pe care fusese probabil o casă, dărâmată de
bombardamente. Pe latura de est, pe lungimea gardului, curtea casei era
despărțită de vecin printr-o potecă (trecătoare) îngustă care făcea legătura
între strada Muzicii şi strada Smârdan. Acea potecă era atât de îngustă încât,
printre cele două garduri înalte, un om mai voinic nu putea trece mergând drept
cu pieptul înainte; trebuia să te răsuceşti ca să poți înainta.

Casa “bunei” era una clasic moldovenească, un cerdac cu o portiță, o uşă, un

hol în mijlocul casei şi două camere de-o parte şi de alta a holului. Familia
noastra stătea în camera din partea stângă a
casei. În cameră aveam un şifonier cu trei uşi
şi vitrină la mijloc, un pat mare cu servantă şi
vitrină cu geamuri glisante pentru bibelouri, un pătuț cu zăbrele pentru
mine şi apoi fratele meu, o masă, un ceas de masă cu cifre din fosfor
la care mă uitam noaptea intrigat şi o oglindă înaltă cu noptiere, care
stătea în spatele uşii. Mai era soba de teracotă pentru încălzit, două
scaune parcă, olița de noapte, un lighean….. În curte era o bucătărie
şi încă un fel de magazie, lipită de casă. Mai era o gradină de
zarzavaturi, îngrădită; în fundul acestei grădini era un scrânciob şi wc-
ul; până la wc ajungeam călcând pe o cărare din pietre mari plate. Ţin
minte că t aticu’ a construit în acest spațiu şi o hulubărie mare, pe
patru stâlpi, cu multe găuri rotunde pentru
mulți porumbei; urcam în hulubărie pe o
scară şi mă uitam la puişorii de porumbel.
Când intrai în curte, la dreapta, la gardul
dinspre tăpşan, era cotețul câinelui, un fel
de beci, un zarzăr, bucătăria şi cotețul de găini. Îmi aduc aminte că într-o
vară m-a fugărit un gânsac, care m-a prins cu ciocul de pantalonii scurți pe
care îi purtam. Mai țin minte că odată, după nişte ploi prelungite, beciul care
era de fapt o groapă mare apărată cu un acoperiş în două ape, s-a umplut
cu apă, provocându-mi de atunci o teamă reflexă față de astfel de
improvizații adânci; mai târziu, după ce ne-am mutat şi mai ales după ce am
învățat să înot, mi-a trecut.

Aveam un radiou cu pânză, cu un bec verde şi un cursor care pârâia când

1 
 
schimbai posturile. Seara, ascultam la radio emisiunea “Bună seara copii”; mămica mă punea să spun
rugăciunea, dar nu se lipea de mine de nici un fel acest obicei; duminica dimineața, radioul era dat mai
tare şi ascultam “Lalele, allele”, “Macarale”, “Fetițe dulci ca-n Bucureşti” … Masa era aşezată lânga
geam; deseori, când venea pe la noi, bunicul ne aducea cârnați afumați iar mămica îi tăia feliuțe.
Cârnații aveau o culoare verzulie de la usturoi şi, aşa picanți, adăugând şi muştar şi ceapă, mâncam
de-mi crăpau fălcile; tare mai erau buni.

Pe la 5-6 ani, m-am îmbolnavit de vărsat de vânt şi a trebuit să stau închis în cameră o săptămână, iar
pe bubiţe mămica mă ungea cu tinctură de iod. Uşa camerei era închisă pe dinafară cu un zăvor, iar
buna, care stătea în camera de alături, nu auzea nimic pentru că era surdă. Am răsfoit atunci toate
cărțile pe care le aveam: Tirbozel şi Tirbozina,
Habarnam în țara minunilor, cărți de educație
ştiințifică ilustrate, cărți cu benzi desenate: le
răsfoiam, le decupam dar tare mă plictiseam. Într-o zi
mi-am propus să fac tumba din săritură pe pat. Am
spart geamul de la vitrina patului şi m-am trezit cu un
ciob de sticlă înfipt pieziş în genunchi; l-am extras şi
am văzut ceva de culoare galbenă care imediat s-a
inundat cu sânge. Am fugit repede la uşă, care era
închisă pe dinafară, dar am avut noroc să mă vadă
buna, care ieşea din camera ei. Uşa camerei noastre
avea ochiuri de sticlă cu perdeluţă. Timp de câteva
zile am mers la bandajat, la spitalul CFR, cu maşina salvării, pentru că aveam vărsat de vânt şi trebuia
să fiu permanent izolat.

Casa bunei avea peretele din spate retezat, iar pe partea laterală, dinspre strada Muzicii, cerdacul era
închis cu scânduri; acolo se depozitau lemne şi diferite obiecte. Acolo mă jucam cu prietena mea
Betica de-a mama şi de-a tata, până ne-a surprins buna. Când pleca acasă, Betica sărea poarta care
avea cam 1,8 metri; eu mă uitam sub rochița ei, nu purța chiloței şi atunci am înțeles că fetele sunt
diferite de băieți. Strada Muzicii era o stradă prăfuită,
paralelă cu strada Smârdan; un capăt ajungea la strada
Tudor Vladimirescu iar la capătul celălalt al porțiunii drepte
făcea o curbă spre Bahlui. La acea curbă era casa prietenei
mele Betica. Deşi eram mic, mă fascina acea casa deoarece
era îngustă, nu era nici prea lungă, dar avea etaj şi balcon şi
părea gata a se prăbuşi; stăteau înghesuite vreo 6 familii
acolo iar în curte era o aglomerație de acareturi diverse. Pe
partea cealaltă, exact în colțul curbei, era curtea casei lui Adi
Varga, colegul meu de gradiniță.

Grupa mică şi mijlocie le-am facut la o gradiniță aflată într-o casă pe o stradă la stânga, urcând pe
strada Vasile Lupu, undeva prin spatele Spitalului de Neurochirurgie. Atât țin minte, că acolo ne jucam
cu nişte maşinuțe mari decapotabile, acționate cu cheiță, şi că mă deplasam singur coborând pe strada
Vasile Lupu. Tot în zona Tătăraşi mergeam cu gradinița la filme de desene animate care rulau la
Ateneu.

În aprilie 1959 s-a născut fratele meu Florin şi părinții mei au angajat o fată în casă; se numea Tanța.

2 
 
Între casa noastră şi strada Smârdan era un tăpşan pe care creşteau buruieni. Pe acel tăpşan am
văzut într-o seara târziu, un grup de baieți mari cu torțe în mână; veneau dinspre strada Muzicii şi se
îndreptau pe Smârdan spre biserica Sf. Lazăr, spre Hală. Acum, peste ani, presupun ca era un vechi
obicei manifestat cu ocazia vreunei sărbători.

Cand ieşeam din curte, mergeam de-a latul tăpşanului, pe lângă casa familiei de italieni Grechi şi
ajungeam la cişmea care era exact la colțul casei. Era o cişmea din alea negre cu levier perpendicular
pe țeava de rejectare a apei în galeată, amplasată la marginea trotuarului şi cu o gură de canal de
scurgere lângă bordură. Am cărat şi eu multe găleți cu apă; gălețile erau din cele din tablă emailată. În
dreptul casei noastre, pe partea cealaltă a străzii Smârdan, era casa unui cizmar. Era o casa cu etaj şi
un gang la mijloc unde putea intra o căruță sau o trăsură.

Pe stradă trecea uneori, trasă de un cal, o platforma cu grătar din lemn în care se aflau sifoane
umplute; cine dorea, contra unei taxe, schimba sifoanele sale golite cu unele pline.

În spatele casei noastre era o curte cu o clădire cu geamuri

înalte cu un mic antreu; părea a fi o şcoală cu o singură
clasă. Era o fostă sinagogă şi era administrată de două
femei în vârstă. Acestea aveau obiceiul de a aduna lucruri
vechi; am intrat o dată în această clădire şi țin minte că era
plină cu un morman de lucruri vechi, dintre care m-a frapat o
mască de gaze chiar în pragul uşii sălii mari; o amintire
ciudată. Mămica spune că una dintre femei, era bunica
prietenei mele Betica; se numea Clara,

La intersecția străzii Smârdan, colț cu strada Elena Doamna, se afla o băcănie unde mămica mă
trimitea să cumpăr ulei. Uleiul se dădea vărsat, puneai sticla pe o tavă mare de tablă iar vânzătorul
turna uleiul printr-o leică din tablă. Pe tejghea, în stânga, erau nişte funduri de lemn pe care se aflau
calupuri de marmeladă. Pe rafturile din spatele vânzătorului se aflau cutii rotunde şi lucioase din tablă
pline cu halva. Bunica, la țară, ținea în astfel de cutii untura de porc, alba ca zăpada, în care ne prăjea
ochiuri când mergeam vara în vacanță.

Grupa mare am făcut-o la grădinița care era situată pe strada Sfântul Sava, lângă atelierele pictorilor.
Ieşeam dimineața din curte, în dreptul casei lui tanti Ida, colega de serviciu a mamei mele, traversam
pe trotuarul din partea dreaptă, urcam panta din dreptul casei doctorului Oblu şi făceam la dreapta spre
Hală. Imediat după colț pe partea cealaltă, cam în dreptul bisericii Sf. Lazăr, era o casă cu o pivniță
uriaşă; mi-au rămas în minte imaginile cu butoaie rostogolite de manipulanți pe nişte scânduri aranjate
peste treptele beciului boltit şi adânc.

Îmi amintesc tarabele de lângă Hală, printre care treceam şi căruțele cu cai şi grămezile de fân care
stateau în nişte grajduri improvizate, undeva în spatele Halei de astăzi.

La grădiniță desenam, făceam coşuleţe din hârtie creponată pentru pomul de iarnă, mâncam găluşte cu
prune - mie nu-mi plăceau, ne forţau să înghițim periodic câte o linguriță cu untură de peşte, iar după
masă dormeam.

În anul 1962 am intrat la şcoală în clasa întâi; şcoala funcționa într-o casă pe deal, pe strada Otilia
Cazimir. Din acea perioadă atât îmi amintesc, cum un coleg mi-a spus, pe un ton conspirativ, că este

3 
 
interzis să scriem semnul literei S tăiat vertical cu o linie verticală; eu habar nu aveam de acel semn
şi, încă vreo 30 ani după, nu am avut contact cu moneda americană, iubitul dolar.

În anul 1962, la sfârşitul trimestrulu I, ne-am mutat la bloc pe strada Ţuţora Calea Chişinău); am făcut
trimestrul doi şi trei la Liceul nr. 5 Ilie Pintilie de lângă fabrica de pâine din cartierul Socola.

Mutarea de pe strada Smardan a însemnat în fapt părăsirea unui univers patriarhal, chiar arhaic şi
păşirea în unul nou şi complet diferit, cu bulevarde asfaltate, blocuri, apă la reţea, complex alimentar şi
fabrici aliniate. În acest univers plutesc şi astăzi, din păcate fără tăticu, fără mămica şi alte persoane
care mi-au fost mult mult dragi.

În amintirea lor scriu această monografie.

Sergiu Amarandi / 20 august 2019

4