Sunteți pe pagina 1din 336

,,Demonstrezi tot ceea ce vrei; adevărata greutate

constă în a şti ceea ce vrei să demonstrezi"

Alain (Emile) Chartier (1868—1951)

Prefaţă
Apariţia, la anumite intervale de timp, a unei lucrări privind alcătuirea geologică a
teritoriului Romaniei, sau pe scurt Geologia Romaniei, a cărei editare a intrat in tradiţia
Editurii Tehnice, este dictată, în primul rînd, de necesitatea ordonării şi integrării
cunoştinţelor cronostratigrafice, petrografice, tectonice etc. într-un model geostructural
coherent şi în acord cu noile concepte care-şi fac loc în gîndirea geologică. Fără această
ordonare şi integrare, datele amintite, oricît de riguros ar fi contabilizate, rămîn potenţe
nevalorificate, asemenea unei grămezi de pietre fără nici o semnificaţie edilitară.
Dimpotrivă, selectate după valenţele lor intrinsece şi utilizate, fiecare realizare în
cunoaşterea geologiei teritoriului Romaniei devine un element constitutiv indispensabil.
În mod firesc, cu aceleaşi elemente de bază se pot imagina diferite modele
geostructurale căci, prin definiţie, un model trebuie, în spiritul aceleaşi filosofii
geologice, să admită şi alte modele; de unde decurge fecunditatea fiecărui model şi, în
acelasi timp, caracterul său efemer.
Dacă „Aventurile unui geosinclinal" astăzi poate fi luată doar în înţelesul propriu
al cuvîntului, J. Aubouu, prin această lucrare, oferea un model structogenetic de o
excepţională valoare, care a marcat în ştiinţa geologică un real progres. Conceptul
tectonicii globale este departe de a nega teoria geosinclinală; dimpotrivă, o completează
şi o extinde de o asemenea manieră, încît noua teorie capătă de-a dreptul caracter
revoluţionar. În asemenea situaţie, însăşi denumirea de geosinclinal pare o cămaşă mult
prea strîmtă şi incomodă, iar înlocuirea acesteia prin conceptul de arie labilă se impune că
soluţia cea mai adecvată.
Şi teoria pînzelor suferă şi va suferi ajustări sensibile căci, de fapt, procesele de
subducţie sînt acelea care generează coliziuni şi suprapuneri tectonice de mare anvergură.
Cu alte cuvinte, subîmpingerea declanşează potenţialul geotectonic care determină
deformările de prim ordin ale ariilor mobile, deformări care ar putea fi denumite „pînze
de coliziune". Toate celelalte rearanjări se produc în cadrul „pînzelor de coliziune", încît
constituie elemente secundare ale acestora din urmă. încadrarea lor în rîndul pînzelor în
general, fără o ierarhizare riguroasă, poate conduce la înţelegerea şi crearea unei imagini
deformate a aranjamentului arhitectural al unei porţiuni din scoarţa terestră.
În cadrul Orogenului Carpato-Balcanic, care se individualizează ca segment
geostructural alpin între Bazinul Vienei şi Marea Egee, teritoriul României ocupă o
poziţie cheie pentru descifrarea structogenezei acestuia. În nici o altă parte a ariei
carpato-balcanice nu se poate urmări o secţiune transversală, între sutura majoră
tethysiană a Vardarului şi marginea plăcii euroa-siatice, în care să se recunoască atît de
clar şi complet zonele de structuri corespunzătoare paleozonelor care au generat edificiul
carpato-balcanic. O simplă privire asupra imaginii geologice a teritoriului României este
deajuns pentru a recunoaşte o alternanţă de suturi ofiolitice provenind din paleozone de
expansiune secundară intracontinentală, cu arii de crustă continentală deformată sau nu în
ciclul alpin. Această situaţie sugerează că edificiul carpato-balcanic a provenit din
dezmembrarea succesivă a marginii active a plăcii euroasiatice şi implicarea părţilor
detaşate în structurile alpine. Lucrarea de faţă încearcă argumentarea viabilităţii unui
atare model.
AUTORUL

Încadrarea geostructurală a teritoriului României.

Partea întîi UNITĂŢILE DE VORLAND


1. Platforma Moldovenească
1.1. Stratigrafia
1.2. Tectonica.
Bibliografie.
2. Platforma Valahă.
2.1. Stratigrafia
2.2. Tectonica.
Bibliografie.
3. Platforma sud-dobrogeană.
3.1. Stratigrafia
3.2. Tectonica.
Bibliografie.
4. Masivul central-dobrogean.
4.1. Stratigrafia
4.2. Tectonica.
Bibliografie.
5. Orogenul nord-dobrogean
5.1. Unitatea Măcin
5.1.1. Stratigrafia.
5.1.2. Tectonica.
5.2. Unitatea Niculiţel
5.2.1. Stratigrafia.
5.2.2. Tectonica.
5.3. Unitatea Tulcea.
5.3.1. Stratigrafia.
5.3.2. Tectonica.
5.4. Culoarul Babadag.
5.4.1. Stratigrafia.
5.4.2. Tectonica.
5.5. Depresiunea Predobrogeană
5.5.1. Stratigrafia.
5.5.2. Tectonica.
Structogeneza şi evoluţia vorlandului carpatic.
Bibliografie.
Partea a doua UNITĂŢILE CARPATICE
6. Carpaţii Orientali.
6.1. Zona cristalino-mezozoică
6.1.1. Unitatea central-estcarpatică.
6.1.1.1. Stratigrafia Masivele cristaline prealpine Sedimentarul preaustric.
6.1.1.2. Tectonica.
6.1.2. Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare
6.1.2.1. Stratigrafia Masivele cristaline prealpine învelişul sedimentar preaustric
Sedimentarul postaustric.
6.1.2.2. Tectonica.
6.2. Zona flişului
6.2.1. Subzona flişului intern
6.2.1.1. Stratigrafia
6.2.1.2. Tectonica flişului intern.
6.2.2. Subzona flişului extern
6.2.2.1. Stratigrafia
6.2.2.2. Tectonica flişului extern
6.2.3. Subzona klippelor transilvane şi a flişului transcarpatic
6.2.3.1. Stratigrafia
6.2.3.2. Tectonica.
6.3. Zona de molasă
6.3.1. Stratigrafia.
6.3.2. Tectonica.
6.4. Zona vulcanitelor neogene
6.4.1. Sectorul Oaş-Gutîi
6.4.2. Sectorul Ţibleş-Bîrgău.
6.4.3. Sectorul Călimani-Harghita
6.4.4. Consideraţii asupra vîrstei vulcanitelor.
6.4.5. Bazaltele cuaternare
6.5. Depresiunile intramontane
6.5.1. Depresiunea Comăneşti.
6.5.2. Depresiunea Bîrsei
6.5.3. Depresiunea Ciucului
6.5.4. Depresiunea Gheorghieni
6.5.5. Depresiunile Borsec şi Bilbor
6.5.6. Depresiunea Sighetului.
Bibliografie.
7. Carpaţii Meridionali
7.1. Autohtonul danubian
7.1.1. Stratigrafia.
7.1.1.1. Masivele cristaline prealpine
7.1.1.2. Învelişul sedimentar. Zona Sviniţa-Svinecea Zona Presacina Zona Cerna-Jiu
7.1.2. Tectonica autohtonului danubian
7.2. Pînza getică
7.2.1. Stratigrafia.
7.2.1.1. Masivele cristaline prealpine
7.2.1.2. Masivele de granitoide prehercinice
7.2.1.3. Învelişul sedimentar. Zona Reşiţa-Moldova Nouă . Zona Haţeg Zona Holbav-
Măgura Codlei Zona Vînturariţa Zona Rusca Montană. Zona Şopot Sedimentarul de pe
peticele de acoperire.
7.2.2. Tectonica pînzei getice.
7.3. Pînza de Severin
IA. Unităţile supragetice
7.4.1. Stratigrafia.
7.4.1.1. Masivele cristaline prealpine
7.4.1.2. Învelişul sedimentar.
7.4.1.3. Zona de solzi
7.4.2. Tectonica şi semnificaţia geostructurală a unităţilor superagetice
7.5. Magmatitele laramice
7.6. Depresiunile intramontane
7.6.1. Depresiunea Brezoi-Titeşti.
7.6.2. Depresiunea Petroşani
7.6.3. Depresiunile Haţeg-Streiu.
7.6.4. Depresiunea Caransebeş-Mehadia
7.6.5. Depresiunea Bozovici
7.6.6. Depresiunea Sicheviţa şi Culoarul Dunării
7.6.7. Depresiunea Bahna şi Culoarul Balta — Baia de Aramă.
7.7. Depresiunea getică.
7.7.1. Stratigrafia.
7.7.2. Tectonica.
Bibliografie.
8. Munţii Apuseni
8.1. Munţii Apuseni de Nord
8.1.1. Stratigrafia.
8.1.1.1. Masivele cristaline prealpine
8.1.1.2. Învelişul sedimentar. Sedimentarul domeniului de Bihor. Sedimentarul
domeniului de Codru. Sedimentarul domeniului de Biharia Sedimentarul postparoximal
8.1.1.3. Magmatitele laramice
8.1.2. Tectonica Munţilor Apuseni de Nord
8.1.2.1. Autohtonul de Bihor.
8.1.2.2. Sistemul pînzelor de Codru
8.1.2.3. Sistemul pînzelor de Biharia
8.2. Munţii Apuseni de Sud
8.2.1. Stratigrafia.
8.2.1.1. Masivele cristaline prealpine
8.2.1.2. Magmatitele ofiolitice.
8.2.1.3. Învelişul sedimentar prelaramic
8.2.1.4. Magmatitele laramice
8.2.1.5. Vulcanitele neogene
8.2.1.6. Vulcanitele bazaltice cuaternare
8.2.2. Tectonica Munţilor Apuseni de Sud
8.3. Depresiunile intramontane
8.3.1. Depresiunea Brad-Săcărîmb
8.3.2. Depresiunea Zlatna-Almaş.
8.3.3. Depresiunea Roşia Montană
Bibliografie.
9. Depresiunile interne şi zonele adiacente.
9.1. Depresiunea Transilvaniei
9.1.1. Stratigrafia.
9.1.2. Tectonica.
9.2. Depresiunea Pannonica
9.2.1. Stratigrafia.
9.2.2. Tectonica.
9.3. Ridicarea Şimleu
9.3.1. Stratigrafia
9.3.2. Tectonica.
9.4. Depresiunile adiacente
9.4.1. Depresiunea Baia Mare.
9.4.2. Depresiunea Borodului.
9.4.3. Depresiunea Beiuşului.
9.4.4. Depresiunea Zarandului.
9.4.5. Depresiunea Făget
9.4.6. Depresiunea Lugojului
9.4.7. Depresiunea Oraviţei
Bibliografie.
10. Evoluţia teritoriului României în Cuaternar.
10.1. Stratigrafia Cuaternarului
10.2. Mişcările neotectonice.
10.3. Urmele activităţii umane asupra Cuaternarului.
Bibliografie
11. Încadrarea ariei carpatice în ansamblul geostructural alpin şi sud-est european.
12. Elemente de geocronologie
Bibliografie generală
Încadrarea geostructurală a teritoriului României

Structura geologică actuală a teritoriului României se încadrează în ansamblul


unităţilor structogenetice majore ale Europei.
Două sînt ansamblurile geostructurale majore în care se încadrează unităţile geologice
structurale din ţara noastră.
Un prim ansamblu îl constituie domeniul consolidat, adică regiunile care şi-au
încheiat evoluţia de arii labile înainte de începutul Mezozoicului; cu alte cuvinte,
regiunile care nu au fost afectate de cutările orogenezei alpine.
Cel de al doilea ansamblu îl constituie domeniul alpin care corespunde marginii
active a plăcii continentale euro-asiatice şi include ariile cutate în orogeneza alpină.
Domeniul consolidat, care se întinde şi în ţara noastră, în ansamblul geostructural
european aparţine la două unităţi structurale majore. Prima este Platforma est-europeană
care se întinde mult spre răsărit pînă în faţa Uralilor. Cea de a doua unitate consolidată
este aceea dintre Balcani, Carpaţii Meridionali şi Dobrogea de Nord (linia Peceneaga —
Camena), constituind Platforma Moesică.
Din unităţile consolidate menţionate numai anumite părţi se întind şi în ţara
noastră. Astfel, din Platforma est-europeană, pe teritoriul României se găseşte numai un
sector limitat din partea ei sud-vestică şi care constituie ceea ce geologii români au
denumit Platforma Moldovenească. Din Platforma Moesică, pe teritoriul României se
întinde jumătatea ei nordică în care se disting: Platforma Valahă (partea situată în faţa
Carpaţilor Meridionali), Platforma sud-dobrogeană (partea situată la est de Dunăre) şi
Masivul central-dobrogean.
Între cele două unităţi consolidate (Platforma Moesică şi Platforma est-europeană), se
găseşte o zonă care, parţial, în primele epoci ale ciclului alpin, a evoluat ca arie labilă. În
structura actuală aceasta constituie Orogenul nord-dobrogean.
Unităţile consolidate de pe teritoriul ţării noastre, precum şi Orogenul nord-
dobrogean, sînt situate în faţa arcului carpatic şi constituie Vorlandul acestuia.
Cel de al doilea ansamblu structural european, acela al regiunilor cutate în orogeneza
alpină, formează cele trei ramuri ale Carpaţilor româneşti care circumscriu Depresiunea
Transilvaniei. În alcătuirea geologică-structurală a ţării noastre, acestea constituie
unităţile carpatice.
Aşadar, unităţile geologice-structurale majore constituente ale teritoriului
României pot fi categorisite în unităţi de vorland şi unităţi carpatice (PI. I).

Partea întîi
UNITĂŢILE DE VORLAND

Vorlandul carpatic este alcătuit din mai multe unităţi geologice-structurale, care
diferă între ele prin anumite trăsături particulare. Astfel, în evoluţia lor geologică, toate
aceste unităţi au trecut printr-o etapă de zonă labilă, urmată de o etapă de stabilitate
(craton), adică au devenit sisteme cutate consolidate; însă nu toate au căpătat această
calitate în acelaşi timp.
Prin urmare, o primă distincţie în rîndul unităţilor de vorland trebuie făcută în
funcţie de vîrsta lor, adică timpul de consolidare.
O a doua distincţie ar fi aceea că unele din unităţile de vorland, după ce au devenit
sisteme cutate, au fost supuse eroziunii fiind nivelate, şi au suferit mişcări de coborîre
redevenind arii de acumulare cu substrat consolidat. Depozitele acumulate în această a
doua etapă formează o cuvertură relativ groasă cvasiorizontală, care acoperă soclul cutat.
Aceste regiuni constituie unităţi cu structură tipică de platformă, deci platforme propriu-
zise.
Alte regiuni au rămas sisteme cutate, ca atare, cratonizate, descoperite pe
suprafeţe întinse şi supuse eroziunii. Acestea alcătuiesc cratogene.
Din prima categorie (unităţi de platformă), în vorlandul carpatic sînt: Platforma
Moldovenească, Platforma Valahă şi Platforma sud-dobrogeană. Din cea de a doua
categoric sînt: Masivul central-dobrogean şi Orogenul nord-dobrogean.
Limita dintre unităţile de vorland şi unităţile carpatice este dată de linia tectonică
pericarpatică, care se poate urmări la zi de la graniţa de nord pînă în Valea Trotuşului;
mai departe este acoperită, însă a fost detectată prin foraje pînă în Valea Dunării, la
Drobeta-Turnu Severin (v. PI. I). într-un anumit sens, această limită este convenţională,
căci unităţile de vorland se continuă mult şi sub edificiul carpatic.

1. PLATFORMA MOLDOVENEASCĂ

Platforma Moldovenească este unitatea geologică consolidată care se întinde în


faţa Carpaţilor Orientali, de care este delimitată la suprafaţă prin falia pericarpatică.
Aceasta din urmă se poate urmări de la graniţa de nord a ţării (localitatea Vicovu de Sus)
spre sud trecînd prin localităţile: Păltinoasa, Tîrgu Neamţ, Buhuşi, pînă în Valea
Trotuşului, unde suferă o decroşare spre est, iar mai departe este acoperită. Limita sudică
a platformei este dată de o linie ce ar uni localităţile Fălciu—Crasna —Tîrgu Plopana.
Această limită corespunde unei falii care delimitează de fapt un compartiment mai
coborît al platformei. Spre est şi nord-est, Platforma Moldovenească se întinde în afara
graniţelor continuîndu-se cu Platforma est-europeană (v. PI. I).
Din punct de vedere morfologic, Platforma Moldovenească prezintă un relief de
podiş (Podişul Moldovenesc). Repartiţia formelor de relief este în strînsă dependenţă cu
constituţia litologică a subsolului. Astfel, în partea de nord-est se delimitează Podişul
Sucevei, care prezintă un relief fragmentat distingîndu-se zone deluroase separate de
culoare largi săpate de principalele rîuri: Siretul, Suceava şi Moldova. În partea de sud a
Platformei Moldoveneşti se distinge Podişul Central Moldovenesc cu altitudini pînă la —
200 m. În estul platformei se delimitează Depresiunea Jijiei situată la 30 m altitudine.

Fig. 1. Hartă geologică a Platformei Moldoveneşti: 1 — Cuaternar; 2 — Pliocen; 3 —


Kersonian; 4 - Basarabian; 5 - Volhinian; 6 - Bugiovian; 7 - Badenian; 8 — Cenomanian;
9 — domeniul carpatic; 10 - falia pericarpatică.

Reţeaua hidrografică este constituită din două rîuri principale: Siretul, care curge
paralel cu marginea Carpaţilor şi colectează toate cursurile de apă ce îşi au obîrşia în
Carpaţii Orientali şi Prutul de la marginea estică a platformei cu afluenţii Băseul, Jijia şi
Bahlui (fig. 1).
Aşa cum sugerează şi numele, Platforma Moldovenească este o unitate de vorland
cu structură tipică de platformă. În alcătuirea ei se distinge un etaj inferior cutat (soclul)
şi un etaj structural superior, cuvertura, care corespunde unei etape în care spaţiul
respectiv a evoluat că domeniu stabilizat (cratonizat).

1.1. Stratigrafie

În alcătuirea Platformei Moldoveneşti participă şisturi cristaline, care constituie


soclul, şi formaţiuni sedimentare, alcătuind cuvertura.
Soclul. Pe întinsul Platformei Moldoveneşti între linia pericarpatică şi Rîul Prut
au fost efectuate mai multe foraje care au atins soclul la diferite adîncimi. Acestea au
arătat că etajul inferior al platformei, aşa cum a fost delimitată, este eterogen şi eterocron.
Sondele forate la est de Rîul Siret, cum sînt acelea de la Iaşi, Bătrîneşti, Todireni
etc., la adîncimi în jur de l 000 m au interceptat şi au pătruns pe anumite adîncimi în
formaţiuni foarte vechi, reprezentate în principal prin şisturi cristaline mezometamorfice.
Acestea sînt constituite în cea mai mare parte din gnaise plagioclazice cu biotit, şisturi cu
granaţi şi sillimanit, şisturi migmatice cu ochiuri de microclin etc; s-au întîlnit de
asemenea, mici corpuri de granite gnaisice, sau filoane de granite roz cu două mice, totul
fiind străbătut de filoane pegmatitice. într-un singur foraj (la Todireni) s-a întîlnit un filon
de roci bazaltice. Analizele radiometrice prin metoda K-Ar efectuate pe biotit şi feldspaţi
potasici au indicat vîrsta între 1 000 şi 1 600 M.a, care arată Mezoproterozoicul. În
ansamblu, soclul Platformei Moldoveneşti de această factură este asemuit cu formaţiunile
constituente ale Masivului Ucrainian (1750—2500 M.a) reprezentînd prelungirea spre
sud-vest a acestora, dar care au suferit o regenerare în Mezoproterozoic.
Cîteva sonde săpate la vest de Siret, ca acelea de la Bacău, Roman, Secueni,
Bodeşti, sub depozitele mezozoice sau paleozoice au întîlnit argilite şi gresii verzui-
cenuşii, cutate, slab metamorfozate, în care la Bodeşti s-au identificat asociaţii
palinologice cu Protosphaeridium, asemănătoare acelora din Dobrogea centrală,
aparţinînd deci Neoproterozoicului terminal — Eocambrianului. Speculaţiile care s-au
făcut că acestea ar reprezenta nuclee neoproterozoice reluate în mişcările paleozoice nu
au nici o argumentare faptică.
Investigaţiile geofizice au pus în evidenţă, de asemenea, un comportament întrucîtva
deosebit al soclului de la vest de Siret, suprafaţa acestuia avînd o înclinare mai mare spre
Carpaţi.
Lăsînd la o parte speculaţiile amintite şi altele care eventual s-ar mai putea face cu
privire la şisturile verzi de la marginea vestică a Platformei Moldoveneşti, din
coroborarea datelor de foraj cu informaţiile oferite de investigaţiile geofizice rezultă că,
în timpurile prealpine, soclul consolidat din faţa ţinuturilor carpatice actuale s-a lărgit
spre vest, prin ataşarea unei noi arii care nu a mai suferit cutări cel puţin în ciclul alpin.
De aici caracterul heterogen şi heterocron al soclului Platformei Moldoveneşti. Acest fapt
a făcut că în unele întreprinderi sa se vorbească de existenţa în vorlandul Carpaţilor
Orientali a două unităţi de platformă, una est-europeană cu soclu mezoproterozoic şi alta
central-europeană cu soclu baikalian. Cum aria consolidată din faţa Carpaţilor Orientali a
funcţionat unitar ca platformă tipică încă înainte de desfăşurarea ciclului alpin,
desemnarea acesteia, în structura actuală, sub numele de Platforma Moldovenească este
nu numai justificată ci şi alternativa cea mai judicioasă, caracterul heterocron al soclului
diferenţiind-o de Platforma est-europeană. De altfel mai sînt şi alte platforme
heterocrone, de pildă Platforma Moesică.
Judecînd după caracterele litofaciale, şisturile verzi din partea vestică a Platformei
Moldoveneşti ar reprezenta prelungirea acelora din Dobrogea centrală. Extinderea lor mai
departe spre nord nu este cunoscută în limitele graniţelor ţării noastre. Spre vest însă se
continuă pe o anumită distanţă sub Orogenul carpatic. Remanierea lor masivă în
formaţiunile unităţilor carpatice nu lasă nici o îndoială asupra răspîndirii largi a acestora.
Cît despre opinia că formaţiunile de la marginea vestică a Platformei
Moldoveneşti ar reprezenta structuri caledoniene şi că s-ar continua spre sud/sud-est
urmărind marginea soclului mezoproterozoic aceasta nu poate fi susţinută decît în
contextul mai larg, luîndu-se în consideraţie situaţia din Dobrogea de Nord.
Limita dintre soclul mezoproterozoic şi cel baikalian sau, mai exact, limita vestică
a Platformei est-europene, este mai greu de precizat; cert este că forajele de la vest de
Siret nu au mai atins soclul, însă au traversat depozite mezozoice şi paleozoice
asemănătoare acelora de la est de Siret. Această situaţie arată, pe de o parte, că la vest de
Siret soclul este mult coborît după o falie constituind falia Siretului (fig. 2); pe de altă
parte, sugerează că acest soclu afundat este acelaşi ca şi la est de Siret şi că limita
Platformei est-europene s-ar afla undeva mai spre vest.
Investigaţiile geofizice indică existenţa unei falii aproximativ la meridianul
localităţii Solea şi a alteia mai spre vest, pe aliniamentul localităţilor Bicaz—Cîmpulung
Moldovenesc. Dacă se mai adaugă faptul că în cîteva foraje efectuate în zona dintre cele
două falii (Solea şi Bicaz—Cîmpulung) s-au întîlnit depozite paleozoice cutate (Putna,
Valea Seacă, Straja, Tg. Neamţ) care diferă ca litofacies de acelea de la est de Siret, se
poate conchide că falia Solea marchează marginea vestică a soclului mezoproterozoic.
Corelînd situaţia de aici cu ceea ce se cunoaşte în Dobrogea de Nord, se poate avansa
ideea că falia Bicaz—Cîmpulung ar reprezenta limita estică a domeniului baikalian
reprezentînd prelungirea faliei Peceneaga—-Camena, iar structurile dintre aceasta şi falia
Solea s-ar corela cu caledonidele şi hercinidele din Dobrogea de Nord. Cert este că în
Moldova centrală structurile baikaliene iau contact cu soclul mezoproterozoic.
Cuvertura. Peste soclul Platformei Moldoveneşti se dispune transgresiv şi
discordant o suită de depozite sedimentare cu grosime foarte diferită. Aceasta a constituit
obiectul de cercetare a multor geologi începînd cu Gr. Cobălcescu, urmat de I.
Simionescu, I. Atanasiu, N. Macarovici, P. Jean Renaud, Bica leneşi, Natalia Trelea,
Violeta Iliescu şi mulţi alţii.

Fig. 2. Schiţa structurală a soclului Platformei Moldoveneşti şi a ţinuturilor sudice:


1 — linia pericarpatică; 2 — soclul mezoproterozoic est-european; 3 — soclul baikalian;
4 — soclu de origine nord-dobrogeană; 5 — Depresiunea Predobrogeană (a — fundament
de origine est-europeană; b — fundament de origine nord-dobrogeană); 6 — Orogenul
nord-dobrogean; FP — falia Palazu; FPC — falia Pcceneaga-Camena; FGSG — falia
Galaţi — Sf. Gheorghe; FT — falia Trotuşului; FFP — falia Fălciu-Plopana; FV — falia
Vaslui; FSR — falia Siretului; FS — falia Solea.

Acumularea depozitelor care constituie cuvertura Platformei Moldoveneşti


corespunde timpului cînd spaţiul moldav a evoluat că regiune consolidată, adică
intervalul Paleozoic—Cuaternar, însă nu în tot acest timp aria moldavă a fost acoperită de
ape, ci a cunoscut mai multe faze de exon-dare. Drept urmare, suita de depozite din
cuvertură nu este o succesiune stratigrafică neîntreruptă, ci prezintă discontinuităţi cu
durate inegale (fig.3).
Despre prima transgresiune marină, care a urmat după consolidarea ansamblului
cutat ce a dat naştere soclului, se poate spune doar că a avut loc înainte de Silurian.
Primul ciclu de sedimentare, cu unele întreruperi neesenţiale, a durat pînă spre
sfîrşitul Carboniferului. În faza de exondare care a urmat Carboniferului, eroziunea a
îndepărtat o parte din depozitele acumulate.
Raportarea riguroasă la scara cronostratigrafică a depozitelor acestui prim ciclu pe
baza paleontologice certe se poate face începînd numai din Silurian. Pentru depozitele
mai vechi, care pot avea 400—600 m grosime, s-au obţinut unele date care permit sa se
presupună că acestea ar putea eventual aparţine Proterozoicului superior terminal
Cambrianului şi Ordovicianului, mai ales dacă se încearcă o corelare cu ceea ce se
cunoaşte pe Valea Nistrului. Însă, spre deosebire de aceasta din urmă, în Platforma
Moldovenească, cu excepţia unor asociaţii palinologice cu Protosphaeridium tu-
berculiferum şi a altor cîteva urme fosile insuficient de concludente, depozitele
presiluriene nu sînt fosilifere, încît figurarea pe coloana stratigrafică ca depozite
presiluriene par soluţia cea mai judicioasă, cel puţin deocamdată.
Formaţiuni sedimentare presiluriene. Suita depozitelor presiluriene este
cunoscută în aria soclului mezoproterozoic şi debutează printr-un nivel de gresii
cuarţoase, grosiere sau gresii arcoziene; în continuare se dezvoltă o suită monotonă
reprezentată printr-o alternanţă de gresii şi şisturi argiloase de culoare închisă. Suita
depozitelor presiluriene se încheie cu un pachet de gresii avînd în bază un nivel
microconglomeratic în care sînt remaniate argile negre rulate.
— Silurianul. În partea vestică şi nordică a platformei, în forajele de la Rădăuţi şi
Botoşani, s-au identificat depozite care amintesc şisturile cu graptoliţi. Din acestea,
Magdalena Iordan a descris o asociaţie cu Bohemograptus bohemicus, Diversograptus
nilsscni etc. indicînd Ludlovianul. În partea sud-estică faciesul devine calcaros incluzînd
calcare şi marnocalcare negricioase cu intercalaţii de argile siltice. Din asemenea
depozite N. Macarovici menţionează o asociaţie cu Favosites forbesi, Leptaena rhomboi-
dalis, Chonetes striatella, Atrypa reticulară, Tentaculites ornatus, Eucrinurus punctatus
etc, la care se adaugă o asociaţie de conodonte cu Acodus bicostatus, Primodus
excavatus, Paltodus unicostatus etc. Pe baza asociaţiilor fosile şi prin corelare cu ceea ce
se găseşte pe Valea Nistrului, se apreciază că sînt prezente toate cele trei etaje ale
Silurianului (Llandoverian, Wenlockian, Ludlovian). Depozite siluriene au fost întîlnite
în toate forajele adînci de pe întinsul platformei.
— Devonianul, începînd cu Devonianul, depozite paleozoice nu se mai întîlnesc
decît în zonele de margine ale platformei. Astfel, în forajele de la Crasna, Ivăneşti şi
altele s-au întîlnit gresii silicioase, violacee sau brune, alternînd cu argile brune sau
violacee iar pe alocuri s-au interceptat şi calcare. Din asemenea depozite, care pot atinge
100 m grosime, în forajul de la Crasna s-a identificat graptolitul Dictyonema sp, precum
şi asociaţii de foraminifere aglutinante şi ostracode, care indică Devonianul inferior.
— Carboniferul. Tot în zonele de margine, mai afundate, au fost întîlnite depozite
atribuite Carboniferului. Acestea sînt reprezentate printr-o alternanţă de gresii silicioase
verzui şi calcare vărgate. Vîrsta carboniferă decurge din asociaţia cu Psimisphzera cavx,
Thurammina echinzta Trepeilopsis spiralis etc.

Fig. 3. Coloana stratigrafică sintetică a Platformei Moldoveneşti.

— Mezozoicul. Faza de exondare care a început în Paleozoic s-a prelungit pînă la


sfîrşitul Eocretacicului. În tot acest interval de timp, Platforma Moldovenească a evoluat
ca uscat. Numai zonele de margine dinspre vest şi sud-vest au fost temporar acoperite de
ape. O primă ingresiune peste uscatul moldovenesc a avut loc spre sfîrşitul Jurasicului iar
o a doua pe la mijlocul perioadei cretacice; la începutul Ncocretacicului a avut loc o
transgresiune majoră care a acoperit întreg spaţiul moldovenesc.
— Jurasicul. În partea vestică a Platformei Moldoveneşti, mai ales în jumătatea ei
nordică, deasupra depozitele paleozoice, forajele au traversat o suită de depozite de cca.
200 m grosime, reprezentată prin marne, calcare şi dolomite brune sau roşietice, cu
intercalaţii subţiri de anhidrite. Prin comparaţie cu ceea ce se cunoaşte în alte unităţi ale
vorlandului, în Depresiunea Bîrladului de pildă, aceste depozite sînt atribuite
Neojurasicului, sugerînd faciesul purbekian.
— Cretacicul inferior. Apele care s-au retras spre sfîrşitul Jurasicului au mai
cunoscut o ingresiune în Mezocretacic. Urmele acesteia au fost identificate în forajele din
jurul oraşului Rădăuţi, unde peste depozitele jurasice s-au întîlnit marne, calcare şi gresii
calcaroase avînd în jur de 100 m grosime, cu Orbitolina conoidea şi Trocholina
aptiensis, atribuite Apţianului. Mai spre sud şi sud-vest, pe o arie mult mai întinsă,
ajungînd pînă la Tîrgu Frumos, prin foraje s-au întîlnit gresii calcaroase conţinînd
foraminifere aglutinate (Globigerina infracretacea, Hedbergella globigerinelloides)
indicînd Albianul.
— Cretacicul superior. Transgresiunea majoră din Neocretacic a acoperit întreaga
Platformă Moldovenească, care a evoluat ca atare pînă la sfîrşitul Cretacicului. În acest
interval s-au acumulat depozite care au fost interceptate de foraje pe toată întinderea
platformei, însă sînt deschise şi la zi pe Valea Prutului între localităţile Rădăuţi—Prut şi
Livezeni. Astfel, la Crasnoleuca, apele Prutului au deschis pe cîţiva metri grosime un
pachet de calcare şi marne cretoase cu concreţiuni de silex (fig. 4). Prin foraje s-a stabilit
că sub aceste depozite cretoase cu silexuri se găseşte un pachet de gresii şi nisipuri
glauconitice de 30—50 rn grosime care stau direct pe depozite paleozoice. Din gresiile şi
nisipurile glauconitice provine o faună cu Exogyra columba şi Chlamys orbicîdaris, iar
din pachetul de marnocalcare cretoase de deasupra, Th. Văscăuţanu menţionează o faună
cu Holaster laevis, Ostrea canaliculata şi Lima globosa, care indică vîrsta cenomaniană a
depozitelor în cauză.
În jumătatea vestică a Platformei Moldoveneşti, tot prin foraje, deasupra
Cenomanianului s-au identificat depozite în general calcaroase-grezoase-silicioase, cu
ostracode, briozoare, prisme de inocerami şi foraiminifere printre care Globotruncana
stuarti, G. marginala etc. Se poate aprecia că aceste depozite aparţin intervalului
Turonian—Senonian.

Fig. 4. Secţiune la Crasnoleuca (după N. Macarovici şi P. Jeanrenaud): l — calcare şi


marnocalcare cretoase; 2 — conglomerate şi nisipuri; 3 — calcare şi marnocalcare cu
Lithothmanium ; 4 — bentonite; 5 — gresii şi nisipuri; 6 — calcare cu Şerpuia; 7 —
nisipuri argiloase şi gresii.

La sfîrşitul Cretacicului se înregistrează o regresiune majoră, spaţiul moldovenesc


evoluînd în continuare ca uscat.
Neozoicul.
Faza de exondare care a început la sfîrşitul Cretacicului a durat pînă în a doua
jumătate a Miocenului. În acest interval însă, în zonele de margine a avut loc cel puţin o
ingresiune în Paleocen care a cunoscut o oarecare extensiune în timpul Eocenului.
— Paleocenul este reprezentat printr-un pachet de depozite pelitice de cîţiva zeci
de metri, întîlnite în forajele din sudul şi sud-vestul platformei, din care provine o
asociaţie microfaunistică cu Globigerina psendo-biilloides, G. tnlocnllinoides,
Globorotalia vclascoensis.
— Eocenul este reprezentat în cea mai mare parte prin depozite detritice (gresia de
Duseşti) şi cuarţarenite glauconitice (gresia de Glăvăneşti) care se îndinţează. Numai
local, în zona oraşului Bacău, s-au întîlnit calcare biomicrosparitice numulitice. Depozite
eocene cu grosime în jur de 100 m au fost întîlnite la diferite adîncimi, spre marginea
vestică a platformei, în forajele săpate la Mălini — Bacău (1230 m), la Roman (12Z5m)
Glăvăneşti (1881 m), Tg. Neamţ (2406 m), Ghindăoani (2779 m), Duseşti (3141 m),
Cuejdiu (4700 m). Din ele G. Bombiţă menţionează o asociaţie de foraminifere mari cu:
Nummulites solitarius, N. pernotus, N. deşerţi etc indicativă pentru Ilerdian; cu N.
aquitanicus, N. plamtlatus, N. Globosus, N. peratii, N. partschi etc. semnificativă pentru
Cuisian; cu N. uronensis, N. galensis etc. indicînd prezenţa Luteţianului bazal.
— Miocenul. O nouă transgresiune de amploare a avut loc în Mezo-miocen mai
exact în a doua jumătate a Badenianului cînd apele au acoperit întreg spaţiul
moldovenesc chiar depăşindu-l.
— Badenianul include primele depozite cu care debutează Miocenul; au fost
întîlnite în foraje pe toată întinderea platformei. Grosimea lor creşte de la est unde atinge
20 m spre vest unde depăşeşte 400 m. Depozitele badeniene sînt deschise la zi pe Valea
Prutului între localităţile Oroftiana de Sus şi Liveni. În profilul de la Crasnoleuca (v. fig.
4), suita badeniană se dispune peste depozite cenomaniene şi începe prin conglomerate cu
fragmente de silex rulate. Conglomeratele trec lateral şi pe verticală la nisipuri silicioase
albe, (nisipurile de Miorcani), cu Pectunciilus obovatuni şi Scutella stellata. În continuare
se dezvoltă calcare şi marne cu Lithothamnium din care provine o faună că Ostrea
digitalina, Pecten elegans etc. şi o micro-faună cu Bulimina acideata, B. elongata etc.
Suita badeniană se încheie cu gresii şi marne cu Elphidium sp., Ammonia beccarii şi
Spiratella sp. avînd în bază intercalaţii de bentonite. În afară de acest facies detritic şi
marnos-calcaros care se întinde pînă la sud de Liveni, spre sud şi vest se dezvoltă un
facies lagunar reprezentat prin gipsuri a căror grosime creşte spre vest pînă la 60 m.
Orizontului de gipsuri îi urmează un pachet de argile nisipoase, argile şi marne cu
Spiratella. Pe baza conţinutului paleontologic se consideră că în Platforma
Moldovenească, este prezent numai Badenianul superior.
— Sarmaţianul. Ca peste tot, Sarmaţianul se caracterizează printr-un regim marin
făcînd trecerea de la mediul marin normal la regimul lacustru de apă dulce care se vă
instala în Pliocen. În Platforma Moldovenească Sarmaţianul corespunde unei faze de
retragere a apelor mării. Drept urmare, depozite de această vîrstă apar pe anumite zone ce
se eşalonează de la nord spre sud, cele mai vechi aflorînd în partea cea mai nordică şi cu
cît sînt mai noi ocupă zone mai sudice (v. fig. 1). În ansamblu, Sarmaţianul este
reprezentat prin depozite variate, cu predominarea formaţiunilor detritice, dar se mai
întîlnesc grezocalcare şi calcare dintre care calcarele oolitice constituie un element
frecvent şi specific. Sînt de asemenea frecvente variaţii laterale de facies. Grosimea
depozitelor sarmaţiene este foarte modestă în estul platformei şi creşte spre vest şi sud-
vest, unde poate atinge 2 000 m.
— Buglovianul. Se includ la Buglovian depozite argiloase şi nisipoase cărora li se
adăugă calcare recifale cu serpulide. La zi, depozite bugloviene se întîlnesc pe valea
Prutului între localităţile Oroftiana de Sus şi Ştefăneşti, şi pe unele văi din nordul
Moldovei între rîurile Siret şi Suceava. Suita completă şi relaţiile cu depozitele
subiacente se pot urmări în profilul din cotul pe care îl face Prutul la Zamca (v. fig. 4).
În regiunea văii Siretului, Buglovianul este reprezentat printr-o alternanţă de
nisipuri şi argile din care provine o faună cu Ervilia podolica, Cardium lithopodolicum,
C. ruthenicum, Abra reflexa, Mactra eichwaldi etc. Suita se încheie cu un nivel calcaro-
grezos cu serpulide, din care provine o faună cu Şerpuia gregalis, Cardium ruthenicum,
Mohrensternia înfiata şi o microfaună cu Elphidium regina, E. aculeatum E. macellum
etc.
Spre sud-vest, depozite bugloviene au fost întîlnite prin foraje în regiunea Iaşi,
unde de asemenea sînt fosilifere conţinînd ervilii şi cardiide, alături de o microfaună cu
Anomalinoides badensis. Grosimea depozitelor bugloviene creşte de la est (20—30 m în
regiunea Prutului) spre vest (100 — 150 m la vest de Siret).
— Volhinianul. Se atribuie Volhinianului depozitele care urmează peste calcarele
cu serpulide. Acestea aflorează pe suprafeţe largi în treimea nordică a Platformei
Moldoveneşti pînă la o linie ce ar uni localităţile Boroaia şi Sîntămăria (pe Prut) şi mai
ales între Valea Siretului şi Valea Moldovei, unde au fost cercetate în detaliu de Bica
leneşi. Grosimea lor atinge 500 m şi sînt reprezentate în general prin nisipuri şi argile cu
predominarea unora sau altora din ele. În suita depozitelor volhiniene, la diferite nivele,
se întîlnesc intercalaţii de grezocalcare sau gresii oolitice cu dezvoltare mai mult sau mai
puţin continuă şi adesea foarte fosilifere. S-au identificat pînă la opt asemenea nivele care
au căpătat denumiri locale, unele din ele fiind luate că nivele reper, cum ar fi gresia de
Burdujeni, care s-ar situa spre partea superioară a suitei volhiniene, sau gresia calcaroasă
de Hîrtopu—Nigoteşti care ar încheia succesiunea volhiniană. Depozitele atribuite
Volhinianului dintre Siret şi Moldova includ printre altele: Ervilia podolica, Cardium
lithopodolicum, C. gradie, C. latisulcatum, Mactra eichwaldi, Tapes vitalianus,
Potamides mitralis, P. nodosoplicatum, P. disjunctus etc. Acestora li se adaugă o
microfaună cu Qmnquelocttlina reussi, Porosononion subgranosus, Elphidium rugosum,
E. macellum, Rotalia beccarii etc. Cu dezvoltare locală se întîlnesc şi depozite argiloase
cu intercalaţii de cărbuni cum ar fi acelea din regiunea Fălticeni—Boroaia.
În vecinătatea zonei subcarpatice depozitele volhiniene capătă un facies mai
grosier, fiind frecvente gresiile şi chiar prundişurile cu dezvoltare episodică. Se
semnalează de asemenea prezenta evaporitelor cum sînt acelea de la Vîrful Dealului.
Înspre est şi sud-est, odată cu reducerea în grosime a depozitelor volhiniene, are
loc şi o modificare litofacială care constă mai ales în dispariţia nivelelor de grezocalcare
şi gresii oolitice. În felul acesta se ajunge ca în regiunea oraşului Iaşi, Volhinianul sa nu
depăşească 50 m grosime şi este reprezentat mai ales prin argile conţinînd o faună cu
Ervilia trigonula, Cardium lithopodolicum, C. ruthenicum, la care se adaugă frecvente
miliolide şi statolite de miside. Grosimea redusă a depozitelor volhiniene din regiunea
Iaşi şi lipsa nivelelor de gresii oolitice fac dificilă corelarea acestora cu depozitele
volhiniene care aflorează în partea vestică şi nord-vestică a Platformei Moldoveneşti.
— Basarabianul. Depozite incluse la Basarabian aflorează în Moldova centrală, la
sud de linia Boroaia—Drăguşeni—Lespezi—Hîrlău-Sîntamăria, pînă la o linie ce ar pleca
de la Bacău spre est urmînd cursul superior al Rîului Bîrlad, spre Vaslui şi mai departe
atingînd Valea Prutului în regiunea Fălciu.
Ca litofacies, Basarabianul prezintă aceleaşi caractere ca şi Volhinianul, adică include
depozite predominant psamitice şi subordonat pelitice. De asemenea, se remarcă o
variaţie de facies, în sensul că în partea estică se dezvoltă faciesuri predominant pelitice,
iar spre vest se trece la nisipuri şi argile cu intercalaţii de grezocalcare şi calcare oolitice.
În vecinătatea ariei subcarpatice se întîlnesc faciesuri grosiere (prundişuri).
În regiunea Prutului, suita depozitelor basarabiene debutează printr-un pachet de
argile cenuşii-albăstrui cu intercalaţii de nisipuri sau argile nisipoase alcătuind stratele cu
Cryptomactra, specia C. pesanseris avînd o anumită frecvenţă. La aceasta se mai adaugă
Mactra fabreana, Cardium obsoletum, C. fittoni, C. bărbaţi, Solen subfragilis, ostracode,
miliolide şi statolite de miside. În regiunea laşului, stratele cu Cryptomactra ating 270 m
grosime şi au putut fi urmărite ca atare în lungul văii Bahluiului pînă în regiunea oraşului
Hîrlău. Mai departe spre vest se remarcă o anumită schimbare de facies în sensul că
depozitele devin predominant nisipoase, iar la diverse nivele se dezvoltă grezocalcare şi
calcare oolitice. Astfel, în regiunea Văii Siretului şi mai departe pînă la Valea Moldovei,
peste nivelul grezocalcarelor de Hîrtop—Nigoteşti, cu care se încheie Volhinianul,
urmează argile şi grezocalcare lumaşelice cu Mactra vitaliana var. simionescui, Tapes
gregarius, Potamides sp. etc. alături de o microfaună cu Porosononion subgranosus,
Elphidium macellum, E. regina etc. În opinia exprimată de Bica leneşi, această asociaţie
faunistică are afinităţi basarabiene; în consecinţă, limita Volhinian/Basarabian este trasată
la partea superioară (deasupra) a nivelului grezocalcaros de Hîrtop—Negotesti. Odată cu
schimbarea faciesului, depozitele basarabiene, încă din zona Văii Bahluiului, relevă şi o
modificare în conţinutul paleontologic, în primul rînd prin lipsa speciei conducătoare
Cryptomactra pesanseris. Acest fapt creează unele incertitudini asupra corelării
depozitelor din regiunea laşului cu acelea din regiunea dintre Siret şi Moldova. I. Pătruţ,
de pildă, negînd variaţiile laterale de facies, coboară mult limita Volhinian/Basarabian
fixînd-o sub prima intercalaţie de grezocalcare oolitice (nivelul de Pătrăuţi I). Este de
presupus însă că între speculaţiile care se pot face luînd ca argument lipsa unor fosile
conducătoare şi aprecierile care se bazează pe un conţinut paleontologic, fie el şi mai
puţin concludent, ultima alternativă este mai judicioasă şi fără îndoială mai aproape de
realitate.
Stratele cu Cryptomactra pesiuiseris, în regiunea laşului, sînt urmate de o
alternanţă de argile şi nisipuri în grosime de 80 m, săracă în faună, mai frecvent
întîlnindu-se Mactra macarovicii. În acest pachet de depozite se întîlnesc mai multe
intercalaţii subţiri de depozite cu faună de apă dulce (Congeria neumayeri, Unio
moldavicum, Teodoxus bohotensis), constituind stratele cu congerii. Prezenţa depozitelor
cu faună de apă dulce, care se întîlnesc încă din Volhinian, nu indică o delimitare a unor
cicluri de sedimentare, cum se susţine în unele interpretări, ci este legată de retragerea
treptată spre sud a mării sarmaţiene cu tendinţa de îndulcire a apelor care se va desăvîrşi
odată cu începutul Pliocenului. Şi stratele cu Mactra macarovicii, spre vest în regiunea
văilor Siretului şi Moldovei, trec la depozite predominant nisipoase cu intercalaţii de
gresii şi grezocalcare oolitice.
Suita basarabiană continuă cu calcar oolitic de Repedea. Acesta se întîlneşte în
toată regiunea dintre Prut şi Siret, punctul cel mai nordic de apariţie fiind Dealul Repedea
de lîngă Iaşi. Se prezintă că un lumaşel constituit mai ales din Macira podolica, alături de
care se mai află Mactra vitaliana, M. fabreana, Cardium fittoni, Solcn subfragilis,
Musculus sarma-ticus, Gibbula beamnonti, Potamides disjunctus etc. Grosimea
calcarului de Repedea este de 3-5 m, însă în Dealul Repedea, aparent, atinge 25 m prin
însumarea şi a unor variaţii laterale de facies a depozitelor superioare oolitului de
Repedea.
Peste calcarele oolitice de Repedea urmează un complex nisipos-argilos bogat
fosilifer. În partea mediană a acestuia se individualizează un orizont predominant
grezocalcaros, pe alocuri oolitic, constituind nisipurile şi gresiile de Scheia cu o faună
asemănătoare aceleia a calcarului de Repedea. Dealtfel, la Repedea, nivelul de Scheia
îmbracă facies oolitic, fapt ce explică grosimea de 25 m a calcarelor oolitice de aici.
În regiunea Văii Prutului, în nisipurile de Scheia se întîlnesc depozite cu un
amestec de faună salmastră şi de apă dulce constituind stratele de Bohotin.
Ultimele depozite atribuite Basarabianului sînt reprezentate prin nisipuri şi argile cu
resturi de Unio şi Helix, în grosime de 30—40 m.
— Kersonianul. Se atribuie Kersonianului depozitele salmastre în care se găsesc
mactre mici (Mactra bulgarica, M. caspia, M. orbiculata). Asemenea depozite se
întîlnesc între Valea Prutului şi Valea Bîrladului, precum şi la vest de Valea Siretului, în
regiunea Municipiului Bacău. În general, faciesul salmastră al Kersonianului este
reprezentat prin calcare lumaşelice, argile nisipoase, nisipuri (circa 150 m). Pe lîngă
mactre mici, acestea conţin şi o microfaună cu Elphidium macelhtm, Porosononion
subgranosus, Ammonia beccarii, Globigerina bulloides etc. între Bîrlad şi Siret, peste
depozitele cu Helix şi Unio atribuite Basarabianului urmează depozite deltaice
reprezentate în principal prin nisipuri şi argile cu stratificaţie încrucişată, iar în baza suitei
se găsesc şi gresii calcaroase cu impresiuni de frunze de Populus, Quercus, Carpinus,
Laîirus etc. Cea mai nordică apariţie a depozitelor deltaice se întîlneşte în dealul Păun de
lîngă Iaşi. Din acest punct N. Macarovici citează resturi de mamifere ca: Aceratherium
incissivum, Hipparion sebastopolitanutn, Ichtitherium hipparionum.
Vîrsta depozitelor deltaice este oarecum controversată. În opinia lui P.
Jeanrenaud, acestea ar reprezenta un facies lateral al depozitelor cu mactre mici
aparţinînd deci Kersonianului. I. Pătruţ înclină sa le considere ca termen final al
Basarabianului, argumentînd că prin foraje s-a dovedit că mai spre sud depozitele deltaice
suportă depozite salmastre cu mactre mici, acestea din urmă marcînd un nou ciclu de
sedimentare. Mai curînd însă că acest facies continental este legat de procese de retragere
treptată şi îndulcire a apelor şi în nici un caz nu au semnificaţia unui nou ciclu de
sedimentare. Interpretarea depozitelor deltaice ca variaţie laterală de facies este soluţia
cea mai plauzibilă, schimbarea de facies avînd loc nu numai lateral, ci şi pe verticală.
Depozitele deltaice ar putea aparţine Basarabianului terminal şi Kersonianului timpuriu.
— Pliocenul, încă de la sfîrşitul Sarmaţianului s-a remarcat restrîngerea apelor şi
trecerea la regim de apă dulce. La începutul Pliocenului numai marginea sudică a
Platformei Moldoveneşti mai era ocupată de ape, care s-au retras limitîndu-se la actuala
Depresiune a Bîrladului. În consecinţă, pe aria Platformei Moldoveneşti, din Pliocen nu
se găsesc decît depozite aparţinînd Meoţianului. Acestea urmează în continuitate de
sedimentare peste depozitele chersoniene şi au aproximativ aceeaşi arie de răspîndire.
— Meoţianul, suita meoţiană debutează printr-un pachet de cinerite andezitice cu
intercalaţii de nisipuri, marne şi argile, cunoscute sub numele de „emerite de Nuţasca—
Ruseni", întreg pachetul are o grosime ce variază între 10 m în regiunea Văii Prutului şi
80 m în Valea Siretului. Acesta este urmat de depozite predominant nisipoase cu
intercalaţii subţiri de argile şi gresii adesea cu stratificaţie încrucişată. Grosimea lor este
de 100—150 m şi conţin o faună de moluşte cu Congeria panticapaea, Unio moldavicus
etc. şi resturi de mamifere printre care Deinotherium gigantissimum, Hipparion,
moldavicum, Accrathcrium incissivum etc. Se cunosc de asemenea plante printre care
Quercus robur pliocenica, Carpinus grandis, Ulmus bronni etc.

1.2. Tectonica

Platforma Moldovenească evoluînd ca regiune consolidată încă din Proterozoic


are un aranjament tectonic ruptural specific unităţilor de platformă. Mişcările la care a
fost supusă au fost doar mişcări de basculare dar care nu sînt străine de fazele
paroxismale din zonele învecinate ce evoluau ca arii labile. Acestea au determinat
înaintări şi retrageri ale apelor mării, care în procesul de sedimentare se reflectă în
existenţa mai multor cicluri de sedimentare. Zonele marginale, mai ales marginea vestică
a platformei, au fost influenţate într-o mai mare măsură de mişcările orogenezei alpine.
Acestea au determinat o coborîre accentuată a marginii Platformei Moldoveneşti şi
afundarea ei sub Orogenul carpatic. Coborîrea se face în trepte în lungul unor falii care
afectează atît soclul cît şi cuvertura. Prin foraje s-a dovedit înaintarea platformei sub
orogen pe distanţa de cel puţin 15 km (forajele de la Frasin—Valea Moldovei).
Faliile în lungul cărora platforma este subşariată au orientarea NNV/ SSE, sensibil
paralele cu structurile Carpaţilor Orientali, deşi unele din ele sînt mai vechi. (v. fig. 2)
O primă dislocaţie este falia Siretului, care delimitează o treaptă mai coborîtă a
Platformei Moldoveneşti. Traseul acesteea este puţin cunoscut. Spre sud-est se cunoaşte
falia Plopana—Fălciu (falia Bistriţei) care are aceeaşi semnificaţie.
În sectorul dintre confluenţa rîurilor Trotuş şi Moldova cu Siretul, faliei Siretului i
se suprapune o altă falie care aduce în contact structuri baikaliene cu Platforma est-
europeană. Spre sud, aceasta îşi găseşte continuarea în falia Peceneaga—Camena; spre
nord s-ar găsi mult mai spre vest continuînd falia Bicaz—Cîmpulung Moldovenesc
acoperită de structurile carpatice. În acest din urmă caz, falia Solea s-ar situa între falia
Siretului şi continuarea faliei Peceneaga—Camena, şi ar marca limita vestică a Platformei
est-europene corespunzînd faliei Rava - Ruska din afara graniţelor ţării noastre. Aria
dintre Falia Peceneaga - Camena şi falia Solea ar reprezenta eventual prelungirea
structurilor hercinice din Dobrogea de Nord.
În afara faliilor menţionate, Platforma Moldovenească este afectată şi de o serie
de falii orientate aproape est-vest perpendiculare pe cele amintite, pe care le decroşează
(v. fig. 2). Asemenea falii se întîlnesc în partea sudică a platformei şi pun în evidenţă o
coborîre a platformei şi în aceasta direcţie. Principala falie din această categorie este
aceea care delimitează spre sud Platforma Moldovenească şi care urmăreşte direcţia
localităţilor Fălciu—Bogdana—Tg. Plopana. Aceasta de fapt delimitează o treaptă mai
coborîtă a Platformei Moldoveneşti.
Contactul dintre soclul mezoproterozoic al Platformei Moldoveneşti şi unităţile de
vorland de la sud este de asemenea tectonic fiind reprezentat printr-o falie profundă.
Aceasta a fost detectată între localităţile Băneasa şi Crăieşti din Depresiunea Bîrladului şi
constituie falia Trotuşului decrosînd prelungirea faliei Peceneaga—Camena.
Falii de amplitudini mai modeste au fost detectate şi la nord de falia Fălciu—
Tîrgu Plopana; astfel, s-a pus în evidenţă o falie la paralela oraşului Vaslui, îngroşarea
depozitelor cuverturii din zonele de margine ale platformei, inclusiv a celor de vîrstă
neogenă, relevă că faliile, deşi vechi, au fost active pînă în Neogen.
În ansamblu, Platforma Moldovenească arată o înclinare spre sud-est cu 5—8
m/km. Această înclinare o au şi depozitele cuaternare ceea ce înseamnă că este un
rezultat al mişcărilor de basculare petrecute în Pleistocen.

BIBLIOGRAFIE

Atanasiu I. (1945): Mem. sect. st. Acad. Rom. XX, 5, Bucureşti.


Barbu Z.I. (1934): Mem. sect. st. X, 5, Acad. Rom. Bucureşti.
Cobălcescu Gr. (1862): Rev. Rom. II, Iaşi.
Ghenca C. (1968): St. tehn. econ. J, 6. Bucureşti.
Giuşcă D., Ianovici V. (1967): St. cerc. Acad. Rom. XII, 2, Bucureşti.
lonesi Bica (1968): Stratigrafia depozitelor miocene de platformă dintre Valea Siretului
şi Valea Moldovei, Ed. Acad. Rom. Bucureşti.
Iliescu Violeta (1973): D. S. Inst. Geol. 60/3, Bucureşti.
Jeanronaud P. (1963): Anal. Univ. sect. II, geol. geogr. IX, lasi. Macarovici N. (1971):
Anal. Univ. Iaşi.
Macarovici N., Jeanrenaud P. (1958): Anal. Univ. sect. II, IV, 2, Iaşi.
Paghida Trelea Natalia (1969): Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut. Ed. Acad,
Bucureşti.
Pătruţ I. (1988): Nouvelles donnees sur le Sarmatien de la Platforme Moldave (sub tipar).
Simionescu I. (1906): Contribuţii la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut. Acad. Rom.
Publ. Adamachi, VII, Bucureşti.
Văscăuţanu Th. (1929): An. Inst. Geol. Rom. XIII, Bucureşti.
Văscăuţanu Th. (1935): Anal. Univ. XX, 1-4. Iaşi.
Văscăuţanu Th. (1931): An. Inst. Geol. Rom. XV, Bucureşti.
Văscăuţanu Th. (1928-29): Mem. Sect. şt. V, Acad. Rom. Bucureşti.

PLATFORMA VALAHĂ

Situată la nord de Dunăre, Platforma Valahă este separată de unităţile carpatice


prin falia pericarpatică în lungul căreia este subşariată spre nord. Spre est se întinde pînă
la falia Dunării care o separă de unităţile dobrogene, iar spre nord-est se întinde pînă la
prelungirea liniei tectonice Peceneaga-Camena care o separă de promotoriul nord-
dobrogean (fig.5). Astfel delimitată, Platforma Valahă reprezintă jumătatea nordică a
ariei consolidate dintre Carpaţi şi Balcani, cunoscută sub numele de Platforma Moesică.
Evoluţia, întrucîtva aparte în anumite perioade a acestei jumătăţi nordice, unele
particularităţi structurale pe care le prezintă, precum şi faptul că se ia în consideraţie
numai porţiunea de la nord de Dunăre, justifică tratarea acesteia sub numele de Platforma
Valahă ca parte integrantă a Platformei Moesice.
Platforma Valahă şi-a încheiat evoluţia că arie de sedimentare în Cuaternar cînd a
fost colmatată. În consecinţă, ea prezintă o morfologie cu caractere de cîmpie,
corespunzînd în mare parte cu ceea ce în geografia fizică se cunoaşte sub numele de
Cîmpia Română. În ansamblu, Platforma Valahă prezintă un relief plat, compartimentat
de cursuri de ape cu văi largi.
Reţeaua hidrografică, în totalitate tributară Dunării, prezintă anumite
particularităţi impuse de evoluţia geologică recentă (cuaternară) a regiunii. Cea mai
pregnantă caracteristică a cursurilor de apă este schimbarea direcţiei de curgere (de la
direcţia nord-sud trec la direcţia est/sud-est), fenomen cunoscut sub numele de „divagare"
şi care nu este străin de existenţa unor falii în subsolul Cîmpiei Române.
Principalele rîuri care străbat Platforma Valahă îşi au obîrşia în zona muntoasă.
Motrul izvorăşte din Muntele Oslea şi se varsă în Jiu în dreptul localităţii Gura
Motrului.
Jiul îşi adună apele din zona depresionară a Petroşanilor şi se varsă în Dunăre la
vest de localitatea Bechet, după ce primeşte ca afluenţi Gilortul şi Amaradia pe stînga şi
Motrul pe dreapta.
Oltul, cel mai important rîu din zonă străbate Platforma Valahă de la nord la sud
şi se varsă în Dunăre în apropiere de Turnu Măgurele, după ce primeşte pe dreapta
Olteţul.
Călmăţuiul, Vedea şi Teleormanul sînt printre puţinele cursuri de ape ale căror
izvoare nu depăşesc zona subcarpatică.
Argeşul, care îşi adună apele din Munţii Făgăraş, prezintă mai pregnant
fenomenul de divagare pe cursul inferior căpătînd orientarea vest-est; se varsă în Dunăre
în apropiere de Olteniţa după ce primeşte NeajIovul pe dreapta şi Dîmboviţa pe stînga.
Ialomiţa, care izvorăşte din partea sudică a Carpaţilor Orientali, străbate platforma
în direcţia vest-est şi se varsă în Dunăre la sud de localitatea Giurgeni.
Buzăul pe cursul său mijlociu străbate partea nord-estică a Platformei Valahe orientîndu-
se spre nord-est. Fenomenul de divagare este determinat de zona de subsidenţă de pe
cursul inferior al Siretului.
Datorită numeroaselor foraje care s-au săpat pe toată întinderea platformei şi
investigaţiilor geofizice, structura geologică a acestei unităţi este binecunoscută. În
prelucrarea şi interpretarea datelor care au condus la obţinerea imaginii structurii
geologice şi-au adus contribuţia N. Grigoraş, I. Pătruţ, D. Paraschiv, Gr. Răileanu, E.
Liteanu, T. Bandrabur, R. Muţiu şi mulţi alţii, îndeosebi geologi din industria petrolului.

2.1. Stratigrafie

În structura Platformei Valahe se disting uşor cele două etaje structurale, soclul
format în principal din şisturi cristaline, şi cuvertura alcătuită din depozite sedimentare
(fig. 6).
Soclul. Formaţiunile soclului au fost deschise prin mai multe foraje în jumătatea
vestică şi în partea nord-estică a platformei. În cea mai mare parte, însă, este cunoscut
prin investigaţii geofizice sau pe cale deductivă, prin analogii cu unităţi învecinate, mai
ales Dobrogea de Sud. Se poate afirma cu certitudine că Platforma Valahă are un soclu
heterogen, atît în ceea ce priveşte alcătuirea litologică cît şi vîrsta consolidării. Pînă acum
se cunoaşte, în mod direct, că în alcătuirea soclului intră şisturi cristaline
mezometamorfice în mare parte retromorfozate, străbătute de masive de granitoide, şi
formaţiunea şisturilor verzi — o prelungire a aceleia care apare la zi în Dobrogea
centrală. Se mai presupune că în jumătatea sudică, sau cel puţin în partea sud-estică a
Platformei Valahe, soclul este format din şisturi cristaline mezometamorfice de tipul
celor cunoscute prin foraje de la Palazu (Dobrogea de Sud).
Şisturile cristaline mezometamorfice retromorfozate au fost întîlnite prin foraje la
vest de Olt în zona Dioşti-Balş-Slatina (v.fig,5); sînt reprezentate prin amfibolite, şisturi
cloritoase-cuarţ'itice şi cloritoşisturi cu porfiro-blaste de albit. Acestea sînt străbătute de
corpuri intrusive alcătuite în principal din granite, granodiorite şi diorite cuarţifere. Se
întîlnesc de asemenea şi gabbrouri, meladiorite şi diorite. Judecînd după situaţia şisturilor
cristaline din ariile carpatice, în primul rînd din Carpaţii Meridionali şi în special din
autohtonul danubian, şisturile cristaline întîlnite la vest de Olt s-ar înscrie în grupa
şisturilor cristaline mezometamorfice aparţinînd unui ciclu prebaikalian. Acestea
alcătuiesc soclul pentru cea mai mare parte din jumătatea vestică a Platformei Valahe.
Formaţiunea şisturilor verzi alcătuieşte soclul părţii nord-estice a Platformei
Valahe şi a fost interceptată prin mai multe foraje, cum ar fi acelea de la Bordei Verde,
Ţandărei etc; este de fapt prelungirea şisturilor verzi care formează Masivul central-
dobrogean. La vest de Dunăre, şisturile verzi sînt mult coborîte după falia Dunării.
Metamorfozarea slabă şi consolidarea acestora a avut loc în ciclul baikalian.
Şisturile cristaline care formează soclul părţii sud-estice a Platformei Valahe nu
sînt cunoscute în mod direct. Acestea ar fi de tipul celor de la Palazu din Dobrogea de
Sad.
Sectoarele cu soclu de natură diferită sînt separate între ele prin falii majore
(crustale).
Cuvertura. În evoluţia ulterioară consolidării, soclul valah a fost supus unor
mişcări de basculare care au determinat transgresiuni şi regresiuni. Acestea se reflectă în
existenţa mai multor cicluri de sedimentare (v. fig. 6).
Prima transgresiune care a urmat procesului de consolidare a avut loc în
Paleozoicul timpuriu şi anume în Cambrian. Procesul de sedimentare a durat pînă în
Westphalian cînd se încheie primul ciclu de sedimentare. A urmat o fază de exondare iar
procesul de sedimentare se reia spre sfîrşitul Permianului şi durează pînă la sfîrşitul
Triasicului. După o nouă fază de exondare, spaţiul valah a fost din nou acoperit de ape
spre sfîrşitul Liasicului. Marea a dăinuit pînă la sfîrşitul Cretacicului iar în partea centrală
poate chiar pînă în Eocen. Ultimul ciclu de sedimentare s-a instalat în Badenian şi a durat
pînă în Pleistocen.
Fazele de exondare care separă cele patru cicluri de sedimentare majore par sa fie
ecoul paroxismelor tectogenetice din regiunile învecinate corespunzînd ultimelor faze ale
orogenezei hercinice, fazei paleochimmerice şi fazei laramice. În fazele de submersiune,
pe soclul valah s-au acumulat depozite în grosime de mai multe mii de metri. Acestea au
fost cercetate prin numeroase foraje dintre care unele le-au străbătut în întregime.
Forajele au mai arătat că grosimea cuverturii este foarte diferită de la un sector la altul,
datorită faptului că soclul nu s-a comportat ca un bloc rigid, unitar, ci a funcţionat ca un
suport compartimentat prin falii profunde în mai multe blocuri care, în anumite perioade,
s-au mişcat diferenţiat pe verticală. În felul acesta s-au creat zone depresionare cu o
sedimentare mai activă, cum s-a întîmplat cu partea centrală a platformei, unde se
conturează Depresiunea Alexandriei, şi zone de ridicare unde sedimentarea a fost mult
mai înceată sau, în anumite epoci, au evoluat chiar că arii emerse, cum este ridicarea
Balş-Optaş.
Ciclul de sedimentare Cambrian-Westphalian. În acest interval s-au acumulat
depozite variate ca litofacies însă încadrarea lor în scara cronostrati-grafică s-a făcut pe
baze paleontologice. S-a identificat Cambrianul, Ordovicianul, Silurianul, Devonianul şi
Carboniferul (fig. 6).
— Cambrianul. Prezenţa Cambrianului în Platforma Valahă a fost presupusă mai
de mult, însă numai în ultimul timp forajele de la Mitrofan şi Robeşti, din partea nord-
vestică a platformei, au interceptat argilite negricioase micacee şi gresii calcaroase, din
care R. Muţiu a determinat o bogată faună de trilobiţi printre care Pamdoxides
paradăxissimus şi Peronopsis fallax, care indică Mezocambrianul. Extinderea depozitelor
cambriene încă nu a fost conturată.
— Ordovicianul. Primele depozite repartizate Ordovicianului sînt reprezentate
printr-un pachet de gresii cuarţitice cu intercalaţii de argilite în grosime de cîteva sute de
metri. Acestea se întîlnesc pe toată întinderea platformei, cu excepţia unor zone de
ridicare, iar din intercalaţiile pelitice se cunosc asociaţii de acritarhe care ar indica
Ordovicianul. Pachetul grezos-cuarţitic este urmat de o formaţiune pelitică de cca. 300 m
grosime reprezentată prin marne şi şisturi argiloase, adesea cu glauconit. Din astfel de
depozite, în forajele de la Bordei Verde din estul platformei, G. Murgeanu şi H. Spasov
au identificat o asociaţie de graptoliţi cu Didymograptus extensus şi D.hirundo indicînd
cu certitudine Ordovicianul. Atît pachetul grezos-cuarţitic cît şi formaţiunea politică îşi
păstrează caracterele litofaciale pe tot întinsul platformei.
— Silurianul. Peste depozite ordoviciene, în zonele depresionare, urmează
depozite asemănătoare ca litofacies cu formaţiunea pelitică a Ordovicianului, fiind
reprezentate preponderent prin argile cu graptoliţi. Acestea amintesc faciesul şisturilor cu
graptoliţi; au fost întîlnite în numeroase foraje la Călăraşi, Bordei Verde, Ţăndărei etc. şi
în vestul platformei, la Craiova/Slatina, Optaşi etc; au fost în detaliu studiate de Gr.
Kăileanu et al. Din nivelele inferioare ale suitei siluriene s-a identificat o asociaţie
palinologică indicînd Llandoverianul. Din jumătatea inferioară a suitei s-a mai identificat
o asociaţie de graptoiiţi cu Monograptus priodon, Pristiograptus praedubius, P. dubius,
Cyrtograptns murchisoni etc. semnificativa pentru Wenlockian. Din nivelele superioare
provine o asociaţie cu Monograptus uncinatus, Bohemograptus boheniicus, Lobograplus
scanicus etc. indicativă pentru Ludlovian. Se poate afirma deci că în Platforma Valahă
este prezent întreg Silurianul.
În partea vestică a Platformei Valahe se constată o îngroşare a Ludlovianului pînă
la 1200 m, fapt ce demonstrează că diverse compartimente ale soclului au suferit o
subsidenţă foarte activă afundîndu-se sub formă de grabene, în timp ce altele se ridicau că
horsturi.
— Devonianul. Depozitele aparţinînd Dcvonianului, cel puţin în zonele de
afundare, urmează în continuitate de sedimentare cu cele siluriene de care primele
secvenţe nu diferă ca litofacies. Astfel, depozitele de la partea inferioară a suitei
devoniene sînt reprezentate preponderent prin argilite negre ce pot atinge 900 m grosime;
au fost întîlnite în numeroase foraje şi au fost bine studiate în forajul de la Călăraşi. Din
ele provine o faună cu Costispirifer arenosus, Eodevonaria arcuata, Ea fonia sinuata,
Tenfaculites sp. etc, la care se adaugă o asociaţie palino-protistologică cu Leiotriletes
simplex, Retnsotrile-tes simplex, Emphanisporites mimitus etc, alături de Icriodus
woschmidti dintre conodonte. Conţinutul paleontologic atestă vîrsta eodevoniană a
depozitelor argiloase din baza suitei devoniene.
Deasupra formaţiunii argiloase eodevoniene se dezvoltă un complex predominant
grezos alcătuit din gresii silicioase, iar subordonat depozite grosiere (microconglomerate,
prundişuri) sau pelitice (argilite). Acest complexa fost întîlnit prin foraje pe tot întinsul
platformei şi are o grosime între 200—300 m. În forajul de la Călăraşi complexul grezos
a furnizat o asociaţie cu J\îîicrospirtfer mucronatus, Chonetes coronatus, Tentacnlites
scalariformis T.ballulus etc. iar în partea de est a platformei s-au identificat resturi de
peşti şi de plante fosile care indică un mediu dulcicol. Conţinutul paleontologic arată
apartenenţa la Eifelian a complexului grezos. Cu acesta se încheie suita depozitelor
detritice care a început încă din Cambrian.
În timpul Mezodevonianului a avut loc o modificare în mediul de sedimentare,
creindu-se condiţii favorabile acumulării depozitelor carbonatice. Astfel, peste complexul
grezos se dezvoltă în continuitate de sedimentare o formaţiune carbonatică alcătuită din
dolomite şi calcare la care se adaugă anhidrite şi gipsuri, şi cu totul subordonat gresii şi
argile. În partea inferioară a suitei carbonatice se remarcă predominarea dolomitelor,
cărora subordonat li se asociază calcare organogene. Din ele provine o faună cu Spirifer
laevicosta şi Leptaena rhomboidalis precum şi o asociaţie de conodonte cu Icriodus
elegantuhis, I. cornuius etc. În continuarea suitei carbonatice predomină dolomite şi
calcare dolomitice, adesea bituminoase, iar sub formă de intercalaţii subţiri se întîlnesc
evaporite, totul putînd atinge 1000 m grosime (la Călăraşi). Conţinutul paleontologic al
complexului dolomitic-evaporitic este foarte sărac cuprinzînd microforaminifere
(Thurammina echinata, Sacca-mina ingloria], conodonte (Angulodus elegantulus,
Hindeodella machetis], ostracode etc.
Peste complexul dolomitic-evaporitic urmează un pachet de calcare
criptocristaline, calcare organogene şi calcarenite din care provine o asociaţie de
foraminifere cu Parathurammina crassa, Archaeosphaera crassa etc, care ar indica
Famennianul superior cu trecere spre Carbonifer. Cu acest pachet se încheie suita
devoniană. Ţinînd seamă de conţinutul paleontologic se poate conchide că ansamblul
formaţiunii carbonitice descrisă corespunde Mezo-şi Neodevonianului (Giveţian-
Famennian).
— Carboniferul. În prima parte a perioadei carbonifere s-au menţinut aceleaşi
condiţii de sedimentare ca în Mezodevonian şi Neodevonian; în consecinţă s-au format în
continuare depozite carbonatice. În a doua parte a perioadei intervine o schimbare în
mediul de sedimentare revenind condiţiile care au existat în Ordovician-Eodevonian, cînd
s-au format depozite detritice. Drept urmare, în suita depozitelor carbonifere din
Platforma Valahă se distinge o formaţiune inferioară calcaroasă (continuarea aceleia din
Devonian) şi o formaţiune detritică
Formaţiunea calcaroasă este cunoscută mai ales din forajele efectuate pe marginea
nordică a platformei şi în partea sud-estică (la Călăraşi). Grosimea acesteia variază de la
cîţiva metri în sectoarele mai ridicate, unde suita este incompletă, pînă la 1200 m în
zonele mai coborîte, cum este cazul la Călăraşi unde se presupune că este continuitate de
la Devonian la Carbonifer. Formaţiunea calcaroasă este reprezentată printr-o gamă largă
de varietăţi de calcare (subnodulare, organogene, calcarenite, dolomite etc.). Din ele
provin exemplare de Productus (D yctiloclostus] semireticidatus (de la Periş), o asociaţie
de foraminifere cu Ammodiscus planus, Endothyra excentralis, Valvulinella yougi etc. şi
o asociaţie de conodonte cu Syphonodellaisosticha, Ozarkodina delicatula etc. Conţinutul
paleontologic indică pentru formaţiunea calcaroasă în ansamblu apartenenţa ei la
Dinanţian, însă nu peste tot este suita completă.
Formaţiunea detritică are o largă răspîndire (fig. 5) şi a fost întîlnită în zonele
depresionare cum ar fi la vest de Călăraşi, zona Roşiori-Alexandria, Craiova, unde se
presupune că urmează în continuitate de sedimentare peste formaţiunea calcaroasă. În
zonele ridicate de la Strehaia, Balş-Optaşi, Bordei Verde etc. formaţiunea detritică
lipseşte; fie că a fost îndepărtată de eroziune, fie că nu s-a depus. Acolo unde se
întîlneşte, aceasta este reprezentată mai ales prin gresii, şisturi argiloase, tufite şi mai rar
calcare organogene. Adesea se întîlnesc intercalaţii subţiri de cărbune. În ansamblu,
formaţiunea detritică prezintă o stratificaţie încrucişată cu frecvente schimbări laterale de
facies relevînd caractere de formaţiune paralică. În nivelele inferioare ale formaţiunii
detritice s-au identificat asociaţii de foraminifere cu Ammodiscus turbulentus, Textularia
augusta, Fusulinella veninoasă etc. şi microspori (Leiotrileres tumidus,
Granulatisporites politus etc.), care conferă depozitelor respective vîrsta namuriană. Din
nivelele superioare provine o asociaţie cu Hyperammina excentrica, Glomospira
articulata, dintre foraminifere, şi Idiognathodus simata, I.opimus etc., dintre conodonte,
indicînd Westphalianul. Cu formaţiunea detritică se încheie suita Carboniferului şi
totodată şi primul ciclu de sedimentare. A urmat o fază de exondare care a durat pînă spre
sfîrşitul Permianului.

Fig. 7. Schiţă, indicînd reaprtiţia şi grosimea Xamurian-Westfălianuiui


în Platforma Valahă (din D. Paraschiv): l — limita Carboniferului superior; 2 — izopahite
în m.

Ciclul Permian terminal — Triasic (v. fig. 6). După faza de exondare care s-a
instalat în Neocarbonifer procesul de sedimentare s-a reluat spre sfîrşitul Permianului şi a
durat pînă la sfîrşitul Triasicului. Depozitele acestui ciclu îşi au dezvoltarea cea mai
completă în Depresiunea Roşiori-Alexandria. În suita acestora, în linii mari, se pot
distinge trei entităţi lito-faciale; două predominant detritice alcătuite din depozite
continentale frecvent de culoare roşie, constituind suita roşie inferioară şi respectiv suita
roşie superioară, separate printr-o suită mixtă (marină şi lagunar continentală) în care sînt
frecvente depozitele carbonatice şi evaporitele.
Suita roşie inferioară, care are o grosime variabilă putînd ajunge la 2.500 m, se
consideră că reprezintă parte din Permian şi Triasicul inferior.
— Permianul. Se atribuie Permianului un prim complex predominant pelitic cu
care debutează cel de al doilea ciclu de sedimentare din Platfcrma Valahă şi care se
dispune transgresiv, fie direct peste soclu, fie peste diverşi termeni ai primului ciclu de
sedimentare. Pe lîngă argilele negricioase care predomină şi care se dezvoltă în zonele
depresionare (Roşiori-Alexandria de pildă), în zonele de ridicare se întîlnesc faciesuri mai
grosiere reprezentate prin conglomerate la care se adaugă gresii anhidritice-gipsifere,
adesea roşietice, marnocalcare şi dolomite. În anumite sectoare din nordul şi vestul
platformei, complexului pelitic i se asociază şi material eruptiv reprezentat prin riolite şi
bazalte care ocupă structuri tafrogene orientate în general est-vest. Grosimea complexului
pelitic variază de la cîţiva zeci de metri pînă la aproape 2.000 m (la Gura Şuţii, unde a
fost străbătut în întregime). Vîrsta permiană a acestui complex nu este argumentată
paleontologic dar se ia în consideraţie faptul că suportă depozite werfeniene.
— Triasicul. În Platforma Valahă, Triasicul, ca şi Permianul, este dezvoltat după
tipul german. Revine acestui sistem cea mai mare parte din ansamblul depozitelor
aparţinînd celui de al doilea ciclu de sedimentare, adică suita roşie inferioară (mai puţin
complexul pelitic atribuit Permianului) reprezentînd Eotriasicul (Buntsandsteinul), suita
mixtă calcaroasă corespunzînd Mezotriasicului (Muschelkalkul) şi suita roşie superioară
care revine Neotriasicului (Keuperul).
Triasicul inferior este reprezentat printr-un complex predominant grezos-silicios
cu intercalaţii subţiri de şisturi argiloase de culoare roşie, urmat de un complex politic de
culoare roşie cu anhidrite. Ansamblul acestora poate atinge 800 in grosime şi are
dezvoltarea completă în Depresiunea Roşiori-Alexandria. De la diferite nivele, din aceste
depozite se cunosc asociaţii palinologice cu Punctatisporites triassicus. Vermcosisporites
morulae etc. şi foraminifere cu Meandrospira iulie, care ar indica vîrsta eotriasică.
Triasicul mediu include suita carbonatică-anhidritică reprezentată prin calcare,
marnocalcare, calcare dolomitice, dolomite, argile şi anhidrite. Spre baza suitei
predomină calcare şi dolomite în timp ce spre partea superioară sînt frecvente anhidrite şi
sarea. Grosimea acestora poate atinge l 000—1 200 m şi s-au întîlnit pe tot întinsul
platformei la vest de o linie orientată pe direcţia Călăraşi-Bucureşti (fig. 8); dezvoltarea
completă se întîlneşte în Depresiunea Roşiori-Alexandria. Vîrsta mezotriasică a acestora
este dovedită de o bogată asociaţie macro şi microfaunistică la care se adaugă asociaţii
microfloristice şi de conodonte. Astfel, din regiunea Giurgiu se cunosc exemplare de
Cniratula sp. şi Worthenia sp., iar din alte zone se mai cunosc Tetractinella trigonella,
Terebratula praepunctata etc. şi dintre conodonte Gondolella naviculla, G.
mombergensis etc.
Triasicul superior are o mai mare extindere decît Triasicul mediu, (fig. 9) şi este
reprezentat prin suita roşie superioară constituită dintr-o alternanţă ele gresii, nisipuri,
marne şi marnocalcare, la care subordonat se adaugă dolomite şi intercalaţii de gipsuri şi
anhidrite; s-au identificat de asemenea roci efuzive bazice şi piroclastite care ocupă zone
orientate de regulă nord-sud. Grosimea suitei roşii superioare variază între 900 şi l 200 m.
În general în zonele depresionare, cum este Depresiunea Rosiori-Alexandria, predomină
faciesuri argiloase şi marnoase, iar în zonele ridicate, mai ales în partea estică a
Platformei Valahe, sînt preponderente depozite grezoase, cuarţoase care au caracter
transgresiv.
Din nivele inferioare ale suitei roşii superioare provine o asociaţie microfaunistică
cu Ammodiscus sp., InvoluUna sp., Pscudoglandulinasp. etc. şi o asociaţie de spori cu
Todisporites minor, Retusotriletes mesozoicus etc. indicativă pentru Neotriasicul
timpuriu. Din nivele superioare se cunosc asociaţii de characee şi ostracode, care
pledează pentru Triasicul terminal. Cu Triasicul superior se încheie al doilea ciclu de
sedimentare. Ciclul de sedimentare Dogger-Cretacic (v. fig. 6). În timpul fazei de
exondare de la sfîrşitul Triasicului corespunzătoare diastrofismului paleokimmeric şi
care, în mare, acoperă intervalul Liasic, s-a realizat o mai mare stabilitate a spaţiului
valah iar eroziunea a dus la o nivelare a reliefului. În consecinţă, în continuare Platforma
Valahă îşi pierde caracterul de platforma instabilă şi se va comporta că un bloc mai rigid.
Cu alte cuvinte nu a mai avut loc mişcarea diferenţială pe verticală a diverselor
compartimente, ci doar mişcări de basculare. În asemenea condiţii, în suita depozitelor ce
au luat naştere în ciclurile următoare nu se mai constată acele variaţii brusce de facies. În
schimb vor avea loc înaintări şi retrageri ale diverselor formaţiuni faţă de o zonă central-
vestică, sau treceri laterale de la faciesuri pelagice la faciesuri recifale şi în anumite epoci
chiar la faciesuri lagunare. Al treilea ciclu de sedimentare începe odată cu Mezojurasicul,
poate chiar din Liasicul termial şi durează pînă la sfîrşitul Cretacicului; ultimele vestigii
aparţin Eocenului.
— Jurasicul. Cu excepţia unei secvenţe detritice cu care debutează cel de al treilea
ciclu de sedimentare şi care revine în mare parte Doggerului, în rest, Jurasicul este format
aproape exclusiv din depozite carbonatice. Doggerul include primele depozite cu care
începe transgresiunea celui de al treilea ciclu de sedimentare, reprezentate printr-o
alternanţă de pachete de depozite grezoase, adesea gipsifere, cu pachete de depozite
predominant pelitice. În cuprinsul acestora nu se poate face o orizontare detaliată cu
valabilitate regională. Grosimea lor maximă este de 600 m la nord-est de Craiova, unde
se înregistrează o subsidenţă mai activă, şi scade spre est şi spre vest. Din jumătatea
inferioară a suitei detritice provine o asociaţie faunistică cu Ludwigia murchisonae, L.
concavă, Sonninia sowerbyi, Leio-ceras opelinum, L. compsum, care este semnificativă
pentru Aalenian-Ba-jocian, iar pe baza asociaţiilor de spori se presupune că ar include şi
partea terminală a Liasicului. Din jumătatea superioară a suitei detritice provine o faună
cu Variamussium pumillum, Bositra buchi, Ptychophyllocerasflabe-latum,
Macrocephalites macrocephalus, Sigaloceras calloviensis, Belemnites hastatus etc.,
reprezentînd Bajocianul superior-Callovianul inferior. Suita Doggerului se încheie cu un
orizont de dolomite şi gresii calcaroase din care, în forajul de la Băileşti, R. Muţiu a
identificat exemplare de Lunuloceras compressum caracteristic pentru Callovianul
superior. Depozitele aparţinînd

Fig. 10. Schiţă indicînd repartiţia şi grosimea Doggerului în Platforma Valahă (din D.
Paraschiv): 1 — limita Doggerului; 2 — izopahite în m.

Doggerului au fost interceptate pe o zonă ce se întinde de la vest de oraşul Craiova spre


est pînă la o linie ce ar uni oraşele Bucureşti şi Călăraşi (fig. 10); însă succesiunea
completă se cunoaşte numai în partea centrală. Malmul corespunde unei expansiuni
treptate a apelor mării, acestea acoperind spre sfîrşitul epocii aproape în întregime spaţiul
valah. În acest timp s-au format cu precădere depozite carbonatice. Suita Neojurasicului
începe prin depozite de facies pelagic reprezentate prin calcare, calcare pseudoolitice şi
marnocalcare de culoare brun-roşietică. Acestea urmează în continuitate de sedimentare
peste depozite mezojurasice şi din ele provine o faună amonitică cu Sublumiloceras
bonarelli şi Lissoceras erator, care le conferă vîrsta oxfordiană. În continuitate de
sedimentare, în zona centrală, urmează calcare nodulare roşii cu Taramelliceras
gibbosum, Haploceras elimatu "M, Aulacosphinctes infundibulum, Lamellaptychus
beyrichi-~, care indică Kimmeridgianul. Începînd încă de la sfîrşitul Kimmeridgianului,
dar mai ales spre sfîrşitul Tithonicului, se remarcă o ridicare a Platformei Valahe mai
accentuată în partea estică, şi care, în procesul de sedimentare, se reflectă în dezvoltarea
unor faciesuri caracteristice. Astfel, de la faciesul pelagic din partea centrală a platformei,
spre est şi spre vest, se trece la faciesuri recifale care amintesc calcarele de Stramberg.
Acestea pot atinge 200 m grosime şi formează adevărate bariere recifale. Din calcarele
recifale se cunosc exemplare de Berriasclla lorioli, Punctataptychus punctatus etc. şi o
microasociaţie cu Clypeina şi Macroporella, care indică Tithonicul superior. Calcarele
recifale, în parte dolomitizate, ocupă suprafeţe întinse în partea central-estică a
platformei, precum şi în partea vestică. În extremitatea estică a platformei, în zona
actualului curs inferior al Ialomiţei, se trece de la faciesul recifal la un facies lagunar-
continental reprezentat prin dolomite, anhidrite, argile şi calcare vărgate amintind faciesul
purbekian al Tithonicului.
— Cretaciul. Condiţiile de sedimentare existente în Jurasicul terminal se menţin şi
la începutul primei epoci a Cretaciului. În consecinţă, în partea centrală se dezvoltă în
continuare depozite pelagice cu trecere la faciesuri ncritice recifale şi care se dispun în
continuitate de sedimentare cu acelea ale Jurasicului. În estul platformei se dezvoltă
faciesul wealdean inclus la partea superioară a suitei lagunar-continentale care se
continuă din Jurasicul superior.
Neocomianul are dezvoltarea cea mai completă în partea centrală a platformei,
unde depozitele sînt dezvoltate în facies pelagic cu tintinide. Lateral, după opinia lui I.
Costea, se trece la un facies calcaros neritic, cu trohline şi miliolide şi mai departe, spre
est şi spre vest, se dezvolta un facies calcaros interclastic (fig. 11).

Fig. 11. Schiţă indicînd repartiţia faciesurilor Neocomianului în Platforma Valahă (după
I. Costea):
1 — calcare i uter elastice; 2 — facies pelagic; 3 — facies calcaros neritic; 4 — limita
Neocomianului superior.

Pe baze paleontologice, au fost identificate primele trei etaje ale sistemului. În


partea centrală a platformei forajele au traversat o suită de calcare miolitice şi
marnocalcare în care, din nivelele inferioare, pe lîngă asociaţii de tintinide, se mai
cunoaşte o asociaţie de faună cu Ptycliophylloceras ptychoicum, Neocosmoceras sayni,
Spiticeras spitense, Beniasella s p., indicînd Berriasianul. Din nivelele următoare ale
suitei, pe o grosime de 100 m s-au identificat exemplare de Neolissoceras grassianum,
Neocomites neocomiensis, Lamellaptychus mortilleti etc. indicative pentru Valaginian.
De la partea superioară a suitei s-a descris o faună cu Olcostephanus asteria-nus,
Crioceratites nolani etc. care atestă vîrsta hauteriviană a depozitelor respective.
Barremianul marchează un început de retragere a apelor încît extremităţile de vest şi de
est ale platformei au devenit arii emerse. Procesul de sedimentare a fost continuu în
partea centrală, între Dîmboviţa şi Jiu, unde s-au format calcare micritice cu Barremites
difficile, Crioceras emerici etc.
Apţianul corespunde retragerii maxime a apelor căci numai în regiunea Roşiori se
cunosc gresii calcaroase cu orbitoline. În restul platformei, Apţianul, acolo unde există,
este reprezentat prin depozite continentale. Se poate spune deci că de fapt Apţianul
delimitează un prim subciclu de sedimentare.
Albianul corespunde unei noi expansiuni marine (fig. 12) avînd mai peste tot un
caracter transgresiv, înaintarea apelor s-a făcut de la est spre vest; drept urmare, suita
completă se cunoaşte în partea estică a platformei. Aceasta începe cu nisipuri şi gresii
glauconitice cu Leymeriella tardejurcata. Din nivelele superioare, reprezentate prin gresii
şi marne, de la Islaz de pildă provine o faună cu Anahoplites planus şi Hoplites dentatus
indicînd Albianul mediu. De la partea superioară a suitei, reprezentată prin depozite
marnoase, care în regiunea Craiovei au o poziţie transgresivă, se cunoaşte o faună cu
Puzosia majoriana, Mariella milliaris, Hysieroceras varicosum,Parahibolites tourtiae,
Auccllina gryphacoides etc. semnificativă pentru Albianul superior (Vraconian).
Cenomanianul urmează în continuitate de sedimentare peste Albian şi are o largă
răspîndire. Suita debutează prin marne compacte, negricioase, cu Rotalipora
monsalvensis (la Cetate). În partea centrală se remarcă oarecare modificări litofaciale dar
rămîn preponderente mamocalcarele care conţin o faună cu Mantelliceras mantelli,
Schloenbachia varians, Neohibolites ultimus, Rotalipora appenninica etc.
Turonianul urmează în continuitate de sedimentare; include calcare şi.
marnocalcare grezoase cu Mammites nodosoides, Inoceramus labiatits, Glo-botruncana
crenata etc. în partea estică, şi marne cenuşii cu aceeaşi faună în zona dunăreană.
Senonianul încheie suita Cretacicului şi este reprezentat printr-un facies marnos
cu Globotruncana lapparenti, G.fornicata, G. arca etc. în partea vestică, şi printr-un
facies calcaros-grezos cu silexuri conţinînd Pycnodonta brogniarti în partea estică. În
unele sectoare, o mare parte din depozitele senoniene au fost îndepărtate de eroziune, în
timp ce în zonele afundate s-a identificat suita completă care poate atinge 450 m grosime.
Paroxismul laramic, care s-a manifestat în ariile labile învecinate, a determinat şi
o ridicare generală a domeniului valah. Totuşi, zone restrînse au mai rămas acoperite de
ape în Paleocen-Eocen. Dovadă sînt unele depozite marnoase şi calcaroase cu numuliţi şi
foraminifere (Globigerina bulloides, Globigerinoides sp.) din regiunea Craiova sau din
regiunea dintre Urziceni şi Slobozia. În continuare, în Oligocen şi în Eomiocen,
Platforma Valahă a evoluat ca arie de denudaţie împreună cu celelalte unităţi ale
vorlandului, în timp ce marea era limitată la avanfosa carpatică.
Ciclul de sedimentare Badenian-Pleistocen (v. fig. 6). Ca şi în celelalte unităţi ale
vorlandului, procesul de sedimentare s-a reluat în Badenian. Apele au înaintat dinspre
avanfosa carpatică şi într-o primă etapă au acoperit partea nordică şi vestică a Platformei
Valahe. Partea sud-estică a fost acoperită de apele ce au înaintat dinspre Bazinul Vama,
realizîndu-se pentru prima dată legătura între Paratethysul central şi Paratethysul oriental
(Bazinul Ponto-Caspic). În continuare în Neogen, Platforma Valahă a evoluat ca arie de
sedimentare în cadrul Bazinului Dacic avînd ca principală sursă de alimentare Orogenul
carpatic în curs de ridicare, situaţie ce a imprimat depozitelor caractere de molasă.
Acestea însă au o grosime relativ mică în comparaţie cu acelea din avanfosa,
sedimentarea fiind controlată de comportamentul fundamentului consolidat al platformei.
Grosimea lor creşte progresiv spre avanfosa.
— Badenianul. Depozitele aparţinînd Badenianului se întîlnesc în jumătatea
nordică a pltaformei. Acestea debutează prin conglomerate după care se dezvoltă
depozite predominant marnoase cu intercalaţii subordonate de argile, nisipuri şi gresii
glauconitice, iar local evaporite. În aceste depozite se găseşte o bogată faună de moluşte
conţinînd printre altele: Turritella titrris, Cardium multicostatum, Corbula gibba etc. şi
foraminifere printre care: Bulimina antiqua, B. elegans, Globigerina bulloides etc. Se
consideră că depozitele badeniane din Platforma Valahă sînt corelabile cu stratele cu
radiolari şi cu formaţiunea marnelor cu Spirialis (Spiratella), reprezentînd Badenianul
superior.
— Sarmaţianul. Expansiunea mării începută în Badenian a atins cota maximă în
Eosarmaţian, cînd a acoperit aproape întreaga Platformă Valahă. Spre est, aria valahă era
delimitată de o faleză avînd la origine falia funcţională a Dunării după care unităţile
dobrogene erau ridicate. Sarmaţianul, în ansamblu, include depozite predominant
psamitice însă foarte heterogene. Suita începe printr-o secvenţă grezoasă-nisipoasă care,
în zonele de margine, trece la faciesuri recifale cu Şerpuia. Această secvenţă este urmată
de depozite predominant pelitice.
În partea centrală a platformei, unde depozitele sînt foarte groase, s-au identificat
toate subdiviziunile Sarmaţianului. Astfel, în zona dunăreană la Islaz şi Celaru, din
nivelele inferioare grezoase-argiloase provine a faună cu Ervilia dissita, E. podolica,
Cardium lithopodolicum etc. care atestă Sarmaţianul inferior (Buglovian, Volhinian).
Deasupra acestuia urmează depozite marnoase-nisipoase cu intercalaţii de calcare
lumaşelice şi calcare oolitice din care provine o faună cu Cryptomactra pesanseris, Mac-
trafabreana, Tapes gregarius etc. indicînd Basarabianul inferior. Basarabianul superior şi
Kersonianul includ depozite nisipoase şi argiloase cu intercalaţii de cărbuni şi conţin o
faună cu Mactra bulgarica, M, orbiculata etc. Sarmaţianul superior ocupă o arie mai
restrînsă, remarcîndu-se caracterul regresiv al mării.
Pliocenul. După regresiunea din Neosarmaţian o nouă transgresiune începe cu
Pliocenul, apele înaintînd dinspre avanfosa carpatică. Expansiunea maximă a lacului
pliocen s-a produs spre sfîrşitul epocii, cînd apele au depăşit actualul curs al Dunării, iar
spre est au atins marginea spaţiului dobrogean.
— Meoţianul, cu caracter transgresiv, a fost interceptat prin foraje în jumătatea
nordică a platformei. Spre nord se întinde peste promontoriul nord-dobrogean şi
Depresiunea Bîrladului făcînd legătura cu bazinul euxinic, iar spre sud-vest se
prelungeşte în Depresiunea Lom de la sud de Dunăre. Grosimea depozitelor meoţiene
variază de la cîţiva metri la l 000 m. În aria de răspîndire a acestora se delimitează două
sectoare în care grosimea lor este mare: unul în extremitatea estică, sugerînd afundarea
soclului de şisturi verzi dintre prelungirea faliilor Palazu şi Peceneaga-Camena; al doilea
în regiunea de la vest de Craiova, unde se conturează o afundare ca un culoar. În
ansamblu, Meoţianul din Platforma Valahă este dezvoltat în faciesul normal cu Dosinia,
reprezentat printr-o alternanţă de nisipuri, argile şi marne, însă în care este preponderent
materialul psamitic. Se remarcă şi unele schimbări laterale de facies încît o orizontare de
detaliu pentru întreaga platformă nu este posibilă. În linii mari, în baza suitei meoţiene se
distinge orizontul inferior cu congerii mici; acestuia îi urmează orizontul mediu cu
Dosinia maeotica, Modiolus incrassatus miner, Ervilia minuta etc.; ultimul, conţine
Congeria novorossica. Din depozitele meoţiene se cunoaşte şi o asociaţie microfaunistică
cu Ammonia beccarii precum şi asociaţia de ostracade cu Cypridcis.
— Ponţianul are caracter transgresiv, încît în regiunea dunăreană şi pe marginea
vestică a Dobrogei de sud ajunge sa se dispuna direct peste depozite sarmaţiene. Spre
nord-est şi spre sud-vest, în Ponţian se menţine legătura cu bazinul euxinic şi respectiv cu
Depresiunea Lom. Ca litofacies, Ponţianul se caracterizează printr-o uniformitate
remarcabilă cu predominarea depozitelor pelitice reprezentate prin marne şi argile, în
timp ce nisipurile sînt subordonate avînd o frecvenţă mai mare în Ponţianul superior.
Grosimea depozitelor ponţiene este redusă, îngroşări mai accentuate se cunosc în partea
nordică a platformei, adică în zona de afundare spre Orogenul carpatic, precum şi la cele
două extremităţi (în faţa falezei estice şi în culoarul de la vest de Craiova). Depozite
ponţiene apar şi la zi pe valea Dunării între localităţile Calafat şi Cetate, şi în malul drept
al Jiului la Zăvalu. În aflorimente (acestea fiind foarte limitate), Ponţianul este
reprezentat prin marne nisipoase, micacee, din care se cunoaşte o faună cu Valenciennius
annulatus, Phyllocardium planuni rumânum, Prosodacna orientalis, Stylodacna heberti
etc. În zone în care Ponţianul are o grosime mare, de pildă în culoarul de la vest de
Craiova, s-a realizat o stratigrafie mai detaliată separîndu-se trei entităţi litostratigrafice:
orizontul inferior, constituit din marne nisipoase cu V alenciennius annulatus
reprezentînd Ponţianul inferior sau Odesianul; orizontul mediu, predominant nisipos, cu
Congeria rhomboidea considerat drept Ponţianul mediu corelabil cu Portaferianul;
orizontul superior, alcătuit din nisipuri şi marne cu Phvllocardium sp., Prosodacna
orientalis, P. rumana etc. reprezentînd Ponţianul superior sau Bosforianul.
— Dacianul, în cea mai mare parte din Platforma Valahă, urmează în continuitate
de sedimentare cu Ponţianul şi are aceeaşi răspîndire ca şi a acestuia din urmă, cu
excepţia unor zone dinspre sud, unde depozitele daciene se dispun direct peste depozite
cretacice. Depozitele daciene sînt reprezentate în cea mai mare parte prin nisipuri, iar
spre partea superioară a suitei predomină depozite pelitice. În jumătatea nordică a
platformei, Dacianul include şi intercalaţii de cărbuni. Depozite daciene apar la zi pe arii
foarte restrînse în regiunea Strehaia şi pe malul drept al Jiului între localităţile Comoşteni
şi Zăvalu. În acest din urmă punct, Dacianul este reprezentat prin nisipuri gălbui-ruginii
cu intercalaţii de gresii în plăci şi concreţiuni calcaroase, care se dispun peste Ponţialul
fosilifer. Din nisipurile daciene provine o faună cu Prosodacna haueri, P. rumana, Unio
ntmanus, Viviparus bifarcinatus etc. În restul Platformei Valahe, depozite daciene au fost
întîlnite prin foraje şi s-au dovedit a fi foarte fosilifere mai ales în sectoarele sudice. În
jumătatea nordică sînt mai frecvente variaţiile litofaciale, iar fosilele sînt mai rare; s-au
întîlnit fragmente de unionizi netezi din grupul ,,Sturdzae" în asociaţie cu vivipare de tip
bifarcinatus. — Romanianul, care încheie suita pliocenă, reprezintă o revenire la
litofaciesul pelitic după episodul psamitic din Dacian; este reprezentat mai ales prin
marne şi argile nisipoase. În zona dunăreană apar şi intercalaţii de calcare lacustre cu
Helix şi Planorbis. În regiunea Văii Jiului, Romanianul este reprezentat prin depozite
marnoase şi argile nisipoase cu unionizi sculptaţi printre care Unio lenticularis. Către
sfîrşitul Pliocenului, lacul s-a restrîns foarte mult evoluînd spre colmatare care se vă
desăvîrşi în Pleistocen.

2.2. Tectonica

Aranjamentul tectonic al Platformei Valahe (v. fig. 5) este predominant ruptural,


specific unităţilor de platformă, Însă, spre deosebire de celelalte unităţi din această
categorie (de Platforma Moldovenească de pildă) Platforma Valahă este mult mai
fragmentată. In sistem de falii orientat est-vest şi altul cu direcţie aproximativ nord-sud
compartimentează Platforma Valahă în blocuri care, în diferite epoci, s-au mişcat
diferenţiat pe verticală dînd structuri de tip horst şi structuri de tip graben (fig. 13). Faliile
sînt de vîrstă diferită; unele datează din timpul consolidării soclului, iar altele s-au format
ulterior, cele mai recente avînd vîrstă neogenă.
Densitatea faliilor, vîrsta diferită a acestora, reactivarea lor în diverse epoci,
precum şi structurile de horst şi graben, relevă că Platforma Valahă, deşi este o unitate
consolidată, a evoluat ca platformă instabilă, în comparaţie cu celelalte unităţi de
platformă din vorlandul carpatic. Prezenţa vulcanitelor în cuvertură pune şi mai mult în
evidenţă această particularitate a Platformei Valahe.
Cele mai vechi falii şi, în acelaşi timp, cele mai profunde, sînt acelea care pun în
contact sectoarele cu soclul de origine diferită.
Falia Peceneaga-Camena spre nord-est delimitează Platforma Valahă de
promontoriul nord-dobrogean; este o falie crustală cu vergenţă nord-estică-avînd o
săritură în jur de 10 km şi prinde sub planul de încălecare structurile hercinice ale
Dobrogei de Nord, precum şi depozite triasice şi chiar neojurasice. Vîrsta ei este mult mai
veche, contemporană cu cutarea şisturilor verzi, însă a fost reactivată în epoci ulterioare;
este o falie încă activă şi în jurul ei blocul ridicat execută o mişcare dextră, pe orizontală.

Fig. 13 Secţiune geologică nord-sud prin Platforma Valahă (din D. Paraschiv): l — roci
vulcanice (); 2 — Miocen (Xj); 3 — Sarmato-Pliocen (N 2); 4 — Jurasic şi Cretacic (J -j-
K); 5 — Permian terminal-Triasic (PT); 6 — Carbonifer (C); 7 — Devonian (D) ; 8 —
Silurian (S); 9 — soclu proterozoic (Pţ).

Falia Fierbinţi la sud-vest de precedenta şi paralelă cu ea are aceeaşi amploare şi


semnificaţie; a fost pusă în evidenţă pe direcţia localităţilor Fierbinţi-Calăraşi. Aceasta
este o falie transversală şi delimitează soclul constituit din şisturi cristaline
mezometamorfice cu masive magmatice, mai coborît, de soclul constituit din şisturi verzi
(spre nord) şi probabil soclul mezometamorfic de tip Palazu (spre sud). În lungul acestei
falii s-a produs şi o deplasare orizontală a celor două blocuri, cu tendinţă de rotire a
blocului nord-estic. Cert este că structurile din cele două blocuri au orientări întrucîtva
diferite: nord-vest/sud-est în aria cu soclu de şisturi verzi, şi est-vest în aria cu soclu din
şisturi cristaline.
Între falia Peceneaga-Camena şi falia Fierbinţi se continuă prelungirea faliei
Palazu (Ovidiu-Capidava) din Dobrogea. Aceasta fără îndoială că este o falie crustală şi
are, în Platforma Valahă, aceeaşi semnificaţie ca şi în Dobrogea, adică separă sectorul cu
soclu din şisturi verzi la nord de soclul Dobrogei ele Sud constituit din şisturi cristaline
de tip Palazu. La vest de Dunăre, acesta din urmă nu a fost atins prin foraje însă, judecind
după comportamentul din punct de vedere geofizic, se poate afirma că şisturile cristaline
de tip Palazu se continuă la vest de Dunăre unde se limitează numai la jumătatea sudică a
Platformei Valahe. În această interpretare, continuarea faliei Palazu la vest de Dunăre ar
căpăta orientarea est-vest şi ar intercepta falia Fierbinţi între localităţile Călăreţi şi
Belciugatele. De la această intercepţie spre sud, falia Fierbinţi separă compartimentul cu
soclul de tip Palazu, de sectorul cu soclul din mezometamorfite cu masive magmatice. S-
a exprimat opinia că şisturile cristaline de tip Palazu ar înainta mai mult spre nord-vest,
fapt ce nu s-a putut controla şi prin foraje. În afară de faliile menţionate, care sînt falii
crustale, se întîlnesc falii de amploare mai modestă, mai tinere, care delimitează
compartimente mai ridicate separate prin arii depresionare. Asemenea falii sînt mai
frecvente în jumătatea vestică a Platformei Valahe şi au orientări diferite. Astfel, în partea
vestică a ariei valahe, două falii aproape paralele, una la vest de Drobeta-Turnu Severin şi
alta la est de localitatea Dîrvari, delimitează ridicarea Strehaia-Vidin. În cuprinsul
acesteia din urmă, depozitele paleozoice au fost interceptate la izobata l 000 m, iar în
zona axială a ridicării se găsesc depozite ordoviciene.
O altă falie, cu aproximativ aceeaşi orientare, se urmăreşte mai la est de Craiova.
Aceasta delimitează spre vest ridicarea Balş-Optaş compartimentată la rîndul ei prin falii
secundare; forajele au interceptat soclul cristalin. Aceasta se curbează spre sud şi
sugerează a se prelungi în direcţia localităţii Corabia, unde de asemenea este pusă în
evidenţă de o zonă de ridicare.
Între ridicarea Strehaia-Vidin şi ridicarea Balş-Optaş se găseşte Depresiunea
Craiova-Lom. Forajele, care au atins adîncimea de 4 000 m, au rămas şi depozite triasice.
La SSE de ridicarea Balş-Optaş se conturează cea mai importantă arie de
afundare, desemnată drept Depresiunea Roşiori-Alexandria. Forajele de pe întinsul ei nu
au depăşit depozitele triasice şi se estimează că depozitele carbonifere s-ar întîlni la
adîncimea de 5 200 m. Această depresiune a funcţionat ca atare din Eopaleozoic pînă în
Eocretacic, însă în decursul perioadelor geologice şi-a modificat continuu orientarea.
La est, Depresiunea Roşiori-Alexandria este delimitată de o falie ce urmăreşte
aproximativ direcţia Bucureşti-Giurgiu care o separă de un compartiment ridicat
reprezentînd prelungirea a ceea ce, la sud de Dunăre, se cunoaşte sub numele de ridicarea
Nord-Bulgară. Aceasta se afundă în direcţia nord-vest.
La est de falia Fierbinţi, structurile au evident orientarea NV-SE. În imediata
vecinătate a faliei se delimitează o arie depresionară. Mai departe spre est, întreg sectorul
de la nord-est de falia Fierbinţi se prezintă mai ridicat în zona dunăreană şi coboară spre
nord-vest către Orogenul carpatic. Structura de detaliu a acestui sector este mai
complicată. Astfel, la nord de Valea Ialomiţei, de la Slobozia spre nord, se remarcă un
compartiment mai coborît, Amara, flancat de două blocuri ridicate: blocul Bordei Verde-
Însurăţei şi respectiv blocul Brădeanu.
Platforma Valahă este separată de unităţile dobrogene prin falia Dunării, orientată
nord-sud urmărind cursul Dunării. Aceasta este o falie de vîrstă neogenă. În Sarmaţian,
marginea vestică a ariei dobrogene funcţiona ca faleză. Falia a fost activă şi în Pliocen.
Jumătatea nordică a Platformei Valahe mai este afectată de un sistem de falii cu
orientare est-vest. Acestea au determinat o compartimentare a platformei în trepte ce
coboară spre Orogenul carpatic.
Treapta cea mai ridicată formează culminaţia Balş-Optaş, care spre sud coboară
către Depresiunea Roşiori-Alexandria de care este separată prin falia Cartojani.
Limita nordică a Platformei Valahe este dată de falia pericarpatică. Aceasta pune
în evidenţă încălecarea dintre formaţiunile Depresiunii Getice şi acelea ale Platformei
Valahe. Cele mai noi depozite ale platformei prinse sub planul de încălecare aparţin
Volhinianului, iar cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin
Basarabianului; de aici rezultă vîrsta eosarmaţiană a încălecării pericarpatice, înscriindu-
se în tectogeneza moldavică; situaţia a fost evidenţiată prin forajele de la Spineni şi
Mitrofani (v. fig. 13).
De altfel, toate faliile în lungul cărora platforma coboară spre Grabenul carpatic
sînt falii de vîrstă neogenă, sau mai vechi însă reactive în Neogen.
Fracturarea avansată a platformei a determinat şi o anumită dispoziţie a cuverturii,
aceasta mulînd oarecum o morfologie de blocuri încît sugerează structuri de tipul cutelor
în formă de cufăr tipice tectonicii de tip germanic.
Vîrsta diferită a faliilor sugerează fragmentarea progresivă a platformei şi
caracterul ei de platformă instabilă. Acest comportament al Platformei Valahe este o
consecinţă a poziţiei ei, fiind situată între ariile labile carpatice şi balcanice, care au fost
afectate de mai multe paroxisme tectogenetice.

BIBLIOGRAFIE
Airinei St. (1983): An. Inst. geol. geof. LX, Bucureşti.
Bandrabur Th, (1971): St. tehn. econ. J, 9., Bucureşti.
Barbu C., Dăneţ T. (1970): Rev. Petrol şi Gaza, XX, 7, Bucureşti.
Beju D. (1972-1973): Rev. Petrol şi Gaze, XXIII, 12; XXIV, l. Bucureşti.
Iordan Magdalena (1972): D. S. linst. Geol. LVIII, 3, Bucureşti.
Iordan Magdalena (1984): An. Inst. geol. geof. LXIV, Bucureşti.
Liteanu K.: Bul. st. Acad. Horn. scot. geol. VII, 3, Bucureşti. Murgeam. G. Spasov H.
(1968): Bul. geol. Inst. Pai., Sofia. Mutihac V. (1972): St. cerc. geol. Acad. Rom. 17, l,
Bucureşti. Muţiu R. (1967): Lucr. Congr. VIII, Asoc. Carpato. Bale., Beograd. Muţiu R.
(1984): An. Inst. geol. geof. LYIY, lîncureşti. Paraschiv D. (1975): St. tehn. ccon. A, 10,
Bucureşti. Paraschiv D. (1983): An. Inst. geol. geof. T.X, Bucureşti.
Răileanu Gr., Iordan Magdalena, Săndulescu Eugenia (1967): D.S. Corn. Geol. LUI. l,
Bucureşti.
Schovert Ecaterina, Bandrabur Th. (1963): St. tehn. ecou. E, 6, Bucureşti. Vinogradov C.,
Popescu M. (1984): An. Inst. geol. geof. LXIV, Bucureşti. Vinogradov C. (1988): Kev.
Roum. geol. geophiz. geogr. T 32, Bucureşti.

3. PLATFORMA SUD-DOBROGEANĂ

Platforma sud-dobrogeană este situată la est de Dunăre, suprapunîndu-se treimii


sudice a Dobrogei (v. PI. I). Spre nord se întinde pînă la o linie (care corespunde unei
falii profunde) ce ar uni localitatea Palazu Mare din zona litoralului şi localitatea Dunărea
situată pe fluviul cu acelaşi nume. Spre est platforma se prelungeşte sub apele Mării
Negre. Delimitarea dintre Platforma sud-dobrogeană şi Platforma Valahă se face după
falia Dunării, orientată nord-sud pe direcţia Galaţi-Ostrov. Din punct de vedere
morfologic Platforma sud-dobrogeană se prezintă că o regiune pe care eroziunea a
afectat-o puternic imprimîndu-i un relief foarte şters. În ansamblu Dobrogea de sud apare
că un platou suspendat între două nivele de bază coborîte, Dunărea şi Marea Neagră.
Reţeaua hidrografică este foarte săracă şi este în totalitate tributară Dunării. Apele
şi-au săpat adînc văile care capătă aspect de canion. Principalul rîu este Caraşu care îşi
are obîrşia la cîţiva kilometri de litoral însă îşi sapă valea ca un culoar, curgînd spre
Dunăre pe care o întîlneşte la Cernavodă. La nord de Caraşu sînt cursurile temporare
Siliştea, Tortonian şi Crucea, ultimul fiind cel mai nordic. Spre sud sînt rîurile: Peştera,
Vederoasa, Mîrleanu, Oltina şi Gîrlişte. Ultimile trei comunică cu Dunărea prin lacurile
cu acelaşi nume (fig. 14).
Deşi în anumite perioade din trecut Platforma sud-dobrogeană a avut o evoluţie
comună cu unele unităţi structurale învecinate, în primul rînd cu Platforma Valahă, totuşi
ea prezintă anumite trăsături proprii prin care se individualizează ca unitate structurală
distinctă. De exemplu, faţă de Platforma Valahă, Dobrogea de Sud apare ca o zonă mai
ridicată încît pe întinsul ei aflorează cuvertura mezozoică.
Cercetările întreprinse de Gh. Macovei, M. Chiriac, Gh. Bombiţă, Bica şi L.
lonesi, Th. Neagu, Ioana Pană, O. Dragastan etc., privesc numai formaţiunile de
cuvertură. Investigaţiile geofizice, dar mai ales forajele, săpate în ultimii ani, au furnizat
informaţii atît asupra soclului, cît şi asupra termenilor inferiori ai cuverturii care nu
aflorează. În felul acesta s-a ajuns la o cunoaştere destul de completă a structurii
geologice a Platformei sud-dobrogene.

3.1. Stratigrafia

Datorită în primul rînd forajelor săpate în regiunea Palazu Mare, s-au obţinut date
şi asupra soclului încît la ora actuală sînt relativ bine cunoscute cele două etaje structurale
(soclul şi cuvertura).
Soclul. A fost deschis prin mai multe foraje în zona localităţilor Cocoşu şi Palazu
Mare. După ce forajele au străbătut şisturile verzi (formaţiunea de Cocoşu), la adîncimea
de 930 şi respectiv l 730 m, au traversat falia Palazu (Ovidiu-Capidava) care separă
Platforma sud-dobrogeană de Masivul central-dobrogean (zona şisturilor verzi) şi au
intrat în soclul Platformei sud-dobrogene. Acesta este reprezentat (fig. 15) printr-un
complex inferior alcătuit din gnaise granitice şi migmatice străbătute de filoane
pegmatitice şi un complex superior constituit din şisturi cristaline mezometamorfice
descrise drept cristalinul de Palazu. Acestea din urmă sînt reprezentate prin micaşisturi
între care se intercalează un complex feruginos alcătuit din roci foarte variate: cuarţite,
cuarţite cu magnetit, micaşisturi cu al-mandin, micaşisturi cu almandin şi magnetit etc., la
care se adaugă subordonat intercalaţii de calcare cristaline. Caracteristic pentru aceste
roci este structura rubanată determinată de asocierea unui material terigen cu altul
feruginos.
Determinările de vîrstă pe cale radiometrică efectuate pe muscovit şi pe microclin
din gnaise au indicat valori cuprinse între l 673—1 853 M.a. Din aceste date se deduce că
metamorfismul care a generat şisturile cristaline şi în acelaşi timp a transformat granitele
în gnaise a avut loc în Eoproterozoicul tîrziu. Interpretînd aceste date, D. Giuşcă et al.
corelează şisturile cristaline de Palazu cu cristalinul de Krivoi-Rog, considerîndu-le că
reprezintă un produs al orogenezei kareliene. În această interpretare, gnaisele granitice ar
putea fi mai vechi, eventual arhaice.
În lucrări recente (D. Paraschiv et al. 1983) se admite că la alcătuirea soclului
Platformei sud-dobrogene ar participa şi şisturile verzi (formaţiune acumulată în regim de
instabilitate tectonică) de vîrstă Neoproterozoic terminal — Eocambrian constituent
preponderent al Masivului central-dobrogean. Dată fiind vîrsta şi caracterul de fliş al
formaţiunii şisturilor verzi, prezenţa acesteia în Dobrogea de Sud, stînd peste un
fundament consolidat în Eoproterozoic neregenerat, este incompatibilă. Dealtfel, şisturi
verzi nu au fost interceptate de nici un foraj la sud de falia Palazu, iar forajele de la
Palazu şi Cocoşu au fost amplasate pe marginea sudică a Masivului central-dobrogean (v.
fig. 19).
Soclul Dobrogei de Sud este afectat de fracturi însoţite de zone diaftorizate;
pentru acestea din urmă, pe cale radiometrică, s-a obţinut o vîrstă ce arată că sistemul de
fracturi este un efect al orogenezei baikaliene care s-a manifestat în zonele învecinate
influenţînd şi ariile consolidate. Deşi observaţiile se referă numai la zona Palazu, iar
soclul nu a mai fost interceptat la sud de falia Palazu, se poate presupune că întreaga
Platformă sud-dobrogeană are acelaşi soclu. Acesta coboară în trepte spre sud; spre vest
se presupune că se extinde mult alcătuind cel puţin o parte din soclul jumătăţii sudice a
Platformei Valahe.
Cuvertura. Primii termeni ai cuverturii Platformei sud-dobrogene au fost deschişi
prin foraje şi aparţin Eopaleozoicului (fig. 15). La zi se cunosc depozite începînd cu
Cretaciul inferior (v. fig. H).
În Platforma sud-dobrogeană, care a evoluat în anumite epoci în aceeaşi arie cu
Platforma Valahă, formaţiunile de cuvertură au multe trăsături comune cu ale acesteia din
urmă, însă se constată şi unele deosebiri care arată că cele două platforme se
individualizează ca unităţi structurale distincte. De pildă, şi în Dobrogea de Sud se
deosebeşte un ciclu de sedimentare paleozoic, dar spre deosebire de acela din domeniul
valah, în Dobrogea de Sud s-a încheiat mai devreme; faza ele exondare care a urmat s-a
extins pînă în Mezotrias, încît al doilea ciclu de sedimentare se reduce la Triasicul
superior. Ciclul Jurasic-Cretacic prezintă o mare similtudine litofacială cu ceea ce se
cunoaşte în estul Platformei Valahe, însă în Neo-cretacic, aria sud-dobrogeană, a fost
supusă unor repetate mişcări de basculare reflectate în diversele discontinuităţi
stratigrafie (v. fig. 15).
— Silurianul. Primul termen al cuverturii, datat paleontologic, este Silurianul.
Acesta a fost interceptat prin forajul de la Tuzla, unde, sub depozite cretacice, s-au întîlnit
şisturi argiloase negre cu graptoliţi şi intercalaţii de calcare. Din ele, M. Ilie a descoperit
iar N. Grigoraş a descris o asociaţie de graptoliţi cu Pristiograptus dubius,
Bohemograptus bohemiais, Colonograptus colonus, etc. semnificativă pentru Ludlovian.
În regiunea oraşului Mangalia, sub depozitele argiloase cu graptoliţi, forajele au străbătut
o suită, de cîteva sute de metri grosime, formată din gresii cuarţitice albe şi cenuşii în
partea inferioară şi din argile negre şi şisturi calcaroase cu fragmente de brahiopode,
graptoliţi şi chitinozoare, spre partea superioară. Se poate presupune că acestea aparţin
Silurianului inferior, eventual Ordovicianului.
— Devonianul. Tot în forajele de la Mangalia, peste depozitele siluriene se
dispune o suită reprezentată prin argilite, gresii cuarţoase şi marnocalcare, foarte
fosilifere, în grosime de 700 m. Din nivelele din baza suitei, predominant pelitice,
provine o faună cu Tentaculites ornatus, Asteropyge asiatică, Chonetes striatella,
Spirifer infans etc. indicativă pentru Eodevonian. Din partea mediană a suitei,
reprezentată prin gresii şi argile, s-a identificat un conţinut paleontologic cu Tentaculites
ballulus, Mucrospirifer tedhfordensis, Bellerophon sp., la care se adaugă ostracode,
conodonte şi spori, ansamblul indicînd Mezodevonianul. Din nivelele de la partea
superioară a suitei, alcătuit din depozite carbonatice în grosime de 150 m se cunoaşte o
faună cu Atrypa reticularis, Tentaculites conicus, Mucrospirifer mucronatus, Chonetes
rowei etc. care indică Mezo- şi Neodevonianul.
— Carboniferul. Se atribuie o atare vîrstă unor depozite argiloase întîlnite în
foraje pe aliniamentul localităţilor Comana-Independenţa din sudul Dobrogei, în care s-a
identificat o asociaţie protisto-palinologică semnificativă pentru zona cu Millerella şi
Valvulinella ce ar indica prezenţa Viseanului. Din această situaţie s-ar putea conchide că
primul ciclu de sedimentare s-ar fi încheiat în Eocarbonifer, însă nu este dovedită
prezenţa Famennianului şi a Tournaisianului.
Depozite paleozoice au fost interceptate în numeroase foraje încît se poate presupune că
ele au o largă dezvoltare în Dobrogea de Sud (fig. 16).
— Triasicul. După exondarea care a început spre sfîrşitul Eocarboniferului, sau
poate chiar în Neodevonian, procesul de sedimentare s-a reluat spre sfîrşitul
Mezotriasicului cînd a avut loc o transgresiune de scurtă durată, marea înaintînd dinspre
vest. În acest interval s-au acumulat gresii feldspatice, argile, argile nisipoase şi calcare,
totul avînd o tentă feruginoasă. Din asemenea depozite, a căror grosime este în jur de 100
m, s-a identificat un conţinut paleontologic caracteristic pentru zona cu Stellatochara şi
Darmulla care ar indica Triasicul mediu şi superior. Partea superioară a depozitelor
feruginoase conţine numeroase ostracode comune zonei cu Poly taxis seelandensis
semnificativă

Fig. 16. Schiţa repartiţiei depozitelor prejurasice în Dobrogea de Sud (după D. Paraschiv
et. al.).

pentru Rheto-Lias. Depozitele atribuite Triasicului au fost conturate în partea sudică a


Dobrogei de Sud şi în regiunea localităţilor Castelu, Techirghiol şi Topraisar (v. fig. 16).
— Jurasicul. Pe întinsul Platformei sud-dobrogene, depozitele jurasice nu
aflorează, însă au fost întîlnite prin foraje în partea nordică şi sudică a Dobrogei de Sud;
lipsesc în partea centrală. Acestea aproape în totalitate au o dezvoltare litofacială similară
acelora din Dobrogea centrală, unde apar la zi şi unde sînt reprezentate prin depozite
carbonatice, însă, spre deosebire de Dobrogea centrală unde nu se cunoaşte partea
superioară a Malmului (Kimmeridgianul superior şi Tithonicul), în Platforma sud-
dobrogeană se întîlneşte şi Jurasic terminal, acesta îmbrăcînd faciesul purbekian. Astfel,
în cîteva foraje săpate pe valea Caraşu, între localităţile Cernavodă-Saligny-Nazarcea,
sub depozitele eocretacice, s-au întîlnit calcare, calcare dolomitice, urmate de gipsuri,
anhidrite, marne şi argile multicolore. Ultimele conţin asociaţii de ostracode şi
charophyte semnificative pentru intervalul Tithonic-Berriasian. Cu alte cuvinte, este
vorba de faciesul purbekian al Tithonicului, iar partea terminală a suitei ar reprezenta
Berriasianul în facies wealdean. Acest facies lagunar-continental este dezvoltat numai în
partea nord-vestică a Platformei sud-dobrogene. În restul platformei, acolo unde a fost
întîlnit, Tithonic-Berriasiamil este reprezentat prin calcare şi dolomite.
— Cretacicul. După regimul laugunar de la sfîrşitul Jurasicului şi începutul
Cretacicului, pe întreaga arie a Platformei sud-dobrogene s-a instalat un regim favorabil
acumulării depozitelor calcaroase. Spre mijlocul perioadei are loc o întrerupere în
sedimentare, însoţită de o dezvoltare a faciesurilor psefito-psamitice continentale, iar în
Neocretacic se dezvoltă cu precădere depozite cretoase.
Cretacicul inferior. În primele epoci ale perioadei cretacice, în Platforma sud-
dobrogeană au luat naştere faciesuri calcaroase-zoogene în care sînt frecvente secvenţele
bioconstruite cu dezvoltare lenticulară. Astfel de depozite aflorează pe cursul inferior al
rîului Caraşu între Medgidia şi Cernavodă şi pe malul drept al Dunării, dar mai ales pe
văile tributare acesteia (v. fig. 14).

Fig. 17. Secţiune la piciorul dului de la Cernavodă:1 — argile colorate şi gipsuri;2 —


calcare micritice; 3 — calcare noduloase; 4 — calcare cretoase; 5 — calcare compacte; 6
— marne şi argile; 7 — argile; S — calcare masive.

Berriasian superior-Valanginianul include depozite care în profilul clasic de la capul


podului de la Cernavodă (fig. 17) urmează peste suita lagunară şi debutează printr-un
orizont de calcare micritice urmate de calcare nodulare compacte şi calcare cretoase
formate din spongieri, hidrozoare, lameli-branhiate şi gasteropode. Dintre asociaţiile
paleontologice furnizate de aceste calcare, acelea de foraminifere cu Trocholina alpină,
T. elongata, T. molesta etc. şi acelea de alge cu Salpingoporella annulata, Acicularia
elongata, Macroporella proturioni etc. conferă depozitelor respective vîrsta Berriasian
terminal-Valanginian. Depozite de acest facies se întind spre sud pînă la localitatea
Aliman (valea Vederoasa); însă pe o bună parte din Platforma sud-dobrogeană,
Barriasian-Valanginianul este reprezentat prin dolomite care coboară şi în Tithonic
înlocuind lateral depozitele lagunar-continentale (v. fig. 15).
Hauterivianul, în acelaşi profil de la Cernavodă, urmează în continuitate de
sedimentare peste Valanginian şi include un pachet constituit dintr-o alternanţă de calcare
compacte alb-gălbui, marne şi argile adesea roşietice. Spre partea superioară a pachetului
predomină intercalaţii de argile gălbui sau roşii bogate în ostreide şi brachiopode.
Grosimea acestuia este de 20 m, şi conţine o faună cu Steineria tabiilata, Harpagodes
sp., Ampullina hugar-diana etc. şi o floră algală cu Acicularia elongata, Cayeuxia
moldavica, Clypeina solkani etc., însă nesemnificativă din punct de vedere
cronostratigrafic. Vîrsta hauteriviană a acestor depozite se deduce din poziţia stratigrafică
urmînd peste depozitele valanginiene de care, din punct de vedere paleontologic, diferă
prin lipsa troholinelor de talie mare (T. alpina, T. Elongata). Depozitele hauteriviene au
aceeaşi răspîndire ca şi acelea berriasian-valanginiene. Deasupra depozitelor
hauteriviene, în profilul de la Cernavodă, urmează calcare aparţinînd Apţianului.
Barremianul include depozite cu caracter transgresiv şi se întîlneşte de la nivelul
localităţii Aliman spre sud. Suita barremiană începe prin calcare micritice cu intercalaţii
de argile urmate de calcare masive, organogene amintind faciesul urgonian. Printre
asociaţiile caracteristice sînt de menţionat: Requienia renevieri, Toiicasia carinata,
Caprotina triloba, Harpagodes beaumontiana etc. alături de o microfloră cu Clypeina
solkani, Salpingoporella dinarica, Actinoporella podolica etc. la care se adaugă
Orbitolinopsis kiliani, Troholina aptiensis etc.
Apţianul corespunde unei retrageri treptate a mării spre sud cu o ingresiune în
Bedulian. În consecinţă, pe Platforma sud-dobrogeană acestui etaj îi corespund două
faciesuri cu arii de răspîndire distincte şi anume: un facies continental cu depozite
fluviolacustre şi un facies marin.
Facies continental se întîlneşte de la Valea Caraşu spre nord, înaintînd şi în
Dobrogea centrală, şi aflorează frecvent în lungul văilor de pe dreapta
Rîului Caraşu. Acest facies include depozite predominant psefito-psamitice, cu structură
încrucişată, alcătuită din prundişuri, nisipuri şi argile caolinoase, pe alocuri multicolore,
depozitele de culoare roşie fiind preponderente.
Faciesul marin al Apţianului se întîlneşte spre est şi sud, fiind deschis pe malul
drept al Dunării şi pe afluenţii acesteia, între localităţile Dunăre şi Ostrov (v. fig. 14).
În zona de îndinţare a celor două faciesuri, în suita depozitelor apţiene se distinge
în bază un orizont de nisipuri silicioase şi prundişuri urmat de un nivel de marnocalcare şi
conglomerate calcaroase cu Deshayesites deshayesi şi cu orbitoline; peste acesta se
dezvoltă calcare cu Toucasia carinata şi echinoide (v. fig. 15). Ansamblul descris
aparţine Beclulianului. Suita Apţianului se continuă cu un complex de nisipuri, pietrişuri
şi argile caolinoase atribuite Gargasianului. Apţianul, în interpretarea lui M. Chiriac, se
încheie prin microconglomerate fosfatice şi nisipuri glauconitice, adesea cu stratificaţie
încrucişată, din care provine o faună cu Acanthoplites uhligi, A. aschiltensis,
Hypacanthoplites sp. etc. indicînd ceea ce adesea se separă sub numele de Clansayesian.
Albianul marchează o revenire a apelor cînd iau naştere nisipuri glauconitice,
gresii calcaroase şi cu totul subordonat calcare cu dezvoltare lenticulară; accidental se
întîlnesc prundişuri. În sectoarele sudice se remarcă trecerea la un facies predominant
marnos-glauconitic. Din nivelele inferioare ale suitei albiene, M. Chiriac menţionează
printre altele: Leymeriella tardejurcată, L. elegans, Douvileiceras monile D. mamillatuni,
din partea mediană a suitei provin exemplare de Anahoplites planus, Hysteroceras
orbigny, Mortoniceras perinflatum, Ostlingoceras puiosianum, Neohibolif.es minimus
etc., iar din nivelele superioare se cunosc: Mariella bergeri, Parahibolites turtiae etc. Pe
baza faunei amintite se apreciază că în Platforma sud-dobrogeană este dezvoltat întreg
Albianul inclusiv Vraconianul. Albianul se întîlneşte numai în jumătatea vestică a
Dogrobei de Sud şi aflorează sporadic în lungul văilor ce se deschid spre Dunăre (v. fig.
15).
Cretacicul superior. Platforma sud-dobrogeană în Neacretacic a fost supusă unor
mişcări de basculare care au condus la mai multe întreruperi în sedimentare de scurtă
durată (v. fig. 15).
Cenomanianul are caracter transgresiv. Suita depozitelor începe cu un orizont
subţire (0,20 — 5 m) de microconglomerate cu concreţiuni fosfatice în care sînt
remaniate multe fosile din Albian; urmează gresii calcaroase care trec lateral la gresii
cretoase, iar pe verticală la marnogresii grezoase cu glauconit şi concreţiuni silicioase.
Depozitele sînt fosilifere, conţinînd printre altele: Mantelliceras mantelli, Mariella
cenomanensis, Turrilites costatus, Holaster subglobosus etc. Depozitele cenomaniene
aflorează pe suprafeţe restrînse pe Valea Caraşu, pe Valea Peşterii şi pe celelalte văi ce se
deschid spre Dunăre (v. fig. H). Prin foraje s-a dovedit că depozitele cenomaniene se
întind spre sud pînă la graniţă, iar spre est au fost identificate în zona localităţilor
Techirghiol şi Eforie.
Turonianul are, de asemenea, caracter transgresiv, căci urmează după o lacună de
sedimentare corespunzătoare Eoturonianului suita depozitelor turoniene debutează tot cu
un orizont subţire de microconglomerate cu concreţiuni fosfatice urmat de nisipuri şi
gresii calcaroase. Grosimea depozitelor turoniene este În jur de 5 m, însă acestea sînt
foarte fosilifere, conţinînd printre altele: Inoccramus lamarcki, Conulus subrotundus, C.
rothomagense etc. asociaţie ce atestă doar prezenţa Turonianului mediu. Sînt puţine
locuri în care aflorează depozite turoniene, de exemplu la Peştera, la Cuza Vodă şi la est
la Ovidiu.
Senonianul include depozite care se dispun transgresiv peste formaţiuni mai vechi
şi încep prin microconglomerate cu concreţiuni fosfatice trecînd lateral la gresii. Acestea
sînt urmate de gresii calcaroase, glauconitice, cu Micraster coranguinum, Conulus
oblongus, Conulus conicus, C. sitbconicus etc. indicative pentru Santonian. În continuare
se dezvoltă depozite predominant grezoase (cretă albă, marne grezoase) cu intrecalaţii de
gresii calcaroase, glauconitice. Pe lîngă cocolithophoridee şi foraminifere, din depozitele
cretoase provine o faună cu Belemnitella mucronata, Pycnodonta vesiculatis etc, care le
conferă vîrsta campaniană. Ultimele depozite cretacice sînt reprezentate tot prin marne
cretoase şi calcare parţial silicifiate. Acestea sînt sărace în fosile; conţin exemplare de
Spatagoides striatoradiatus care le conferă vîrsta mastrichtiană. Depozitele senoniene
aflorează pe cursul superior al rîului Caraşu (v. fig. H). La sfîrşitul Cretacicului a avut loc
o fază de exondare.
Paleogenul. Transgresiunea paleogenă a cunoscut o amploare considerabilă, căci
depozitele de această vîrstă, deşi se cunosc pe supraţefe restrînse, sînt dispersate la mari
distanţe. Ele aparţin Eocenului şi Oligocenului.
— Eocenul. Cea mai largă extindere a depozitelor eocene se cunoaşte în partea
sudică a Platformei sud-dobrogene unde au fost întîlnite prin foraje la Costineşti, Albeşti,
Limanu, Mangalia etc. Ele aflorează însă numai în regiunea localităţilor Văleni, Cetate şi
Lespezi în bazinul superior al Rîului Mîrleanu. Forajele au arătat că direct peste depozite
neocretacice grezoase se dispune o secvenţă de nisipuri glauconitice a căror grosime
poate atinge 70 m. Din acestea, Gh. Bombiţă a determinat o asociaţie de foraminifere
mari cu Nnmmiilites exilis, N. globulus indicînd Ilerdianul mediu-superior, şi N.
pernotiis, N. planulatus, semnificativă pentru Cuisianul inferior. Peste nisipurile
glauconitice se dispun calcare lumaşelice grezoase în grosime de pînă la 70 m, din care
provine o faună cu N. rotulcfrius, N. distans, N. irregularis, N. pratti, N. arhiaci, Assilina
placentula, A. major etc, indicînd Cuisianul. Eocenul mediu şi superior nu sînt
cunoscute, cel puţin în sudul Platformei sud-dobrogene. Depozite eocene mai aflorează
pe suprafeţe foarte restrînse pe Valea Cişmelei lîngă Cernavoda şi la est de Ovidiu. De
reţinut că în forajele submarine la cca 80 km est de Constanţa, la adîncimea de 4000 m, s-
au întîlnit nisipuri glauconitice ilerdiene şi calcare cu Nummulites distans aparţinînd
Cuisianului.
— Oligocenul. La zi nu se cunosc depozite de această vîrstă însă, prin foraje, în
zona de la sud la Mangalia s-au întîlnit şisturi argiloase bituminoase, disodilice. Pe
criterii geognostice se atribuie acestor depozite vîrsta oligocenă
— Miocenul. În Eomiocen spaţiul sud-dobrogean a evoluat că uscat. Procesul de
sedimentare s-a reluat în Badenian şi a durat pînă la sfîrşitul Sarmaţianului.
— Badenianul este reprezentat prin depozite argiloase şi grezoase, nisipuri şi
marnocalcare cu Arca turonensis, Chlamys pertinax, Cardium pseudomulticostatum etc.
Spre sfîrşitul Badenianului a avut loc o regresiune încît eroziunea a îndepărtat o mare
parte din depozitele de această vîrstă.
Depozite badeniene aflorează pe zone înguste pe toate văile dirijate spre Dunăre.
— Sarmaţianul marchează o nouă înaintare a apelor dinspre bazinul Vamei, care a
atins extensiunea maximă în Basarabian. O retragere a apelor a avut loc în Neosarmaţian.
Depozitele sarmaţiene formează o adevarata placă ce acoperă aproape întreaga Platformă
sud-dobrogeană. Aceasta a fost fierăstruită de ape în lungul cărora, de sub placa
sarmaţiană, apar depozite mai vechi (v. fig. 14).
Suita depozitelor sarmaţiene începe printr-un pachet de marne, argile, nisipuri şi
bentonite în grosime de 15 m. (v. fig. 15). Din ele provine o faună cu Mactra eichwaldi,
Cardium lithopodolicum, Ervilia podolica dissita etc. indicativă pentru Volhinian.
Asemenea depozite se întîlnesc în zona localităţilor Adamclisi, Băneasa, Văleni. În
continuitate de sedimentare urmează argile verzui, calcare lumaşelice, calcare cu
nubecularii, nisipuri, argile şi diatomite, conţinînd o fauna cu Mactra pallasi, M.
vitaliana, M. fabreana, Tapes gregarius, Cardium fittoni etc. şi o microfaună în care
abundă elfizii şi nonionidele, indicînd Basarabianul. Suita sarmaţiană se încheie printr-un
pachet de marne, calcare oolitice şi lumaşele cu mactre mici (M. bulgarica, AI. caspia
sinovi, M. baltica] reprezentînd Kersonianul. Asemenea depozite se întîlnesc în zona
laterală.
— Pliocenul. Lacul pliocen a atins numai marginea vestică a Dobrogei de Sud
începînd din Ponţian şi a durat pînă În Romanian. Depozite pliocene se întîlnesc pe o
zonă foarte îngustă în lungul Dunării, de la Ostrov spre nord. Acestea sînt reprezentate
prin marne şi argile cu Dreissena rostriformis revenind Ponţianului, şi prin nisipuri şi
gresii cu Prosodacna sturi, P. haueri, hidrobii etc. reprezentînd Dacianul. Suita pliocenă
se încheie prin calcare lacustre cu intercalaţii de argile bogate în heliicide şi limneide
aparţinînd Romanianului (v. fig. 15).

3.2. Tectonica

Aranjamentul tectonic al Platformei sud-dobrogene nu prezintă complicaţii.


Principalul element tectonic este falia Palazu care separă Platforma sud-dobrogeană de
Masivul central-dobrogean. Planul de falie, cel puţin superficial, are vergenţă sudică căci
a fost traversat de forajele de la Cocoşu şi Palazu, care arată că formaţiunea şisturilor
verzi (de Cocoşu) este suprapusă şisturilor cristaline de Palazu (keraliene). O asemenea
situaţie nu poate fi decît de natură tectonică şi a dat naştere la diverse interpretări. Părerea
că între Platforma sud-dobrogeană şi Masivul central-dobrogean ar mai exista o a treia
unitate tectonică nu are nici o argumentare faptică. Situaţia întîlnită în forajele de la
Cocoşu şi Palazu Mare sugerează că soclul karelian sud-dobrogean încalecă peste
Masivul central-dobrogean, dar coliziunea dintre cele două blocuri a imprimat contactului
tectonic major tendinţa de retroversare (v. fig. 19).
Odată cu complicaţiile tectonice din zona de coliziune a fost afectat şi restul
soclului karelian sud-dobrogean. Acesta s-a fracturat după un sistem de falii orientate
aproximativ est-vest încît s-a compartimentat în mai multe blocuri care se afundă spre
sud.
Faliile care compartimentează soclul Platformei sud-dobrogene nu afectează
cuvertura mezozoică şi probabil nici cea paleozoică, ceea ce arată că ele au vîrsta faliei
Palazu. De altfel şi investigaţiile radiometrice indică acelaşi fapt.
Ridicarea Platformei sud-dobrogene faţă de Platforma Valahă s-a produs începînd
din Sarmaţian şi s-a făcut în lungul faliei Dunării. La începutul Pliocenului Dobrogea
sudică se contura că arie emersă şi a continuat sa evolueze că atare.

BIBLIOGRAFIE

Bombiţă Gh. (1964): An. Corn. Geol. XXXIII, Bucureşti.


Bombiţă Gh. (1987): Col. asupra Eocenului, Cluj-Napoca.
Chiriac M. (1960): St. cerc. geol. V, l. Acad. Rom. Bucureşti.
Chiriac M. (1981): Amoniţi cretacici din Dobrogea de Sud. Ed. Acad. Rom. Bucureşti.
Grigoraş N. (1956): Bul. Acad. Rom. sect. II, I, 3—4, Bucureşti.
Ilie M. (1960): Alcătuirea geologică a Pămîntului romanesc. Ed. ştiinţifică. Bucureşti.
leneşi Bica, lonesi L. (1971): Anal. şt. Univ. sect. II, geol. geogr. XVIII, Iaşi.
lonesi Bica, lionesi L. (1973): Anal. Univ. sect. II, geol. geogr. XIX, Iaşi.
Iordan Magdalena (1962): D.S. Corn. Geol. LIII, l. Bucureşti.
Macovei Gh. (1911): C.R. Inst. Geol. II, Bucureşti.
Neagu Th., Până Ioana, Dragastan O, (1977): Rev. roum. geol. geophi. geogr. 21,
Bucureşti.
Paraschiv D., Dăneţ Th., Popescu M. (1983): An. Inst. geol. geof. LIX, Bucureşti.

4. MASIVUL CENTRAL-DOBROGEAN

Masivul central-dobrogean ocupă treimea mijlocie a Dobrogei şi este delimitat


spre sud de falia Palazu care îl separă de Platforma sud-dobrogeana, iar la nord de falia
Peceneaga-Camena care îl delimitează de Orogenul nord-dobrogean. Astfel conturat,
Masivul central-dobrogean se individualizează net că unitate geologică distinctă, trăsătura
particulară constituind-o natura şi vîrsta soclului precambrian şi faptul că acesta aflorează
pe suprafeţe foarte întinse (v.PI. I).
Din punct de vedere morfologic, Dobrogea centrală este o regiune peneplenizată
cu aspect colinar şi altitudini reduse, înălţimea maximă este la Altîn-Tepe (200 m).
Reţeaua hidrografică este foarte săracă; sînt doar două cursuri de apă care în
timpul verii seacă de cele mai multe ori: Rîul Topolog, care îşi are izvoarele în partea
nordică a regiunii şi se varsă în Dunărea Veche la nord de Hîrşova; Rîul Casimcea, care
izvorăşte de la Altîn-Tepe şi se varsă în Lacul Taşaul.
Dobrogea centrală, că unitate geologică majoră, a rezultat din evoluţia unei arii
labile care s-a creat că atare în eoproterozoic, fie prin subţierea crustei unei anumite
porţiuni dintr-o arie continentală foarte întinsa, fie prin „spargerea" acesteia şi apariţia
unei zone de rifting.
Spre deosebire de unităţile de vorland menţionate pînă acum, în Dobrogea
centrală, etajul structural inferior de vîrstă precambriană aflorează pe largi suprafeţe, încît
denumirea de masiv (în sens structural), pentru această unitate dobrogeană este
justificată.

4.1. Stratigrafie

Cea mai largă suprafaţă din Dobrogea centrală este ccupată de formaţiunile
soclului. Cuvertura în schimb ocupă suprafeţe restrînse şi a fost cercetată în anii din uimă
de Aurelia Bărbuleascu şi de A. Drăgănescu (fig. 18).
Soclul. În alcătuirea soclului se deosebesc două unităţi cu caractere petrofaciale
bine distincte. Aceste unităţi se delimitează printr-o discordanţă stratigrafică şi de
metamorfism. Astfel, se individualizează, că primă unitate, grupa şisturilor cristaline
mezcmetamorfice. iar cea de a doua include fcrmaţiunea şisturilor verzi.
Grupa şisturilor cristaline mezometamorfice. În partea nordică a Masivului central-
dobrogean, într-o zonă de ridicare, apar şisturi cristaline mezometamorfice. Acestea sînt
reprezentate prin micaşisturi cu muscovit, biotit, granat, uneori şi staurolit, prin cuarţite şi
prin amfibolite, totul fiind străbătut de filoane de pegmatite. La partea superioară a
şisturilor cristaline, care adesea mai sînt cunoscute sub denumirea de şisturi cristaline de
Altîn-Tepe, se individualizează o zonă retromorfozată. Determinările de vîrstă pe cale
radiometrică efectuate asupra şisturilor cristaline mezometamorfice au indicat valori între
634-711 M.a., iar pentru cele retromorfozate 530 M.a. Pentru şisturile cristaline din
apropierea faliei Peceneaga-Camena s-au obţinute valori de 208-228 M.a. Fără îndoială
însă că aceste valori sînt aparente, inclusiv cele mai mari, reprezentînd de fapt efectele
ultimelor procese geodinamice care le-au afectat. Interpretînd aceste date, se poate spune
că şisturile cristaline mezometamorfice de la Altîn Tepe au luat naştere prin
metamorfozarea în condiţiile faciesului amfibolitic a unui material sedimentogen şi
magmatogen într-o fază de metamorfism anterioară ciclului baikalian. Ele reprezintă de
fapt nuclee foarte vechi provenind din domeniul consolidat care făcea corp comun cu
soclul Platformei est-europene, dar care au fost regenerate în ciclul baikalian.
Valorile mici (208—228) se explică prin faptul că şisturile cristaline din
apropierea faliei Peceneaga-Camena au fost afectate de mişcările paleo-chimerice care s-
au manifestat în Dobrogea de Nord.
Formaţiunea şisturilor verzi. Discordant şi transgresiv peste şisturile cristaline de
la Altîn Tepe se dispune o suită sedimentară cu caracter flişoid avînd în jur de 3000—
4000 m grosime, intens cutată şi parţial slab metamorfozată (anchimetamorfozată).
Culoarea verde se datoreşte doritului. În ansamblu, formaţiunea şisturilor verzi este
alcătuită din şisturi sericito-cloritoase, pelite, gresii de tip graywackc, arcoze şi
conglomerate mărunte.
În suita formaţiunii şisturilor verzi, O. Mirăuţă a deosebit mai multe complexe (v.
fig. 18, 19) care se fac remarcate prin predominarea, la un moment dat, a unora sau a
altora din componenţii litofaciali. Cu alte cuvinte, între aceste complexe nu pot fi sesizate
limite tranşate şi în consecinţă ele nu pot fi separate cartografic.
— Complexul infragraywackic se remarcă în baza suitei şisturilor verzi şi este
reprezentat printr-o formaţiune parţial slab metamorfozată constituită dintr-o alternanţă
de roci filitice, metagraywacke şi roci clonto-sericitoase în care se mai recunosc
caracterele stratonomice ale rocilor pre-metamorfice. Complexul infragraywackic se
dispune discordant peste şisturile cristaline mezometamorfice de la Altîn Tepe şi apar pe
o zona foarte îngustă la sud de aria de aflorare a acestora din urmă.
— Complexul graywackelor inferioare urmează peste precedentul şi include
depozite cu factură de fliş, graywacke şi roci pelitice dispuse în ritmuri mai mult sau mai
puţin complete în care depozitele psamitice predomină. Acest complex aflorează pe o
zonă relativ îngustă la sud de aria de apariţie a complexului infragraywackic şi în axele
unor cute anticlinale.
— Complexul graywackelor superioare, care se distinge în continuarea suitei
stratigrafice, este reprezentat printr-o succesiune pararitmică, în care pachete de
graywacke alternează cu pachete de depozite pelitice. Elementul caracteristic îl constituie
prezenţa unor microconglomerate arcoziene care apar sub formă de intercalaţii, adesea
lentiliforme. Elementele conglomeratelor sînt din roci bazice, şi granite cu cuarţ şi
feldspat potasic. Rocile pelitice prezintă lamine formate din siltite cu laminaţie oblică
care dau microritmuri. În depozitele pelitice de pe malul lacului Taşaul, Violeta Iliescu şi
V. Mutihac au identificat o asociaţie protisto-palinologică cu Lciominuscula rugosa,
Margominuscula rugosa, Lophominuscula prima, Leioligotriletum compactam,
Stenozonoligotriletum sokolovi etc. Spre partea superioară a complexului graywackelor
superioare, intercalaţiile pelitice capătă culoare roşie făcînd trecerea spre complexul
următor.
Complexul graywackelor superioare are răspîndirea cea mai largă aflorînd
aproape în toată Dobrogea centrală.
— Complexul supragraywackic sau stratele de Băltăgeşti încheie suita formaţiunii
şisturilor verzi. Acesta include depozite predominant pelitice, de culoare verde sau
violacee, cu intercalaţii subţiri de gresii calacroase. În aceste depozite au fost identificare
exemplare de Archaeohystricosphaera sp. Complexul are o grosime de cîteva sute de
metri şi aflorează în partea sud-vestică a Dobrogei centrale.
În apropierea de falia Palazu, în forajul de la Cocoşu, s-a descris sub numele de
„seria de Cocoşu" un complex format din roci verzi, spilitice, şisturi pelitice, gresii
arcoziene, gresii cu intercalaţii de roci pelitice cenu-şii-violacee şi microconglomerate.
Dacă aceste depozite formează un complex aparte, sau dacă se integrează în unul din
acelea descrise, este mai greu de precizat; cert este că şi aceste depozite aparţin
formaţiunii şisturilor verzi. Acest fapt este suficient că sa demonstreze că linia tectonică
(Palazu) care separă Platforma sud-dobrogeană de Masivul central-dobrogean a fost
traversată de forajele de la Cocoşu şi de la Palazu Mare şi că aceasta interceptează
suprafaţa ceva mai la sud de localitatea Palazu Mare, prezentînd o, vergenţă (cel puţin
superficială) sudică. Cu alte cuvinte, pe direcţia localităţilor Ovidiu-Capidava s-a
înregistrat traseul faliei la adîncime şi care la suprafaţă ar intersecta planul reliefului la
sud de localitatea Palazu Mare (v. fig. 19).
Investigaţiile petrografice şi sedimentologice întreprinse de N. Anastasiu şi D.
Jipa relevă că aproape 6 % din materialul constituient al şisturilor verzi este de origine
magmatică, 30% este de origine metamorfică şi 10—15% este de provenienţă
sedimentară. Adăugînd faptul că direcţiile de transport a materialului detritogen sînt în
principal dinspre sud şi dinspre nord, se poate conchide că Platforma Moesică cu soclul
karelian şi Platforma est-europeană au constituit principalele surse de alimentare cu
material terigen a bazinului de acumulare în care se încadra aria central-dobrogeană.
Vîrsta formaţiunii şisturilor verzi, pe baza conţinutului palinologic, se dovedeşte a
fi neoproterozoic terminal-eocambriană.
Cuvertura. Prima transgresiune de amploare care se recunoaşte în spaţiul
central-dobrogean a avut loc în Mezojurasic. Formaţiuni mai vechi care sa aibă drept
soclu formaţiunea şisturilor verzi se cunosc numai la vest de Dunăre (în Platforma
Valahă).
În cuvertura din Dobrogea centrală se recunoaşte un singur ciclu de sedimentare
Dogger-Malm. Depozite cretacice se întîlnesc doar că petice protejate de eroziune depuse
în timpul unor ingresiuni dinspre sud sau dinspre nord.
— Jurasicul. În Dobrogea centrală, depozitele jurasice aflorează pe suprafeţe
întinse. Acestea s-au conservat pe două zone. Una se urmăreşte de la Hîrşova spre sud-
est, depozitele fiind deschise pe malul Dunării şi pe văile mai adînci dinspre sud-est; cea
de a doua se urmăreşte în lungul Văii Casimcea, prelungindu-se pe malul nordic al
Lacului Taşaul pînă la Capul Midia.
Suita jurasică include depozite predominant carbonatice, în grosime de 600 m,
avînd în bază o secvenţă detritică. Succesiunea începe cu Bathonianul şi se încheie cu
Kimmeridgianul inferior (v. fig. 18).
Bathonianul include conglomerate şi gresii calcaroase în alternanţă cu marne
grezoase. În zona Hîrşova, pe Valea Tichileşti, se întîlneşte una din deschiderile clasice.
Aici suita debutează cu un nivel de conglomerate după care urmează o alternanţă de
gresii calcaroase şi marne însumînd o grosime de 20 m. Din intercalaţiile marnoase
provine o faună cu Bositra buchi, Homomya gibbosa, Phylloceras hatzegi etc. indicînd
vîrsta ca atare.
În zona Casimcea, Bathonianul are o dezvoltare asemănătoare celui din zona
Hîrşova şi apare discontinuu pe marginea nordică a zonei de aflorare a Jurasicului.
Callovianul urmează în continuitate de sedimentare peste Bathonian şi se
caracterizează prin predominarea calcarelor spatice; subordonat se întîlnesc calcare
grezoase iar spre partea superioară a suitei apar silicolite.
În profilul de la Tichileşti, din calcarele spatice provine o faună cu
Macrocephalites macrocephalus, Choffatia subakeria, Ptychophylloceras fla-belatum,
Entolium demissum, E. cingttlatum etc..
În zona Casimcea, Callovianul are aceeaşi dezvoltare că şi în zona Hîrşova şi este
de asemenea foarte fosilifer. Pe alocuri, Callovianul are dezvoltare incompletă putînd
lipsi aproape în întregime.
Oxfordian-Kimmeridgianul, în comparaţie cu celelalte etaje, are dezvoltarea cea
mai largă, atît în zona Hîrşova', cît şi în zona Casimcea. Acestui interval îi corespunde un
complex litofacial descris adesea drept complexul sau formaţiunea de Casimcea şi care
include calcare bioconstruite sau bioelastice, la care se adaugă subordonat calcare
micritice lagunare şi dolomite. Ultimele două categorii par sa corespundă părţii terminale
a intervalului revenind Kimmeridgianului.
Depozitele calcaroase, în ansamblu, includ faciesuri spongalgale, faciesuri
stromatolitic-algale, faciesuri coraligene bioconstruite, precum şi faciesuri de tranziţie.
Din ansamblul acestor depozite se cunoaşte o faună care atestă vîrsta lor oxfordian-
kimmeridgiană. Astfel, din faciesul spongalgal provine o faună cu Parawedekindia
arduenense şi P. ch'offati indicativă pentru Oxfordianul inferior; din calcarele
stromatolitice şi din calcarele glauconitice de la Băltăgeşti provine o faună cu
Euaspidoceras perarmatum, E. crebricostis, E. paucituberculatum, Arisphinctes cotovui
etc, caracteristică pentru Oxfordianul mediu. Din calcare spongalgale şi calcare
stratificate s-a descris o faună amonitică cu Epipeltoceras bimammatum, E. hypselnm,
Ochetoceras marantianum, Sutneria galar etc, care indică Oxfordianul superior. Din
partea terminală a formaţiunii de Casimcea şi mai ales din nivelele marnocalcaroase,
provine o faună cu Taramelliccras trohinotum, Fontanesiclla valentiana, Aspidoceras
cyclotum, Physodoccras uhlandi etc, care atestă vîrsta eokimmeridgiană.
Spre sfîrşitul Jurasicului, apele s-au retras spre sud.
— Cretacicul; începînd din Neojurasic, Dobrogea centrală a evoluat periodic
exondată. Numai pentru scurtă durată au avut loc ingresiuni, iar ca urmările acestora se
recunosc în unele iviri de depozite cretacice. Acestea aparţin fie Apţianului, reprezentat
prin faciesuri continentale (pietrişuri şi nisipuri) fie Albianului, reprezentat prin nisipuri
şi gresii glauconitice cu Exogyra conica şi Neohibolites minimus, cum se întîlnesc la
Hîrşova şi Topalu. La marginea nordică a Dobrogei centrale se întîlnesc depozite
cenomaniene reprezentînd prelungirea depozitelor de aceeaşi vîrstă din culoarul Babadag
de la nord.
Neogenul nu este reprezentat decît prin iviri foarte restrînse de depozite
sarmaţiene alcătuite din pietrişuri şi nisipuri cu microfaună ce indică Basarabianul.
Asemenea depozite se întîlnesc la Năvodari.

4.2. Tectonica
Spaţiul central-dobrogean, în Proterozoicul terminal şi la începutul Paleozoicului,
a evoluat ca arie labilă intracratonică. Aceasta a luat fiinţă prin fracturarea şi regenerarea
unei porţiuni din domeniul continental consolidat est-european, care s-a separat în două
blocuri; unul sud-vestic devenind Platforma Moesică şi altul nord-estic devenind
Platforma est-europeana. Consolidarea Dobrogei centrale a avut loc în urma orogenezei
baikaliene, cînd a suferit principalele deformări şi a devenit sistem cutat, în structura
actuală constituind Masivul central-dobrogean. În alcătuirea acestuia, pe lîngă
formaţiunea şisturilor verzi, care îi este proprie, sînt incluse şi nuclee mai vechi,
reprezentate prin mezometamorfitele de la Altîn-Tepe.
Modul cum se conturează cristalinul de Altîn-Tepe, cu închideri periclinale spre
sud-est, relevă că între acesta şi formaţiunea şisturilor verzi nu sînt relaţii tectonice
majore şi semnificative, şi cu atît mai mult nu poate fi vorba despre o pînză a şisturilor
verzi, aşa cum s-a sugerat în unele interpretări.
Aranjamentul tectonic particular al Masivului central-dobrogean a fost pus în evidenţă de
O. Mirăuţu.
Lăsînd la o parte structura intimă a şisturilor cristaline de la Altîn Tepe, care
aparţine timpului cînd spaţiul central-dobrogean evolua într-un alt cadru structural mai
larg făcînd parte din domeniul consolidat est-european, cele mai vechi deformări ale
Masivului central-dobrogean aparţin orogenezei baikaliene. Aceasta a determinat, într-o
primă etapă, cutarea strînsă şi simetrică a ansamblului şisturilor verzi; într-o etapă
ulterioară, s-a produs o cutare mai largă ducînd la o înmănunchere a cutelor preexistente
în structuri anticlinale şi sinclinale majore (v. fig. 19). În structura actuală, aceste cute
majore se delimitează clar.
În partea nordică a Dobrogei centrale se delimitează anticlinalul Altîn Tepe în
care apar şisturi cristaline mezometamorfice.
La sud de structura Altîn Tepe se recunoaşte sinclinalul Măgurele. În zona axială
a acestuia se găseşte complexul graywackelor superioare.
Anticlinalul Neatîrnarea-Războeni, situat la sud de structura precedentă, are în zona
axială graywacke inferioare. În continuare spre sud Masivul central-dobrogean în
ansamblu coboară.

Fig. 19. Secţiune geologică prin Masivul central-dobrogean: l — cuvertura jurasică; 2 —


soclul Platformei sud-dobrogene; 3 — şisturi cristaline de Altîntepe; 4 —
infragraywacke ; 5 — graywacke inferioare ; 6 — graywacke superioare; 7 — supra
graywacke; 8 — Paleozoic; 9 — Triasic; 10 — riolite; FPC — falia Peceneaga-Camena;
FP — falia Palazu.

Sinclinalul Rîmnic, care urmează, are în zona axială graywackele superioare. În


zona axială a anticlinalului Istria de la sud, se găsesc aceleaşi grav-wacke superioare.
Sinclinalul Palazu Mic-Băltăgeşti se conturează în partea sud-vestică a Dobrogei
centrale avînd în zona axială complexul supragraywackic. Cuta cea mai sudică este
anticlinalul Taşaul.
Contemporan sau penecontemporan cu formarea structurilor plicative majore, s-
au stabilit şi raporturile dintre Masivul central-dobrogean şi unităţile structurale majore
învecinate.
Spre sud, Masivul central-dobrogean ia contact cu soclul karelian al Platformei
sud-dobrogene în lungul faliei Palazu (Ovidiu-Capidava). Aceasta a fost interceptată prin
forajele de la Palazu Mare şi Cocoşu şi ar atinge suprafaţa la sud de localităţile
menţionate. În lungul acestei falii, contactul se face între cristalinul de Palazu şi şisturile
verzi (seria de Cocoşu). Contactul tectonic este acoperit de cuvertura sedimentară care
include în bază depozite mezojurasice. Vîrsta faliei este deci anterioară MezojurasicuIui
şi posterioară şisturilor verzi, ea datînd de la sfîrşitul orogenezei bailckaliene.
Spre nord, Masivul central-dobrogean, după consolidare, venea în contact tectonic
cu aria nord-dobrogeană care constituia marginea sudică a Platformei est-europene. Acest
contact tectonic de vîrstă baikaliană a cunoscut mai multe etape de reactivare dintre care
ultima se plasează în Neojurasic. În această situaţie. Masivul central-dobrogean vine în
contact tectonic cu structurile Orogenului nord-dobrogean pe care le interceptează sub un
anumit unghi în lungul faliei Peceneaga-Camena, aceasta fiind o fractură profundă,
crustală.
După deformările baikaliene, care au avut un caracter predominant plicativ, au
avut loc deformări rupturale însoţite de deplasări pe orizontală cu tendinţă de rotire. În
rîndul acestora sînt de menţionat două falii cu poziţie verticală; una în partea sudică în
regiunea localităţii Horia, iar a doua în partea nordică între localitatea Ostrov şi lacul
Sinoe. Aceste două falii delimitează în partea centrală a Masivului central-dobrogean un
sector ale cărui structuri au orientarea est-vest, delimitat la sud şi la nord de sectoare în
care structurile sînt orientate nord-vest/sud-est. Structurile orientate est-vest ar reprezenta
relicte ale tectonicii baikaliene, iar acelea cu orientarea nord-vest/sud-est ar fi rezultatul
unei deplasări orizontale a Masivului central-dobrogean cu tendinţă de rotire. Faliile
menţionate ar fi rezultatul mişcărilor hercinice sau chiar mai recente care au reactivat şi
contactul dintre Masivul central-dobrogean şi Orogenul nord-dobrogean (falia
Peceneaga-Camena).
În evoluţia Dobrogei centrale, pe lîngă deformările menţionate, se recunosc şi
efectele unei tectonici mai noi. Acestea constau în culminaţii şi afundări cu aspect de
largi ondulaţii care au o dispoziţie oblică pînă la transversală faţă de structurile
preexistente. Printre ridicări se poate menţiona aceea dintre localităţile Beidaud-
Neatîrnarea, sau aceea dintre localităţile Pantelimonu de Jos şi Pantelimonu de Sus. Din
rîndul structurilor coborîte se remarcă aceea dintre Cogealac şi Vulturu. Ondulaţia
cuverturii din lungul văii Casimcea este de asemenea oblică faţă de structurile baikaliene.

BIBLIOGRAFIE

Airinei St. (1955): Bul. st. Acad. Rom. II, l, Bucureşti.


Anastasiu N., Jipa D. (1984): An. Inst. geol. geofiz. LXIV, Bucureşti.
Bărbulescu Aurelia (1971): Anal. Univ. Bucureşti, Geologie, XX, Bucureşti.
Bărbulescu Aurelia (1974): Stratigrafia Jurasicului din vestul Dobrogei centrale. Ed.
Academiei, Bucureşti.
Chiriac M., Barbulescu Aurelia, Neagu Th., Dragastan O. (1977): Rev. roum. geol.,
geophiz., geogr. geol. 21, Bucureşti.
Cosma S., Vîlceana P., Popescu I. (1983): An. Inst. geol., geofiz. LX, Bucureşti.
Drăgănescu A. (1976): Intern. Coli. Carb. Rocks-Evap. România. Guidebook 15.
Bucureşti. Drăgănescu A. (1986): Mem. Inst. geol., geofiz. XXXII, Bucureşti. Iliescu
Violeta, Mutihac V. (1965): D.S. Corn. Geol. LI, l, Bucureşti. Mirăuţă O. (1969): An.
Corn. Geol. XXXVII, Bucureşti.

5. OROGENUL NORD-DOBROGEAN

Orogenul nord-dobrogean se suprapune treimii nordice a Dobrogei. Spre sud este


delimitat de falia Peceneaga-Camena, iar spre nord limita este dată de falia Galati-Sfîntu
Gheorghe, care urmăreşte aproximativ cursul Dunării.
Orogenul nord-dobrogean se continuă şi la vest şi nord-vest de Dunăre însă este
afundat sub forma unui lanţ de munţi îngropaţi (v. PI. I), constituind promontoriul nord-
dobrogean.
Din punct de vedere morfologic, Dobrogea de Nord prezintă trăsături de regiune
ajunsă în stadiul de peneplenă, cu înălţimi reduse. Partea nord-estică constituie unitatea
morfologică Dealurile Tulcei, în care se deosebesc mai multe noduri colinare separate
între ele prin văi largi, colmatate. În centru sînt dealurile Redi şi Uzum Bair, care se
prelungesc spre nord-vest în Dealurile Somovei. Spre est, paralel cu braţul Sfîntu
Gheorghe, se înşiră un lanţ de dealuri care culminează în Colinele Mahmudiei. Spre sud-
est pînă la Lacul Babadag şi Valea Teliţa sînt Dealurile Zebilului şi Dealurile
Agighiolului. La vest de Dealurile Tulcei, se deosebeşte Platoul Niculiţel (la nord) şi
Dealurile Nalbant (la sud).
Partea nord-vestică a Dobrogei de Nord constituie unitatea Munţilor Măcin.
Aceştia au aspect ruiniform, alcătuind două culmi paralele orientate NV — SE: Culmea
Ţuţuiatu spre est şi Culmea Pricppan-Megina spre vest, altitudinea maximă fiind în Vf.
Ţuţuiatu (467 m). În părţile periferice ale .zonei Măcin sînt munţi insulari înecaţi în
aluviuni recente cum sînt înălţimile lacobdeal şi Piatra Roşie.
Partea sud-estică a Dobrogei de Nord, din punct de vedere morfologic, constituie
Podişul Babadag, separat de celelalte unităţi morfologice printr-o zonă mai joasă care
constituie Depresiunea Traian-Cerna-Babadag. Podişul Babadag are altitudini modeste
care scad de la NV spre SE atingînd 30 m în zona litorală.
Reţeaua hidrografică este săracă. Rîul Teliţa îşi adună apele din Platoul Niculiţel
şi se varsă în Lacul Babadag, iar Rîul Taiţa izvorăşte din Muncii Măcin şi curge prin zona
depresionară Traian — Babadag, înainte de a se vărsa în lacul Babadag. Rîul Slava curge
în lungul Podişului Babadag şi se varsă în lacul Sinoe.
Spre deosebire de celelalte unităţi ale vorlandului carpatic, care şi-au încheiat
evoluţia de arii labile în timpurile prealpine, parte din aria nord-dobrogeană a redevenit
arie labilă şi a evoluat că atare în primele perioade ale ciclului alpin, Orogenul nord-
dobrogean fiind, din acest punct de vedere, în parte, contemporan cu Orogenul carpatic.
Însă, faţă de acesta din urmă, Orogenul nord-dobrogean prezintă deosebiri esenţiale.
Principala distincţie o constituie faptul că acesta a evoluat dintr-o zonă riftogenă
intracratonică care şi-a încheiat evoluţia de zonă labilă foarte de timpuriu. De fapt,
structura majoră de ansamblu a ariei nord-dobrogene este rezultatul orogenezei hercinice
şi al tectogenezelor eo- şi neochimmerică. Această situaţie se reflectă şi în faptul că în
curprinsul ariei nord-dobrogene se disting trei unităţi structogenetice corespunzînd unor
etape tectogenetice bine individualizate. Astfel, se delimitează Unitatea Măcin, Unitatea
Niculiţel şi Unitatea Tulcea (PI II).
Pe lîngă unităţile menţionate, care constituie Orogenul nord-dobrogean propriu-
zis, în spaţiul nord-dobrogean se mai delimitează Culoarul Babadag, care include
formaţiuni de cuvertură, şi Depresiunea Predobrogeană (v. PI. I).
Prin variabilitatea petrografică şi complexitatea tectonică, Dobrogea de Nord a atras mulţi
cercetători printre care: L. Mrazec, Gh. Munteanu -Murgoci, R, Pascu, D. Rotman, D.
Cădere, I. Simionescu, St. Cantuniari, D. Giuşcă, M. Savul, iar în anii din urmă, O.
Mirăuţă, V. Mutihac, Elena Mirăuţă, E. Grădinaru etc.

5.1. Unitatea Măcin

Situată în partea vestică a Dobrogei de Nord, Unitatea Măcin se întinde între


Dunăre şi falia Luncaviţa-Consul şi se urmăreşte din faţa oraşului Galaţi pînă la paralela
localităţii Mircea Vodă; spre sud-est, în mare parte este acoperită de depozitele cretacice
ale Culoarului Babadag, de sub care apare sporadic, mai ales în regiunea localităţii
Camena (v. PI. II).

5.1.1. Stratigrafia

În alcătuirea geologică a Unităţii Măcin, se distinge un fundament constituit din


şisturi cristaline şi masive de granitoide, un înveliş sedimentar paleozoic implicat în
cutările hercinice şi străbătut de granitoide tardi-cinematice, şi un înveliş sedimentar
posthercinic.
Fundamentul cristalin. Şisturile cristaline, împreună cu o parte din masivele de
granitoide care formează substratul formaţiunilor sedimentare, reprezintă structuri mai
vechi, precambriene sau caledoniene timpurii, reluate în ciclul hercinic care, în
aranjamentul tectonic major, constituie etapa definitorie. Şisturile cristaline aparţin la
două grupe, care se disting atît prin gradul de metamorfism cît şi prin vîrsta lor, fiind
produsul unor faze de metamorfism diferite: o grupă a şusturilor cristaline
mezometamorfice, şi grupa şisturilor cristaline epimetamorfice (fig. 20).
Grupa şisturilor cristaline mezometamorfice. Aceasta include şisturile cristaline
cu metamorfism avansat şi aflorează pe două arii la distanţă apreciabilă una de alta. Una
se delimitează la nord de oraşul Măcin, formînd promontoriul Orliga şi Dealul Sărărie, iar
cea de a doua se conturează pe acelaşi aliniament spre sud-est, în culmea Megina (v. PI
II).
Şisturile cristaline de la Orliga-Sărărie, descrise că atare de D. Giuşcă, includ
polimetamorfite rezultate din transformarea unui material predominant terigen, în
condiţiile faciesului amfibolitic, subfaciesul staurolit-almandin. Acestea sînt reprezentate
prin micaşisturi cu granat, uneori disten şi staurolit, gnaise amfibolice, amfibolite, adesea
rubanate, şi paragnaise biotitice cu disten, în care, în nivelele superioare, se întîlnesc
intercalaţii de calcare cristaline şi cuarţite masive. Sînt evidente efectele
retromorfismului. Totul este străbătut de filoane pegmatitice.
Şisturile cristaline de la Megina provin din metamorfozarea, în condiţiile,
faciesului amfibolitic, a unui material predominant magmatogen bazic şi subordonat
terigen; sînt reprezentate prin amfibolite, şisturi cuarţo-feldspatice, micaşisturi cu granat
şi gnaise cu biotit, la care se asociază şisturi verzi. Ansamblul cristalin are intruse în bază
granitele de Megina. Vîrsta şisturilor cristaline mezometamorfice, determinată pe cale
radiometrică, este de 390 —400 M.a. pentru cele din Orliga-Sărărie şi 250—420 M.a.
pentru cele de Megina.
Fără îndoială însă că aceste valori reprezintă reluări (reîntineriri) în faze ulterioare
aceleia care a generat şisturile cristaline mezometamorfice. Dacă cele două tipuri de
cristalin aparţin aceleiaşi faze de metamorfism, sau la două faze diferite, este mai greu de
precizat. Cert este că metamorfismul iniţial s-a produs înaintea ciclului baikalian. Aceste
metamorfite sînt probabil sincrone cu şisturile cristaline de la Altîn Tepe şi reprezintă
nuclee vechi afectate de mai multe faze tectogenetice. Orientările diferite sesizate în masa
acestora (una est-vest şi alta mai nouă nord-vest — sud-est) constituie un argument în
acest sens.
Grupa şisturilor cristaline epimetamorfice. Şisturile cristaline epimetamorfice
aflorează pe aliniamentul Priopcea-Piatra Cernei şi în culmile Boclugea şi Coşlugea, de
unde se prelungesc pe versantul estic al Munţilor Măcin pînă în promontoriul Bugeac din
faţa Oraşului Galaţi.
Pe aliniamentul Priopcea-Megina, peste şisturile cristaline metamorfice, în
discordanţă de metamorfism, se dispun şisturi cristaline epimetamorfice a căror suită
începe prin şisturi cuarţitice-sericitice în alternanţă cu şisturi verzi; acestea sînt urmate de
un complex filito-cuarţitic în care cei doi componenţi alternează aproape în proporţie
egală. Suita epimetamorfitelor se încheie cu un pachet de curăţite de cultiare alb-roşietică
cu intercalaţii de şisturi satinate şi cuarţite negre (v. fig. 20). Acest complex formează
Culmea Priopcea, Piatra Cernei şi Piatra Rîioasă.
În culmile Boclugea şi Coşlugea se întîlneşte acelaşi complex filito-cuarţitic ca şi
în Priopcea-Piatra Cernei. Dacă pe aliniamentul Bcclugea-Buceag sînt şi şisturi cristaline
mezometamorfice, este mai greu de precizat.
Vîrsta şisturilor cristaline epimetamorfice se deduce mai ales din raporturile de
superpoziţie şi discontinuitate metamorfică cu şisturile cristaline mezometamorfice, şi din
relaţiile stratigrafie cu'depozitele sedimentare pe care le suportă. Acestea din urmă aparţin
Silurianului. Din relaţiile menţionate se poate conchide că materialul premetamorfic este
cu certitudine antesilurian. Acesta nu a putut fi metamorfozat decît ulterior consolidării
ariei central-dobrogene şi înainte de Silurian; deci în prima sau primele faze ale ciclului
caledonian.
Se remarcă lipsa, în unitatea-Măcin, a unor formaţiuni de vîrsta şisturilor verzi din
Dobrogea centrală.
Magmatitele prehercinice. Şisturilor cristaline din unitatea Măcin li se asociază
masive de granitoide. Punerea în loc a acestora este contemporană sau precontemporană
cu formarea şisturilor cristaline cu care sînt asociate. În rîndul lor se disting granitul de
Megina şi granitul de la Coada Muchii.
— Granitul de Megina. Acesta este reprezentat prin granite gnaisică dispuse
concordant spre baza şisturilor cristaline mezometamorfice de la Megina. Ele au caractere
de magmatite sincincmatice şi ar reprezenta deci produsul magmatismului plutonic legat
de o orogeneză veche care a generat şisturile cristaline de Megina. Analizele radiometrice
au indicat, pentru granitele de Megina 508 Ma; şi în acest caz este o vîrstă aparentă,
reprezentînd o reluare ulterioară punerii lor în loc.
— Granitul de Coada Muchii. Acesta se urmăreşte pe versantul vestic al văii
Taiţa. Este un granit gnaisic cu puţină mică, care metamorfozează la contact şisturile
cristaline epimetamorfice. El se găseşte remaniat în conglomeratele din formaţiunea de
Carapelit care îl acoperă discordant. De reţinut este faptul că granitul de Coada Muchii nu
a fost întîlnite în relaţie cu depozitele sedimentare, Însă, fiind remaniat în stratele de
Carapelit, se poate spune cu certitudine că este un granit prehercinic; faptul că
metamorfozează epimetamorfitele caledoniene timpurii indică vîrsta lui paleozoică
timpurie.
Învelişul sedimentar paleozoic, începînd din Silurian, aria nord-dobrogeană îşi
reia funcţia de bazin de sedimentare evoluînd ca domeniu cu caracter labil, intracratonic.
Drept urmare, depozitele acumulate prezintă trăsăturile formaţiunilor de fliş. Procesul de
sedimentare a început în Silurian iar după o fază de exondare, la sfîrşitul Devonianului,
cînd a avut loc tectogeneza bretonă, s-a reluat în Carbonifer. Spre mijlocul acestei
perioade procesul de sedimentare s-a încheiat şi totodată s-au desăvîrşit şi mişcările
hercinice, zona Măcin evoluînd în continuare ca sistem cutat supus denudării.
— Silurianul. Depozitele siluriene se dispun discordant şi transgresiv peste
complexul cuarţitic al şisturilor cristaline epimetamorfice. Relaţiile menţionate se observă
foarte clar pe versantul estic al Culmii Priopcea. Suita depozitelor siluriene începe printr-
un complex de şisturi argiloase-filitoase, şisturi grafitoase cu intercalaţii subordonate de
calcare dolomitice şi cuarţite, iar la diferite nivele se întîlnesc lentile de vulcanite bazice;
în continuitate de sedimentare urmează calcare dolomitice stratificate (v. fig. 20). În
şisturi filitoase, O. Mirăuţă a identificat impresiuni de Fenestella sp. şi un exemplar
aparţinînd genului Rastrites sp., dintre graptoliţi, iar din împrejurimile localităţii Carcaliu,
I. Simionescu menţionează Cyathophyllum sp. dintre corali. Resturile fosile menţionate
conferă depozitelor descrise (care ating 600 m grosime), vîrsta siluriană, fără a se putea
face alte detalieri stratigrafice. Depozitele siluriene de pe versantul vestic al Culmii
Priopcea se prelungesc spre sud în Culmea Piatra Cernei iar spre nord ajung la Carcaliu.
Pe suprafeţe mai limitate, depozite siluriene se întîlnesc în împrejurimile localităţii
Atmagea (v. PI II).
— Devonianul. Pe aceeaşi secţiune din culmea Priopcea (fig. 21) se poate
constata că în continuitate de sedimentare peste depozitele siluriene urmează suita
devoniană. Aceasta debutează printr-un orizont de şisturi calcaroase din care Elena
Mirăuţă menţionează specia Icriodus woschmidti, dintre conodonte, indicativă pentru
Eodevonian. În continuitate de sedimentare urmează un complex de roci reprezentat prin
curăţite, şisturi arde ziene şi grezocalcare, în care se observă fenomenul de granoclasare
şi prezenţa hierofglifelor, caractere ce sugerează formaţiuni cu factură de fliş.

Fig. 21. Secţiune geologică prin unitatea Măcin (după harta geologică se. l : 200 000):
1 — mezometamorfite proterozoice; 2 — granite gnaisice de Megina ; 3 —
epimetamorfite caledoniene; 4 — granite de Coada Muchii; 5 — granite alcaline; 6 —
riolite; 7 — Silurian; S — Devonian; 9 — Carbonifer; 10 — roci bazice triasice; 11 —
Triasic mediu-superior.

Suita devoniană se încheie printr-un nivel de silicolite. Depozitele descrise


alcătuiesc în întregime Dealurile Bujorului, de unde D. Cădere a colectat o bogată faună
din care I. Simionescu a determinat printre altele: Ctenocrinus typus, dintre crinoide şi
Chonetes sarcinulata, Orthis circularis, Orthothetis umbraculum dintre brahiopode etc.
Această asociaţie indică prezenţa Coblenţianului. Fiind continuitate de sedimentare de la
Silurian, fără îndoială că este prezent şi Gedinianul. Depozitele devoniene din Dealurile
Bujorului se prelungesc pînă la Igliţa, pe malul Dunării, iar pe suprafeţe mai restrînse
aflorează la sud de satul Cerna şi în împrejurimile localităţii Cîrjelari.
În Neodevonian au avut loc mişcările bretone. Acestea au determinat o
metamorfozare de tip incipient a depozitelor paleozoice şi cutarea şi exondarea întregii
arii nord-dobrogene, care apoi a fost supusă unor intense procese de denudare.
— Carboniferul. Se atribuie Carboniferului o suită de depozite în grosime de
1.500—2.000 m, cunoscută şi descrisă de L. Mrazec şi R. Pascu sub numele de „Stratele"
sau „Formaţiunea de Carapelit". Aceasta se dispune transgresiv şi discordant peste
formaţiuni mai vechi. În baza suitei se întîlneşte un orizont de conglomerate de 50—300
m grosime, cu intercalaţii de gresii grosiere şi adesea graywacke de culoare roşie.
Elementele conglomeratelor sînt formate din şisturi cristaline, granite etc. şi, în general,
se întîlneşte întrega gamă de roci din substrat, inclusiv granite de Coada Muchii.
Deasupra conglomeratelor urmează tufuri porfirice, adesea cu caracter ignimbritic, iar în
Dealul Carapcea se întîlnesc şi roci bazaltice. Suita stratelor de Carapelit se încheie
printr-o alternanţă de gresii, -graywacke şi şisturi argiloase violacee sau verzui-violacee.
întreaga suită prezintă un metamorfism regional de tip incipient (v. fig. 20).
În stratele de Carapelit s-a găsit un rest de plantă determinat a fi Asterocalamites
sp. pe baza căruia se apreciază ca aceste depozite aparţin Eocarboniferului.
Stratele de Carapelit ocupă două zone care marchează axele a două sinclinale.
Una din ele se urmăreşte din Munţii Pricopan spre sud, pe la est de Megina, pînă la
Atmagea şi mai departe ajungînd în zona Camena. Cea de a doua zonă, mai vestică,
aflorează în stînca de la Blasova (din Lunca Dunării), la est de satul Turcoaia; mai
departe, pe suprafeţe restrînse, se întîlneşte în împrejurimile localităţii Cîrjelari. (v PI.
II ).
Pînă nu de mult stratele de Carapelit erau considerate ca reprezentînd o
formaţiune de tip fliş, similară faciesului de Culm din vestul Europei. Recent, A.
Drăgănescu susţine caracterul eminamente continental al acestora. Resturile de
Asterocalamites menţionate ar pleda în acelaşi sens. În această situaţie se pune întrebarea:
ce grosime a putut atinge formaţiunea de Carapelit, şi mai ales, la ce grad de îngropare a
ajuns ca sa poată fi afectată de intruziunile granitice de Greci ? Judecînd după caracterele
litofaciale şi sedimentologice de ansamblu ale stratelor de Carapelit, în care se surprind
secvenţe turbiditice, şi după elementele remaniate care provin din erodarea formaţiunilor
cutate în faza bretonă, se poate conchide că de fapt stratele de Carapelit reprezintă molasa
sistemului cutat breton despre care se ştie foarte puţin. Sursa de alimentare o constituiau
atît ridurile care separau trogurile în care s-au acumulat stratele de Carapelit, cît şi arii
mai estice (zona Tulcea de pildă), despre care sînt argumente că în Carbonifer a evoluat
ca arie exondată. În felul acesta se explică grosimea mare a stratelor de Carapelit şi
îngroparea pe care au putut-o atinge.
Cu stratele de Carapelit se încheie procesul de sedimentare care a generat
învelişul sedimentar paleozoic. Au urmat mişcările tectogenezei sudete, însoţite de un
magmatism plutonic tardicinematic. Aceste mişcări au metamorfozat slab formaţiunea de
Carapelit şi au regenerat structurile bretone, ducînd în final la aranjamentul tectonic,
major al unităţii Măcin, care a devenit sistem cutat, în continuare evoluînd că atare;
numai zonele marginale ale acestuia au fost regenerate în tectogeneze alpine.
Magmatitele hercinice. Magmatismul plutonic hercinic a condus la punerea în loc
a unor importante corpuri de granitoide. Acestea străpung depozitele paleozoice, inclusiv
stratele de Carapelit, pe care le metamorfozează la contact. Pe suprafeţe mai restrînse
apar şi produse magmatice de suprafaţă (riolite) puse în loc mai tîrziu, posibil în Permian
(v. PI. II).
Între granitoidele hercinice se disting două tipuri 1) granite calcoal-caline de tip
Greci şi 2) granite alcaline de tip Turcoaia.
— Granitele calcoalcaline de Greci ocupă partea centrală a sinclinalului din
Munţii Măcin şi au dezvoltarea tipică în corpul granitic de la Greci. Acesta este
considerat un lacolit constituit numai din roci masive care reflectă o foarte puternică
diferenţiere. Se disting leucogranite, granite biotitice, granodiorite, tonalite, gabbrouri, iar
marginal se întîlneşte un facies microgranitic. Masivul este străbătut de filoane de
microgranite, porfire granofirice etc. Granitoidele de la Greci străbat şi metamorfozează
la contact stratele de Carapelit, dînd corneene cu cuarţ, albit şi epidot.
Masivul Pricopan, situat în prelungirea celui de la Greci, include roci variind între
leucogranite şi granodiorite biotitice. Spre deosebire de granitele de la Greci, acestea
prezintă o uşoară foliaţie. Granitoidele de Pricopan străbat şisturile cristaline şi
formaţiunea de Carapelit, pe care le metamorfozează la contact.
Determinările radiometrice pentru granitoidele de Greci au indicat 320 Ma; deci
punerea lor în loc ar fi legată de faza sudetă. De aici se deduce şi vîrsta carboniferă a
stratelor de Carapelit.
— Granitoidele alcaline se situează pe un aliniament mai vestic şi formează
înălţimile lacobdeal de lîngă Turcoaia, Piatra Roşie şi Sacar Bair de la est de localitatea
Cîrjelari.
Masivul de la lacobdeal este constituit din granite cu ridbekit, sienite cuarţifere,
granite micropegmatitice şi granite aplitice. Aceste roci au o textură masivă şi se
individualizează sub forma unor benzi care se succed de la nord spre sud în ordinea
amintită. Cu aceleaşi caractere, granitoidele alcaline se întîlnesc în Piatra Roşie şi la est
de Cîrjelari. Determinădle radiometrice pentru granitele alcaline au indicat —290 Ma,
ceea ce ar corespunde Neocarboniferului.
În regiunile mai sudice se întîlnesc vulcanite acide. Acestea sînt reprezentate prin riolite
şi au dezvoltare mai largă în înălţimile din jurul localităţii Cîrjelari, de unde şi numele de
„riolite de Cîrjelari" sub care sînt cunoscute. Pe suprafeţe mai limitate se întîlnesc la sud
de lacobdeal, unde formează Dealul lui Manole, şi în regiunea localităţii Camena, unde
ocupă un aliniament orientat nord-vest/sud-est. Riolitele de Cîrjelari au un chimism
alcalin. Ele străbat depozitele paleozoice pe care le afectează termic. Pe baze
radiometrice se estimează că riolitele de Cîrjelari s-au pus în loc în Permian.
Învelişul sedimentar posthercinic. După edificarea structurilor hercinice, în
diferite perioade ale ciclului alpin, zonele marginale ale unităţii Măcin au fost acoperite
de ape şi au evoluat fie că zone de self, în Triasic, fie ca arii labile, în Jurasic.
— Triasicul. Pentru unitatea Măcin perioada triasică a însemnat o perioadă de
calm tectonic. Apele care acopereau o mare parte din aria hercinică nord-dobrogeană se
întindeau şi peste părţile marginale ale unităţii Măcin, încît acestea evoluau ca zone de
seif. În asemenea condiţii s-au acumulat depozite preponderent calcaroase, cu
predominarea calcarelor micritice; se întîlnesc în regiunea Camena avînd înclinări mari
spre sud-vest. Din ele provine o asociaţie de conodonte cu Gondolella excelsa, G.
trammeri, Hindeodella spengleri etc., precum şi radiolari, plăci de crinoide, foraminifere
etc. Din conţinutul paleontologic se deduce vîrsta ladiniană a calcarelor menţionate.
— Jurasicul. Spre deosebire de timpurile triasice, în perioada jurasică, părţile
marginale ale unităţii Măcin din vecinătatea limitei cu aria central-dobrogeană,
cratonizată în ciclul baikalian, au fost intens deformate. Drept urmare, o parte relativ
întinsă din unitatea Măcin a devenit arie labilă, în care procesele de sedimentogeneză au
fost însoţite şi de o activitate vulcanică bimodală.
Marginea regenerată a unităţii de Măcin, sesizată şi cercetată de E.Grădinaru, se
situează în vecinătatea faliei Peceneaga-Camena, între localităţile Cîrjelari şi Camena.
Formaţiunile sedimentare. Studiul efectuat de E. Grădinaru a arătat că
acumulările din zona Cîrjelari-Camena aparţin Jurasicului mediu-superior. Acestea au
caracter turbiditic, prezintă variaţii litofaciale foarte strînse şi sînt intin asociate cu
produse vulcanice. În ansamblul sedimentar s-au recunoscut mai multe formaţiuni, unele
din ele fiind sincrone.
Cel mai vechi termen stratigrafie propriu zonei Cîrjelari-Camena se consideră a fi
ceea ce s-a descris drept formaţiunea de Aiorman. Aceasta aflorează în împrejurimile
localităţii Cîrjelari, unde se dispune discordant peste riolite de Cîrjelari sau peste depozite
paleozoice. În ansamblu, formaţiunea de Aiorman este reprezentată prin turbidite terigene
care includ: conglomerate polimictice cu elemente de riolite şi roci paleozoice,
microconglomerate cu elemente de şisturi verzi, gresii, şisturi argiloase, marne şi marne
siltice. În formaţiunea de Aiorman s-au identificat dinoflagelate, pe baza cărora i se
acordă vîrsta mezojurasică.
Depozite considerate, cel puţin în parte, de vîrstă mezojurasică au mai fost
întîlnite în lucrări miniere din partea estică a zonei, în împrejurimile localităţii Ceamurlia.
Şi acestea au caracter turbiditic şi sînt intens deformate; au o grosime de 350 m.
Al doilea termen al suitei stratigrafice din zona Cîrjelari-Camena a fost descris
drept „formaţiunea de Cîrjelari". Este o formaţiune predominant carbonatică constituită în
principal din calcare bioclastice, calcarenite şi calcirudite, la care se adaugă calcare
oolitice. Aceasta aflorează pe două aliniamente la vest şi respectiv la sud-est de Cîrjelari
dispunîndu-se discordant, fie peste riolitele de Cîrjelari, fie peste formaţiunea de
Aiorman. Se constată o anumită deosebire de ordin litofacial între cele două zone de
aflorare, în sensul că în timp ce la vest de Cîrjelari formaţiunea de Cîrjelari este
reprezentată aproape exclusiv prin calcare, la sud-est calcarelor li se adaugă, subordonat,
microconglomerate polimictice cu dezvoltare lenticulară, marne şi şisturi marnoase, gaize
spongo-radiolaritice şi tufuri riolitice. Spre partea superioară a suitei se întîlnesc blocuri
mari de şisturi verzi însedimentate. Grosimea formaţiunii de Cîrlejari variază între 200 şi
600 m. Pe lîngă Ellipsactinia sp., menţionată de I. Simionescu, în calcarele de la Cîrjelari
se întîlnesc numeroase fragmente de spongieri calcaroşi, corali, foraminifere,
brachiopode, bivalve, crustacei, amoniţi (Peris-phincics] etc. Din gaizele spongo-
radiolaritice, P. Dumitrică, a determinat o bogată asociaţie de radiolari printre care:
Triactoma blakei, T. jonesi, Archaeospon-goprunum imlayi, Ciunguloturris carpatică,
Hsuum brevicostatum etc.; asociaţia este semnificativă pentru Oxfordian-Kimmeridgian.
Formaţiunea de Başpunar, descrisă în jurul localităţii cu acelaşi nume este
sincronă cu formaţiunea de Cîrlejari. Aceasta include două complexe litofaciale: 1)
complexul inferior, care se dispune peste calcarele triasice, este constiutuit din
microconglomerate, gresii cuarţoase crinoidale cu rare fragmente de belemniţi, urmate de
o alternanţă de calcare crinoidale, gresii cuarţoase, spongolite şi marne cu spiculi; 2)
complexul superior, reprezentat printr-o alternanţă de gresii spongo-radiolaritice cu
laminaţie paralelă, marne tufacee cu spiculi, tufuri riolitice şi gaize spongo-radiolaritice.
Vîrsta neojurasică a formaţiunii de Başpunar decurge din asociaţia de radiolari pe
care o conţine şi care este aceeaşi că şi în formaţiunea de Cîrjelari. Se constată că spre
Camena formaţiunea de Başpunar este întrepătrunsă de produse vulcanice predominant
acide. Materialul piroclastic interstratificat este reprezentat prin ignimbrite riolitice verzi
şi material hidroclastic de culoare verde deschis.
În afară de sedimentarul menţionat, în zona Cîrlejari-Camena se întîlneşte, cu
dezvoltare locală, o brecie sincronă formaţiunilor de Cîrjelari şi de Başpunar. Este o
brecie monomictică ale cărei elemente, nesortate, sînt constituite exclusiv din şisturi
verzi, şi provin din distrugerea falezei de şisturi verzi care flanca spre sud zona labilă
Cîrjelari-Camena.
— Vulcanitele bimodale. Asocierea dintre materialul vulcanic şi sedimentarul
neojurasic indică o activitate vulcanică contemporană procesului de sedimentare. Se
cunosc vulcanite acide şi produse piroclastice bazice.
— Vulcanitele acide aflorează pe o lungime de 12 km în lungul faliei Peceneaga-
Camena, eşalonîndu-se pe un aliniament paralel cu acela în care aflorează riolite de
Cîrjelari, cu care, pînă acum, au fost confundate. Vulcanitele jurasice au fost desemnate
de E. Grădinaru sub numele de „riolite de Camena" deşi această localitate este situată de
fapt pe riolite de Cîrjelari. Vulcanitele neojurasice acide sînt reprezentate preponderent
prin ignimbrite riolitice de culoare verde deschis, legate genetic de depozite hidroclastice.
Subordonat, sub formă de lentile intercalate în ignimbritele riolitice, se întîlnesc riolite
galbene sau cenuşii-gălbui.
— Vulcanitele bazice au o pondere mult mai mică; sînt reprezentate prin spilite în
facies de pillow, constituind spilitele de Başpunar. Ele se situează la partea superioară a
formaţiunii de Başpunar, unde sînt asociate cu şisturi marnoase şi silicolite
spongoradiolaritice. Cu acestea se încheie suita acumulărilor din zona Cîrjelari-Camena.

5.1.2. Tectonica

Aranjamentul tectonic al unităţii Măcin este efectul însumat al mai multor


tectogeneze, rolul definitoriu revenind tectogenezei sudete.
Tectogeneza bretonă, pe lîngă metamorfismul de tip incipient pe care l-a produs
asupra formaţiunilor siluricne şi devoniene, a determinat o exondare generală şi a dus la
stabilirea unor raporturi tectonice între zona Măcin şi restul ariei nord-dobrogene,
raporturi care au fost modificate în tectogeneze ulterioare.
Tectogeneza sudetă a condus la aranjamentul tectonic major al unităţii Măcin,
care se caracterizează prin structuri în cute-solzi în care stratele au fost redresate la
verticală iar flancurile sînt faliate (v.fig.21). Spre sud-est, structurile unităţii Măcin sînt în
mare parte acoperite de depozite cretacice din Culoarul Babadag. Două sînt principalele
cute-solzi avînd extinderi sensibil egale: solzul Megina şi solzul Boclugea-Bugeac.
Acestea, la rîndul lor, sînt faliate longitudinal.
Solzul Megina este alcătuit din formaţiuni a căror suită se poate urmări, complet
deschisă, începînd din Culmea Megina, prin Culmea Priopcea, Dealurile Bujoare, pînă la
lacobdeal lîngă Turcoaia (v. fig. 21) şi mai departe în Insula Blasova. În partea axial-
anticlinală apar granite gnaisicc de Megina şi mezometamorfite de Megina, care vin în
contact tectonic cu strate de Carapelit din solzul Boclugea-Bugeac în lungul faliei
Megina. Spre nord aceasta din urmă ajunge în Dealul Sărăriei, unde aduce în contact
tectonic şisturi cristaline cu granitele de Pricopan. Şisturile cristaline de Orliga aparţin tot
solzului de Megina şi vin în contact tectonic cu şisturi cristaline epimetamorfice şi
eventual şi cu granitoidul de Pricopan. Spre sud, fruntea solzului de Megina se urmăreşte
pînă în vecinătatea localităţii Atmagea. În partea axial-sinclinală a solzului Megina se
întîlnesc strate de Carapelit, care formează insula de la Blasova, şi corpul granitic alcalin
de la Turcoaia, precum şi granitele de la Piatra Roşie şi Sacar Bair. Solzul Boclugea-
Bugeac, care ocupă jumătatea estică a unităţii Măcin, este încălecat dinspre vest de solzul
Megina, iar spre est încalecă la rîndul lui peste unitatea Niculiţel, în lungul liniei
tectonice Luncaviţa-Consul. În partea axial-anticlinală a structurii se întîlnesc şisturile
cristaline epimetamorfice de la Boclugea şi Coşlugea cu granitoide de Coada Muchii, iar
zona axial-sinclinală este ocupată de strate de Carapelit străbătute de granitele de Greci.
Analizînd formaţiunile constituente ale celor doi solzi se constată că solzul de
Megina este alcătuit din depozite siluriene şi devoniene şi din granite, şi se caracterizează
prin grosimea mică a stratelor de Carapelit. Solzul Boclugea-Bugeac se remarcă prin
lipsa depozitelor siluriene şi devoniene, prin prezenţa granitelor calcoalcaline şi prin
grosimea mare a stratelor de Carapelit. Particularităţile menţionate au condus, în unele
interpretări, la ideea că cei doi solzi ar reprezenta subunităţi distincte ale unităţii de
Măcin; se poate spune însă că evoluţia acestora în cadrul unităţii Măcin nu a fost
deosebită. Despre lipsa Silurianului şi Devonianului în solzul de Megina se poate admite
că depozitele de această vîrstă au fost îndepărtate în faza de eroziune postbretonă cînd
parte din aria Măcin a rămas exondată în timpul Eocarboniferului.
Vîrsta încălecării dintre cei doi solzi este sudetă; dovada o constituie faptul că în
cute nu sînt prinse depozite mai noi decît stratele de Carapelit.
Tectogeneza paleochimmerică, care s-a manifestat în jumătatea estică a Dobrogei
de Nord, a influenţat şi unitatea Măcin. Aceasta a constat, în primul rînd, în reactivarea
liniei tectonice din faţa solzului Boclugea-Bugeac şi stabilirea unor raporturi de
încălecare cu unitatea Niculiţel de la est. Prin aceasta, falia Luncaviţa-Consul a căpătat o
semnificaţie mai profundă, punînd în contact două unităţi tectonice de vîrstă diferită, însă
nu există nici un argument care să arate că unitatea de Măcin s-ar fi desprins de pe un
substrat şi ar fi alunecat peste unitatea Niculiţel. Dimpotrivă, poziţia verticală sau
cuasiverticală a stratelor se opune unei asemenea interpretări. De asemenea nu există nici
un indiciu că unitatea Niculiţel ar fi subşariată. Cu alte cuvinte, nu se poate susţine ideea
existenţei unei pînze de Măcin. Falia Luncaviţa-Consul este o falie profundă, crustală, cu
caracter de falie inversă, dar nu reprezintă fruntea unui şariaj de amploare.
În partea sudică, unitatea Măcin a fost afectată de mişcările alpine din Neojurasic
care au activat falia Peceneaga-Camena şi au condus la regenerarea marginii unităţii
Măcin şi la declanşarea unei activităţi vulcanice. La rîndul lor, formaţiunile neojurasice în
zona Cîrjelari-Camena sînt încălecate de structurile baikalicne ale Dobrogei centrale în
lungul faliei Peceneaga-Camena, dovadă că aceasta a fost reactivată şi în timpul
postjurasic. Unghiul pe care îl fac structurile unităţii Măcin cu direcţia, faliei Peceneaga-
Camena arată că unitatea Măcin a efectuat o mişcare de rotaţie sub presiunea exercitată
de blocul moesic şi de placa euroasiatică.
Unitatea Măcin, cu structura amintită, se continuă şi la vest şi nord-vest de
Dunăre unde suferă o afundare după falia Dunării şi constituie ceea ce se cunoaşte sub
numele de „promontoriul nord-dobrogean". Acesta este acoperit de depozite neogene,
însă sub ele, prin foraje, s-a întîlnit întreaga gamă de formaţiuni constituente ale unităţii
Măcin şi anume: mezometamorfite de Orliga-Sărărie şi de Megina, epimetamorfite de tip
Boclugea, depozite siluriene şi devoniene, formaţiunea de Carapelit şi roci granitice. Spre
sud-vest, promontoriul nord-dobrogean este delimitat de prelungirea faliei Peceneaga-
Camena.

5.2. Unitatea Niculiţel

Unitatea Niculiţel se individualizează în partea de mijloc a Dobrogei de Nord


fiind delimitată de linia Luncaviţa-Consul spre vest şi de o falie ce urmăreşte direcţia
Isaccea-Poşta-Nalbant (falia Poşta-Nalbant) spre est. La sud de Valea Taiţei, unitatea
Niculiţel nu mai poate fi urmărită (v. PI. II).
Unitatea Niculiţel a rezultat din evoluţia unei zone de rift intracratonic care s-a
schiţat în aria hercinică nord-dobrogeană, spre sfîrşitul Mezo-triasicului şi începutul
Neotriasicului. Procesele de rifting s-au accentuat în Neotriasic, riftul evoluînd într-o
zonă de expansiune intracratonică în care s-a declanşat şi o activitate vulcanică intensă
predominant bazică.

5.2.1. Stratigrafie

În alcătuirea unităţii Niculiţel participă vulcanite bazice şi acide, o formaţiune


mixtă (sedimentară şi magmatogenă) şi o formaţiune flişoidă de vîrstă neotriasică (v. fig.
20).
În afară de formaţiunile menţionate, în unitatea Niculiţel se întîlnesc şi elemente
alohtone, cum ar fi şisturile cristaline şi calcarele din Vîrful Trestinic (Cara Asan),
granitoidele de la Cilic sau depozitele devoniene din Dealurile Isaccei.
Vulcanitele bazice sînt reprezentate prin curgeri de bazalte frecvent în facies de
pilow-lava, anamesite, piroclastite şi hialoclastite bazice, corpuri de gabbrouri şi dolerite.
În masa vulcanitelor se întîlnesc frecvent calcare stratificate sub formă de intercalaţii, mai
ales în regiunea Sarica. Vulcanitele bazice formează în întregime Platoul Niculiţel, iar
sub forma de silluri sau filoane se întîlnesc cu precădere în partea vestică a unităţii
Niculiţel unde sînt asociate cu vulcanite acide (v. PI. II).
Vulcanitele acide sînt reprezentate prin riolite. Se întîlnesc situaţii cînd riolitele
străbat rocile bazice, şi situaţii cînd riolitele sînt traversate de roci bazice, sugerînd că
venirile de lave acide şi bazice au alternat. Vulcanitele acide sînt mai frecvente pe un
aliniament vestic ce urmăreşte falia Luncaviţa-Consul, iar Dealul Consul este constituit
dintr-o alternanţă de riolite şi calcare triasice. Ţinînd scamă de chimismul ansamblului
vulcanitelor din unitatea Niculiţel, H. Savu et al. le consideră drept vulcanite de tip
intraplacă.
Formaţiunea mixtă constituie primul termen al suitei sedimentare din unitatea
Niculiţel. Aceasta este reprezentată printr-o alternanţă, uneori pararitmică, de calcarenite,
gresii calcaroase şi pelite, totul fiind asociat cu vulcanite acide şi bazice care adesea sînt
preponderente în raport cu rocile terigene. Cu asemenea caractere, formaţiunea mixtă se
întîlneşte În partea vestică a unităţii Niculiţel constituind solzul Consul şi pe un
aliniament mai estic ce se urmăreşte de la localitatea Teliţa spre sud pînă la localitatea
Izvoarele şi mai departe pînă în Valea Taiţei. Formaţiunea mixtă din acest ultim
aliniament, reprezentată prin şisturi calcaroase şi vulcarfite bazice, include şi blocuri de
calcare mezotriasice, fosilifere. Acestea au fost dislocate din flancurile zonei de rift,
antrenate şi însedimentate în aria riftogenă. În această situaţie, formaţiunea mixtă
aminteşte formaţiunile de wildfliş calcarele mezotriasice avînd rol de olistolite. O
asemenea interpretare o capătă şi blocurile de şisturi cristaline din Vf. Trestinic,
granitoidele de la Cilic şi depoziţie devoniene de la Isaccea, acestea reprezentînd
elemente exotice în unitatea Niculiţel, încît nu au o semnificaţie tectonică deosebită.
Vîrsta formaţiunii mixte, ca şi a vulcanitelor, nu poate fi stabilită riguros. Se poate
spune doar că ele sînt mai noi decît calcarele mezotriasice pe care le înglobează.
Formaţiunea flişoidă urmează în continuitate de sedimentare peste formaţiunea
mixtă; este reprezentată printr-o suită de depozite cu caracter pararitmic, groasă de 500-
600 m, constituită din gresii silicioase cu intercalaţii de argile şistoase în care s-au găsit
impresiuni de halobii. Sursa materialului terigen o constituia atît unitatea Măcin, care
evolua că sistem cutat emers, cît şi zona Tulcea dinspre est care, la sfîrşitul Triasicului, a
cunoscut o fază de exondare.
Ţinînd seamă de vîrsta mezotriasică a blocurilor însedimentate în formaţiunea mixtă, se
poate aprecia că formaţiunea flisoidă aparţine Norianului. Aceasta nu este afectată de
vulcanite, de unde rezultă că activitatea vulcanică încetase în timpul depunerii formaţiunii
flişoide.

5.2.2. Tectonica

Unitatea Niculiţel îşi datorează aranjamentul tectonic mişcărilor paleo-


chimmerice şi aceasta în mod firesc, dat fiind că spaţiul în care a evoluat s-a creat ulterior
ciclului hercinic. Relicte hercinice se găsesc doar ca elemente exotice.
Încălecată dinspre vest de unitatea Măcin, care a fost influenţată în bloc ele
tectogeneza paleochimmcrică. unitatea Niculiţel a fost cutată şi faliată căpătînd o
structură de cute solzi (fig. 22).
În partea vestică a unităţii Niculiţel, în faţa faliei Luncaviţa-Consul se delimitează
solzul Consul, determinat de încălecarea formaţiunii mixte pararitmice peste formaţiunea
flişoidă de la est, în lungul faliei Iulia—Valea Teilor.
Formaţiunea flişoidă, la rîndul ei, avînd în bază formaţiunea mixtă de tip wildfliş,
încalecă spre est peste unitatea Tulcea prinzînd sub planul de încălecare depozitele liasice
de la Poşta. Urma planului de încălecare se urmăreşte de la Isaccea spre sud, pe la vest de
localitatea Poşta şi localitatea Nalbant şi atinge Valea Taiţei, constituind falia Poşta—
Nalbant. În felul acesta se delimitează un al doilea solz denumit solzul Sarica, acesta
înglobînd cea mai mare parte din unitatea Niculiţel. Fruntea solzului Sarica relevă în
acelaşi timp şi relaţiile dintre Unitatea Niculiţel şi unitatea Tulcea, relaţii care, ca şi
acelea dintre unităţile Măcin şi Niculiţel, nu depăşesc amploarea unei falii inverse încît
nu poate constitui un şariaj de anvergură.

Fig. 22. Secţiune geologică prin unităţile Niculiţel şi Tulcea (după V. Mutihac): l —
epimetamorfite caledoniene; 2 — granitoide; 3 — depozite paleozoice; 4 — conglomerate
werfeniene; 5, 6 — calcare şi calcare cu silexite mezo- şi neotriasice; 7 — marne cu
halobii neotriasice; 8 — gresii liasice; 9 — roci bazice; 10 — formaţiunea mixtă Triasic
mediu-superior; 11 — formaţiunea flisoidă neotriasică; 12 — riolite triasice; 13 —
Cuaternar; FLC — falia Luncaviţa-Consul; FVT — falia Valea Teilor; FC — falia Cilic;
FXP — falia Poşta-Nalbant.

5.3. Unitatea Tulcea

Unitatea Tulcea se suprapune jumătăţii estice a Dobrogei de Nord. În structura


actuală ea este delimitată spre nord-est de falia Galaţi—Sf. Gheorghe, mascată de
depozitele Deltei Dunării; spre vest şi sud-vest se întinde pînă la falia Poşta—Nalbant. În
partea sud-estică este acoperită de formaţiunile cuverturii neocretacice, iar spre est se
continuă în platforma continentală a Mării Negre. Astfel delimitată, unitatea Tulcea se
caracterizează prin prezenţa unei platforme carbonatice larg dezvoltată şi prin
suprapunerea evidentă a unei tectonici alpine peste o tectonică de vîrstă hercinică (v. PI.
II).

5.3.1. Stratigrafia

În alcătuirea unităţii Tulcea se deosebeşte un fundament prealpin şi un înveliş


sedimentar alpin format din depozite triasice şi jurasice larg cutate în tectogenezele
chimmerice (v. fig. 20).
Fundamentul prealpin. Fundamentul prealpin este constituit din formaţiuni
cristalofiliene şi din formaţiuni sedimentare paleozoice.
Formaţiunile cristalofiliene. Formaţiunile cristalofiliene sînt reprezentate prin
şisturi cristaline epimetamorfice constituite dintr-o alternanţă de meta-graywacke cu
şisturi sericito-cloritoase, urmate de un complex filitic-cuarţitic grafitos. Asemenea
epimetamorfite se întîlnesc în Dealul Redi de la sud de Tulcea. În partea sudică a
Dealului Redi, şisturile cristaline epimetamorfice sînt afectate şi transformate în şisturi
micacee cu biotit şi şisturi micacee cuarţitice la Tulcea-Monument şi la Tulcea Veche, de
sub conglomeratele triasice apar şisturi filito-cuarţitice, adesea roşietice. O analiză
radiometrică a acestora a indicat vîrsta de 543 Ma (fig. 23).

Fig. 23. Secţiune la Tulcea-Monument: l — epimetamorfite; 2 — filoane noii- filoniene


tice; 3 — conglomerate eotriasice; 4 - contact cu unele intruziuni granitice.

Partea culminală a Colinelor Mahmudiei este constituită din cuarţite în strate


groase similare acelora din culmea Priopcea (unitatea Măcin). Ele ar putea aparţine
epimetamorfiţelor deşi O. Mirăuţă le atribuie Devonianului.
Judecînd după caracterele petrografice şi vîrsta indicată de măsurători
radiometrice, dar mai ales ţinînd seamă de faciesul metamorfic şi de cadrul structural mai
larg în care a evoluat zona Tulcea, se poate conchide că şisturile cristaline
epimetamorfice din fundamentul unităţii Tulcea sînt similare acelora din unitatea Măcin,
fiind produsul aceleiaşi faze tectogenetice caledoniene timpurii.
Formaţiunile sedimentare. După etapa de exondare care a urmat fazelor timpurii
ale orogenezei caledoniene, procesul de sedimentare s-a reluat în Silurian cînd întreg
spaţiul nord-dobrogean a redevenit arie labilă.
În unitatea Tulcea, depozitele paleozoice aparţin unui ciclu de sedimentare
corespunzător intervalului Silurian-Devonian (v. fig. 20).
Silurianul. Revine Silurianului un complex de cuarţite negre şi calcare din care
Elena Mirăuţă a descris o asociaţie de conodonte cu Ozarkodina fundamentata, O. media,
O. typica, Paltodus unicostatus etc. indicativă pentru Silurian. Depozitele siluriene
aflorează pe arii foarte restrînse în Dealul Redi, unde se dispun peste şisturile cristaline
epimatamorfice şi suportă depozite eotriasice.
Unele depozite silicioase din Colinele Mahmudiei ar putea aparţine tot
Silurianului, însă vîrsta lor nu a fost dovedită paleontologic.
Devonianul. Depozite devoniene se întîlnesc în Colinele Mahmudiei şi în
înălţimile de la vest de acestea. Sînt reprezentate prin gresii calcaroase şi şisturi argiloase
cu conodonte printre care: Angulodus gravis, Hindcodella germana, Palmatodella
delicatulla etc. indicative pentru Eo- şi Mezodevonian.
În Paleozoicul tîrziu, evoluţia zonei Tulcea se diferenţiază de aceea a zonei
Măcin. Astfel, în zona Tulcea nu se mai întlneşte formaţiunea de Carapelit şi nu sînt
indicii că aceasta s-ar fi depus şi că ar fi fost erodată. Dimpotrivă, transformarea
sistemului cutat hercinic într-o suprafaţă de eroziune, pe care în Triasic se va dezvolta o
platformă carbonatică, constituie un indiciu că faza de exodare determinată de
tectogeneza bretonă, în aria zonei Tulcea a durat pînă la sfîrşitul Paleozoicului.
În faza de exondare postbretonă a avut loc o slabă activitate magmatică cu
caracter acid legată de paroxismul sudet. Produsele acesteia sînt reprezentate prin granite
alcaline, cum sînt acelea de la Uzum Bair (sud de Dealul Redi), şi prin filoane de riolite,
cum sînt acelea care străbat şisturile cristaline de la Tulcea-Monument, sau acelea din
Colinele Mahmudiei. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi unele riolite de pe valea Taiţei.
Învelişul sedimentar alpin. Formaţiunile învelişului alpin (v. fig. 20) includ
depozite sedimentare predominant calcaroase care aparţin, în cea mai mare parte
Triasicului şi într-o mai mică măsură Jurasicului. Primele au o largă răspîndire, motiv
pentru care unitatea Tulcea a mai fost desemnată; sub numele de zona triasică.
— Triasicul. Pentru spaţiul nord-dobrogean, începutul ciclului alpin corespunde
unei importante transgresiuni marine care l-a acoperit aproape în întregime. În
continuare, pînă spre sfîrşitul Triasicului, a evoluat ca bazin de acumulare cu regim
epicontinental favorabil formării depozitelor carbonatice.
Triasicul inferior debutează prin conglomerate care trec pe verticală la gresii cuarţoase,
albe sau roşii, cu intercalaţii de argile şistoase roşii. Aceste depozite se dispun transgresiv
şi discordant peste fundamentul prealpin, situaţie care se observă foarte clar la Tulcea-
Monument (fig. 23) şi la Tulcea Veche. La Tulcea Veche depozitele psefito-psamite, cu
care începe suita Triasicului, sînt urmate de marnocalcare şi şisturi argiloase şi marnoase
în grosime de 10—15 m. Din ele, I. Simionescu a descris o faună cu Claraia clarai dintre
lamelibranchiate, Tirolites haueri, Danubites ellipticus, Dinărites mohamedanus etc.
dintre amonoidee, asociaţie ce conferă depozitelor cele includ vîrsta werfeniană. Se
apreciază că conglomeratele din bază reprezintă Werfenianul inferior. În opinia lui E.
Grădinaru, Triasicul inferior ar avea o dezvoltare incompletă în zona Tulcea. Depozite
eotriasice se mai întîlnesc din loc în loc în lungul braţului Sf. Gheorghe, în lungul Văii
Taiţa, în Dealul Redi şi în alte cîteva puncte (v. Pl. II).
Triasicul mediu este reprezentat prin calcare, iar localitatea Agighiol a devenit
clasică pentru studiul acestor calcare, care au constituit obiectul monografiei lui I.
Simionescu. Din ele s-au descris peste 80 specii de amonoidee.
În dealurile de la vest de Agighiol, calcarele triasice marchează zona axială a unui
anticlinal care se afundă spre Lacul Razelm, încît nu se cunosc relaţiile cu Triasicul
inferior; sînt calcare şi calcare dolomitice, albe, roşii sau negre, amintind calcarele de
Schreyeralm din Alpi. Din nivelele inferioare, provine o faună de amonoidee cu Sturia
sansovinii, S. forujulense, Aero hor diceras halili, Flexoptychites acutus etc.
caracteristică pentru Anisian. Din nivelele superioare se cunoaşte o faună cu
Protrachyceras archelaus semnificativă pentru Ladinian. Asemenea calcare se mai
găsesc pe Valea Taiţei de unde Kittel a descris de asemenea o bogată faună de
amonoidee.
Calcare mediotriasice se găsesc şi în Insula Popina din Lacul Razelm, unde sînt
bogate în brachiopode printre care Spiriferina pontica, Retzia schuţageri, Rhynchonella
tricostata etc.
Triasicul superior, în profilul de la Agighiol, urmează în continuitate de
sedimentare peste calcarele ladinicne şi este reprezentat prin calcare roşii, noduloase,
conţinînd Trahyceras non, T. fitrcatum, Cliomtes catharine, Joanites klipsteini,
Megaphylites jarbas etc. care atestă vîrsta carniană. Calcarele noduloase roşii sînt urmate
de calcare stratificate, uneori noduloase, cu silexite.
Aceste depozite încheie suita calcarelor de la Agighiol. Calcare de felul acestora
din urmă se întîlnesc cu o largă dezvoltare între Valea Teliţei şi Dunăre menţinîndu-se pe
flancurile aceleeaşi structuri anticlinale de la Agighiol care se continuă spre nord-vest
avînd în zona axială şisturi cristaline şi depozite siluriene din Dealul Redi. În regiunea
Dealurilor Somovei, calcarele triasice sînt străbătute de vulcanite bazice şi acide care pe
fisuri au putut ajunge la mari distanţe.
Pe flancurile structurii anticlinale menţionate, pe Valea Dunării şi pe Valea
Teliţei, calcarele în plăci cu silexite trec pe verticală la marne şi marnocalcare care pot
atinge o grosime de 80— 100 m. Acestea apar deschise în multe puncte dintre care este
bine cunoscut aflorimentul din satul Cataloi. Aici, spre partea inferioară a suitei
marnocalcaroase se întîlneşte un nivel care constituie un veritabil lumaşel de halobii, mai
ales forme juvenile, din care I. Simionescu menţionează Halobia reflexa. Din nivelele
superioare, V. Mutihac a făcut cunoscute exemplare de Monophyllites sp. şi Sageceras
heidingcri, iar de la partea terminală a marnocalcarelor citează Cladiscites diuturmis.
Asociaţia faunistică menţionată atestă pentru mamocalcarele cu halobii vîrsta Carnian
tîrziu - Norian timpuriu. Acestea par sa fie ultimele depozite triasice din unitatea Tulcea,
căci spre sfîrşitul perioadei triasice, zona Tulcea şi o mare parte din aria nord-dobrogeană
(dacă nu în întregime) a cunoscut o etapă de exondare corespunzătoare paroxismului
paleochimmeric timpuriu.
— Jurasicul. Zona Tulcea, evoluînd în vecinătatea riftului deschis în Triasic, în
partea centrală a ariei nord-dobrogene, în primele epoci ale Jurasicului a căpătat, în
zonele marginale, o oarecare mobilitate încît s-au acumulat depozite cu caracter
turbiditic, adesea prezentînd caractere tipice de fliş.
Liasicul, acolo unde aflorează în relaţii directe cu depozitele triasice, relevă o
poziţie net transgresivă. Astfel, în dealurile de la nord de localitatea Zebil (în
împrejurimile satului Rîndunica) depozitele liasice, grezoase, cu inocerami, stau direct
peste calcare carniene cu Proarcestes aus-seantts, şi suportă depozitele care apar bine
dezvoltate în înălţimea Deniş Tepe de pe dreapta Rîului Teliţa. Pe versantul estic al
acesteia din urmă se poate urmări suita cea mai completă a Liasicului. Astfel, peste
gresiile cu inocerami urmează depozite pararitmice reprezentate prin gresii, argile şi
marne cu fucoide. Deasupra acestora se dezvoltă un pachet de gresii silicioase, în strate
groase, separate prin intercalaţii subţiri de argile, totul avînd o grosime de 200 m.
Formaţiunile argiloase, negricioase, întîlnite în forajele săpate pe şesul aluviunar al
Teliţei, sub depozitele liasice, cărora li s-a dat diverse interpreări, reprezintă de fapt
marnele cu halobii care în afloriment se vad la Cătai.
Tot pe valea Teliţei, între localităţile Cataloi şi Frecăţei, depozitele liasice se
dispun peste marnele cu halobii de vîrstă carnian-noriană. Relaţiile menţionate, că şi
schimbarea bruscă a faciesului, arată clar că între Triasic şi Jurasic a avut loc o fază de
exondare însoţită de eroziune. Aceasta începe spre sfîrşitul Neotroasicului şi eventual s-a
prelungit şi în Liasicul timpuriu. Cert este că, din gresiile de la Poşta de pe Valea Teliţei,
pe lîngă impresiuni de lamelibranchiate, provin şi exemplare de amoniţi, printre care
Tropidoceras masseanum, Uptonia rcgnardi şi U. jamesoni, indicînd Pliensbachianul.
Pe lîngă ivirile menţionate, depozite de vîrsta liasică se mai întîlnesc la Cataloi
fiind reprezentate prin gresii grosiere şi gresii argiloase roşii, din care se cunosc
fragmente de amoniţi. Asemenea depozite se mai găsesc în împrejurimile localităţii Valea
Nucarilor, în perimetrul localităţii Mineri (pe malul Dunării) etc. Mai greu de precizat
este situaţia a ceea ce I.Atanasiu a descris sub numele de „strate de Nalbant". Acestea se
cunosc în satul cu acelaşi nume şi au caractere tipice de fliş, reprezentate printr-o
succesiune de ritmuri ale căror termeni sînt formaţi din gresii în strate subţiri, cu
laminaţie oblică şi cu hieroglife, şi din argile şistoase. Relaţiile acestor depozite cu
fomaţiunile sub sau supraiacente rămîn ascunse. Fiind complet lipsite de un conţinut
paleontologic, vîrsta stratelor de Nalbant nu a putut fi stabilită cu rigurozitate. Se
estimează că ar aparţine Eoliasicului.
Doggerul este foarte slab şi incomplet reprezentat. În opinia lui E. Grădinaru ar
reveni Doggerului unele depozite turbiditice cu belemniţi de la Dunavăţ (în extremitatea
estică a unităţii Tulcea) în care a identificat resturi fosile ce le conferă o atare vîrstă (date
nepublicate).
Malmul include depozitele carbonatice de la Dunavăţ formînd înălţimea Carabair.
Din ele, E. Grădinaru menţionează o faună de amoniţi cu Sowerbyceras tortisulcatum şi
Holcophylloceras zignodiamwi, indicativă pentru Oxfordian. Relaţiile calcarelor
oxfordiene cu depozitele subiacente nu sînt deschise, însă schimbarea bruscă de facies, de
la depozite cu caracter turbiditic care reflectă un mediu de sedimentare instabil, la
depozite calcaroase care reflectă un mediu de sedimentare stabil, arată că, spre sfîrşitul
Mezojurasicului. în aria zonei Tulcea se înscrie o discontinuitate în sedimentare
determinată de o fază de exondare. Această exondare poate fi pusă în legătură cu
mişcările neochimmerice timpurii care au afectat, nu numai zona Tulcea, ci întreaga arie
nord-dobrogeană. Calcarele oxfordiene menţionate, chiar dacă nu pot fi considerate ca
prim termen al cuverturii, ele indică totuşi, pentru zona Tulcea, trecerea la un regim de
stabilitate tectonică. Cu depozitele neojurasice se încheie suita sedimentară din unitatea
Tulcea.

5.3.2. Tectonica
Aranjamentul tectonic de ansamblu al unităţii Tulcea este rezultatul însumat al
mai multor faze tectogenetice aparţinînd ciclurilor hercinic şi alpin. Efectele acestora sînt
distincte în structura actuală (fig. 22). Primele deformări sînt rezultatul mişcărilor
caledoniene (presiluriene), cînd zona Tulcea evolua unitar în cadrul ariei nord-dobrogene.
Pe lîngă procesele de metamorfism care au însoţit orogeneza calcdoniană şi care au
generat şisturi cristaline epimetamorfice, aceasta a condus şi la cutarea şi ridicarea
întregii arii nord-dobrogene, inclusiv a zonei Tulcea.
A doua generaţie de deformări este consecinţa tectogenezei bretime (Devonian
tîrziu) cînd zona Tulcea continua sa evolueze în cadrul structural nord-dobrogean.
Mişcările din această fază au dus la cutarea depozitelor paleozoice şi a substratului lor; în
acelaşi timp s-a produs ridicarea şi transformarea în sistem cutat a spaţiului nord-
dobrogean. O structură de această vîrstă se recunoaşte clar în dealul Redi (v.fig.22) aici,
în zona axială a cutei anticlinale Agighiol-Redi-Somova apar şisturi cristaline
epimetamorfice şi depozite siluriene.
Tot în tectogeneza bretonă s-au stabilit şi relaţii tectonice între unitatea Măcin şi
restul spaţiului nord-dobrogean, contact care prefigurează falia Luncaviţa—Consul. Cert
este că, în timp ce zona Măcin, în Carbonifer, a redevenit sau şi-a păstrat caracterul de
arie labilă de acumulare, zona Tulcea a continuat sa evolueze că sistem cutat emers.
Această situaţie este demonstrată de absenţa formaţiunii de Carapelit în unitatea Tulcea şi
de transformarea acesteia din urmă într-o imensă suprafaţă de eroziune pe care se vă
dezvolta o platformă carbonatată.
Tectogeneza sudetă, care în zona Măcin a avut rol definitoriu, în zona Tulcea nu a
avut urmări evidente, aceasta din urmă continuînd să evolueze ca arie supusă denudaţiei.
În ciclul alpin, după coborîrea în bloc a zonei Tulcea, ceea ce a determinat
transgresiunea generală de la începutul Triasicului, şi după exondarea care a avut loc spre
sfîrşitul Triasicului, deformări plicative importante au produs mişcările chimmerice vechi
(intra- sau postliasice). Astfel, sub influenţa presiunilor tectonice care au dus la
încălecarea unităţii Niculiţel peste zona Tulcea, aceasta din urmă a fost la rîndul ei cutată,
în unitatea Tulcea se cunosc două cute anticlinale paleochimmerice majore. În partea de
nord se urmăreşte anticlinalul Tulcea—Colinele Mahmudiei în a cărei zonă axială
aflorează epimetamorfiţele de la Tulcea—Monument şi cuarţitele din Colinele
Mahmudiei. La sud de acesta se desfăşoară anticlinalul Agighiol—Dealul Redi—
Somova, în axa căruia se găsesc şisturile cristaline din dealul Redi. Structurile anticlinale
sînt separate Între ele prin sinclinalul Valea Nucarilor—Cîşla (Mineri) în a cărui zonă
axială se găsesc depozite jurasice care aflorează în perimetrul celor două localităţi. La sud
de anticlinalul Agighiol—Redi—Somova, se găseşte sinclinalul Valea Teliţei avînd în
zona axială depozite liasice (v. PI. II).
Structurile alpine, faţă de acelea hercinice redresate, sînt cute largi, cu flancuri
avînd înclinări în jur de 40°. Discordanţa dintre cele două tipuri de structuri de vîrstă
diferită apare foarte clară în zonele de aflorare a cutelor hercinice din Dealul Redi şi de la
Tulcea Monument (v.fig.22, 23).
O nouă generaţie de deformări în unitatea Tulcea s-a produs în mezo-jurasic. Pe
lîngă cutarea de această vîrstă, în cuprinsul zonei Tulcea, care se întindea mult la nord de
actualul curs al Dunării, venind în contact cu Platforma est-europeană, s-a produs o
fractură orientată NV-SE urmărind cursul actual al braţului Sf. Gheorghe şi mai departe
spre vest cursul Dunării; este falia Galaţi—Sf. Gheorghe care a afectat toate unităţile
nord-dobrogene-, delimitînd spre nord un compartiment coborît, iar spre sud un
compartiment ridicat. Primul va evolua, în continuare, ca fundament al unei zone cu
subsidenţă mai activă şi care, în structura actuală, constituie Depresiunea Predobrogeană.
Compartimentul sudic, în structura actuală, reprezintă Orogenul nord-dobrogean propriu-
zis sau, mai corect spus, aria orogenică nord-dobrogeană.
Ultimele deformări care au afectat unitatea Tulcea şi în acelaşi timp întregul
Orogen nord-dobrogean, s-au produs în Neojurasic. Efectul acestora constă într-o
accentuare a tendinţei de aplecare spre NE a structurilor mai vechi din aria nord-
dobrogeană, inclusiv a planului faliei Galaţi— Sf. Gheorghe; astfel Orogenul nord-
dobrogean manifestă tendinţa de încălecare peste unitatea din faţă (Depresiunea
Predobrogeană). Însă, ideea susţinută de M. Săndulescu (1984) că Unitatea Tulcea ar
încăleca peste Unitatea din faţă că o pînză de şariaj nu poate fi susţinută. Marginea sudică
a Unităţii Măcin, la rîndul ei, a fost regenerată şi afectată de un vulcanism bimodal
devenind astfel o arie mobilă.
Spre sfîrşitul Jurasicului, Orogenul nord-dobrogean, în ansamblu, a intrat în
procesul de cratonizare, integrîndu-se în vorlandul carpatic. O oarecare mobilitate şi-a
păstrat însă, căci zonele de margine, mai ales din vecinătatea faliei Peceneaga—Camena,
au fost supuse în continuare unor mişcări pe verticală. Grosimea relativ mare a
depozitelor neocretacice în această zonă de margine sugerează acest fapt.

5.4. Culoarul Babadag

În timpul Cretacicului, Orogenul nord-dobrogean a evoluat ca arie cratonizată sau


în curs de cratonizare, care nu a mai fost afectată decît de mişcări pe verticală. Aceste
basculări au atins de mai multe ori cote negative astfel că Dobrogea de Nord a putut fi
acoperită de ape devenind arie de acumulare cu fundament stabilizat. În aceste condiţii,
depozitele ce s-au format alcătuiesc un înveliş cvasiorizontal constituind o cuvertură.
Aceasta s-a conservat în partea sudică a Dobrogei de Nord constituind „Culoarul" sau.
„Bazinul" Babadag.

5.4.1. Stratigrafia

Procesul de acumulare postorogenă în aria nord-dobrogeană începe cu depozite


continentale reprezentate prin prundişuri. Asemenea formaţiuni se întîlnesc în
împrejurimile localităţii Cerna. Vîrsta lor nu este argumentată paleontologic, însă se
poate spune că sînt mai vechi decît conglomeratele cenomaniene pe care le suportă; se
poate presupune că aparţin Apţianului avînd unele afinităţi cu depozitele de aceeaşi vîrstă
din celelalte unităţi ale Dobrogei.
— Albianul. În Dobrogea de Nord, prezenţa acestui etaj este atestată
paleontologic. Se includ la Albian unele calcare albe, recifale, care apar pe o suprafaţă
foarte restrînsă pe marginea nordică a Culoarului Babadag, la est de satul Enisala, pe
înălţimea care poartă ruinele cetăţii Heraclea. Din aceste calcare, V. Mutihac et al. citează
o asociaţie fosilă cu Archaeolithammum amphiroeferme, Solenopora urgoniana,
Hedbergella infracretacea. etc. indicativă pentru Albian.
— Cenomanianul. Transgresiunea majoră în Dobrogea de Nord a avut loc în
Cenomanian. Depozitele de această vîrstă sînt reprezentate prin conglomerate cu ciment
calcaros care, local, trec la calcare lumaşelice cu ostreide şi exogyre. Glauconitul dă
rocilor o tentă verzuie. Din aceste depozite, V. Anastasiu, I. Simionescu, Gh. Macovei, O.
Mirăuţu etc. menţionează o bogată faună cu Inoceramus cripsi, Neohibolites ultimus,
Exogyra columba etc., care atestă vîrsta cenomaniană a depozitelor ce o conţin. Depozite
cenomaniene se întîlnesc în tot Culoarul Babadag, însă aflorează mai frecvent în zonele
de margine, avînd o mai mare extindere pe flancul nordic; în mare parte însă, sînt
acoperite de depozite loessoide. Pe flancul sudic se întîlneşte mai ales faciesul litoral-
conglomeratic, care depăşeşte falia Peceneaga— Camena, depozitele cenomaniene
ajungînd să se dispună peste formaţiunea şisturilor verzi din Dobrogea centrală.
— Turonianul. Revin acestui etaj depozite mai puţin grosiere decît acelea
cenomaniene; numai accidental, sau în zonele de margine, se întîlnesc şi depozite
conglomeratice. Jumătatea inferioară a suitei turoniene, în grosime de 60—100 m, este
constituită în principal din calcare grezoase gălbui, iar jumătatea superioară include
calcare grezoase albe. Din nivelele inferioare provine o faună cu Inoceramus labiatus, I.
hercynicus etc., iar din nivelele superioare se cunoaşte o faună cu Inoceramus lamarcki,
I. inconstants, I. costellatus etc. Ansamblul faunistic este caracteristic pentru Turonian.
Depozitele turoniene aflorează pe arii întinse în partea centrală a Culoarului Babadag; în
zonele de margine, pe alocuri, depăşesc Cenomanianul.
— Senonianul. Cu depozitele senoniene se încheie procesul de sedimentare în aria
Orogenului nord-dobrogean. Depozitele de această vîrstă au o grosime de 100—150 m şi
sînt reprezentate prin calcare şi marno-calcare în centrul Culoarului Babadag şi prin
calcare grezoase cu silexuri şi microconglomerate în zonele de margine. Fauna pe care o
conţin, incluzînd printre altele Micraster cortestiidinarium, Inoceramus sublabiatus,
Barroisiceras haberfellneri, Parapachydiscus sayni etc. atestă prezenţa Coniacianului şi
a unei părţi din Santonian. În Senonianul tîrziu a avut loc o fază de exondare.

5.4.2. Tectonica

Culoarul Babadag s-a format şi a evoluat într-o zonă depresionară care a fost
supusă unei subsidenţe moderate. Avînd fundament consolidat, depozitele culoarului
propriu-zis practic nu au fost cutate ci descriu ondulaţii largi caracteristice cuverturilor de
platformă. În ansamblu, se prezintă cu alură de tip sinclinoriu (v. PI. II), începînd de la
est către vest se deosebeşte o primă ondulaţie de tip sinclinal între localităţile Unirea
(Jurilofca) şi Caugagia, a cărei zonă axială este ocupată de depozite senoniene. O altă
ondulaţie de acelaşi tip se urmăreşte mai spre vest la Ospenia avînd de asemenea în zona
axială depozite senoniene. Aceasta este separată de prima prin ridicarea de la Slava Rusă.
La extremitatea vestică a Culoarului Babadag se schiţează o ondulaţie sinclinală în
regiunea satului Traian cu orientarea est-vest delimitată spre est de ridicarea Atmagea. La
marginea nordică a Culoarului Babadag, la sud de satul Nicolae Bălcescu, se remarcă
brahisinclinalul cu acelaşi nume separat spre sud de ridicarea de la Ciucurova.
Din analiza tectonicii de detaliu a Culoarului Babadag se constată că aceasta este
independentă de tectonica fundamentului. Nici chiar falia Peceneaga—Camena nu a
influenţat cuvertura cretacică, căci depozitele de această vîrstă depăşesc transgresiv falia
menţionată fără sa o deranjeze.
5.5. Depresiunea Predobrogeană

Depresiunea Predobrogeană, intuită de Gh. Munteanu-Murgoci şi detectată


ulterior prin investigaţii geofizice şi prin foraje, este situată în faţa Orogenului nord-
dobrogcan, de care este separată prin falia Galaţi—Sfîntu Gheorghe. Spre nord-vest se
continuă în sudul Moldovei, unde este cunoscută drept Depresiunea Bîrladului. Cu alte
cuvinte, Depresiunea Predobrogeană include două sectoare: unul estic sau sectorul
predobrogean şi altul vestic, sectorul moldav sau Depresiunea Bîrladului. Acestea sînt
separate printr-un prag situat în regiunea Prutului inferior. Spre nord Depresiunea
Predobrogeană se întinde pînă la falia Fălciu-Tîrgu Plopană şi în prelungire la est de
valea Prutului care rămîne la nord de Dunăre (v. fig. 2).
Din punct de vedere morfologic. Depresiunii Bîrladului îi corespund Colinele
Tutovei, iar sectorului predobrogean îi corespunde Delta Dunării.

5.5.1. Stratigrafia

Depresiunea Predobrogeană a luat naştere prin afundarea unui sector din partea
nordică a Orogenului nord-dobrogean la începutul Mezojurasicului, şi prin fracturarea şi
coborîrea unei zone de la marginea sudică a Platformei est-europene. Aşadar Depresiunea
Predobrogeană are un fundament mixt; unul stabil de origine est-europeană şi altul cutat,
de origine nord-dobrogeană. Prin aceasta depresiunea Predobrogeană se situează în rîndul
depresiunilor premontane.
Peste fundament se dispun formaţiunile depresiunii, care încep cu Doggerul,
traversate de foraje la Letea, Caraorman, Rosetti, Stipoc, Maliuc şi mai ales în
Depresiunea Bîrladului, la Oancea, Băneasa, Crăieşti, Glăvăneşti etc. Multe dintre foraje
au pătruns în fundamentul depresiunii (fig. 24).
Fundamentul de origine est-europeană. În partea de nord a Depresiunii
Bîrladului, prin mai multe foraje, s-a interceptat fundamentul est-european. Astfel, în
regiunea Bîrlad la adîncimea în jur de 2 000 m s-au întîlnit depozite detritice, adesea
carbonatice, din care se cunoaşte o asociaţie micro-floristică ce ar indica Devonianul. În
forajele de la Oancea pe Prut, Băneasa şi Zărneşti, sub depozitele mezojurasice şi
neojurasice, s-a treversat o suită de depozite reprezentate prin gresii calcaroase sau
silicifiate, cenuşii, brune sau violacee, argile vişinii, calcare brecioase cu ocurenţe de
anhidrit. Acestea pot atinge grosimea de cca l 000 m în partea sudică scăzînd treptat spre
nord.
În lucrări mai recente, D. Paraschiv descrie depozitele amintite sub diferite
denumiri ca: formaţiunea de Băneasa, formaţiunea de Zărneşti etc. şi le atribuie vîrsta
permiană sau mai comprehensivă, însă pe argumente neconcludente. Menţionăm că la est
de Prut, în zona localităţii Baimaclia, în depozite asemănătoare s-a identificat o asociaţie
microfloristică indicativă pentru Triasic. Fără îndoială că acestea se prelungesc şi la vest
de Prut, încît vîrsta triasică pentru depozitele întîlnite în forajele amintite este mai
verosimilă. Cît despre faptul că depozitele în cauză prezintă adesea înclinări pînă la 30°
sau 40° acestea nu sînt efectele unei cutări ci se datorează poziţiei depozitelor respective
în zona fracturii din apropierea contactului dintre fundamentul de natură est-europeană şi
cel de origine nord-dobrogeană. Nu poate fi vorba de deformări plicative specifice
zonelor labile.
Depozite triasice de tipul descris se întîlnesc spre sud pînă la o linie ce ar trece pe
la sud de localităţile Oancea şi Băneasa. împreună cu depozitele paleozoice şi cu soclul
cutat, acestea alcătuiesc fundamentul de origine est-europeană al Depresiunii
Predobrogene. La est de Prut, limita sudică a fundamentului de tip est-european rămâne
la nord de Dunăre.
Fundamentul de origine nord-dobrogeană. Atît în sectorul predobrogean, cît şi
în acela moldav al Depresiunii Predobrogene, numeroase foraje au atins şi străbătut, pe
diferite adîncimi, fundamentul de origine nord-dobrogeană.
În Delta Dunării, forajele de la Rosetti, Lacu Roşu, Stipoc, Obretin, Caraorman au
traversat formaţiunile depresiunii şi au pătruns în fundamentul triasic al acestora, iar
primele două au atins şi fundamentul paleozoic. Forajul Rosetti, de exemplu, la cca, 3
000 m adîncime a întîlnit calcare milonitice de vîrstă paleozoică. Paleozoicul într-un
astfel de facies nu trebuie considerat că fiind deosebit de acela din Dobrogea de Nord. În
Colinele Mahmudiei şi în Dealul Redi se întîlnesc asemenea depozite cutate aparţinînd
Silurianului şi Devonianului.
Înainte de a intercepta calcarele paleozoice, forajul de la Rosetti a traversat o suită
groasă de calcare şi dolomite aparţinînd Triasicului, care are în bază conglomerate şi
gresii predominant roşietice reprezentînd Werfenianul. La partea superioară a depozitelor
triasice, în mai multe foraje s-au întîlnit vulcanite bazice şi acide (bazalte şi riolite). Este
mai mult decît evident că Triasicul traversat de forajele din deltă se deosebeşte esenţial de
acela întîlnit în Depresiunea Bîrladului; în schimb se aseamănă pînă la identitate cu acela
cunoscut la zi în unitatea Tulcea. Prezenţa vulcanitelor bazice şi acide este un argment în
plus că fundamentul Depresiunii Predobrogene din aria Deltei Dunării este de origine
nord-dobrogeană. Aceasta fiind situaţia, se înţelege că nu se poate vorbi de existenţa, în
subsolul Deltei Dunării, a prelungirii aşa-numitei „Platforme Scitice", care s-ar găsi în
nordul Crimeei şi în faţa Caucazului. Dacă s-ar urmări prelungirea acestei platforme din
Crimeea spre vest, ea ar trebui căutată mai spre nord, în jumătatea nordică a Depresiunii
Predobrogene, ceea ce nu s-a verificat pînă acum. Mai mult, în regiunea de vărsare a
Nistrului şi sub platforma continentală a Mării Negre din această zonă, platforma est-
europeana înaintează mult spre sud, încît, dacă în nordul Crimeei există o Platformă
Scitică, aceasta se închide la est de zona de vărsare a Nistrului.
În Depresiunea Bîrladului, fundamentul de origine nord-dobrogrană a fost întîlnit
în foraje la Crăieşti şi la sud de această localitate (v. fig. 24). Astfel, în forajul de la
Crăieşti, sub depozitele jurasice, s-a străbătut o suită alcătuită din argile brun-verzui sau
violacee, satinate şi gresii cuarţitice violacee. Acestea aparţin formaţiuni de Carapelit
marcînd prelungirea a-celora din unitatea Măcin. În alte foraje de la sud de Crăieşti s-au
mai întîlnit mczometamorfite, epimetamorfite, granitoide etc. Din această situaţie se
deduce că în Depresiunea Bîrladului, limita dintre fundamentul de origine nord-
dobrogeană şi acela de origine est-europeană trece printre localităţile Crăieşti şi Băneasa
şi se continuă spre vest în direcţia confluenţei Siretului cu Trotuşul, constituind falia
Trotuşului (v. fig. 2, 24).
Fig. 24. Secţiune prin Depresiunea Bîrladului. Fundament est-european:
1 — Paleozoic; 2 — Triasic. Fundament nord-dobrogean; 3 — Proterozoic; 4 —
Carbonifer (strate de Carapelit). Formaţiunile depresiunii; 5 — Dogger-Malm; 6 —
Cretacic superior; 7 — Badenian; 8 — Sarmaţian; 9 — Pliocen. FFP—falia. Fălciu-
Plopana; FT — falia Trotuşului; FGG — falia Galaţi-Sf. Gheorghe.

Formaţiunile depresiunii. Evoluţia Depresiunii predobrogene că atare a început


în Mezojurasic. În consecinţă, suita sedimentară începe cu depozite de această vîrstă şi se
încheie cu depozite cuaternare.
— Doggerul a fost interceptat prin foraje în ambele sectoare ale Depresiunii
Predobrogene şi poate atinge o grosime de 700 m.
În Depresiunea Bîrladului, depozite atribuite Mezojurasicului au fost identificate
în foraje la Ghidigeni, Bursucani etc. (v. fig. 24). Suita debutează prin marne de culoare
închisă cu intercalaţii subordonate de gresii, urmate de marnocalcare în care s-a
identificat Bositra buchi pledînd pentru apartenenţa la Bajocian-Bathonian a acestora.
În subsolul deltei, forajele săpate la Maliuc, Sf. Gheorghe, Stipoc etc. au arătat că
Doggerul se prezintă în acelaşi facies că şi în Depresiunea Bîrladului. Aici însă s-a
identificat şi Callovianul reprezentat prin gresii şi conglomerate care urmează peste
marnocalcare cu Bositra buchi.
— Malmul a fost întîlnit în aceleaşi foraje ca şi Doggerul şi poate atinge 350 m
grosime; este reprezentat prin depozite lagunare incluzînd calcare, dolomite şi
marnocalcare, urmate de gresii, argile roşii şi marne brun-roşietice cu intercalaţii de
anhidrite.
— Cretacicul. După regimul lagunar din Neojurasic, în continuare, aria
predobrogeană a evoluat în comun cu Platforma Moldovenească. Astfel, în Eocretacic
cea mai mare parte a Depresiunii Predobrogene a evoluat în cadrul ariei exondate care
cuprindea întreaga Platformă Moldovenească, partea estică a Platfomei Valahe, precum şi
Dobrogea de Nord şi centrală. Doar în partea vestică a depresiunii, apele care acopereau
aria carpatică s-au extins şi peste zona marginală a Depresiunii Bîrladului. Aici forajele
au interceptat depozite conţinînd o microfaună ce ar indica Apţian—Albianul.
Cretacicul superior marchează o importantă transgresiune care a acoperit şi partea
vestică şi de nord a Depresiunii Bîrladului. Depozite de această vîrstă au fost atinse prin
foraje la adîncimea de 2 000 m; sînt reprezentate prin marne cu intercalaţii subţiri de
gresii conţinînd fragmente de inocerami şi o bogată microfaună semnificativă pentru
intervalul Cenomanian-Senonian.
— Paleogenul. O nouă retragere a apelor a avut loc spre sfîrşitul Cretacicului. În
epocile mai tîrzii ale Paleogenului marea a revenit tot numai în zonele de maigine ale
Depresiunii Bîrladului. Depozitele de această vîrstă sînt reprezentate prin nisipuri, marne
cenuşii-verzui, marnocalcare şi calcare grezoase glauconitice, cu numuliţi şi cu o
microfaună cu Globigerina triloba, care indică Eocenul.
— Neogenul. În primele epoci ale Neogenului, Depresiunea Predobrogeană a
continuat sa evolueze, împreună cu celelalte unităţi de vorland, că arie exondată. Apele
au revenit în Miocenul tîrziu şi au acoperit-o complet în Sarmaţian.
Badenianul superior a fost întîlnit prin foraje în partea vestică a Depresiunii
Bîrladului, unde este dezvoltat în facies argilos-marnos cu anhidrite, asemănător aceluia
din nordul Platformei Moldoveneşti.
Sarmaţianul se întîlneşte în toată Depresiunea Bîrladului, însă nu peste tot are
dezvoltarea completă. Este bine cunoscută suita Basarabian— Kersonian.
Basarabianul este reprezentat prin marne şi marnocalcare cu Cryptomactra, gresii şi
calcare cu Cardium fittoni, Mactra vitaliana, Elphidium macellum etc. Acestea sînt
urmate de marne cu faună de apă dulce şi marne nisipoase-grezoase cu foraminifere.
Kersonianul, care în partea de nord este în continuitate de sedimentare cu
Basarabianul, include marne şi nisipuri cu Mactra bulgarica, M. caspia sinzovi etc; spre
sud are caracter transgresiv şi conţine şi strate cu cărbuni.
— Pliocenul. În Pliocen, Depresiunea Predobrogeană a evoluat ca arie de
acumulare în cadrul Bazinului Dacic. Apele lacului pliocen acopereau Depresiunea
Bîrladului şi parte din sectorul predobrogean. Se întîlneşte suita completă a Pliocenului,
cu excepţia zonelor de ţărm unde au avut loc unele retrageri şi înaintări ale apelor,
tendinţa fiind aceea de regresiune.
Meoţianul a fost interceptat prin foraje în toată Depresiunea Bîrladului şi în partea
nordică a sectorului predobrogean. La zi apare în partea nordică a Depresiunii Bîrladului
avînd caracter regresiv; include depozite de facies lacustru-deltaic reprezentate prin argile
multicolore, în general lipsite de fosile. În partea sudică a Depresiunii Bîrladului se
dezvoltă depozite variate, predominant grosiere pînă la conglomerate, conţinînd o faună
cu Dosinia maeotica, Rotalia beccarii, ostracode, characce şi resturi de peşti, iar în
nivelele superioare se găsesc congerii mici. Grosimea depozitelor meoţiene variază între
100 şi 500 m.
Ponţianul şi Dacianul au o dezvoltare litofacială similară încît, cartografic, nu pot fi
separate. Asemenea depozite apar la sud de o linie ce ar uni localităţile Adjud şi Bîrlad şi
mai departe Valea Elanului. În general, sînt reprezentate prin nisipuri şi argile. Din
nivelele de la partea inferioară a suitei, C. Ghenea menţionează o faună cu Prosodacna
littoralis, Valencien-nius annulatus, Paradacna retowscki etc., iar din nivelele situate mai
sus se cunoaşte o faună cu Prosodacna stenopleura, Unio wetzlcri etc. Primele ar fi
corelările cu stratele cu Congeria rumana aparţinînd Ponţianului inferior, iar celelalte cu
stratele cu Congeria rhomboidea reprezentînd Ponţianul mediu. În partea nordică a
depresiunii, suita pliocenă se încheie cu argile şi nisipuri argiloase roşii, nefosilifere,
atribuite Ponţianului superior — Dacianului, înspre sud, unde depozitele pliocene au
caracter transgresiv, acoperind şi promotoriul dobrogean, prin foraje s-a identificat
Dacianul cu Prosodacna manieri, P. haueri etc.
Romanianul, în Depresiunea Predobrogeană, ca în tot Bazinul Dacic reprezintă un
stadiu avansat de colmatare a lacului pliocen. Depozitele de această vîrstă acopăr o bună
parte din Depresiunea Bîrladului şi partea nordică a sectorului predobrogean; se întîlneşte
un facies continental cu mamifere în partea nordică a Depresiunii Bîrladului, reprezentat
prin nisipuri gălbui cu intercalaţii de argile în care se găsesc bine cunoscutele zăcăminte
fosilifere de la Bereşti şi Măluşteni, de unde I. Simionescu, S. Athanasiu şi alţii
menţionează: Zygolophodon bor soni, Anancus arvernensis, MacJiairodus cultridens,
Macaca florentina etc. Un al doilea facies, cu unionide, se dezvoltă în. partea sudică şi
include argile nisipoase şi nisipuri cu Viviparus mammatns, Unio bevrichi, U. stoliczkai
etc. Faciesul continental al Romanianului s-a extins treptat pe măsura retragerii apelor,
încît Depresiunea Predobrogeană a evoluat spre un regim continental şi s-a colmatat în
Cuaternar.
5.5.2. Tectonica

Depresiunea Predobrogeană s-a format prin fracturarea şi afundarea marginii


nordice a Orogenului nord-dobrogean şi a marginii sudice a Platformei Moldoveneşti,
respectiv a Platformei est-europene. Cele două falii în lungul cărora s-au desprins
compartimentele afundate sînt: falia Galaţi — Sf. Gheorghe care se continuă spre nord-
vest în direcţia oraşului Tecuci, şi falia Fălciu—Tg. Plopana în direcţia Văii Bistriţei.
Acestea constituie elementele structurale majore ale Depresiunii Prcdobrogcne în sens
larg. Lor li se adaugă o a treia fractură, profundă, care marchează contactul dintre cele
două domenii (nord-dobrogean şi est-european): este falia Trotuşului, care trece printre
localităţile Băneasa şi Crăeşti continuîndu-se în direcţia Văii Trotuşului (v. fig. 2).
În afară de fracturile principale menţionate, fundamentul, atît acela de origine
nord-dobrogeană, cît şi acela de origine est-europcană, mai este afectat de un sistem de
falii aproximativ paralele cu primele, la care se adaugă şi un sistem de falii transversale,
încît fundamentul apare compartimentat'în mai multe blocuri. Acestea au suferit mişcări
diferenţiate pe verticală dînd structuri de tip graben şi structuri de tip horst; ultimele
constituie adevărate praguri, cum este acela din regiunea de vărsare a Prutului şi care
separă cele două sectoare ale Depresiunii Predobrogene.
Începînd din Cretacic, Depresiunea Predobrogeană a evoluat împreună cu
Platforma Moldovenească.

Structogeneza şi evoluţia Vorlandului carpatic

În lungul arcului carpatic, din ţinuturile Vienei şi pînă în acelea ale Mării Negre,
alcătuirea vorlandului este foarte eterogenă. Variabilitatea priveşte constituţia geologică
de ansamblu, dar mai ales vîrsta tectogenezelor definitorii care au avut loc în domeniul
precarpatic. Adăugînd faptul că în mare parte unităţile de vorland sînt acoperite, se
înţelege că este destul de dificilă corelarea diverselor clemente geostructuralc şi în
consecinţă reconstituirea trecutului geologic pentru această arie.
Unitatea cea mai întinsă şi omogenă şi în acelaşi timp cea mai veche şi cea mai
îndepărtată de fruntea răsfrîngerii carpatice este Platforma est-europeană de vîrstă
kareliană, cu nuclee arhaice şi cu unele regenerări mezo-proterozoice.
În aria centrală din faţa arcului carpatic marginea Platformei est-europene coboară
în trepte spre Orogenul carpatic. O asemenea treaptă mai coborîtă a fost pusa în evidenţă
la vest de Valea Siretului. Coborîrea se face în lungul faliei Siretului. Porţiunea afundată
este delimitată spre vest de falia Solea (v. fig. 2).
Apartenenţa acestui compartiment coborît la Platforma est-europeană se deduce
doar pe baza caracterelor cuverturii sedimentare paleozoice, care este similară aceleia din
regiunea de la est de Siret. Soclul nu a fost atins prin foraje, iar investigaţiile geofizice au
indicat o înclinare mult mai mare a suprafeţei acestuia (limita soclu/cuvertură), decît la
est de Siret. Pe baza datelor menţionate, se poate considera că falia Solea marchează
limita vestică a Platformei est-europene. Această falie ar fi corelabilă spre nord cu ceea
ce geologii polonezi denumesc falia Rava Ruska.
Spre sud, treapta coborîtă a Platformei est-europene se delimitează între falia
Fălciu-Tg. Plopana şi falia Trotuşului (v. fig. 2). Ultima dintre acestea reprezintă limita
sudică a Platformei est-europene şi a fost detectată prin forajele de la Oancea şi Băneasa
din Depresiunea Bîrladului. Acestea au interceptat Devonianul şi depozite triasice de tip
germanic (fundament de tip est-european), în timp ce forajele de la Crăeşti au interceptat
depozite carbonifere în faciesul stratelor de Carapelit, depozite devoniene şi depozite
siluriene cutate (fundament hercinic de origine nord-dobrogeană). Este evident că falia
Trotuşului trece printre localităţile Băneasa şi Crăeşti (v. fig. 2).
Datorită faptului că în faţa Carpaţilor Orientali răsfrîngerea carpatică înaintează
foarte mult şi chiar acoperă marginea Platformei est-europene, continuitatea unităţilor de
vorland dintre marginea Platformei est-europene şi Orogenul carpatic este ascunsă
observaţiilor directe. În felul acesta, în vorlandul carpatic dintre limitele amintite se
conturează două compartimente: unul nord-vestic situat în faţa Carpaţilor Nordici, şi altul
sud-estic (fig- 25).
Compartimentul din faţa Carpaţilor Nordici, de la vest spre est, ar include Masivul
Bohem, catena hercinică a Sudeţilor, precum şi o unitate situată Între aceştia din urmă şi
marginea Platformei est-europene, delimitată pe harta tectonică a Europei ediţia 1964
drept Platforma Europei Centrale. Structura geologică a acesteia este puţin cunoscută.
Formaţiunile constituente aflorează doar în Munţii Swietokrzyskic şi aparţin, în opinia lui
J. Znosko, caledonidelor şi hercinidelor avînd orientarea nord-vest/sud-est.
Compartimentul sud-estic include unităţile de vorland care se delimitează şi pe
teritoriul ţării noastre, respectiv Platforma Moesică (Platformă Valahă şi Platforma sud-
Dobrogeană), Masivul central-dobrogean şi Orogenul nord-dobrogean cu Depresiunea
Predobrogeană.

Fig. 25. Schiţa geotectonică a spaţiului din faţa Carpaţilor: l — Platforma est-europeană;
2 — Masivul Bohem; 3 — catena hercinică a Munţilor Sudeţi; 4 — structuri baikaliene; 5
— structuri caledoniene şi hercinice (Munţii Swietokrzyski şi Dobrogea de Nord); 6 —
metamorfite şi masive de granitoide (fundamentul bazinului Sileziei Superioare şi al
Platformei Valahe); 7 — catenă alpină intracratonică; 3 — răsfrîngerea carpatică; FP —
falia Palazu; FPC — falia Peceneaga-Camena; FT — falia Trotuşului.

Prezenţa soclului karelian în Platforma Valahă şi în Platforma sud-dobrogeană,


reprezentat prin cristalinul de Palazu, sugerează că în Eoproterozoic aceste teritorii, din
punct de vedere geostructural, făceau corp comun cu Platforma est-europeană, care era
mult mai întinsă. Celelalte unităţi de vorland dintre Orogenul carpatic şi marginea
Platformei est-europene (Masivul central-dobrogean, Orogeanul nord-dobrogean), au
rezultat din regenerarea, în cicluri geotectonice succesive, a unor porţiuni din partea
marginală a domeniului consolidat est-european. Dovada o constituie faptul că şi în
alcătuirea acestor unităţi se întîlnesc nuclee de şisturi cristaline foarte vechi, regenerate
(cristalinul de Altîn Tepe, cristalinul de Megina-Orliga).
Prima regenerare de mare anvergură a ariei kareliene est-europene a avut loc în
Proterozoicul tîrziu—Paleozoicul timpuriu (în ciclul baikalian), cînd o zonă întinsă din
continentul est-europcan a devenit arie labilă intracratonică (fig.26 a). Pe întinsul ei s-au
acumulat depozite cu caractere de fliş în grosime de cîteva mii de metri, care, spre
sfîrşitul ciclului baikalian, au fost cutate şi parţial afectate de un metamorfism incipient.
Totodată, în structurile baikaliene au fost implicate şi mezometamorfite foarte vechi
reprezentate prin cristalinul de Altîn Tepe. În continuare, întreaga arie afectată de
tectogenezele baikaliene a suferit procesul de cratonizare redevenind domeniu consolidat
situat în imediata vecinătate a Platformei est-europene (fig 26 b).
În aranjamentul actual, structurile baikaliene constituie în întregime Masivul
central dobrogean; spre est se continuă în platforma continentală a Mării Negre.
La vest de Dunăre, forajele de la Tăndărei, Bordei Verde etc. au arătat că
structurile baikaliene formează soclul unei întinse părţi din Platforma Valahă.
Spre nord-vest, structuri baikaliene au fost identificate în ţinuturile Neamţului în forajul
de la Bodeşti. Mai departe spre nord nu mai sînt cunoscute direct; fără îndoială însă că ele
se continuă, dovada fiind remanierea masivă a şisturilor verzi de tip central-dobrogean în
structurile flişului carpatic extern şi mai ales în molasa carpatică. În această situaţie nu se
poate trasa cu certitudine limita estică a structurilor baikaliene, adică prelungirea faliei
Peceneaga-Camena.
Se poate conchide, deci, că în Moldova centrală, în faţa Carpaţilor Orientali, structurile
baikaliene iau contact direct cu Platforma est-europeană, acoperind eventual prelungirea
structurilor caledoniene-hercinice din Dobrogea de Nord (v. fig. 2).
Mai departe spre nord, limita estică a structurilor baikaliene este decroşată după o
falie transversală la nivelul oraşului Vaslui, încît se găseşte sub structurile carpatice, la
vest de falia Solea, pe direcţia Bicaz-Cîmpulung Moldovenesc, unde, în interpretarea lui
M. Visarion, investigaţiile geofizice indică o falie majoră.
În compartimentul nord-vestic, dacă în Munţii Swietokrzyskie apar structuri caledoniene
şi hercinice, judecând după situaţia din Dobrogea, unde atît structurile baikaliene, cît şi
raporturile acestora cu caledonidele şi hercinidele din faţă sînt clare, continuarea
structurilor baikaliene trebuie căutată la sud-vest de Munţii Swietokrzyskie. Acestea nu
se pot găsi decît în fundamentul Depresiunii Miechow. Aceasta este umplută cu depozite
mezozoice, eventual şi permiene, şi prezintă o vădită similitudine cu sectorul nord-estic al
Depresiunii Valahe (nu numai cu Depresiunea Focşani cum susţine M. Săndulescu),
despre care se ştie cu certitudine că are un soclu baikalian de origine central-dobrogeană.
În această situaţie, falia Peceneaga-Camena şi-ar găsi corespondent în ceea ce geologii
polonezi denumesc falia Krakoveţk.
După consolidarea ariei baikaliene, o nouă regenerare a zonei marginale a
Platformei est-europene s-a produs în ciclul caledonian timpuriu (v. fig. 26 c).
Formaţiunile acumulate în aria labilă creată au fost cutate şi au suferit un metamorfism
regional de intensitate slabă (faciesul şisturilor verzi) într-o fază tectogenetică
presiluriană, probabil faza taconică, generînd şisturile cristaline epimetamorfice de tip
Boclugea-Buceac.
Din situaţia cunoscută în Dobrogea de Nord, aria caledonidelor a cunoscut o fază
de exondare, însă nu şi un proces de cratonizare generalizată, căci în Silurian redevine
arie de acumulare labilă. Aceasta a cunoscut efectele tectogenezei bretone, însă definitorii
au fost cutările sudete care au condus la edificarea sistemului cutat hercinic (v. fig. 26 d,
e).

Fig. 26. Schema evoluţiei spaţiului precarpatic în Proterozoicul terminal şi Paleozoic:


a — Proterozoic terminal—-Paleozoic timpuriu; b — la sfîrşitul ciclului baikalian; c — in
ciclul caledonian; d — în ciclul hercinic timpriu; e — la sfîrşitul ciclului hercinic; 1 —
soclul karelian; 2 — soclul karelian regenerat în ciclul baikalian; 3 — structuri baikaliene
; 4 — soclu karelian regenerat în ciclul caldeonian ; 5 — soclu karelian regenerat în ciclul
hercinic; 6 — structuri caledoniene; 7 — granitoide proterozoice; S — granitoide
caledoniene; 9 — granitoide hercinice; 10 — structuri hercinice.

Catena hercinică este, aşadar, constituită din structuri caledoniene timpurii reluate
şi reaşezate în ciclul hercinic. Lor li se adaugă nuclee mai vechi reprezentate prin
mezometamorfite. Asocierea acestora din urmă cu granite gnaisice (mezometamorfiţele
de Megina), amintind situaţia de la Palazu Mare, conduce la concluzia că ele reprezintă
relicte ale soclului karelian, dar care au fost reîntinerite.
Catena hercinică, care s-a conservat şi aflorează pe arii întinse în Dobrogea de
Nord, spre est se continua în platforma continentală a Mării Negre.
Limita dintre aria hercinică şi Platforma est-europeană este dată de falia Trotuşului care,
în regiunea de confluenţă a rîului cu acelaşi nume, interceptează prelungirea faliei
Peceneaga-Camena. Această situaţie sugerează afundarea structurilor caledoniene şi
hercinice sub structurile baikaliene.
Mai departe spre nord, în mai multe foraje (Putna, Valea Seacă, Straja, Tg.
Neamţ) s-au întîlnit depozite paleozoice cutate, despre care D. Paraschiv spune că sînt
diferite că facies de Paleozoicul din Platforma Moldovenească. Adăugînd faptul că
depozitele paleozoice amintite se găsesc în zona dintre faliile Solea şi Bicaz-Cîmpulung
Moldovenesc, se poate conchide că acestea ar reprezenta prelungirea structurilor
caledoniene şi hercinice din Dobrogea de Nord.
În compartimentul nord-vestic, structurile caledoniene şi hercinice se găsesc în
Munţii Swietokrzykie. Ele ocupă o poziţie în imediata vecinătate a marginii Platformei
est-europene similară poziţiei caledonidelor şi hercinidelor din Dobrogea de Nord.
Această situaţie relevă corespondenţa şi chiar identitatea dintre caledonidele şi
hercinidele celor două regiuni. Se poate spune deci că sistemul cutat hercinic, a cărui
poziţie foarte clară este în Dobrogea de Nord, a format şi formează primul sistem cutat
din faţa Platformei est-europene. Spre vest, acesta vine în contact cu structurile
baikaliene.
În ciclul alpin, după o perioadă de calm tectonic, cînd s-a format platforma
carbonatată mezotriasică (fig. 27 a), în epocile mai tîrzii ale acestei perioade, în aria de
cutare hercinică cratonizată limitrofă Platformei est-europene s-a creat o zonă de rift
intracratonică ale cărei vestigii sînt bine şi clar conservate în Dobrogea de Nord. Aceasta
a evoluat ca arie labilă cunoscînd o etapă de expansiune urmată de una de scurtare a
scoarţei în care, pe lîngă vulcanitele bazice specifice, s-au acumulat şi depozite cu
caracter flişoid. În structura actuală, paleozonei labile îi corespunde unitatea Niculiţel
(fig. 27 b).
Apariţia şi evoluţia zonei de rift a dus la separarea ariei hercinice, unică pînă
atunci, în două blocuri al căror comportament în continuare va fi întrucîtva diferit.
Această situaţie este foarte evidentă în aria nord-dobrogeană unde se diferenţiază un bloc
sud-vestic care vă continua să evolueze ca arie rigidă nemaifiind afectat sensibil de
mişcările cu efect plicativ (unitatea Măcin), şi un bloc nord-estic care va cunoaşte o
oarecare instabilitate (unitatea Tulcea). În această situaţie, blocul nord-estic a suferit
deformări plicative şi rupturale în Eo- şi Mezojurasic, iar blocul sud-vestic a fost afectat
ruptural numai în zonele de margine în Mezo- şi Neojurasic.
Blocul nord-estic, pe lîngă cutarea largă a zonei Tulcea în Eo- şi Mezojurasic, a
suferit şi o fracturare majoră în urma căreia zona de margine a ariei hercinice a suferit o
afundare, antrenînd în coborîre şi o porţiune din marginea Platformei est-europene. În
felul acesta, în timpul Mczojurasicului s-a format o depresiune marginală cu fundament
mixt, în structura actuală constituind Depresiunea Predobrogeană. Dovada originii nord-
dobrogene a fundamentului jumătăţii sudice a depresiunii a fost furnizată de foraje
executate în Delta Dunării, în primul rînd forajul de la Rosetti care a străbătut bazalte,
calcare, calcare noduloase şi conglomerate însumînd l 000 m gro sime.

Fig. 27. Schema evoluţiei spaţiului precarpatic în ciclul alpin:


a — în Eo— şi Mezo— Triasic;b — în epocile tîrzii ale Triasicului; c — în faza
eochimerică;d - În faza neochimmerică; l - soclu karelian ; 2 - soclu karelian regenerat in
ciclul baikalian- 3 - structuri baikaliene; 4 - soclu karelian regenerat în ciclul caledonian ;
5 - soclu karelian regenerat în ciclul hercinic; 6 - structuri caledoniene; 7 - granitoide
proterozoice- 8 - granitoide caledoniene; 9 - granitoide hercinice; 10 - structuri hercinice;
H - bazalte; 12 - Triasic superior in facies flişoid; 13 - platformă carbonatată
mezotriasică; 14 - Depresiunea Predobrogeanâ.

Deşi în unele interpretări, aceste formaţiuni au fost considerate ca reprezentînd


Triasicul de tip platformă, în fapt acestea se aseamănă pînă la identitate cu Triasicul din
unitatea Tulcea şi diferă esenţial de triasicul întîlnit la Baimaclia (la est de Prut) şi la
Oancea (pe Prut) sau la Băneasa, toate situate în jumătatea nordică a Depresiunii
Bîrladului. Devonianul întîlnit în forajul de la Crasna este necutat, spre deosebire de acela
din forajul de la Rosetti care este cutat şi care, mai la sud, aflorează în Colinele
Mahmudiei. Adăugînd faptul că în forajele de la Crăieşti, imediat la sud de Băneasa (v.
fig. 2) s-au întîlnit structuri hercinice cu strate de Carapelit, depozite devoniene, depozite
siluriene etc., este evident că fundamentul părţii sudice a Depresiunii Predobrogene este
hercinic (de origine nord-dobrogeană). În consecinţă, opinia că Depresiunea
Predobrogeană s-ar suprapune unei unităţi cratonizate în ciclul caledonian interpusă între
Platforma est-europeană şi Orogenul nord-dobrogean (constituind ceea ce geologii
sovietici au denumit Platforma Scitică), nu poate fi susţinută. De asemenea nu există
indicii că depozitele predevoniene din jumătatea nordică a Depresiunii Predobrogene ar fi
cutate. Spre nord-vest, Depresiunea Predobrogeană îşi găseşte corespondent în
Depresiunea Lvov situată la est de Munţii Swieto-krzyski ocupînd faţă de aceştia o
poziţie similară cu aceea a Depresiunii Predobrogene faţă de Orogenul nord-dobrogean.
În partea sudică a ariei nord-dobrogene, fracturarea şi deformările alpine ale
marginii unităţii Măcin, care se comporta ca bloc rigid, au fost mai profunde şi au
declanşat şi o activitate vulcanică bimodală, ale cărei produse sînt intim asociate cu
formaţiuni sedimentare turbiditice. Prezenţa unor asemenea formaţiuni în imediata
apropiere a faliei crustale Peceneaga-Camena arc o semnificaţie geodinamică majoră.
Dacă se mai adaugă faptul că structurile nord-dobrogene fac un anumit unghi cu direcţia
faliei Peceneaga-Camena, reiese clar caracterul de transcurenţă al acesteia din urmă,
precum şi faptul că cele două domenii (central-dobrogean şi nord-dobrogean) au suferit
mişcări pe orizontală diferenţiate.
Spre est, ansamblul structurilor nord-dobrogene capătă direcţia vest-est şi se
afundă sub apele Mării Negre, constituind fundamentul platformei epicontinentale însă
care nu este cunoscut pe cale directă.
Elemente alpine comune şi Dobrogei de Nord se găsesc în sudul Crimeii (v. fig.
25). Acestea sînt reprezentate prin formaţiuni turbiditice de vîrstă neotriasică-eojurasică
constituind flişurile taurice, care se încheie printr-o formaţiune cu blocuri reprezentate în
principal prin bazalte în facies de pillowlave. Peste flişurile taurice urmează depozite
calcaroase şi flişoide de vîrstă neojurasică-valanginiană; în continuare se întîlnesc calcare
în facies urgonian acoperite de cuvertura posttectonică aceasta debutînd în Albian.
Prelungirea unităţii Niculiţel propriu-zisă spre est rămîne la sud de Crimeea sub
apele Mării Negre, însă prezenţa acesteia este atestată de blocurile de bazalte
însedimentate în partea terminală a flişurilor taurice.
Dezvoltarea mai largă a formaţiunilor flişoide în Crimeea, în comparaţie cu
Dobrogea de Nord şi vîrsta lor mai comprehensivă, adăugate la faptul că în direcţia opusă
(spre nord-vest) în faţa Carpaţilor Nordici nu se cunoaşte nici o mărturie despre
prelungirea Dobrogei alpine în această direcţie, sugerează că deschiderea zonei de rifting
intracratonice s-a produs undeva nu departe de Dobrogea de Nord şi s-a propagat treptat
în timp spre sud-est. Se mai poate admite că închiderea şi trecerea ele la starea de arie
labilă la aceea de arie stabilă a zonei de rifting intracratonică s-a făcut de asemenea
treptat: mai timpuriu în Dobrogea de Nord (Neojurasic) şi mai tîrziu în Crimeea
(Neojurasic-Eocrctacic). În acest sens pledează şi prezenţa depozitelor carbonatice (de
cuvertură) neojurasice din estul Dobrogei de Nord.
În ceea ce priveşte comportamentul şi evoluţia zonei de rifting intracratonice,
precum şi urmările de ordin geostructural, se constată deosebiri faţă de zonele de rifting
carpatice. Diferenţierile constau în faptul că zona de rifting intracratonică a cunoscut o
expansiune foarte limitată iar procesele de subducţie au fost de mică amploare. Drept
urmare, fenomenele de scurtare a scoarţei au fost modeste, încât în structura actuală
lipsesc suprapuneri tectonice de anvergura pânzelor de şariaj. Deformările plicative nu au
depăşit amploarea cutelor-solzi sau sunt simple încălecări pe planul unor falii inverse
profunde.
Revenind la semnificaţia geodinamică a ansamblului deformărilor alpine suferite
de Orogenul hercinic nord-dobrogean, acestea îşi găsesc explicaţia în faptul că aria nord-
dobrogeană cuprinsă între două domenii rigide (microplaca moesică şi placa euroasiatică)
a constituit şi constituie un domeniu vulnerabil, susceptibil de a suferi deformări majore.
De altfel, prelungirea zonei Cîrjelari-Camena în direcţia sud-est sub apele Mării Negre
sugerează că originea îndepărtată în timp a acesteia din urmă ar fi zona Cîrjelari-Camena.
Altefle spus, într-un context mai larg, la originea Mării Negre se găseşte comportamentul
de arie instabilă dintre microplaca moesică şi placa euroasiatică ale cărei vestigii se
găsesc în Dpbrogea de Nord.
Unităţile cele mai vestice ale vorlandului sunt mai greu de corelat. Astfel
hercinidele din Sudeţi situate în spatele (la vest) ariei de cutare baikaliană nu-şi găsesc un
corespondent în compartimentul sud-estic. Aceste ar trebui să se găsească în centrul
Platformei Valahe, în vecinătatea faliei Fierbinţi, sau pe aliniamentul faliei Palazu
(Ovidiu-Capidava). Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Masivul Bohem. Ca poziţie
acesta ar corespunde soclului precambrian al părţii nord-vestice a Platformei Valahe care
este constituit din metamorfite şi corpuri de granitoide. Toate acvestea rămân simple
supoziţii căci date concludente în sprijinul unei atare corelări lipsesc.

BIBLIOGRAFIE
Anastasiu V. (1940): Bul. Soc. Geol. France XXV, 3, Paris.
Atanasiu I. (1940): Privire generală asupra geologiei Dobrogei. Iaşi
Cădere D., Simionescu I. (1907): An. Inst. Geol. Rom. Bucureşti.
Grădinaru E. (1988): St. cerc. Geol-, geofiz., geogr. Geol. T 33, Bucureşti.
Ianovici V., Giuşcă D. et al. (1961): Cong. V, Asoc. Carpato-Balc. Bucureşti.
Liteanu E., Pricăjan A. (1963): St. tehn. econ. E, 6, Bucureşti.
Mirăuţă E. (1964): Rev. roum. Geol. Geofiz. Geogr., 8, 1-2, Bucureşti.
Mirăuţă O. (1966): D.S. Com. Geol. LII, 1, Bucureşti.
Mirăuţă O., Mirăuţă Elena (1965): D.S. Com Geol., LI, 1, Bucureşti.
Munteanu Murgoci Gh. (1914): An. Inst. Geol. Rom. VI, Bucureşti.
Mutihac V. (1961): D.S. Com. Geol., XVLIII, Bucureşti.
Mutihac V. (1962): Colloque de Jurassique, Lxembourg.
Mutihac V. (1964): An. Com. Geol. XXXIV, Bucureşti.
Mutihac V., Dragastan O., Lăcătuşu A. (1972): St. cerc. Geol. Geofiz. Geogr. 17, 1,
Bucureşti.
Parashiv D., Paraschiv C., Andrei C., Popescu M., Dăneţ Th. (1983): An. Inst. geol.
geofiz. III, Bucureşti.
Pătruţ I., Paraschiv D., Dăneţ Th., Mătăş I. (1983): An. Inst. geol. geofiz. LIX, Bucureşti.
Rotman D. (1917): An. Inst. Geol. Rom. VII, Bucureşti.
Savul M. (1931): D.S. Inst. Geol. Rom. XVIII, Bucureşti.
Savul M., Barbu Alexandrina (1963): Lucr. Congr. V. Asoc. Carpato-Balc., Bucureşti.
Savu H., Udrescu Constanţa, Neacşu Vasilica (1980): D.S. Inst. geol. geofiz. LXV, 1,
Bucureşti.
Săndulescu M. (1980): An. Inst. geol. geofiz. LVI, Bucureşti.
Seghedi Antoneta (1980): An. Inst. geol. geofiz. LVII, Bucureşti.
Simionescu I. (1910 - 1911): Acad. Rom. Publ. Adamachi. IV, V, Iaşi.
Sliusari S.B. (1971): Akad. Nauk. Mold. S.S.S.R. Chişinău.

Partea a doua

UNITĂŢILE CARPATICE

O mare parte din teritoriul României este constituită din terenuri al căror
aranjament tectonic s-a desăvîrşit în ciclul alpin, cînd au fost regenerate şi structuri mai
vechi. Aceste terenuri participă la alcătuirea edificiului carpatic şi constituie unităţile
carpatice, delimitate de unităţile de vorland prin falia pericarpatică (v. Pl.l).
Formaţiunile geologice prealpine ale unităţilor carpatice, în timpurile respective,
au aparţinut unor domenii geostructurale care au suferit transformările mai multor cicluri
geotectonice. În urma acestora, formaţiunile în cauză, în mare parte, au fost
metamorfozate regional şi au suferit deformări şi rearanjamente arhitecturale despre care
se ştie foarte puţin sau deloc. În structura actuală, aceste formaţiuni constituie ceea ce se
desemnează de obicei drept masivele cristaline prealpine reprezentînd adesea nuclee
foarte vechi.
Unităţile carpatice circumscrise de graniţele ţării noastre se încadrează în aria
alpină centrală şi sud-est europeană, care se individualizează ca un ansamblu
geostructural mai larg, ce se întinde între Alpi şi Marea Egee incluzînd Carpaţii şi
Balcanii (v. fig. 90). Acest ansamblu prezintă anumite caractere structurale prin care se
deosebeşte de Alpii propriu-zişi. De pildă, se constată că zonele structurale, atît de
evidente în Carpaţi şi Balcani, nu se regăsesc în Alpi. În schimb, multe din zonele
structurale majore din Carpaţi se continuă şi în Balcani, de aşa manieră încît nu se poate
vorbi de o limită propriu-zisă între aceste două segmente alpine. Această situaţie
sugerează că atît Carpaţii cît şi Balcanii au evoluat din aceleaşi paleozone de expansiune
care au afectat marginea activă a plăcii euroasiatice, şi din implicarea în structurile alpine
a aceloraşi arii (blocuri) continentale rezultate din dezmembrarea marginii continentale
est-europene. Firesc este aşadar sa se vorbească nu de un Orogen Carpatic şi de un
Orogen Balcanic, ci de Orogenul Carpato-Balcanic ca sistem geostructural în cadrul ariei
orogenice alpine; şi aceasta pe bună dreptate, căci deosebirile structurale dintre Alpi şi
Carpato-Balcani mai sugerează că fracturile care au afectat marginea plăcii euroasiatice şi
din care au evoluat zonele de expansiune din care s-au edificat Carpaţii şi Balcanii s-au
deschis începînd din regiunea Bazinului Vienei, sau din aria nord carpatică şi s-au
continuat spre est şi sud-est pînă în ţinuturile Mării Egee sau ale Mării Negre (v. fig. 90).
Din analiza geostructurală, mai ales a ariei carpatice, se evidenţiază pregnant
existenţa unor aliniamente formate din structuri la alcătuirea cărora participă formaţiuni
pelagice asociate cu ofiolite, sau formaţiuni terigene, frecvent prezentîndu-se cu factură
de fliş, cărora li se asociază magmatite ofiolitice. În Carpaţii româneşti se recunosc trei
asemenea zone de structuri şi anume: una în Munţii Apuseni de sud, a doua în partea est-
centrală a Carpaţilor Orientali şi cea de a treia în partea centrala a Carpaţilor Orientali
continuîndu-se şi în Carpaţii Meridionali. Acestea corespund unor paleozone de
expansiune (v. fig. 91 a), iar în structura actuală constituie zonele de sutură (v. PI. I şi fig.
90).
Zonele de sutură alternează cu zone structogenetice în care sînt implicate structuri
mai vechi, prealpine. Acestea corespund porţiunilor de arie continentală (blocuri) detaşate
din marginea plăcii euroasiatice. Unele din acestea au fost deformate şi implicate în
arhitectura alpină, în structura actuală delimitîndu-se drept zonele cristalino-mczozoice
ale celor trei segmente carpatice; altele, mai puţin sau deloc deformate de mişcările
alpine, alcătuiesc masive mediane, cum ar fi masivul transilvan şi masivul panonic (v.
fig. 90, 91, 92).
Zonele de expansiune, care au condus la dezmembrarea marginii continentale est-
europene, au cunoscut o evoluţie adesea sensibil diferenţiată şi aceasta în primul rînd
datorită condiţiilor care existau sau se creau în spaţiul ce avea sa devină Orogenul
Carpato-Balcanic. În final, această evoluţie diferenţiată a condus la individualizarea, în
sens longitudinal, a unor unităţi structogenetice de prim ordin, care se delimitează mai
ales în spaţiul carpatic. Particularităţile acestor unităţi constau nu numai în diferenţieri de
ordin litofacial, petrogenetic, arhitectural etc., ci şi în ceea ce priveşte timpul de
desfăşurare a diverselor etape structogenetice. În plus, aceste unităţi au şi orientări
proprii, determinate de condiţiile paleostructurale în care au evoluat şi s-au format. Drept
urmare, Carpaţii fac mai multe curburi, sugerînd că structurile acestora mulează o arie
centrală rămasă rigidă în ciclul alpin. În felul acesta se delimitează mai multe segmente
care au avut o evoluţie mai mult sau mai puţin proprie, fiecare segment constituind o
unitate structurală majoră, după cum urmează:
— un prim segment se delimitează între Bazinul Vienei şi bazinul Rîului Tisa
constituind Carpaţii Nordici. Printre particularităţile esenţiale sînt de menţionat: lipsa
unei zone cristaline-mezazoice central-carpatice şi lipsa unităţilor flişului intern; în
schimb se dezvoltă un fliş transcarpatic;
— între bazinul Tisei şi bazinul Dîmboviţei se întind Carpaţii Orientali. Aceştia se
caracterizează printr-o largă dezvoltare a unei zone cristalino-mezozoice şi a unui fliş
intern. De asemenea este prezent un fliş extern şi o zonă de molasă foarte largă, totul
suprapunîndu-se peste marginea continentală est-curopeană, devenită instabilă;
— între Dîmboviţa şi Dunăre se delimitează Carpaţii Meridionali, care se
diferenţiază de Carpaţii Orientali, în primul rînd, prin lipsa totală a unui fliş extern şi
printr-o slabă reprezentare a flişului intern;
— cu poziţie mai internă, între Mureş şi Crişul Repede, se individualizează
Munţii Apuseni. Aceştia se caracterizează printr-o largă dezvoltare a magmatitelor
ofiolitice şi a unui fliş atipic, vădind originea lor într-o zonă de rifting intramicroplacă,
distinctă de celelalte zone de expansiune.
Unităţile structurale majore amintite delimitează la interiorul lor arii cu
caracteristici structurale deosebite. În ansamblul alpin central şi sud-est european, acestea
alcătuiesc depresiunile interne sau intermontane, respectiv Depresiunea Transilvaniei şi
Depresiunea Pannonica, care se suprapun masivelor mediane transilvan şi panonic (v. PI.
I şi fig. 90, 92).
Delimitarea la suprafaţă spre est a ariei alpine centrală şi sud-est europeană, în
care se încadrează şi Carpaţii româneşti, este destul de clară fiind dată de falia
pericarpatică ce se continuă atît spre nord cît şi la sud de graniţele României. Cît despre
extinderea spre vest a ariei alpine, aceasta pune unele probleme. Părerea cea mai
acreditată este că zona ofiolitică Vardar din ţinuturile Belgradului reprezintă sutura
ofiolitică a paleooceanului Tethys şi care ar separa marginea continentală africană de
marginea continentală europeană. Continuarea spre nord-vest, în direcţia Alpilor, a zonei
ofiolitice Vardar este evidentă. În unele modele geostructurale se admite că aceasta are un
ram ce s-ar prelungi în Munţii Apuseni de sud şi mai departe s-ar prelungi pe sub
Depresiunea Transilvaniei constituind subasmentul acesteia. Sînt însă elemente care se
opun unei atari interpretări sugerînd că aria sud-apuseană constituie o zonă cu evoluţie
distinctă şi independentă de aceea a Vardarului.
Din aria alpină centrală şi sud-est europeană, teritoriul României circumscrie
Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Depresiunea Transilvaniei şi
marginea estică a Depresiunii Pannonice (v. PI. I)

6. CARPAŢII ORIENTALI

Carpaţii Orientali, ca unitate structogenetică majoră a teritoriului ţării noastre, se


întind de la graniţa de nord, spre sud pînă în regiunea Rîului Dîmboviţa; spre est şi sud-
est, limita este dată de falia pericarpatică, iar spre vest se mărginesc cu Depresiunea
Transilvaniei (v. PI. I, III).
Din punct de vedere morfologic, în Carpaţii Orientali este evidenţiată relaţia
dintre structura geologică şi morfostructură. Astfel, partea internă a acestora se remarcă
prin prezenţa masivelor muntoase unitare, caracter dat mai ales de constituţia vulcanică a
substratului. Această unitate morfologică se suprapune lanţului vulcanic Gutîi. Călimani-
Harghita şi include Munţii Oaş, Munţii Gutîi, Munţii Ţibleş, Munţii Bîrgăului; mai
departe, pînă în valea Mureşului, se întind Munţii Călimani, între cursul superior al
Mureşului şi cursul superior al Rîului Tîrnava Mare se găsesc Munţii Gurghiu, iar mai
spre sud Munţii Harghita.
La est de lanţul eruptiv, o a doua unitate morfologică se suprapune ariei de
aflorare a şisturilor cristaline şi a formaţiunilor predominant calcaroase, mezozoice.
Aceasta se caracterizează prin masive muntoase bine individualizate, formate mai ales
din şisturi cristaline şi include: Munţii Maramureşului, Munţii Rodnei, Munţii Bistriţei,
aceştia din urmă întinzîndu-se pînă în Valea Bistricioarei. Mai departe pînă în bazinul
superior al Oltului se găsesc Munţii Hăghimaş. În continuare, acestei unităţi morfologice
îi aparţin Munţii Perşani, care au o altitudine joasă. În partea sudică a Carpaţilor Orientali
sînt masivele Piatra Craiului şi Bucegi, separate prin culmea Leaota, Munţii Postăvaru şi
Piatra Mare.
La est de unitatea amintită se întinde o alta care se suprapune peste aria de
răspîndire a flişului şi care se caracterizează, în partea de nord, prin dezvoltarea unor
culmi pâraiele cunoscute sub numele de obcinele Bucovinei (Obcina Mestecăniş, Obcina
Mare, Obcina Feredeului etc.) care se întind pînă în Valea Moldovei. Mai departe, pînă în
Valea Bistricioarei se urmăreşte Obcina Stînişoarei, iar între Bistricioara şi Rîul Bicaz
sînt Munţii Ceahlău, între Bicaz şi Valea Trotuşului se întind Munţii Tarcău, iar paralel
cu aceştia spre est sînt Munţii Tazlău. De la Valea Trotuşului spre sud se găsesc Munţii
Ciuc, urmaţi de Munţii Bodoc şi Baraolt, separaţi prin valea Oltului. Spre est, paralel cu
şirurile muntoase menţionate, sînt Munţii Oituzului, urmaţi de Munţii Vrancea. La
paralela oraşului Sfîntu Gheorghe, cea mai mare parte din zona muntoasă este întreruptă
de o zonă depresionară alcătuind Ţara sau Depresiunea Bîrsei. La sud de aceasta se
găsesc Munţii Baiului (cei mai vestici), Munţii Ciucaş-Zăganu şi Munţii Buzăului; ultimii
scad treptat în altitudine încît în regiunea văii Teleajenului se mai întîlnesc doar două
culmi înguste, Homorîciu şi Văleni de Munte separate prin Depresiunea Drajna.
Ultima şi cea mai estică unitate morfologică se suprapune ariei de răspîndire a
formaţiunilor de molasă. Aceasta alcătuieşte zona subcarpatică cu aspect colinar; este
foarte îngustă în partea de nord şi se lărgeşte treptat spre sud atingînd maximum în
regiunea văii Buzăului. Printre culmile mai proeminente sînt: culmea Pleşu care se
urmăreşte de la Tg. Neamţ spre nord, culmea Petricica situată la vest de Bacău şi Măgura
Odobeştilor din regiunea Vrancea.
Carpaţii Orientali sînt obîrşia principalelor cursuri de ape ce se dirijează atît spre vorland
cît şi spre unităţile carpatice dinspre interiorul ţării.
Apele ce curg spre vorland, pe cursul lor superior străbat zona muntoasă. Rîul
Suceava străbate întreaga zonă a flişului pînă la localitatea Vicovul de Sus. Rîul Moldova
curge prin zona cristalino-mczozoică şi apoi străbate zona flişului între localităţile
Cîmpulung-Moldovenesc şi Păltmoasa. Rîul Bistriţa este cel mai lung curs de apă ce
străbate zona muntoasă traversînd atît zona cristalino-mezozoică cît şi zona flişului pînă
la Piatra Neamţ unde intră în zona de molasă. Rîul Trotuş oferă profilul geologic cel mai
complet în Carpaţii Orientali străbătînd aproape transversal zona cristalino-mezozoică,
zona flişului şi zona de molasă. Ca afluenţi primeşte rîurile Oituz şi Putna. Rîul Buzău cu
afluenţii Slănic, Zăbala, Bîsca Mare şi Bîsca Mică, străbate numai zona flişului şi zona de
molasă. Rîurile Teleajen şi Prahova îşi au obîrşia în zona flişului şi străbat în întregime
zona ele molasă.
La interiorul Carpaţilor Orientali, Oltul şi Mureşul îşi au izvoarele foarte aproape
în zona cristalino-mezozoică de unde îşi îndreaptă cursurile în direcţii opuse. Mai spre
nord, Someşul Mare îşi adună apele din Munţii Bîrgăului. Peste cumpăna de ape ce
separă Transilvania de Maramureş curg rîurile Iza care se varsă în Tisa la Sighetul
Marmaţiei, Vişeul şi Vaserul.
În arhitectura actuală a Carpaţilor Orientali se disting mai multe zone de structuri
care de fapt corespund unor etape structogenetice bine definite din evoluţia acestui
segment carpatic. Aceste zone sînt dispuse în lungul catenei muntoase fiind, în general,
cu atît mai tinere cu cît ocupă o poziţie mai estică.
Începînd de la vest spre est se delimitează: zona cristalino-mezozoică, zona
flişului şi zona molasei carpatice. Acestora li se adaugă zona vulcanitelor neogene şi
depresiunile intramontane (posttectonice PI. III).

6.1. Zona cristalino-mezozoică

Zona cristalino-mezozoică ocupă partea centrală a Carpaţilor Orientali şi


corespunde, din punct de vedere structogenetic, primei etape din edificarea acestora. Ca
unitate geologico-structurală prezintă particularitatea că include prima generaţie de
structuri din orogeneza alpină, în care, pe lîngă formaţiunile sedimentare mezozoice
preaustrice, sînt implicate şi terenuri cristalofiliene prealpine. Acestea provin dintr-o arie
continentală detaşată din marginea continentală est-curopeană.
Denumirea de zona cristalino-mczozoică introdusă de Gh. Macovei şi I. Atanasiu
se referea numai la compartimentul nordic al acesteia. Denumirea nu este cea mai
potrivită căci asociază două noţiuni (una sugerînd constituţia petrografică şi alta cu sens
cronostratigrafic) care, luate ca atare, ar sugera vîrsta mezozoică a cristalinului, ceea ce
fireşte nu corespunde realităţii şi a fost departe de intenţia acelora care au introdus-o. În
literatură însă s-a încetăţenit nomenclatura ca atare înţelegîndu-se că structurile acestei
zone includ şisturi cristaline şi depozite sedimentare mezozoice.
În cuprinsul zonei cristalino-mczozoice se delimitează două compartimente a
căror structură geologică este întrucîtva deosebită, ele reprezentînd de fapt, unităţi
tectonice distincte şi anume: un compartiment nordic, cu structură complexă în pînze de
şariaj constituind unitatea central-estcarpatică, şi un compartiment sudic constituind
unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare.

6.1.1. Unitatea central-estcarpatică

Unitatea central-estcarpatică se întinde de la culoarul Vlădeni, care o separă de


Munţii Făgăraş, spre nord incluzînd Munţii Perşani, Munţii Hăghimaş, Munţii Bistriţei,
Munţii Maramureşului şi Munţii Rodnei. Spre est vine în contact tectonic cu zona flişului
carpatic în lungul faliei central-carpatice; spre vest este delimitată de zona vulcanitelor
neogene care o acoperă parţial, iar în regiunea Someşului şi în Maramureş, marginea
vestică a unităţii central-estcarpatice este acoperită de formaţiuni ale învelişului
sedimentar postaustric. La nord de graniţă, întreg ansamblul cristalino-mezozoic se
afundă nemai întîlnindu-se în Carpaţii Nordici. Astfel delimitată, unitatea central-
estcarpatică nu trebuie confundată cu ceea ce M. Săndulescu defineşte drept pînzele
central-estcarpatice, căci sub această ultimă denumire nu sînt incluse pînzele transilvane,
dar care de fapt participă la alcătuirea unităţii central-estcarpatice (v. PI. I, III).

6.1.1.1. Stratigrafia

În alcătuirea unităţii central-estcarpatice participă, şisturi cristaline, care, în


structura actuală, constituie masivele cristaline prealpine, şi formaţiuni sedimentare.
Acestea din urmă, deşi au fost generate de arii de sedimentare diferite, prin implicaţiile pe
care le au în tectogeneza austrică, pot fi înglobate şi tratate sub denumirea de
„sedimentarul preaustric".
În aria circumscrisă de unitatea central-estcarpatică se mai întîlnesc că elemente
structurale distincte masivul sienitic de la Ditrău şi învelişul sedimentar postaustric
(posttectonic).

Masivele cristaline prealpine

Şisturile cristaline aflorează pe cea mai largă suprafaţă din unitatea central-
estcarpatică. În ansamblul acestora se disting şisturi cristaline rezultate în urma unor faze
de metamorfism care au avut loc în Proterozoic, şi şisturi cristaline care au fost generate
de o fază a ciclului hercinic. De aici o primă diferenţiere în şisturi cristaline prehercinice
şi şisturi cristaline hercinice (fig. 28).
Şisturile cristaline prehercinice. Şisturile cristaline prehercinice au o largă
răspîndire. În ansamblul acestora se disting două grupe care diferă între ele în primul rînd
prin gradul de metamorfism. Astfel, se distinge o grupă a şisturilor cristaline
mezometamorfice şi o grupă a şisturilor cristaline epimetamorfice.
Grupa şisturilor cristaline mezomefamorfice. Aceasta include două entităţi
descrise sub numele de „seria" de Hăghimaş-Rarău-Bretila şi „seria" de Rebra-Barnar,
vrînd sa sugereze că sînt entităţi cronostratigrafice diferite; ele sînt de fapt două
petrofaciesuri, încît denumirile de cristalinul sau şisturile cristaline de Hăghimaş-Rarău-
Bretila şi respectiv cristalinul sau şisturile cristaline de Rebra-Barnar par mai judicioase.
Cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila se întîlneşte în Munţii Hăghimaş şi în
Munţii Rarău, unde formează suportul imediat al formaţiunilor sedimentare din
Sinclinalele respective; mai apare în anticlinalul Bretila, în Munţii Rodnei şi în
promotoriul Vaserului din Munţii Maramureşului (v. PI. III). Cristalinul de Hăghimaş-
Rarău-Bretila include şisturi cristaline rezultate în urma unui metamorfism realizat în
condiţiile faciesului amfibolitelor cu almandin, însă peste tot se remarcă efectele unui
retromorfism adesea generalizat. Cristalinul de acest tip a fost descris pentru prima dată
de Th. Krâutner în zona Bretila unde este reprezentat prin micaşisturi cu granaţi şi
ortoamfibolite acoperite de micaşisturi cuarţoase.
În cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila se pot distinge (v. fig. 28):
— complexul inferior al gnaiselor şi micaşisturilor, format din gnaise, micaşisturi
şi amfibolite;
— complexul mediu al gnaiselor cculare, alcătuit din gnaisele oculare de Anieş,
de Rarău etc ;
— complexul superior al micaşisturilor, reprezentat prin micaşisturi şi
ortoamfibolite cărora, în Munţii Hăghimaş, li se adaugă gnaise granitice roşii şi gnaise
granodioritice.
Grosimea cristalinului de Hăghimaş-Rarău-Bretila atinge 3000 m.
Analizele de vîrstă pe cale radiometrică au indicat pentru şisturile cristaline de Hăghimaş-
Rarău-Bretila valori de 800 M.a. pe lîngă altele cuprinse între 370 — 507 M.a., acestea
din urmă fiind evident reluări ulterioare fazei iniţiale de metamorfism. Dar chiar valoarea
de 800 M.a. poate reprezenta o reîntinerire. În lucrări de sinteză, în general, se preferă ca
şisturile cristaline mezometamorfice sa fie considerate de vîrstă nesigură, ele reprezentînd
nuclee foarte vechi, care au suferit mai multe regenerări.
În unele interpretări se iau în consideraţie şi date de ordin protisto-palinologic.
Acest criteriu de determinare a vîrstei metamorfismului, mai ales cînd este vorba de
şisturi cristaline mezometamorfice, trebuie privit cu toată rezerva căci, pe bună dreptate,
se pune întrebarea: cum se face că în timpul metamorfismului, componenţii mineralogici
ai rocilor premetamorfice au suferit profunde deformări şi transformări chimice, în timp
ce organismele s-ar fi păstrat în starea iniţială, adesea perfectă. Cel puţin pentru şisturile
cristaline cu metamorfism avansat, criteriul palinologic de stabilire a vîrstei
metamorfismului este contraindicat.
Cristalinul de Rebra-Barnar ocupă suprafeţe limitate în Munţii Maramureşului;
mai apare pe arii întinse în Munţii Rodnei iar în bazinul Bistriţei aflorează pe suprafeţe
apreciabile în regiunea lacobeni-Vatra Dornei şi în Munţii Barnar; mai departe apare
sporadic pînă în partea sudică a bazinului Văii Oltului. Acest tip de cristalin, descris de T.
Krâutner, M. Savul etc. include în general şisturi cristaline cu caracter mezometamorfic
în care sînt frecvente rocile carbonatice. În cuprinsul lui se disting mai multe complexe
(v. fig. 28), după cum urmează:
— Complexul inferior al paragnaiselor şi micaşisturilor, format din paragnaise şi
micaşisturi cu sillimanit, disten şi staurolit, la care se adaugă, sub formă de intercalaţii,
calcare sau dolomite cristaline şi amfibolite; formaţiunile acestui complex apar la Bilbor,
pe valea Neagra Broştenilor, în Munţii Rodnei etc.
— Complexul carbonatic, format preponderent din calcare şi dolomite cristaline
cu tremolit sau talc, şi intercalaţii de micaşisturi şi amfibolite; se întîlneşte în Munţii
Rodnei şi în partea sudică a bazinului Oltului.
— Complexul superior al micaşisturilor şi şisturilor cuarţitice include micaşisturi
şi cuarţite cu intercalaţii de amfibolite; subordonat se întîlnesc calcare cristaline şi şisturi
cloritoase; este dezvoltat mai ales în regiunea lacobeni-Vatra Dornei.
Şi pentru cristalinul de Rebra-Barnar, pe cale radiometrică, s-a obţinut valoarea de
800 M.a., un argument în plus că cele două tipuri de şisturi cristaline (de Hăghimaş-
Rarău-Bretila şi de Rebra-Barnar) reprezintă două petrofaciesuri aparţinînd aceleeaşi faze
de metamorfism. Nu se cunosc relaţiile directe dintre cele două petrofaciesuri.
Grupa şisturilor cristaline epimetamorfice. Epimetamcrfitele acoperă cea mai
mare suprafaţă din unitatea central-estcarpatică. Acestea includ şisturi cristaline rezultate
în urma metamorfozării unui material terigen şi vulcanogen, în condiţiile faciesului
şisturilor verzi. Ele au fost descrise de I. Atana-siu sub denumirea de „şisturi cristaline de
Tulgheş" în care, la vremea aceea, se includeau şi unele şisturi cristaline mai recente, care
acum sînt separate că atare. Şisturile cristaline de Tulgheş au o grosime în jur de 4000 m
şi includ, în principal, şisturi grafitoase, şisturi cloritoase, calcare şi dolomite cristaline,
şisturi cuarţitice etc. Şi în suita acestora se disting mai multe complexe (v. fig. 28) ;
— Complexul inferior, predominant cuarţitic-grafitos; are o grosime de 600 m şi
include, în ansamblu, o alternanţă de şisturi cuarţitice cu biotit, şisturi sericito-grafitoase,
cuarţite grafitoase, şisturi sericito-cloritoase, calcare şi dolomite cristaline şi şisturi verzi;
totul urmează peste şisturile cristaline de Kebra-Barnar de care nu poate fi riguros
delimitat;
— Complexul median cu mangan predominant grafitos, include în plus şisturi
cuarţitice negre, cuarţite grafitoase, cuarţite albe, şisturi cloritomuscovitice cu
porfiroblaste de albit, şisturi sericito-cuarţoase şi calcare cristaline; se remarcă şi treceri
laterale la un facies mai pelitic. În acest complex, a cărui grosime este de 1.000—1.200
m, se găsesc zăcăminte de minereuri manganifere, cum sînt de pildă acelea de la
Ciocăneşti-Iacobeni-Şaru Dornei ;
— Complexul superior cu sulfuri, în grosime de 600 m, constituit din şisturi
cuarţitice cloritoase, sericito-cuarţitice şi sericito-cloritoase, cu intercalaţii de şisturi
sericito-grafitoase şi şisturi cloritoase; în acest complex sînt cantonate zăcăminte de
minereuri pirito-cuprifere sau polimetalice, cum sînt acelea de la Fundu Moldovei, de la
Leşu Ursului etc.
În cadrul şisturilor cristaline de Tulgheş s-au identificat şi corpuri subvulcanice,
cum este dykul de porfiroide care constituie Pietrosu Bistriţei şi care se urmăreşte pe o
distanţă de 50 km, avînd o lăţime de 500—1 500m (v. PI. III).
Vîrsta şisturilor cristaline de Tulgheş este apreciată pe baza rezultatelor analizelor
radiometrice care indică valori între 500—610 M.a., ceea ce ar însemna că şisturile
cristaline în cauză reprezintă formaţiuni de vîrstă neoproterozoică şi eocambriană
metamorfozate în ciclul baikalian. În sprijinul acestei concluzii ar pleda şi faptul că peste
şisturile cristaline de Tulgheş stau, transgresiv şi în discordantă de metamorfism,
formaţiuni de vîrstă ordovician-carboniferă metamorfozate în orogeneza hercinică
(şisturile cristaline hercinice de Repedea).
În aprecierea vîrstei şisturilor cristaline de Tulgheş nu se poate sa nu se ţie seamă
şi de relaţiile acestora cu cristalinul de Kebra-Barnar şi respectiv cu cristalinul de
Hăghimaş-Rarău-Bretila. Contrar părerii aproape unanime că între cele două entităţi
petrofaciale, pe de o parte, şi cristalinul de Tulgheş pe de altă parte, ar fi relaţii de
discontinuitate metamorfică, M. Mureşan crede a fi surprins situaţii în care între
cristalinul de Rebra-Barnar şi cristalinul de Tulgheş ar fi continuitate de metamorfism.
Cu privire la relaţiile dintre cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila şi cristalinul de
Tulgheş, Gh. C. Popescu remarcă, în regiunea de la vest de Hăghimaş, o trecere gradată
între cele două entităţi, concretizată printr-o zonă de retromorfism, în care elementele
definitori ale cristalinului de Hăghimaş-Rarău-Bretila se găsesc ca relicte. Mai trebuie
adăugat faptul că în Munţii Rodnei, H. Krautner a constatat că tot ceea ce anterior era
considerat a fi şisturi cristaline de Tulgheş, ar fi în realitate şisturi cristaline
mezometamorfice de tip Rebra-Barnar sau Hăghimas-Rarău-Bretila, retromorfozate. De
altfel I. Atanasiu, Th. Krâutner, M. Savul au remarcat existenţa unei zone de tranziţie
între cele două grupe de şisturi cristaline, în Munţii Rodnei, în Munţii Rarău etc.
Cu privire la prezenţa unei zone de retromorfism trebuie spus că aceasta nu indică
decît aparent o continuitate de metamorfism. În realitate o asemenea situaţie relevă
tocmai contrariul, anume că după faza de metamorfism care a generat şisturile cristaline
mezometamorfice, acestea din urmă au mai suportat o a doua fază, de intensitate mai
slabă, care a determinat, pe de o parte, readaptarea mezometamorfitelor la noile condiţii,
iar pe de altă parte, a generat şisturile cristaline epimetamorfice (de Tulgheş) prin
metamorfozarea în condiţiile faciesului şisturilor verzi a formaţiunilor acumulate în aria
labilă care a evoluat că atare ulterior primei faze de metamorfism. A admite continuitate
de metamorfism între şisturile cristaline de Hăghimaş-Rarău-Bretitala şi cristalinul de
Tulgheş, ar însemna să se considere întreaga masă de şisturi cristaline epimetamorfice de
Tulgheş ca reprezentînd de fapt şisturi cristaline mezometamorfice (cristalinul de
Hăghimaş-Rarău-Bretila), dar care au suferit un retromorfism total (complet), încît nu se
mai cunosc nici relicte. Această interpretare este mai greu de susţinut. Nici H. Krautner
nu interpretează situaţia astfel decît pentru Munţii Rodnei, nu şi pentru restul ariei
şisturilor cristaline. Situaţia de pe teren şi rezultatele cercetărilor de laborator trebuie de
fapt interpretate nu ca relevînd o continuitate de metamorfism, ci o trecere gradată intre
cele două grupe de şisturi cristaline, cauzată tocmai de existenţa zonei de retromorfism.
Aceasta mai înseamnă că limita reală între cele două grupe se găseşte undeva în zona de
trecere gradată, dar practic imposibil de precizat şi că de fapt limita cartografică
reprezintă nu o izocronă, ci o izobară sau o izotermă.
În Munţii Perşani, şisturile cristaline prehercinice epimetamorfice sînt cunoscute
sub numele de „cristalinul de Gîrbova". Acestea aflorează pe suprafeţe foarte limitate în
Muntele Gîrbova din sudul Munţilor Perşani. În cuprinsul lor se distinge un complex
inferior constituit din metagray-wacke, un complex mediu format din şisturi sericito-
cloritoase şi un complex superior alcătuit din roci filitoase. Se apreciază că şisturile
cristaline de Gîrbova ar fi un echivalent al şisturilor cristaline de Tulgheş.
Şisturile cristaline hericinice. Incluse iniţial în şisturile cristaline de Tulgheş,
şisturile cristaline hercinice au fost separate ca atare de H. Krăutner et al. şi grupează
formaţiunile cristalofiliene rezultate în urma metamorfozării, în condiţiile cele mai slabe
ale faciesului şisturilor verzi (subfaciesul cu diorit), a unor formaţiuni sedimentare şi
magmatice de vîrstă paleozoică. Acestea acoperă suprafeţe mai întinse în Munţii Rodnei,
iar pe arii limitate se întîlnesc în Munţii Maramureşului, în Munţii Bistriţei şi în Munţii
Barnar. În partea sudică se întîlnesc în creasta Dămuc şi în regiunea izvoarelor Mureşului
(v. PI. III).
Şisturile cristaline hercinice se dispun în discordanţă de metamorfism fie peste
şisturile cristaline mezometamorfice (de Rebra-Barnar sau de Hăghimaş-Rarău-Bretila),
fie peste şisturile cristaline epimetamorfice de Tulgheş. Ele includ roci variate, începînd
cu metapelite pînă la metaconglomerate, din care nu lipsesc rocile carbonatice şi şisturile
grafitoase. Acestora li se asociază roci verzi. Suita completă a şisturilor cristaline
hercinice se întîlneşte în Munţii Rodnei, unde a fost descrisă de H. Krăutner sub numele
de cristalinul de Repedea. Aşadar, în sens mai larg, şisturile cristaline de Repedea includ
întreg ansamblul şisturilor cristaline hercinice. Se apreciază, mai ales pe criterii
palinologice, că formaţiunile premetamorfice aparţin intervalului Ordovician-
Eocarbonifer şi că au fost metamorfozate în faza sudetă. În cuprinsul cristalinului de
Repedea s-au distins mai multe complexe după cum urmează (v. fig. 29):
— complexul bazal cloritos-sericitos, alcătuit din şisturi clorito-sericitoase,
calcare cristaline şi şisturi grafitoase;
— complexul grafitos inferior, constituit din şisturi sericito-grafitoase, cuarţite
negre, calcare cristaline şi metaconglomerate; din acest complex provin resturi de
crinoide aparţinînd grupului Disparida;
— complexul clorito-sericitos mediu, reprezentat prin metabazite, şisturi sericito-
cloritoase, calcare şi dolomite cristaline;
— complexul cloritos-grafitos mediu, constituit din dolomite şi calcare cristaline,
şisturi sericito-cloritoase, metabazite şi metatufuri acide;
— complexul grafitos superior, alcătuit din şisturi grafitoase, metaconglomerate,
calcare şi dolomite cristaline şi metagraywacke;
— complexul cloritos-sericitos superior, constituit preponderent din
metavulcanite şi şisturi sericito-cloritoase.
Din ultimele trei complexe. Violeta Iliescu a descris o asociaţie sporo-
protistologică cu Leiotriletes adnatus, L. adnatoides.Granulatisporitestninutus etc.
În restul unităţii central-estcarpatice nu se mai întîlneşte suita completă a şisturilor
cristaline hercinice, ci numai anumite părţi. De pildă, în regiunea Muntelui Bretila se
întîlnesc metaconglomerate, calcare şi dolomite cristaline, alcătuind cristalinul de Rusaia
presupus de vîrstă ordovician-siluriană; în regiunea văii Tibău s-a delimitat cristalinul de
Tibău, estimat a fi de vîrstă eocarboniferă. În partea sudică s-a separat cristalinul de
Dămuc (Ordovician), cristalinul de Izvorul Mureşului (Eocarbonifer), etc. Acestea
reprezintă diverse petrofaciesuri şi îşi găsesc corespondent în anumite părţi din cristalinul
de Repedea, care de fapt epuizează suita şisturilor cristaline hercinice.
Masivul sienitic de la Ditrău. Masivul alcalin de la Ditrău, prin particularităţile
sale mineralogice (prezenţa feldspatoizilor, a mineralelor cu pămînturi rare, existenţa
rocilor foidice sau a essexitelor), are un caracter de excepţie între corpurile magmatice
din ţara noastră şi din Europa. Aşa se face că acesta a atras de mult atenţia cercetătorilor,
printre care M. Reichard, A. Strekeisen, V. Ivanovici, Al. Codarcea, N. Anastasiu, E.
Constantinescu etc., iar Zirkel, încă din 1866, a descris şi introdus în circuitul mondial
sub numele de ditroit un petrotip specific — sienitele cu nefelin şi sodalit — al cărui
locus tipicus este la Ditrău.
Masivul sienitic de la Ditrău (v. PI. III) se conturează ca un corp cvasicircular
străbătînd discordant şisturile cristaline de Tulgheş din partea sudică a zonei central-
estcarparice (fig. 29).
La alcătuirea masivului participă o mare varietate de roci în care se, găsesc, în
proporţii diferite, minerale caracteristice corpurilor alcaline ca: microclin, oligoclaz,
nefelin, canerinit. sodalit etc., iar dintre mineralele accesorii: apatit, sfen, illmenit,
monazit etc.
Ca tipuri de roci se pot distinge:
— roci foidice, care includ o gamă largă, de la foiaite la essexite, cum ar fi:
sienite foidice (roci predominant leucocrate bogate în nefelin şi sodalit), monzonite
foidice (faciesuri laterale ale sienitelor foidice, essexite (roci heterogene) care constituie
cea mai mare parte din masiv şi foarte adesea cu textură orientată;
— roci cu foide, care includ sienite şi monzonite în care foidele sînt accidentale;

Fig. 29. Secţiune prin masivul sienitic de la Ditrău (după N. Anastasiu şi E.


Constantinescu):1 — şisturi cristaline; 2 — monzonite; 3 — roci sienitice; 4 — essexite; 5
— sienite foidice; 6 — essexite şi sienite foidice orientate; 7 — granodiorite; 8 — filon
de lamprofire; 9 — vulcanite neogene şi piroclastite.

— roci cuarţo-feldspatice, care includ granitoide; sînt de obicei micro-granulare şi


au culoare roşie; în mare parte au caracter alcalin;
— diorite şi ultramafite descrise în literatură şi sub numele de „complexul
dioritic-gabbroic" şi care par a fi rocile cele mai vechi din masiv.
Masivul sienitic are o structură aproape concentrică în care rocile granitice sînt
spre exterior, iar partea centrală este ocupată de sienite alcaline cu nefelin. Cu dezvoltare
mai mult sau mai puţin zonară şi cu extinderi diferite, se mai întîlnesc diversele roci
feldspatice: essexite, foiaite, sienite cu texturi orientate, hornblendite etc. În general, toţi
constituienţii petrografiei ai masivului au şi texturi orientate.
Întreg masivul alcalin de la Ditrău, că de altfel întreaga masă de şisturi cristaline
din unitatea central-estcarpatică, este străbătută de filoane de lamprofire.
Relaţiile masivului alcalin cu şisturile cristaline gazdă sînt fie tranşante, fie de
întrepătrundere, iar în întreaga masă a masivului, cu precădere în zonele de margine, se
găsesc enclave de şisturi cristaline de diferite dimensiuni.
În jurul masivului alcalin s-a format o zonă de corneene care se întinde de la
cîţiva metri la 200—300 m. Aceasta a luat naştere pe seama şisturilor cristaline şi este
reprezentată prin corneene cu biotit, cordierit, andaluz it, corindon, spinel.
Cu privire la vîrsta masivului alcalin de la Ditrău, pe baza relaţiilor cu rocile
înconjurătoare se poate deduce doar că este postbaikaliană. Analizele radiometrice care
pot fi luate în consideraţie sînt acelea efectuate pe biotitul din sienite sau din corneene şi
care au indicat valori în jur de 153 M.a., sau pe tinguaite care au dat 160 M.a. Acestea
arată că „punerea în loc" a masivului s-a produs în Neojurasic, fapt ce nu contravine
situaţiei geologice de ansamblu. Geneza masivului alcalin de la Ditrău a generat multe
dispute. Controversa s-a dus între adepţii ideii unei origini exclusiv magmatice a
masivului, natura alcalină explicîndu-se prin asimilarea de roci carbonatice, şi susţinătorii
ideii unei origini metasomatice, rocile constituente ale masivului alcalin fiind rezultatul
unei metasomatizări a şisturilor cristaline.
Deşi nici la ora actuală nu se poate spune că s-a ajuns la un consens şi cu atît mai
mult la elucidarea acestei probleme, totuşi în teren există indicii de care nu se poate să nu
se ţie seamă în explicarea genezei masivului alcalin. Astfel, pe de o parte, contactele
foarte nete dintre masiv şi şisturile cristaline şi existenţa unei aureole de contact pledează
pentru existenţa unor intruziuni magmatice; pe de altă parte, texturile orientate, prezenţa
enclavelor de şisturi cristaline în masa masivului sienitic, şi relaţiile de întrepătrundere
dintre masiv şi şisturile cristaline pe anumite zone sînt argumente în favoarea existenţei
unor procese de metasomatism. Aceste fapte conduc la concluzia că la formarea
masivului alcalin de la Ditrău au concurat ambele categorii de procese (magmatice şi
metasomatice). Mecanismul foarte complex care a generat masivul rămîne însă
insuficient cunoscut.

Sedimentarul preaustric
Formaţiunile sedimentare care participă la alcătuirea unităţii central-estcarpatice,
deşi aparţin la zone de sedimentare diferite, au fost implicate în tectogeneza austrică, încît
pot fi înglobate sub numele de „sedimentarul preaustric".
În structura actuală, sedimentarul preaustric s-a conservat mai ales la marginea
estică a unităţii central-estcaprpatice, alcătuind ceea ce V.*** a denumit
„Ostkarpatischcrandmulde", sau sinclinalul marginal extern al geologilor români. Acesta
din urmă nu reprezintă de fapt un simplu sinclinal, ci un ansamblu structural generat de
tectogeneza austrică. Datorită unei ridicări axiale, sinclinalul marginal extern este divizat
în sinclinalul Rarău la nord (fig. 30) şi sinclinalul Hăghimaş spre sud. Mai departe spre
sud sedimentarul preaustric are o largă răspîndire în Munţii Persani, iar spre nord ocupă
suprafeţe relativ întinse în Munţii Maramureşului (v PI. III).

Fig. 30. Schiţa geologică a sinclinalului Rarău:


1 — Fundamentul cristalin. Suita bucovinică: 2 — Triasic inferior; 3 — Triasic mediu; 4
— Callovian-Oxfordian; 5—6 Tithonic-Neocomian (strate de Lunca, conglomerate de
Muncelu); 7 — Barremian-Albian (wildfliş); 8 — roci bazice. Flişul carpatic: 9 —
Tithonic-Neocomian (strate de Sinaia). Suita transilvană: 10 — Malm-Neocomian; 11 —
olistolite; 12 — grohotiş.

În toată aria de răspîndire a sedimentarului preaustric se disting foarte clar cele


două tipuri de sedimentar provenind din zone de sedimentare deosebite, care, în structura
actuală, aparţin la unităţi tectonice deosebite. Astfel, se deosebeşte un sedimentar care
este în relaţii normale faţă de substratul cristalin şi aparţine pînzei sau pînzelor
bucovinice, constituind sedimentarul bucovinic; şi un sedimentar alohton constituind în
cea mai mare parte pînzele transilvane, care este desemnat drept „sedimentarul
transilvan" (fig. 31, 32).
Sedimentarul bucovinic. Sedimentarul bucovinic include ansamblul de depozite
care se dispune normal peste şisturile cristaline formînd învelişul direct al acestora; este
format în general din depozite neritico-litorale acumulate în zona de shelf a marginii
continentale europene şi constituie o suită relativ subţire, cu multe discontinuităţi
stratigrafie. Ca vîrstă, suita depozitelor bucovinice corespunde intervalului Triasic-
Eocretacic, însă fireşte nu constituie o suită stratigrafică neîntreruptă (v.fig.31, 32).
În unele lucrări sînt menţionate şi formaţiuni brecioase despre care se presupune
că ar aparţine Permianului. Acestea sînt de fapt cruste de alteratie din faza de exondare
pretriasică încît nu constituie acumulări permiene propriu-zise.
Triasicul. Acestui sistem aparţin depozite psefito-psamitice urmate de depozite
exclusiv carbonatice.
— Triasicul inferior. În Munţii Perşani, suita triasică începe prin conglomerate
care se dispun transgresiv şi discordant peste cristalinul de Gîrbova. Acestora li se
asociază gresii silicioase şi argile roşii, totul revenind Seisianului; în continuitate de
sedimentare urmează dolomite calcaroase din care provine o faună cu Costatoria costată
şi Anodontophora sp., reprezentînd Campilianul (v. fig. 32).
În Munţii Hăghimaş şi Rarău (v. fig. 31), Triasicul inferior debutează de
asemenea prin conglomerate urmate de gresii cuarţoase şi intercalaţii de argile roşii.
Acestora le succede un pachet de grezocalcare, calcare în plăci şi dolomite, din care C.
Grasu menţionează, din zona Lacu Roşu, printre altele, Claraia clarai şi Costatoria
costată, indicînd, atît pentru depozitele ce le conţin cît şi pentru depozitele subiacente,
vîrsta seisiana. Peste stratele cu Claraia clarai se găseşte un nivel de calcare dolomitice.,
bine stratificate, în care, la Azodu Mare, I. Atanasiu a identificat o faună cu Entolium
discites, Costatoria costată şi Natiria costată, indicînd vîrsta campiliană pentru acest
nivel denumit de Azodu Mare. Pe alocuri, nivelul de Azodu Mare, fie că se efilează
tectonic, fie că trece lateral la dolomite masive, încît acesta nu se individualizează ca
atare în tot sinclinalul marginal extern, ci numai din loc în loc, cum ar fi la Azodu Mare
în sinclinalul Hăghimaş, la vest de Cîmpulung-Moldovenesc în sinclinalul Rarău etc.
Triascul inferior aflorează continuu pe flancul vestic al celor două sinclinale (Rarău şi
Hăghimaş) şi din loc în loc pe flancul estic, cum ar fi in Culmea Dămuc din sinclinalul
Hăghimaş, pe Izvorul Alb în sinclinalul Rarău etc.

Fig. 32. Coloane stratigrafice sintetice în Munţii Persani.

— Triasicul mediu. Acesta are dezvoltarea mai mare în Munţii Hăghimaş şi Rarău
şi este reprezentat prin depozite exclusiv carbonatice. Astfel, peste nivelul de Azodu
Mare, sau incluzîndu-l în bază, urmează un orizont de 50—150 m grosime alcătuit din
dolomite masive, din care M. Pelin a identificat Ceratiles semipartitus indicativ pentru
Anisian. Acestea se urmăresc constant pe flancul vestic al celor două sinclinale dînd
înălţimi cu aspect ruiniform, cum sînt mameloanele Adam şi Eva de lîngă localitatea
Pojorîta, pe valea Moldovei. Pe flancul estic dolomite apar din loc în loc, de pildă pe
pîrîul Izvorul Alb unde formează Piatra Buha, în culmea Dămuc etc. Ca iviri izolate,
dolomite apar şi la vest de sinclinalul marginal extern în plină arie de aflorare a şisturilor
cristaline, cum ar fi de pildă pe valea Putna Seacă la vest de Pojorîta şi la Delniţa.
Pe un aliniament mai vestic, la Iacobeni se întîlnesc dolomite bituminoase. Aceste
iviri izolate se aliniază în lungul unor falii care marchează încălecări importante (v. PI.
III).
În Munţii Perşani, dolomite anisiene se întîlnesc în bazinele rîurilor Comana şi
Gîrbova şi sporadic în jurul masivului de şisturi cristaline de la Gîrbova.
Transgresiv, însă cu dezvoltare sporadică, în lungul celor două sinclinale (Rarău
şi Hăghimaş) peste dolomite urmează calcare masive, organogene, cu Diplopora
cumulată şi Gyroporella perforata. Acestea aparţin Ladinianului şi au o mai largă
dezvoltare în sinclinalul Hăghimaş (pîrîul Suhard, Lacu Roşu, Muntele Cupaşu etc.), iar
în sinclinalul Rarău aflorează limitat între văile Tătarca şi Lucava.
În Munţii Perşani ar putea aparţine Ladinianului unele calcare, adesea noduloase,
dispuse deasupra dolomitelor anisiene.
— Triasicul superior. În suita bucovinică din unitatea central-estcarpatică.
Triasicul superior nu se cunoaşte cu certitudine. În unele interpretări se atribuie o atare
vîrstă unor calcare şi dolomite roşietice cu fragmente de halobii din sinclinalul Hăghimaş,
care stau peste calcarele ladiniene.
Jurasicul. În suita bucovinică, Jurasicul se caracterizează prin predominarea
depozitelor detritice şi existenţa mai multor discontinuităţi în procesul de sedimentare.
— Liasicul. În Munţii Perşani, Liasicul are caracter transgresiv şi debutează prin
calcare detritice, roşietice, din care D. Patrulius menţionează Spiriferina alpină şi
Zeilleria cornuta, indicînd Eo — şi Mezoliasicul. Suita se continuă cu marnocalcare şi
marne, urmate de calcare oolitice. Din asemenea depozite provine o faună cu
Grammoceras thoiiarcense şi Pseudogrammoceras quadratum, care conferă depozitelor
ce o conţin vîrsta toarciană. Depozitele liasice se întîlnesc la marginea masivului cristalin
de la Gîrbova şi în regiunea localităţii Comana.
În Munţii Hăghimaş, Liasicul apare sporadic, pe suprafeţe mai întinse întîlnindu-
se în zona Lacul Roşu şi pe Pîrîul Ghilcoş. Peste tot, Liasicul are caracter transgresiv şi
de obicei începe cu calcare oolitice, feruginoase, cu Inwlutina liassica, sau calcare
detritice, adesea în plăci, avînd culoare roşietică. Din ele provine o faună cu Cincta
numismalis, Spiriferina haueri, Entolium liassinum etc. indicativă pentru Sinemurian;
urmează calcare grezoase cu Spiriferina alpină şi Passaloteuthis paxilosus, care revin
Pliensbachianului. Suita liasică se încheie cu gresii calcaroase, feruginoase, cu
Steinmannia radiata reprezentînd Toarcianul.
— Doggerul. În Munţii Perşani, Doggerul urmează în continuitate de sedimentare
Toarcianului. Primele depozite sînt similare celor neoliasice (calcare oolitice), însă conţin
o faună cu Leioceras comptum şi Luăiuigia miircinsoni, caracteristică pentru Aalenian.
După o lacună de sedimentare urmează un pachet de depozite foarte variate că litologic
(gresii calcarose, calcare detritice, calcare apatice, calcare oolitice şi pseudoolitice) din
care provin resturi de Belemnopsis sp. şi Nerinclla sp. revenind Bathonianului, eventual
şi Eocallovianului. Cu aceste depozite, în Munţii Perşani se încheie suita jurasică
bucovinică (v. fig. 32).
În Munţii Hăghimaş, Doggerul are o dezvoltare mai completă. Astfel, pe Pîrîul
Hăghimaş, peste calcarele grezoase toarciene, urmează marnocalcare care amintesc
faciesul cu Bositra acestora li se adaugă calcare negricioase şi pe alocuri calcare
grezoase, oolitice; din ele, Fr. Herbich menţionează o faună cu Oppelia fusca,
Parkinsonia parkinsoni, Entolium dcmissum etc. care indică vîrsta bajocian-bathoniană.
Dogger se întîlneşte în jurul Lacului Roşu, iar pe flancul estic apare sporadic la Bîtca
Neagră, Piatra Pînţărenilor etc.
În sinclinalul Rarău, Doggerul se întîlneşte pe suprafeţe mai restrînse pe Valea
Tătarca şi în culmea Tarniţa. În aceste puncte, Doggerul are poziţie transgresivă şi este
reprezentat prin calcare sau gresii oolitice din care V. Mutihac menţionează: Entolium
demissum, E. spathulatus, E. renevieri, belemniţi şi brahiopode.
Jurasicul superior marchează o semnificativă schimbare de facies prin apariţia
unor depozite cu caracter flişoid. Modificări în mediul de sedimentare s-au petrecut în
legătură cu crearea celei de a doua zone de rift intracontinental din care va evolua marea
flişului. Primele depozite neojurasice sînt reprezentate prin silicolite care formează un
orizont de jaspuri divers colorate, cu intercalaţii de argile roşii şi verzi, totul nedepăşind
20 m grosime. Acestea se dispun transgresiv şi discordant peste depozite mai vechi
mulînd un paleorelief. Urmînd Doggerului, se estimează că orizontul de jaspuri reprezintă
Callovian-Oxfordianul. De altfel, din jaspuri, C. Dumitrică, menţionează o asociaţie de
radiolari indicativă pentru această vîrstă. Orizontul de jaspuri se întîlneşte constant si
continuu pe flancul vestic al celor două sinclinale (Hăghimaş şi Rarău) şi din loc în loc pe
flancul estic; mai apare pe valea Putna Seacă, la vest de Pojorîta.
Ultimele depozite jurasice aparţin Tithonicului. Acestea sînt incluse în baza unei
suite mai comprehensive corespunzînd Tithonic-Neocomianului care are o poziţie
transgresivă.
Cretacicul. Instabilitatea tectonică începută în Neojurasic se accentuează în
Eocretacic şi atinge paroxismul spre sfîrşitul acestei epoci. În asemenea condiţii,
acumulările îmbracă faciesuri tipice sinorogene.
Neocomianul, inclus de fapt în suita Tithonic-Neocomian, relevă din plin
modificările în mediul de sedimentare (v.fig. 31, 32). Acumulările includ în principal
depozite detritică cu factură flişoidă, iar subordonat depozite de tip pelagic. În structura
actuală asemenea depozite se întîlnesc numai pe clina estică a sinclinalului marginal
extern (v. fig. 30) şi în Munţii Perşani.
În sinclinalul Hăghimaş, Tithonic-Neocomianul a fost descris în detaliu de D.
Patrulius et al. sub numele de „strate de Lunca", reluînd acest termen din literatura
existentă şi acordîndu-i un conţinut mai comprehensiv şi mai riguros precizat. Stratele de
Lunca, al căror stratotip se găseşte la Lunca de Sus pe valea Strîmba afluent al
Trotuşului, pot atinge o grosime în jur de 900 m. În ansamblu, acestea îmbracă un
caracter flişoid în care se găsesc mai multe nivele de marnocalcare cu aptichi care
amintesc faciesul „stratelor cu Aptychus".
În suita stratelor de Lunca se disting trei orizonturi şi anume:
— orizontul inferior siltic-argilos cu intercalaţii de silicolite şi marnocalcare
sideritice;
— orizontul mediu predominant calcaros cu grezocalcare avînd un caracter mai
pronunţat de ritmicitate;
— orizontul superior grezocalcaros cu factură de fliş.
În sinclinalul Rarău, stratele de Lunca prezintă o şi mai accentuată variaţie de
facies. Acest fapt a condus, în unele interpretări, la admiterea a două faciesuri heteropice
sincrone (strate cu Aptychus şi strate de Pojorîta) suprapuse tectonic. În general însă, este
aceeaşi situaţie ca şi în sinclinalul Hăghimaş, mamocalcarele cu Aptychus fiind
intercalate în depozitele cu factură flişoidă. Profilul cel mai elocvent este acela de pe
Valea Moldovei, între Gura Sadovei şi Pojorîta (fig. 33). Din ansamblul stratelor de
Lunca, M. Ilie, D. Patrulius, M. Săndulescu etc. menţionează o asociaţie de aptichi printre
care Laevaptychus longus, L. latissimus, Pimctataptycus punctatus, Lamellaptychus
beyrichi şi o asociaţie de tintinide cu Calpionella alpina, C. ellipiica, Tintinnopscma
carpathica, Calpionellopsis oblonga etc., asociaţii ce pledează pentru vîrsta tithonic-
neocomiană. Suita tithonic-neocomiană, în sinclinalul Rarău, se încheie cu un episod
grezos-conglomeratic cunoscut sub numele de gresiile şi conglomeratele de Muncelu.
Acestea sînt bine deschise în profilul de pe Valea Moldovei. Atît spre nord, cît şi spre
sud, gresiile şi conglomeratele de Muncelu trec la faciesuri grezoase. În sinclinalul
Hăghimaş ele nu se individualizează ca atare.
În Munţii Persani, Tithonic-Neocomianul se întîlneşte în sectorul Comana şi este
reprezentat printr-o suită ritmică grezocalcaroasă în grosime de 500 m. În baza acesteia se
individualizează o secvenţă constituită din argile, jaspuri roşii, gresii şi calcarenite din
care, în defileul Oltului, S. Pauliuc menţionează Crioceratites duvali şi Olcostephanus
asterianus. În ansamblu depozitele descrise sînt întrucîtva asemănătoare cu stratele de
Lunca din sinclinalul marginal extern, ceea ce duce la presupunerea că în bază includ şi
Tithonicul.

Fig. 33. Secţiune geologică la Gura Sadovii.


1 —Cristalinul de Hăghimaş —Rarău —Bretila; 2 — conglomerate eotriasice, 3 —
dolomite anisiene; 4 — jaspuri callovian-oxfordiene; 5, 6 — strate de Lunca tithonic-
neocomiene; 7 — gresii şi conglomerate de Muncelu; 8 — wildfliş (Barremian-Albian).
Suita transilvană: 9 — calcare triasice; 10 — calcare rheţiene; 11 — marnocalcare
liasice; 12 — calcare cu amoniţi (Dogger).
Barremian-Albianul, care încheie suita bucovinică, include depozite cu dezvoltare tipică
de wildfilş. În Munţii Hăghimaş şi Rarău, wildflişul formează umplutura propriu-zisă a
sinclinalului marginal extern; este reprezentat printr-o masă predominant argiloasă de
culoare negricioasă, cu aspect de curgere, în care sînt însedimcntate blocuri exotice, cu
precădere de tip transilvan, care dau nota caracteristică formaţiunii de wildfliş. Pe alocuri
se întîlnesc şi curgeri de bazalte, cum sînt acelea de pe Valea Seacă, de pe Valea
Bicazului etc. În general, formaţiunea de wildfliş este lipsită de stratificaţie, sau are o
stratificaţie haotică cu foarte frecvente variaţii laterale. Pe lîngă argilite, care predomină,
se mai întîlnesc brecii, conglomerate, gresii, calcare recifale, marne etc. Spre partea
superioară a suitei sînt frecvente secvenţele tipice de fliş, cum sînt acelea de pe Vealea
Moldovei în perimetrul localităţii Breaza. Din diferite puncte, din formaţiunea de
wildfliş. Gr. Popescu şi D. Patrulius menţionează printre altele: Deshayesites borovae,
Pseudohaploceras leptoviense, Orbitolina lenticularis etc. care indică vîrsta barremian-
apţiană, iar din depozitele cu caractere de fliş de pe Valea Moldovei, V. Mutihac şi E.
Bratu au descris o microfaună cu Ticinella gaultina, Ammobaculites reophacoidcs,
Haplophragmoides are-natus etc. semnificativă pentru Albian.
În Munţii Perşani, Barremian-Albianul are o grosime de 1.500—2.000 m şi este
reprezentat prin depozite foarte variate, însă nota caracteristică este dată de dezvoltarea
wildflişului. În zonele de margine şi mai ales pe cristalinul de Gîrbova se dezvoltă
faciesul urgonian reprezentat prin calcare cu Requienia şi orbitoline. Lateral se trece la
depozite tipice de wildfliş. Acestea din urmă se întîlnesc în toate sectoarele Munţilor
Perşani. Deasupra formaţiunii de wildfliş, dar şi că variaţie laterală a acesteia, se dezvoltă
depozite grosiere care trec la o secvenţă pararitmică. Aceasta debutează printr-un nivel
marnogrezos ce trece pe verticală la depozite grezoase-ar-giloase cu caracter ritmic
descris de S. Pauliuc drept „complexul flişoid"; se întîlneşte în partea nord-estică a
Munţilor Perşani la sud de Valea Oltului. Suita barremian-albiană se încheie cu
conglomerate care ocupă suprafeţe largi în estul Munţilor Perşani.
Din ansamblul depozitelor descrise, calcarele recifale şi depozitele de wildfliş ar
reveni Barremianului şi Apţianului inferior; depozitele flişoide ar aparţine Apţianului
superior, în timp ce conglomeratele ar fi de vîrstă albiană.
În Munţii Maramureşului (de la izvoarele Ceremuşului spre nord) unde se întîlneşte
continuarea directă a sinclinalului marginal extern, situaţia este (sau pare) mai deosebită,
dar mai ales insuficient clarificată. Aceasta se datoreşte intervenţiei unei activităţi
magmatice bazice mai intensă şi complicaţiilor tectonice de detaliu, fapt ce a făcut foarte
anevoioasă recunoaşterea entităţilor litostratigrafice întîlnite în restul sinclinalului
marginal extern şi care, în mod normal, ar trebui sa se regăsească aici.
Triasicul inferior, reprezentat prin conglomerate, gresii cuarţitice cu intercalaţii de
argile roşii, urmate de nivelul de Azodu Mare, este singura entitate lito — şi
cronostratigrafică recunoscută cu certitudine în Munţii Maramureşului. Celelalte
formaţiuni constituente ale sinclinalului marginal extern din acest sector au fost incluse în
ceea ce s-a numit „flişul negru" de vîrstă eocretacică după M. Bleahu, sau mediojurasică-
eocretacică după I. Bercia et al. În ultimul timp, pe hărţile de ansamblu, M. Săndulescu a
dat acestuia o interpretare tectonică considerînd că se află în poziţie alohtonă şi că ar
reprezenta „pînza flişului negru" aparţinînd zonei flişului carpatic. Acest „fliş negru"
include roci foarte heterogene, însă particularitatea esenţială este dată de prezenţa unui
material piroclastic de compoziţie bazică şi de culoarea predominant neagră a
depozitelor.
În anii din urmă, Gh. Mitrea et al. au realizat o stratigrafie de detaliu în Munţii
Maramureşului care lasă se se întrevadă o corelare cu restul sinclinalului marginal extern.
Astfel, lăsînd la o parte Triasicul inferior a cărui situaţie este clară, în aşa-numita „pînză a
flişului negru" s-au inclus de fapt două entităţi, deosebite că vîrstă şi litofacies, care
aparţin la unităţi tectonice diferite. Astfel, că primă entitate se deosebeşte ceea ce M.
Bleahu a denumit complexul mafic de vîrstă mediotriasică aparţinînd de fapt
sedimentarului transilvan. Cea de a doua este flişul negru care aparţine sedimentarului
bucovinic. În flişul negru se pot distinge mai multe complexe litostratigrafice care aparţin
intervalelor: Dogger-Malm, Tithonic-Neocomian şi Barremian-Apţian.
Dogger-Malmul ar include un complex litofacial format în principal din argilite
negre şi tufuri, cărora li se asociază tufuri micacee cu impregnaţii de oxizi de fier, tufuri
brecioase, calcare brecioase şi radiolarite. Totul prezintă un metamorfism dinamic
incipient. Din nivelele de tufuri provine o microasociaţie cu Lenticulina subalata, L.
muensteri, Planularia anceps etc. care pledează pentru vîrsta mezo- şi neojurasică.
Aceste depozite sînt corelabile cu jaspurile callovian-oxfordiene şi eventual cu baza
stratelor de Lunca din restul sinclinalului marginal extern, reprezentînd un facies mai
intern al acestora.
Tithonic-Neocomianului îi revine o suită de depozite predominant calcaroase în
alternanţă cu argile negre; subordonat se întîlnesc gresii şi şisturi marnoase siltice, iar pe
alocuri (la partea inferioară) tufuri şi brecii cu elemente bazaltice. În ansamblu, această
suită prezintă destul de pregnant caracterul de ritmicitate. Conţinutul în fosile este în
general sărac însă semnificativ. Astfel, pe lîngă Clypeina jurassica care pledează pentru
vîrsta tithonică, în calcare microgranulare slab metamorfozate s-a identificat o asociaţie
de tintinide cu Tintinnopsella carpathica şi Stenosemellopsis hispanica, care conferă
depozitelor respective vîrsta neocomiană. În această situaţie este evidentă similitudinea
dintre suita argiloasă-calcaroasă din Munţii Maramureşului şi stratele de Lunca din
celelalte segmente ale sinclinalului marginal extern.
Barremian-Albianului îi revine, în Munţii Maramureşului, suita de depozite ce
urmează peste suita calcaroasă-argiloasă tithonic-neocomiană. Suita barremian-albiană
debutează printr-o secvenţă constituită dintr-o alternanţă ritmică de gresii calcaroase,
argile, marne şi argile siltice. Urmează o a doua formaţiune predominant grezoasă în care
gresiile au caracter arcozian sau graywackic; local trec la microconglomerate sau chiar la
brecii. O ultimă secvenţă litostratigrafică, cu care se încheie suita barremian-albiană, este
reprezentată printr-o masă brecifiată cu structură haotică în care se găsesc episoade
conglomeratice, calcare pseudoolitice, grezocalcare etc. În masa brecifiată se întîlnesc
blocuri de calcare dolomitice, şisturi cristaline etc. Este evident că formaţiunile incluse în
Barremian-Albian, în Munţii Maramureşului, reprezintă de fapt formaţiunea de wildfliş
din celelalte sectoare; unele resturi de Palorbulina sp. detectate în diverşi litotopi din
această formaţiune, sînt argumente în plus în acest sens. Aşadar şi În Munţii
Maramureşului, formaţiunea de wildfliş cu care se încheie sedimentarul bucovinic
constituie umplutura unor structuri sinclinale.
Sedimentarul transilvan. În structura actuală, sedimentarul transilvan se întîlneşte
numai în situaţie alohtonă, fie ca blocuri însedimentate în formaţiunea de wildfilş, fie ca
petice de acoperire, rămăşiţe ale unor pînze (pînzele transilvane), fie sub formă de klippe
de rabotaj. În această situaţie nu poate fi vorba de urmărirea unui profil în care sa se
recunoască succesiunea completă a sedimentarului transilvan, însă depozitele fiind
fosilifere, s-a putut stabili apartenenţa acestuia la intervalul Triasic-Eocretacic cu o
importantă discontinuitate corespunzătoare Callovian-Oxfordianului (v.fig.31, 32).
Ca litofacies, sedimentarul transilvan este aproape exclusiv carbonatat de tip
pelagic, pînă în Mezojurasic, şi recifal în Neojurasic şi Eocretacic. Se remarcă şi existenţa
unor faciesuri heteropice sincrone, mai ales în Triasic, fapt ce relevă că zona de formare a
sedimentarului transilvan avea o morfologie variată. O trăsătură definitorie a
sedimentarului transilvan o constituie asocierea acestuia cu material vulcanic de tip
ofiolitic, mai ales pentru intervalul Triasic-Mezojurasic. Caracterele litofaciale şi
prezenţa ofiolitelor arată că sedimentarul transilvan s-a format într-o zonă labilă de
expansiune a scoarţei. Aceasta s-a creat la interiorul marginii continentale est-europene a
plăcii euroasiatice şi a evoluat contemporan sau penecontemporan cu Oceanul Tethys.
Între ele se situa aria continentală transilvano-panonică (v. fig. 91). Urma (cicatricea)
acestei zone labile s-ar găsi în estul Depresiunii Transilvaniei. De aici şi denumirea de
sedimentarul sau faciesul transilvan sau suita transilvană, pentru formaţiunile de această
provenienţă.
În sedimentarul transilvan s-au identificat toate etajele Triasicului, ale Jurasicului
aproape în întregime şi ale Cretacicului inferior.
Triasicul. Acest sistem include depozite predominant carbonatice cărora li se
asociază frecvent produsele unui vulcanism ofiolitic.
Triasicul inferior, în Munţii Perşani este cunoscut în împrejurimile localităţii
Cuciulata, pe Valea Lupşei şi în Defileul Oltului (v. PI. III), unde apare, fie sub formă de
klippe, fie ca lame tectonice în baza a ceea ce constituie pînza de Perşani. Din punct de
vedere litofacial. Triasicul inferior este reprezentat prin grezocalcare în plăci, intercalaţii
de argile şi şisturi calcaroase cu Costatoria costată, Unionites fasacnsis şi Eomorphotis
telleri, indicînd Werfenianul (v. fig. 32).
În sinclinalul Hăghimaş se cunosc puţine depozite de vîrstă eotriasică. Acestea se
întîlnesc numai că fragmente însedimentate în depozitele de wildfliş ale Cretacicului
bucovinic, sau că lame tectonice în baza pînzei de Hăghimaş.
În sinclinalul Rarău, Triasicul inferior este reprezentat printr-o alternanţă de
grezocalcare în plăci şi şisturi argiloase micacee, din care V. Uhlig citează Costatoria
costată, Turbo recticostatiis, Naticella costată etc., care le conferă vîrsta campiliană.
Asemenea depozite se întîlnesc pe Valea Seacă la vest de oraşul Cîmpulung Moldovenesc
unde apar însedimentate în wildflişul cretacic. Tot Campilianului sînt atribuite
marnocalcarele şi şisturile calcaroase de tipul stratelor de Câmpii de pe Pîrîul Cailor (la
nord de Po-jorîta) şi de pe Pîrîul Plaiul Ioanei, nord de localitatea Sadova (v. fig. 30).
Triasicul mediu este reprezentat prin depozite calcaroase variate ca facies cărora li se
asociază vulcanite bazice.
În Munţii Perşani, Anisianul include calcare noduloase roşii, adesea cu accidente
silicioase, cu Spirigera marmor ea şi Flexoptychites sp., calcare masive cu Meandrospira
dinarica, Diplopora helvetica etc., calcare bituminoase de tip Guttenstein etc. Asemenea
depozite se întîlnesc în compartimentul sudic al Perşanilor, unde participă la alcătuirea
pînzei de Perşani (v. pi. III). Pe suprafeţe mai restrînse se întîlnesc în defileul Oltului/iar
mai spre nord în sectorul Vîrghiş.
În sinclinalul Hăghimaş, din depozitele anisiene nu se cunosc decît calcare
bituminoase sub formă de fragmente însedimentate în formaţiunea de wildfliş.
În sinclinalul Rarău aparţin Anisianului calcarele dolomitice care constituie
klippele Pietrele Albe de pe Izvorul Alb, calcarele negre stratificate, bituminoase, de pe
Pîrîul Cailor şi de pe Pîrîul Plaiu Ioanei (care au în bază stratele de Câmpii), calcarele
noduloase ce formează klippa în care este deschisă cariera de la Botuş de pe Valea
Moldovei etc.
În Munţii Maramureşului par sa aparţină Anisianului calcarele compacte masive
cu centri de dolomitizarc.
Ladinianul, în Munţii Perşani şi mai ales în defileul Oltului, este reprezentat de
şisturi argiloase roşii şi calcare noduloase roşii cu accidente silicioase şi cu halobii.
Acestora li se asociază frecvent şi din abundenţă vulcanite bazice. În ansamblu, acestea
din urmă sînt reprezentate printr-un complex ofiolitic constituit din porfire bostonitice
cum sînt acelea din defileul Oltului, prin bazalte, adesea spilitizate, care se întîlnesc
practic în toţi Munţii Perşani, dolerite, gabbrouri, serpentinite, andezite şi trahite.
Ansamblul vulcanogcn-sedimentar din Munţii Perşani se dispune tectonic peste wildflişul
cretacic de tip bucovinic.
În sinclinalul Hăghimaş sînt puţine klippe de calcare ladiniene. În rîndul acestora
s-ar număra calcarele roşii silicifiate din Muntele Criminiş. În sinclinalul Rarău aparţin
Ladinianului calcarele în plăci cu accidente silicioase şi cu intercalaţii de argile roşii cu
Daonella indica şi D. muossoni, de sub Piatra Zimbrului şi de la Izvorul Rece. Tot de
această vîrstă sînt calcarele noduloase roşii din klippa de pe Pîrîul Cailor, din care K.
Paul menţionează o faună cu Protrachyceras archelaits, Monophyllites wengensis,
Sageceras walteri, Daonella pichleri etc, şi calcare roşii cu conodonte din care Elena
Mirăuţă a identificat Apatognathits ziegleri, Gondolella navicula, Lonchodină mulleri
etc, care apar ca blocuri pe Pîrîul Zimbrului. În Munţii Maramureşului se repartizează
Ladinianului de tip transilvan o formaţiune vulcanogen-sedimentară descrisă de M.
Bleahu drept „complexul eruptiv" iar de Gh. Mitrea drept faciesul calcaros eruptiv.
Materialul vulcanogen este reprezentat prin bazalte, bazalt-andezite, dolerite, variolite şi
piroclastite, iar sedimentarul este constituit din roci calcaroase. Aceste două categorii de
roci sînt intim asociate şi aflorează pe o arie întinsă din valea Poienilor pînă în Muntele
Farcău.
Triasicul superior este reprezentat prin depozite calcaroase bogat fosilifere.
Carnianul, în nordul Munţilor Perşani, este reprezentat prin calcare masive,
calcare roşii nodulare, calcare spatice etc. din care D. Patrulius menţionează Holobia
partschi, Monotis haueri, Neoretzia festosa etc. Asemenea depozite se găsesc şi în
celelalte sectoare ale Munţilor Perşani, fie ca blocuri însedimentate în wildfliş, fie
participînd la constituirea pînzei de Perşani.
În sinclinalul Hăghimaş aparţin Neotriasicului calcarele roşii noduloase de tipul
calcarelor de Hallstatt cu Jovites dacus de la Piatra Unică.
În sinclinalul Rarău aparţin Carnianului calcarele cu Halobia tropitum, H.
styriaca şi H. breugniana din Popchii Rarăului şi din Piatra Zimbrului, precum şi
calcarele roşii noduloase de pe Pîrîul Timen de la est de localitatea Fundul Moldovei, în
care V. Mutihac a identificat Trachyceras aon, Megaphyllites jarbas, Halorella
curvifrons etc. Norianul include calcarele roşii de tip Hallstatt cu Megaphyllites obolus,
Monotis salinaria, Placytes myophorum şi calcarele albe de pe pîrîul Măceşu din care s-
au descris Placytes polydactilus, Spirigera qnadriplecta, Rhynchonella lycodon etc.
asociate cu roci bazice. Tot Norianului aparţin mamocalcarele cu Monotis salinaria de pe
pîrîul Izvorul Alb.
Rhrtianul, care încheie suita transilvană a Triasicului, în Munţii Persani este reprezentat
prin calcare negre cu megalodontide.
În sinclinalul Rarău aparţin Rhetianului grezocalcarele cu Rhaetina gregaria, R.
pyriformis, Cyrtina kdsscnensis, care apar că blocuri în profilul de la Gura Sadovei (fig.
33).
Jurasicul. Revin sistemului jurasic, în principal, depozite pelagice,
corespunzătoare primelor epoci, iar Neojurasicul este reprezentat prin calcare aproape
exclusiv recifale. Această netă diferenţiere arată că ele provin din zone de sedimentare
diferite.
— Liasicul. În Munţii Perşani revin Liasicului calcarele şi mamocalcarele roşii cu
Rhacophyllites gigas, Lytoceras fimbriatum, Arietites obtusus etc. din defileul Oltului
aparţinînd Hettangian-Sinemurianului în faciesul de Adneth. Pliensbachianului şi
Toarcianului revin gresii silicioase cu Gry-phaea cymbium de la est de localitatea
Comana (v. fig. 32).
În sinclinalul Hăghimaş se întîlneşte Liasic în facies de Adneth în valea
Curmătura la Piatra Unică, conţinînd o faună cu Rhacophyllites transilva-nicus şi
Arietites bisulcatus, iar ca blocuri însedimentate în wildflişul cretacic se întîlnesc gresii
argiloase cu Harpoceras bifrons.
În sinclinalul Rarău revin Liasicului calcarele şi mamocalcarele roşii cu Arietites
raricostatus, A. romanicus, Aegoceras althii etc. de la vest de oraşul Cîmpulung
Moldovenesc, reprezentînd Hettangian-Sinemurianul în facies de Adneth, precum şi
blocurile de grezocalcare şi marne cu Leioceras sp. de vîrstă pliensbachiană de la Gura
Sadovei.
— Doggerul. În Munţii Perşani este reprezentat numai prin Bathonian constituit
din marne şi marnocalcare cu Bositra buchi care se întîlnesc sub formă de klippe pe
Valea Lupşei.
În sinclinalul Hăghimaş, Doggerul apare sub formă de lame tectonice la baza
calcarelor din pînza de Hăghimaş.
În sinclinalul Rarău depozitele mezojurasice sînt foarte fosilifere, fiind
reprezentate prin marnocalcare cu Ludwiia murchisonae şi grezocalcare cu
Stephanoceras humphriesianum, Choffatia homeomorpha, Siemiradiikia aurifera.
Asemenea depozite se întîlnesc pe Valea Pojorîtei şi la Gura Sadovei (v.fig.33).
Cu Doggerul se încheie o primă etapă din evoluţia ariei labile transilvane, etapă
caracterizată printr-o expansiune treptată (în sensul conceptului tectonicii globale)
însoţită de depuneri de tip pelagic şi veniri intermitente de lave de tip ofiolitic.
Aria de sedimentare cu caracter pelagic probabil s-a restrîns simţitor, dar a mai
dăinuit pe unele zone pînă spre sfîrşitul Jurasicului şi începutul Cretacicului. Dovada o
constituie prezenţa unor klippe de calcare şi marnocalcare cum sînt acelea de pe Valea
Carhaga din Munţii Perşani din care D. Patrulius menţionează Substreblites zonarium,
Rhacophyllitcs ptvcho-icum, Punctataptychiis punctatus etc, indicînd Tithonic-
Neocomianul. Cu excepţia klippelor de pe valea Carhaga, depozitele neojurasice şi
eocretacice alohtone din unitatea central-estcarpatice sînt în facies calcaros recifal.
— Malmul, în sinclinalul marginal extern, este reprezentat aproape exclusiv prin
depozite calcaroase, care au o largă răspîndire în sinclinalul Hăghimaş, unde, împreună
cu calcarele cretacice, alcătuiesc pînza de Hăghimaş (fig.38). În baza suitei calcaroase se
distinge un pachet de calcare stratificate noduloase, cu Aspidoceras acanthicum,
Taramelliceras trachynotum, T. compsum, Sowerbyceras tortisulcatum, Pygope janitor
etc., faună ce este semnificativă pentru Kimmerigianul în faciesul stratelor cu
„acanthicum".
Calcarele kimmeridgiene suportă calcare masive recifale în baza cărora se găseşte
un nivel cu caracter arenitic din care provine o faună cu Haploceras elimatum, Lytoceras
postultimensis, Hibolites semisulcatus etc. indicînd Tithonicul inferior. Din calcarele
masive, O. Dragastan menţionează o asociaţie cu Thecosmilia trichotoma, Clypeina
jurassica, Calpionella sp., care atestă Tithonicul superior.
În sinclinalul Rarău, Malmul nu a fost identificat pînă acum. Este posibil însă că
unele calcare masive de la Izvorul Rece, care au la partea superioară o lentilă de bauxită,
să fie de această vîrstă.
Cretacicul. În ansamblul depozitelor alohtone, Eocretacicului îi corespund
acumulări calcaroase recifale (v. fig. 31, 32).
Neocomianul, în sinclinalul Hăghimaş, are o largă răspîndire şi debutează printr-o
secvenţă de marnocalcare cu Neocomites neocomiensis, Calpionella alpina şi C. elliptica.
În baza suitei s-a identificat un nivel de depozite continentale cu characee, corelabil cu
nivelul de bauxite din Rarău. Orizintul de marnocalcare este urmat de calcare masive care
includ calcarenite grosiere şi mici recifi formaţi din alge şi corali. Din ele, O. Dragastan
menţionează Leviathania leviathan şi Cladocoropsis cretacică. Asociaţia fosilă indică
pentru calcarele recifale şi secvenţele marnocalcaroase apartenenţa lor la Neocomian.
Barremian-Apţianul este dezvoltat în facies urgonian şi include calcare masive cu
Requienia ammonia, R. ammonia scalaris, Toucasia carinata, la care se adaugă
Orbitolinopsis simplex. Conţinutul fosil indică vîrsta barremian-beduliană.

Fig. 34. Schiţă panoramică în masivul Rarău: 1 — Cristalin de Hăghimaş —Rarău —


Bretila. Suita bucovinică: 2 — conglomerate şi gresii werfeniene; 3 — dolomite anisiene;
4 — jaspuri callovian-oxfordienc. Suita transilvană: 5 — calcare ev; accidente silicioase
carniene; 6 — calcare masive rioriene; 7 — calcare masive (Malm-Neocomian; 8 —
calcare masive Barremian-Apţian; 9 — bauxite; 10 — urma sariajului transilvan.

În sinclinalul Rarău sînt de vîrstă barremian-apţiană calcarele care alcătuiesc


Pietrele Doamnei şi Vîrful Rarău (fig. 34). Calcarele în facies urgonian sînt ultimele
depozite ale suitei transilvane din unitatea ccntral-est carpatică.
În unele interpretări se consideă că sedimentarul preaustric din unitatea central-
estcarpatică, pe lîngă suitele bucovinică şi transilvană, ar mai include şi altele
(subbucovinică, de Iacobeni etc.) şi chiar mai multe serii transilvane. Fără îndoială că pe
întinsul ariei de sedimentare bucovinică şi a celei transilvane au existat condiţii de
acumulare întrucîtva deosebite, care se reflectă în anumite variaţii litofaciale, însă simplul
fapt că două sau mai multe blocuri izolate dovedite sau presupuse de aceiaşi vîrstă au
caractere litofaciale deosebite nu poate constitui un argument că au existat tot atîtea zone
de sedimentare independente, şi mai ales nu poate constitui un argument că în structura
actuală fiecare din aceste varietăţi ar aparţine unei pînze aparte. Reale, incontestabile şi
cu semnificaţie structogenetică majoră rămîn cele două tipuri de faciesuri bucovinic şi
tran silvan, care corespund la două zone de sedimentare cu evoluţie net distinctă.
Magmatitele bazice şi ultrabazice. În afara vulcanitelor bazice din Munţii Perşani
şi din Munţii Maramureşului, care sînt intim asociate sedimentarului de tip transilvan, se
întîlnesc, mai ales în sinclinalul Rarău, fragmente sau blocuri de dimensiuni apreciabile
de roci bazice asociate formaţiunii de wildfliş; însă cum în wildfliş se găsesc şi curgeri
bazice in situ, de cele mai multe ori este greu să se distingă ce este in situ şi ce este
alohton. Majoritatea bazitelor aparţin ultimei categorii şi sînt reprezentate prin bazalte
anamesitice şi variolite spilitizate. Vîrsta acestora este greu de precizat. Ceea ce se poate
spune cu certitudine despre ele este faptul că sînt mai vechi decît formaţiunea de wildfliş
în care sînt înscdimentate.
Asemenea roci bazice pot fi întîlnite în sinclinalul Rarău pe Valea Seacă, pe Valea
Măceşului, pe Izvorul Alb şi în multe alte locuri.
Rocile ultrabazice au o dezvoltare considerabilă, formînd un masiv muntos bine
individualizat, ce se întinde pe mai mulţi kilometri pe Valea Moldovei între pîraiele
Breaza şi Tătarca (v. PI. III). Ultrabazitele sînt reprezentate prin serpentinite, dunite
serpentinizate şi gabbrouri transformate. Vîrsta acestora este incertă, probabil
neojurasică, însă au o semnificaţie deosebită din punct de vedere structogenetic. De
reţinut este faptul că serpentinitele de la Breaza nu sînt asociate sedimentarului transilvan
şi nu includ şi nici nu suportă depozite sedimentare. Această situaţie arată că
serpentinitele nu aparţin domeniului transilvan. Ele reprezintă un fragment din crusta
oceanică ce forma fundul mării care s-a creat în Neojurasic în zona de margine
continentală, mare în care s-a format flişul carpatic (fig. 35). O atare semnificaţie ar
putea-o avea şi unele ultrabazite din Munţii Maramureşului, însă aici sînt mai greu de
diferenţiat de ofiolitele transilvane.

6.1.1.2. Tectonica

Încă de la I. Popescu-Voiteşti s-a pus problema existenţei în unitatea central-


estcarpatică a unei aşa-numite pînză a gnaiselor de Rarău, care ar consta în suprapunerea
cristalinului de Hăghimaş-Rarău-Bretila (mai vechi) peste şisturile cristaline
epimetamorfice de Tulgheş (mai noi). Această „pînză" a fost admisă de unii şi contetată
de alţii. La început s-a considerat a fi o pînză alpină, însă cînd s-a constatat că
sedimentarul bucovinic acoperă urma presupusului şariaj, adepţii presupusei pînze au
considerat-o prealpine.
Fără îndoială că aria continentală prealpină implicată în unitatea central-estecarpatică a
avut un aranjamnt tectonic propriu, cu deformări şi rearanjări care au putut avea o
oarecare amploare; în structura actuală însă, acestea nu mai pot fi riguros recunoscute, în
primul rînd din cauza metamorfismului care a estompat relaţiile tectonice preexistente.
Existenţa vergenţelor vestice nu implică neapărat o suprapunere tectonică de mare
anvergură, iar prezenţa unei zone de retromorfism între cristalinul de Hăghimaş-Rarău-
Bretila şi cristalinul de Tulgheş sugerează că limita cartografică cu contur foarte sinuos
dintre cele două tipuri de cristalin (v.PI.III), care se aduce că argument în sprijinul
existenţei unei pînze a gnaiselor de Rarău, nu reprezintă de fapt o izocronă, ci o izobară
sau o izotermă.
Mai sînt şi alte argumente care se opun interpretării ca fiind relaţii de pînză între
cele două tipuri de cristalin. De pildă, dacă pînza este presudetă, este greu de admis că în
formaţiuni metamorfozate şi retromorfozate se mai pot recunoaşte contactele anormale
stabilite anterior metamorfismului; dacă pînza a fost pusă în loc după paraxismul sudet,
nu se poate explica faptul că în baza aşa-numitei pînze nu se găseşte nici o lamă rabotată
din cristalinul de Repedea peste care, în mod firesc, ar fi alunecat aceasta. În plus,
continuitatea pe direcţie, fără decroşări, a presupusei pînze, într-o arie alpină atît de intens
afectată tectonic, ar fi de neînţeles.

Fig. 35. Schema evoluţiei marginii continentale est-europene (blocul central-carpatic):


a — în Triasic-Mezojurasic; b — in Jurasic-Eocretacic; c — în Apţian ; d — la sfîrşitul
Eocretacicului; S — sutura transilvană.

Cît despre elementele de şisturi cristaline mezometamorfice situate la partea


superioară a cristalinului de Tulgheş şi sub cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila,
interpretate de I.Balintoni et al. ca reprezentînd o pînză discontinuă, iar de M. Săndulescu
drept „petice autorabotate" din cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Bretila, departe de a avea o
semnificaţie tectonică, acestea, aşa cum se poate constata la Puzdra de pildă (pe şoseaua
ce traversează unitatea central-estcarpatică de la Leşu Ursului spre Ostra), se găsesc în
mod firesc, în zona retromofozată dintre cele două tipuri de cristalin (de Hăghimaş-
Rarău-Bretila şi cristalinul de Tulgheş). Ele reprezintă nuclee care au fost afectate mai
puţin, sau deloc, de retromorfism.
Plane de discontinuitate tectonică în masa şisturilor cristaline se găsesc la tot
pasul, ca urmare a deformărilor determinate de eforturile la care au fost supuse mai ales
în timpul paroxismului austric. Amploarea acestora este foarte diferită, dar că ele
delimitează pînze tectonice, chiar dacă li se spune „intracutanate", nu se poate admite fără
riscul de a deteriora conţinutul şi definiţia de pînză.
Aranjamentul arhitectural major alpin al unităţii ccntral-estcarpaiicc este în
principal rezultatul tectogenezelor mezocretacice, care au determinat apariţia primei
generaţii de structuri alpine din edificiul Carpaţilor Orientali. Două sînt efectele
principale ale acestor tectogencze:
— dezlipirea sedimentarului transilvan de pe suportul său primar din zona de
origine şi alunecarea lui peste sedimentarul bucovinic din faţă constituind pînzele
transilvane;
— încălecarea ansamblului cristalino-mezozoic peste flişul dinspre est dînd pînza
sau pînzele bucovinice.

Fig. 36. Schiţa tectonică a Carpaţilor româneşti interni:


1 — aria cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali; 2 — învelişul postectonic al zonei
cristalino-mezozoica — duplicatura de Lăpuş); 3 (a — elemente transilvane, b — klippe
transilvane); 4— flişul transcarpatic (pînza deBotiza-Petrova —Măgura); 5 — klippele
pienine ; 6 — vulcanite neogene; 7 — flişul carpatic ; 8 — unităţi supragctice; 9 — pînza
getică; 10 — autohtonul danubian ; 11 — unităţile Munţilor Apuseni; 12 — blocul
transilvan (a — acoperit; b — la zi); 13 — depresiuni posttectonice; 14— urmă de şariaj;
15 — urma suturii transilvane; FDV — falia Dragoş-Vodă ; FS — falia Someşului; FST
— falia sud-transilvană; FP — falia Plopiş; FA — falia est-apuseană.

Pînzele transilvane. Pînzele transilvane s-au format prin obducţia crustei


oceanice (sedimentarul transilvan cu ofiolitele asociate) din aria de expansiune care
evolua între marginea continentală est-europeană şi blocul transilvano-panonic (v.fig.91).
Această arie labilă s-a închis prin compresiune încît, în structura actuală, constituie sutura
transilvană. Din aceasta adesea se recunoaşte doar urma, care s-ar situa la marginea estică
a blocului transilvan fiind acoperită de formaţiunile Depresiunii Transilvaniei şi de
vulcanitele neogene, sau de învelişul postaustric; spre NNV s-ar continua în Maramureş
(klippele transilvane) (v.fig.36). Extinderea ei pe direcţie se deduce din repartiţia
sedimentarului transilvan în unitatea central-estcarpatică unde, spre sud, se urmăreşte
pînă în Munţii Perşani; ceea ce înseamnă că sutura se află undeva la vest de aceştia. Mai
departe, sutura transilvană este implicată în structura Carpaţilor Meridionali.
S-a exprimat şi opinia că originea pînzelor transilvane ar fi în continuarea spre
nord-est a ansamblului structural al Munţilor Apuseni de sud.
Sînt însă situaţii şi fapte care se opun unei atare interpretări, în primul rînd vîrsta
deschiderii zonei de rifting din care au evoluat Munţii Apuseni de sud.
În structura unităţii central-estcarpatice, sedimentarul transilvan, în situaţie de pînze
suprapuse, s-a conservat pe anumite arii şi a fost descris cu denumiri diferite, dar care,
prin corelare şi generalizare, pot fi reduse la două: pînza de Perşani şi pînza de Hăghimaş
(v. PI. III).
Pînza de Perşani a fost descrisă şi delimitată de M. Ilie. Această pînză, foarte
fragmentată, se conturează în partea sudică a Munţilor Perşani între localităţile Comana şi
Lupşa, iar pe suprafeţe mai restrînse în defileul Oltului şi mai spre nord în sectorul
Vîrghiş. La alcătuirea ei participă depozite triasice, în principal anisiene-carniene şi
liasice în facies de Adneth, cărora li se asociază magmatite ofiolitice. Acestea din urmă
sînt mai abundente în defileul Oltului
În regiunea localităţii Comana, D. Patrulius a surprins situaţii unde, peste depozite
triasice de tip transilvan se dispun calcare neoapţiene, urmate de depozite albiene, şi
conchide că pînza de Perşani s-a pus în loc în timpul Apţianului (fig. 37).
În restul unităţii central-estcarpatice, sedimentarul transilvan de aceiaşi factură se
mai întîlneşte în sinclinalul Rarău unde, pe Pîrîul Timen, V. Mutihac a descris calcare
roşii, noduloase, fosilifere, de vîrstă noriană, stînd tectonic peste wildflişul suitei
buconivice. Pe suprafaţă mai întinsă, Triasicul mediu de facies transilvan, reprezentat
prin calcare asociate cu ofiolite stînd peste wildflişul bucovinic, se întîlneşte în Munţii
Maramureşului (pînza de Farcău).
Sedimentar transilvan de facies pelagic se mai întîlneşte că blocuri însedimentate în
wildflişul barremian-albian.

Fig. 37. Secţiune geologică prin compartimentul sudic al Munţilor Persani (după harta sc.
1:200 000)
1 — Cristalinul de Făgăraş. Pînza bucovinică: 2 — cristalinul de Gîrbova; 3 —
conglomerate eotriasice; 4 — dolomite mczotriasice; 5 — calcarenite mezojurasice; 6 —
depozite flişoide neocomiene; 7 — wildfliş barrcmian-apţian; 8 — Barremian-Apţian în
facies urgonian. Pînza de Perşani: 9 — calcare mezotriasice. înveliş posttectonic: 10 —
gresii şi conglomerate vraconian-cenomaniene; 11 — marnocalcare turonian-senoniene;
12 — gresii eocene; 13 — şisturi argiloase oligocene; 14 — marno-argile burdigaliene;
15 — argile şi nisipuri badeniene; 16 — depozite cuaternare; 17 — urma şariajului
transilvan.

Pînza de Hăghimaş (v. PI. III) a fost conturată şi desemnată ca atare de M.


Săndulescu. La alcătuirea ei participă depozite neojurasice începînd cu Kimmeridgianul
în faciesul stratelor cu „acanthicum". Cea mai mare parte este constituită din calcare de
tip Stramberg şi din calcare urgoniene. În baza pînzei se găsesc lame de rabotaj din
depozite triasice, precum şi roci bazice (fig. 38).
Calcare similare acelora din pînza de Hăghimaş se mai întîlnesc în sinclinalul Rarău (fig.
39), unde formează Vîrful Rarău propriu-zis şi stau pe formaţiuni de wildfliş avînd în
bază o klippă de rabotaj constituită din calcare dolomitice mezotriasice. Pietrele Doamnei
sînt constituite de asemenea din calcare urgoniene stînd pe calcare de Stramberg şi
împreună stînd pe wildfliş.
Urma şariajului dintre pînza de Hăghimaş şi substratul autohton, în sinclinalul
Hăghimaş este acoperită transgresiv de depozite neocretacice aparţinînd sedimentarului
postaustric, de unde se deduce vîrsta albiană a punerii în loc a pînzei.
Între pînza de Perşani şi pînza de Hăghimaş se constată deosebiri semni-ficative,
atît în ceea ce priveşte conţinutul, cît şi cu privire la vîrsta punerii în loc şi anume:
— pînza de Perşani este constituită numai din depozite triasice şi eo-jurasice de
facies pelagic, în timp ce la alcătuirea pînzei de Hăghimaş participă numai depozite
neojurasice şi eocretacice de facies aproape exclusiv recifal;
— numai pînza de Perşani, prin destrămarea părţii sale frontale, a furnizat
blocurile exotice însedimentate în wildfliş; depozite neojurasice şi eocretacice recifale nu
se întîlnesc într-o asemenea situaţie;
— pînza de Perşani s-a pus în loc în Apţian, însă desprinderea sedi-mentarului
transilvan pelagic din zona de origine s-a produs mai de timpu-riu, cel mai tîrziu la
începutul Barremianului;
— pînza de Hăghimaş s-a pus în loc spre sfîrşitul Albianului, odată cu încălecarea
unităţii central-estcarpatice (în ansamblu) peste flişul carpatic, iar desprinderea de
substratul din zona de origine s-a produs după punerea în loc a pînzei de Perşani.
Din caracteristicile celor două pînze se poate desprinde concluzia că zona de
sedimentare a faciesului recifal se găsea la interiorul (la vest) ariei faciesului pelagic,
situîndu-se poate chiar pe marginea blocului transilvan (v. fig. 35). De asemenea se mai
poate conchide că punerea în loc a pînzei de Perşani s-a produs că efect al închiderii
zonei de expansiune (transilvană), în timp ce punerea în loc a pînzei de Hăghimaş este
contemporană îngustării unei alte zone de expansiune, care a constituit marea flişului
carpatic şi care s-a creat în Neojurasic spre interiorul marginii continentale europene (v.
fig. 35).
Trăsătura comună a pînzelor de Perşani şi de Hăghimaş constă în caracterul lor de
pînze de cuvertură, care s-au desprins şi au alunecat de pe substratul lor de origine.
Pînzele bucovinice. Al doilea efect major al tectogenezelcr mezocretacice constă
în încălecarea ansamblului cristalino-mezozoic din zona central-estcarpatică peste zona
flişului carpatic. Această situaţie a fost intuită de V. Uhlig încă de la începutul secolului
nostru, care a desemnat ansamblul şariat cu numele de pînza bucovinică. Urma şariajului
începe din Munţii Maramureşului, prin Munţii Bistriţei, trece prin localitatea Breaza şi
prin Cîmpulung-Moldovenesc, pe la est de Broşteni, traversează Valea Bistriţei şi se
continuă pînă în regiunea Ciuc. Mai departe este acoperită de vulcanite neogene, însă
reapare în estul Munţilor Perşani. Acest important contact tectonic a fost desemnat de I.
Băncilă sub numele de linia sau falia central-carpatică (v. PI. III).
Cu unele rare excepţii, pînă în zilele noastre, tectonica în pînze, în general, şi
existenţa pînzelor transilvane şi a pînzelor bucovinice, În special, nu a fost contestată;
dimpotrivă, noi detalii au condus la completarea imaginii tectonice a acestui sector
carpatic. Astfel, Th. Krautner în Munţii Rodnei şi M. Savul În Munţii Bistriţei au pus în
evidenţă încălecări ale şisturilor cristaline mezometamorfice peste şisturi cristaline
epimetamorfice. I. Atanasiu remarcă existenţa vergenţelor vestice. I. Băncilă descrie în
detaliu şi trasează falia central-carpatică. I. Bercia et al.în Munţii Bistriţei au urmărit mai
multe contacte tectonice în lungul cărora, mai ales în regiunea Mestecăniş-Iacobeni-Vatra
Dornei, este prins sedimentarul bucovinic. Mai ales aceste ultime situaţii relevă că
presiunile tectonice care au dus la încălecarea ansamblului cristaiino-mezozoic peste
flişul carpatic au determinat şi o fracturare a masei şariate, pe care au compartimentat-o
în mai multe blocuri; acestea, la rîndul lor, s-au încălecat unele pe altele, de la vest spre
est, prinzînd între ele şi învelişul sedimentar.
În structura actuală, în ansamblu, dar mai ales în partea estică a unităţii central-
csicarpatice, şisturile cristaline şi sedimentarul implicat prezintă, de cele mai multe ori,
vergenţe vestice. Această situaţie a condus pe I. Bercia et al. la ideea existenţei unor
pînze sau sisteme de pînze, suprapuse de mare anvergură: sistemul pînzelor
maramureşene (inferior) şi sistemul pînzelor bistriţene (superior). Acest mod de
interpretare (seducător prin anvergură) a cîştigat adepţi care, mergînd pe această cale, au
înfăţişat

Fig. 39. Secţiune prin sinclinalul Rarău (după V. Mutihac):


1 — Şisturi cristaline. Suita bucovinică: 2 — conglomerate werfeniene; 3 — dolomite
anisiene; 4 — jaspuri callovian-oxfordiene; 5 — marnogrcsii tithonic-neo-comiene
(starate de Lunca); 6 — wildfliş barremian-albian. Suita transilvană: 7 — calcare
mezotriasice; S — calcare barremian-apţiene. Flişul carpatic: 9 — Tithonic-Xeocomian
(strate de Sinaia).

arhitectura unităţii central-estcarpatice că un veritabil mozaic de pînze, situaţie


consemnată pe harta geologică a ţării sc. 1 :1 000000 ed. 1978.
O imagine tectonică mai recentă a fost sugerată de M. Săndulescu la care au
subscris şi susţinătorii structurii mozaicate. Acesta nouă versiune indică, într-o oarecare
măsură, renunţarea la ideea unei multitudini de pînze, însă se menţine concepţia structurii
în pînze suprapuse. Numărul pînzelor principale este redus la trei (pînza bucovinică,
pînza subbucovi-nică şi pînza infrabucovinică).
O interpretare diferită de aceea a structurii în pînze suprapuse, ne-a fost sugerată
printre altele de relaţiile tectonice observate pe valea Putna Seacă şi la Iacobeni. Astfel, în
lungul contactelor tectonice din această zonă este prins sedimentarul bucovinic, ale cărui
relaţii stratigrafice relevă suite inverse. De pildă, peste cristalinul de Tulgheş sau peste
cristalinul de Kebra-Barnar stau depozite jurasice, urmate de depozite triasice şi a-cestea,
la rîndul lor, suportă şisturi cristaline, deci o suită inversă. Este evident că în această
situaţie, relaţiile tectonice iniţiale se găsesc, geometric, la baza stivei sedimentare şi nu
deasupra. Inversarea (răsturnarea) structurilor a avut loc, fireşte, după stabilirea
contractelor tectonice generate de tectogeneza austrică şi este un efect al mişcărilor
postaustrice; adică după ce unitatea central-estcarpatică suferise o reaşezare În urma
tccto-genezei austrice şi căpătase o oarecare stabilitate. În această situaţie, la noile
eforturi tectonice, unitatea central-estcarpatică a reacţionat printr-o tendinţă de redresare
şi răsturnare a structurilor. În felul acesta au apărut frecvente vergenţe vestice mai mult
sau mai puţin superficiale, însăşi planul de şariaj principal (ccntral-carpatic) a fost
redresat şi răsturnat.
Ţinînd seamă de situaţia de pe valea Putna Seacă şi c!e Ja Iacobeni, de prezenţa
masivului de serpentinite de pe valea Moldovei şi de contextul mai larg al evoluţiei
unităţii central-estcarpatice, V. Mutihac vede că efect principal al tectogenezei austrice şi
că deformare tectonică majoră încălecarea ansamblului cristalir.o-mezozoic peste flişul
carpatic constituind pînza bucovinică (în sensul lui V. Uhlig). În felul acesta s-a
individualizat unitatea central-estcarpatică.
Alunecarea ansamblului cristaiino-mezozoic central-estcarpatic s-a făcut pe o
masă ofiolitică provenind din substratul mării flişului, care evoluase că zonă de
expansiune a scoarţei între marginea continentală est-curopeană deformată, (blocul
central-carpatic); şi restul ariei continentale est-europcnc (v. fig. 35). Porţiuni din crusta
oceanică au fost antrenate şi obduse în fruntea şariajului; în structura actuală ele au rol de
parău-tohtcn al masei şariate, şi poate fi desemnat drept parăutohtonul sub-bucovinic.
Presiunile tectonice care au dus la încălecarea unităţii central-estcarpatice peste
flişul carpatic au determinat şi o serie de fracturi în masa pînzei bucovinice, încît aceasta
a fost compartimentată în mai multe blocuri cu tendinţă de încălecare de la vest spre est
(fig. 40). În felul acesta, în cuprinsul pînzei bucovinice s-au conturat mai multe digitaţii,
sau pînze de al doilea ordin, încît pînza bucovinică în sensul lui V. Uhlig ar reprezenta de
fapt un sistem de pînze de imbricare constituind sistemul pînzelor bucovinice. Planele de
încălecare şi în acelaşi timp formaţiunile constituente ale pînzelor au fost redresate şi
răsturnate în timpul tectogenezelor postaustrice.

Fig. 40. Secţiune prin partea nordică a zonei cristalino-mezozoice (după


V. Mutihac) :
1 — substrat ofiolitic; 2 — cristalinul de Hăghimaş — Rarău — Bretila; 3 — cristalinul
de Tulgheş; 4 — cristalinul de Repedea; 5 — sedimentarul din sinclinalul marginal
extern; 6 — flişul carpatic. A — crustă oceanică; B — fundament de origine precarpatică;
D — unitatea ccntral-cstcarpatică (Dl — parăutohtonul subbucovinic; D., — pînza
bucovinică inferioară; Da — pînza bucovinică mediană; D4 — pînza bucovinică
superioară).

Pînzele bucovinice sînt pînze de soclu, masa şariată fiind constituită în principal
din şisturi cristaline. De la est spre vest se deosebesc: pînza bucovinică inferioară, pînza
bucovinică mediană şi pînza bucovinică superioară (v. PI. III, fig. 40). Modul cum sînt
înţelese şi delimitate pînzele bucovinice în opinia arătată diferă sensibil de modelul
prezentat de M. Săndulescu.
— Pînza bucovinică inferioară se delimitează în partea estică a unităţii central-
estcarpaticc. Aceasta încalecă direct peste flişul carpatic în lungul liniei central-carpatice,
sau peste masivul de serpentinite de la Breaza (Valea Moldovei). La alcătuirea pînzei
bucovinice inferioare participă cristalinul de Hăghimaş-Rarău-Brătila, cristalinul de
Tulgheş, cristalinul de Repedea şi sedimentarul bucovinic care constituie sinclinalul
marginal extern. Pe suprafeţe foarte restrînse, sedimentarul bucovinic se mai întîlneşte în
lungul unor contacte tectonice din partea de vest a pînzei relevînd structuri de cute-solzi.
Astfel, Între Valea Moldovei şi Valea Putna Seacă se delimitează solzul Demită, solzul
Putna Seacă şi solzul Orteaia. Asemenea structuri de solzi se întîlnesc şi în partea estică a
pînzei bucovinice, inferioare cum sînt cei doi solzi care se pot urmări din pîrîul Izvorul
Alb spre sud unde, pe mai mulţi kilometri, se constată repetarea şisturilor cristaline şi a
formaţiunilor sedimentare. La Gura Sadovei (v. fig. 35) se recunosc de asemenea doi
solzi sugeraţi de repetarea stratelor de Lunca. Pe pîrîul Plaiul Ioanei, în fruntea pînzei
bucovinice inferioare se întîlneşte un mic sinclinal strivit în care se găseşte o klippă de
sedimentar transilvan reprezentat prin strate de Câmpii şi calcare de Guttenstein.
Asemenea structuri se întîlnesc şi în sinclinalul Hăghimaş.
— Pînza bucovinică mediană, situată la vest de precedenta, este constituită în
principal din şisturi cristaline mezometamorfice de Rebra-Barnar, din şisturi cristaline
epimetamorfice de Tulgheş şi din şisturi cristaline de Repedea. Acestora li se adaugă
sedimentarul bucovinic de pe aliniamentul Iacobeni. Urma şariajului pînzei bucovinice
mediane, în lungul căreia încalecă peste pînza bucovinică inferioară, se urmăreşte de la
localitatea Ortoaia de pe Valea Bistriţei spre nord, trece pe la Mestecăniş şi se continuă
pînă la Valea Cîrlibaba; mai departe este acoperită de învelişul posttectonic neocretacic
de la Tibău. Pe această distanţă, relaţiile tectonice se stabilesc între cristalinul de Tulgheş
aparţinînd pînzei bucovinice mediane şi sedimentarul bucovinic sau cristalinul de
Repedea din pînza bucovinică inferioară. De la localitatea Ortoaia spre sud, unde nu se
mai întîlnesc nici sedimentar bucovinic şi nici şisturi cristaline hercinice, fruntea pînzei
bucovinice mediane este mai greu de urmărit; aceasta ar fi marcată de contactul dintre
cristalinul mezometamorfic din Munţii Barnar, care ar aparţine pînzei bucovinice
mediane, şi cristalinul de Tulgheş de la est, care ar aparţine pînzei bucovinice inferioare.
Acest contact are un traseu sinuos şi se continuă paralel cu Valea Bistriţei pînă în bazinul
Văii Bistricioara. Mai departe spre sud, limita dintre pînza inferioară şi pînza mediana nu
mai poate fi detectată, sau poate se revine la o situaţie normală; de aici caracterul mai
curînd de digitaţie al acestor unităţi (v. PI. III). — Pînza bucovinică superioară este
situată la vest de pînza bucovinică mediană. La alcătuirea acesteia participă şisturi
cristaline mezometamorfice de tip Rebra-Barnar, şisturi cristaline retromorfozatc care
formează o mare parte din Munţii Rodnei, şisturi cristaline epimetamorfice de Tulgheş şi
şisturi cristaline hercinice de Repedea. Urma şariajului pînzei bucovinice superioare se
identifică de la Vatra Dornei spre nord, pe la Iacobeni, pînă în Muntele Bretila. Aici este
întreruptă de o falie majoră (falia Dragoş Vodă). Mai departe spre nord se regăseşte în
Munţii Maramureşului formînd promontoriul Vaserului. De la Vatra Dornei spre sud,
urma şariajului trece prin vîrful Călimănel pînă la est de Bilbor; mai departe se
recunoaşte în regiunea izvoarelor Mureşului şi ale Oltului (v. PI. III). În lungul liniei de
încălecare, contactul tectonic se stabileşte între şisturile cristaline mezometamorfice din
pînza bucovinică superioară, pe de o parte şi cristalinul de Tulgheş, şisturile cristaline
hercinice sau sedimentarul bucovinic de la Iacobeni aparţinînd pînzei bucovinice
mediane, pe de altă parte. Pînza bucovinică superioară, la rîndul ei, prezintă complicaţii
tectonice. Astfel, în partea sud-vestică a promontoriului Rodnei, cristalinul
mezometamorfic de Rebra-Barnar încalecă peste şisturile cristaline de Repedea, iar mai
spre nord, şisturile cristaline retromorfozate prind sub ele şisturi cristaline hercinice. În
felul acesta se conturează două structuri de solzi de imbricare: solzul de Rebra şi solzul
Inău (v. PI. III).
Parăutohtonul subbucovinic. Un alt element tectonic al unităţii central-
estcarpatice îl reprezintă masivul de serpentinite de pe Valea Moldovei, dintre localităţile
Lucina şi Breaza. Acesta este situat la marginea estică a sinclinalului marginal extern şi
orientat în lungul liniei central-carpatice. Relaţiile lui cu substratul nu sînt clare. În cele
mai multe interpretări se consideră că stă tectonic pe formaţiunea de wildfliş şi este
conturat că petic de acoperire inclus sistemului pînzelor transilvane. Se constată însă că,
peste tot, în unitatea central-estcarpatică, materialul bazic transilvan este, într-un fel sau
altul, asociat cu material sedimentar pe care, fie că îl include, fie că alternează cu el. Or,
masivul de la Breaza este constituit numai din ultrabazite care prezintă o evidentă
asemănare cu acelea din parăutohtontil de Severin din Carpaţii Meridionali.
Pe baza celor menţionate, V. Mutihac este de părere că masivul ser-pentinitic de
pe Valea Moldovei reprezintă un fragment obdus din crusta oceanică ce constituia fundul
mării flişului şi pe care a alunecat ansamblul central-cstcarpatic. În această situaţie,
masivul de ultrabazite de la Breaza este o unitate tectonică oarecum independentă
constituind parăutohtonul subbucovinic (v. fig. 40). Atît wildflişul cît şi eventual unele
apariţii de şisturi cristaline situate în faţa masivului de serpentinite reprezintă fragmente
rabotate şi nu substratul in situ.
Generalizînd, se poate conchide că unitatea central-est carpatică, în ansamblu, din
punct de vedere tectogenetic reprezintă o pînză pentru care denumirea de „pînza central-
estcarpatică" ar fi mai potrivită, însă s-a încetăţenit denumirea de pînza bucovinică. În
cadrul acesteia, pînzele transilvane şi pînzele bucovinice sînt elemente tectonice de
ordinul al doilea. Deplasarea şi încălecarea peste flişul carpatic s-au produs că urinare a
proceselor de subducţie şi consumare a scoarţei oceanice care a constituit aria ele
expansiune secundară central-carpatică corespunzătoare mării flişului. În final s-a ajuns
la coliziunea celor două blocuri continentale odinioară separate prin marea flişului. Atît
prin amploare cît şi prin mecanismul de punere în loc, pînza central-estcarpatică se
deosebeşte de oricare din pînzele Carpaţilor, cu excepţia pînzei getice din Carpaţii
Meridionali cu care prezintă o remarcabilă similitudine. Acest tip de pînză pare sa
constituie un element specific al oricărui sistem orogenic generat de o arie labilă de tip
marginal şi ar putea fi denumită „pînză de coliziune".
În contextul paleostructural, unitatea central-estecarpatică corespunde blocului
central-carpatic detaşat din marginea ariei continetale est-europene.
Sedimentarul postaustric. După desăvîrşirea tectogenezei austrice de la sfîrşitul
Eocretacicului, care a condus la aranjamentul tectonic şi la individualizarea unităţii
central-estcarpatice, aceasta din urmă a evoluat în continuare că domeniu cu oarecare
stabilitate. În această situaţie, chiar de la începutul Neocretacicului şi pînă la sfîrşitul
Paleogenului, cea mai mare parte din unitatea central-estcarpatică, dacă nu în întregime, a
fost acoperită de ape redevenind arie de sedimentare. Depozitele acumulate în noile
condiţii constituie învelişul post pînză sau postparoxismal.
În structura actuală, sedimentarul postaustric s-a conservat pe arii limitate în zona
de aflorare a structurilor austrice şi acoperă suprafeţe mult mai întinse la vest de aceasta,
în Maramureş, nordul Transilvaniei şi Munţii Bîrgăului; pe suprafeţe mai restrînse se
întîlneşte în Munţii Perşani (v. P. III).
Din punct de vedere litofacial, sedimentarul postaustric include depozite variate.
În general, dar mai ales în Paleogen, s-au dezvoltat faciesuri neritico-litorale în zonele de
margine şi faciesuri de larg frecvent cu caracter flişoid. Ansamblul acestora aparţine
Neocretacicului şi Paleogenului (fig. 31, 32).
Cretacicul superior aflorează în zona de margine a ariei de sedimentare şi, pe
suprafeţe mai restrînse în largul zonei.
În zona de margine, Cretacicul superior debutează prin depozite de facies litoral-
neritic, reprezentate prin conglomerate şi gresii, urmate de depozite predominant pelitice
constituite în principal din marne şi marnocalcare roşii. Cu acest facies. Cretacicul
superior se întîlneşte fie sub forma unor „bazine", cum este acela de la Glodu sau acela de
la Ţibău-Lucina, fie la marginea vestică a ariei de aflorare a ansamblului cristalino-
mezozoic unde apare discontinuu de sub depozitele paleogene.
Dezvoltarea completă a Cretacicului superior se întîlneşte la Glodu (est de Munţii
Călimani). Aici, suita începe prin conglomerate şi gresii glauconitice din care S.
Athanasiu menţionează Exogyra columba, Acantho-ceras rothomagensc etc. indicînd
vîrsta cenomaniană. Peste conglomeratele şi gresiile cenomaniene urmează depozite
pelitice reprezentate prin marnocalcare roşietice cu Inoceramus labiatus, I. lamarcki,
Tcxanites serratomar-ginaius etc., care aparţin Turonianului şi Senonianului.
În regiunea Tibău, pe valea Cîrlibaba, depozitele cenomar.iene au acelaşi facies şi
conţin, printre altele, Manlclliceras mantclli, l}uzcsia planulata etc., iar Turonianul şi
Senonianul În facies marnos sînt atestate de conţinutul microiaunistic cu globotruncanc.
În sinclinalul Hăghimaş, învelişul posttectonic este reprezentat numai prin
conglomerate cu Itruvia aparţinînd Cenomanianului.
În Munţii Perşani (v. fig. 32), Cretacicul superior debutează printr-o stivă de
depozite în grosime de 200 m, reprezentată prin microconglomerate şi gresii care
amintesc Cretacicul de tip Ouadcrsandstein. Acestea au o larga dezvoltare în bazinul Văii
Bogata (Între defileul Oltului şi localitatea Comana), de unde şi numele de gresii de
Bogata sub care sînt cunoscute, şi care se mai întîlnesc şi în culoarul Vlădeni. Gresia de
Bogata nu este fosiliferă însă se apreciază că ar aparţine Cenomanianului.
Peste gresia de Bogata urmează depozite predominant marnoase, pe alocuri de
culoare roşietică, cu intercalaţii de gresii. Din aceste depozite, încă de la Fr. Herbich şi I.
Simionescu, se cunoaşte o bogată faună de i no-cerami, printre care Inoceramus labiatus,
I. hercynicus, I. costelatus etc. la care Jana Ion adaugă o asociaţie de foraminifere cu
Globotruncana lapparenti, G. stuarti, G. conica, Abathomphalus mayaroensis etc.
Conţinutul paleontologic indică vîrsta turonian-scnoniană, inclusiv măstrichtianfi pentru
depozitele în cauză.
La marginea vestică a ariei de aflorare a unităţii ccntral-estcarpatice, depozite
neocretacice se cunosc în Munţii Maramureşului^ şi aflorează pe suprafeţe mai întinse în
promontoriul Bistrei din bazinul Tisei (v. Pi. III). Suita neocretacică de aici include o
formaţiune predominant conglomera-tică-grczoasă care se dispune peste fundamentul
cristalin şi trece pe verticală la o formaţiune pararitmică, predominant grezoasă, urmată
de marnocalcare cenuşii cu intercalaţii subordonate de gresii. Din marnocalcare provine o
asociaţie microfaunistică cu Globotruncana stuarti, indicativă pentru Senonian.
Formaţiunile subiacente ar reveni Cenomanianului şi Turonianului. Urmărind mai departe
marginea unităţii central-estcarpatice, Cretacicul superior în acelaşi facies se întîlneşte în
regiunea Pasului Prislop.
În Munţii Bîrgăului, suita neocretacică debutează prin gresii atribuite
Cenomanianului, urmate de marnocalcare roşii cu Inoceramus sublabiatus, I. cripsi etc.,
iar din nivele superioare provine o rnicrofaună cu Rotalipora monsalvensis,
Globotruncana stuarti, G. lapparenti etc., indicînd Turonianul şi Senonianul.
În zona de larg, Cretacicul superior se întîlneşte sporadic, fie în lungul unor
fracturi, de pildă la Romul i pe Valea Sălăuţei, pe cursul superior al rîului Baicu sau la
Roua de Sus pe Tisa, fie sub formă de klippe sau blocuri, cum sînt acelea din pasul
Şetref. Cretacicul superior în zona de larg este dezvoltat în faciesul marnelor de Puchow,
conţinînd o bogată asociaţie de foraminifere, printre care Globotruncana lapparenti, G.
coronata,. G. arca, G. stuarti, G. marginala, Abathomphalus mayaroensis etc., indicînd
Senonianul.
Paleogenul acoperă cca mai mare parte din aria de dezvoltare a sedimentarului
postaustric. În zonele de margine, depozitele de această vîrstă au un pronunţat caracter
transgresiv, în timp ce în zona de larg s-a identificat şi existenţa Paleoccnului, urmînd
deasupra marnelor de Puchow. Totuşi, între Cretacic şi Paleogen nu este o continuitate de
sedimentare.
Paleocenului i se atribuie o secvenţă argilo-grezoasă (argile vişinii cu intercalaţii
de gresii) care se poate separa la partea superioară a ivirilor de marne roşii senoniene de
la Romuli, din pasul Şetref, de la Rona de Sus etc. Vîrsta paleocenă decurge din
conţinutul microfaunistic al acestor depozite, care includ printre altele: Globi gcrina
triloculinoides, G. pseudobulloi-des, Globorolalia membranacea, Hor maşina ovulum
gigant ea etc.
Eocenul include depozite foarte variate însă repartiţia şi asocierea acestora relevă
clar existenţa a două tipuri faciale, unul neritic-litoral şi altul cu factură flişoidă.
Faciesul neritic-litoral este dezvoltat în zona de margine dinspre aria de aflorare a
unităţii central-estcarpaticc şi apare aproape continuu pe lărgimi variabile în lungul
acesteia, începînd din vestul Munţilor Maramureşului pînă în estul Munţilor Bîrgău, însă
nu peste tot are aceeaşi dezvoltare. În ansamblul depozitelor neritico-litorale din zona de
margine, deşi variate, se pot distinge anumite formaţiuni care se succed pe varticală.
Aceste entităţi litofaciale se depăşesc frecvent, adesea înaintînd mult peste aria cristalină,
cum se întîmplă în zona pasului Prislop. În zona de margine suita eocenă începe printr-o
formaţiune predominant grezoasă-conglomeratică, cu dezvoltare mare la Prislop (unde
poate atinge 500 m grosime), de unde şi numele de gresia şi conglomeratele de Prislop
sub care este cunoscută. Din aceste depozite se cunoaşte o asociaţie de numuliţi cu
Nummulites atacicus, N. murckisoni, N. partschi, N. distans, N. perforatus, N. millecaput
etc. care indică partea superioară a Eocenului inferior şi Eocenul mediu.
Peste gresiile şi conglomeratele de Prislop se întîlnesc calcare crgano-gene cu
dezvoltare lenticulară, cum sînt acelea de pe cursul superior al Izei, sau acelea de pa valea
Telcişor. Din ele provine o faună cu Nummulites fabianii, N. pulchellus, N. chavamtcsi
indicînd Priabonianul.
Suita eocenă în facies neritic-litoral se încheie cu o formaţiune marnoasă, descrisă
de D. Patrulius drept „marne de Gura Vaserului"; este constituită în principal din marne
siltice compacte, în care se pot întîlni subordonat calcare şi gresii. În lungul zonei de
margine ele apar discontinuu şi pot depăşi formaţiunile subiacente luînd contact direct cu
fundamentul cristalin. Pe alocuri, marnele de Gura Vaserului au culoare roşie. Din ele
provine o asociaţie de globigcrine (Globigerina inflata, G. officinalis, G. ampliapertura,
G. corpulenta etc.), la care se adaugă Discocyclina pratti şi D. stellata. Conţinutul
paleontologic este semnificativ pentru partea terminală a Eocenului.
Faciesul flişoid al Eocenului ocupă o poziţie mai internă în aria de răspîndire a
sedimentarului postaustric. Acesta s-a format într-o zonă mai coborîtă şi mai instabilă a
fundamentului cristalino-mczozoic situată în imediata vecinătate a suturii transilvane. În
structura actuală, din punct de vedere tectonic, această zonă constituie o duplicatura a
învelişului postaustric, denumită „duplicatura de Lăpuş", cu extindere din bazinul
mijlociu al Izei spre vest şi sud-vest (v. PI. III).
În ansamblu, depozitele eocene din zona amintită reprezintă un fliş atipic. Astfel,
pe lîngă o alternanţă ritmică de argile (adesea vişinii) şi gresii calcaroase cu hieroglife,
care au dezvoltarea cea mai largă, se întîlnesc frecvent secvenţe predominant grezoase-
conglomeratice, mai ales spre baza suitei. Printre elementele constituente ale rocilor
psamito-psefitice, pe lîngă şisturi cristaline, se întîlnesc şi calcare de tipul celor tithonice.
Materialul tcrigen a fost furnizat atît de sutura transilvană din imediata vecinătare, care
constituia un prag între marea flişului transcarpatic şi marea ce acoperea aria central-
estcarpatică, cît şi de anumite părţi mai ridicate ale acesteia din urmă.
La nord de Valea Izei, Eocenul în facies flişoid aflorează pe o zonă îngustă de la
Cuhea spre nord şi la est de localitatea Rona de Sus unde participă la o structură de solz.
Oligocenul acoperă cea mai întinsă suprafaţă din aria de aflorare a sedimentarului
postaustric, şi are caracter transgresiv în zona de margine luînd contact direct cu
fundamentul cristalin.
Primul termen al Oligocenului este reprezentat printr-o formaţiune cu blocuri
însedimentate, care aminteşte de wildfliş şi este considerată că atare. Formaţiunea cu
blocuri, cunoscută şi sub numele de „strate de Valea Carelor", se prezintă adesea că o
megabrecic cu matrice argiloasă de culoare închisă, cu intercalaţii subţiri de şisturi
disodilice şi gresii; totul este pu ternic deformat fenomenul de budinaj fiind omniprezent.
Elementele însedimentate reflectă natura substratului imediat (şisturi cristaline,
conglomerate neocretacice, marnocalcare de tip Puchow, calcare numulitice, marne de
valea Vaserului eocene etc.); în unele locuri au fost descoperite :; i izolate-de eroziune
încît apar că veritabile klippe tectonice, cum sînt mamocalcarele roşii din Pasul Şetref.
Dintr-un bloc însedimentat în strate de Valea Carelor D. Patrulius a descris un maxilar de
Prominatherium dalmatinum. Formaţiunea cu blocuri descrisă se întîlneşte atît în zona de
margine (unde are un caracter transgresiv, luînd contact cu fundamentul cristalin), cît şi
În zona de larg unde se dispune peste depozite eocene de facies flişoid, fără însă a releva
o continuitate. În unele interpretări, formaţiunea cu blocuri din duplicatura Lăpuş a fost
repartizată Priabonianului. Faptul că printre blocurile însedimentate, pe lîngă gresii cu
orbitoizi de vîrstă campanian-măstrichtiană, se găsesc şi calcare cu Nummulites
millecaput şi .V. fabianii, de vîrstă luteţian-priaboriană, pledează pentru vîrsta oligocenă
a formaţiunii cu blocuri.
Aspectul de formaţiune cu blocuri al primului termen al seriei oligocene arată că
spre sfîrşitul Eocenului şi începutul Oligocenului, zona cristaline-mezozoică, cel puţin în
parte, a cunoscut o fază de intense deformări rupturale care au condus la denivelări
accentuate creind grabene şi creste cu faleze abrupte. Acestea din urmă au furnizat
blocurile însedimentate în formaţiunea de Valea Carelor. În felul acesta este infirmată
părerea că duplicatura de Lăpuş ar aparţine domeniului pienidelor, de unde ar fi alunecat
venind de la mare distanţă, şi că în structura actuală ar reprezenta o pînză „ultra". De
altfel, simpla prezenţă a Oligocenului în duplicatura de Lăpuş diferenţiază net pe aceasta
din urmă de pînza flişului transcarpatic (pînza de Botiza-Petro vă) despre care vă fi vorba
mai departe.
Al doilea termen al Oligocenului din Maramureş este reprezentat printr-o
formaţiune predominant marnoasă, care urmează peste stratele de Valea Carelor putîndu-
le depăşi. Aceasta prezintă două aspecte litofaciale sensibil deosebite, cu arii de
răspîndire bine delimitate rclevînd condiţii de acumulare diferite, că urmare a unei
pronunţate instabilităţi tectonice.
În jumătatea nordică a ariei de aflorare, mai exact de la ceea ce se " numeşte falia
Dragoş Vodă, spre nord, formaţiunea marnoasă este constituită din marne şi
marnocalcare bituminoase cu alteraţii albicioase (marne albe), iar că intercalaţii cu
caracter subordonat se întîlnesc şisturi disodilice şi menilite. Intercalaţiile de gresii sînt cu
totul subordonate.
La sud de falia Dragoş Vodă, formaţiunea marnoasă este constituită din marne de
culoare cenuşic-negricioasă, cărora li se asociază argile negre şistoase, şisturi disodilice şi
lentile de marnocalcare sferosideritice, ultimii doi litotopi constituind elementele
specifice ale acestei formaţiuni. Că elemente nespecifice se întîlnesc intercalaţii de gresii,
lentile de gresii calcaroase lumaşelice ete. într-o astfel de lentilă de pe Valea Strîmba, V.
Mutihac a identificat o faună cu Ostrea cyathula, Calyptrea depressa şi Cyrcua
semistriata, iar din împrejurimile localităţii Telciu (valea Sălăuţei), I. Dra-ghinda şi Gh.
Bulgării menţionează Potamides lamarcki, Pecten ornatus, Tympanotonos labirinthum
etc. Cu unele modificări litofaciale neesenţiale, formaţiunea marnoasă cu disodile şi
sferosidcrite se întîlneşte în toată aria de la sud de falia Dragoş Vodă, inclusiv în
duplicatura de Lăpuş.
Suita oligocenă se încheie printr-o formaţiune predominant grezoasă. Aceasta este
cunoscută sub numele de „gresia de Borşa" ?au mai corect ar fi „formaţiunea de Borşa",
care îşi are dezvoltarea caracteristică În aria de la nord de falia Dragoş Vodă. Cu unele
deosebiri minore, formaţiunea de Borşa are o largă extindere şi în regiunea de la sud de
falia menţionată. În ansamblu, aceasta este reprezentată prin pachete de gresii micacee în
bancuri groase, separate prin intercalaţii subţiri de argile, alternînd cu pachete de roci
pelitice, argile sau marne în grosime de pînă la 20 m. Formaţiunea de Borşa poate atinge
1 500 — 2 000 m grosime. Din formaţiunea de Borşa se cunoaşte o asociaţie
microfaunistică cu Globi gcrina cipcroeiisis, Globi gerinoides trilobus, Globoquadrina
dehiscens etc. Adăugînd şi asociaţia de nannoplancton cu Discoaster druggi,
Cvclocohthus formosus, Discolithina multipora etc. conţinutul paleontologic în ansamblu
indică vîrsta oligocenă şi miocenă timpurie.
Înspre sud-est, în Munţii Bîrgăului, Oligocenul în ansamblu este dezvoltat în
facies flişoid însumînd 2 000 m grosime; este constituit dintr-o alternanţă monotonă
pararitmică de gresii şi şisturi argiloase slab bituminoase. De la diverse nivele, din suita
pararitmică Gh. Bulgaru menţionează o faună cu Cyrena sirena sirena, Pirenella plicata
alpina, Tympctnoionos Labirinthum etc. care indică vîrsta oligocenă.
Cele mai sudice iviri ale învelişului postaustric se întîlnesc în sudul Munţilor
Perşani în culoarul Vlădeni, unde se găsesc depozite de vîrsta oligocenă.
Din punct de vedere tectonic, deşi formaţiunile ncocretacice şi paleogene, care
acoperă o bună parte din unitatea central-estcarpatică, constituie învelişul posttectonic,
ele au suferit deformări importante în timpurile postaustrice. De altfel, încă de la
începutul Neocretacicului, dar mai ales în Eocen, la interiorul suturii transilvane evoluau
întinse arii labile în care era implicată marginea blocului transilvano-panonic şi care a
influenţat şi marginea unităţii central-estcarpatice.
Paroxismul laramic se reflectă nu numai în caracterul transgresiv al depozitelor
eocene din zona de margine, unde acestea depăşesc termenii mai vechi şi iau contact cu
fundamentul cristalin, ci şi în discontinuitatea stratigrafică ce se înscrie în suita paleogenă
din zona de larg. De altfel, dezvoltarea faciesurilor cu caracter flişoid în timpul Eocenului
arată că aria de acumulare a învelişului postaustric devenise în parte instabilă. Această
instabilitate s-a accentuat spre sfîrşitul Eocenului şi începutul Oligocenului, cînd s-au
produs fracturi importante care au determinat însemnate denivelări în bazinul de
acumulare favorizînd dezvoltarea depozitelor cu caracter de wildfliş.
Principalele deformări, care de fapt au condus la aranjamentul tectonic actual, sînt
rezultatul tectogenezei stirice vechi din Miocenul timpuriu, într-o primă etapă,
deformările au avut caracter predominant plicativ. Astfel, sub influenţa zonelor labile mai
interne învelişul postaustric s-a cutat şi a fost împins peste depozitele de acelaşi facies din
faţă constituind o duplicatura a acestora. Delimitată în 1952 de V. Mutihac sub numele de
„unitatea sudică", în 1956 I. Dumitrescu et al. au descris-o drept „pînza wildflişului".
Fruntea acesteia se urmăreşte din Valea Izei pînă în culmea Tibleş-Hudin-Văratec. Peste
culme se continuă pînă în Valea Lăpuşului, iar mai departe este acoperită de masa
vulcanitelor din Munţii Gutîi (v. PI. III). În lungul ei, depozitele eocene în facies flişoid şi
Oligocenul În faciesul formaţiunii cu blocuri, se dispun tectonic peste Oligocenul
superior în facies grezos. Desemnarea acestei structuri drept duplicatura de Lăpuş este
mai potrivită, în limitele ei fiind incluşi Munţii Lăpuş.
La nord de valea Izei, duplicatura de Lăpuş, după o decroşare, pare a se continua
sub forma unui solz, de la localitatea Cuhea spre nord pînă în valea Ruscovei. În opinia
lui O. Dicea et al. acesta s-ar mai găsi în regiunea localităţii Rona de Sus din bazinul
Tisei.
Mai spre est, în bazinul superior al rîului Sălăuţa, se urmăreşte cuta-solz de la
Şetref în fruntea căreia apare Senonianul de la Romuli; spre sudvest aceasta se continuă
pe la sud de Ţibleş pînă în regiunea Văii Lăpuşului.
Într-o etapă ulterioară, dar tot în Miocenul timpuriu, s-au produs importante
deformări rupturale. Astfel, centrul Maramureşului este traversat pe direcţia est-vest de o
falie majoră cunoscută sub numele de falia Dragoş Vodă, avînd un caracter de
transcurenţă.
În sudul Munţilor Rodnei, o fractură de aceiaşi amploare şi avînd acelaşi caracter,
denumită falia Someşului, se urmăreşte spre vest pînă în regiunea Munţilor Lăpuş.
Compartimentul dintre faliile menţionate este ridicat sub forma unui horst evident în
promontoriul Rodnei; totodată acest bloc a suferit şi o mişcare de rotire, încît atît sutura
transilvană cu pînza de Botiza Petrova de la vest, cît şi structurile învelişului postaustric
au fost decroşate şi abătute de la direcţia carpatică NV-SE, căpătînd orientarea vest-est
(v. PI. III).
În Munţii Bîrgăului, deformările învelişului postaustric au fost mai atenuate. Se
întîlnesc cute sinclinale şi antisinclinale, adesea faliate, însă de mică amploare.
6.1.2. Unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare

La sud de Depresiunea Bîrsei şi culoarul Vlădeni se găseşte cea de a doua unitate


structurală a zonei cristalino-mezozoice din Carpaţii Orientali constituind unitatea
Leaota-Bucegi-Piatra Mare. Aceasta circumscrie masivele: Leaota, Bucegi, Postăvaru,
Piatra Mare şi Piatra Craiului cu Culoarul Dîmbovicioarei (v. PI. III).
Pînă nu de mult, toţi cercetătorii şi cunoscătorii acestui segment carpatic, fără
excepţie, l-au încadrat la zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali, iar cei mai
mulţi, printre care E. Jckelius, N. Oncescu, I. Băncilă l-au figurat şi denumit pînza de
Bucegi, pentru că, din punct de vedere tectonic, reprezintă o pînză. Apartenenţa ei la
Carpaţii Orientali are la bază, în primul rînd, situaţia tectonică, adică vîrsta desăvîrşirii
aranjamentului arhitectural major, pînza de Leaota-Bucegi-Piatra Mare fiind rezultatul
tectogcnezelor mezocretacice, într-o oarecare măsură s-a luat în consideraţie şi criteriul
stratigrafie şi litofacial.
În anii din urmă, D. Patrulius a văzut în sedimentarul din compartimentul Leaota-
Bucegi-Piatra Mare o similitudine cu învelişul sedimentar din domeniul getic şi a
considerat această zonă în consecinţă.
La rîndul lui, M. Săndulescu ataşează unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare pînzei
getice. Argumentul ar fi că, unitatea în cauză, care s-a individualizat că pînză în urma
paroxismului mezocretacic, în Senonian s-ar fi deplasat din nou solidar cu pînza de
Ceahlău, prin aceasta prezentînd analogie cu deplasarea pînzei getice care are în bază
flişul de Severin.
Cu privire la asemănările stratigrafie şi litofaciale dintre unitatea Leaota-Bucegi-
Piatra Mare şi pînza getică, se poate afirma că sînt şi deosebiri cel puţin tot atît de
importante. De pildă, în unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare nu se întîlnesc depozite
neocarbonifere şi permiene, care, pentru pînza getică şi Carpaţii Meridionali în general
sînt foarte caracteristice. Pe de altă parte, în domeniul getic nu se găsesc depozite triasice,
care în unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare sînt bine reprezentate. Dar şi alte unităţi cro-
nostratigrafice prezintă anumite particularităţi, mai mult sau mai puţin semnificative, prin
care cele două unităţi se disting.
În sectorul de la sud de culoarul Vlădeni, este prezentă şi pînza getică; aceasta se
situează la vest de unitatea Leaota-Bucegi-Piatra-Mare recunoscîndu-se în culmea lezer-
Păpuşa, iar mai spre nord se regăseşte în solzii Holbav şi Măgura Codlei.
Unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare este evident o unitate tectonică ce se
încadrează în zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali avînd rol de pînză ce ar
putea fi denumită pînza Leaota—Bucegi—Piatra Mare. Dinspre vest este încălecată de
pînza getică în lungul faliei Iezer— Păpuşa.
Unitatea Leaota —Bucegi—Piatra Mare a atras atenţia cercetătorilor în primul
rînd prin bogăţia de faună fosilă, care a constituit obiectul unor lucrări monografice că
acelea ale lui V. Popovici—Haţeg, 1. Simionescu, E. Jekelius şi alţii. La descifrarea
geologiei acestei unităţi şi-au mai adus contribuţia N. Oncescu, G. Murgeanu, D.
Patrulius, N. Gherasi, R. Dimitrescu, V. Manilici, M. Săndulescu, D. Jipa, I. Nedelcu, M.
Kusko, Jeana Ion şi alţii.
Unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare are o poziţie mai estică faţă de unitatea
central-estcarpatică, iar din punct de vedere litofacial prezintă afinităţi cu sedimentarul
bucovinic. Doar Triasicul prezintă o mai mare variabilitate litofacială, însă lipsa
materialului ofiolitic îl deosebeşte esenţial de Triasicul de tip transilvan. De altfel se
poate afirma cu certitudine că în unitatea Leaota —Bucegi — Piatra Mare nu se întîlnesc
elemente ale pînzei transilvane. Toate aceste diferenţieri, care constituie în acelaşi timp
trăsături specifice pentru unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare, relevă că aceasta din
urma a avut o evoluţie sensibil deosebită de aceea a unităţii central-estcarpatice, încît în
arhitectura actuală constituie o unitate structurală distinctă.

6.1.2.1. Stratigrafie

La alcătuirea unităţii Leaota—Bucegi—Piatra—Mare participă şisturi cristaline,


care formează masive cristaline prealpine, un înveliş sedimentar preaustric, şi un înveliş
postaustric.
Masivele cristaline prealpine
Şisturile cristaline aflorează şi formează în întregime culmea Leaota, de unde se
prelungesc spre vest pînă la falia Iezer—Păpuşa. Se poate spune că în ceea ce priveşte
încadrarea în ciclurile geotectonice, nu există deosebiri esenţiale între şisturile cristaline
din unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare şi acelea din unitatea central-estcarpatică.
Astfel, şi în unitatea Leaota — Bucegi—Piatra Mare cea mai mare parte din şisturile
cristaline aparţine unui sau unor cicluri prehercinice, iar altă parte a fost generată de
ciclul hercinic (fig. 41).
Şisturile cristaline prehercinice. Şisturile cristaline prehercinice formează
aproape în întregime culmea Leaota (v. PI. III). În ansamblul acestora se disting cu
uşurinţă cele două grupe (v. fig. 41) care diferă între ele în primul rînd prin gradul de
metamorfism. Astfel, se pot delimita şisturile cristaline cu metamorfism avansat de tip
mezo-katamorfic constituind grupa şisturilor cristaline mezometamorfice, şi şisturile
cristaline cu metamorfism moderat, constituind grupa şisturilor cristaline epimetamorfice.
Grupa şisturilor cristaline mezo-katamorfice a fost descrisă de N. Gherasi şi R.
Dimitrescu drept complexul de Voineşti. Acesta ocupă partea centrală a Culmii Leaota şi
este reprezentat printr-o stivă groasă pînă la 2 500 m, constituită preponderent din
paragnaise cu muscovit şi biotit şi din micaşisturi, iar sub formă de intercalaţii, mai
frecvente spre partea inferioară a stivei, se întîlnesc gnaise oculare; cu totul subordonat
apar amfibolite. Acestea din urmă sînt mai frecvente la partea superioară a stivei mezo-
katamorfice unde, pe alocuri, li se asociază cclogite, iar sporadic se întîlnesc gnaise albe,
calcare cristaline şi cuarţite, întreg ansamblul mezo-katamorfic poartă mărturiile unor
procese de retromorfism, doritul fiind foarte frecvent.
Grupa şisturilor cristaline epimetamorfice ocupă cea mai mare parte din culmea
Leaota, dispunîndu-se peste şisturile cristaline mezo-katamorfice de Voineşti.
Epimetamorfiţele au fost descrise de N. Gherasi şi R. Dimitrescu sub numele de
„cristalinul (seria) de Lereşti—Tămaş" constituind o stivă de l 500 — 4 000 m grosime.
În ansamblu, cristalinul de Lereşti — Tămaş reprezintă o suită monotonă de şisturi
muscovito-clori-toase cu porfiroblastc de albit. În masa acestora, cu precădere spre partea
inferioară a stivei, se întîlnesc

Fig. 41. Suita şisturilor cristaline din unitatea Leaota - Bucegi - Piatra-Mare.
intercalaţii subţiri de şisturi clorito-amfibolice adesea cu magnetit.
Relaţiile dintre sişturile cristaline mezo-katamorfice şi cele epimetamorfice, respectiv
dintre şisturile cristaline de Voineşti şi acelea de Lereşti —Tămaş, nu au fost încă pe
deplin elucidate, încît continuă sa genereze controverse. Disputa se poartă între
susţinătorii părerii unor relaţii de continuitate de metamorfism şi aceia care susţin ideea
că ar fi o discordanţă de metamorfism. Cu alte cuvinte, disputa se duce în jurul opiniei
dacă şisturile cristaline prehercinice din Leaota au fost generate de o singură fază de
metamorfism, sau de două faze; altfel spus, clacă şisturile cristaline prehercinice aparţin
aceluiaşi ciclu gootectonic sau aparţin la două cicluri distincte.
Dificultatea este pricinuită de faptul că în cristalinul de Lereşti—Tămaş se
întîlnesc granat şi biotit, interpretate că relicte ale unui metamorfism intens de tipul
aceluia care a generat cristalinul de Voineşti, şi că, prin urmare, cristalinul de Lereşti—
Tămaş ar reprezenta de fapt cristalinul de Voineşti retromorfozat.
Judecînd după situaţia din unitatea central-estcarpatică, unitatea Leaota—Bucegi
—Piatra—Mare aparţinînd aceleiaşi zone cristalmo-mezo-zoice, se poate spune că şi
cristalinul din pînza Leaota—Bucegi—Piatra Mare, incluzînd grupa şisturilor cristaline
mezometamorfice şi grupa şisturilor cristaline epimetamorfice, aparţine de fapt la două
faze de metamorfism, una prebaikaliană şi alta baikaliană.
Magmatitele prehercinice. Şisturile cristaline din Culmea Leaota sînt asociate cu
roci granitice constituind granitul de Albeşti şi granitul de Lalu. Acestea par sa fie în
relaţii de concordanţă, fie cu cristalinul de Voineşti, fie cu cristalinul de Lereşti—Tămaş
(v. fig. 41).
Granitul de Albeşti apare că un corp concordant spre partea superioară a
cristalinului de Voineşti avînd pînă la 50 m grosime. Este un granit roşu, biotitic,
constituit din feldspat potasic, feldspat plagioclaz, cuarţ şi biotit; are o structură
holocristalină, echigranulară, local fenocristalină, iar textura este masivă în partea
centrală şi gnaisică în zonele periferice. În masa granitului se găsesc enclave de
paragnaise biotitice. În ansamblu, granitul de Albeşti prezintă aparent caracterele
magmatitelor sinorogene. Analizele de vîrstă prin radiometrie au indicat valori între 464
—545 M.a, ceea ce ar plasa acest granit în ciclul baikalian.
Granitul de Lalu este intrus în şisturi cristaline de Lereşti—Tămaş şi aflorează în
valea Bughea. Acesta apare că un granit roşu cu feldspat roz şi cuarţ violaceu.
Este puţin probabil că cele două corpuri de granite aparţin la două cicluri
geotectonice distincte. Prezenţa enclavelor de paragnaise biotitice în granitele de Albeşti
nu lasă nici o îndoială că magmatitele sînt ulterioare metamorfismului. Se poate deci
conchide că atît granitul de Albeşti cît şi granitul de Lalu aparţin ciclului baikalian.
Şisturile cristaline hercinice. În partea vestică a unităţii Leaota— Bucegi —
Piatra Mare, peste şisturile cristaline de Lereşti—Tămaş se dispune o stivă de şisturi
cristaline de tip epimetamorfic. Acestea au o grosime pînă la 2 000 m şi au fost descrise
drept cristalinul de Căluşu—Tămăşel (v. fig. 41). Sînt reprezentate preponderent prin
şisturi cloritoase cu sericit şi albit cu intercalaţii de şisturi amfibolice şi şisturi grafitoase.
Local, în baza cristalinului de Căluşu—Tămăşel se întîlneşte un nivel de
metaconglomerate. Pe criterii microfloristice se apreciază că formaţiunile pre-
metamorfice ar aparţine că vîrstă Paleozoicului şi, în consecinţă, metamorfismul acestora
ar fi un rezultat al ciclului hercinic (faza sudetă). S-au exprimat şi unele îndoieli în
această privinţă, luîndu-se în consideraţie alternativa că şisturile cristaline de Căluşu—
Tămăşel ar reprezenta o formaţiune cristalofiliană retromorfozată şi prin urmare ar
aparţine, că şi cristalinul de Lereşti—Tămaş, tot şisturilor cristaline prehercinice. În
sprijinul acestui punct de vedere se aduce că argument prezenţa mineralelor index,
granatul şi biotitul, în cristalinul de Căluşu—Tămăşel. În această ultimă alternativă dacă
întreg ansamblul şisturilor cristaline s-a metamorfozat iniţial într-o singură fază de
metamorfism care ar fi avut loc în Neoproterozoicul terminal, cum s-ar explica faptul că
faza de metamorfism regional de intensitate scăzută, care a produs retromorfozarea
şisturilor cristaline existente (neoproterozoice), nu a dat naştere şi unei noi generaţii de
şisturi cristaline. Aceasta ar însemna că între Proterozoicul terminal şi desfăşurarea fazei
de metamorfism de intensitate scăzută, care s-a produs cu certitudine în faza sudetă, aria
labilă care a evoluat incluzînd şi regiunea în cauză ar fi fost lipsită de aport de sedimente;
or, o asemenea situaţie pare paradoxală. Aşadar, existenţa a cel puţin două faze de
metamorfism, una prehercinica şi una hercinică, apare că o realitate de necontestat. Cert
este că din acest punct de vedere situaţia din unitatea Leaota—Bucegi— Piatra Mare nu
diferă de aceea din unitatea central-estcarpatică.
Învelişul sedimentar preaustric
În intervalul Triasic —Eocretacic, aria în care se încadrează unitatea Leaota —
Bucegi — Piatra Mare, evoluînd că domeniu cu o oarecare stabilitate, a suferit mişcări de
oscilare pe verticală cunoscînd succesiv mai multe faze de exondarc şi faze de submersie.
În procesul de sedimentare, acest fapt se reflectă în existenţa a patru cicluri de
sedimentare şi anume: Triasic, Liasic, Dogger—Apţian şi Albian (fig. 42).
Formaţiunile sedimentare se localizează în două sinclinale majore: sinclinalul
Piatra Craiului—Dîmbovicioara, care se prelungeşte spre nord în zona Vulcan—Codlea,
şi sinclinalul Bucegi—Postăvaru —Piatra Mare (v. PI. III). Aceste sinclinale sînt separate
între ele prin ridicarea Leaota.
Ciclul Triasic. Acesta marchează începutul procesului de sedimentare şi s-a
încheiat înainte de sfîrşitul perioadei respective.
Triasicul inferior include conglomerate urmate de gresii cuarţoase cu intercalaţii
de argile roşii; în continuare trec la calcare şi dolomite în plăci cu Costatoria costata.
Acestea din urmă revin Campilianului, în timp ce conglomeratele subiacente sînt atribuite
Seisianului. Depozitele cotriasice aflorează la nord de localitatea Vulcan.
Triasicul mediu urmează în continuitate de sedimentare peste Triasicul inferior şi
este reprezentat prin roci carbonatice. Suita începe printr-o alternanţă de şisturi calcaroase
şi calcare negre, adesea bituminoase, din care E. Grădinaru menţionează Balatonites
balatonicus şi Acrohordiceras sp; urmează calcare în plăci cu silexite şi o alternantă de
calcare noduloase şi şisturi calcaroase cu Paraceralites trinodosus, Flexoptychites
flexousus, Discoptychites megalodiscus etc. Ansamblul depozitelor calcaroase aparţine
Anisianului şi se întîlneşte la nord de Vulcan şi în zona localităţii Cristian. La Braşov, în
Dealul Melcilor, apar calcare albe, masive, din care E. Jeke-lius a descris o faună cu
Orthoceras campanile, Trachyceras coronense şi Daonella loemmeli, caracteristică
pentru Ladinian.
Neotriasicului, cel puţin în parte, îi corespunde o lacună de sedimentare.
Ciclul Liasic. Acesta urmează după exondarea din Neotriasic şi se caracterizează
printr-o alternanţă de depozite marine şi depozite continentale adesea cu cărbuni.
Asemenea acumulări se întîlnesc la Cristian.
Ciclul Dogger—Apţian. Acesta marchează o importantă transgresiune Pînă la
încheierea ciclului au mai avut loc unele ingresiuni şi regresiuni, ultima dintre acestea
înscriindu-se spre sfîrşitul Jurasicului şi începutul Cretacicului.
Doggerul se întîlneşte atît în sinclinalul Piatra Craiului —Dîmbovicioara, cît şi în
sinclinalul Bucegi —Piatra Mare, însă se remarcă deosebiri litofaciale de la o zonă la alta
(v. fig. 42).
În sinclinalul Bucegi—Piatra Mare, Doggerul aflorează că o fîşie a-proape
continuă la marginea vestică a acestuia. Suita debutează printr-un nivel de
microconglomerate şi gresii care se dispun direct peste fundamentul cristalin; urmează
gresii calcaroase şi marne cu o bogată faună de moluşte şi brahiopode printre care:
Pholadomya murchisonae, Chlamys fibrosus. Par-kinsonia parkinsoni etc., care indică
Bajocianul. Suita se continuă cu gresii
calcaroase şi calcare oolitice feruginoase constituind nivelul cu cefalopode. Punctul
fosilifer de la Strunga este clasic şi a constituit obiectul unor importante lucrări
monografice (V. Popovici —Haţeg, I. Simionescu). Printre speciile menţionate sînt:
Holcophylloceras mediteranean, Callyphylloceras dispittabile, Macrocephalites
macrocephalus etc. care conferă nivelului cu cefalopode vîrsta bathonian-calloviană.
Succesiunea Doggerului de pe marginea sinclinalului Bucegi se încheie printr-un pachet
de marne şi marno-calcare cenuşii-oliv, de un metrii grosime, reprezentînd Callovianul
superior.
În partea nordică a sinclinalului Bucegi, adică în Munţii Postăvaru şi în regiunea Cristian,
Doggerul este detritic în bază şi devine'predominant marnos spre partea superioară, fiind
dezvoltat în faciesul marnelor cu Bo-sitra.
În sinclinalul Piatra Craiului —Dîmbovicioara, Doggerul aflorează pe ambele
flancuri. Pe cel estic se urmăreşte între satul Cheia şi Curmătura Ghimbavului,
aflorimentele clasice fiind acelea de la Cheia şi de la Fundata. Pe flancul vestic,
depozitele Doggerului aflorează discontinuu fiind bine deschise în cheile superioare ale
Dîmbovicioarei şi la punctul numit Gruiul Lupului. Suita Doggerului din sinclinalul
Piatra Craiului debutează printr-un nivel de microconglomerate şi gresii urmate de
calcare noduloase său subnpduloase, adesea cu corali, 'atribuite Bajocianului şi
Bathonianului inferior. Succesiunea se continuă cu marne şi marnocalcare cu Bositra^
buchi şi Macrocephalites macrocephalus revenind Bathonia-nului superior şi
Callovianului inferior. Suita Doggerului se încheie printr-un pachet de calcare roşii cu
Sowerbyccras subtortisulcatum, Hecticocems ridici etc. reprezentînd Callovianul
superior.
Malmul include depozite silicioase şi calcare, în majoritate de facies recifal (v.
fig. 42).
Oxfordianul este reprezentat prin calcare şi jaspuri divers colorate constituind un
orizont ce nu depăşeşte 10—15 'm grosime. Jaspurile sînt identice cu acelea ale suitei
bucovinice din sinclinalul marginal extern şi li se atribuie vîrsta oxfordiană corespunzînd
eventual şi părţii terminale a Callovianului. Se întîlnesc în toată unitatea Leaota—Bucegi
—Piatra Mare.
Kimmeridgianul include calcare noduloase ce urmează peste orizontul cu jaspuri, pe
versantul vestic al Munţilor Bucegi. Din ele E. Jekelius a descris o faună cu Aspidocems
acanthicum, Sowerbyccras tortisulcaium, Streblites tcnuilobatus etc., care le conferă
vîrsta kimmeridgiană.
De la Muntele Găina spre sud, în sinclinalul Piatra Craiului, precum şi în klippele
de pe versantul estic al Munţilor Bucegi, Kimmeridgianul îmbracă un facies întru cîtva
deosebit neputînd fi riguros separat de masa mare a calcarelor masive care le succede şi
care aparţin Tithonicului.
Tithonicul este dezvoltat în faciesul calcarelor de Stramberg şi include calcare
masive, care urmează peste calcarele noduloase, fiind reprezentate prin calcare
pseudoolitice pînă la oolitice, calcare recifogene, calcare bre-cioase sau calcare în plăci.
Din ele se cunoaşte o faună cu Haploceras eli-matum, Sowerbyccras loryi, Berriasella
oppeli/la care se adaugă o microfa-ună cu Clypeina jurassica, Troholina, alpina,
Calpionella alpina, Crassi-collaria massutiniana etc. Conţinutul paleontologic atestă
vîrsta tithonică
a calcarelor masive. Ele se întîlnesc în Piatra Craiului, iar pe suprafeţe mari se întîlnesc în
Munţii Postăvaru şi Piatra—Mare. Tithonic se mai întîlneşte în numeroase klippe de pe
versantul estic al Munţilor Bucegi.
Cretacicul urmează în continuitate de sedimentare peste Tithonic în partea nord-
vestică a Munţilor Bucegi; în rest este transgresiv, şi format din depozite predominant
carbonatice.
Neocomianul are dezvoltare completa pe flancul vestic al sinclinalului Bucegi şi
începe prin marnocalcare cu tintinide printre care Tintinnopsella carpathica,
Stenoseniellopsis hispanica, Calpionellopsis oblon ga, indicînd Berriasianul.
În Munţii Postăvaru şi Piatra Craiului se presupune că Berriasianul este inclus la
partea superioară a calcarelor masive.
Peste mamocalcarele cu tintinide, în Munţii Bucegi urmează marne şi
marnocalcare cu accidente silicioase în grosime de cîţiva metri, din care provine o faună
cu Phylloceras infundibulum, Duvalia dilatata etc. indicativă pentru Valanginian şi
Hauterivian.
În restul unităţii de Leaota—Bucegi—Piatra Mare, în primul rînd în culoarul
Dîmbovicioarei, suita Cretacicului începe cu Hauterivianul care se dispune direct peste
calcarele masive, uneori în discordanţă unghiulară, cum se întîlneşte de pildă în Dealul
Sasului. În general, revin Hau-terivianului marne şi marnocalcare cu Olcostephanus
sayni, Crioccratites nolani, Neolissoceras grassianum, Duvalia dilatata etc. Asemenea
depozite, în afară de Culoarul Dîmbovicioarei, se mai întîlnesc la sud de oraşul Braşov.
Barremian—Apţianul îşi are dezvoltarea completă în Culoarul Dîmbovicioarei,
unde peste Hauterivian urmează depozite predominant marnoase în care, la diferite
nivele, se intercalează depozite recifogene masive cu Requienia gryphaeoides,
Matheronia munieri etc, (v. fig. 42). Din nivelele, inferioare de marnocalcare, I.
Simionescu menţionează o faună cu Lytoceras subfimbriatum, Costidiscus reclicostatus,
Barremitcs difficile etc. care arată vîrsta barremiană, iar din nivelele superioare provin:
Deshaycsites deshayesi, Pseudohaploceras matheroni, Neohibolites apţiense,
Orbitolinalen-ticularis etc. care indică Apţianul inferior. Aşadar, întreg ansamblul
marnos cu calcare recifale (urgoniene) aparţine Barremian—Apţianului. Depozite de
această vîrstă se întîlnesc în împrejurimile oraşului Braşov.
În sinclinalul Bucegi—Postăvaru—Piatra Mare, Barremian—Apţianul nu este
reprezentat decît pe flancul estic al acestuia unde, datorită variaţiilor litofaciale şi
complicaţiilor tectonice, a dat loc la interpretări diferite. De pildă. D.' Patrulius vede pe
versantul estic al Munţilor Bucegi o succesiune stratigrafică normală de la stratele de
Sinaia (Tithonic—Neocomian) pînă la conglomeratele de Bucegi (Albian) inclusiv, şi
înglobează totul la „unitatea de Sinaia".
În realitate, pe versantul estic al Munţilor Bucegi, pe lîngă Barremian—Apţian cu
factură de fliş în faciesul stratelor de Comarnic şi în faciesul flişului grezos-marnos
ruginiu (stratele de Piscu cu Brazi), se întîlneşte şi un Barremian—Apţian de un facies
deosebit, reprezentat printr-o formaţiune cu blocuri de tip wildfliş, în care se întîlnesc
frecvent calcare urgoniene cu dezvoltare lenticulară. Ultimele nu s-au putut dezvolta în
marea flişului, ci pe marginea zonei cristalino-mezozoice. Aceasta fiind situaţia,
formaţiunea cu blocuri aparţine unităţii Leaota—Bucegi —Piatra Mare şi se dispune
tectonic peste Barremian—Apţian în faciesul stratelor de Comarnic (sau în faciesul
flişului marnos-grczos ruginiu, care frecvent capătă facies grosier, cu blocuri).
În formaţiunea cu blocuri, calcarele urgoniene se întîlnesc că recifi la diverse nivele, mai
dezvoltaţi fiind recif ii de la Furnica, Piatra Arsă şi Sf. Ana, de la vest de Sinaia. Din ele
provine o faună cu Requienia minor, Monoplcura imbricata, Orbitolina discoidea-
conoidea etc., iar dintre micro-foraminifere, Pseodocyclammina s p., Bacinella iregularis
etc.
În general, formaţiunea cu blocuri este foarte eterogenă. Pe lîngă calcare recifale,
aceasta mai include brecii, conglomerate, gresii şi depozite marnoase-grezoase cu
multiple varietăţi şi cu frecvente şi variate treceri laterale. În elementele breciilor şi
conglomeratelor, care pot atinge dimensiuni de zeci de metri, este remaniată întreaga
gamă a rocilor constituente ale zonei cristalino-mezozoice, de la şisturile cristaline pînă la
calcarele jurasice inclusiv, ultimele adesea fiind în proporţie de peste 80%.
Blocurile însedimentate se întîlnesc la diverse nivele şi au vîrstă şi constituţie
litologică diferită, însă predomină klippele de vîrstă jurasică. Astfel, se întîlnesc
grezocalcare şi calcare jurasice, cum ar fi klippa de pe Valea Peleşului, calcare roşii
neojurasice cum sînt klippele de pe Valea Zgarburei sau de la Gîlma Ialomiţei etc.
Locul de origine al klippelor nu este prea îndepărtat. Lipsa Barremian-—
Apţianului de pe marginea estică a masivului Leaota arată că acesta din urmă constituia
un sector ridicat, cu versanţi abrupţi sub formă de faleze, din care s-au desprins blocurile
care formează klippele.
Cu Barremian—Apţianul se încheie cel de al doilea ciclu de sedimentare.
Apţianul superior nu este cunoscrut cu certitudine. Se presupune că unele conglomerate,
cum sînt acelea de la nord de Piatra Craiului, ar avea o atare vîrstă.
Ciclul Albian. Cu ciclul Albian se încheie suita sedimentarului preaustric din
unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare.
Albianul este reprezentat prin ceea ce se cunoaşte sub numele de conglomerate de
Bucegi. Acestea s-au format exclusiv pe seama ariei mai vestice, care în timpul
Albianului funcţiona că zonă emersă supusă denudării, încît pe bună dreptate, G.
Murgeanu a descris conglomeratele de Bucegi drept molasa albiană. Conglomeratele de
Bucegi au o grosime de 2 000 m şi prezintă largi variaţii de facies atît lateral cît şi pe
verticală, căpătînd fie aspect masiv fie stratificat, sau adesea relevă caractere de fliş. În
elementele conglomeratelor se recunoaşte întreaga gamă de roci constituiente ale zonei
cristalino-mezozoice. Elementele remaniate au dimensiuni foarte variate. În interpretarea
lui I. Panin şi D. Jipa, conglomeratele de Bucegi ar fi de origine fluviatilă cu aport de
material torenţial. În linii generale, după D. Patrulius, se pot distinge două nivele de
conglomerate, separate printr-un nivel de gresie denumită gresia de Scropoasa. Suita
conglomeratelor de Bucegi se încheie cu gresii şi conglomerate de Babele. Vîrsta albiană
a conglomeratelor de Bucegi decurge din faptul că în mod constant deasupra lor, pe valea
Dîmboviţei că şi în împrejurimile oraşului Predeal, se dispun transgresiv şi discordant
depozite bogat fosilifere, de vîrstă vraconiană.
Conglomeratele de Bucegi formează umplutura sinclinalului cu acelaşi nume, care
se prelungeşte în Munţii Postăvaru şi în Masivul Piatra Mare. Cu comglomeratelc de
Bucegi se încheie suita depozitelor învelişului sedimentar preaustric.
Sedimentul postaustric
În urma cutărilor austrice, care au condus la aranjamentul tectonic major al
unităţii Leaota—Bucegi—Piatra Mare, aceasta din urmă a fost antrenată în exondarea
generală care a afectat întreaga zonă cristaline-mezozoică căpătînd o oarecare stabilitate.
Depozitele care s-au acumulat ulterior, cînd aria Leaota—Bucegi—Piatra Mare a
redevenit bazin de sedimentare, constituie învelişul postaustric sau postectonic. Acesta
aparţine Neocretacicului şi Paleogenului (v. fig. 42).
Vraconian-Cenomanianul constituie primul termen al învelişului post-tectonic şi
include depozite predominant conglomeratice-grezoase, care se dispun transgresiv şi
discordant peste formaţiuni mai vechi, în primul rînd peste conglomeratele de Bucegi.
Sedimentarul Vraconian-Cenomanian are o mare dezvoltare în culoarul Dîmbovicioarei,
în zona Vulcan, în culoarul Rîşnov, în regiunea Predeal şi în partea sudică în regiunea
localităţilor Stoeneşti—Lăicăi. Depozitele sînt foarte fosilifere iar Valea lui Ecle,. Podu
Chei etc. constituie puncte fosilifere clasice. Din ele, V. Popovici — Haţeg, D. Patrulius,
R. Muţiu şi alţii, au descris asociaţii fosile foarte bogate conţinînd printre altele:
Mortoniceras inflatum, Puzosia subplanulata, Stoliczkaia dispar, Lechites gaudini,
Ostlingoceras puzosianum, Parahibo-lites turţiae, Aucellina gryphaeoides etc.,
caracteristice pentru Vraconian. Din depozitele marnoase de la Rucăr R. Muţiu a descris
o faună cu Mantel-liceras mantelli, Schloenbachia varians, Piizosia planulata etc.
indicativă pentru Cenomanian.
O semnificaţie deosebită o are Vraconian-Cenomanianul din zona localităţilor
Stoeneşti—Lăicăi de pe Valea Dîmboviţei şi de pe Valea Tociliţei (Predeal) căci, fiind
dispus peste conglomeratele de Bucegi, indică vîrsta mai veche (albiană) a acestora din
urmă.
Turonian-Senonianul include depozite marnocalcaroase şi grezoase, cum sînt
acelea de pe Valea Glăjăriei din sinclinalul Bucegi, din care Jana Ion a descris o bogată
microfaună cu Globotruncana arca G. lapparenti etc. Asemenea depozite se mai
întîlnesc în zona localităţii Tohanu. Paleogenul încheie suita depozitelor învelişului
postaustric. Depozitele de această vîrstă acopăr suprafeţe restrînse în zona localităţii
Zărneşti, iar în partea sudică a unităţii Leaota—Bucegi—Piatra Mare se întîlnesc în
regiunea Albeşti (v. PI. III).
La Zărneşti, depozitele paleogene sînt reprezentate prin microconglomerate cu
discocycline şi calcare detritice cu Nummulites distans, urmate de tufuri bentonitizate şi
gresii cu globigerine, totul revenind Eocenului. Suita se încheie cu şisturi argiloase brune,
cu resturi de peşti aparţinînd Oligocenului.
La Albeşti (nord de oraşul Cîmpulung-Muscel) se găsesc cunoscutele calcare de
Albeşti studiate încă de Gr. Ştefănescu. În opinia mai recentă a lui Gh. Bombiţă, Eocenul
de la Albeşti are o grosime de 25 m. Acesta debutează printr-un nivel calcaros-marnos,
din care se menţionează Nummulites globulus, N. exilis, N. pernotus, N. planulatus, N.
murchisoni, indicînd Ilerdianul mediu-superior şi Cuisianul inferior. Urmează calcare
gălbui-verzui-rozii cu Nummulites distans, N. murchisoni, N. irregularis. N. rotu-larius,
semnificative de asemenea pentru Cuisian. Al treilea şi ultimul nivel este reprezentat prin
calcare cenuşii-albăstrui, incluzînd Nummulites distans. N. murchisoni, asociaţie ce
indică Cuisianul superior. O mare parte din calcarele de la Albeşti au fost exploatate.

6.1.2.2. TECTONICA

Aranjamentul tectonic al unităţii Leaota—Bucegi—Piatra Mare este rezultatul


aceleiaşi tectogeneze de la sfîrşitul Eocretacicului, care a fost definitorie pentru unitatea
central-estcarpatică. însă nu numai paroxismul mezocretacic, ci şi mişcările preaustrice şi
postaustrice au concurat la stabilirea arhitecturii unităţii Leaota—Bucegi—Piatra Mare.
Astfel, încă înainte de a se fi produs declanşarea paroxismului austric, au avut loc mişcări
cu efect predominant ruptural începînd chiar din Jurasicul terminal. Acestea au condus la
denivelări de tip graben şi horst care au favorizat dislocări furnizînd materialul care se
depunea în zonele mai joase generînd formaţiunea cu blocuri. Mişcările au fost cu atît
mai intense cu cît se apropiau de paroxismul de la sfîrşitul Eocretacicului.
Principalul efect al tectogenezei austrice constă în încălecarea unităţii Leaota—
Bucegi—Piatra Mare, în ansamblu, peste flişul intern. Relaţiile tectonice dintre acest
compartiment sudic al zonei cristalino-mezozoice şi flişul carpatic au fost puse în
evidenţă de E. Jekelius, pe baza ivirilor de depozite jurasice interpretate că lame tectonice
antrenate în fruntea pînzei de Bucegi. Ulterior, acest contact a fost recunoscut de N.
Oncescu şi I. Băncilă (fig. 43).
Ţinînd seamă de precizările de ordin stratigrafie şi litofacial amintite, urma
planului de încălecare al unităţii Leaota—Bucegi—Piatra Mare se

Fig. 43. Secţiune între Piatra Craiului şi Valea Prahovei (după harta sc.
1 : 200 000 reinterpretată):
1 — Şisturi cristaline; 2 — Dogger; 3 — Malm; 4 — Neocomian; 5 — Barremian-Apţian
(a — facies urgonian, b — facies de wildfliş) ; 6 — Albian (conglomerate de Bucegi); 7
— Vraconian-Cenomanian; 5 — fliş carpatic Tithonic-Neocomian (strate de Sinaia).
FCC — falia central-carpatică.

trasează de la Banloc din nord-estul masivului Piatra Mare spre sud-vest, trece prin sudul
Munţilor Postăvaru, pe la vest de oraşul Predeal, pe la vest de Sinaia, şi ajunge în Valea
Ialomiţei la sud de Gîlma. Mai departe, urma şariajului este acoperită de depozite
neocretacice şi paleogene, dar pe sub acestea se continuă pînă în Valea Dîmboviţei. În
lungul liniei de încălecare, contactul de superpoziţie tectonică se stabileşte fie între
calcarele jurasice ale unităţii Leaota—Bucegi —Piatra Mare şi flişul barremian-apţian în
faciesul marnos-grezos ruginiu din pînza de Ceahlău, cum se poate constata la Bunloc, fie
între Barremian-Apţianul în faciesul formaţiunii cu blocuri al unităţii Leaota—Bucegi—-
Piatra Mare şi flişul barremian-apţian în faciesul stratelor de Comarnic sau de Piscu cu
Brazi în facies grosier, situaţia cea mai frecventă pe versantul estic al Munţilor Bucegi; la
vest de Sinaia, urma şariajului trece prin faţa recifilor de calcare urgoniene de la Furnica,
Piatra Arsă şi Sfînta Ana (v. fig. 43).
Din cauza unor similitudini litofaciale între Barrcmian-Apţianul în faciesul
stratelor de Piscu cu Brazi din aria flişului, care prezintă şi secvenţe mai grosiere, şi
formaţiunea cu blocuri aparţinînd zonei cristalino-mezozoice, şi datorită complicaţiilor
tectonice de detaliu, pe versantul estic al Munţilor Bucegi, la prima vedere este greu de
recunoscut contactul tectonic major dintre unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare şi
pînza de Ceahlău. Adăugînd faptul că blocurile (klippele) de depozite mezozoice se
găsesc la mai multe nivele, fiind în situaţie de olistolite, în unele interpretări se consideră
că pe versantul estic al masivului Bucegi ar fi o suită stratigrafică normală şi continuă de
la Neocomian la Albian inclusiv, încît se contestă caracterul major al relaţiilor tectonice
dintre unitatea Leaota—Bucegi — Piatra Mare şi unitatea de Ceahlău; în acest spirit au
fost editate hărţile, generale se. 1 : 1 000 000, 1 : 200 000 şi 1 : 50 000 ale Institutului
Geologic pe care şariajul din faţa Bucegilor nu este consemnat că atare. Cu toate acestea,
D. Patrulius, deşi de o manieră ambiguă, recunoaşte incompatibilitatea unor raporturi
normale între cristalinul de Leaota cu sedimentarul său jurasic, pe de o parte, şi stratele
de Sinaia, pe de altă parte. Dealtfel, în ideea că flişul carpatic a rezultat din evoluţia unei
zone de rifting, incompatibilitatea unor relaţii normale între flişul carpatic şi marginea
deformată a masei continentale preexitentă de la vest devine şi mai evidentă.
Odată cu încălecarea spre est, unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare a suferit o
cutare largă formîndu-se două structuri sinclinale majore: sinclinalul Piatra Craiului —
Dîmbovicioara—Codlea—Vulcan şi sinclinalul Bucegi—Postăvaru—Piatra Mare,
separate prin ridicarea Leaota (v. fig. 43).
Cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj aparţin
Vraconianului şi Cenomanianului, acestea avînd rol de sedimentar posttec-tonic. De aici
decurge vîrsta mezocretacică a încălecării unităţii Leaota— Bucegi—Piatra Mare peste
pînza de Ceahlău, prima căpătînd la rîndul ei calitatea de pînză. Prin aceasta, pînza
Leaota—Bucegi—Piatra Mare diferă de pînza getică, în schimb se înscrie în categoria
pînzelor bucovinicc, urma şariajului din faţa Bucegilor sugerînd a fi continuarea liniei
central-car-patice, însă decroşată spre est.
Unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare a suferit influenţa paroxismului laramic
care a produs deformări specifice. Astfel, fată de rezistenţa pe care a întîmpinat-o în
deplasarea ei în ansamblu spre est, pînza Leaota— Bucegi—Piatra Mare a reacţionat
printr-o tendinţă de redresare a structurilor

Fig. 44. Secţiune prin partea de nord a unităţii Leaota — Bucegi—Piatra Mare (după V.
Mutihac) :
1 — cristalin supragetic (de Făgăraş); 2 — cristalin getic; 3 — cristalin de Leaota; 4 —
sedimentar getic (solzii Holbav şi Măgura Codlei); 5 — conglomerate werfeniene; 6 —
calcare mezotriasice; 7 — depozite jurasice; 8 — depozite eocretacice; 9 — conglomerate
de Bucegi albiene; 10 — conglomerate neocretacice; 11 — flişul carpatic (strate de
Sinaia); 12 — depozite recente.

din zona de margine şi adesea chiar o răsturnare a acestora, inclusiv a planului de şariaj.
O asemenea deformare se recunoaşte la vest de Predeal unde planul de şariaj aparent are
vergenţă vestică (V. fig. 43).
Marginea vestică a unităţii Leaota—Bucegi—Piatra Mare a avut de suportat
presiunea declanşată de încălecarea unităţilor Carpaţilor Meridionali, în speţă a unităţii de
Făgăraş şi a solzilor din faţa acesteia, în lungul faliilor Iezer—Păpuşa şi Holbav.
Consecinţa a fost fracturarea flancului vestic al sinclinalului Dîmbovicioara—Vulcan.
Complicaţiile tectonice sînt mai evidente în zona Vulcan unde învelişul sedimentar
posttec-tonic este prins sub solzii Holbav şi Măgura Codlei (fig. 44).

6.2. Zona flişului

Zona flişului, că arie structogenetică, este cea mai întinsă dintre toate zonele
Carpaţilor Orientali şi grupează formaţiunile şi structurile care au rezultat din evoluţia
unei zone de rifting. Aceasta din urmă a apărut în Neojurasic pe un aliniament mai intern
al marginii continentale est-europene aproximativ paralel cu zona de expansiune
transilvană (fig. 45).
Zona flişului dă nota caracteristică edificiului Carpaţilor Orientali şi se întinde în
tot lungul acestora pînă în bazinul Rîului Dîmboviţa; spre est vine în contact cu unitatea
subcarpatică de care este separată prin linia tectonică externă (fruntea pînzei de Vrancea).
Aceasta din urmă începe din nord de la localitatea Vicovu de Sus, spre sud pînă în zona
de curbură. Mai departe este acoperită de depozite miopliocene. Spre vest, zona flişului
vine în contact cu unitatea Leaota—Bucegi—Piatra Mare şi mai departe spre nord cu
unitatea central-estcarpatică, în lungul liniei central-carpatice (v. PI. III).
În bazinul mării flişului nu au fost peste tot aceleaşi condiţii de acumulare,
diferenţierea fiind deteminată de natura şi de apropierea sau depărtarea

Fig. 45. Schema evoluţiei mării flişului carpatic. A — în Eocretacic; B — în Neocretacic:


a — margine continentală detaşată (blocul central-carpatic); b —
margine continentală instabilă; c — crustă oceanică; d — fliş
eocretacic intern; e — fliş eocretacic extern.

sursei principale de furnizare a materialului terigen, dar mai ales de diversele denivelări şi
de natura şi comportamentul fundului mării flişului, care are o arie foarte labilă. Toţi
aceşti factori au concurat la dezvoltarea unor faciesuri heteropice sincrone cu distribuţie
zonară în lungul arici de sedimentare.
Dintre toate denivelările, a existat o ridicare majoră, cu poziţie oarecum mediană,
mai activă spre sfîrşitul Eocretacicului şi în Neocretacic, pe care Gh. Murgeanu a intuit-o
şi a denumit-o „cordilieră cumană". Fără îndoială că aceasta reprezenta marginea
continentală ce delimita spre exterior (spre est) zona de expansiune intracontinentală cu
crustă oceanică sau mixtă, acoperită de marea flişului. Apele acopereau şi o parte din aria
continentală, care avea o structură sensibil diferită, constituind marginea instabilă a plăcii
euroasiatice. Drept urmare, în marea flişului s-au creat şi au evoluat două bazine cu
condiţii de sedimentare sensibil deosebite. În asemenea situaţie s-au format două tipuri de
faciesuri care, în structura actuală, constituie ceea ce se defineşte drept flişul intern şi
flişul extern.
Spre nord, în afara graniţelor României, după dispariţia zonei cristalino-
mezozoice şi a flişului intern, marginea continentală instabilă din substratul flişului
extern vine în contact direct cu sutura transilvană. Pe această zonă de contact, s-a
dezvoltat un fliş paleogen particular descris drept flişul transcarpatic.
În evoluţia mării flişului, etapa de expansiune a fost urmată de o fază de
restrîngere cînd zona flişului a suferit o îngustare treptată. Procesul de scurtare a scoarţei
a avut drept consecinţă ridicarea unor generaţii de structuri succesive care se adăugau de
la vest spre est ariei emerse. Au avut loc două asemenea etape de deformare: una în
Neocretacic cînd s-au cutat şi s-au ridicat structurile (pînzele) flişului intern, acestea
încadrîndu-se în rîndul dacidelor tîrzii, şi a doua în Miocenul timpuriu, cînd s-au cutat şi
s-au ridicat structurile (pînzele) flişului extern, ele încadrîndu-se în moldavidele timpurii.
În acelaşi timp s-a cutat şi flişul transcarpatic regenerînd şi structuri mai vechi. Acestea
din urmă apar sub formă de klippe aşa-numitele „klippe transilvane".
În concordanţă cu evoluţia menţionată a ariei flişului, în structura actuală a acestei zone
se disting următoarele subzone structogenetice (v.
PI. III):
— subzona flişului intern, cu rol de sutură, contituind sutura central-
carpatică;
— subzona flişului extern, care se suprapune marginii continentale instabile;
— subzona klippelor transilvane şi a flişului transcarpatic, care se suprapune ariei
de contact dintre marginea instabilă est-continentală şi zona de sutură transilvană.
Prin complexitatea şi variabilitatea problemelor pe care le-a ridicat, zona flişului a
exercitat o atracţie deosebită asupra multor geologi, începînd cu S. Athanasiu, care a pus
bazele stratigrafiei flişului cretacic, şi-au adus contribuţia la descifrarea şi cunoaşterea
structurii geologice a zonei flişului: I. Popescu-Voiteşti, Gh. Macovei, I. Atanasiu, D.M.
Preda, I. Băncilă, M.G. Filipescu, G. Murgeanu. I. Dumitrescu, Gh. Cernea, N. Grigoraş,
Th. Joja Gr. Popescu, I. Pătruţ, D. Patrulius, L. lonesi. Gr. Alexandresu, O. Dicea, M.
Ştefănescu şi mulţi alţii.
Conturarea pînzelor flişului, aşa cum figurează pe hărţile actuale, s-a realizat în
timp. La vremea respectivă, cercetătorii au creat o nomenclatură proprie în desemnarea
pînzelor flişului pornind de la criterii diferite. Astfel, unii au luat în consideraţie poziţia
geometrică a acestora (una faţă de alta); de pildă: unitatea vest-internă, pînza internă
superioară, pînza medio-internă etc.
Alţii au ţinut seamă de caracterele structurale şi litofaciale ale pînzelor: pînza de
solzi, pînza flişului curbicortical etc. Alţii au utilizat denumiri regionale: pînza de
Ceahlău, pînza de Tarcău etc. Chiar acelaşi autor nu a fost consecvent în aplicarea unuia
şi aceluiaşi criteriu. Acest fapt a condus la o nomenclatură foarte variată şi greoaie,
adesea dînd loc la confuzii, mai ales în cazul utilizării criteriului geometric. În această
situaţie, cel puţin din punct de vedere didactic, dar nu lipsit de interes şi în practica de zi
cu zi, se impune unificarea nomenclaturii, pornindu-se de la un criteriu bine stabilit. Cel
mai agreat criteriu pare sa fie acela al denumirilor regionale pornindu-se de la numele
unor masive muntoase, al unor localităţi, sau al unor ape, foarte cunoscute în aria de
aflorare a pînzei respective. În acest spirit, în cele ce urmează, pînzele flişului intern au
fost desemnate drept pînza de Ceahlău şi pînza de Teleajen, iar pînzele flişului extern au
căpătat numele de pînza de Audia, pînza de Tarcău şi pînza de Vrancea. Pentru corelarea
cu datele din literatură, la prima menţionare a fiecărei pînze, în paranteză, vor fi
consemnate şi denumirile mai vechi.

6.2.1. Subzona flişului intern


Aria de sedimentare a flişului intern corespunde extinderii mării flişului cu
substrat de crustă oceanică (v. fig. 45). Procesul de sedimentare a început spre sfîrşitul
Jurasicului şi a dăinuit pînă spre sfîrşitul Eocenului. Sursa de alimentare cu material
terigen a constituit-o în principal zona cristalino-mezozoică, iar acumulările cu factură de
fliş, în grosime de mii de metri, sînt preponderent arenitice prezentînd caracter polimictic.
Din punct de vedere litofacial, flişul intern se deosebeşte de flişul extern prin
predominarea rocilor arenitice. Din punct de vedere stratigrafie distincţia constă în faptul
că flişul intern aparţine intervalului Tithonic terminal-Eocen, pe cînd flişul extern
corespunde intervalului Eocretacic-Oligocen. În timpul paroxismului mezocrcatic, flişul
intern a fost parţial acoperit tectonic dinspre vest de unitatea central-estcarpatică.
Tectogeneza neocreta-cică a cutat şi fracturat formaţiunile flişului intern şi totodată
acesta s-a desprins de pe substrat fiind împins peste flişul extern pe care îl încalecă
dinspre partea sa internă. În acelaşi timp, în cuprinsul flişului intern s-au individualizat
cele doua unităţi tectonice: pînza de Ceahlău şi pînza de Teleajen (v. fig. 48).
Că unitate structogenetică, în structura actuală, flişul intern aflorează între linia
central-carpatică şi linia internă (v. PI. III). Aceasta din urmă se urmăreşte clar de la
graniţa de nord a ţării spre sud pînă în valea Prahovei în apropiere de localitatea
Comarnic. Mai departe este mai puţin clară dar se regăseşte pînă în valea Dîmboviţei (v.
PI. III).

6.2.1.1. Stratigrafia

Stiva de depozite din aria flişului intern aparţine intervalului Jurasic terminal-
paleogen. Depozitele sînt, în general, predominant psefito-psa-mitice şi prezintă frecvente
variaţii laterale de facies. Dacă se mai adaugă şi faptul că fosilele sînt rare, se înţelege de
ce corelarea acestora la distanţă, mai ales separarea riguroasă şi strict cronostratigrafică
pînă la nivelul de etaj cel puţin, este greu de realizat. De aceea s-a recurs la metoda
separării diverselor entităţi litostratigrafice, descrierea lor cu denumiri locale şi apoi
încadrarea acestora în scara cronostratigrafică. Şi cu acest criteriu, de multe ori, s-a mers
prea departe şi în detalierile litostratigrafice, adesea, fiecare orizont, fiecare nivel, sau
fiecare complex litologic separabil, primind o denumire locală. Dacă acest criteriu pentru
descifrarea geologiei strict locale este util, pentru geologia de ansamblu, multitudinea de
denumiri devine o piedică în elucidarea şi prezentarea structurii geologice. De aceea se
impune o selectare a denumirilor şi menţinerea numai a acelora devenite oarecum clasice
şi cu semnificaţie regională.
Deosebirile litofaciale dintre cele două pînze ale flişului intern (de Ceahlău şi de
Telcjen) impun prezentarea stratigrafiei acestora pe unităţi tectonice.
Pînza de Ceahlău. Această pînză (numită vest internă de I. Băncilă; şi pînza
internă superioară de M.G. Filipescu) include jumătatea internă a flişului intern şi
aflorează între linia central-carpatică şi linia Luţu Roşu care se urmăreşte din Valea
Moldovei spre nord pînă la graniţă şi spre sud pînă în Valea Prahovei. Partea acoperită
tectonic se extinde pe o anumită distanţă sub unitatea central-est-carpatică şi sub unitatea
Leaota-Bucegi-Piatra Mare; pe alocuri apare în ferestre tectonice.
Aria de sedimentare în care s-au acumulat depozitele constituente ale pînzei de
Ceahlău corespunde fosei cele mai interne amarii flişului (v. fig. 45)
Evoluţia acesteia a început spre sfîrşitul Jurasicului. Acumulările poartă amprenta
vecinătăţii imediate a marginii continentale deformate (zona cristalino-mezozoică), care a
reprezentat principala sursă de material terigen. Ansamblul formaţiunilor care participă la
alcătuirea pînzei de Ceahlău aparţine, că vîrstă, intervalului Tithonic terminal-Senonian
timpuriu (fig. 46). În cuprinsul acestora s-au separat mai multe entităţi litostratigrafice
dintre care unele sînt sincrone reprezentînd faciesuri heteropice.
Cretacicul inferior. În epoca eocretacică, fosa cea mai internă a mării flişului a
evoluat că arie foarte labilă cu o subsidenţă foarte activă, însoţită de o slabă activitate
magmatică de natură bazică. În aceste condiţii, procesul de sedimentare a generat^o suită
de depozite cu factură de fliş, în grosime de cîteva mii de metri. În ansamblul acestora se
pot delimita mai multe entităţi litostratigrafice care se încadrează intervalelor: Tithonic
terminal-Neocomian, Barremian-Apţian şi Albian.
Intervalul Tithonic terminal-Neocomian include cea mai veche entitate
litostratigrafică din pînza de Ceahlău, separată foarte de timpuriu de W. Teysseyre şi
desemnată sub numele de „strate de Sinaia"; este o formaţiune grezocalcaroasă cu un
pronunţat caracter de ritmicitate, putînd atinge grosimea de 2 500 m. Litotopii
constituenţi sînt reprezentaţi prin microbrecii, microconglomerate, gresii calcaroase,
calcare grezoase, marnocalcare şi argile, în strate care formează ritmuri în grosime pînă la
un metru. La anumite nivele, mai ales în jumătatea inferioară a suitei, pe alocuri apar
intercalaţii de curgeri de roci bazice care afectează la contact stratele de Sinaia, mai ales
componentul pelitic, transformîndu-le în roci silicioase de culoare roşie. O asemenea
situaţie se întîlneşte pe Valea Prahovei la Azuga. La început s-a crezut că acestea ocupă o
poziţie bine definită constituind un nivel reper în baza stratelor de Sinaia şi au fost
denumite „strate de Azuga". S-a constatat însă că de fapt sînt faciesuri locale legate de
curgerile de roci bazice care se găsesc la diferite nivele, chiar şi mai sus de stratele de
Sinaia.
Tot în regiunea Văii Prahovei, pe Valea Zamurei, în baza stratelor de Sinaia apar
blocuri mari de şisturi cristaline. Acestea trebuie sa f ie fragmente desprinse fie din zona
cristalino-mezozoică învecinată, fie din diverse porţiuni mai ridicate ale fundului fosei
interne, şi însedimentate în flişul de Sinaia pe cale de formare.
Stratele de Sinaia, în ansamblu, prezintă o remarcabilă constanţă de facies în tot
lungul Carpaţilor Orientali, variaţiile fiind nesemnificative. S-a încercat şi o orizontare
mai detaliată a stratelor de .Sinaia. De pildă, în regiunea Munţilor Baiului E. Avram a
putut distinge trei subformaţiuni care se succed pe verticală constituind strate de Sinaia
inferioare, medii şi superioare.
Stratele de Sinaia inferioare ar include depozite predominant calcaroase, reprezentate
printr-o alternanţă ritmică de grezocalcare, gresii, marnocalcare, marne şi subordonat
şisturi argiloase cenuşii-negricioase; au o grosime în jur de 700 m. Din ele se cunoaşte o
asociaţie de tintinide cu Calpionella alpina, C. elliptica, Tintinnopsella carpathica,
Crassicollaria massutiniana, CalpioneIepsis simplex etc, indicînd Tithonicul terminal-
Valanginianul.
Stratele de Sinaia medii sînt predominant grezoase, elementul distinctiv fiind dat
de gresiile calcaroase în strate groase cu trecere la grezocalcare puternic diaclazate.
Acestora li se adaugă marne şi argile negricioase. Grosimea stratelor de Sinaia medii
poate atinge 600 m. Din ele se cunosc fragmente de Peregrinella sp. şi de
Lamellaptychus sp.
Stratele de Sinaia superioare sînt reprezentate printr-o alternanţă ritmică de
grezocalcare cenuşii, brecii şi conglomerate la care se adaugă marne nisipoase; au 1 500
m grosime şi cunosc cea mai largă răspîndire.
Orizontarea menţionată a stratelor de Sinaia nu are o valabilitate regională. În
Valea Trotuşului, de exemplu în suita stratelor de Sinaia s-au putut distinge doar două
subformaţiuni.
Stratele de Sinaia se urmăresc spre nord pe o zonă care se îngustează treptat, iar
pe Valea Moldovei, în zona oraşului Cîmpulung, acestea dispar fiind acoperite tectonic
de înaintarea unităţii ccntral-est-carpatice ; reapar spre nord pînă la graniţă şi apoi în
Munţii Maramureşului. La vest de linia ccntral-carpatică, stratele de Sinaia apar în
ferestre tectonice, cum este cazul în Munţii Maramureşului şi în zona Puzdra din sudul
sinclinalului Rarău.
Vîrsta stratelor de Sinaia este argumentată de un conţinut paleontologic nu prea
bogat, însă semnificativ. Astfel, cu precădere din jumătatea inferioară a formaţiunii, C.
Vinogradov, O. Dragastan şi alţii menţionează o asociaţie de tintinide cu Calpionella
alpina, C. elliptica, Tintinnopsella carpathica, Crassicollaria massuiiniana etc, care
pledează pentru vîrsta Tithonic terminal-Berriasanaunei părţi din stratele de Sinaia, încă
din secolul trecut, Fr. Herbich a menţionat din partea mijlocie şi superioară a stratelor de
Sinaia de la Vîrghiş exemplare de Peregrinella peregrina şi tot de la a-ceste nivele provin
exemplare de Neolissoceras grassianum şi Aptychus diday, care le conferă vîrsta
Valanginian-Hautcrivian. Rezultă pentru flişul de Sinaia În ansamblu vîrsta Tithonic
tcrminal-Neocomian.
Un aspect care, în general, nu a fost abordat în lucrări, este acela al substratului
flişului de Sinaia. Pe ce stau, sau mai corect spus, pe ce s-au depus stratele de Sinaia.
Fireşte, răspunsul la această întrebare are întrucîtva caracter ipotetic pentru că, în primul
rînd, nu se cunoaşte nici o situaţie în care sa se surprindă relaţiile dintre stratele de
Sinaia, că cel mai vechi termen din flişul carpatic, şi substratul acestora; în al doilea rînd
pentru că de fapt, în structura actuală, stratele de Sinaia şi flişul în general au o poziţie
alohtonă, ele fiind împinse în ansamblu peste vorland. Un răspuns totuşi se poate dă luînd
în consideraţie natura mării în care s-au depus formaţiunile de fliş. Astfel, prezenţa
rocilor bazice în stratele de Sinaia şi existenţa masivului de ultrabazite de la Breaza (pe
Valea Moldovei) pot fi luate drept mărturii a naturii ofiolitice a substratului original al
flişului de Sinaia. Pe de altă parte, existenţa fragmentelor de şisturi cristaline şi a
calcarelor mezozoice în materialul component al stratelor de Sinaia relevă că substratului
ofiolitic i se adăugau şi fragmente de crustă continentală. Se poate conchide că substratul
flişului de Sinaia şi al flişului intern în general, era de origine mixtă (oceanică şi
continentală). În cea mai mare parte substratul a fost subdus şi numai într-o mică măsură
a fost obdus, o mărturie a acestui din urmă fenomen fiind serpentinitele de la Breaza (v.
fig. 40); poziţia tectonică a masivului de serpcntinite nu este rezultatul unui transport
dintr-o zonă mai vestică (transilvană), aşa cum se presupune în unele interpretări, ci
reprezintă un fragment detaşat din crusta oceanică a substratului flişului şi antrenat în
baza pînzelor bucovinice.
Contemporan depunerii stratelor de Sinaia, în partea cea mai internă a mării
flişului, care acoperea şi marginea continentală deformată (zona cristalino-mezozoică), se
depuneau stratele de Lunca. Sursa de alimentare cu material terigen a fost aceeaşi, însă
deosebirile litofaciale între stratele de Lunca cu caractere de prefliş şi stratele de Sinaia
cu caractere tipice de fliş se datorează în primul rînd comportamentului diferit al
fundamentului celor două domenii: mai labil în aria flişului de Sinaia, şi cu o oarecare
stabilitate intermitentă în domeniul cu substrat continental (deformat). Spre est, stratele
de Sinaia îşi pierd individualitatea litofacială trecînd, în aria de sedimentare a pînzei de
Teleajen, la un fliş curbicortical. Trecerea se face prin apariţia treptată a unor litotopi
caracteristici. În acest facies de tranzaţie, în unele interpretări, s-au separat, destul de
arbitrar, mai multe entităţi litofaciale presupuse a fi fost generate de tot atîtea zone de
sedimentare distincte, ceea ce a condus la supoziţii care complică artificial imaginea
tectonică a pînzei de Ceahlău din compartimentul de îa sud de Depresiunea Bîrsei.
Intervalul Barremian-Apţian corespunde unei mai accentuate mobilităţi a
substratului fosei interne a flişului, ceea ce a determinat o denivelare mai puternică a
fundului acesteea. În consecinţă, peste stratele de Sinaia urmează depozite care prezintă
însemnate schimbări litofaciale atît în lungul zonei flişului, cît şi în sens lateral (v. fig.
46).
În regiunea de la sud de Depresiunea Bîrsei, pe flancul estic al structurii
anticlinale din Munţii Baiului, peste stratele de Sinaia urmează o suită predominant
marnocalcaroasă descrisă de L. Mrazec, I. Popescu-Voiteşti şi Gh. Macovei sub numele
de „strate de Comarnic" Stratotipul acestora este pe Valea Prahovei în amonte de
localitatea cu acelaşi nume: se prezintă că o formaţiune ritmică de marnocalcare, şisturi
marnoase, marne nisipoase şi strate subţiri de gresii calcaroase. Litotopii caracteristici
sînt daţi de prezenţa stratelor subţiri de brecii polimictice. Din stratele de Comarnic
provine o faună cu Neohibolites clava, Holcophylloceras guettardi, Phyllopachy-ceras
infundibuhun, Macroscaphytes yvani, Barremites difficele, Grbitolina discoidea-
conoidea etc, care atestă vîrsta barremian-apţian timpurie a acestora. Stratele de
Comarnic se continuă la vest de Valea Prahovei pînă în Valea Ialomiţei; mai departe sînt
acoperite de învelişul posttectcnic.
Pe verticală, de la stratele de Comarnic cu aspectul descris se trece la o alternanţă
ritmică de gresii şi şisturi marnoase cu aspect tipic de fliş. Acestea, prin alteraţie, capătă o
tentă ruginie. Au fost descrise separat de stratele de Comarnic drept flişul marnosgrezos
ruginiu sau strate de Piscu cu Brazi. Spre partea superioară a suitei, flişul marno-grezos
ruginiu adesea, devine mai grosier, iar pe alocuri se dezvoltă lentile de conglomerate. Din
flişul de Piscu cu Brazi, D. Patrulius a descris o faună cu Colombiceras
subpeltoceratoides, Salfeldiella guettardi, Acanthoplites aschiltensis etc. care indică
Apţianul superior.
Denumirea de „strate de Piscu cu Brazi" a fost pusă în circulaţie de I. Băncilă şi
preluată de D. Patrulius; ea trebuie menţinută pentru a desemna flişul marnos-grezos
ruginiu (Apţian superior) inclusiv faciesul grosier al acestuia. În accepţiunea lui D.
Patrulius că entitate litostratigrafică stratele de Piscu cu Brazi este mai imprecis definită.
De la nivelul Depresiunii Bîrsei spre nord, Barremian-Apţianul trece progresiv de
la faciesul stratelor de Comarnic şi al flişului marnos-grezos ruginiu, la un facies arenitic
ajungînd că în Munţii Ciucului sa fie preponderent grezos. Acesta din urmă a fost descris
de Gh. Macovei şi I. Atanasiu sub numele de „strate de Bistra".
Stratele de Bistra, care îşi au dezvoltarea tipică din Munţii Ciuc spre nord, se
caracterizează prin predominarea gresiilor micacee în strate ce pot atinge 3 —4 m
grosime, cu intercalaţii subordonate de argile şi marne. În baza stratelor de Bistra se
distinge un complex predominant marnos cu dezvoltare discontinuă pe direcţie, încît a
fost descris cu diferite denumiri locale (strate de Bistricioara, strate de Slătioara). Partea
superioară a stratelor de Bistra, pe alocuri, capătă un facies preponderent pelitic fiind
descris de S. Athanasiu că strate de Babşa. Din ele se cunoaşte o faună cu Dufrenoya
/urcată, Acanthoplites aschiltensis, Anahoplites planus etc. indicînd Apţianul superior.
Din ansamblul stratelor de Bistra se mai cunosc exemplare de Macroscaphytes yvani,
Lytoceras raricinctum, Deshayesites deshayesi, Orbito-lina lenticularis etc. Asociaţia
faunistică menţionată atestă apartenenţa ansamblului stratelor de Bistra la Barremian-
Apţian, ele fiind sincrone cu stratele de Comarnic plus stratele de Piscu cu Brazi.
Un facies de tranziţie între stratele de Comarnic şi stratele de Piscu cu Brazi, pe
de o parte, şi stratele de Bistra, pe de altă parte, se întîlne şte în Munţii Bodoc şi a fost
descris drept flişul de Sînmartin; spre sud se prelungeşte în regiunea Teliu—Dobîrlau (la
sud de Depresiunea Bîrsei). Acesta se caracterizează prin accentuarea trăsăturilor de fliş
(ritmicitate pronunţată) fiind reprezentat printr-o alternanţă ritmică de gresii cenuşii
ruginii (adesea bituminoase) şi marne, în care se remarcă lipsa marnocalcarelor. Din
ansamblul acestor depozite, M. Savu menţionează o faună cu Protelragonites
crebrisiilcatus, Barremites sp., Leptoceras parvulum, Holcophylloceras guettardi,
Deshayesites consobrinus etc, care atestă vîrsta barremian-apţiană ( şi albiană a flişului
de Sînmartin.
La marginea vestică a pînzei de Ceahlău, Barremian-Apţianul se prezintă sub un
facies particular, predominant grosier, de tipul unei formaţiuni , cu blocuri. Aceasta se
datorează în primul rînd vecinătăţii zonei cristalino-mezozoice în curs de ridicare şi care
prezenta denivelări foarte accentuate, cu abrupturi capabile sa furnizeze materialul
grosier, inclusiv blocuri de , desprindere. Astfel, pe flancul vestic al structurii anticlinale
din Munţii Baiului, respectiv pe versantul estic al Munţilor Bucegi, pe o anumită distanţă
se mai întîlnesc strate de Comarnic cu faciesul lor caracteristic; treptat Însă, pe direcţie,
atît stratele de Comarnic, cît şi flişul marno-grezos-ru-giniu care urmează, trec la un
facies mult mai grosier, adesea incluzînd şi blocuri însedimentate. În această situaţie este
foarte greu de deosebit Barremian-Apţianul în facies grosier aparţinînd unităţii de
Ceahlău de formaţiunea cu blocuri de aceeaşi vîrstă, dar care aparţine unităţii Leaota—
Bucegi —Piatra Mare. Totuşi, elementul distinctiv este dat de prezenţa recifilor .
urgonieni in situ în formaţiunea cu blocuri a unităţii de Leaota—Bucegi— Piatra Mare.
La nord de Depresiunea Bîrsei, faciesul grosier al Barremian-Apţianului se mai
întîlneşte îri partea sud-vestică a Munţilor Baraolt, unde este suportat r de stratele de
Sinaia, şi mai departe în Munţii Ciuc, pe Valea Bicazului şi în bazinul superior al
Moldovei.
Acolo unde Barremian-Apţianul în facies grosier aflorează pe o suprafaţă largă şi
cu grosime mare, este vorba, de fapt, de o dublare tectonică (în lungul liniei tectonice
central-carpatice), situaţie evidentă pe versantul estic al Munţilor Bucegi şi mai neclară
dar probabilă în Munţii Baraolt. Spre nord, unde aria de aflorare a Barremian-Apţianului
în facies grosier este mult mai restrînsă, iar grosimea mai redusă, situaţia se datorează, fie
unei efilări stratigrafice, fie acoperirii tectonice de către unitatea central-estcarpatică.
În unitatea central-estcarpatică, Barremian-Apţianului în facies grosier din pînza
de Ceahlău îi corespunde wildflişul bucovinic foarte asemănător că litofacies; diferă însă
prin natura şi structura substratului, iar contactul dintre cele două categorii de depozite
grosiere este tectonic (încălecarea central-carpatică).
Albianul este format din depozite predominant grosiere reprezentate preponderent
prin gresii şi conglomerate. Acestea s-au format pe seama ridicării şi erodării zonei
cristalino-mezozoice, încît ar reprezenta molasa mezocreatică prcparoxismală. Depozitele
albiene din pînza de Ceahlău în mare parte au fost îndepărtate de eroziune încît, în
structura actuală, au o răspîndire discontinuă şi formează masivele Ceahlău, Zăganu şi
Ciucaş. De aici şi denumirea de conglomerate sau strate de Ceahlău-Zăganu sub care sînt
cunoscute (v. fig. 46). Acestea sînt reprezentate în principal prin gresii şi conglomerate
adesea cu aspect masiv. Elementele constituente ale conglomeratelor sînt formate din
şisturi cristaline (gnaise oculare, gnaise granitice, micaşisturi, şisturi sericitocloritoase,
cuarţite) la care se adaugă şi calcare mezozoice; uneori, acestea din urmă au caracter de
klippe însedimentate. Astfel, în masa conglomeratelor, spre baza acestora, în masivele
Zăganu şi Ceahlău se întîlnesc unul sau două nivele de calcare organogene (de tip
urgonian sau de Stramberg) considerate a fi remaniate. Totul arată că zona de origine a
materialului terigen o constituia aria cristalino-mezozoică.
Conglomeratele şi gresiile de Ceahlău-Zăganu urmează normal peste stratele de
Bistra în Ceahlău, şi peste flişul marnos-grezos ruginiu în masivele Ciucaş şi Zăganu
unde se constată o trecere gradată între cele două entităţi litostratigrafice suprapuse.
Din depozitele marnoase care se găsesc imediat sub conglomerate în Munţii
Ciucaş-Zăganu I. Graf menţionează printre altele: Colombiceras subpeltoceratoides şi
Salfeldiella guettardi, caracteristice pentru Gargasian, de unde se deduce vîrsta albiană a
stratelor de Ceahlău-Zăganu.
Tot Albianului aparţine şi partea superioară a flişului de Sînmartin, din care, în
Munţii Bodoc, Jana Ion menţionează Douvilleiceras mamillatum şi Puzosia maycriana,
iar din zona. Teliu-Dobîrlău se cunoaşte Leymeriella tar dejurcata.
La sud de Munţii Ciucaş-Zăganu, în Munţii Bobu, depozitele albiene capătă un
facies întrucîtva diferit de stratele de Ceahlău-Zăganu. Aici se dezvoltă un fliş grezos
reprezentat preponderent prin gresii masive, micacee, care spre nord sînt înlocuite parţial
prin conglomerate relevînd o în-dinţare cu stratele de Ceahlău-Zăganu. Albianul din
Munţii Bobu, descris de Gr. Popescu sub numele de strate sau flişul de Bobu, se încheie
cu o secvenţă de fliş curbicortical. De la diferite nivele ale flişului de Bobu provine o
faună cu Neohibolites minimus, Leymeriella sp., Puzosia sp., Inoceramus concentricus,
Hamites sp., indicînd Albianul.
Prezenţa secvenţei de fliş curbicortical la partea superioară a flişului de Bobu a
constituit motivul pentru care M. Ştefănescu a considerat că flişul de Bobu ar aparţine
unei alte zone de sedimentare decît aceea a pînzei de Ceahlău încît, din punct de vedere
tectonic, ar reprezenta o pînză distinctă. De fapt, secvenţa superioară curbicorticală
reprezintă un termen superior conglomeratelor de Ccahlău-Zaganu, care în restul
arealului pînzei de Ceahlău lipseşte; fie că rîu s-a depus, fie că a fost erodat, încît flişul de
B3bu aparţine tot pînzei de Ceahlău în cadrul căreia, din punct de vedere tectonic, se
individualizează că o digitaţie (v. PI. III).
În marea albiană, contemporan cu acumularea conglomeratelor deCea-hlău-
Zăganu, în aria de sedimentare a zonei cristalino-mezozoice se depuneau conglomeratele
de Bucegi.
Cretacicul superior, începutul Xeocretacicului în aria de sedimentare a pînzei de
Ceahlău se face remarcat printr-o schimbare sensibilă a condiţiilor în mediul de
sedimentare, care au favorizat acumularea cu precădere a depozitelor de tip hemipelagic.
Formaţiunile neocretacice de pe aria pînzei de Ceahlău, în cea mai mare parte, au fost
îndepărtate de eroziune; s-au conservat numai în partea sudică şi mai ales din Valea
Prahovei spre vest, precum şi în partea nordică a Munţilor Baraolt.
În regiunea de la sud de Depresiunea Bîrsei, în depozitele neocretacice se separă
mai multe entităţi litostratigrafice care pot fi repartizate Vraconianului, Cenomanianului
şi Turonian-Coniacianului (v. fig. 46).
Vraconianul relevă o importantă transgresiune, aceasta marcînd încheierea fazei
tectogenetice mezocretatice în unitatea central-est-carpatice. Depozitele vraconicne sînt
reprezentate preponderent prin marnogresii cu intercalaţii de gresii micacee, iar local apar
faciesuri mai grosiere cu conglomerate sau brccii (în regiunea Văii Dumbrăvioarei). În
aria pînzei de Ceahlău Vraconianul ocupă suprafeţe foarte limitate în bazinul superior al
Buzăului şi devine mai răspîndit din Valea Prahovei spre vest pînă la Valea Ialomiţei.
Vîrsta vraconiană a depozitelor descrise este atestată de o bogată faună cu Mortoniceras
postinflatum, Lechites gaudini, Parahibolites luriiac şi din abundenţă Aucellina
gryphaeoides, de unde şi numele de „strate cu auceline" sub care au fost desemnate de
M.G. Filipescu şi de L. leneşi.
Cenomanianul este constituit din depozite de fliş preponderent marnoa-se-
nisipoase, adesea roşietice, cu intercalaţii subţiri de gresii micacee slab calcaroase. La
vest de Valea Prahovei, unde prezintă şi secvenţe conglomeratice, sînt incluse în ceea ce
Gr. Popescu a descris drept „seria de Dumbră-vioara". Denumirea cca mai potrivită
pentru depozitele cenomaniene ar fi aceea de „strate de Teliu". Acestea se dezvoltă În
continuitate de sedimentare peste stratele cu auc2lin? avînd aproximativ aceeaşi
răspîndire. Din ele se cunoaşte o bogată faună cu Mantelliceras mantelli, Neohibolites
îiltimus, Rotalipora appenninica etc, care le atestă vîrsta că atare.
Turonian-Coniacianului îi revine ultima entitate litostratigrafică din pînza de
Ceahlău descrisă de I. Graf cu numele de „strate de Valea Dobîr-lăului". Acestea sînt
reprezentate printr-un fliş marnos şi marnocalcaros cenuşiu sau roşietic şi subordonat
strate subţiri de gresii, iar local se întîlnesc secvenţe grosiere, mai ales între Valea
Prahovei şi Valea Ialomiţei. Din depozitele atribuite Turonian-Coniacianului provine o
faună cu Inoce-ramus labiatus, I. concentricus etc, la care se adaugă o micro faună cu
Rotalipora turanica, R. cushmani, Pinoglobotruncana stephani, Globotruncana
lapparenti.
Depozite presupuse neocretacice au mai fost separate în Munţii Baraolt; sînt
reprezentate printr-o alternanţă de conglomerate, gresii marnocalcare, marne şi argile, în
care s-au găsit fragmente de amoniţi şi inocerami, precum şi globotruncane. Pe baza
acestora, depozitele în cauză sînt atribuite Turonianului şi Coniacianului.
Cu depozitele senonian inferioare se încheie suita de depozite care participă la
alcătuirea pînzei de Ceahlău propriu-zise. Au urmat mişcările tectonice care au dus la
punerea în loc şi individualizarea pînzei de Ceahlău că atare; depozitele acumulate
ulterior în aria pînzei de Ceahlău constituie învelişul posttectonic, sau flişul
postparoxismal.
Pînza de Teleajen. Pînza de Teleajen (unitatea est-internă, după I. Băncilă; pînza
internă inferioară, după Al.G. Filipescu; pînza flişului curbi-cortical, după I. Dumitrescu)
în structura actuală aflorează între linia Luţu Roşu la vest şi linia internă sau linia de
Teleajen spre est. Aceasta din urmă se urmăreşte de la graniţa de nord a ţării spre sud, pe
la Cîmpulung, traversează Valea Bistriţei pe la Audia, Valea Trotuşului pe la est de
localitatea Palanca şi se continuă pînă în regiunea Văii Prahovei. Mai departe este
acoperită însă reapare în bazinul Ialomiţei şi se prelungeşte pînă în Valea Dîmboviţei (v.
PI. III).
Aria de sedimentare corespunzătoare pînzei de Teleajen ocupa cea de a doua fosă
a mării flişului intern, situată imediat la est de fosa care a generat pînza de Ceahlău (v.
fig. 45). Aceasta s-a diferenţiat sensibil de fosa mai internă începînd din Barremian, cînd
a căpătat o subsidenţă mai activă. Acest fapt, la care se adaugă distanţa mai mare faţă de
principala sursă, de alimentare cu material terigen, se reflectă în procesul de sedimentare
prin dezvoltarea unei suite ritmice, groase, de fliş curbicortical (v. fig. 46).
Cretacicul inferior. Cele mai vechi depozite cunoscute în pînza de Teleajen
aflorează în partea central-estică a acesteia. În baza suitei se distinge o secvenţă de şisturi
argiloase negricioase descrise drept strate de Plăieşi, urmate de o alternanţă de pachete de
fliş curbicortical, cu pachete de şisturi argiloase negre, ansamblul acestora fiind descris
de J. Gherman cu numele de „strate de Toroclej". Se apreciază că stratele de Plăieşi şi
stratele de Toroclej ar aparţine Hauterivian-Apţianului timpuriu. Litofaciesul sub care se
prezintă aceste depozite evidenţiază situaţia lor de formaţiuni de tranziţie între Cretacicul
inferior în faciesul stratelor de Sinaia şi al stratelor de Comarnic, pe de o parte, şi
Cretacicul inferior în faciesul şisturilor negre din flişul extern, pe de altă parte; dovadă că
aria de sedimentare a pînzei de Teleajen era limitrofă aceleia care a generat pînza de
Audia.
De la flişul de Toroclej, pe verticală, se trece la o formaţiune tipică de fliş
curbicortical constituită dintr-o suită ritmică binară, primul termen fiind reprezentat de o
gresie calcaroasă cu textură curbicorticală, iar al doilea din argile cenuşii-verzui.
Ansamblul acesta, cunoscut şi sub numele de „seria curbicorticală", a fost desemnat de I.
Băncilă drept „strate de Palanca" (v. fig. 46).
Flişul curbicortical, care poate atinge 2 500 m grosime, prezintă o uniformitate
litofacială remarcabilă în lungul Carpaţilor Orientali. De la diferite nivele şi mai ales din
sectorul sudic, L. Mrazec, M.G. Filipescu, Gr. Popescu etc. menţionează o asociaţie
faunistică cu Puzosia mayoriana, P. planulata. Hoplites dentatus, Hamites sp.,
Neohibolites minimus, Inoceramrts tenuis etc., iar din nivelele de bază, Jana Ion citează
Parahibolites melchioris. Asociaţia faunistică amintită indică pentru flişul curbicortical
vîrsta Apţian terminal — Albian mediu.
Începînd din partea centrală (în sens longitudinal) spre sud, la diferite nivele, cu
precădere spre partea superioară a suitei flişului curbicortical, se dezvoltă secvenţe de fliş
grezos. Astfel, în bazinele rîurilor Bistriţa şi Trotuş, se întîlneşte un fliş grezos descris de
I. Băncilă drept ,.grcsia de Cotumba", în care se găseşte un epizod conglomeratic
constituind conglomeratele de Leţeşti. În zona de curbură, secvenţele de fliş grezos au o
şi mai largă dezvoltare constituind ceea ce se cunoaşte sub numele de gresia de Sita-
Tătaru. Flişul grezos este reprezentat prin strate groase de gresii în pachete de zeci de
metri, separate prin strate subţiri de roci pelitice sau prin pachete de fliş curbicortical. Şi
în flişul grezos de Sita-Tătaru se găsesc microconglomerate cu dezvoltare lenticulară.
Elementele conglomeratelor sînt constituite preponderent din şisturi cristaline şi
subordonat din calcare jurasice, relevînd că sursa de alimentare cu material terigen o
constituia fie părţile ridicate ale zonei cristalino-mezozoice, fie pragul dintre cele două
fose ale flişului intern care temporal avea rol de cordilieră.
Din flişul grezos din bazinul Buzăului, I. Marinescu menţionează o faună cu
Anisoceras armalum, Puzosia communis, Parahibolites turtiae, Inoceramits concentricus
etc. care indică pentru flişul grezos de Sita-Tătaru apartenenţa la Albian superior —
Vraconian inferior; rezultă că flişul curbicortical în ansamblu reprezintă Apţianul
superior — Vraconianul inferior.
Cretacicul superior. În procesul de sedimentare această epocă se caracterizează
(că şi în aria pînzei de Ceahlău) printr-o diminuare sensibilă a aportului arenitic în
favoarea materialului pelitic, că urmare a unor modificări în aria sursei de alimentare.
Schimbarea începe încă din Vraconian cînd, contemporan cu dezvoltarea flişului grezos-
curbicortical, lateral se depuneau stratele cu auceline.
Depozitele neocretacice se urmăresc la marginea vestică a pînzei de Teleajen
marcînd traseul liniei tectonice Luţu Roşu dar care rămîn constant la vest de apariţiile
depozitelor nccocretacice. începînd din Munţii Stînişoara spre sud, depozitele
neocretacice apar descontinuu şi cu extinderi variabile, pe zone alungite pe direcţia nord-
sud, pînă în apropiere de Depresiunea Breţcu. Astfel de apariţii se cunosc pe Valea Largu
(Stînişoara), pe Valea Bistriţei amonte de Leţeşti, în curmătura Luţu Roşu de pe versantul
estic al Munţilor Ceahlău, unde I. Băncilă a pus în evidenţă suprapunerea tectonică a
stratelor de Bistra peste depozitele neocretacice (de aici şi numele de linia Luţu Roşu a
urmei şariaj ului pînzei de Ceahlău), pe pîrîul Ticoş (sud de Valea Bicazului), la Turia
(nord de Depresiunea Breţcului) etc. La sud de Depresiunea Breţcu, aria de aflorare a
depozitelor neocretacice se lărgeşte şi se urmăreşte aproape continuu prin Valea Dobîr-
lăului, se extinde considerabil pe Valea Teliu, unde apare într-o semifereastră tectonică şi
se continuă pînă în Valea Teleajenului, la Cheia,unde se conturează o a doua
semifereastră tectonică; mai departe spre sud marchează sinclinalul Pridvaria-Nebunu
Sterp.
În ansamblu, depozitele neocretacice îmbracă facies de fliş grezos-marnos
caracteristică fiind prezenţa marnelor şi a argilelor roşii; că vîrstă flişul grezos-marnos
aparţine Vraconian-Coniacianului (v. fig. 46), însă nu peste tot apare suita completă, ci
numai în zona Teliu.
Vraconianul include primul complex litofacial din baza suitei neocretacice care se
dispune peste flişul curbicortical şi este reprezentat printr-un fliş marno-grezos
constituind stratele cu auceline. Lateral survin variaţii de facies constînd în apariţia
intercalaţiilor de gresii ce pot căpăta aspect masiv, cum se întîlnesc în văile Trotuşului şi
Uzului, unde Vraconianul se prezintă în facies grezos-curbicortical. Depozite
vranconiene se mai întîlnesc în Bucovina, pe Valea Negrileasa, unde Gr. Alexandrescu a
identificat o faună cu Stoliczkaia notha, Lechites gaudini, Puzosia mayoriana, Aucellina
gryphaeoides etc., în bazinul Trotuşului, pe Valea Caşinului, iar la sud de Depresiunea
Bîrsei se continuă pînă în valea Teleajenului.
În bazinul Ialomiţei, în apropiere de localitatea Fieni, G. Murgeanu şi D. Patrulius
au descris, dintr-un fliş marnos cu episoade de brecii, o faună cu Aucellina gryphaeoides,
Parahibolites turtiae, Puzosia subplanu-lata, indicînd Vraconianul, pe lîngă unele fosile
albiene considerate a proveni din material remaniat în brecii.
Cenomanianul urmează în continuitele de sedimentare peste stratele cu auceline şi
este reprezentat printr-un fliş marnos-grezos constituit din ritmuri de grezocalcare,
marnocalcare şi argile verzui vişinii. Suita completă se întîlneşte pe valea Teliu de unde
provine o faună cu Neohibolites ultimus, Puzosia subplanulata, Mantclliceras mantelli
etc. şi o microfaună cu Rotalipora appenninica semnificativă pentru Cenomanian.
împreună cu depozitele vraconiene, depozitele cenomaniene de aici au fost descrise de I.
Băncilă sub numele de ,,strate de Teliu". L. lonesi a restrîns această denumire numai la
depozitele cenomaniene, depozitele vraconiene constituind stratele cu auceline.
Turonian-Coniacianului îi revine complexul superior al suitei neocretacice.
Acesta este reprezentat printr-o alternanţă ritmică de gresii, marne cenuşii şi argile
verzui-violacee, ultimele fiind preponderente; subordonat se intercalează marnocalcare
sideritice. Din astfel de depozite, I. Marinescu şi I. Graf citează o faună cu Inoceramus
labiatus. I. lamarcki etc. la care Th. Neagu adaugă o asociaţie microfaunistică cu
Globotruncana lapparenti, G. fornicata, G. arca etc., care conferă depozitelor respective
vîrsta turonian-coniaciană. Asemenea depozite s-au întîlnit şi la Fieni. Dezvoltarea cea
mai largă o au însă în zona Teliu—Valea Dobîrlăului, de unde şi numele de strate de
Valea Dobîrlăului sub care au fost descrise.
Pînza de Teleajen s-a individualizat în Coniacian. În această situaţie, depozitele
postconiaciene aparţin învelişului postpînză care este comun pînzelor de Ceahlău şi de
Teleajen şi constituie sedimentarul postparoxis-mal.
Sedimentarul postparoxismal. Depozitele care au luat naştere după punerea în loc şi
individualizarea pînzelor de Ceahlău şi de Teleajen, aparţin că vîrstă intervalului
Santonian-Paleogen (v. fig. 46) şi se întîlnesc numai în partea sudică a subzonei flişului
intern, mai ales de la Valea Vărbilăului spre vest. În cuprinsul acestora se poate separa
cartografic Senonianul (Santonian-Măstrichtian) şi Paleogenul. Limita între aceste două
entităţi cronostratigrafice este oarecum arbitrară (pe teren) căci nu coincide cu limita
litologică care de fapt figurează pe hărţi.
Senonianul are dezvoltarea mai completă în bazinul Văii Dîmboviţa şi debutează
printr-un pachet de marne şi marne nisipoase, glauconitice, roşii său cenuşii, cu
intercalaţii de gresii. Acestea pot atinge o grosime de 40 m şi din ele D. Patrulius a
descris o faună de echinoide printre care Conulus conicits, Echinocorys vulgaris şi
Micraster rosiratum, de unde şi numele de „strate cu echinoizi" sub care sînt cunoscute
aceste depozite; mai conţin şi o microfaună cu globotruncane, care indică apartenenţa lor
la Santonian-Campanian.
Stratele cu echinoizi trec pe verticală la marne compacte, roşii sau verzi-
albicioase, cu intercalaţii subţiri de gresii, cunoscute sub numele de „marne de Gura
Beliei". Acestea pot atinge grosimea de 300 m, iar din jumătatea inferioară a suitei provin
exemplare de Belemnitella hoeferi şi o microfaună cu Globotruncana arca, G. stuarti,
Abathomphalus mayciroc'nsis etc., care indică Mastrichtianul.
Paleogenul se prezintă cu facies de fliş şi urmează în continuitate de sedimentare
peste depozitele senoniene; este bine dezvoltat între Valea Prahovei şi Valea Dîmboviţei.
Paleocenul este inclus în partea superioară a stratelor de Gura Beliei fiind
constituit din marne roşii care conţin o microfaună cu Globigerina triloculinoidcs, G.
linapcrta, Globoratalia acarinata etc.
Eocenul urmează în continuitate de sedimentare peste Paleocen şi este reprezentat
printr-o alternanţă ritmică de gresii calcaroase, şisturi argiloase verzui-cenuşii sau
violacee şi marne compacte, albicioase. Secvenţa alcătuieşte ceea ce se cunoaşte sub
numele de faciesul de Şotrile al Eocenului sau stratele de Şotrile. Eocenul în acest facies
în afară de regiunea Şotrile, formează un sinclinal care traversează Valea Dîmboviţei pe
la nord de localităţile Gemenea şi Brătuleşti constituind sinclinalul Bârbuleţu. Pe un
aliniament mai sudic, depozite eocene şi paleocene aflorează pe flancurile unei structuri
sinclinale care traversează Valea Ialomiţei pe ia nord de localitatea Fieni, reprezentînd
prelungirea sinclinalului Slănic dinspre est. În zona axială a acestei structuri se găsesc
depozite oligocene şi miocene.
Din depozite eocene în facies de Şotrile provine o asociaţie microfau-nistică cu
Globigerina ampliapertum, G. corpulenta, Globorotalia aragonensis etc, care atestă
prezenţa întregului Eocen.

6.2.1.2. Tectonica flişului intern

Structogenetic, subzona flişului intern a fost generată de aria de expansiune


central carpatică (v. fig. 91), încît în structura actuală reprezintă o sutură, respectiv sutura
central-carpatică (v. fig. 90). Aranjamentul tectonic al subzonei flişului intern este
rezultatul mai multor faze tectonice, începînd cu paroxismul austric şi terminînd cu
mişcările eostirice şi chiar cu mişcările moldavice (v. fig. 48).
Primele deformări au fost provocate de încălecarea unităţii central-est-carpatice şi
a unităţii Leaota-Bucegi-Piatra Mare peste flişul intern, încă înainte că acesta sa se fi
individualizat că unităţi tectonice. Deformările mezocretacice au fost mai intense în
partea internă a subzonei flişului intern, respectiv în pînza de Ceahlău. Dovada o
constituie poziţia trânsgresivă a depozitelor vraconiene care pun în evidenţă existenţa
unei faze de exondare.
Rolul definitoriu l-a avut tectogeneza neocretacică. Aceasta a avut drept
consecinţă dezlipirea de pe substrat, cutarea şi încălecarea flişului intern peste flişul
extern. Totodată s-a produs înaintarea mai rapidă a flişului din fosa internă şi încălecarea
acestuia peste flişul din fosa imediat ele la est, individualizîndu-se astfel cele două pînze
ale subzonei flişului intern: pînza de Ceahlău şi pînza de Teleajen cu toate complicaţiile
lor (v. fig. 48).
Pînza de Ceahlău. Formaţiunile fosei interne, avînd o poziţie mai ridicată, s-au
desprins de pe substrat şi au alunecat mai de timpuriu peste formaţiunile fosei de la est,
mai afundată, generînd pînza de Ceahlău, încălecarea este sugerată de suprapunerea
anormală, fie a stratelor de Sinaia, fie a stratelor de Bistra sau a acelora de Comarnic, fie
a flişului de Bobu, peste depozitele neocretacice din unitatea de Teleajen de la est. Urma
şariajului constituie linia Luţu Roşu. Depozite neocretacice ale pînzei de Teleajen apar
discontinuu de sub planul de încălecare Luţu Roşu începînd din Bucovina pînă la nord de
Depresiunea Breţcului. Mai departe, linia Luţu Roşu conturează scmiferestrele de la Teliu
şi de la Cheia, separate între ele prin poziţia mai avansată a masivului Zăganu unde se
conturează capul tectonic din Culmea Cămăşii. Mai departe, urma şariajului ele Ceahlău
merge pe la vest de sinclinalul Pridvaria-Nebunu Sterp, acesta din urmă aparţinînd pînzei
de Teleajen şi nu pînzei de Ceahlău sau digitaţiei de Bobu, cum se consideră în unele
interpretări. Cretacicul superior de aici este continuarea directă a aceluia din partea
nordică şi centrală ( v. pi. III)
Pînza de Ceahlău prezintă unele complicaţii tectonice, formaţiunile constituente
fiind deformate încă înainte de punerea în loc a pînzei. Astfel, în regiunea Văii Bicazului
şi mai spre sud în estul Munţilor Ciuc şi în nord-vestul Munţilor Bodoc se suprinde un
contact tectonic între stratele de Sinaia şi stratele de Bistra, respectiv flişul de Sînmartin,
motiv pentru care, pe unele hărţi s-a delimitat o digitaţie denumită „de Durău"; de fapt
este un contact ezitant, căci pe alocuri se recunosc relaţii normale. Contacte tectonice mai
frecvente şi mai complicate se întîlnesc la sud de Depresiunea Bîrsei, unde apar şi
vergenţe vestice. Complicaţiile însă nu depăşesc amploarea unor structuri de cute-solzi.
Deformări de amploarea digitaţiilor şi cu atît mai mult de amploarea pînzelor, în
cuprinsul stratelor de Sinaia, aşa cum se presupune în unele interpretări bazate mai ales
pe criterii litofaciale, nu se întîlnesc.
Principala deformare a pînzei de Ceahlău se întîlneşte la sud de Depresiunea
Bîrsei, în Munţii Bobu, constituind digitaţia de Bobu. Flişul de Bobu, care încalecă peste
depozitele neocretacice din sinclinalul Pridvaria-Xebunu Sterp în lungul liniei Luţu
Roşu, la rîndul lui este încălecat dinspre vest de depozite baremiene şi apţiene în faciesul
stratelor de Comarnic-Piscu cu Brazi În felul acesta se delimitează digitaţia de Bobu.
Planul de încălecare a fost redresat şi chiar răsturnat, încît în structura actuală apare că un
rctroşariaj (v. PI. III).
În afară de deformările amintite, în pînza de Ceahlău se întîlnesc frecvent cute
anticlinale şi sinclinale, care se pot urmări pe distanţe apreciabile. În munţii Baiului, de
exemplu, se recunoaşte o structură anticlinală majoră, cutată la rîndul ei, încît are aspect
de anticlinoriu. O situaţie întrucîtva similară se întîlneşte şi în Munţii Baraolt, unde
stratele de Sinaia apar în zonele axiale ale unor structuri anticlinale, în timp ce depozitele
barremian-apţiene în facies grosier ocupă structurile sinclinale. Stabilind vîrsta barrc-
mian-aptiană a depozitelor grosiere, M. Savu infirmă existenţa a ceea ce M. Ştefănescu a
conturat drept „pînza de Baraolt".
În partea centrală a Munţilor Stînişoara şi Ceahlău se urmăreşte sinclinalul
Sabasa-Ceahlău avînd în zona axială conglomeratele de Ceahlău. Această structură se
prelungeşte spre sud pînă în Munţii Ciuc.
În interpretări mai recente, în primul rînd a lui M. Săndulescu, se admite în
aranjamentul tectonic al pînzei de Ceahlău existenţa mai multor digitaţii (patru la număr)
care sînt acceptate şi delimitate mai ales pe baza diferenţierilor litofaciale. În această
privinţă este de remarcat faptul că nici în lungul contactelor tectonice de încălecare ale
presupuselor digitaţii nu se întîlnesc depozite neocretacice anteparoxismale şi adesea nici
chiar depozite albiene.
Lipsa depozitelor neocretacice şi mai vechi din lungul contactelor tectonice
infirmă punctul de vedere care admite mai multe digitaţii în pînza de Ceahlău. Cele mai
multe din contactele tectonice sînt falii, adesea inverse; unele din ele sînt reluări
ulterioare punerii în loc a pînzei sau chiar sînt de vîrstă mai recentă. Dovada o constituie
existenţa vergenţelor vestice. Cel mai elocvent exemplu este oferit de caracterul retro
versat al planului de încălecare central-carpatic la vest de oraşul Predeal şi planul de
încălecare al digitaţiei de Bobu de asemenea retro versat. Că pînza de Ceahlău a suferit
deformări în faze tectogenetice ulterioare aceleia care a generat-o, o dovedeşte structura
sinclinală de la extremitatea vestică (sinclinalul Bărbuleţu) care i se suprapune şi care
este constituită din depozite paleogene.
Pînza de Teleajen. Aceasta s-a conturat odată cu încălecarea flişului intern peste
flişul extern şi în acelaşi timp cu individualizarea pînzei de Ceahlău. Urma planului de
şariaj constituie linia internă sau linia tectonică Teleajen. Cele mai noi depozite, din
unitatea de Audia de la est, prinse sub planul de încălecare, aparţin Senonianului
timpuriu. Contactul tectonic se stabileşte între acestea din urmă şi flişul curbicortical sau
stratele de Plăieşi-Toroclej din pînza de Teleajen. Cele mai vechi depozite care acoperă
transgresiv urma planului de şariaj aparţin Senonianului superior, de unde rezultă că
încălecarea principală a avut loc în timpul Senonianului timpuriu.
Specific pentru pînza de Teleajen este caracterul rectiliniu al urmei planului de
şariaj şi poziţia redresată sau chiar retroversată a acestuia. Aceste elemente arată că
deplasarea tectonică a flişului intern, în general, şi a flişului pînzei de Teleajen, în
special, a întîmpinat o puternică rezistenţă. Este de presupus că acest obstacol îl
constituia marginea continentală submersă, respectiv cordilieră cumană care continua sa
funcţioneze că atare la începutul Senonianului. La redresarea şi retroversarea planului de
şariaj au concurat fără îndoială şi mişcările tectonice postsenoniene, în primul rînd
mişcările vechi stince burdigaliene, ale căror urmări sînt evidente în sectoarele sudice.
Pînza de Teleajen, la rîndul ei, este cutată şi faliată. Pe lîngă cute normale, cu
ambele flancuri frecvent deversate spre est şi mai rar spre vest, se întîlnesc şi cute-solzi şi
chiar digitaţii. Dintre acestea din urmă mai importantă este structura de la marginea
vestică a pînzei, constituită din depozite neocretacice. Flancul vestic al acesteia este faliat
şi prins sub planul de încălecare al pînzei de Ceahlău, iar structura în ansamblu este
dislocată şi împinsă peste flişul curbicortical, individualizîndu-se că o digitaţie a pînzei
de Teleajen. Aceasta se delimitează de la marginea Depresiunii Bîrsei spre sud; este larg
descoperită de eroziune în semifereastra de la Teliu, se continuă pe la est de masivul
Zăganu pînă în Valea Teleajenului, unde apare în semifereastra de la Cheia; mai departe,
spre sud, constituie sinclinalul Pridva-ria-Nebunu Sterp şi dispare înainte de a atinge
Valea Doftanei (v. PI. III).
La marginea estică a pînzei de Teleajen, la nord de Depresiunea Breţcului, se
remarcă de asemenea un contact tectonic între termenii superiori ai flişului curbicortical
şi stratele de Toroclej, determinat de avansarea unei cute anticlinale deversate spre est.
Se poate conchide că după diastrofismul neocretacic, subzona flişului intern a
căpătat o oarecare stabilitate, însă nu a rămas inactivă şi insensibilă la mişcările
postcretacice. Efectul acestora din urmă se recunoaşte în redresarea şi tendinţa de
retroversare a structurilor neocretacice, precum şi în recutarea largă a ansamblului flişului
intern. Cele două exemple (răsturnarea planului de şariaj la vest de Predeal, şi sinclinalul
Bărbuleţu) sînt revelatoare în acest sens, şi acestea sînt doar două exemple, însă
asemenea situaţii sînt frecvente în subzona flişului intern, evidente mai ales în partea
sudică a acesteia.

6.2.2. Subzona flişului extern

Aria de sedimentare a flişului extern se situa la est de aria flişului intern fiind
separată de aceasta din urmă prin cordilieră cumană (v. fig. 45). Substratul mării flişului
extern, spre deosebire de acela al mării flişului intern, era de natură continentală. Apele
mării flişului s-au extins peste zona de margine instabilă a ariei continentale într-o epocă
ulterioară lărgirii riftului propriu-zis.
În ceea ce priveşte sursa de alimentare pentru aria flişului extern, în primele epoci
aceasta a constituit-o în principal vorlandul; dovada este prezenţa elementelor de şisturi
verzi de tip central-dobrogean în suita depozitelor eocretacice. În Neocretacic s-a făcut
simţită intervenţia intermitentă a cordilierei cumane. Cît despre comportamentul
substratului, în primele epoci, pînă spre sfîrşitul Eocretacicului, acesta a prezentat o
pronunţată stabilitate care, în procesul de sedimentare, s-a tradus prin dezvoltarea unui
fliş atipic preponderent argilos-aleuritic, cu o remarcabilă uniformitate în toată aria
flişului extern (fig. 41).
Evoluţia ariei flişului extern devine şi mai diferită de aceea a flişului intern
începînd din Senonian, cînd aceasta din urmă se individualizează că unitate tectogenetică
şi evoluează în cea mai mare parte că arie exondată supusă proceselor de denudare. În
această situaţie, marea flişului carpatic se restrînge practic la aria flişului extern, al cărei
substrat devine mult mai instabil, şi vă avea că sursă principală de alimentare cu material
terigen aria carpatică internă ridicată, inclusiv flişul intern.
Aranjamentul tectonic al flişului extern este în pînze de şariaj, că şi al flişului
intern, însă individualizarea acestora s-a desăvîrşit în Miocenul timpuriu(v. fig. 48).
În structura actuală, unităţile flişului extern aflorează între linia tectonică internă
(urma planului de şariaj al pînzei de Teleajen) şi linia tectonică externă (urma şariajului
de Vrancea). De la est spre vest se delimitează: pînza de Audia, pînza de Tarcău şi pînza
de Vrancea (v. FI. III).

Fig. 47. Coloana stratigrafică sintetică a flişului extern.

6.2.2.1. Stratigrafia

Evoluţia diferită a bazinului mării flişului extern fată de acela al mării flişului
intern se reflectă fidel în procesul de sedimentare. Astfel, flişul extern diferă de cel intern
în primul rînd prin faciesul particular al Eocretaci-cului, care este reprezentat prin
depozite predominant pclitice de culoare neagră. În Paleogen, că urmare a modificărilor
paleogeografice în aria sursă a materialului terigen, se remarcă însemnate variaţii laterale
de facies. Aceste diferenţieri litofaciale sînt mai mult sau mai puţin specifice pentru
fiecare unitate tectonică (pînză) a flişului extern (v. fig. 47).
Pînza de Audia. Pînza de Audia (pînza medio-internă — I. Băncilă; pînza de
solzi — M.G. Filipescu), la zi, este delimitată de linia tectonică internă şi o altă limită
tectonică la est de aceasta, denumită linia Audia. Ultima se urmăreşte de la graniţa de
nord a ţării pînă în valea Doftanei. Mai departe este acoperită de depozitele
postparoxismale însă reapare în Valea Ialomiţei pe care o traversează pe la sud de
localitatea Fieni. Pe această distanţă, pînza de Audia se desenează pe o zonă îngustă
uneori nedepăşind 200 m. Pe suprafeţe mai largi aflorează din Valea Moldovei spre nord,
şi în partea sudică între Valea Covasnei şi Munţii Siriu (v. PI. III). Spre vest, partea
acoperită a pînzei de Audia se continuă pe o anumită distanţă sub pînza de Teleajen (v.
fig. 48).
În alcătuirea pînzei de Audia participă depozite de vîrstă cretacică şi paleogenă (v.
fig. 47).
Cretacicul. Depozitele aparţinînd acestui sistem formează cea mai mare parte din
pînza de Audia; pe hărţile generale se poate delimita Cretacicul inferior şi Cretacicul
superior.
Cretacicul inferior este reprezentat prin ceea ce s-a numit „facies silezian"
constituit din depozite cu o factură specifică, nota caracteristică fiind dată de prezenţa şi
preponderenţa unor reci argiloase siltice, şistoase, adesea bituminoase, de culoare neagră;
pentru acest motiv, întreg ansamblul de depozite a fost desemnat încă de V. Uhlig sub
numele de şisturile negre, însă include o gamă largă de roci. După predominarea unora
sau altora din acestea, M.G. Filipescu et. al. au separat trei complexe care se succed pe
verticală şi anume: complexul inferior sferosidentic, complexul median şistos şi
complexul superior al gresiilor glauconitice (v. fig. 41).
Complexul sferosideritic include o alternanţă pararitmică de gresii polimictice cu
clemente de şisturi verzi, calcarenite, spongolite, argile şi siltite; caracteristica acestui
complex o constituie prezenţa sferosideritelor cu dezvoltare lenticulară şi în pachete ce
apar la diferite nivele. Grosimea complexului poate atinge 300 m şi din el Fr. Herbich şi
apoi M.G. Filipescu et al. menţionează o faună cu Neocomites neocomiensis, Leopoldia
castelanensis, Pseudoihiirmania angulicostata, Costidiscus recticostatus, Cheloniceras
semi-nodosus etc., care conferă depozitelor respective vîrsta valanginian-eoapţiană.
Complexul sferosideritic nu aflorează în tot lungul pînzei de Audia, însă este binc deschis
pe Valea Covasnei şi pe Valea Moldovei.
Complexul şistos, care succede celui sferosideritic, este predominat pelitic şi pe
lîngă argile şi siltite de culoare neagră sau verzuie, se mai întîlnesc intercalaţii de gresii,
lidiene, spongolite, precum şi unul sau două nivele subţiri de brecii sau gresii arcoziene
cu fragmente de granodiorite cu feldspat roz (furnizate de cordilieră cumană) şi elemente
de şisturi verzi. Din complexul şistos, care poate atinge 200 m grosime, M.G. Filipescu, I.
Marinescu şi alţii au identificat exemplare de Neohibolites apţiensisstrombekiformis,
Ana-hoplites mantelli, Acanthoplites laticostatus etc., semnificative pentru intervalul
Apţian tîrziu-Albian timpuriu. Complexul şistos are cea mai largă arie de aflorare din
toate complexele şisturilor negre. Este bine deschis de pildă pe şoseaua care traversează
Obcina Feredăului.
Complexul gresiilor silicioase glauconitice, cu care se încheie suita şisturilor
negre, prezintă caractere care îl apropie de flişul tipic incluzînd cu precădere gresii
silicioase dure, de culoare cenuşie-verzuie, cu glauconit (autigen); subordonat se întîlnesc
şisturi argiloase negre şi intercalaţii de brecii cu elemente de granodiorite cu feldspat roz.
Grosimea acestui complex atinge 150 m şi din el M.G. Filipescu citează printre altele:
Neohibolites minimus, N. minor, la care se adaugă Parahibolites tourtie, iar D.
Grigorescu menţionează o microfaună cu Hedbergella infracretacea, pe baza cărora
complexul gresiilor glauconitice este atribuit Albianului superior inclusiv Vra-conianul.
Depozitele acestui complex aflorează discontinuu în pînza de Audia ocupînd zonele
axiale ale unor sinclinale. Caracterul oligomictic al componentului arenitic indică o
schimbare a sursei de alimentare. Localizarea ei este mai dificilă, însă prezenţa nivelelor
de gresii arcoziene cu granodiorite arată că intermitent şi pentru intervale scurte cordilieră
cumană continua sa furnizeze material detritogen.
Cretacicul superior se caracterizează prin predominarea depozitelor pelitice în
care sînt frecvente argile şi marne de culoare roşie. Suita acestor depozite debutează
printr-un complex constituit din argile vărgate-roşietice sau verzui-cenuşii, negricioase,
cu intercalaţii subţiri de gresii calcaroase; subordonat se întîlnesc roci silicioase (jaspuri,
radiolarite), tuf iţe şi brecii cu elemente de granitoide. Din aceste depozite şi mai ales din
nivelele de brecii cu elemente de granitoide, I. Băncilă menţionează Neohibolites ulti-
moides, iar M.G. Filipescu citează Rotalipora appenninica, indicînd vîrsta cenomaniană.
În continuitate de sedimentare se dezvoltă un al doilea complex, predominant marnos,
reprezentat prin marne verzui sau roşietice cu intercalaţii subordonate de gresii calcaroase
micacee. Din astfel de depozite, Elena Bratu a descris o microfaună cu Rotalipora
turanica, Praeglobotrunca-na stephani, Globotruncana lapparenti etc, care atestă vîrsta
turonian-coniaciană. Pe alocuri, mai ales în partea nordică, suita Cretacicului superior se
încheie prin depozite argilo-silitce din care L. leneşi et al. citează o microfaună cu
Nodellum velascoensis, Hormosina ovitlum etc, indicînd Senonianul superior.
Întreaga suită de roci de vîrstă cenomanian-senoniană care se dezvoltă deasupra
complexului gresiilor glauconitice a fost inclusă de M.G. Filipescu în ceea ce a denumit
„strate de Zagon". În cuprinsul pînzei de Audia acestea aflorează pe mai multe
aliniamente marcînd mai multe cute-solzi.
Prezenţa mai frecventă în suita neocretacică a nivelelor de brecii cu granodiorite
cu feldspat roşu relevă o intervenţie şi mai activă a cordilierei cumane, iar existenţa
tufitelor sînt mărturii ale unei activităţi vulcanice despre care nu se ştie nimic.
În partea de sud a pînzei de Audia, începînd de la paralela localităţii Covasna, la
marginea vestică a acestei unităţi, Cretacicul superior se prezintă înU-un facies deosebit
întrucîtva de acela al stratelor de Zagon. Deosebirea constă în prezenţa flişului de tip
curbicortical (caracteristica pînzei de Teleajen) , În alternanţă cu marne şi argile roşii
(caracteristică a pînzei de Audia). Acestora li se suprapune un fliş şistos de culoare
cenuşie închis, urmat de un fliş grezos cu arcoze. Apartenenţa acestor depozite,
desemnate în lucrări mai recente drept „seria de Macla", la una sau alta din unităţile
învecinate (pînza de Teleajen şi pînza de Audia), a fost mult disputată cei mai mulţi opi-
nînd pentru încadrarea ei la pînza de Teleajen (Gr. Popescu, I. Băncilă). Pe harta
geologică se.l : 200000 este consemnată că unitate tectonică aparte (pînza de Macla).
Apare evident însă că această zonă corespunde unei îndinţări de faciesuri (între
flişul curbicortical şi şisturile negre). Prezenţa marnelor şi a argilelor roşii, dar mai ales a
gresiilor arcoziene, arată că flişul de Macla are mai multe afinităţi cu pînza de Audia.
Aceasta s-ar fi dezvoltat pe versantul intern al cordilierei cumane. Cu caracterele
litofaciale amintite, flişul de Macla se urmăreşte spre sud pînă în valea Doftanei, iar mai
departe se regăseşte pe Valea Ialomiţei la sud de localitatea Fieni.
Paleogenul. Depozitele acestui sistem, în pînza de Audia, se remarcă printr-o
schimbare pronunţată de facies, caracterizată prin predominarea arenitelor care constituie
de fapt o trăsătură a unei bune părţi din subzona flişului extern. Depozitele paleogene sînt
reprezentate prin gresii polimic-tice, micacee, cu episoade grosiere, în strate groase pînă
la 4—5 m, cu hieroglife proeminente. Gresiile alternează cu strate subţiri de argile şi
marne, uneori roşietice, care numai rareori formează pachete de cîţiva metri grosime.
Aceste depozite, care că aspect nu se deosebesc cu nimic de ceea ce în restul flişului
extern alcătuieşte gresia de Tarcău, în pînza de Audia an o netă poziţie transgresivă şi
discordantă. Ele se întîlnesc din Valea Moldovei spre nord, unde sînt numite gresia de
Prisaca-Tomnatec, şi din Valea Covasnei spre sud pînă la Valea Siriului, unde alcătuiesc
gresia de Siriu. Vîrsta lor a iscat multe discuţii controversate însă problema a fost
elucidată cînd L. lonesi a găsit în gresia de Prisaca-Tomnatec de pe Pîrîul Senator, afluent
al Moldoviţei, o asociaţie de foraminifere mari cu Nummulites gallensis. N. uronensis,
N,perforatus, N. partschi, N .distans, N.exponens, Discocyclina roberti etc, indicativă
pentru Eocenul mediu. Din această situaţie se deduce că gresia de Prisaca-Tomnatec şi
gresia de Siriu, care sînt sincrone, aparţin Eocenului mediu-inferior, eventual şi
Palcocenului. Fragmentele şi Impresiunile de inocerami şi chiar de amoniţi, citate din
diverse puncte din gresia de Siriu sau de Prisaca-Tomnatec, nu pot fi decît efecte ale
proceselor de remaniere.
Stabilirea vîrstei paleogene a gresiilor de Prisaca-Tomnatec şi de Siriu infirmă
presupunerea că acestea ar constitui un „accident sedimentologic" Între flişul marnos-
grezos de Macla spre interior şi stratele de Horgazu spre exterior (est); gresiile în cauză
sînt mai tinere. Dimpotrivă, caracterul lor preponderent arenitic masiv se înscrie firesc în
evoluţia de ansamblu a zonei flişului în general şi a ariei flişului extern în special. Astfel,
paroxismul neocretacic, care a dus la şariajul pînzei de Teleajen, a determinat şi o ridicare
a pînzei de Audia încît, spre sfîrşitul Cretacicului, marea flişului extern se restrînsese
aproximativ la aria viitoarelor pînze de Tarcău şi de Vrancea. Apele au revenit pe aria
zonei de Audia în Paleogen, cînd interveniseră modificări în aria sursă de alimentare cu
material detritic. Principalul eveniment, din acest punct de vedere, l-a constituit dispariţia
cordilierei cumane. Prin înlăturarea acestui prag, alimentarea cu material de origine
carpatică a căpătat cale liberă pentru întreaga arie a flişului extern, avînd că prim efect
formarea flişului grezos masiv (gresia de Prisaca-Tomnatec-Siriu) din pînza de Audia şi
gresia de Tarcău din pînza de Tarcău.
Cu gresia de Siriu şi Prisaca-Tomnatec se încheie suita depozitelor din pînza de
Audia.
Pînza de Tarcău. Pînza de Tarcău (unitatea medio-marginală după I. Băncilă)
este cca mai întinsă pînză din flişul extern şi aflorează Între linia tectonică Audia la vest
şi o linie tectonică foarte sinuasă spre est, denumită linia de Tarcău (v. PI. III). Aceasta
din urmă face mai multe intrînduri spre vest, începînd din valea Sucevei pînă în regiunea
de curbură, între aceste intrînduri, linia de Tarcău se suprapune liniei externe. Din bazinul
văii Buzăului spre sud-vest, urma planului de şariaj a pînzei de Tarcău este acoperită de
depozite posttectonice, dar pînza că atare depăşeşte Valea Ialomiţei. Partea acoperită
tectonic a pînzei de Tarcău se întinde spre vest pe sub pînza de Audia şi a fost detectată
prin foraje.
În primele epoci ale evoluţiei mării flişului, aria de sedimentare a formaţiunilor
constituente ale pînzei de Tarcău se încadra în aria flişului extern. Aceasta Însă. începe sa
se individualizeze în Neocretacic, mai ales după paroxismul subhercinic, că urmare a
modificărilor intervenite în aria sursei ele alimentare reprezentată de zonele carpatice mai
interne emerse. În procesul de sedimentare, modificările se reflectă mai ales în apariţia şi
dezvoltarea unui fliş marnos-grezos în cea mai mare parte din aria de sedimentare a
pînzei de Tarcău. O activizare a proceselor de denudare a subzonei flişului intern,
exondat în timpul Paleogenului, a determinat dezvoltarea unui fliş grezos-masiv în părţile
interne ale ariei de Tarcău; în acelasi timp, în zonele mai îndepărtate dinspre est luau
naştere flişuri predominant pelitice-calca-roase. Spre sfîrşitul Paleogenului (în Oligocen)
începe un proces de întrerupere a comunicaţiei mării flişului cu mările deschise şi
transformarea celei dintîi într-un bazin de tip euxinic în care s-au format depozite
bituminoase, în timp ce flişul se dezvolta că secvenţe relativ rare. În Miocenul timpuriu,
se formează depozite de molasă după care a urmat paroxismul eostiric.
În alcătuirea pînzei de Tarcău participă depozite aparţinînd că vîrstă Cretacicului,
Paleogenului şi Miocenului timpuriu (v. fig. 47).
Cretacicul. În pînza de Tarcău, depozitele cretacice au o dezvoltare completă însă
aflorează pe suprafeţe relativ restrînse (v. PI. III).
Cretacicul inferior îmbracă acelaşi facies silezian că şi în pînza de Audia, fiind
reprezentat prin suita şisturilor negre. Aceasta constituie substratul imediat al depozitelor
paleogene şi aflorează de sub ele în mai multe culminaţii anticlinale. De la nord spre sud,
şisturile negre se întîlnesc în regiunea localităţilor Câineşti de pe valea Suha Mare, iar
mai spre sud o altă structură anticlinală se urmăreşte între localităţile Cîrnu şi Straja de pe
Valea Bistriţei; mai apar în Valea Uzului unde structura anticlinală este complicată de o
scrie de cute solzi, iar mai spre sud reapar în anticlinalul de la est de localitatea Ojdula.
Cea mai sudică ivire este aceea de la est de Covasna, alcătuind anticlinalul Voineşti-
Şiclău.
În toate zonele de aflorare menţionate, suita şisturilor negre nu diferă de aceea din
pînza de Audia, recunoscîndu-se cele trei complexe litofaciale (sferosidcritic, şistos şi
grezos-silicios glauconitic).
Cretacicul superior prezintă unele modificări faciale faţă de formaţiunile sincrone
din pînza de Audia. În cuprinsul acestora se pot delimita două entităţi litostratigrafice
care revin Cenomanian-Coniacianului şi respectiv Santonian-Măstrichtianului (v. fig. 47).
Cenomanian-Coniacianului îi revine o suită de depozite care se dezvoltă în
continuitate de sedimentare peste suita şisturilor negre şi care prezintă unele afinităţi cu
stratele de Zagon din pînza de Audia. Este constituită din argile şi marne cenuşii sau
roşietice cu nivele de tufite şi intercalaţii de gresii calcaroase, urmate de marne şi
marnocalcare cu intercalaţii subţiri de gresii calcaroase. Ansamblul acestor depozite, care
pot atinge 150 m grosime, a fost desemnat de I. Dumitrescu, în Munţii Vrancea, drept
„strate de Lupchianu", iar I. Băncilă le-a descris sub numele de „strate de Cîrnu-Şiclău".
Vîrsta lor cenomanian-coniaciană se deduce din poziţia stratigrafică. Acestea aflorează şi
au fost separate că atare în structurile anticlinale în care apare suita şisturilor negre.
Santonian-Măstrichtianului îi este atribuită o alternanţă ritmică de
microconglomerate, gresii micacee, gresii calcaroase, marne şi marnocalcare albicioase
cu fucoide. Acestea din urmă constituie litotopul caracteristic şi predominant pentru acest
ansamblu de depozite descrise iniţial de S. Athanasiu şi Gh. Macovei drept „strate cu
inocerami" şi ulterior de I. Atanasiu că „strate de Hangu". Ele prezintă şi unele variaţii
faciale, în sensul că gresiile pot deveni predominante, mai ales în partea vestică a pînzei
de Tarcău (Ojdula-Voineşti-Şiclău). Pentru această varietate a stratelor cu inocerami, I.
Băncilă utilizează denumirea de „strate de Horgazu" (v. fig. 47).
Din stratele cu inocerami, Gh. Botez, încă în 1912, a citat Inoceramus
salisburgcnsis, la care se adaugă I. inconsians, Desmocems ponsianum, Belemnitella sp.
şi o microfaună cu Globotnmcana lapparenti, G.arca, Abathomphalus mayaroemis etc,
care conferă stratelor cu inocerami vîrsta senoniană (santonian-măstrichtiană). Stratele cu
inocerami aflorează pe o suprafaţă întinsă, între Valea Bistriţei şi Valea Moldovei, în
culminaţia de pe valea Uzului, pe valea Bîsca la Comandău şi la marginea estică a pînzei
de Tarcău în regiunea Oituz-Vrancea. Cele mai sudice iviri ating valea Slănicului de
Buzău (v. PI. III).
Paleogenul. În pînza de Tarcău, Paleogenul are dezvoltarea completă; ocupă
suprafeţe întinse şi prezintă importante variaţii laterale de facies, atît de la est spre vest,
cît şi în sens longitudinal, fapt pus în evidentă de I. Atanasiu încă din 1937: cercetări
ulterioare au confirmat punctul său de vedere. Astfel, în raport cu distanţa faţă de
principala sursă de alimentare, se deosebesc faciesuri proximale (spre vest) şi faciesuri
distale (spre est).
Faciesurile proximale sînt reprezentate prin flişuri grezoase masive şi au luat
naştere în vecinătatea zonei cristalino-mezozoice şi a flişului intern, din a căror erodare
provenea materialul detritogen. În cuprinsul lor se disting: litofaciesul de Tarcău pentru
Paleocen şi Eocen, denumit astfel după entitatea litostratigrafică preponderentă şi
caracteristică (gresia de Tarcău), şi litofaciesul de Fusaru pentru Oligocen, denumit astfel
după litotopul caracteristic (gresia de Fusaru) (v. fig. 47).
Faciesurile distale, formate mai departe de sursa de alimentare, se caracterizează
prin predominarea depozitelor pelitice şi calcaroase, flişurile tipice avînd o dezvoltare
sporadica. În cuprinsul acestora se disting: litofaciesul de Doamna pentru Paleocen şi
Eocen, denumit astfel după litotopul caracteristic (calcarul de Doamna), şi litofaciesul de
Kliwa, denumire derivînd de la litotopul tipic (gresia de Kliwa).
Că faciesuri intermediare se disting litofaciesul de Tazlău pentru Paleocen şi
Eocen, şi litofaciesul de Moldoviţa pentru Oligocen (v. fig. 41).
Paleocen-Eocenul. Depozitele paleocen-cocenc sînt dezvoltate în cele trei litofacicsuri
amintite.
— Litofaciesul de Tarcău. Dezvoltat în partea de vest a pînzei de Tarcău,
litofaciesul de Tarcău este dominat de dezvoltarea flişului grezos masiv, în care
predomină gresii grosiere micacee, cu ciment calcaros, în strate groase pînă la 3 m şi cu
hieroglife proeminente; pe alocuri prezintă secvenţe grosiere pînă la
microconglomeratice. La diverse nivele apar pachete groase de argile cenuşii, mai rar
roşietice, cu intercalaţii subţiri de gresii calcaroase, adesea glauconitice. Acest ansamblu
predominant grezos alcătuieşte ceea ce s-a numit gresia de Tarcău sau flişul grezos masiv
de Tarcău. În partea vestică a pînzei de Tarcău, gresia de Tarcău urmează peste stratele
de Horgazu încît partea inferioară a acesteia revine Paleocenului, în timp ce restul este
atribuit Eocenului inferior şi mediu. Flişul grezos de Tarcău poate atinge grosimea de
2000 m şi se întîlneşte între Valea Sucevei şi Valea Moldovei, iar mai spre sud între
Valea Bistriţei şi Valea Buzăului. Mai departe spre sudvest, structurile se afundă încît
gresia de Tarcău nu mai apare decît prin partea ei superioară într-o structură anticlinală
alcătuind ceea ce se cunoaşte sub numele de anticlinalul sau „pintenul" de Homorîciu-
Prăjani (v. PI. III).
Peste flişul grezos masiv de Tarcău urmează un fliş grezos argilos reprezentat
printr-o alternanţă ritmică de gresii calcaroase curbicorticale în strate subţiri, cu
hieroglife, şi argile cenuşii-verzui, totul însumînd 200 m grosime, urmate de marne cu
globigerine. Din acestea s-au identificat Globigerinoidessubconglobatus,
Globigerinapraebulloid.es etc. indicînd Eocenul superior. Flişul grezos-argilos a fost
descris de I. Băncilă sub numele de „strate de Podu Secu".
Suita litofaciesului de Tarcău se încheie printr-un fliş grezos-calcaros constituit din gresii
calcaroase, micacee, cu intercalaţii de marne şi marnocalcare cu globigerine, în grosime
de 80 m descrise drept strate de Ardeluţa. Din ele, L. lonesi a determinat o faună de
foraminifere mari cu Nummnlites chavannesi, N.fabianii, Assilina exponem etc,
semnificativă pentru Pria-bonian.
— Litofaciesul de Doamna. Dezvoltat în partea de est a pînzei de Tarcău
Litofaciesul de Doamna este reprezentat prin depozite predominant pelito-grezo-
calcaroase în care se identifică mai multe entităţi litostratigrafice. Suita începe printr-un
orizont de depozite cu caracter de ritmicitate, reprezentate prin calcarenite cu fragmente
de calcare algale, gresii masive şi marnocalcare cu intercalaţii subţiri de
microconglomerate, în grosime de 250 m. Incluse iniţial în stratele cu inocerami peste
care se dispun în continuitate de sedimentare, L. lonesi le-a separat că atare descriindu-le
sub numele de „strate de Izvor" sau „strate de Putna" după Th. Joja. În ele s-a identificat
Discocyclina cf. seunesi, la care se adaugă o microfaună cu Globigerina trilo-culinoides,
G.pseudobiilloides, Globorotalia angulata, G.crassata etc, indicînd vîrsta paleocenă.
Peste stratele de Izvor urmează un fliş calcaros-silicios constituit dintr-o
alternanţă ritmică de depozite silicioase, adesea roşietice, argile, gresii silicioase
glauconitice, calcare cu silicolite. Ansamblul a fost denumit drept strate de Straja.
În continuitate de sedimentare peste stratele de Straja se dezvoltă un fliş grezos constituit
dintr-o alternanţă ritmică de argile şi gresii calcaroase, iar sporadic se dezvoltă gresii
silicioase. Ansamblul acestora este descris drept „strate de Suceviţa"; din nivelele
inferioare provine o microfaună ce indică vîrsta paleocenă, în timp ce dintr-un nivel gros
de la partea superioară se cunosc foraminifere mari printre care Asterocvelina taramelli şi
A. stellata indicînd Eocenul inferior. Aceasta înseamnă că limita Paleocen/Eocen se
găseşte în cuprinsul stratelor de Suceviţa spre partea superioară a acestora.
Peste flişul de Suceviţa urmează aşa-numitul orizont al calcarelor de Doamna,
foarte constant şi caracteristic; are o grosime în jur de numai 200 m.
Este reprezentat prin calcare micritice în strate subţiri, cu accidente silicioase
(chaiuri), atribuite Luteţianului.
La sud de Valea Trotuşului, depozitele Eocenului inferior-mediu din partea estică
a pînzei de Tarcău se deosebesc întrucîtva de cele din litofaci-esul de Doamna. Acestea,
în opinia lui I. Dumitrescu, constituie faciesul de Leşunţ.
Calcarelor de Doamna le urmează o secvenţă de fliş grezos-argilos reprezentat
printr-o alternanţă ritmică de gresii calcaroase şi argile cenuşii-verzui; în bază au argile
roşii şi pestriţe, iar spre partea superioară se întîlnesc marne cu globigerine. Ansamblul a
fost denumit de S. Athanasiu drept „strate de Bisericani" fiind echivalentul lateral al
stratelor de Podu Secu.
Suita depozitelor incluse în litofaciesul de Doamna se încheie cu un orizont de
gresii silicioase alcătuind ceea ce I. Popescu-Voiteşti a denumit gresia de Lucăceşti.
Aceasta urmează peste nivelul cu globigerine al stratelor de Bisericani. Din gresia de
Lucăceşti se cunoaşte o faună de foraminifere mari, conţinînd printre altele: N ummulitcs
fabianii, N .chavannesi etc, care îi conferă vîrsta priaboniană.
— Litofaciesul de Tazlău. Descris de I. Athanasiu, Paleocen-Eocenui în acest
facies se remarcă prin caracterul său intermediar între cele două lito-faciesuri extreme ale
Paleocen-Eocenului (de Tarcău şi de Doamna). Particularitatea acestuia constă în
alternanţa unor gresii micacee de tipul gresiei de Tarcău, cu gresii calcaroase şi marne
care substituie litofaciesul de Doamna, inclusiv orizontul calcarelor de Doamna, acesta
din urmă pierzîndu-şi individualitatea. Aceste depozite alcătuiesc stratele de Tazlău şi
aparţin că vîrstă Paleocen-Eocenului mediu. Peste ele se dezvoltă depozite de fliş similare
stratelor de Podu Secu şi stratelor de Bisericani (alternanţă ritmică de gresii calcaroase şi
argile cenuşii-verzui avînd în bază un nivel de argile roşii şi vărgate, iar la partea
superioară marne cu globigerine), descrise ele I. Athanasiu drept strate de Plopu şi care se
extind în parte şi peste litofaciesul de Doamna şi chiar şi peste acela de Tarcău. Suita
depozitelor din litofaciesul de Tazlău se încheie, printr-o întrepătrundere între gresia de
Lucăceşti şi stratele de Ardeluţa descrisă de L. lonesi drept strate de Lupoaia.
În regiunea Văii Buzăului, litofaciesul de Tazlău şi litofaciesul de Doamna,
inclusiv cel de Leşunţ, în ansamblu, capătă o factură tipică de fliş grezos devenind o
alternanţă ritmică şi monotonă de gresii calcaroase şi argile însumînd peste 1 200 m
grosime. Paleocen-Eocenui în acest facies a fost descris de N. Grigoraş drept faciesul de
Colţi. Mai departe spre sud-vest, litofaciesul de Colţi se urmăreşte, prin partea sa
superioară, în zona axială a unei structuri anticlinale alcătuind aşa-numitul „pinten de
Văleni" dispus la sud şi paralel cu pintenul de Homorîciu şi separat de acesta din urmă
prin sinclinalul Drajna (v. PI. III,).
Oligocenul. Depozitele de această vîrstă se prezintă sub cele trei lito-faciesuri
principale amintite (de Fusaru, de Kliwa şi de Moldoviţa). Limita Eocen/Oligocen se
consideră a fi între gresia de Lucăceşti şi primele depozite bituminoase. Aceasta este
oarecum convenţională dat fiind că depozitele atribuite Oligocenului nu conţin o faună
semnificativă care sa ateste vîrsta lor că atare (v. fig. 47).
— Litofaciesul de Fusaru. Acesta se întîlneşte în partea de vest a pînzei de Tarcău
şi constituie un fliş grezos masiv elementul arenitic predominant fiind reprezentat prin
aşa-numita gresie de Fusaru. Termenul pelitic are un caracter slab bituminos. În suita
litofaciesului de Fusaru începînd dinspre bază se pot stabili următoarele entităţi litofaciale
(v. fig. 47):
— marne bituminoase cu lentile de menilite şi gresii micacee ;
— argile pseudodisodilice, slab bituminoase, în care se intercalează strate subţiri
de calcare constituind calcarul de Jaslo inferior;
— formaţiunea gresiei de Fusaru avînd cea mai mare dezvoltare (500 — 600 m),
reprezentată printr-o gresie calcaroasă micacee, în strate groase, separate prin intercalaţii
subţiri argiloase verzui-cenuşii. În partea inferioară se intercalează strate subţiri de
calcare adesea cu laminaţie paralelă constituind calcarele de laslo superioare ;
— strate de Vineţişu, desemnate de Th.Joja în valea Suim drept strate de Găineşti,
sînt reprezentate printr-o formaţiune tipică de fliş grezo-calca-ros curbicortical. Are o
grosime ce poate depăşi 300 m. În partea centrală şi nordică a ariei de dezvoltare a pînzei
de Tarcău, stratele de Găineşti reprezintă ultimul termen litostratigrafic al litofaciesului
de Fusaru care s-a conservat.
Din regiunea Văii Buzăului spre sud-vest şi în continuare în anticlinalul
Homorîciu, se trece de la flişul grezos de tip Fusaru, la un fliş grezo-argilos bituminos.
Astfel, gresia de Fusaru scade în frecvenţă, în schimb sînt mai abundente roci pelitice
bituminoase (strate de Pucioasa). Oligocenul sub acest aspect constituie litofaciesul de
Pucioasa. În cuprinsul lui, I.Pătruţ a delimitat o formaţiune inferioară, constituită din roci
pelitice bituminoase cu intercalaţii de menilite şi marnocalcare alcătuind disodilele
inferioare. Acestea sînt urmate de stratele de Pucioasa în grosime de peste 1000 m,
constituite din şisturi argiloase bituminoase, în care se găsesc cîteva nivele de gresii de
tip Fusaru. Succesiunea se continuă cu un episod de fliş alcătuind stratele de Izvoarele,
care includ şi intercalaţii de cinerite. Acestea sînt similare stratelor de Vineţişu. Suita se
încheie prin şisturi disodilice urmate de menilite constituind disodilele şi menilitele
superioare (v. fig. 41).
La marginea internă a pînzei de Tarcău, în imediata vecinătate cu pînza de Audia,
în bazinul Teleajenului, Gr. Popescu a descris sub numele de faciesul de Sion o varietate
grosieră a Oligocenului. Aceasta se pare că are o extindere direcţională mai largă şi se
caracterizează prin apariţia unor nivele de brecii spre partea superioară a suitei oligocene.
Materialul remaniat aminteşte Eocenul în facies de Şotrile din flişul intern, caracteristica
fiind dată de prezenţa argilelor vărgate. Prezenţa la vest de Valea Teleajenului a unor
blocuri dezrădăcinate, alcătuite din argile vărgate şi brecii arcozicne cu granodiorite,
sugerează că sursa care a furnizat materialul alohton este flişul intern, dar mai ales
unitatea de Audia.
— Litofaciesul de Kliwa. Se încadrează în acest litofacies Oligocenul care se
întîlneşte în partea estică a pînzei de Tarcău şi se caracterizează prin dezvoltarea largă a
depozitelor bituminoase cu secvenţe de gresii silicioase (de Kliwa). În suita acestuia s-au
separat mai multe entităţi litostratigrafice (v. fig. 47) şi anume:
— menilitele inferioare avînd 20 — 30 m grosime; se dispun peste gresia de
Lucăceşti şi sînt reprezentate prin marne, argile şistoase şi menilite, în strate de cîţiva
metri;
— marne bituminoase, dispuse peste menilitele inferioare, incluzînd şi strate
subţiri de menilite;
— şisturile disodilice inferioare, cu o grosime de 200 m, incluzînd şi intercalaţii
subţiri de gresii silicioase de tip Kliwa, precum şi strate subţiri de calcare cu laminaţie
paralelă sau calcare albicioase-negricioase cu nodule silicioase constituind calcarele de
Jaslo;
— gresia de Kliwa, elementul caracteristic care dă şi denumirea ansamblului
litofacial; este o gresie eminamente silicioasă, albă, în strate groase, separate de obicei
prin şisturi disodilice. Gresia de Kliwa poate constitui o formaţiune unitară, ajungînd la
cîteva sute de metri grosime, cum se întîlneşte în partea nordică şi centrală a pînzei de
Tarcău. În sectorul sudic, însă, se întîlnesc două nivele de gresie de Kliwa în grosime de
cîteva sute de metri fiecare, separate printr-o secvenţă tipică de fliş, denumită „strate de
Podu Morii". Acestea includ şi intercalaţii de cinerite. Uneori nivelul superior de gresie
este nisipos-bituminos, cînd poartă numele de gresia de Buştenari. La partea inferioară a
gresiei de Kliwa se întîlnesc şi intercalaţii de Calcare de Jaslo superioare;
— disodilele şi menilitele superioare, care includ şi intercalaţii subţiri de gresii
silicioase. Acestea încheie suita litofaciesului de Kliwa în sectoarele sudice ale pînzei de
Tarcău.
— Litofaciesul de Moldoviţa. Descris de L.Ionesi că facies de tranziţie între
litofaciesul de Fusaru şi litofaciesul de Kliwa, acesta se diferenţiază mai ales la nivelul
gresiei de Fusaru şi respectiv al gresiei de Kliwa. Acestea sînt înlocuite printr-o alternanţă
de pachete de gresii de tip Fusaru cu gresii silicioase de tip Kliwa. Suita litofaciesului de
Moldoviţa, în bazinul rîului cu acelaşi nume, se încheie printr-o formaţiune de fliş
grezos-calcaros similare stratelor de Găineşti respectiv stratelor de Vineţişu. Din nivelele
inferioare ale acestei formaţiuni L. leneşi et al. au făcut cunoscută o asociaţie de nanno-
plancton cu Spherolitus cyperoensis, considerată indicativă pentru Oligocenul terminal.
În regiunile sudice, peste stratele de Vineţişu urmează disodilele şi menilitele superioare.
Şi în litofaciesul de Moldoviţa se întîlnesc calcare de Jaslo.
Rămîne neclarificată problema corespondentului stratelor de Vineţişu din
litofaciesul de Fusaru şi de Moldoviţa în litofaciesul de Kliwa. Cît despre vîrsta stratelor
de Vineţişu, care amorsează şi problema limitei Oligocen-Miocen, opiniile sînt
divergente. Pentru E. Martini şi C. Lebenshon, că şi pentru M. Ştefănescu et al., pe baza
conţinutului în nannoplancton, stratele de Vineţişu ar aparţine Miocenului inferior, iar
limita Oligocen-Miocen s-ar găsi în cuprinsul stratelor de Pucioasa, respectiv în cuprinsul
formaţiunii de Fusaru. Pentru L. lonesi et al. partea inferioară a stratelor de Vinecişu ar
aparţine Oligocenului terminal, iar partea superioară ar reveni Miocenului inferior. Limita
Oligocen-Miocen s-ar găsi în cuprinsul stratelor de Vineţişu, opinie ce pare mai riguros
argumentată, pe acelaşi criteriu (asociaţia de nannoplancton). Pentru partea estică a pînzei
de Tarcău şi pentru pînza de Vrancea, unde strate de Vineţişu că atare nu se cunosc,
problema limitei Oligocen/Miocen devine şi mai dificilă. În asemenea situaţie, cel puţin
deocamdată, este mai practic şi în orice caz mai comod, sa se ia în consideraţie
alternativa devenită oarecum clasică, de a se trasa limita, convenţional, între disodilele şi
menilitele superioare, pe de o parte, şi stratele de Gura Şoimului, respectiv gipsurile
inferioare, pe de altă parte.
Miocenul. Depozitele miocene din pînza de Tarcău aparţin Acvita-nianului şi
Burdigalianului inferior, cu care de fapt se încheie ciclul paleogen.
Acvitanian—Burdigalianului, în pînza de Tarcău, i se repartizează ceea ce L.
Mrazec a denumit strate de Cornu. Acestea s-au conservat numai în sectorul sudic în
Sinclinalele Slănic şi Drajna. Ele includ depozite foarte variate care se dispun peste
disodilele şi menilitele superioare ale Oligocenului în litofaciesul de Pucioasa. Suita
debutează printr-un complex gipsifer constituind gipsurile inferioare, din care I. Nedelcu
şi Constanţa Corobea menţionează o microfaună cu Cribrononion dollfusi, Globigerina
ampliapertura, Globigerinoides primordius etc. Urmează şisturi argiloase în alternanţă cu
nisipuri, gresii glauconitice şi conglomerate cu Pecten hoer-nensis, Operculina
complanata etc. În continuare se dezvoltă un orizont marnccalcaros cu globigerine, în
care abundă Globi gerinoides trilobus tri-lobus, Globigerina bulloides etc. urmat de
şisturi bituminoase şi gresii glauconitice cu Operculina complanata, Pecten arcuatus,
Miogypsina gunteri, iar de la Schiuleşti D.M. Preda menţionează Pecten hoernensis, P.
pseudo-beudauti etc. Pe baza conţinutului paleontologic menţionat se apreciază că
stratele de Cornu revin Acvitanianului şi Burdigalianului inferior (v. fig. 47).
Stratele de Cornu aflorează pe Valea Prahovei, la nord de Cîmpina, şi se continuă
spre est pe flancurile sinclinalelor Slănic şi Drajna. Mai departe apar în fruntea pînzei de
Tarcău în zona localităţii Lopătari de pe Slănicul de Buzău.
Cu stratele de Cornu se încheie suita stratigrafică din pînza de Tarcău. Restul
depozitelor miocene din această unitate, începînd cu Burdigalianul superior, aparţin
învelişului postpînză.
Pînza de Vrancea, (unitatea externă — I. Băncilă; unitatea marginală — I.
Dumitrescu; unitatea submarginală — Th. Joja; unitatea cutelor marginale — M.
Săndulescu) este pînza cea mai externă (estică) dintre unităţile flişului. În mare parte
aceasta este acoperită de pînza de Tarcău de sub care a fost descoperită de eroziune, încît
la zi se conturează că semiferestre tectonice. De la nord spre sud se delimitează:
semifereastra Putnei (pe Valea Sucevei) delimitată de Th. Joja; semifereastra Humor (pe
valea Moldovei) evidenţiată ele L. leneşi; semifereastra Bistriţei (Între văile Cracăului şi
Tazlăului Sărat) sesizată de I. Atanasiu şi I. Băncilă; semifereastra Oituz (între văile
Trotuşului şi Caşinului) conturată de I. Atanasiu şi I. Dumitrescu); semifereastra Vrancea
(între văile Putna şi Neruja) conturată de I. Dumitrescu şi N. Grigoraş (v. PI. I, III). Pînza
de Vrancea mai apare în fereastra de la Dumesnic (între cursurile superioare ale rîurilor
Neamţ şi Cracau) pusă în evidenţă de I. Atanasiu. Tot ariei de sedimentare a pînzei de
Vrancea aparţin formaţiunile din klippele de rabotaj din faţa pînzei de Tarcău, de pe valea
Suceviţei, dintre Tazlăul Sărat şi Moineşti şi din Culmea Berzunţ.
Aria de acumulare a formaţiunilor ce constituie pînza de Vrancea se situa la
exteriorul ariei de Tarcău cu care de fapt a avut o evoluţie cua-sicomună. Diferenţierile
care se reflectă în procesul de sedimentare se datorează în primul rînd vecinătăţii
imediate a ariei de Vrancea cu unităţile de vorland. Acestea din urmă au constituit, în
unele etape, sursa de alimentare exclusivă cu material terigen. Influenţa vecinătăţii
vorlandului se resimte chiar din Eocretacic prin prezenţa elementelor de şisturi verzi în
materialul sedimentat. Această influenţă se accentuează în Neocretacic şi Eocen şi devine
aproape exclusivă în Oligocen.
O altă deosebire faţă de aria de Tarcău o constituie dezvoltarea sporadică a
formaţiunilor de fliş, în unele sectoare începînd chiar din Eocretacic. Aceasta ar putea fi
pusă pe seama unei instabilităţi mai accentuate a zonelor respective, ştiut fiind că zona de
curbură s-a comportat că o arie labilă pînă în timpurile actuale.
La alcătuirea pînzei de Vrancea participă depozite aparţinînd Cretacicului,
Paleogenului şi Miocenului inferior prezentînd mari asemănări cu depozitele sincrone din
pînza de Tarcău (v. fig. 47).
Cretacicul inferior. În general, depozitele eoocretacice sînt dezvoltate în faciesul
şisturilor negre însă prezintă unele deosebiri încît au fost descrise sub denumiri locale.
În semifereastra Vrancea, suita şisturilor negre aflorează într-o structură
anticlinală din partea centrală a acesteia, alcătuind anticlinalul Coza. Depozitele
eocretacice de aici se diferenţiază de acelea din unităţile mai vestice ale flişului extern
avînd un mai pronunţat caracter de fliş. Se remarcă o reducere a gresiilor silicioase
glauconitice care sînt substituite prin calcare cu accidente silicioase şi microconglomerate
calcaroase. Pentru a releva aceste deosebiri, I. Dumitrescu le-a descris sub numele de
strate de Streiu corespunzînd aceluiaşi interval Valanginian—Albian că şi suita şisturilor
negre din restul flişului extern (v. fig. 41).
În semifereastra Bistriţei, suita şisturilor negre prezintă o mai largă dezvoltare a
depozitelor pelitice în care sînt frecvente calcarele. Ansamblul a fost descris de I. Băncilă
sub numele de strate de Sărata. Din partea mijlocie a acestora, pe Pîrîul Sărata, Th. Joja et
al. au identificat o bogată faună amonitică cu Leymeriella tardefurcata, L. revili, L.
regulam, Dou-villeiceras sp., indicativă pentru Albian. Stratele de Sărata apar într-o
structură anticlinală între Horaiţa şi Doamna.
În celelalte semiferestre. Cretacicul inferior nu este cunoscut.
Cretacicul superior. Depozitele neocretacice aflorează în cele două semiferestre
însoţind depozitele eocretacice.
În semifereastra Vrancea, unde deosebirile litofaciale faţă de restul flişului extern
sînt mai evidente, se distinge o primă entitate litostrati-grafică reprezentată prin argile
vărgate şi negricioase cu intercalaţii de gresii glauconitice urmate de marne gălbui şi roşii
cu intercalaţii de radiolarite şi conglomerate. Ansamblul acestora constituie stratele de
Tisaru inferioare, corelabile cu stratele de Cîrnu—Şiclău din pînza de Tarcău, revenind
Cenomanian—Coniacianului (v. fig. 41).
A doua entitate litologică, suprapusă stratelor de Tisaru, este constituită din
calcare cu silexite şi calcarenite cu intercalaţii de marne roşii. Acestea au fost denumite
de I. Dumitrescu strate de Lepşa şi sînt corelabile
cu stratele cu inocerami, revenindu-le aceeaşi vîrstă (Santonian—Măstrichtian).
În semifereastra Bistriţei, peste şisturile negre se recunosc stratele de Cîrnu—
Şiclău constituite din argile vărgate cu tufite, urmate de o succesiune ritmică de
marnocalcare şi gresii calcaroase cu Inoceramus labiatus. Acestora le succede o suită
similară stratelor cu inocerami sincrone şi cu stratele de Lepşa; din ele provin exemplare
de Inoceramus salisburgensis.
Paleogenul. Acesta se întîlneşte cu dezvoltarea completă în toate se-miferestreîe
îmbrăcînd, în general, faciesurile distale din pînza de Tarcău, respectiv litofaciesul de
Doamna pentru Paleocen—Eocen şi litofaciesul de Kliwa pentru Oligocen. Numai în
zona de curbură, în semifereastra Vrancea şi mai puţin în semifereastra Bistriţei se
remarcă modificări mai pregnante.
Paleocen—Eocenul. În semifereastra Vrancea, Paleocenul debutează printr-un
complex de marne şi marnocalcare bituminoase, în grosime de 600 m, desemnat drept
strate de Caşin. În acestea se găsesc şi două nivele de conglomerate (de Piatra Streiului
— inferior, şi de Piatra Cornii — superior). Din stratele de Caşin, N. Grigoraş
menţionează o microfaună cu Globigerina triloculinoides şi G. pseudobulloides care le
conferă vîrsta pa-leocenă.
Peste stratele de Caşin urmează depozite care amintesc stratele de Straja, însă aici
I. Dumitrescu le-a descris drept „strate tisaroide" în partea de vest şi strate sau flişul de
Piatra Uscată la est.
În continuitate de sedimentare peste stratele de Piatra Uscată urmează depozite de
fliş reprezentate printr-o alternanţă ritmică de gresii calcaroase, curbicorticale şi argile
verzi, calcarenite cu accidente silicioase şi conglomerate. Ansamblul acestora a fost
desemnat drept strate de Greşu; spre est se trece la depozite predominant argiloase, cu
intercalaţii de calcare, alcătuind stratele de Bucieş. Acestea din urmă suportă calcarele de
Doamna cu care se încheie suita Paleocen—Eocenului mediu.
Eocenul superior, în semifereastra Vrancea, include stratele de Bisericani urmate
de gresia de Lucăceşti.
În semifereastra Bistriţei, Paleocen—Eocenul nu diferă esenţial de acela din
Vrancea. Suita începe prin depozite de fliş cu Globigerina triloculinoides, descrise drept
strate de Runcu, şi care amintesc stratele de Izvor, respectiv stratele de Caşin. Peste
acestea din urmă se dispune o suită de gresii calcaroase masive, asociate cu gresii
silicioase, similare stratelor de Straja şi respectiv flişului de Piatra Uscată. În continuitate
de sedimentare se dezvoltă calcare şi argile verzui, descrise de C. Olteanu drept strate de
Jgheabul Mare, similare stratelor de Greşu şi respectiv stratelor de Suceviţa. Urmează
calcarele de Doamna.
Eocenul superior este similar aceluia din pînza de Tarcău, fiind reprezentat prin
strate de Bisericani şi gresia de Lucăceşti.
În semiferestrele Humor şi Putna, Paleocen—Eocenul îmbracă acelaşi facies că şi
În pînza de Tarcău distingîndu-se aceleaşi entităţi lito-stratigrafice.
Oligocenul. În pînza de Vrancea, Oligocenul este dezvoltat după litofaciesul de
Kliwa şi au fost recunoscuţi toţi termenii acestuia. Primele trei entităţi (menilitele
inferioare, marnele bituminoase, disodilele inferioare) se întîlnesc în toate semiferestrele.
începînd de la nivelul disodilelor inferioare, spre deosebire de pînza de Tarcău, în pînza
de Vrancea se remarcă dezvoltarea unor conglomerate cu clemente formate din şisturi
verzi. Totodată are loc o reducere a gresiei de Kliwa. Conglomeratele au o dezvoltare
lenticulară putînd înlocui, parţial sau total, depozitele litofaciesului de Kliwa, cu excepţia
orizonturilor menilitelor inferioare şi al marnelor bituminoase. În semifereastra Bistriţei
de pildă, gresia de Kliwa este substituită aproape total de conglomerate dînd
conglomeratele de Petricica din care este formată parte din masivul cu acelaşi nume de la
Piatra Neamţ. Acelaşi lucru se întîmplă în semifereastra Putna.
Din orizontul marnelor bituminoase şi din disodilele inferioare din semifereastra
Bistriţei, precum şi din şisturile disodilice din orizontul gresiei de Kliwa din
semifereastra Humorului, M. Paucă, menţionează o faună de peşti fosili cu Ciupea
crenata şi Gobiits elongatus, iar D. Grigorescu şi T. Brustur au descris Palaeorhynchus
humorensis etc.
Suita Oligocenului din pînza de Vrancea se încheie cu orizontul disodilelor
superioare, care a fost recunoscut în toate semiferestrele cu excepţia semiferestrei Putna.
Miocenul. În pînza de Vrancea Miocenul se cunoaşte în semifereastra Bistriţei şi
semifereastra Oituz şi este reprezentat prin depozite atribuite Acvitanianului şi
Burdigalianului inferior.
Acvitanian—Burdigalianul inf. din semifereastra Oituz, unde are dezvoltarea cea
mai completă, începe în interpretarea clasică, printr-un complex marnos-argilos,
bituminos, cu intercalaţii de calcare, tufite şi gipsuri. La partea superioară a suitei se
întîlnesc menilite şi disodile, adesea substituite prin conglomerate, întregul ansamblu, în
grosime de 100 m, a fost descris de I. Dumitrescu drept strate de Goru—Mişîna. Acelaşi
complex, în semifereastra Bistriţei fusese descris de C. Stoica drept strate de Gura
Şoimului. Din ele se cunoaşte o asociaţie microfaunistică cu Globigerinoides trilobus,
Globoquadrina dehiscens etc. indicativă pentru Miocenul inferior. În continuitate de
sedimentare se dezvoltă o formaţiune argiloasă cu aspect de brecie şi cu lentile de gips
alcătuind formaţiunea cu sare inferioară, a cărei grosime atinge 300—400 m. Cu aceasta
din urmă se încheie suita sedimentară a pînzei de Vrancea; a urmat paroxismul eostiric
după care s-a format sedimentarul postparoxismal, comun celor trei pînze ale subzonei
flişului extern.
Sedimentarul postparoxismal. După individualizarea unităţilor tectonice ale
flişului extern în Eomiocen, procesul de sedimentare s-a reluat şi a durat pînă la sfîrşitul
acestei epoci. Formaţiunile acumulate sînt în facies de molasă. Acestea se întîlnesc numai
în partea sudică, unde formează umplutura a două sinclinale, Slănic şi Drajna, separate
între ele prin anticlinalul Homorîciu. Că vîrstă, sedimentarul postparoxismal este atribuit
intervalului Burdigalian tîrziu—Pliocen.
Burdigalianului se atribuie depozitele cuprinse între stratele de Cornu şi tufurile
cu globigerine, ultimele aparţinînd Badenianului. Suita stratigrafică începe printr-un
orizont cu conglomerate cunoscute sub numele de conglomerate de Brebu, sau printr-o
formaţiune constituită din marne şi argile verzui sau roşietice, cu intercalaţii de
marnocalcare, cinerite, calcare bituminoase şi conglomerate, desemnată de Gr. Popescu şi
I. Motăş drept strate de Valea Leorzii. Din ele provine o microfaună cu Globigerina
ciperoensis şi Globorotalia siakensis, scmnificativă pentru Burdigalian—„Hel-veţian" în
sens clasic, sau Burdigalian în accepţiunea curentă.
În opinii mai recente, Helveţianul este contestat că etaj cronostrati-grafic, pe
motiv că nu are un stratotip bine definit; conţinutul acestuia ar reveni, în cea mai mare
parte, Burdigalianului şi parţial Badenianului.
Atît peste conglomeratele de Brebu, cît şi peste stratele de Valea Le-orzii, urmează un
complex marnos-argilos cu gipsuri şi tufuri, descris a-desea drept „gipsurile superioare".
Cu acestea se încheie suita burdigaliană.
Badenianul urmează peste gipsurile superioare şi include depozite variate, în care
Gr. Popescu a delimitat patru entităţi litostratigrafice ce se succed pe verticală:
— tufuri şi marne cu globigerine, că prim termen al suitei badeniene ; sînt tufuri şi
tufite cu intercalaţii de marne, în grosime de 500 m, din care Th. lorgulescu menţionează
o asociaţie microfaunistică cu Globigerinoides trilobus şi Orbulina umversa;
— formaţiunea cu sare sau brecia sării, dispusă peste tufurile cu glo-bigerine şi
constituită dintr-o masă argiloasă-marnoasâ în care sînt incluse blocuri de vîrstă şi origine
diferită; în masa argiloasă se dezvoltă lentile de gipsuri şi sare; întreaga formaţiune are
500 m şi conţine o faună cu Chlamys elegans, Ostrea digitalina, Venus dujardini etc;
— şisturile cu radiolari, reprezentate prin şisturi argiloase, bituminoase, de tipul
disodilelor, cu o grosime de cîteva zeci de metri; din ele, Th. lorgulescu a descris o
microfaună cu Orbulina suturalis, Elphidium lamînatum etc ;
— marnele cu Spiratella, ca ultim orizont al Badenianului; au 150 m grosime şi
mai includ intercalaţii subţiri de gresii, nisipuri şi mai rar tufite. Pe lîngă exemplare de
Spiratella, în acest orizont I. Popescu-Voiteşti şi O. Protescu au identificat o faună cu
Corbula gibba, Arca diluvii, Turritella subangulata, Lucina ornată.
Sarmaţianul are o răspîndire mai restrînsă şi prezintă caracter transgresiv; include,
în general, nisipuri, marne şi argile cu intercalaţii de gre-zocalcare oolitice şi tufuri
dacitice. Se apreciază că Sarmaţianul este reprezentat numai prin Volhinian şi
Basarabian.
Pliocenul încheie suita depozitelor învelişului posttectonic şi este reprezentat prin
gresii şi marne cu Congeria novorossica aparţinînd Meoţia-nului, şi prin nisipuri şi argile
considerate a reprezenta Ponţianul şi Dacianul. Depozitele pliocene ocupă suprafeţe
restrînse în sinclinalul Drajna.
Învelişul posttectonic a suferit deformări la rîndul lui în timpul mişcărilor
moldavice. Influenţa acestora este clară din Valea Buzăului spre SSV, unde formaţiunile
învelişului posttectonic sînt implicate în structura celor două sinclinale, Slănic şi Drajna.
Acestea au o poziţie oblică faţă de structurile flişului din Valea Doftanei spre vest
suprapunîndu-se şi unor structuri ale flişului intern (v. PI. III).

6.2.2.2. Tectonica flişului extern

Aranjamentul tectonic al subzonei flişului extern este efectul însumat al mai


multor tectogeneze; însă rolul definitoriu revine paroxismului eostiric.
Primele deformări ale flişului extern s-au produs în urma mişcărilor subhercinice,
cînd flişul intern a fost împins peste flişul extern. Deformările au constat în cutarea
depozitelor cretacice din partea internă a subzonei flişului extern şi exondarea acesteia.
Şariajul principal a avut loc în faza eostirică intraburdigaliană, cînd flişul extern s-a
desprins de pe substrat şi a înaintat acoperind marginea internă a zonei de molasă. Odată
cu deplasarea în ansamblu a flişului extern a avut loc şi încălecarea diferitelor subzone de
facies din cadrul flişului extern, individualizîndu-se astfel cele trei pînze (de Audia, de
Tarcău, de Vrancea). Acestea, la rîndul lor, prezintă anumite particularităţi tectonice (fig.
48).
Pînza de Audia încalecă după o fractură care a luat naştere încă din timpul
diastrofismului neocretacic. Cele mai noi depozite încălecate aparţin Oligocenului,
eventual Eomiocenului, iar cele mai vechi depozite care acoperă urma planului de şariaj
aparţin Burdigalianului superior. În timpul procesului de încălecare, formaţiunile pînzei
de Audia au fost intens cutate şi faliate dînd o structură tipică imbricată de cute-solzi (v.
fig. 48). Unele suprapuneri tectonice au o amploare deosebită, constituind adevărate
digitaţii. Astfel, de la Valea Moldovei spre nord, L. lonesi distinge o digitaţie inferioară
în care predomină gresia de Prisaca-Tomnatec şi o digitaţie superioară în care sînt
preponderente şisturile negre. Aceste digitaţii se încalecă după o falie denumită falia
Feredăului.
De la Depresiunea Breţcu spre sud, la marginea vestică a pînzei de Audia, flişul
de Macla constituie un element tectonic de amploare mai deosebită, în unele interpretări
acordîndu-i-se rang de pînză. Aceasta poate fi considerată o digitaţie a pînzei de Audia şi
ar constitui digitaţia de Macia.
Cute-solzi de mai mică amploare sînt foarte frecvente în cuprinsul pînzei de
Audia, mai ales de la Valea Moldovei spre nord şi de la Valea Covasnei spre sud.
Pînza de Audia în ansamblu a suferit şi influenţa cutărilor ulterioare punerii ei în
loc. Aceasta se recunoaşte mai ales în redresarea şi chiar răsturnarea planului de şariaj.
Pînza de Tarcău este rezultatul aceleiaşi faze eostirice, individualizarea ei fiind
sensibil sincronă cu formarea pînzei de Audia. Mişcările ulterioare acelora eostirice şi în
principal mişcările moldavice au provocat şi ele deformări încît se surprind situaţii în care
sub planul de şariaj sînt prinse şi depozite badeniene. Amploarea încălecării, dovedită
prin foraje, depăşeşte 30 km. Astfel, un foraj amplasat pe anticlinalul Ojdula, la
adîncimea de 1715 m a intrat în depozite miocene cu sare aparţinînd pînzei de Vrancea.
La rîndul ei, pînza de Tarcău este deformată recunoscîndu-se mai multe structuri de tip
digitaţie şi cute solzi, iar în fruntea pînzei au fost rabotate formaţiuni ale pînzei de
Vrancea (v. fig. 48). I. Atanasiu, sesizînd raporturile tectonice dintre litofaciesui de
Tarcău şi litofaciesul de Tazlău, a conturat o „pînză de Tazlău", însă I. Băncilă şi I.
Dumitrescu au relevat caracterul de digitaţie al acestei deformări. Astfel, în cuprinsul
pînzei de Tarcău s-au delimitat două subunităţi tectonice: digitaţia de Tarcău şi digitaţia
de Tazlău (v. PI. III).
Digitaţia gresiei de Tarcău (superioară) este cea mai internă, iar fruntea ei se
urmăreşte din zona de curbură spre nord continuîndu-se şi în afara graniţelor. Aceasta la
rîndul ei este cutată şi se caracterizează prin predominarea cutelor largi, verticale sau
deversate, cu flancurile faliate.
Digitaţia de Tazlău (inferioară) are o poziţie externă şi exceptînd zonele
semifercstrelor tectonice în care apare pînza de Vrancea şi unde formaţiunile digitaţiei de
Tazlău au fost îndepărtate de eroziune, aceasta din urmă se continuă de la graniţă pînă în
zona de curbură. Cutele digitaţiei de Tazlău sînt mai strînse, relevînd o imbricare mai
accentuată.
În afară de deformările tectonice majore menţionate, în pînza de Tarcău, mai ales
în partea ei externă, se întîlnesc şi alte contacte tectonice. Unora dintre acestea, în
interpretări mai recente, li s-a acordat de asemenea valoare de digitaţii (digitaţia de
Ciunget, digitaţia de Putna-Leşunţ etc.). Chiar dacă aceste ultime deformări nu au
amploarea ce li se acordă, relaţii tectonice între diverse volume de strate, mergînd de la
simple falii pînă la încălecări de anumită amploare, se întîlnesc foarte frecvent.
De la Valea Buzăului spre sud-vest, unde are loc o afundare a întregii zone a
flişului carpatic şi unde urma planului de şariaj este acoperită de depozite posttectonicc,
pare sa aibă loc o atenuare a deformărilor. Cert este că pînza de Tarcău se mai poate
urmări doar prin cele două structuri anticlinale: Homorîciu şi Vălenii de Munte. Primul se
continuă spre vest pînă în bazinul Dîmboviţei traversînd Valea Ialomiţei pe la nord de
localitatea Pucioasa; cel de al doilea se îngustează afundîndu-se în regiunea Văii
Prahovei. Aceste anticlinale, la rîndul lor, delimitează Sinclinalele Slănic şi Drajna în
care sînt implicate şi depozitele posttectonice. Anticlinalele menţionate sînt complicate
de cute secundare şi falii, în anticlinalul Homorîciu recunoscîndu-se structuri proprii
digitaţiei de Tarcău.
Pînza de Vrancea, care apare în semiferestre şi în ferestrele tectonice de la
Dumesnic şi de la Mitocul lui Bălan, de fapt are un caracter unitar sau cvasiunitar,
continuîndu-se şi în sectoare acoperite de pînza de Tarcău. Forajele au indicat însă că
formaţiunile pînzei de Vrancea din aceste sectoare au fost rabotate de pe largi suprafeţe în
fruntea pînzei de Tarcău. De altfel, klippele de rabotaj din faţa pînzei de Tarcău pledează
în acelaşi sens.
Desprinderea de pe fundament şi alunecarea formaţiunilor pînzei de Vrancea
peste molasa carpatică a avut loc contemporan cu şariajul pînzelor de Audia şi de Tarcău
(faza costirică). Cele mai noi depozite antrenate în şariaj aparţin Miocenului timpuriu.
Deformările ulterioare sînt efectul mişcărilor moldavice.
Urma planului de şariaj al pînzei de Vrancea, constituind linia tectonică externă,
se urmăreşte de la graniţa de nord a ţării, pînă în zona de curbură. Mai departe spre SSV,
pînza de Vrancea nu mai apare. Amploarea încălecării a fost dovedită prin foraje. Astfel,
un foraj executat la Frasin pe Valea Moldovei şi amplasat pe pînza de Tarcău, a pătruns
în pînza de Vrancea la adîncimea de 1383 m pe care a traversat-o pînă la 3340 m, unde a
intrat în formaţiunile cuverturii Platformei Moldoveneşti, ceea ce arată o încălecare a
pînzei de Vrancea de cel puţin 15 km (v. fig. 48).
Pînza de Vrancea la rîndul ei este cutată şi se caracterizează prin prezenţa
structurilor aplecate spre est, adesea culcate şi chiar răsturnate. Deformările sînt mai
accentuate în partea de est a pînzei şi sînt foarte evidente în semifereastra Vrancea şi
semifereastra Bistriţei.
În semifereastra Vrancea, I. Dumitrescu a relevat existenţa a două structuri cu
valoare de digitaţii; una internă, superioară, de Greşu, care
încalecă peste digitaţia inferioară estică, de Coza, în a cărei zonă axială apar şisturi negre
(strate de Streiu, v. PI. III).
Semifereastra Bistriţei este dominată de structura anticlinală Horaiţa-Doamna în
axa căreia apar şisturile negre (strate de Sărata).
Cute de mai mică amploare, avînd în zonele axiale sinclinale depozite oligocene
sau miocene iar în axele anticlinale depozite eocene, sînt frecvente atît în cele două
semiferestre (Vrancea şi Bistriţei), cît şi în semife-restrele Oituz, Humor şi Putna.
Dispariţia pînzei de Vrancea spre sud şi sud-vest şi modul cum se afundă
structurile flişului extern în ansamblu sugerează că odată cu afundarea axială ar avea loc
şi o atenuare, dacă nu chiar o destrămare, a încălecărilor. Cert este că în regiunea
Dîmboviţei, pe direcţia prelungirii faliei Fierbinţi (v. PI. I), întregul ansamblu structural
al flişului extern dispare. Această dispariţie, care de fapt înseamnă terminarea flişului
extern, se datorează unor procese geotectonice majore care au determinat
comportamentul diferit al marginii continentale instabile, în lungul Carpaţilor.

6.2.3. Subzona klippelor transilvane şi a flişului transcarpatic


Subzona klippelor şi a flişului transcarpatic se delimitează în Maramureş ocupînd
o poziţie internă faţă de axa mediană a Carpaţilor Orientali. Din punct de vedere tectonic,
această subzona constituie unitatea klippelor transilvane şi a flişului transcarpatic, sau
pînza de Botiza-Petrova. Flişul transcarpatic s-a dezvoltat în aria de contact a suturii
transilvane cu marginea continentală instabilă (v. fig. 90).

6.2.3.1. Stratigrafia

Dacă se au în vedere ariile iniţiale de sedimentare se poate vorbi de o zonă a


klippelor şi de o zonă a flişului transcarpatic, pentru că în alcătuirea acestei unităţi
participă formaţiuni ce aparţin la entităţi litofacialc bine distincte, generate în arii de
sedimentare diferite. O primă entitate litofacială este reprezentată printr-o seric de klippe
tectonice constituite din depozite de vîrstă neojurasică şi eocretacică cu învelişul lor
ncocretacic; cea de a doua entitate este constituită dintr-o formaţiune de fliş de vîrstă
paleogenă.
Klippele transilvane. Klippe cu înveliş neocretacic au fost semnalate în 1943 de
S. Anton. El a menţionat în regiunea localităţii Poiana Botizii din nordul Transilvaniei
existenţa unor klippe tectonice pe care le-a considerat a fi prelungirea klippelor pienine
din Carpaţii nordici. Acestea au fost regăsite de toţi aceia care ulterior au cercetat
regiunea.
Klippele tectonice de la Poiana Botizii apar într-o serie de solzi din fruntea pînzei
de Botiza-Petrova. Ele sînt constituite din depozite predominant de tip pelagic.
Descrierea detaliată a klippelor de pe Valea Vărăştia făcută de Gh. Bombiţă, O. Dicea et
al. şi de M. Săndulescu et al., cu unele deosebiri neesenţiale, indică următoarea
succesiune (fig. 49): în baza klippei se distinge un nivel detritic-grosier în grosime de 2
m, constituit din brecii

Fig. 49. Alcătuirea klippei de pe Pîrîul Vărăştia (după Gh. Bombiţă). 1 — învelişul
neocretacic al klippelor; 2 — fliş paleogen; a — microbrecii; b — calcare microdetritice;
c — jaspuri; d — calcare oolitice; e — calcare micritice; f — marnocalcare şistoase; g —
marnocalcare cu accidente silicioase.

cu elemente bazaltice şi cinerite bazice, urmate de calcare microdetritice sau oolitice de


15 m grosime avînd în bază un nivel de jaspuri. Totul ar reveni Oxfordian-
Kimmeridgianului. În continuare se întîlnesc calcare mi-critice urmate de şisturi
calcaroase cu aptichi din care S. Anton şi cei de după el au făcut cunoscut o faună cu
Punctataptyclius punctatus, Lamellapty-chus beyrichi, LaevaptycJms obliquus,
Sublytoceras cf. sene x, Berriasella sp., Hibolites sp., Pseudobelus sp., Duvalia sp. etc,
care indică Tithonic-Berria-sianul. Suita se încheie prin marne şi calcare compacte cu
Calpionella alpina, Crassicollaria intermedia, C. massutiniana, Tintinnopsella
carpathica, T. Ion ga, Nannoconus sp., etc. asociaţie ce indică Neocomianul. Se poate
conchide deci că vîrsta depozitelor din klippe nu coboară mai jos de Malm şi nu
depăşeşte Neocomianul. Prin aceasta klippele de la Poiana Botizii se aseamănă cu acelea
ale zonei de Măgura din Carpaţii Nordici, situate la exteriorul zonei klippelor pienine şi
cu klippele de pe Valea Car-haga din Munţii Perşani. Dealtfel, elemente din klippe de
felul acelora de la Poiana Botizii, însă de dimensiuni foarte mici, au fost recunoscute de
O. Dicea et al. mai spre nord în regiunea Văii Tisa.
Învelişul klippelor este constituit din depozite pelagicc de vîrstă neo-cretacică
reprezentate aproape exclusiv prin marne şi marnocalcare roşii de tipul marnelor de
Puchow (couches rouges). Suita debutează printr-un pachet de marne şi argile verzui cu
intercalaţii de marnocalcare roşii în grosime de 20 m. Din ele, O. Dicea et al.
menţionează o asociaţie micro-faunistică cu Rotalipora appenninica, R. reicheli, R.
monsalvensis, Praeglo-botruncana delrioensis etc. care indică vîrsta cenomaniană
(eventual vraco-nian-cenomaniană) a depozitelor în cauză. S-au făcut şi specualţii că
vîrsta lor ar coborî în Eocretacic, însă argumentele invocate în acest sens nu sînt
concludente. Suita învelişului klippelor se continuă cu marne şi marnocalcare de culoare
roşie cu pete verzi din care, pe lîngă exemplare de Bele-mnitella şi Pachydiscus, se
cunoaşte şi o asociaţie microfaunistică cu Prae-globotruncana stephani, P. helvetica,
Globotruncana lapparenti, G. arca, G. stuarti, Abathomphalus mayaroensis etc,
indicativă pentru Turonian-Senonian. Se remarcă anumite deosebiri litofaciale, dar mai
ales stratigrafie, între diverşii solzi, iar în unele klippe, M. Săndulescu crede a fi detectat
existenţa mai multor solzi în care nu sînt implicate depozitele eocene de fliş.
Ca litofacies, învelişul klippelor de la Poiana Botizii se deosebeşte atît de
depozitele neocretacice din zona klippelor pienine a Carpaţilor Nordici, cît şi de acelea
din pînza de Măgura; în schimb marnele de Puchow se întîlnesc pe o zonă mai externă
faţă de aceea a klippelor pienine.
În afară de Poiana Botizii, învelişul klippelor a mai fost identificat la Botiza şi în
bazinul Tisei.
Flişul transcarpatic. Este cel de al doilea component al unităţii klippelor şi a
flişului transcarpatic şi acoperă o largă suprafaţă întinzîndu-se din Valea Tisei spre sud
pînă în Valea Izei. La sud de aceasta din urmă, flişul aflorează de la Valea leudului spre
vest, iar spre sud se întinde pînă la Poiana Botizii, unde are că substrat solzii cu klippele
amintite.
Flişul transcarpatic este reprezentat aproape exclusiv printr-un fliş grezos-argilos
care trece pe verticală la un fliş grezos. Totul însumează 1500 — 2000 m şi aparţine că
vîrstă Paleogenului.
Paleocenul include un pachet de argile vişinii cu intercalaţii subţiri de gresii
calcaroase, totul însumînd 50 m grosime. Asemenea depozite au fost identificate în aria
de aflorare a marnelor roşii senoniene peste care se dispun transgresiv, precum şi în axele
unor structuri anticlinale, atît la nord cît şi la sud de Valea Izei. Vîrsta lor paleocenă este
atestată şi de un conţinut faunistic cu Globorotalia membranacea, G. conitntncata,
Globi-gerina triloculinoides, G. linaperta etc.
Eocenul este reprezentat prin depozite cu caractere tipice de fliş a căror grosime
atinge 2000 m la nord de Valea Izei. Acestea urmează în continuitate de sedimentare
peste depozite paleocene. Primele secvenţe sînt constituite dintr-o suită de argile siltice,
micacee, verzui sau roşietice, cu intercalaţii subţiri de gresii cu hieroglife, din care
provine o microfaună cu Trochammina şi Glomospira indicînd Eocenul inferior. Pe
verticală se trece la un fliş marnos-grezos constituit din ritmuri de gresii calcaroase
micacee, cu hiroglife şi marne cenuşii-verzui; subordonat se dezvoltă argile verzui,
adesea roşietice. Din această formaţiune, O. Dicea et al. menţionează o microfaună cu
Cyclammina am plia per tur a indicînd Eocenul mediu. Partea superioara a suitei eocene
este reprezentată printr-un fliş grezos constituit din gresii calcaroase, adesea grosiere, în
strate groase, în alternanţă ritmică cu strate subţiri de argile siltice conţinînd o microfaună
şi o microfloră care indică Eocenul superior.
În flişul grezos de la nord de Valea Izei sînt frecvente microconglomeratele că
intercalaţii, constituite din elemente de cuarţ, iar foarte rar se întîlnesc şi calcare
tithonice. Secvenţa de fliş grezos, din regiunea de la nord de Valea Izei, a fost descrisă de
I. Motăş sub numele de gresia de Strîmtura. Aceasta, spre sud, îşi pierde caracterul
microconglomeratic şi se efilcază stratigrafie încît se reduce treptat în grosime fiind
înlocuită de flişul grezos-marnos. În această situaţie, flişul grezos, la sud de Valea Izei,
apare că o secvenţă în flişul grezos-argilos şi constituie ceea ce s-a denumit gresia de
Secu, pe care M. Sandulescu o interpretează că avînd poziţie mediană în succesiunea
eocenă.
Poziţia aparent diferită a gresiei de Secu faţă de gresia de Strîmtura şi lipsa
microconglomeratelor din flişul grezos de la sud de Valea Izei au constituit pentru M.
Sandulescu motivaţia că cele două sectoare de dezvoltare a flişului transcarpatic (de la
sud şi de la nord de Valea Izei) sa fie considerate că aparţinînd la arii de sedimentare
diferite, iar din punct de vedere tectonic sa fie interpretate că reprezentînd două pînze
diferite (pînza de Botiza şi pînza de Petrova). De fapt această interpretare este dictată de
anumite considerente de ordin tectonic, căci toţi cercetătorii flişului transcarpatic, fără
nici o excepţie, au considerat klippele de la Poiana Botizei că reprezentînd o prelungire a
klippelor pienine. Singur M. Sandulescu însă a sesizat dificultăţile care se întîmpină, dacă
flişul transcarpatic este luat în ansamblu şi considerat unitar, aşa cum de fapt este în
realitate.
Este lesne de observat că flişul transcarpatic din Maramureş, respectiv pînza de
Botiza-Petrova, se continuă spre nord cu pînza de Măgura. Se mai poate constata poziţia
klippelor de la Poiana Botizei acestea situîndu-se în faţa (la exteriorul) pînzei de Botiza-
Petrova-Măgura, în timp ce klippele pienine se găsesc la interiorul pînzei de Măgura.
Pentru a asimila klippele de la Poiana Botizei cu klippele pienine se impune sa se nege
unitatea flişului transcarpatic. Or, klippele de la Poiana Botizii reprezintă un aliniament
de klippe mai extern decît klippele pienine. Pentru a pune mai pregnant în evidenţă
această situaţie, de semnarea acestora din urmă sub numele de „klippe transilvane" este
mai indicată, ele găsindu-se de fapt în nordul Transilvaniei şi provin din sutura
transilvană. Un argument în plus că flişul transcarpatic în ansamblul său aparţine unei
aceleiaşi unităţi tectogenetice, pe lîngă similitudinea litofacială, este şi faptul că în tot
lungul liniei tectonice frontale, flişul vine constant în contact cu învelişul postaustric al
unităţii central-estcarpatice pînă la dispariţia acesteia. Klippele transilvane sînt clar
situate între fişul transcarpatic şi unitatea central-estcarpatică cu învelişul său postaustric,
în timp ce klippele pienine încalecă dinspre vest pînza de Măgura şi aparţin unei zone
mai interne. Opinia lui M. Sandulescu că „pînza de Botiza" ar avea o origine mult mai
vestică şi că în poziţia pe care o ocupă în aranjamentul tectonic actual a ajuns acoperind
pe rînd zona klippelor pienine şi pînza de Petrova-Magura, constituind o pînză „ultra",
este o simplă sup-ziţie greu de argumentat.
Poziţia klippelor transilvane între flişul transcarpatic şi unitatea central-
estcarpatică indică existenţa unei zone labile, care a evoluat la interiorul ariei cristalino-
mezozoice. Aceasta a provenit din regenerarea tardivă a suturii transilvane şi a zonelor
limitrofe.
Klippele transilvane reprezintă o mărturie că sutura transilvană ajunge pînă în această
regiune, iar mai departe spre nord se continuă prin faţa (estul) pînzei de Măgura.

6.2.3.2. Tectonica

Aranjamentul tectonic al unităţii klippelor transilvane şi a filşului transcarpatic


este rezultatul mai multor tectogeneze.
Spre sfîrşitul Cretacicului, marginea blocului panonic şi împreună cu aceasta şi
sutura transilvană au suferit procese de regenerare devenind arii labile. Despre efectele şi
amploarea paroxismului neocretatic se ştie foarte puţin, însă existenţa acestuia se deduce
din faptul că în cutele solzilor cu klippe din fruntea pînzei de Botiza-Petrova depozitele
paleogene au poziţie transgresiva. Ariile regenerate şi-au menţinut mobilitatea, încît s-au
acumulat depozite de fliş.

Fig. 50. Secţiune prin zona klippelor transilvane şi a flişului transcarpatic


(după Gh. Bombiţă):
1 — Klippele malm-neocomiene; 2 — învelişul neocrctacic al klippelor; 3 — flişul eocen
transcarpatic. Duplicatura de Lăpuş: 4 — Cretacic sup.; 5 — Eocen; 6 — Oliogocen.
Solzul Şetref: 7 — Paleogen.

Ultimele deformări, acelea eostirice, au condus la ridicarea şi încălecarea flişului


transcarpatic peste învelişul postaustric al unităţii central-estcarpatice dînd pînza de
Botiza-Petrova (v. fig. 50, PI. III).
În înaintarea ei, masa flişului transcarpatic a antrenat şi învelişul neo-cretacic al
substratului pe care a alunecat, şi chiar fragmente din substratul mai profund (klippele).
În felul acesta, în fruntea pînzei de Botiza-Pe-trova au luat naştere o serie de solzi, unii
din ei înglobînd klippele transilvane de la Poiana Botizii. Se cunosc două asemenea
structuri, una la Poiana Botizii, şi alta în regiunea satului Botiza. În prima structură (de la
Poiana Botizii), în doi din solzii identificaţi apar şi klippe transilvane. Solzii de la Botiza
sînt constituiţi din depozite ncocretacice şi paleogene (v. Pl. III).
În afară de solzii din fruntea pînzei de şariaj, pînza la rîndul ei este complicată de
mai multe cute sinclinale şi anticlinale, mai frecvente la nord de Valea Izei, unde pînza
aflorează pe o suprafaţă mai largă. Adesea cutele sînt faliate dînd structuri de cute solzi,
cum este structura Leordina care se urmăreşte din Valea Izei spre nord.
Pînza de Botiza-Petrova, avînd klippele transilvane în bază, încalecă peste diverşi
termeni ai sedimentarului postaustric al unităţii central-est-carpatice, pe cei mai vestici
acoperindiiri adesea aproape complet. Aceasta este situaţia la nord de Valea Izei, unde,
ceea ce s-a delimitat drept du-plicatura de Lăpuş este mai restrînsă, însă în parte este
acoperită.
Cele mai noi depozite prinse sub planul de şariaj aparţin Oligocenului şi
Acvitanianului, iar cele mai vechi depozite care acoperă urma şariajului aparţin
Badenianului.
După punerea în loc. Pînza de Botiza-Petrova, în intervalul prebadenian, a fost
afectată de mişcări care au dus la activarea faliei Dragoş Vodă. Principala consecinţă a
fost fracturarea şi divizarea pînzei de Botiza-Petrova în două compartimente.
Compartimentul sudic a suferit şi o rotire, determinînd o deplasare dextră a planului de
şariaj. În felul acesta, urma şariajului în compartimentul sudic a căpătat orientarea est-
vest, abătîndu-se de la direcţia generală a structurilor majore din acest segment carpatic.
Spre vest, klippele şi flişul transcarpatic sînt acoperite de formaţiuni de molasă ale
depresiunii intramontane a Sighetului şi de vulcanite neogene.

6.3. Zona de molasă

Bazinul de acumulare a molasei carpatice s-a individualizat la începutul


Miocenului cînd, .că urmare a ridicării unităţilor flişului extern, la marginea estică a
acestuia s-a creat o depresiune marginală cu o subsidenţă foarte activă. În procesele
structogenetice care au generat această depresiune au fost implicate atît marginea estică a
flişului extern, cît şi marginea unităţilor de vorland, încît bazinul în care s-a acumulat
molasă carpatică reprezenta o depresiune premontană tipică cu fundament mixt (carpatic
şi de vorland).
Din punct de vedere morfologic, moîasei carpatice i se suprapune zona
subcarpatică.
În structura actuală, molasă carpatică constituie unitatea tectonică cunoscută sub
numele de „pînza subcarpatică". Aceasta s-a individualizat în urma mişcărilor moldavice
din Sarmaţianul timpuriu, şi aflorează în tot lungul Carpaţilor Orientali, Între linia
tectonică externă şi linia tectonică pericarpatică. Pînza subcarpatică are o lăţime foarte
variată, de la cîteva sute de metri în Bucovina, pînă la 30—35 km în zona de curbură şi în
nordul Munteniei, în zona cutelor diapire. Spre vest, unitatea subcarpatică se continuă pe
o anumită adîncime sub unităţile flişului care o încalecă dinspre vest.
Zona de molasă în sensul arătat constituie unitatea tectonică cea mai externă a
Carpaţilor Orientali, dar nu include şi ceea ce I. Dumitrescu et al. au separat pe harta
tectonică drept molasă epicratonică.

6.3.1. Stratigrafia

Procesul de acumulare a depozitelor molasei şi-a făcut debutul odată cu începutul


Miocenului. Un prim ciclu de sedimentare se încheie în Sar-maţianul timpuriu, cînd
paroxismul moldavic a dus la încălecarea molasei carpatice peste unităţile de vorland
individualizîndu-se astfel unitatea subcarpatică, încă din Sarmaţianul timpuriu, din zona
de la curbură spre sud se reia procesul de sedimentare care se vă continua în Pliocen. În
felul acesta a luat naştere o molasă superioară, care acoperă transgresiv formaţiunile mai
vechi şi urma şariajului moldavic. Aşadar, în ansamblul molasei carpatice se poate vorbi
de o molasă inferioară de vîrstă miocenă pînă în Sarmaţianul timpuriu, şi de o moîasă
superioară de vîrstă sarmato-pliocenă.
Sursa de alimentare cu material terigen a bazinului molasei în Miocenul timpuriu
a constituit-o aria carpatică în curs de ridicare şi unităţile de vorland. În a doua jumătate a
epocii miocene şi în Pliocen, acest rol l-a avut numai aria carpatică.
Materialul acumulat este foarte eterogen; se întîlnesc frecvent depozite începînd
de la conglomerate grosiere pînă la pelite, cărora li se adaugă calcare, evaporite, cărbuni,
tufuri, tuf iţe etc. Ansamblul molasei carpatice aparţine că vîrstă Miocenului şi
Pliocenului (fig. 51).
Miocenul. Revine Miocenului aproape întreg ansamblul de depozite molasice care
constituie unitatea subcarpatică. Acestea sînt foarte variate că litofacies şi prezintă
frecvente schimbări laterale. Dezvoltarea completă a seriei miocene se întîlneşte în
Moldova centrală. Limita între Oligocen şi Miocen, pe criterii în primul rînd
litostratigrafice, se trasează, oarecum convenţional, deasupra disodilelor şi menilitelor
superioare.
Acvitanianul. În partea vestică a pînzei subcarpatice, suita miocenă debutează
printr-o formaţiune cu caracter flişoid desemnată de C. Stoica sub numele de strate de
Gura Şoimului. Acesteia îi urmează prima secvenţă evaporitica constituind formaţiunea
cu sare inferioară; este reprezentată printr-o megabrecie cu matrice argiloasă-marnoasă
în^ care se intercalează gipsuri, sare gemă şi săruri de magneziu şi de potasiu. În această
formaţiune sînt cantonate multe din masivele de sare gemă din Moldova, cum sînt acelea
de la Bălţăteşti, Tazlău, Tg. Ocna etc. Formaţiunea cu sare şi stratele de Giira Şoimului,
fără o argumentare paleontologică concludentă, sînt atribuite Acvitanianului. Acestea
aflorează la marginea internă a pînzei subcarpatice din Moldova centrală, precum şi la
marginea externă la est de culmea Pleşu, între Tg. Neamţ şi valea Suha Mică.
Burdigalianul. Peste formaţiunea saliferă inferioară urmează o suită de depozite
preponderent argiloase şi marnoase, în grosime pînă la 500 m, avînd frecvent culoare
roşietică. Acestea constituie suita vărgată inferioară sau molasa roşie desemnată de O.
Mirăuţă şi sub numele de „strate de Măgireşti". Suita vărgată inferioară debutează printr-
o gresie feldspatică descrisă sub numele de gresia de Condor. Atît spre est, cît şi spre
vest, au loc schimbări laterale de facies. Astfel, spre est suita vărgată inferioară trece
frecvent la conglomerate în care faciesul pelitic este înlocuit cu faciesuri grosiere,
conglomeratice, în care elementele sînt constituite aproape exclusiv din şisturi verzi
furnizate de unităţile de vorland. Conglomeratele înlocuiesc pe verticală şi o parte din
formaţiunea cu sare şi aflorează în culmea Pleşu, care se urmăreşte de la Tg. Neamţ, spre
nord, pînă la localitatea Păltinoasa. Spre sud aceleaşi conglomerate formează culmea
Petricica de la sud-vest de Bacău, încît faciesul conglomeratic, în ansamblu, este
cunoscut sub numele de conglomeratele de Pleşu-Petricica. Acestora le urmează un
pachet de depozite predominant pelitice, descrise drept strate de Tescani (v. fig. 51).
În conglomeratele de Pleşu-Petricica, în cîteva puncte apar formaţiuni paleogene
specifice fundamentului de origine carpatică. Astfel, pe Pîrîul lui Isac şi pe Pîrîul Catrinei
din bazinul Rîului Moldova, se întîlnesc iviri de strate de Bisericani şi de gresie de
Lucăceşti, iar în culmea Petricica Bacăului mai apar gresia de Kliwa şi disodilele cu
menilitele superioare. Aceste iviri ale fundamentului carpatic trebuie interpretate fie că
lame

Fig. 51. Coloana stratigrafică sintetică a molasei est-carpatice.

tectonice, fie ca blocuri însedimentate, căci forajele efectuate la vest de culmile Pleşu şi
Petricica Bacăului, din depozitele molasei inferioare au pătruns direct în Sarmaţianul
Platformei Moldoveneşti care se continuă sub molasa carpatică.
Spre vest, suita vărgată inferioară trece adesea la un facies grezos descris drept
gresia de Borzeşti; mai departe se dezvoltă un facies grezos-conglomeratic constituind
conglomeratele de Almaşu, urmate pe verticală de gresia de Moişa (v. fig. 51).
În unele interpretări, se consideră că formaţiunile de molasa dintre Gîrcina şi
Cracau ar aparţine pînzei de Vrancea, însă relaţiile stratigra-fice, litofaciesul şi mai ales
faptul că este prezentă suita miocen inferioară pînă la „Helveţian" inclusiv arată cu
prisosinţă că ele aparţin zonei de molasa, respectiv pînzei subcarpatice.
Suita vărgată inferioară cu faciesurile colaterale aflorează în zonele axiale ale
unor anticlinale formînd, printre altele, culmile Petricica, Pleşu, Almaşu etc. Din
depozitele suitei vărgate inferioare, Th. lorgulescu a descris o microfaună care
caracterizează zona cu Globoquadrina dehiscens, indicativă pentru Burdigalianul
inferior.
În succesiunea stratigrafică a Miocenului urmează suita vărgata superioară, în
grosime de 2000 m (v. fig. 51). Aceasta este formată dintr-o alternanţă de nisipuri, marne
şi argile, pe alocuri roşietice; predomină însă pelitele cenuşii, motiv pentru care a fost
descrisă şi sub numele de formaţiunea sau „molasa cenuşie" . La diverse nivele se
intercalează gipsuri. Astfel, un nivel de gipsuri situat în partea inferioară a suitei este
cunoscut drept gipsul de Perchiu, iar altul spre mijlocul suitei este descris drept gipsul de
Stufu. Suita vărgată superioară se încheie printr-un pachet de depozite cu faună de apă
dulce. Spre marginea estică a zonei, suita vărgată superioară capătă facies grezos şi apar
şi nivele de şisturi dolomitice. Din suita vărgată superioară se cunoaşte o microfaună În
care abundă Ci-bicides conoideus, ceea ce ar indica Burdigalianul tîrziu sau
„Helveţianul" din schema clasică. Asemenea depozite aflorează pe largi suprafeţe,
începînd din zona de curbură spre nord, şi ocupă de obicei zonele axiale ale unor cute
sinclinale. De la curbură spre sud, în zona cutelor diapire, unde structurile se afundă,
ansamblul depozitelor burdigaliene nu mai apare decît în zonele axiale ale cutelor diapire.
Badenianul. Peste suita vărgată superioară urmează o formaţiune bine
individualizată şi cu un conţinut biostratigrafic bine precizat, încît constituie un bun reper
stratigrafie. Este aşa-numita formaţiune a marnelor şi tufurilor cu globigerine. Aceasta se
caracterizează prin prezenţa materialului de origine piroclastică, reprezentat prin tufuri şi
tufite dacitice, cu intercalaţii subţiri de marne cu globigerine. Conţinutul microfaunistic
include printre altele: Praeorbidina glomerosa, Orbulina universa, Gnwibelina globosa
etc, care indică Badenianul inferior. Formaţiunea marnelor şi tufurilor cu globigerine
prezintă unele variaţii laterale de facies. În bazinul Trotuşului, de pildă, partea superioară
a acestei formaţiuni trece la o gresie calcaroasă grosieră sau fină, albă, în strate groase, cu
noduli de Lithothamnium, descrisă drept gresia de Răchitaşu.
Peste marnele şi tufurile cu globigerine urmează formaţiunea saliferă superioară,
care aflorează mai ales în zona cutelor diapire. Aceasta, că şi formaţiunea saliferă
inferioară, este constituită dintr-o megabrecie cu matrice argiloasă-marnoasă, nisipoasă,
cu gipsuri şi sare, însă, spre deosebire de formaţiunea saliferă inferioară ale cărei
elemente sînt remanieri intra-formaţionalc relevînd un vădit caracter olistostromic,
elementele formaţiunii cu sare superioară sînt foarte variate (marne roşii, marne cu
globigerine, şisturi cristaline, şisturi verzi, roci eruptive, calcare mezozoice etc.). Marea
variabilitate a elementelor remaniate se explică prin faptul că ele provin din dezagregarea
unor conglomerate din aria furnizoare de material terigen. Din punct de vedere
cronostratigrafic şi biostratrigrafic, formaţiunea superioară cu sare ar corespunde zonei cu
Spiroplectammina carinata revenind Badenianului. Multe din masivele de sare din
regiunea subcarpatică se găsesc în această formaţiune cu sare superioară.
Peste formaţiunea cu sare superioară urmează un pachet de şisturi argiloase de
tipul disodilelor, cu o grosime de 20 m, constituind ceea ce se cunoaşte sub numele de
„şisturi cu radiolari". Acestea au fost identificate din zona de curbură spre nord. În scara
biostratigrafică, şisturile cu radiolari ar corespunde părţii superioare a zonei cu
Spiroplectammina.
Formaţiunea marnelor cu Spiratella, care urmează peste şisturile cu radiolari,
încheie suita de depozite atribuită Badenianului. Aceasta aflorează în partea vestică a
pînzei subcarpatice şi prezintă şi anumite modificări laterale de facies. De pildă, în
bazinul Trotuşului, marnele cu Spiratella sînt înlocuite prin calcare şi depozite
piroclastice din care se cunoaşte o faună fosilă cu Arca barbota, Mohrensternia sp.,
Ervilia sp. etc. Formaţiunea marnelor cu Spiratella mai este fosiliferă în zona cutelor
diapire, la Crivineni şi Odăile, de unde se cunoaşte o asociaţie cu Chlamys elegans, Arca
diluvii, Corbula gibba, Comis dujardini etc. De la partea terminală a marnelor cu
Spiratella se cunosc exemplare de Venus konkensis şi Spani-odontella corespunzînd zonei
cu Bulimina şi Bolivina ce indică Badenianul superior.
Sarmaţianul. încă din Badenianul terminal, aria molasei carpatice a fost afectată
de mişcări care au atins paroxismul în Volhinian, cînd au avut loc mişcările moldavice.
Acestea au dus la ridicarea în continuare a edificiului carpatic, antrenînd şi aria molasei.
Apele s-au retras de pe cea mai mare parte a acesteia din urmă. Doar marginea sudică a
zonei cutelor diapire a mai rămas submersă. În consecinţă, numai în zona Buzăului, în
cutele sinclinale mai externe (Ruşavăţ, Pădureni, Sărata-Năeni), ar mai fi suita completă a
Sarmaţianului. În această parte, primele depozite sarmaţiene, reprezentate prin marne
albicioase cu Syndesmia scythica, Ervilia praepodolica, Cerithium rubiginosum, C.
mitrale etc, urmează peste nivelul cu Venus konkensis şi Spaniodontella şi aparţin
Buglovianului. În Volhinian are loc desăvîrşirea diastrofismului moldavic, care a dus la
încălecarea molasei carpatice peste unităţile de vorland.
Spre sfîrşitul Volhinianului, apele care fuseseră refulate spre vorland revin şi
acoperă sparte din zona de molasa. Depozitele reprezentînd Vol-hinianul superior au
caracter transgresiv şi marchează de fapt începutul unui nou ciclu de sedimentare care vă
dura pînă la sfîrşitul Pliocenului, timp în care s-a format molasa superioară. Spaţial,
aceasta din urmă ocupă o poziţie mai externă participînd la alcătuirea a ceea ce se
cunoaşte drept „monoclinul sarmato-pliocen". Numai în zona cutelor diapire, molasa
superioară se suprapune evident molasei inferioare (v. PI. III).
Volhinianul prezintă însemnate variaţii litofaciale (v. fig. 51). Astfel, În partea
sudică a zonei cutelor diapire, unde se presupune că Volhinianul este în continuitate de
sedimentare cu Buglovianul şi că ar avea o reprezentare completă, include depozite
marnoase cu Mactra eichwaldi, Cardium liîhopodolicum, Tapes gregarius, Solen
sitbfragilis etc. Mai spre nord, între Valea Buzăului şi Valea Rîmnicului Sărat, spre
marginea internă a zonei molasei carpatice se întîlneşte un facies calcaros recifal cu
bioherme de serpulide, cum sînt acelea de la Rîuri-Bozioru. Mai spre nord, Volhinianul
se întîlneşte în bazinul Văii Trotuşului unde capătă un facies mai grosier. Aici arc o
poziţie net transgresivă luînd contact direct cu suita vărgată superioară.
Basarabianul îşi are dezvoltarea completă în zona cutelor diapire, unde se
întîlneşte ocupînd zonele axiale sinclinale. Din Valea Rîmnicului Sărat spre nord,
Basarabianul, că şi Kersonianul dealtfel, se limitează doar la exteriorul molasei
inferioare, unde aflorează pe o zonă continuă pînă în Valea Trotuşului, participînd la
alcătuirea monoclinului sarmato-pliocen.
În partea nordică a zonei cutelor diapire, Basarabianul este dezvoltat într-un facies
de margine, reprezentat fie prin conglomerate şi calcare ooli-tice sau lumaşelice cu
Mactrafabreana, Cardium fittoni etc. (cum sînt acelea din culmile Măgura şi Istriţa), fie
prin calcare recifale cu sepule şi brio-zoare, acestea din urmă avînd o dezvoltare locală
între rîurile Teleajen şi Buzău. În partea centrală a zonei cutelor diapire se întîlneşte un
facies de larg, predominant pelitic, reprezentat prin marne cu Cryptomactra pesan-seris.
Începînd din Basarabianul superior se remarcă o regresiune a mării sarmaţiene iar
în suita depozitelor de această vîrstă se constată apariţia depozitelor de apă dulce, acestea
fiind mai frecvente în bazinul Trotuşului.
Kersonianul, care nu poate fi riguros separat de Basarabian, adesea include
adevărate lumaşele cu Mactra pallasi.
Din valea Milcovului spre nord, Basarabianul şi Kersonianul îmbracă un facies
monoton, reprezentat printr-o alternanţă de marne şi argile nisipoase şi gresii, lipsite de
faună, descrise de N. Macarovici şi I. Motăş drept „strate de Milcov". Acest facies se
menţine şi în Pliocen (v. fig. 51).
Rămîne neelucidată provenienţa numeroaselor blocuri de andezite de la partea
superioară a Sarmaţianului dintre Văile Rîmnicului şi Trotuşului (de la Cîmpuri de pildă).
Această situaţie a generat speculaţii cu privire la existenţa unui vulcanism extracarpatic.
Pliocenul. În partea sudică şi estică a zonei de aflorare a molasei carpatice,
depozitele pliocene urmează în continuitate de sedimentare peste depozitele miocene. În
zonele mai interne, acestea au o poziţie discordantă. În general. Pliocenul este reprezentat
prin depozite pelitopsamitice de apă puternic îndulcită (v. fig. 51), a căror grosime
variază de la cîteva sute la cîteva mii de metri. Cea mai mare grosime se întîlneşte în zona
de curbură, unde subsidenţa a fost foarte activă. Apele lacului pliocen, în zona cutelor
diapire, înaintau şi peste zona flişului, iar spre nord nu depăşeau Valea Trotuşului, încît,
în structura actuală, depozitele pliocene participă la alcătuirea monoclinului sarmato-
pliocen, precum şi la structura zonei cutelor- diapire (v. PI. III).
Din cauza monotoniei litofaciale şi a penuriei fosilelor, de la Valea Milcovului
spre nord se întîmpină dificultăţi în separarea etajelor, încît ansamblul depozitelor
pliocene es4e inclus în stratele de Milcov. În zona cutelor diapire, unde fosilele sînt mai
frecvente, s-a putut realiza o stratigrafie mai de detaliu.
Meoţianul include depozite de apă puternic îndulcită cu un nivel de depozite cu
faună de apă salmastră. În ansamblu, Meoţianul, este reprezentat prin nisipuri şi argile în
care apar frecvent material cineritic şi intercalaţii de gresii oolitice. În zonele de margine
se dezvoltă faciesuri grosiere cu prundişuri. Din Valea Trotuşului pînă în Valea
Slănicului de Buzău Meoţianul este predominant nisipos-argilos şi participă la structura
monoclinului sarmato-pliocen. Din Valea Buzăului spre vest, în zona cutelor diapire
depozitele meoţiene au caracter transgresiv, putînd lua contact cu formaţiunile de fliş. În
această zonă, depozitele meoţiene sînt fosilifere şi în suita lor se poate distinge un orizont
inferior argilos-nisipos cu congerii mici şi unionide printre care Unio subatavus Psilunio
subrecurvus etc; un orizont mediu argilos-grezos la care se adaugă şi calcare cu faună
salmastră (Dosinia maeotica, Ervilia minuta etc); un orizont superior predominant argilos
cu faună dulcicolă. Grosimea Meoţianului în zona de curbură poate atinge 1200 m.
Ponţianul este reprezentat prin depozite predominant marnoase cu intercalaţii
subţiri de nisipuri şi foarte rar strate de cărbuni. Local se întîlnesc depozite grosiere şi cu
totul sporadic apar gresii oolitice şi calcare lumaşelice cu limnocardiide, cum sînt acelea
de la Vulcăneşti de pe Valea Dîmboviţei. Acestea din urmă amintesc faciesul calcarelor
de Odesa, însă se dezvoltă la mai multe nivele.- Grosimea Ponţianului variază între 200 şi
2000 m, cea mai mare întîlnindu-se în zona de curbură. Din Valea Trotuşului pînă în
Valea Buzăului, depozitele ponţiene participă la monoclinul sarmato-pliocen. Mai
departe spre vest, în zona cutelor diapire, depozitele ponţiene sînt fosilifere. În suita
acestora se pot distinge: un orizont inferior predominant marnos cu Paradacna abichi,
Congeria rhomboidea ruma-na, V alcnciennius annulatus etc; un orizont mediu marnos-
nisipos cu Congeria rhomboidea, Paradacna abichi minor etc; un orizont superior
nisipos-argilos cu Phyllocadrium planum planum, Caladacna steindachneri, Limno-
cardium subsquamosus etc.
Dacianul, este reprezentat printr-o alternanţă de nisipuri şi gresii cu intercalaţii
subordonate de marne şi argile cu cărbuni. Spre vest, în zona cutelor diapire, depozitele
daciene sînt fosilifere, încît în cuprinsul lor se poate distinge Dacianul inferior cu
Parapachydacna cobalcescui, Prosodar.na, rumana, Stylodacna heberti etc, şi Dacianul
superior cu Pachyprionopleura neumayri, Stylodacna heberti, Viviparus rumanus, V.
bifarcinatus. Dezvoltarea completă a Dacianului se întîlneşte în cutele mai externe, cum
sînt Berea-Arbănaş, Sărata-Năeni, Moreni-Gura Ocniţei etc.
Romanianul include depozitele care urmează în continuitate de sedimentare peste
stratele cu limnocardiide şi prosodacne mari, şi sînt reprezentate prin argile şi marne cu
faună dulcicolă. Ele conţin Viviparus bifarcinatus, Psilunio lenticularis etc. În zona
cutelor diapire, în Romanian se întîlnesc cărbuni. Spre marginea internă a cutelor diapire,
partea superioară a Romanianului devine predominant grosieră constituind stratele de
Cîndeşti. Depozitele romaniene au o largă dezvoltare în zona cutelor diapire formînd
umplutura sinclinalelor. Spre nord, pînă în Valea Trotuşului, acestea constituie termenul
superior al monoclinului sarmato-pliocen.

6.3.2. Tectonica

În aranjamentul tectonic actual al Carpaţilor Orientali, molasa carpatică inferioară


constituie pînza subcarpatică. Deformările şi reaşezările pe care le-a suferit această zonă
s-au produs în trei faze tectogenetice.
Primele deformări ale zonei de molasa au avut loc în Burdigalian (faza eostirică),
fiind determinate de încălecarea flişului extern peste molasa carpatică, înainte că aceasta
din urmă sa se fi individualizat că unitate tectonică. Mişcările neostirice din Badenian, de
mai mică intensitate, s-au făcut simţite mai ales printr-o fază de exondare însoţită de un
episod lagunar.
Al doilea moment tectogenetic definitoriu în evoluţia zonei de molasă îl constituie
paroxismul moldavic din Sarmaţianul timpuriu. Acesta a condus la încălecarea
formaţiunilor molasei carpatice inferioare peste unităţile de vorland. În felul acesta s-a
individualizat cea mai tînără şi cea mai externă pînză din Carpaţii Orientali, pînza
subcarpatică (v. fig. 48), denumire mai potrivită şi de preferat aceleia de unitate
pericarpatică sub care o desemnase I. Băncilă, încălecarea se face în lungul faliei
pericarpatice. Aceasta-se urmăreşte la zi de la valea Trotuşului spre nord; spre sud este
acoperită transgresiv de molasă superioară sarmato-plio'cenă care are rol de înveliş
posttectonic (înveliş postparoxismal). Pe sub molasă superioară, falia pericarpatică se
continuă spre sud şi sud-vest trecînd şi în faţa Carpaţilor Meridionali (v. PI. III).
Mişcările moldavice au dus la cutarea formaţiunilor molasei carpatice inferioare
încît pînza subcarpatică la rîndul ei prezintă o tectonică de detaliu destul de complicată.
Deformările tectonice sînt mai frecvente în Moldova centrală (v. PI. III). Astfel, în
bazinul Tazlăului Sărat se recunoaşte un contact tectonic interpretat că reprezentînd o
digitaţie a pînzei subcarpatice denumită „digitaţia de Măgircşti-Pcrchiu". La est de
culmile Pleşu şi Pietricica Bacăului se constată un alt contact tectonic, prin care
conglomeratele burdi-galiene vin în relaţii anormale cu depozite mai tinere. La marginea
estică a pînzei subcarpatice, în culmea Petricica Bacăului se recunoaşte solzul Valea
Mare.
În afară de structurile amintite, sînt frecvente cutele normale, cutele-solzi, cutele
culcate etc. De pildă, la nord de Piatra Neamţ, Între valea Gîrcina şi valea Agapia, se
urmăreşte cuta-solz Almaş, interpretată de O. Mirăuţă că fals anticlinal. În faţa acesteia,
forajele au arătat că depozitele miocene formează mai multe cute culcate, acesta fiind
stilul tectonic pentru pînza subcarpatică din această regiune.
Din Valea Trotuşului spre sud pînă în Valea Buzăului, marginea estică a pînzei
subcarpatice cu structura ci complicată a suferit o coborîre de mare amplitudine şi a fost
acoperită de formaţiunile molasei superioare.
Ultimele deformări care au afectat pînza subcarpatică sînt rezultatul mişcărilor
valahice din Pliocenul terminal. Acestea au dus la stabilirea raporturilor tectonice între
niolasa inferioară şi molasă superioară şi au influenţat cutarea în stil diapir a ansamblului
molasic (inferioară şi superioară) din sectorul valah al pînzei subcarpatice.
Relaţiile tectonice între molasă inferioară şi molasă superioară se urmăresc din
bazinul Buzăului spre nord pînă În Valea Trotuşului, în lungul unei falii inverse
cunoscută sub numele de falia Caşin-Bisoca. Aceasta este o falie moldavică reactivată în
Pliocenul tîrziu şi ea separă un compartiment vestic ridicat, al pînzei subcarpatice, de un
alt compartiment estic mai coborît, care în Sarmaţian şi Pliocen, a suferit o subsidenţă
foarte activă. Aici, molasă superioară care acoperă transgresiv parte din pînza
subcarpatică, atinge grosimi de mii de metri şi constituie monoclinul sarmato-plioccn
Din Valea Buzăului spre vest, unde molasă superioară se extinde mult peste pînza
subcarpatică, întreg ansamblul molasei carpatice a fost cutat

Fig. 52. Secţiune geologică prin zona cutelor diapire (după C. Sîrbu):
1 — Cretacicul Platformei Valaha; 2 — Oligocen; 3 — Acvitanian; 4 — Burdigalian ; 5
— Badenian; 6 — Sarmaţian; 7 — Meoţian; S — Ponţian; 9 — Dacian — Romanian ; 10
— Cuaternar; 11 — masive de sare.

în stil diapir. Cutele diapire, care constau în străpungerea depozitelor mai noi de către un
sîmbure de sare sau argile cu sare mai vechi, se caracterizează prin anticlinale înguste
separate de sinclinale largi (fig. 52). Ultimele sînt ocupate de depozite sarmato-pliocene
şi pleistocene.
Valea Buzăului, începînd de la localitatea Pătîrlagele pînă la confluenţa cu valea
Slănicului de Buzău, este traversată de Sinclinalele Şoimari-Calvini Ruşavăţ şi Pădureni-
Cojanu, separate prin anticlinalelc Tega, Lapoş, Berca-Arbănaşi, şi în continuarea
acestuia, spre sud-vest, anticlinalul Năeni-Sărata; ultimele două structuri sînt cele mai
externe. Mai spre vest, între Valea Cricovului şi Valea Teleajenului se întîlnesc cute
anticlinale complicate de falii şi decroşări, cum sînt anticlinalele Pacureţ-Matiţa, Podenii
Noi, Udreşti etc. pe un aliniament nordic, şi Podenii Vechi, Boldeşti, Ceptura, Urlaţi, pe
un aliniament mai sudic. La vest de Valea Teleajenului se găsesc structurile Băicoi şi în
prelungire spre vest, Moreni şi Aninoasa etc.
Cutarea în stil diapir a zonei de la Valea Buzăului spre vest, generată de
comportamentul particular al sării, a fost influenţată şi de cutările valahice care au
determinat anumite deformări ale cutelor diapiro, deformări care sînt cu atît mai
accentuate cu cît structurile în cauză sînt situate pe aliniamente mai nordice. I. Atanasiu şi
I. Gavăt, urmărind structurile diapire de la nord spre sud, după poziţia sîmburelui de sare,
au deosebit următoarele tipuri de cute diapire:
— cute diapire revărsate, la care sîmburele de sare a fost dezrădăcinai încît arc o
poziţie superficială, cum sînt de pildă structurile Lapoş, Buşte-nari, Pâcureţ-Matiţa,
Podenii Noi etc.;
— cute diapire exagerate, în care sîmburele de sare străpunge toate formaţiunile
supraiacente, un exemplu constituindu-l anticlinalul Udreşti;
— cute diapire atenuate, care se caracterizează prin aceea că sîmburele de sare nu
ajunge la suprafaţă, cum sînt unele structuri din regiunea oraşului Ploieşti;
— cute criptodiapire, care se prezintă că boltiri largi în care existenţa sării nu a
fost dovedită, dar se presupune că exista, cum sînt structurile Berea-Arbănaşi, Urlaţi,
Tinosu-Brazi etc. Acestea sînt acoperite adesea de depozite foarte recente.
Formaţiunile zonei de molasă au fost afectate şi de mişcări din Pleistocen; dovada
este faptul că depozitele pleistocene inferioare, cum sînt acelea din Măgura Odobeşti,
apar cutate.

6.4. Zona vulcanitelor neogene

Ca ultim act din cortegiul proceselor geotectonice care au dus la ridicarea


edificiului muntos al Carpaţilor Orientali se înscrie activitatea vulcanică neogenă. De pe
urma acesteia a apărut la partea internă a Carpaţilor Orientali un şir de masive constituind
lanţul vulcanic Oaş-Gutîi-Călimani-Harghita (v. PI. III).
Activitatea vulcanică s-a desfăşurat din Badenian pînă spre sfîrşitul Pliocenului,
timp în care a cunoscut mai multe momente de paroxism alternînd cu faze de calm.
Urmărind chimismul şi alcătuirea petrografică a vulcanitelor, formele de
zăcămînt, relaţiile vulcanitelor cu formaţiunile sedimentare care indică timpul de punere
în loc, precum şi morfostructură, se constată că, în lungul lanţului vulcanic, pe lîngă unele
trăsături comune, sînt şi unele deosebiri sensibile care duc la individualizarea unor
sectoare cu anumite particularităţi bine marcate.
Ca trăsături comune întregului lanţ vulcanic se constată că vulcanitele neogene
sînt predominant andezitice, însă se întîlnesc toate speciile petrografice de la riolite pînă
la bazalte. În ceea ce priveşte chimismul, vulcanitele neogene se încadrează în rîndul
vulcanitelor calcoalcaline. Atît constituţia petrografică şi chimismul vulcanitelor
neogene, cît şi evoluţia în timp a magmelor conduc la concluzia că vulcanismul neogen a
fost generat de procese magmatogene declanşate de subducţia şi consumul crustei
predominant oceanice a unei zone de expansiune intracontinentală.
Ca particularităţi care diferenţiază diversele sectoare ale lanţului vulcanic Oaş-
Gutîi-Călimani-Harghita se impun în primul rînd - formele de zăcămînt. Astfel, spre
deosebire de sectorul nord-vestic (Oaş-Gutîi) şi sectorul sud-estic (Călimani-Harghita),
care se caracterizează prin prezenţa structurilor strato-vulcanice, între ele se interpune un
sector în care vulcanitele neogene se întîlnesc exclusiv că intruziuni subvulcanice. La
rîndul lor, cele două sectoare (nord-vestic şi sud-estic) prezintă trăsături distinc- t tive.
Astfel, în timp ce în sectorul nord-vestic vulcanitele debutează prin riolite şi riodacite
asociate depozitelor badeniene, şi se continuă prin dacite, andezite şi andezite
balzaltoide, asociate depozitelor sarmaţiene şi pliocene, în sectorul sud-estic suita
venirilor de lave include, în principal, andezite şi andezite bazaltoide de vîrstă pliocenă.
Se mai poate adăuga că în timp ce în sectorul nord-vestic morfostruc-turile
vulcanice au fost în mare parte distruse, în sectorul sud-estic acestea s-au conservat mult
mai bine.
În lanţul vulcanic de la interiorul Carpaţilor Orientali se disting trei sectoare cu
particularităţi petrologice, vulcanologice şi morfostructurale bine individualizate şi
anume: sectorul Oaş-Gutîi, sectorul Ţibleş-Bîrgău şi sectorul Călimani-Harghita (v. PI.
III).

6.4.1. Sectorul Oaş-Gutîi

Sectorul nord-vestic circumscrie o suprafaţă întinsă (fig. 53) în care, pe alocuri, se


surprind relaţiile normale dintre Vulcăniţa şi depozitele sedimentare (fig. 54). Cercetările
întreprinse de D. Giuşcă, D. Rădulescu, V. Manilici, M. Socolescu, M. Borcoş, N.
Gherasi, N. Stan, O. Edelstein şi mulţi alţii au stabilit că imensa stivă de vulcanite ce
alcătuieşte acest sector este.rezultatul unei intense activităţi vulcanice care s-a desfăşurat,
cu unele momente de calm, din Badenian pînă spre sfîrşitul Pliocenului.
Primele produse vulcanice sînt rezultatul unei activităţi vulcanice predominant
explosivă şi sînt reprezentate printr-o formaţiune vulcanogen-sedimentară constituită din
tufuri şi aglomerate cu caracter riolitic. Asemenea formaţiuni se întîlnesc în vecinătatea
localităţii Oraşu Nou şi sînt interstratificate în depozitele badeniene. Acestea ar
corespunde unui prim ciclu vulcanic.
Au urmat veniri de andezite care stau evident peste riolite, între acestea sînt
andezitele de Seini şi andezitul de Şindileu puse în loc în Sarmaţianul timpuriu.
Andezitele de Seini, în stare proaspătă, sînt andezitele piroxenice; apar însă că o
rocă puternic transformată şi mai totdeauna propilitizată, sericitizată sau piritizată; de
aceste andezite sînt legate importante mineralizaţii polimetalice. Andezitele de Seini apar
în partea sud-vestică a Munţilor Gutîi (v. fig. 53), unde predomină curgerile de lavă; în
partea nordică a zonei de aflorare apar formaţiuni vulcano-sedimentare care alternează şi
structuri subvulcanice.
Andezitul de Şindileu apare sub forma unor brecii de explozie şi se cunoaşte în
partea central-vestică a Munţilor Gutîi. Acesta se caracterizează prin abundenţa
fenocristalelor de plagioclaz prinse într-o masă de culoare roşie sau roşie-cenuşie.
În partea sudică a masivului pe suprafeţe foarte restrînse, se întîlnesc dacite; au
fost descrise dacitele de Ulmoasa, dacitele de Limpedea, dacitele de Dăneşti etc. Acestora
li s-au adăugat lavele andezitice cuarţifere, dintre care s-au descris: andezitele de
Piscuiatu. andezitele de Colbu, andezitele de Şuior şi andezitele de Highişa (v. fig. 54).
Asemenea produse au o largă răspîndire la nord de Baia Mare şi la nord-vest de Cavnic
(v. fig. 53). Se consideră că au fost puse în loc în Sarmaţianul tîrziu. De punerea lor în loc
este lagată o fază de matalogeneză preponderent auriferă.
O altă categorie de veniri de lave o constituie andezitele cu piroxeni şi hornblendă
din care s-au descris andezitele de Breze, andezitele de Firiza şi andezitele de Jereapăn.
Acestea au avut un caracter predominant efuziv şi se cunosc numeroase centre de erupţie.
Andezitele cu piroxeni şi hornblendă aflorează pe arii întinse, începînd din valea Firiza
spre est şi se consideră că s-au pus în loc în Pliocenul timpuriu (Meoţian-Ponţian).
Venirile de lave din Sarmaţian pînă în Ponţian ar constitui al doilea ciclu vulcanic.
Ultimele manifestări vulcanice au avut loc în Pliocenul tîrziu iar produsele
respective acoperă o mare parte din sectorul Oaş-Gutîi mascînd vulcanitele anterioare;
sînt reprezentate prin andezite exclusiv piroxenice numai cu augit şi hipersten sau
conţinînd şi biotit. În partea de nord a Munţilor Gutîi s-au descris andezitele de Mara şi
andezitele de Săpînţa, iar în partea sudică se găsesc .andezitele de Ilba, andezitele de
Igniş şi andezitele dc; Gutîi (cu biotit) etc. De obicei, aceste reci au caracter bazaltoid şi
apar sub formă de curgeri de lavă; mai rar se întîlnesc corpuri subvulcanice formate din
microdiorite. Cu andezitele piroxenice, care ar reprezenta cel de al treilea ciclu vulcanic,
se încheie activitatea vulcanică în sectorul Oaş-Gutîi. Separarea ciclurilor vulcanice pe
criterii stratigrafice este î îi mare măsură arbitrară dată fiind imposibilitatea, cel puţin
pînă acum, de a se stabili riguros cronologia proceselor vulcanice. De aceea, pe criterii
pur petrografice, şi luînd în consideraţie evoluţia de la acid spre bazic, în ordinea punerii
în loc a vulcanitelor, D. Rădulescu şi M. Borcoş deosebesc trei cicluri de evoluţie şi
anume: de la rio-i.lite la andezitele de Seini ar fi un prim ciclu, caracterizat

Fig. 54. Succesiunea punerii în loc a lavelor în sectorul Oaş-Gutîi.

printr-o puternică diferenţiere; de la dacite prin andezite cuarţifere la andezite cu piroxeni


şi hornblendă s-ar delimita un al doilea ciclu |.cu diferenţiere moderată; un al treilea
ciclu, lipsit de diferenţiere, ar include 'masa andezitelor piroxenice.
Formaţiunile piroclastice sînt foarte dezvoltate şi însoţesc aproape toate ] tipurile
de vulcanite amintite alternînd cu curgeri de lavă, încît relevă
structuri stratovulcanie.
Sectorul Oaş-Gutîi a fost puternic erodat încît au putut fi identificate "puţine
centre de emisie şi aparate vulcanice. În partea nordică a regiunii au fost identificate
caldera Mara şi caldera Săpînţa.

6.4.2. Sectorul Ţibleş-Bîrgâu

Vulcanitele din acest sector au fost cercetate de M. Socolescu, R. Dimi--trescu, L.


Pavelescu, Lidia Jude şi alţii. Spre deosebire de celelalte sectoare, vulcanitele din Munţii
Ţibleş şi Bîrgău, la care trebuie adăugat şi corpul Toroiaga din Munţii Maramureşului, se
prezintă sub formă de corpuri intruse în şisturi cristaline sau în depozite paleogene.
Lipsesc curgerile de lave şi produsele piroclastice.
Corpul din Muntele Ţibleş are forma unei cupole ce străbate depozite de vîrstă
oligocenă-eomiocenă. Din acest corp, L. Pavelescu descrie andezite cu hornblendă şi
piroxeni, andezite piroxenice, andezite cuarţifere şi diorite.
Corpului intrusiv principal i se asociază un sistem de apofize mai frecvente în
partea de sud a masivului. Corpul din Ţibleş are o întinsă aureolă de contact iar rocile
prezintă largi zone de alteraţie hidrotermală care au dat mineralizaţii polimetalice.
Corpul din Muntele Hudin, situat la vest de Ţibleş, este constituit din riodacite în
partea centrală, iar în zonele marginale se întîlnesc aceleaşi roci că şi în Ţibleş.
Corpul din Muntele Toroiaga se prezintă că un masiv muntos cu altitudinea de
1939 m. Corpul central este însoţit de numeroase apofize reprezentate prin silluri şi
dykuri de la cîţiva centimetri pînă la zeci de metri grosime. Masivul Toroiaga este
alcătuit din andezite amfibolice, andezite cu hornblendă şi biotit, diorite amfibolice şi
dacite, dintre care primele formează cea mai mare parte a masivului. După consolidarea
corpului subvulcanic a avut loc o intensă activitate hidrotermală care a afectat atît corpul
eruptiv, cît şi masa înconjurătoare. Circulaţia soluţiilor hidrotermale pe fisuri a dat
naştere la importante mineralizaţii de sulfuri complexe exploatate la Baia Borşa.
În Munţii Bîrgău, se întîlnesc corpuri subvulcanice în rîndul cărora, Lidia Jude a
deosebit forme de lacolite, silluri, stokuri şi dykuri, alcătuite din microdiorite, dacite şi
andezite.
Corpul intrusiv din vîrful Cornii, cel mai important că dimensiuni din partea de
nord a Munţilor Bîrgău, este situat între Ilva Mare şi Lunca Ilvei la sud şi Valea
Someşului la nord. Corpul este un lacolit intrus într-un sinclinal de depozite oligocene.
Acestui lacolit i se asociază numeroase silluri, mai ales în părţile de sud şi vest.
Petrografic, lacolitul Cornii este format în cea mai mare parte din microdiorite porfirice
cu amfiboli, iar în zonele periferice din andezite cu amfiboli. Sillurile, reprezentînd de
fapt apofizele corpului lacolitic, sînt alcătuite din andezite cu amfiboli şi biotit. Se
întîlnesc de asemenea andezite bazaltoide.
Corpul din Măgura Mică, situat la vest de precedentul, este apropiat că dimensiuni
şi are o constituţie asemănătoare corpului din vîrful Cornii.
Corpul din Măgura Sturzilor, situat tot pe Valea Ilvei la vest de Măgura Mică, este
format din dacite fiind intrus în depozite oligocene. La extremitatea estică a acestuia se
întîlnesc filoane de andezit bazaltoid.
Corpul dintre Sîngiorz-Băi şi Poiana Ilvei ocupă poziţia cea mai vestică din partea
de nord a Munţilor Bîrgău. Acesta este însoţit de numeroase silluri. În cea mai mare
parte, corpul subvulcanic este alcătuit din dacite; numai în foarte puţine silluri se întîlnesc
andezite cu amfiboli. Pe alocuri se întîlnesc dacite caolinizate, iar caolinizarea este adesea
însoţită de piritizare.
În afară de corpurile subvulcanice menţionate, în partea de nord a Munţilor
Bîrgău se mai întîlnesc şi alte corpuri de dimensiuni mai mici: corpul din Măgura
Rodnei, corpul din Măgura Porcului etc.
Corpul din Muntele Heniu reprezintă cea mai importantă masă vulcanică din
partea centrală a Munţilor Bîrgău. Situat la nord de localitatea Prundu Bîrgăului, are o
altitudine de 1 612 m. Vulcanitele se prezintămai ales sub formă de silluri insinuate în
depozite oligocene. În ceea ce priveşte compoziţia petrografică, în partea centrală apar
diorite piroxenice, iar în părţile marginale, spre nord şi spre sud, unde sillurile sînt foarte
numeroase, acestea sînt alcătuite din andezite cu piroxeni.
Corpul din Dealul Miroslava este situat la nord de satul Mureşenii Bîrgăului şi
este insinuat în depozite oligocene, în lungul unei dislocaţii ce urmăreşte axa unui
anticlinal; este format din andezite cu hornblendă şi piroxeni.
În partea estică a Munţilor Bîrgău se găsesc mai multe corpuri subvulcanice, de
dimensiuni modeste, în alcătuirea cărora intră mai ales andezite cu hornblendă şi andezite
bazaltoide (andezite de Dorna). Acestea sînt considerate a fi mai noi decît celelalte
corpuri subvulcanice. Asemenea corpuri apar în Obcina Măguricii, în Bîtca Pripor, în
Dealul Praja etc.

6.4.3. Sectorul Călimani-Harghita

Sectorul sud-estic al lanţului vulcanic este cuprins între Bistriţa Bîrgăului la nord
şi Valea Oltului la sud şi cuprinde masivele muntoase Călimani, Gurghiu şi Harghita.
Una din caracteristicile acestui sector este dată de faptul că eroziunea nu a afectat profund
suprastructura vulcanică încît, aceasta s-a păstrat în mare parte fiind foarte evidente
aparatele vulcanice care ies în relief.
Vulcanii au fost de tip mixt (stratovulcani) alcătuiţi din curgeri de lavă ce
alternează cu piroclastite. În afară de curgeri de lave şi piroclastite, se întîlnesc şi corpuri
intrusive reprezentate prin dykuri, silluri, domuri, la-colite etc.
Rocile efuzive sînt reprezentate mai ales prin diverse tipuri de andezite (fig. 55):
andezite cu amfiboli, andezite cu amfiboli şi piroxeni, andezite cu piroxeni şi amfiboli,
andezite cu piroxeni şi andezite bazaltoide. Fiecare din acestea se prezintă sub diverse
varietăţi care au fost descrise sub denumiri locale.
În desfăşurarea activităţii vulcanice din sectorul sud-estic, D. Rădulescu et al. au
distins două etape, cărora, în structura actuală, le corespunde două entităţi structurale bine
distincte. Astfel, se distinge o primă etapă a activităţii vulcanice predominant explosivă
căreia îi corespunde, în structura actuală, o formaţiune vulcanogen-sedimentară
constituind infrastructura, şi o a doua etapă, predominant efuzivă, căreia îi corespunde, în
structura actuală, stratovulcan i i care constituie suprastructura.
Cele trei masive constituente ale sectorului sud-estic prezintă la rîndul lor anumite
particularităţi, însă neesenţiale.
Structura Munţilor Călimani. La alcătuirea Munţilor Călimani participă atît
produsele primei etape vulcanice, care de fapt acoperă cea mai mare parte a masivului, cît
şi formaţiunile stratovulcanice generate de cea de a doua etapă a activităţii vulcanice.
Formaţiunea vulcanogen-sedimentară este alcătuită din material piro-clastic
acumulat subaerian sau subacvatic, în alternanţă cu material teri-gen. Materialul
piroclastic este reprezentat prin microbrecii, aglomerate, cinerite şi tufuri prinse într-o
masă de natură vulcanică. Elementele constitutive sînt alcătuite din andezite cu amfiboli
şi piroxeni, andezite cu piroxeni şi foarte rar andezite bazaltoide. Depozitele terigene sînt
reprezentate

Fig. 55. Suita complexelor vulcanogene din sectorul Călimani —Harghita a — suita
formaţiunilor vulcanogen-sedimentare; b — succesiunea venirilor de lavă.

prin conglomerate, gresii şi nisipuri andezitice adesea conţinînd resturi de plante. Acestea
an provenit din erodarea rocilor vulcanice în perioadele de calm.
Grosimea întregii formaţiuni vulcano-sedimentare din Munţii Călimani variază
între 100 şi 500 m.
Stratovulcanii, care formează suprastructura, sînt alcătuiţi din curgeri de lavă care
alternează cu piroclastite.
Dacitele de Drăgoiasa sînt considerate că cele mai vechi vulcanite ale celei de a
doua etape, însă relaţiile acestora cu substratul nu sînt lămurite. Dacite se întîlnesc între
localităţile Păltiniş şi Drăgoiasa de la marginea estică a Munţilor Călimani.
Andezitele cu amfiboli sînt reprezentate prin două varietăţi: andezitele cu
hornblendă brună şi andezitele cu hornblendă verde. Andezite cu amfiboli se întîlnesc pe
suprafeţe limitate în nordul Munţilor Călimani şi la interiorul calderei cu acelaşi nume.
Andezitele cu amfiboli şi piroxeni urmează andezitelor cu amliboli şi apar pe
suprafeţe limitate mai ales în interiorul calderei Călimani. Aici prezintă alterări
hidrotermale cu formare de sericit, caolinit, calcit etc.
Dioritele apar sub forma unui corp vulcanic în caldera Călimani, unde s-au pus în
loc în timpul şi după venirea lavelor andezitice cu amfiboli şi piroxeni şi înaintea
andezitelor piroxenice; prezintă şi fenomene de alterare (proptilizare, biotitizare,
sericitizare).
Andezitele cu piroxeni sînt reprezentate, fie prin curgeri de lave, fie prin corpuri
intrusive sub formă de domuri, stîlpi, silluri, dykuri de diferite dimensiuni. Apar că o rocă
de culoare închisă, compactă, cu structură porifirică. Andezitele piroxenice ocupă
suprafeţe foarte întinse în Călimani, mai ales la est de calderă. În multe locuri andezitele
cu piroxeni încheie activitatea vulcanică.
Andezitele cu biotit, amfiboli şi piroxeni marchează, în partea centrală şi de nord
a Călimanilor, stingerea activităţii vulcanice, acestea străbătînd andezitele cu piroxeni din
caldera Călimani. Vîrful Petricelu este format din astfel de andezite.
Andezitele bazaltoide reprezintă încheierea activităţii vulcanice. Acestea apar sub
formă de curgeri sau corpuri intrusive, în Munţii Călimani, iar pe suprafeţe foarte
restrînse între localităţile Dornişoara şi Neagra Şarului .
Piroclastitele au o răspîndire relativ mare. Acestea alternează cu produsele efuzive şi sînt
reprezentate prin brecii, microbrecii, aglomerate şi tufuri lapilice. Elementele constitutive
sînt alcătuite din andezite cu horn-blendă verde, andezite cu hornblendă brună, andezite
cu piroxeni şi hornblendă şi andezite cu piroxeni. Deşi foarte neomogene, totuşi în
Călimani nu s-au putut separa nivele de piroclastite. Grosimea lor este de 10—100 m în
interiorul aparatelor vulcanice, iar în zona centrală a Călimanilor atinge pe alocuri 800 m.
În unele locuri, piroclastitele au fost afectate de soluţii hidrotermale, de exemplu în zona
Negoiul Românesc, unde se întîlnesc limonitizări, opalizări, alunitizări etc., care au dus la
acumulări de sulf şi limonit. Mai este de adăugat că în piroclastitele din Călimani I.
Butnarii şi T. Naurn au descoperit existenţa vulcano-carstului, aceasta constituind o
premieră pe plan mondial. Golurile subterane se găsesc în piroclastite, iar încrustaţiile
sînt în limonit, silice sau în anhidrite.
Din punct de vedere vulcanologic, elementul principal în Munţii Călimani este
caldera cu acelaşi nume. Aceasta este situată în partea nordică a masivului şi are un
diametru de aproape 10 km. Este bine conservată, de trei părţi; este deschisă spre nord de
pe Pîrîul Neagra. La marginea estică a calderei, între vîrful Cerbuc şi Călimani Izvor, în
interiorul calderei se află un crater din a doua generaţie cu diametrul de l km. Eroziunea
destul de avansată a deschis succesiunea curgerilor de lave începînd de la andezitele cu
amfiboli. Tot în interiorul calderei se găseşte corpul dioritic, iar în zonele marginale apar
gabbrouri. De asemenea se vad piroclastite.
Structura Munţilor Gurghiu. Situaţi la sud de Călimani, aceştia sînt delimitaţi
de Valea Mureşului la nord şi de Valea Tîrnava Mare la sud.
În morfologia Munţilor Gurghiului ies în evidenţă numeroase conuri şi aparate
vulcanice care se prezintă cu pante largi iar spre interior sînt frecvente abrupturile. D.
Rădulescu a stabilit existenţa celor două elemente ale edificiului vulcanic din sectorul
sud-estic al acestor munţi.
Formaţiunea vulcanogen-sedimentară, că şi în Munţii Călimani, include produse
rezultate de pe urma activităţii vulcanice combinată cu procese de natură exogenă.
Formaţiunea vulcanogen-sedimentară aflorează pe aproximativ jumătate din suprafaţa
Munţilor Gurghiu. Aici s-a putut face o detaliere stratigrafică, delimitîndu-se trei nivele
(v. fig. 55); fiecare dintre ele corespunde anumitor procese geologice:
— nivelul inferior este reprezentat printr-o alternanţă de cinerite fine şi cinerite
grosiere, produse ale unei activităţi vulcanice depuse în condiţii subaeriene fără
intervenţia factorilor exogeni. În acest nivel se găsesc şi curgeri de roci efuzive
reprezentate prin andezite bazaltoide. Depozitele nivelului inferior apar pe suprafeţe
restrînse în lungul văii Mureşului ;
— nivelul intermediar se caracterizează prin predominarea materialului tcrigen cu
granulaţie mijlocie (conglomerate, brecii, tufuri etc.) de natură aproape exclusiv
vulcanică, depus subacvatic. Numai foarte rar se întîlnesc elemente de şisturi cristaline.
Caracterele stratonomice arată că acest nivel corespunde unei întreruperi a activităţii
vulcanice şi o intervenţie a factorilor exogeni. Depozitele respective apar pe suprafeţe
restrînse în partea estică a Munţilbr Gurghiu şi în partea vestică în lungul cursului
superior al Mureşului;
— nivelul superior este constituit aproape numai din depozite grosiere (brecii,
conglomerate), de natură foarte diferită, în care, pe lîngă roci eruptive, predominante,
apar şisturi cristaline şi fragmente de marne ponţiene. Acestora li se asociază curgeri de
lavă şi filoane de andezite. Nivelul superior corespunde unei activităţi vulcanice puţin
cunoscută. Acest nivel acoperă 80% din Munţii Gurghiu.
Vulcanitele suprastructurii din Munţii Gurghiu sînt alcătuite din aceleaşi roci
efuzive că şi în Munţii Călimani, însoţite de piroclastitele respective. La acestea din urmă
s-a putut stabili poziţia lor în raport cu venirile de lave.
Andezitele cu hornblendă brună, marcînd primele veniri de lave, se întîlnesc pe
suprafeţe destul de întinse în partea nordică şi vestică a Munţilor Gurghiu, precum şi în
regiunea calderei Fîncel-Lăpuşna.
Andezitele cu hornblendă verde urmează peste cele cu hornblendă b. una şi se
întîlnesc în diferite sectoare, mai ales în aparatele vulcanice.
Andezitele cu hornblendă verde resorbită şi piroxeni, roci foarte omogene de
culoare cenuşie şi cu structură porifirică, se întîlnesc la interiorul aparatelor vulcanice, iar
în jurul calderei Fîncel-Lăpuşna se găsesc pe suprafeţe întinse.
Andezitele cu piroxeni au cea mai largă răspîndire dintre toate rocile efuzive
ocupînd suprafeţe întinse mai ales în partea centrală şi sud-estică a Munţilor Gurghiu.
Andezitele bazaltoide cu piroxeni şi olivină, de culoare neagră, fin gra-nulare, sînt
cele mai recente veniri de lavă. Acestea apar sub formă de corpuri intrusive, de exemplu
în vîrful Bîtca Plumbului, Dealul Crucii etc. În multe locuri, cu precădere în coşurile
vulcanice, aceste roci au suferit procese de alterare hidrotermale (caolinizare, silicifiere,
sericitizare).
Piroclastitele în suprastructura Munţilor Gurghiu apar în situaţii mai clare, încît s-
au putut identifica şi separa cartografic mai multe nivele, deosebindu-se piroclastite
inferioare, intermediare şi superioare; toate acestea se deosebesc între ele, în primul rînd
după natura petrografică a elementelor, ceea ce fixează şi poziţia lor în raport cu
succesiunea venirilor de lavă.
Piroclastitele inferioare sînt reprezentate numai prin brecii, ale căror elemente
ating dimensiuni pînă la l m. Sînt constituite exclusiv din andezite cu hornblendă brună şi
andezite cu hornblendă verde iar liantul este de origine cineritică. Piroclastitele inferioare
se dispun peste andezite cu amfiboli şi suportă de obicei andezitele cu hornblendă
resorbită şi piroxen. Au o grosime în jur de 200 m şi se întîlnesc în vecinătatea aparatelor
vulcanice.
Piroclastitele intermediare sînt reprezentate prin brecii constituite din elemente de
andezite piroxenice şi andezite cu hornblendă verde resorbită şi piroxeni; au o grosime de
cca. 100 m şi, spre deosebire de piroclastitele inferioare, prezintă o stratificaţie mai bună.
Piroclastitele intermediare se întîlnesc pe arii foarte restrînse în aparatele Seaca-Tătarca şi
Ferăstrae.
Piroclastitele superioare sînt reprezentate prin microbrecii şi lapili formate din
andezite cu hipersten şi augit. Uneori au culoare roşie şi pot atinge 3 — 4 m grosime. Nu
apar decît în aparatul Ciumani şi în părţile marginale ale aparatului Seaca-Tătarca.
În Munţii Gurghiu s-au păstrat principalele aparate vulcanice ale suprastructurii.
Caldera Fîncel-Lăpuşna este situată în partea nordică a masivului şi este aproape
de mărimea calderei Călimani. Este larg deschisă spre sud, găsindu-se la obîrşia pîraielor
Fîncel şi Lăpuşna. Se'presupune că această calderă a apărut în urma unei explozii urmată
probabil de o afundare. Dovada exploziei este oferită de dezvoltarea mare a
piroclastitelor, iar afundarea este sugerată de faptul că andezitele cu hornblendă brună se
întîlnesc la nivelul acelora cu hornblendă verde sau chiar superioare acestora. Eroziunea
avansată a deschis formaţiunea vulcano-sedimentară a infrastructurii, iar din
suprastructură se recunoaşte succesiunea de vulcanite pînă la andezitele cu piroxeni,
inclusiv piroclastitele inferioare şi intermediare. În interiorul calderei se întîlnesc aparate
vulcanice din generaţia a doua.care se eşalonează pe un aliniament orientat NV-SE, cum
sînt aparatele din Dealul Crucii şi din Bîtca Plumbului etc. reprezentînd corpuri intrusive
apărute în urma scufundării părţii centrale.
Aparatul Seaca-Tătarca este situat la sud de caldera menţionată, şi are o formă
circulară, fiind deschis spre nord de Pîrîul Secuiului. În acest aparat se observă foarte clar
structura stratovulcanică pereţii interni ai acesteia oferind o deschidere foarte instructivă
în care se poate urmări alternanţa lavă-piroclastite. În aparatul Seaca-Tătarca s-a
recunoscut succesiunea de la andezitele cu hornblendă brună pînă la andezitele cu
piroxeni, inclusiv piroclastitele inferioare şi cele intermediare.
Aparatul Şumuleu este situat la sud-est de aparatul Seaca-Tătarca; are o formă
ovală şi este deschis spre nord. Acest aparat este alcătuit aprape în întregime din
andezitele cu hornblendă verde resorbită şi cu piroxeni şi numai în zonele marginale apar
andezite cu piroxeni şi chiar andezite cu hornblendă brună.
Aparatul Ciumani-Fierăstrae este de fapt o îngemănare a două aparate (aparatul
Ciumani şi aparatul Ferăstrae). Aparatul Ciumani este deschis spre sud de Pîrîul Sabasa şi
este puţin afectat de eroziune, încît interiorul este ocupat în întregime de andezite cu
piroxeni. Acesta este unul din puţinele puncte unde se pot vedea piroclastitele superioare,
care apar că un nivel foarte subţire pe partea interioară a pereţilor. Canalul de alimentare
este pus în evidenţă de prezenţa unor caolinizări în partea centrală a aparatului. Aparatul
Ferăstrae este lipit de aparatul Ciumani şi deschis spre nord est; este puternic erodat încît
apar pe suprafeţe întinse andezitele cu hornblendă brună, precum şi piroclastitele
inferioare.
Structura Munţilor Harghita. Aceştia sînt cuprinşi între cursul superior al Văii
Tîrnava Mare (Pîrîul Şicasăului) spre nord-vest şi Olt la est. Vulca-nitele din acest masiv
depăşesc Valea Oltului la est de Băile Tuşnad. În general, structura Munţilor Harghita
este asemănătoare cu aceea a Munţilor Gurghiu, însă aici se întîlnesc şi andezite cu
amfiboli şi biotit, precum şi andezite cuarţifere.
Formaţiunea vulcanogen-sedimentară are o largă răspîndire, însă în Munţii
Harghita nu s-a realizat o detaliere că în Munţii Gurghiu deşi au fost sesizate elementele
caracteristice celor trei nivele. Formaţiunea vulcanogen-sedimentară are grosime Între
100 şi 500 m şi adesea este alterată dînd limonitizări, sideritizări, caolinizări,
bentonitizări etc.
Vulcanitele suprastructurii sînt reprezentate prin roci efuzive şi piroclastite care,
în general, sînt aceleaşi că şi în celelalte masive ale sectorului sud-estic.
Andezitele cu amfiboli reprezintă cele mai vechi efuziuni şi apar pe arii restrînse
în aparatele vulcanice Lues şi Cucu.
Andezitele cu amfiboli şi piroxeni, de deasupra andezitelor cu amfiboli, aflorează
pe suprafeţe relativ întinse, participînd şi la alcătuirea aparatelor Astoroş şi Cucu.
Andezitele cu piroxeni şi amfiboli se întîlnesc sub formă de dyckuri sau curgeri
de lavă cu extinderi foarte limitate.
Andezitele cu piroxeni apar sub formă de curgeri sau că intruziuni ocupînd
suprafeţe întinse inclusiv în interiorul unor aparate vulcanice că Harghita-Mădăraş, Lues
etc.
Andezitele bazaltoide reprezintă ultimele erupţii şi apar pe suprafeţe restrînse în
aparatele Cucu şi Lues. Cu totul subordonat, în Munţii Harghita se mai găsesc andezite cu
amfiboli şi biotit, andezite cuarţifere, precum şi unele andezite din care lipsesc mineralele
feromagneziene, cum sînt acelea dintre aparatele Fiii şi Harghita-Mădăraş.
Piroclastitele se întîlnesc pe suprafeţe restrînse, mai ales în jurul aparatelor
vulcanice şi apar la diferite nivele încît se poate presupune că sînt prezente toate cele trei
nivele (inferioare, medii şi superioare). Acestea sînt alcătuite din brecii, microbrecii,
aglomerate etc., avînd o grosime de 20—100 m. Elementele constitutive sînt alcătuite din
andezite de diferite tipuri cimentate într-o masă lapilică sau cineritică. Frecvent au fost
afectate de soluţii hidrotermale dînd naştere la caolinizări, limonitizări, piri-tizări etc. În
împrejurimile localităţii Sîntimbru, în piroclastite se întîlnesc acumulări de cinabru.
Munţii Harghita se caracterizează prin prezenţa unor aparate vulcanice care le
imprimă un aspect caracteristic, au în general dimensiuni mici. Printre ele se numără
aparatul Astaros deschis spre est şi aparatul Harghita-Mădăraş deschis spre vest. Altele
apar sub formă de platou, cum sînt aparatele Harghita Ciceului, Lues etc.
În partea sudică a Munţilor Harghita se întîlneşte aparatul închis Sfînta Ana.
Acesta şi alte cîteva mai mici sînt considerate că aparţinînd unui scurt episod tardiv de
manifestări explosive cu emisiune de material acid şi care nu ar aparţine vulcanismului
major din restul lanţului vulcanic, fiind mai recente decît acesta din urmă. În alcătuirea
aparatului Sfînta Ana intră produse piroclastice mediu şi fin granulare în care piatra
ponce este foarte abundentă.

6.4.4. Consideraţii asupra vîrstei vulcanitelor

În aprecierea vîrstei vulcanitelor de la interiorul Carpaţilor Orientali se au în


vedere relaţiile acestora cu formaţiunile sedimentare şi determinările radiogene de vîrstă.
În sectorul Oaş-Gutîi, se pot observa mai clar relaţiile dintre vulcanite şi
formaţiunile sedimentare (v. fig. 54). Aici s-a putut constata că cele mai vechi produse
vulcanice sînt intercalate în depozitele de vîrstă badeniană, iar cele mai noi sînt în relaţie
cu depozitele pliocene. Deci se poate spune cu certitudine că activitatea vulcanică s-a
desfăşurat din Badenian pînă în Pliocen. Vîrsta fiecărui tip de erupţie, sau de asociaţii de
specii de roci, este mai greu de stabilit pe criterii cronostratigrafice. Pentru unele din
acestea s-au obţinut date pe cale radiogenă. Astfel:
— pentru microdiorit porific asociat andezitelor piroxenice . . 6,8 M.a
— pentru andezit cu piroxeni şi biotit (tip Gutîi) .... 7,4 M.a.
— pentru andezit cu hipersten şi augit (tip piroxenic) . . 7,8 M.a.
— pentru andezite cu augit şi hipersten (tip Igniş) .... 8,4 M.a.
— pentru andezit cuarţifer (tip Piscuiatu) ....... 10 M.a.
Şi din datele radiogene se constată că activitatea vulcanică neogenă se încadrează
în intervalul Badenian-Pliocen.
În sectorul Călimani-Harghita, vîrsta vulcanitelor este mai greu de precizat cu
ajutorul stratigrafiei. Chiar dacă în depozitele de vîrstă „pano-niană" din imediata
vecinătate s-au găsit primele fragmente de origine vulcanică, acest fapt nu este un indiciu
concludent, în primul rînd pentru că însăşi existenţa „Panonianului" că entitate
cronostratigrafică nu este viabilă, iar în al doilea rînd, argumentul biostratigrafic de
stabilire a vîrstei sedimentarului în cauză este îndoelnic. Argumentele de luat în seamă
sînt tot acelea de ordin radiogen. Din acest sector se cunosc următoarele date:
— pentru andezitele cu hipersten dominant (Harghita) .... 3,92 M.a.
— pentru andezitul cu hornblendă verde (Gurghiu) ..... . 6,8 M.a.
— pentru andezitul cu augit şi hipersten (Călimani) .... 7,08 M.a.
— pentru andezitul bazaltic cu augit şi olivină (Călimani) . . 7,37 M.a.
Din vîrstele determinate pe cale radiogenă rezultă că în sectorul Că-limani-
Harghita vulcanismul a început mai tîrziu decît în sectorul Oaş-Gutîi şi că s-a încheiat
spre sfîrşitul Pliocenului, în Romanian.

6.4.5. Bazaltele cuaternare

În sectorul sudic al Munţilor Perşani, în regiunea localităţilor Racoşu de Jos,


Hoghiz, Veneţia, pe o arie relativ întinsă, se găsesc produsele unui magmatism foarte
tînăr. Acesta este reprezentat prin curgeri de bazalte, cunoscute în general sub numele de
„bazaltele de Racoş", şi prin produse piroclastice. Curgerile de bazalte au o grosime ce nu
depăşeşte 30 m, constituind roci masive şi adesea cu separaţii în coloane.
Din punct de vedere petrografic, bazaltele se prezintă cu aspect foarte variat,
datorită atît gradului de cristalinitate diferit, cît şi naturii consti-tuienţilor mineralogici.
Astfel, . se întîlnesc varietăţi caracterizate prin prezenţa fenocristalelor de minerale
melanocrate incluse într-o masă hialopilitică, şi bazalte cu o cristalinitate foarte avansată
avînd structură intergranulară. Că element caracteristic, în toată masa de bazalte se
întîlnesc noduli de peridotit ale căror dimensiuni pot atinge 20 cm.
Materialul piroclastic are o răspîndire largă şi particpă la alcătuirea aparatelor
vulcanice. Se cunosc mai multe centre de erupţie, cum ar fi acelea de la Racos, Mateiaş,
Hoghiz, Bogata, Lupşa etc. Dintre acestea, aparatul vulcanic Hegheş de la Ra-coşu de Jos
este cel mai bine studiat şi a furnizat elemente privind vîrsta vulcanismului bazaltic (fig.
56).
Substratul ansamblului produselor vulcanice este constituit din depozite miocene
(tuful de Perşani). Primul termen al formaţiunilor cu elemente piroclastice din regiunea
Racoşu de Jos îl constituie o secvenţă vulcano-sedimentară (inferioară) alcătuită din
depozite terigene psefito-psamitice şi piroclastite. Din constituenţii terigeni, N. Mihăilă
menţionează Theodoxus semiplicatus, Viviparus sadleri, Unio sp., Archi-discodon
meridionalis, Dicerorhimis etruscus etc., care indică vîrsta Pliocen terminal-Pleistocen
timpuriu. Peste acestea urmează un nivel de bazalte masive de 5—10 m grosime şi un alt
nivel superior de bazalte columnare de 15—20 m separate între ele printr-un nivel de
piroclastite constituit din scorii, lapilli şi cinerite.
Urmează o a doua secvenţă vulcano-sedimentară (superioară) de 10—20 m
grosime, constituită din scorii, fragmente de bazalte, cinerite şi fragmente de calcar. Din
această secvenţă superioară provin resturi de Parelephas trogontherii, Equus
mosbochensis, Cervus elaphus, etc., care indică o vîrstă mezopleistocenă. Suita
Pleistocenului mediu se încheie cu un nivel de piroclastite reprezentat prin scorii şi
bombe în care se interpune şi o curgere de lavă constituind bazaltele superioare. Acest
nivel suportă depozite neo-pleistocene.
Din situaţia constatată în zona Racoşu de Jos rezultă vîrsta pleistocenă timpurie
pentru curgerile de bazalte inferioare. Aceiaşi vîrstă se deduce şi din investigaţiile
paleomagnetice care au indicat 1,5—1,7 M.a. pentru bazalte inferioare şi 1,1 — 1,6 M.a.
pentru formaţiunea vulcano-sedimentară superioară.
Compoziţia chimică a bazaltelor de la Racoş este alcalină.

Fig. 56. Coloană ilustrînd relaţiile bazaltelor de Racoş cu sedimentarul (după N. Mihăilă,
reinterpretată).

Atît că vîrstă, cît şi în ceea ce priveşte chimismul, vulcanitele bazaltice se


diferenţiază de magmatitele neogene. Această constatare, cît şi anumite consideraţii de
ordin geostructural, l-au făcut pe D. Rădulescu sa avanseze ipoteza că bazaltele din
regiunea Racoşu de Jos, că şi acelea de la Ili-oara şi Sărmaş din Munţii Călimani, ar
reprezenta produsele unui magmatism bazic mai profund, care ar fi avut loc în lungul
unor fracturi orientate nord-sud cu prelungiri şi în fundamentul Platformei Valahe. Nodul
ii de Peridotit, a căror origine, este pusă de I. Măldărăscu în legătură cu materialul din
manta, vin în sprijinul aceleiaşi opinii privind originea vulcanitelor bazaltice.

6.5. Depresiunile intramontane

Ultimele deformări care au afectat edificiul Carpaţilor Orientali s-au produs în


Mio-Pliocen şi chiar în Pleistocen. Aceste deformări au caracter eminamente ruptural şi
au generat o serie de depresiuni situate în interiorul edificiului muntos, de unde şi
denumirea de depresiuni intramontane. Asemenea depresiuni mai sînt desemnate şi sub
numele de "depresiuni posttectonice" şi aceasta pe drept cuvînt, pentru că deşi sînt
eterocrone ele an luat naştere prin afundarea unor arii limitate din diversele unităţi
tectonice ale Carpaţilor Orientali, după ce aceştia îşi desăvîrşiseră aranjamentul tectonic
sub care se prezintă în structura actuală. Porţiunile afundate au devenit bazine de
sedimentare în care s-au acumulat formaţiuni de molasă, adesea cu cărbuni. În unele
bazine mai tinere din imediata vecinătate a lanţului vulcanic, materialul piroclastic are o
mare pondere.

6.5.1. Depresiunea Comăneşti

Aceasta a luat naştere în Sarmaţianul tîrziu, prin afundarea unei părţi foarte
limitate a subzonei flişului extern din bazinul mijlociu al Trotuşului (v. PI. III).
Umplutura depresiunii este formată din depozite de vîrstă sar-matiană şi meoţiană (fig.
57).
Sarmaţianul este reprezentat prin depozite predominant psefito-psa-mitice cu
cărbuni. Conglomeratele şi gresiile, care ocupă o poziţie bazală în suita stratigrafică, pot
atinge 250 m grosime. Acestea sînt urmate de nisipuri şi argile cu cărbuni, în grosime de
300 m. Din depozitele psamitice se cunoaşte o faună cu Dreissena polymorpha, Congeria
nemnayeri, Didacna subcarinata, şi o microfaună cu Elphidium macellum, Nonion
granosum etc, pe baza cărora se acordă vîrsta sarmaţiană depozitelor în cauză.
Meoţianului îi sînt atribuite emeritele andezitice asociate cu gresii şi argile negre
care urmează peste depozitele cu cărbuni. Vîrsta lor meoţiană nu este argumentată
paleontologic ci pe criterii de superpoziţie stratigrafică şi geognostică, fiind corelabile cu
depozite de aceeaşi factură din molasă carpatică.
Din punct de verede tectonic, Depresiunea Comăneşti formează mai multe cute
sinclinale. De la vest spre est se urmăresc Sinclinalele: Lapoş, Lăloaia, Asău-Sălătruc,
Dărmăneşti şi Larga. Acestea sînt separate prin zone de ridicare în care apare la zi
fundamentul (flişul extern).

6.5.2. Depresiunea Bîrsei

Aceasta este cea mai întinsă dintre depresiunile intramontane şi a luat naştere prin
afundarea unei părţi din flişul intern de la curbura' internă a Carpaţilor Orientali (v. PI.
III).
Depresiunea Bîrsei pezintă mai multe intrînduri în zonele muntoase
înconjurătoare dînd tot atîtea depresiuni secundare separate între ele prin culmi muntoase.
Astfel, spre sud este Depresiunea Zărneşti, iar spre nord se găsesc depresiunile Căpeni-
Baraolt, Sfîntu Gheorghe şi Breţcu.
Dintre toate depresiunile secundare cea mai bine cunoscută este Depresiunea
Căpeni-Baraolt, care a fost cercetată prin foraje. Umplutura acesteia este constituită, în
general, din marne, argile, nisipuri, prundişuri, material piroclastic şi cărbuni. Depozitele
prezintă o stratificaţie încrucişată cu frecvente schimbări laterale de facies .În suita
stratigrafică s-au separat mai multe complexe (fig. 57). Partea inferioară a suitei este
reprezentată printr-un complex cărbunos sau formaţiunea productivă, constituită dintr-o
alternanţă de nisipuri, marne şi argile în care subordonat se întîlnesc cinerite, aglomerate,
prundişuri etc; are o grosime de 50—150 m şi conţine pînă la 5 strate de cărbune. De la
diferite nivele din jumătatea superioară a complexului cărbunos, M. Savu, M. Kusko,
Victoria Lubenescu au identificat o faună cu Paradacna fuchsi, P. abichi-formis, Limno-
cardium zagrabiensis Mastodon arvernensis etc. indicînd Ponţianul superior.
Peste complexul cărbunos se individualizează un complex marnos în grosime de
150 — 300 m, reprezentat printr-o alternanţă de marne şi argile iar subordonat nisipuri.
Din astfel de depozite se cunoaşte o faună cu Lim-nocardinm barzaviae şi ostracode, iar
dintre mamifere Anancus arvernensis, Zygolophodon borsoni etc., care ar indica
Pliocenul mediu-superior.
Un al treilea complex, argilos-nisipos, conţinînd Fiviparus bifam-natus şi resturi
de Equus, Elephas şi Boş, este considerat că aparţinînd Pleistocenului inferior mediu.
Suita depozitelor din Depresiunea Căpeni-Baraolt se încheie printr-un complex
psefito-psamitic gros de 60—300 m, constituit din pietrişuri şi nisipuri.
Se poate conchide că ansamblul depozitelor din Depresiunea Căpeni-Baraolt
aparţine intervalului Ponţian superior-Pleistocen mediu.
Celelalte depresiuni secundare sînt mai puţin cunoscute şi se pare că sînt mai
tinere. Astfel, se apreciază că Depresiunea Sfîntu Gheorghe s-ar fi format în Romanian,
iar depresiunile Breţcu şi Zărneşti în Pleistocen.

6.5.3. Depresiunea Ciucului

Aceasta este situată în bazinul superior al Oltului, Între Munţii Ciuc la est şi
Munţii Harghita spre vest. Depresiunea Ciucului este traversată de două praguri: pragul
de la Jigolin şi pragul de la Racu, care o divide în trei: Depresiunea Ciucului inferioară,
mijlocie şi superioară.
Umplutura depresiunii este constituită din acumulări terigene cu cărbuni şi din
material vulcanic. Acesta din urmă este preponderent, iar grosimea formaţiunilor
depresiunii poate atinge 800 m. Se estimează că vîrsta depozitelor ar fi Pliocen terminal
—Pleistocen, însă fără o argumentare paleontologică.

6.5.4. Depresiunea Gheorghieni

Situată între Munţii Gurghiului şi Munţii Harghita la vest şi Munţii Hăghimaş şi


Giurgeu la est, Depresiunea Ggheorgheni se găseşte la izvoarele Mureşului. Depozitele
acumulate sînt foatre asemănătoare acelora din Depresiunea Ciucului, fiind constituite
din aglomerate, tufite etc. şi material terigen; grosimea acestora poate atinge 1000 m în
centrul depresiunii. Cu privire la vîrstă, se poate afirma că depozitele Depresiunii
Gheorghieni sînt sincrone cu acelea ale Depresiunii Ciucului.

6.5.5. Depresiunile Borsec şi Bilbor

Acestea fac parte dintr-un aliniament de depresiuni, unele din ele foarte mici. Cea
mai sudică este Depresiunea Borsec, iar cea mai nordică este Depresiunea Drăgoiasa. Mai
importantă şi mai bine cunoscută dintre ele este Depresiunea Borsec. Aici, umplutura
depresiunii este constituită în principal dintr-o alternanţă de nisipuri şi argile cu
intercalaţii de cărbune xiloid şi cu impresiuni de plante din care E. Pop menţionează
printre altele: Quercus ruburoides, Salix varians, Carpinus grandis etc. Se cunoaşte şi o
faună cu Dreissena muensteri, Candona lac tea, Valvata simplex şi resturi ae
Zygolophodon borsoni, Pe baza faunei fosile se poate aprecia că depozitele din toate
depresiunile de pe aliniamentul Borsec-Drăgoiasa aparţin Pliocenului terminal-
Pleistocenului.

6.5.6. Depresiunea Sighetului

Depresiunea Sighetului se situează în aria transcarpatică a Carpaţilor Orientali, pe


cursul mijlociu şi inferior al Rîului Iza; a luat naştere prin afundarea unei porţiuni din
flişul transcarpatic şi a învelişului posttectonic al zonei cristalino-mezozoic (v. PI. III).
Prin caracterele stratigrafice şi litofaciale. Depresiunea Sighetului prezintă mari afinităţi
cu zonele de la exteriorul Carpaţilor, dar mai ales cu Depresiunea Transilvaniei fiind de
fapt o zonă adiacentă a acesteia din urmă. Formaţiunile care alcătuiesc umplutura
Depresiunii Sighetului aparţin că vîrstă Badenianului, Sarmaţianului şi Plioacenului.
Badenianul este reprezentat prin depozite variate în care se recunosc aceleaşi
formaţiuni că şi la exteriorul Carpaţilor şi anume:
— formaţiunea tufurilor şi marnelor cu globigerine, care este bine deschisă între
localităţile Botiza şi Dragomireşti, secţiunea cea mai completă fiind aceea de pe valea
leudului. Formaţiunea include tufuri, tiifite şi marne cu o evidentă stratificaţie
încrucişată;
— formaţiunea cu sare, reprezentată prin marne salifere, gipsuri şi masive de sare,
că acela de la Botiza, Şugatag sau Coştiui. Din marne se cunosc exemplare de Chlamys
elegans şi Ostrea digitalina]
— formaţiunea şisturilor cu radiolari urmează peste formaţiunea sării şi este
reprezentată printr-o alternanţă de gresii în strate subţiri şi şisturi argiloase, totul avînd o
grosime de 60—80 m. Este bine deschisa la Botiza pe Valea Sasului;
— formaţiunea marnelor cu Spiratella, care încheie suita badeniană; include
marne compacte în care s-au identificat exemplare de Spiratella
Sarmaţianul urmează în continuitate de sedimentare peste Badenian şi include o
alternanţă de marne şi gresii cu secvenţe conglomeratice. Din astfel de depozite se cunosc
exemplare de Cardium lithopodolicum, Mactra eichwaldi, Nonion gronosum, Elphidium
macellum etc. Se apreciază că din Sarmaţian este reprezentat intervalul Buglovian-
Basarabian timpuriu. Nu se ştie nimic despre existenţa Sarmaţianului superior. Ceea ce se
poate spune este că suita depozitelor din Depresiunea Sighetului se încheie printr-o
alternanţă de marne şi nisipuri cu Congeria partschi, Melanopsis vin-dobonensis etc.
Acestea acoperă o bună parte din Depresiunea Sighetului şi aparţin Pliocenului, posibil
Ponţianului.
Din punct de vedere tectonic. Depresiunea Sighetului nu prezintă complicaţii.
Depozitele descriu cute largi iar sarea pe alocuri a generat cute diapire.

BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu Gr. (1971): Studiul flişului cretacic intern şi extern din Valea Bistricicard
şi Valea Moldovei. Teză de doctorat, Univ. Bucureşti.
Anastasiu N., Constantinescu E. (1980): Anal. Univ. Buc. Geol. XXIX, Bucureşti.
Andreescu I. (1971): D.S. Inst. Geol. LVIII/4, Bucureşti.
Atanasiu I. (1928): An. Inst. Geol. Roum. XIII, Bucureşti.
Atanasiu I. (1938): Anal. şei. lassy XXV, fasc. l, Iaşi.
Atanasiu I. (1943): An. Inst. Geol. Rom. XXIX, Bucureşti.
Anton S. (1933): Bull. Acad. Rom. sect. se. XXV, 10, Bucureşti.
Atanasiu L. (1956): D.S. Corn. Geol. XL, Bucureşti.
Avram E. (1980): An. Inst. Geol. Geof. LIV, Bucureşti.
Balintoni I., Gheucă I. (1981): Abstr. 12 th Congr. Carpatho-Balkan. Geol. Assoc.
Bucureşti.
Bandrabur Th., Roman Ştefania (1969): VIII - em Congr. INQUA Paris.
Băncilă I. (1958): Geologia Carpaţilor Orientali. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Băncilă I., Agheorghiesi V. (1964): An. Corn. Geol. XXXIII, Bucureşti.
Băncilă I., Hristescu E. (1963): Lucr. Congr. V., Asoc. Geol. Carpato-Balc., Bucureşti.
Bercia I., Krăunter H., Mureşan M. (1976): An. Inst. Geol. Geof. L., Bucureşti.
Bleahu M. (1962): D.S. Corn. Geol. XLV, Bucureşti.
Bombiţă G. (1972): An. Inst. Geol. XXXIX, Bucureşti.
Borcoş M., Lang B., Peltz S., Stan N. (1973): Rev. roum. geol. geophys. geogr. ser. geol.
17, l, Bucureşti.
Bratu Elena (1967) : D.S.LII/2, Bucureşti.
Bulgaru G. (1966): St. cerc. geol. II, Acad. Rom., Bucureşti.
Cernea G. (1952): An. XXIV, Corn, Geol., Bucureşti.
Cioflica G., Patrulius D., Ionescu Jana, Udubaşa G. (1965): Rev. Roum. Gol. 10, l,
Bucureşti.
Cobălcescu Gr. (1883): Mem. Se. milit. Iaşi.
Codarcea Al., Codarcea Marcela, Ianovici V. (1957): Bul. st. II, 3, 4, Acad. Rom.,
Bucureşti.
Dicea O., Duţescu P., Antonescu F., Mitrea G., Botez R., Donos T., Lungu V. (1980):
LXV/4 An. Inst. Geol. Geof., Bucureşti.
Dicea O., Dicea Marieta (1980): D.S. Inst. Geol. Geof. LXV/4, Bucureşti.
Dimitrescu R. (1978): Rev. roum. geol. ser. geol. 22, Bucureşti.
Dinu C. (1971): Bul. Soc. şt. geol. R.S.R., XIII, Bucureşti.
Dumitrescu I. (1963): Lucr. Congr. V, Asoc. Carpato-Balc., Bucureşti.
Dumitrică P. (1970:) Rev. Roum. Geol. Geophiz. Geogr. Acad. Rom. H, l, Bucureşti.
Filipescu G.M. (1955): Rev. Univ. C.I. Parhon 6 — 7, Bucureşti.
Filipescu G.M., Draghinda I., Mutihac V. (1952): Corn. Acad. Rom. /U/8— 10,
Bucureşti.
Filipescu G.M., Draghinda I., Mutihac V. (1954): D,.S. Corn. Geol. XXXVIII, Bucureşti.
Ghenea C., Bandrabur Th., Andreescu I., Cepaliga A., Mihăilă N., Trubihin V. (19 ) An
LXVI/4, Inst. Geol. Geof. Bucureşti.
Ghenea C., Bandrabur T., Mihăilă N., Rădulescu C., Samson P., Radan S. (1981)-
Guidebook for Field Excursion SEQS - INQUA, Bucureşti.
Gherasi N. (1956): D.S. Corn. Geol. XL, Bucureşti.
Gheucă I., Dincă I. (1986): D.S. 70-71/5. Inst. geol. geofiz., Bucureşti
Grasu C. (1971): Lucr. stat. Stejarul Geol. Geogr. 4, Piatra Neamţ.
Grasu C., Catană C., Grinea D. (1988): Flişul carpatic. Petrografie şi consideraţii
economice.
Ed. Tehnică, Bucureşti.
Graf O. (1972): Studiul geologic al flişului cretacic din regiunea Zizin — Valea Buzăului
(Rezumat la teza de doctorat), Iaşi.
Grigoraş N. (1955): An. XXVIII Com. Geol. Bucureşti.
Hanganu Elisabeta (1966): St. tehn. econ. J2, Corn. Geol., Bucureşti.
Herbich F. (1978): Mitt a .d. Jahrb. d. k. ung. K. A. Budapest.
Ilie M. (1954): An. XXVII Corn. Ceol., Bucureşti.
Iliescu Violeta, Codarcea Marcela (1965): D.S. LI/2, Corn. Geol., Bucureşti. Iliescu
Violeta, Mureşan M. (1972): D.S. Inst. Geol. LVIII/4, Bucureşti.
Iliescu Violeta, Krăutner H. (1975): D.S. Inst. Geol. Geof., LXI/4, Bucureşti. Iliescu Gh.,
Iliescu Maria, Georgescu D., Georgescu Lenuţa (1968): St. cerc. geol. geof. geogr. 13, l,
Acad. Rom.., Bucureşti.
Ion Jana (1983): Meni. XXXI Inst. Geol. Geof., Bucureşti. lonesi L. (1968): Anal. st. sr.
st. nat. XV/2, Univ. Al. l. Cuza Iaşi.
leneşi L., Meszaros N., Russindilar V. (1988): St. cerc. geol., geofiz., geogr. Geologie 33,
Acad. Rom., Bucureşti.
lonesi L. (1971): Flişul paleogen din bazinul văii Moldovei. Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti.
lorgulescu Th. (1965): An. XXVI, Corn. Geol., Bucureşti.
Istocescu D. (1965): D.S. XXVI, Corn. Geol., Bucureşti.
Jekelius E. (1935): An. XVII, Corn. Geol., Bucureşti.
Joja Th., Cosma Viorica, Dumitrescu Zorela (1963): Lucr. Congr. A, III, l, Asoc.
Carpato-Balc., Bucureşti.
Joja Th. (1952): An. XXIV, Corn. Geol., Bucureşti.
Joja Th., Manoliu Eugenia, Taşu M. (1970): Rev. geol. H/2 Acad. R.S.R., Bucureşti.
Kraunter H. (1968): St. cerc., 2, Acad. Rom., Bucureşti.
Kraunter H., Popa Gh. (1978): S.D. LIX/1, Bucureşti.
Kraunter Th. (1938): An. XIX. Corn. Geol. Bucureşti.
Kusko M., Savu M. Popescu, B., Morariu D. (1970): D.S. LIV/4, Com. Geol., Bucureşti.
Lăzărescu V. (1980): Geologie fizică. Ed. Tehnică, Bucureşti.
Liteanu E., Mihăilă N., Bandrabur T. (1962): St. cerc., geol. VII, 3 — 4, Acad. R.S.R.,
Bucureşti.
Mateu V. (1970): D.V.S. LV, Inst. Ceol., Bucureşti.
Macovei Gh. (1927): Guide des excursions Congr. II, Assoc. Tarpato-Balc., Bucureşti.
Marinescu I. (1972): Studiul geologic al regiunii dintre Valea Teleajenului (Cheia —
Mînăstirea Suzana) şi Munţii Bobu-Grohotişu-Bădilă Mare. (Teză de doctorat),
Bucureşti.
Martini E., Lebenshon C. (1971): N. Jahr. Geol., Paleont, Stuttgart Mihăilă N., Peltz S.
(1977): D.S. LXIII/5, Inst. Geol. Geof., Bucureşti.
Mirăuţă O. (1962): D.S. XLVIII Corn. Geol., Bucureşti.
Mirăuţă O., Mirăuţă Elena (1964): D.S. XLXI/1, Corn. Geol., Bucureşti.
Mitrea G., Moroşan I., Rusu V., Duţu C. (1979): Rev. Roum. Geol. Geof. Geogr. 23/2,
Acad. R.S.R., Bucureşti.
Mînzăraru Ligia (1965): St. teh. econ. I, 1. Corn. Geol., Bucureşti.
Motăş I. (1956): D.S. XL, Corn. Geol., Bucureşti.
Mrazec L., Popescu 1., Vesteşti (19H): An. V., Inst. Geol., Bucureşti.
Mureşan M. (1970): D.S. LVI/4, Inst. Geol., Bucureşti.
Mureşan M. (1981): Abstr. 12-th Congr. Carpato-Balk. Geol. Assoc., Bucureşti.
Murgeanu G. (1937): C.R. XXI, Inst. Geol. Rom., Bucureşti. Murgeanu G., Gherasi N.
(1932): Bul. Soc. Rom. Geol. I, Bucureşti.
Murgeanu G., Patrulius D. (1957): Rev. geol. I, Bucureşti. Mutihac V. (1956): D.S. XL
Corn. Geol., Bucureşti. Mutihac V. (1959): St. Cerc. geol. XL, Acad. Horn., Bucureşti.
Mutihac V. (1969): Structura geologică a compartimentului nordic din sinclinalul
marginal extern (Carpaţii Orientali). Ed. Acad. Rom., Bucureşti. Mutihac V. (1982):
Anal. Univ. se. geol. XXXI, Bucureşti.
Mutihac V. (1987): The Eocene from the Transalvanian Basin. Coloqv. Univ. Cluj-
Napoca.
Mutihac V., Bratu Elena (1965): Carpatho-Balkan Assoc. Congr. VII, Sofia. Mutihac V.,
Mirăuţă Elena (1964): D.S. L, Corn. Geol., Bucureşti.
Neagu Th. (1970): Mern. XII, Inst. Ceol., Bucureşti. Olteanu F. (1958): An. XXXI Corn.
Geol., Bucureşti.
Oncescu N. (1943): An. XX, Inst. Geo!. Rom., Bucureşti. Pană Ioana (1966): St. tehn.
eco. J, l, Com. Geol., Bucureşti.
Panin N., Mihăilescu H., Jipa D. (1963): Congr. V, 2, A.soc. Carpato-Balc., Bucureşti.
Patrulius D. (1956): D.S. XL, Corn. Geol., Bucureşti.
Patrulius D. (1969): Geologia masivului Bucegi şi culoarului Dîmbovicioarei. Ed. Acad.
R.S.R., Bucureşti.
Patrulius U., Popa Elena, Popescu Ileana (1966): An. XXXV, Corn. Geol., Bucureşti.
Patrulius D., Popa Elena, Popescu Ileana (1969): An. XXXVII Com. Geol., Bucureşti.
Patrulius S. (1968): Stud. tehn. econ. J, 4, Com. Geol., Bucureşti. Pelin M. (1969): Anal.
Univ., Bucureşti.
Peltz S. (1969): St. tehn. econ. I, 4, Corn. Geol., Bucureşti.
Petrescu N. (1979): Anal. Univ. sr. geol. XXVIII, Bucureşti.
Polonic P., Polonic Gabiiela (1967): D.S. LII/3, Inst. Geol., Bucureşti.
Popescu Gr. (1959): Rev. Geol. Geogr. HI/2, Acad. Rom., Bucureşti.
Popescu Gr., Motăş I. (1959): Corn. IX, 7, Acad. Rom., Bucureşti.
Popescu Gr., Patrulius D. (1964): An. XXXIV C om. Geol., Bucureşti.
Popescu C.Gh. (1971): Anal. univ. sr. geol. XX., Bucureşti.
Popescu I. Voiteşti (1929): Rev. Muz. Geol. Univ. III, Cluj.
Popovici I. (1978): D.S. LXIV/5, Inst, Geol.~Geof., Bucureşti.
Popovici V. Haţeg (1905): Mcm. Soc. Geol. Fr. XIII, Paris.
Preda M.D., Răileanu Gr. (1953): An. XXIV, Corn. Geol., Bucureşti. Rădulescu D.
(1960): Anal. Univ. sr. geol. geogr. 23, Bucureşti.
Rădulescu D. (1969): Geol. Rundschau, Bd. 59, Stuttgart.
Rădulescu D., Peltz S., Stanciu Constantina (1973): Symp. Volcanism and
Metallogenesis Guide to Excursion 2 AB, Bucureşti.
Saulea Emilia (1956): An. XXIX Corn. Geol., Bucureşti.
Savu M., Lubenescu Victoria, Cismaru G. (1980): D.S. LXX, Inst. Geol. Geof.,
Bucureşti. Savu M. (1935): C.R. Inst. Geol. Rom. XXXIII, Bucureşti. Săndulescu Jana
(1967): VlII-emc Congr. Asoc. Carpato-Balc., Belgrad. Săndulescu M. (1966): D.S.
LII/2, Corn. Geol., Bucureşti. Săndulescu M. (1977): Lucr. Qongr. VIII, Assoc, Carpato.
Bale., Sofia. Săndulescu M. (1976): D.S. LXII, 5, Inst. Geol. Geof., Bucureşti.
Săndulescu M., Săndulescu-Russo Doina (1981): D.S. LXVI/5, Inst. Geol. Geof.,
Bucureşti.
Săndulescu M., Kraunter, Balintoni I. Russo-Săndulescu Doina, Micu M. (1981): Guide
to Excursion Bl, Congr. XII, Carpalo. Balkan. Geol. Assoc., Bucureşti.
Semaka Al. (1962): D.S. Corn. Geol. XLIII, Bucureşti. Simionescu I. (1897): Verii. d.
k.k.k geol. R. A. Wien.
Simionescu I. (1898-1899): Acad. Rom. Publ. Fond. „V. Adiimachi", Bucureşti. Stoica
C. (1956): Anal. Univ. C.T. Parhon nr. 9, Bucureşti.
Stoica C. (1963): Rev. Univ. C.T. Parhon, 2, Bucureşti.
Şoigan P. (1971): Studiul flişului cretacic intern şi extern dintre valea Bicazului şi Valea
Bistricioarei (Carpaţii Orientali). Rezumat la teza de doctorat, Bucureşti. Ştefănescu M.
(1970): D.S. Inst. Geol. LV/5, Bucureşti. Ştefănescu M., Săndulescu M., Micu M. (1979):
Guidebook for the Field. Inst. Geol. Geof.,
Bucureşti.
Ştefănescu M., Cheta N., Bicea Marieta (1979): Rev. roum. geol. gcofiz. geogr. Acad.
R.S.R., 23, l, Bucureşti.
Torok Z. (1955): D.S. XXXVII, Corn. Geol., Bucureşti. Zreiber I. (1956): D.S. XL. Corn.
Geol., Bucureşti. Uhlig V. (1903): Bau unei Bilei der Karpaten. Wien-Leipzig.
Vasilescu Al. (1964): D.S.L/H Corn. Geol., Bucureşti.
Voicu G. (1953): An. XXVI, Corn. Geol., Bucureşti.

7. CARPAŢII MERIDIONALI

Carpaţii Meridionali, că unitate alpină, se întind din bazinul Rîului Dîmboviţa


(falia lezer-Păpuşa) spre vest, depăşind Valea Dunării (v. PI. IV). Spre sud sînt delimitaţi
de falia pericarpatică, care se prelungeşte din faţa Carpaţilor Orientali însă este acoperită
de depozite mai recente. Pe sub acestea din urmă, falia trece pe la sud de Piteşti, pe la
nord de Drăgăşani, nord de Strehaia şi atinge Dunărea la Drobeta-Turnu Severin. În
lungul ei, structurile alpine sud-carpatice vin în contact cu Platforma Valahă.
Din punct de vedere morfologic, în Carpaţii Meridionali se distinge o parte cu
caractere montane tipice şi alta cu aspect colinar, aceasta din urmă alcătuind zona
subcarpatică.
Zona muntoasă este constituită din masive a căror înălţime adesea trece de 2000
m. între izvoarele Dîmboviţei şi Valea Oltului se situează Munţii Făgăraş, care ating 2536
m în vîrful Negoiu şi 2543 în vîrful Moldo vanu. La sud de Munţii Făgăraş, separată prin
Depresiunea Loviştei, se găseşte Culmea Cozia, între Olt şi Jiu se disting două şiruri de
munţi separate între ele prin rîurile Lotru şi Jiul de Est: la sud sînt Munţii Căpăţînii între
Olt şi Olteţ, şi Munţii Parîng între Olteţ şi Jiu. La nord sînt Munţii Lotrului între rîurile
Lotru şi Sadu, Munţii Cibin între rîurile Sadu şi Sebeş, şi Munţii Sebeşului Între rîurile
Sebeş şi Strei. De la Valea Jiului spre vest şi sud-vest pînă în Valea Cernei şi Culoarul
Caransebeş-Mehadia, zona muntoasă este fragmentată longitudinal în trei compartimente,
compartimentul central fiind cel mai impozant prin altitudine. Acesta include: Munţii
Retezat situaţi între Jiul de Vest, Depresiunea Haţeg şi Rîul Mare; Munţii Ţarcu între
Rîul Bistra culoarul Caransebeş-Mehadia şi Valea Ide-gului; Munţii Godeanu, care se
prelungesc în Munţii Cernei, cuprinşi între Valea Cernei şi Rîul Timiş. La nord de acest
compartimenta se întind Munţii Poiana Ruscă cuprinşi între Depresiunea Streiului,
Depresiunea Lugojului, Valea Bistrei şi Valea Mureşului la nord. Pe aliniamentul sudic
se găsesc Munţii Vîlcan între Jiu şi Motru, Platoul Mehedinţi între Valea Motrului, Valea
Cernei şi Dunăre. La vest de culoarul Caransebeş-Mehadia se întind Munţii Semenic, iar
între Valea Cernei şi Valea Nerei sînt Munţii Almăj, între cursul inferior al Văii Nerei şi
Dunăre se întind Munţii Locva, iar între Valea Caraşului şi Rîul Pogăniş la nord se găsesc
Munţii Dognecea.
În structura geologică actuală a Carpaţilor Meridionali se pot identifică elemente
specifice care permit reconstituirea evoluţiei proceselor structogenetice. Semnificative în
acest sens sînt: complexul ofiolitic din Platoul Mehedinţi; suita sedimentară cu factură de
fliş de vîrstă tithonic-neocomiană (flişul de Severin); vulcanitele calcoalcaline constituind
bana-titele etc. Mai trebuie avut în vedere că, după modul cum sînt distribuite clementele
transilvane în Carpaţii Orientali, acestea găsindu-se pînă în Munţii Perşani, se poate
conchide că mai departe, sutura transilvană este implicată în structura Carpaţilor
Meridionali. Toate acestea sugerează că şi Carpaţii Meridionali au evoluat din aceleaşi
zone de rifting şi din aceleaşi arii continentale limitrofe că şi Carpaţii Orientali şi anume:
zona de rifting transilvană deschisă în Triasic, care a condus la individualizarea blocului
sau microplăcii transilvano-panonice, şi zona de rifting central-carpatică deschisă în
Mezo-Neojurasic, din care a evoluat marea flişului şi care a dus la individualizarea
blocului central-carpatic (v. fig. 91). Fireşte însă că au existat diferenţieri pe întinsul
acestor zone în ceea ce priveşte desfăşurarea proceselor structogenetice, fapt ce conferă
celor două ramuri carpatice rol de unităţi structurale majore distincte. Astfel, în etapa de
expansiune, cele două blocuri separate prin aria de rifting central-carpatică, constituind
blocul getic şi respectiv blocul danubian, au cunoscut o mişcare divergentă, iar în marea
cu substrat de crustă oceanică dintre ele, constituind fosa de Severin, s-au acumulat
depozite tipice de fliş (flişul de Severin (fig. 58). într-o etapă mai tîrzie, spre sfîrşitul
Eocretacicului, a avut loc închiderea zonei de expansiune transilvană. În felul acesta s-au
individualizat unităţile din nordul şi vestul acesteia constituind^ unităţile supragetice şi s-
a ajuns la coliziunea dintre ele şi blocul getic. În acelaşi timp blocutilc getic şi danubian,
la rîndul, lor au fost implicate într-o mişcare de convergenţă determinată de antrenarea
crustei oceanice în procese de subducţie. Consecinţa a fost îngustarea fosei de Severin şi
înaintarea blocului getic peste flişul de Severin (v. fig. 58).
Procesele de subducţie şi de consum a scoarţei oceanice au continuat, iar spre
sfîrşitul Cretacicului blocul getic, solidar cu unităţile supragetice, a înaintat venind în
coliziune cu masa continentală danubiană. În înaintarea lui, blocul getic a antrenat şi
flişul de Severin, întregul ansamblu a alunecat pe masa ofiolitică, aceasta reprezentînd
fragmente detaşate şi obduse din crusta oceanică în curs de subducere. În final s-a ajuns
la suprapunerea tectonică a blocului getic peste blocul danubian. În felul acesta, unităţilor
supragetice, care se individualizaseră în tectogeneza mezocretacică, li se adaugă o nouă
unitate cu rol de pînză constituind pînza getică, şi o altă unitate, subiacentă, cu rol de
autohton reprezentînd autohtonul danubian, între autohtonul danubian şi pînza getică este
prins flişul de Severin şi fragmente de crustă oceanică obdusă care, în structura actuală,
constituie eeea ce se numeşte pînza sau parăutohtonul de Severin.
Ca o consecinţă a consumării crustei oceanice din fosa de Severin, în păturile
profunde ale litosferei au avut loc intense şi complexe procese magmatice. Acestora, la
suprafaţă, le-a corespuns un vulcanism care s-a desfăşurat spre sfîrşitul Cretacicului şi
începutul Paleogenului, cînd s-a pus în loc o imensă masă de vulcanite şi subvulcanite de
compoziţie calcoalcalină, constituind ceea ce B. Cotta a descris sub numele de banatite.
Odată cu ridicarea ansamblului structogenetic sub forma unei catene muntoase, în
faţa acesteia s-a creat o zonă depresionară premontană, care a preluat funcţia de bazin de
sedimentare evoluînd în continuare că avânt-fosă şi care, în structura actuală, constituie
Depresiunea Getică.
În concordanţă cu modelul sugerat, în structura actuală a Carpaţilor Meridionali se
disting următoarele unităţi tectogenetice: autohtonul danubian, pînza getică şi unităţile
supragetice, toate fiind generate de implicarea

Fig. 58. Schema evoluţiei Carpaţilor Meridionali:


a — în Neojurasic (deschiderea riftului central-carpatic); b — în Jurasicul terminal şi
Eocretacic (expansiunea secundară central-carpatică); c — sfîrşitul Eocretacicului (prima
faza getică); d — sfîrşitul Cretacicului (a doua fază getică, închiderea zonei de
expansiune central-carpatice). A — blocul danubian (A1 — autohtonul danubian); B —
blocul getic (B1 — pînza getică); C — blocul supragetic (C' — unităţile supragetice); D
— complex ofiolitic (D'— pînza de Severin); ST — sutura transilvană; SCC — sutura
central-carpatică.

marginii continentale deformată a plăcii euroasiatice; pînza de Severin şi zona de solzi


rezultate din evoluţia unor zone de expansiune secundară. Acestora li se adaugă
magmatitele banatitice, că provincie petrogenetică şi Depresiunea Getică.
Distincţia între diversele domenii care, în structura actuală, sînt în relaţii tectonice
a fost sesizată încă din 1904 de L. Mrazec, care în Carpaţii Meridionali a distins două
grupuri de şisturi cristaline (grupul I şi II) ce diferă prin gradul de metamorfism.
Gh. Munteanu-Murgoci în 1905 a argumentat suprapunerea tectonică a celor două
grupe, iar în 1934 A. Strekeisen a sesizat existenţa unităţilor supragetice că un al treilea
domeniu tectogenetic major. În 1940, Al. Codarcea a sugerat mecanismul de edificare a
arhitecturii Carpaţilor Meridionali, distingînd principalele etape structogenetice:
deschiderea riftului şi formarea fosei de Severin, restrîngerea acesteia prin mişcarea
convergentă a celor două mase continentale şi procesul de coliziune dintre ele cu
detaşarea unor fragmente din crusta oceanică. În felul acesta, cu mult înainte de a se fi
formulat conceptul tectonicii globale, Al. Codarcea, fără a-1 denumi că atare, l-a intuit şi
decelat în structogcneza Carpaţilor Meridionali. Cercetătorii ulteriori, aproape fără
excepţie, au confirmat tectonica în pînze a Carpaţilor Meridionali aşa cum au conceput-o
Gh. Munteanu-Murgoci şi A. Codarcea, amplificînd sau atenuînd structura de detaliu a
unităţilor tectonice majore.

7.1. Autohtonul danubian

Autohtonul danubian a fost descoperit de eroziune şi aflorează că o imensă


semifereastră în partea sud-vestică a Carpaţilor Meridionali (v. PI. IV), întinzîndu-se între
Valea Olteţului şi Dunăre. Aceasta circumscrie Munţii Parîng, Munţii Retezat, Munţii
Vîlcan, Munţii Cernei, Platoul Mehedinţi şi Munţii Almăj. Pe această arie, anumite
porţiuni sînt acoperite de formaţiuni ce aparţin pînzei getice şi se delimitează că petice de
acoperire; aşa cum sînt Munţii Godeanu, două zone întinse din Platoul Mehedinţi şi alte
suprafeţe mai restrînse, cum este aceea de Ia nord de localitatea Vălari. Tot în Platoul
Mehedinţi, o bună parte din autohtonul danubian este acoperită de pînza de Severin (v.
PI. IV).

7.1.1. Stratigrafia

În alcătuirea autohtonului danubian participă şisturi cristaline constituind


masivele cristaline prealpine, şi formaţiuni sedimentare care formează învelişul masivelor
cristaline.

7.1.1.1. Masivele cristaline prealpine

Ca peste tot în aria carpatică, şi în ansamblul şisturilor cristaline din autohtonul


danubian se disting şisturi cristaline care s-au format în diverse cicluri geotectonice, dar
nu totdeauna şi nu peste tot pot fi stabilite aceste cicluri, însă ceea ce s-a putut şi se poate
stabili este că unele din formaţiunile cristalofiliene au fost generate de cicluri
geotectonice prehercinice, iar altele aparţin ciclului hercinic (fig. 59).
Şisturile cristaline prehercinice. În autohtonul danubian, şisturile cristaline
prehercinice au cea mai largă dezvoltare şi aparţin J.a două grupe: grupa şisturilor
cristaline mezometamorfice şi grupa şisturilor cristaline epimetamorfice (v. fig. 59).
Grupa şisturilor cristaline mezometamorfice. Aceasta include o gamă largă de
metamorfite reprezentînd formaţiuni vulcanogene şi terigene metamorfozate în condiţiile
faciesului amfbolitelor cu almandin; acestea însă au fost în mare parte retromorfozate. Pe
lîngă diversitatea materialului premetamorfic şi intervenţia retromorfismului, varietatea şi
complexitatea petrofacială a şisturilor cristaline mezometamorfice se datoreşte şi acţiunii
intruziunilor de granitoide contemporane sau peneconteinporane metamorfismului iniţial.
În această situaţie, s-au separat diverse entităţi petrofaciale şi s-a încercat corelarea
cronostratografică a acestora dar care, fireşte, este foarte relativă (v. fig. 59).
Cristalinul de Lainici-Păiuş este o primă entitate petrofacială care a fost separată
de Gh. Manolescu şi care se întinde din Munţii Cernei spre est pe versantul sudic al
Munţilor Vîlcan şi Parîng, precum şi în Munţii Retezat. Este constituită din şisturi
cristaline foarte variate Însă predomină gnaisele cuarţitice cu intercalaţii de şisturi
micacee, şisturi grafitoase şi calcare cristaline. Ansamblul acestora, la o primă vedere,
apar ca un cristalin epimentamorfic; se cunosc şi zone de migmatizare, precum şi un
metamorfism de contact termic. H. Savu analizînd situaţia, mai ales din Parîng şi Vîlcan,
constată că petrofaciesurile de tip mczomet amorf ic, reprezentate prin migmatite
(lenticulare, stromatitice etc.), sînt dispuse în jurul masivelor de granitoide, şi consideră
că sînt o consecinţă a acestor intruziuni. În funcţie de depărtarea de masivul intrus, se
distinge o zonă cu sillimanit şi cordierit, şi o zonă cu almandin şi biotit. Cu alte cuvinte,
cristalinul de Lainici-Păiuş ar repezenta un caz particular de şisturi cristaline în care
mezometamorfiţele s-ar fi format în condiţii de presiune medie pînă la joasă, datorită
contactului cu intruziuni granitice sincinematice. H. Savu a şi denumit acest tip de
metamorfism drept „metamorfism de contact sincinematic" sau de „tip danubian".
Majoritatea petrografilor însăcon-sideră că şisturile cristaline la Lainici-Păiuş, în
ansamblu, reprezintă o suită care iniţial a inclus roci mezometamorfice în facies
amfibolitic şi care au fost afectate de un retromorfism generalizat.
Amfibolitele de Drăgşan, separate de Gh. Manolescu, Gh. Paliuc, St. Ghica-
Budeşti şi alţii, constituie o a doua entitate petrofacială; se întîlnesc începînd din valea
Cernei pînă în Munţii Parîng, precum şi în Munţii Retezat. Ele sînt considerate o
formaţiune vulcanogenă-sedimentară (ofi-olitică şi terigenă) metamorfozată în condiţiile
faciesului amfibolitelor, subfaciesul staurolit-almandin; includ gnaise amfibolice,
amfibolite ru-banate, hornblendite, serpentinite în cantitate mică, gnaise micacee, gnaise
feldspatice şi mai rar calcare cristaline. În vecinătatea intruziunilor, amfibolitele de
Drăgşan sînt migmatizate. Totul a suferit un retromorfism încît sînt frecvente doritul
actinotul, albitul şi epidotul. Că relicte se întîlnesc metagabbrouri şi metacuarţit-diorite.
Amfibolitele de Drăgşan, în bună parte sînt sincrone cu cristalinul de Lainici-Păiuş.
La partea superioară a amfibolitelor de Drăgşan, Gh. Manolescu a descris, în
Munţii Vîlcan, Retezat şi Parîng, aşa-numita „serie elastică" formată din şisturi sericito-
cloritoase, şisturi amfibolice, porfirogene şi, subordonat, calcare cristaline. Acestea au
fost regăsite de toţi cercetătorii ulteriori, însă poziţia şi semnificaţia lor este
controversată. În timp ce unii o încadrează că entitate petrofacială aparţinînd altei faze de
metamorfism decît aceea care a generat amfibolitele de Drăgşan (St. Ghica-Budeşti, L.
Pavelescu, H. Savu), alţii o ataşează aceleiaşi faze (Gh. Manolescu). Mai recent, Th.
Berza consideră că „seria elastică" reprezintă de fapt partea superioară a amfibolitelor de
Drăgşan diaftorizată. Această interpretare este mai plauzibilă.
În Munţii Cerna, Vîlcan şi Parîng, relaţiile dintre cristalinul de Lainici-Păiuş şi
amfibolitele de Drăgşan sînt tectonice.
Şisturi cristaline similare acelora de Lainici-Păiuş şi amfibolitelor de Drăgşan se
mai întîlnesc în Munţii Retezat, iar în Munţii Ţarcu şisturile cristaline echivalente au fost
descrise drept cristalinul de Zeicani şi respectiv amfibolitele de Măru (în Muntele Mic).
Acestea din urmă sînt reprezentate prin ortoamfibolite, serpentinite, paragnaise biotitice,
gnaise cuarţo-feld-spatice şi subordonat calcare cristaline. Că faciesuri locale, în Muntele
Petreanu s-a mai descris cristalinul de Rof constituit din şisturi amfibolice rubanate,
cuarţite cu granaţi şi şisturi clorito-biotitice. Tot aici s-a mai descris cristalinul de
Rîuşoru, gnaisele de Petreanu etc.
Amfibolitele de Măru par sa se continuie spre sud-vest în Munţii Almăjului prin
ceea ce Al. Codarcea a denumit cristalinul (zona) de lelova (v. fig. 59). Acesta include
gnaise amfibolice, amfibolite cu biotit şi granaţi, paragnaise micacee şi mai rar calcare
cristaline şi gnaise granitice cu microclin; se cunosc de asemenea scrpentinite. întreg
cristalinul de lelova este străbătut de filoane pegmatitice, iar local este migmatizat. În
zona de contact cu pînza getică este intens cataclazat.
Mai spre est de cristalinul de lelova, între zona sedimentară Sviniţa-Svinecca la
vest şi gabbrourile şi serpentinitele din zona Iuţi-Plavişeviţa la est, se întîlnesc şisturile
cristaline descrise de A.Strekeisen sub numele de cristalinul de Poiana Mraconia. Acesta
este constituit din paragnaise micacee, paragnaise amfibolice, gnaise cuarţo-feldspatice şi
cuarţite feld-spatice. Local apar migmatite arteritice. Se diferenţiază de cristalinul de
lelova prin granulaţia mai fină şi lipsa filoanelor de pegmatite.
Mai spre est, separată de cristalinul de Poiana Mraconia printr-o zonă de
epimetamorfite (cristalinul de Corbu), se găseşte o altă zonă ocupată de
mezometamorfite, acestea constituind cristalinul de Neamţu, delimitat spre est de corpul
granitic de la Ogradena (v. PI. IV). Cristalinul de Neamţu este reprezentat prin paragnaise
micacee, gnaise biotitice, gnaise amfibolice, amfibolite şi calcare cristaline, rclevînd
unele asemănări cu amfibolitele de Drăgşan.
Cu privire la vîrsta metamorfismului iniţial care a generat şisturile cristaline
mezometamorfice, trebuie sa se ţină seamă, în primul rînd, de faptul că nu sînt clarificate
relaţiile dintre entităţile litofaciale menţionate, încît ordinea de prezentare a acestora nu
înseamnă numaidecît aceeaşi ordine a succesiunii lor în timp; dimpotrivă, multe din ele
sînt, cel puţin în parte, sincrone. Cu alte cuvinte aceste entităţi, de cele mai multe ori,
reprezintă petrofaciesuri laterale şi în nici un caz „serii" în sens cronostratigrafic.
Vîrsta metamorfismului iniţial care a generat şisturile cristaline mezometamorfice
se deduce din faptul că acestea suportă, în discordanţă de metamorfism formaţiuni
cristalofiliene (cristalinul de Corbu) în care s-au găsit archaeocyatide indicative pentru
Neoproterozoicul terminal— Cambrianul timpuriu; de unde rezultă că
mezometamorfiţele au luat naştere într-o fază anterioară Proterozoicului terminal, deci în
timpurile antebaikaliene. Această vîrstă este indicată oarecum şi de date radiometrice
care, pentru granitele de Tismana de pildă, au indicat 650 M.a, ceea ce înseamnă că
metamorfismul cristalinului de Lainici-Păiuş este anterior, adică antebaikalian.
Grupa şisturilor cristaline epimetamorfice. Aceasta include şisturi cristaline
provenind din metamorfozarea unor formaţiuni vulcanogene şi terigene în condiţiile
faciesului şisturilor verzi. În autohtonul danubian asemenea şisturi cristaline se cunosc cu
certitudine şi au fost separate că atare numai în Munţii Almăj. Sub numele de şisturi
cristaline de Corbu, Al. Codarcea a grupat un complex de şisturi verzi clorit-albit-
epidotice, şisturi amfibolice cu actinot, şisturi cuarţitice cu sericit sau grafit, porfiroidc şi
lentile de calcare cristaline. Acest complex are o grosime de 600 m şi se dispune în
discordanţă de metamorfism peste cristalinul de Neamţu; se urmăreşte pe o zonă îngustă
orientată nord-sud, delimitată la est şi la vest de cristalinul de Neamţu şi respectiv
gabbrourile şi serpentinitele din zona Iuţi-Plavişeviţa. În prelungirea epimetamorfitelor
spre sud, pe teritoriul iugoslav, în intercalaţiile de calcare s-au găsit archaeocyatide care
indică vîrsta Neoproterozoic terminal-Cambrian timpuriu a depozitelor premetamorfice;
de unde rezultă că metamorfozarea acestora a avut loc spre sfîrşitul ciclului baikalian.
În categoria epimetamorfitelor mai intră ceea ce Al. Codarcea a descris drept
„zona de Toroniţa", în partea sud-vestică a Munţilor Almăj (filite sericito-cloritice,
cuarţite, şisturi verzi), şi „zona Vodna" în vecinătatea granitoidului de la Ogradena,
constituită din şisturi sericito-cloritoase cu albit, şisturi cloritoase cu lentile de calcare
cristaline şi serpentinite.
În munţii Vîlcan, Parîng, Retezat, în unele interpretări, sînt incluse în grupa
şisturilor cristaline epimetamorfice ceea ce s-a descris drept „seria elastică", „seria de
Vîlcan", sau „seria de Barniţa-Zeicani " însă care, în interpretări mai recente, sînt incluse
la amfibolitele de Drăgşan, că termen diaftorizat al acestora din urmă.

Masivele de granitoide prehercinice

O caracteristică a şisturilor cristaline prehercinice din domeniul danubian o


constituie asocierea acestora cu numeroase masive de granitoide sin-sau tardicinematice.
Granitoidele sînt fie concordante cu şisturile cristaline, fie discordante şi apar cu forme
eliptice sau alungite. Altele au formă de dom sau prezintă contur neregulat (v. PI. IV).
Unele masive au fost puternic erodate încît aflorează nivele mai profunde ale
structurii masivului, cum este cazul masivului Cherbelezu; altele au fost puţin erodate
încît aflorează doar nivelele superioare, migmatice, cum este cazul masivelor Latoriţa,
Parîng şi Petreanu. Masivele de granitoide se aliniază în lungul unor structuri anticlinale
care se urmăresc în tot autohtonul danubian. Ele execută o virgaţie deschisă spre vorland,
conformă curburii Carpaţilor Meridionali. Se pot distinge mai multe aliniamente pe care
apar masivele de granitoide. Corpurile de granitoide sînt însoţite de un cortegiu de roci
filoniene, pegmatite, aplite, lamprofirc etc, care străbat atît masa de granitoide cît şi
şisturile cristaline gazdă. Masivele tardicinematice dau aureole de contact, în timp ce
corpurile sincinematice sînt înconjurate de migmatite.
În munţii Parîng; granitoidele apar pe trei aliniamente. Astfel:
1. În partea sudică a Parîngului, între valea Olteţului şi localitatea Novaci, apar
mai multe masive printre care corpul de la Novaci, corpul de la Cărpiniş, corpul de la
Crasna etc. Se disting un facies intern, reprezentat printr-o masă fundamentala
granodioritică sau cuarţdioritică şi megacristale de microclin (de tipul granitului de
Tismana), şi un facies extern reprezentat prin granodiorite, microgranite şi leucogranitc
cu feldspat potasic. Vîrsta acestor granitoide, obţinută pe cale radiogenă, este de 650 M.a.
2. Aliniamentul Nedeiu-Sadu-Suşiţa, situat la nord de. precedentul, se urmăreşte
din Valea Olteţului pînă în Valea Susenilor. Acesta include plutonul sincinematic
cunoscut sub numele de masvul Suşiţa, descris de D. Ionescu Bujor, Gh. Manolescu, H.
Savu etc; are o formă eliptică, şi se urmăreşte pe o lungime de aproape 60 km, iar lăţimea
atinge 3 — 8 km. Este intrus concordant în cristalinul de Lainici-Păiuş, contactele fiind
conforme cu foliaţia primară a şisturilor cristaline. Separaţiile melanocrate (autolite) sînt
aplatizate pe direcţia foliaţiei, iar xenolitele din masa granitoidului sînt orientate în
direcţia de alungire a plutonului. Toate particularităţile structurale menţionate arată
caracterul sincinematic al granitoidului de Suşiţa. Pe flancurile acestuia se găsesc masive
granitice tardicinematice cu structură porfiroidă. Masivul de Suşiţa este constituit
preponderent din granodiorite, adamelite şi granite. Cu dezvoltare locală se întîlnesc
granite cu megacristale de feldspat roşu. În masa granodioritică se întîlnesc şi separaţii de
diorite cuarţifere şi diorite melanocrate. Structura acestor roci este, în general,
echigranulară, iar textura primară este slab şistoasă; pe alocuri, granitoidele au fost
puternic laminate şi metamorfozate în mişcările hercinice dînd adevărate mctagranite.
Cristalinul de Lainici-Păiuş din jurul plutonului este migmatizat şi predomină migmatite
stratiforme. Se apreciază că granitoidul de Suşiţa este de origine anatectică. Pe cale
radiogenă, pentru granitoidul de Suşiţa s-a obţinut vîrsta de 524 M.a, dar care probabil că
este aparentă, vîrsta reală fiind mai veche.
3. Aliniamentul Latoriţa-Parîng, situat în partea de nord a Munţilor Parîng,
include mai multe corpuri care străbat amfibolitele de Drăgşan; sînt constituite din
diferite varietăţi de granite, adamelite, monzonite, granodiorite şi diorite cuarţifere.
Texturile primare sînt frecvent gnaisice şi mai rar masive. La contact cu roca gazdă au dat
corneene cu biotit, granat, sillimanit şi calcare cu silicaţi.
Între masivul Suşiţa şi aliniamentul Latoriţa-Parîng izolat se găseşte corpul de la
Reci reprezentînd de fapt două dykuri formate din granite albe cu structură porfirică şi
textură masivă.
În Munţii Vîlcan, corpurile de granitoide ocupă suprafeţe mai restrînse astfel:
— plutonul Tismana se delimitează în partea sud-vestică a acestor munţi şi se
urmăreşte pe 25 km avînd o lăţime de 10 km. Este un granitoid porfiroid constituit dintr-o
masă fundamentală echigranulară de compoziţie granitică, granodioritică, monzonitică
sau cuarţ-dioritică, şi megacristale pînă la cîţiva centimetri de microclin-pertitic.
Megablastele s-au format şi în enclavele din granitoide precum şi în roca gazdă, care este
reprezentat prin cristalinul de Lainici-Păiuş. Acesta din urmă prezintă şi zone migma-
tizaţe. În privinţa genezei granitoidului de Tismana nu există un consens; s-a exprimat atît
părerea că acesta este de origine magmatică avînd un caracter intrusiv, cît şi opinia că ar
avea o origine metasomatică ;
— la nord de corpul Tismana, se găseşte corpul granitic Frumosu, constituit din
diorite cuarţifere cu hornblendă verde şi biotit. Acesta este intrus în cristalinul de Lainici-
Păiuş;
— granitoidul de Cerna se urmăreşte în lungul Văii Cerna şi este intrus în
amfibolitele de Drăgşan; este constituit din roci granitice, adamelitice şi tonalitice.
Textura gnaisică este predominantă.
În Munţii Retezat şi Ţarcu, corpurile de granitoide au dimensiuni apreciabile:
— Corpul din Retezat are o formă alungită fiind intrus concordant în cristalinul de
Lainici-Păiuş; apare sub forma unei boltiri anticlinale cu răsfrîngere bilaterală. Corpul
Retezat este format din granodiorite adamelitice şi granodiorite porfirice, cu textură
masivă în partea centrală, în timp ce în zonele marginale apare faciesul gnaisic sau
laminat. În masa corpului granitic sînt frecvente enclavele de şisturi cristaline, sau chiar
sinclinale pen-sate. Se consideră a fi un corp sincinematic;
— Corpul de la Buta, situat la sud-est de masivul Retezat şi intrus în cristalinul de
Lainici-Păiuş, este constituit din diorite cuarţifere, granodiorite, granite şi leucogranite;
— Corpul Petreanu şi masivul Furcătura sînt situate în lungul văii Rîul Mare; au o
structură mai complexă, primul fiind constituit din gnaise granitice, iar cel de al doilea
din gnaise plagioclazice cu biotit şi gnaise leu-cocrate cu muscovit;
— Corpul intrusiv Vîrful Pietrii are un contur aproape circular şi este intrus
discordant în cristalinul de Lainici-Păiuş, pe care îl metamorfozează la contact, dînd o
zonă de corneene. Corpul prezintă o remarcabilă monotonie fiind alcătuit din granite cu
texturăjnasivă, iar în zonele marginale se întîlnesc separaţii microgranodioritice. În masa
granitică se găsesc enclave de şisturi cristaline formînd adevărate insule neasimilate.
Masivul Vîrful Pietrii este un corp tardicinematic tipic, fapt ce este relevat, atît de poziţia
lui discordantă faţă de şisturile cristaline, cît şi de prezenţa metamorfismului de contact;
— Masivul Rîu Şes şi corpul Şucu, situate la sud de Vîrful Pietrii, au dimensiuni
mai mici şi sînt constituite din granodiorite;
— Corpul intrusiv Muntele Mic formează masivul cu acelaşi nume situat în
Munţii Ţarcului. Este alungit pe direcţia nord-est/sud-vest fiind constituit din granite,
granodiorite şi diorite cuarţifere, cu structură porfirică şi textură gnaisică. Granitoidele
din Muntele Mic sînt intruse în şisturile cristaline de Măru şi dau o zonă migmatică; este
un corp sincinematic.
— În Munţii Almăj se întîlnesc trei corpuri de granitoide dispuse pe un aliniament
orientat nord-sud:
— Corpul de granitoide Sfîrdinu, cel mai nordic, este intrus îrî-Cristalinul de
Iclova şi în cristalinul de Poiana Mraconia. La alcătuirea lui participă microgranite
leucocrate cu textură gnaisică spre exterior, urmate spre interior de granite porfiroide cu
biotit şi muscovit, şi granodiorite cu biotit şi hornblendă. Al. Codarcea şi L. Pavelescu
consideră că partea centrală a masivului reprezintă un nucleu granitic mai vechi,
magmatic,' iar zonele periferice ar forma un înveliş alcătuit din arene arcoziene
granitizate migmatic;
— Corpul granitic Cherbelezu, situat mai la sud de precedentul, străbate şi
cristalinul de Corbu. Este constituit dintr-un granit potasic cu textură masivă avînd o
compoziţie mineralogică foarte omogenă;
— Corpul granitic de la Ogradena, cel mai sudic, este intrus în şisturile cristaline
de Neamţu şi are o alcătuire complexă. Masivul este constituit din roci granitice variate,
cu textură gnaisică sau masivă şi mai rar pegma-toidă. Granitele sînt de culoare albă, cu
microclin, oligoclaz, muscovit, biotit, la care se adaugă sillimanit şi granat.
Ultimele două minerale relevă fie intervenţia proceselor de contaminare, fie
originea anatectică a acestui corp. În partea vestică a masivului sînt evidente efectele
dinamometamorfismului întîlnindu-se granite laminate, cataclazite şi brecii.
Vîrsta granitoidelor din autohtonul danubian se deduce din relaţiile acestora cu
şisturile cristaline în care sînt intruse, sau care le acoperă, la care se adaugă şi
determinările radiogenc. O primă indicaţie este furnizată de faptul că şisturile cristaline
hercinice, care aparţin intervalului Ordovician-Iîoearbonifer, se dispun transgresiv peste
masivul de granitoide Vîrful Pietrii remaniind elemente din acestea din urmă.
Generalizînd situaţia din Vîrful Pietrii, o primă concluzie este că punerea în loc a
corpurilor de granitoide este antc-ordoviciană. Din faptul că unele granitoide
sincinematice sînt intruse în şisturi cristaline de Lainici-Păiuş, cum sînt granitoidele de
Suşiţa de pildă, rezultă vîrsta prebaikaliană a acestora, iar din faptul că unele străbat şi
şisturile cristaline de Corbu, se poate conchide că o parte din granitoide este legată de
ciclul baikalian. Vîrstele stabilite pe cale radio-genă confirmă întrucîtva aceste deducţii.
Astfel, pentru granitoidele de Suşiţa s-au obţinut valori între 402 şi 524 M.a; pentru
granitoidul de Ogra-dena 218-345 M.aj pentru granitoidele ele pe aliniamentul Olteţ-
Novaci-Cărpiniş au rezultat valori între 426 — 650 M.a; pentru granitoidul de Petreanu
627—656 M.a; pentru granitoidul de Muntele Mic 370—411 M.a. Se înţelege că multe
din aceste valori indica o vîrstă aparentă, însă cele mai ridicate valori ar încadra punerea
în loc a granitoidelor în timpurile prebai-kaliene tîrzii-baikalicne. Se poate conchide că
granitoidele din autohtonul danubian sînt cu certitudine legate de ciclul sau de ciclurile
care au generat şisturile cristaline prehercinice.
Şisturile cristaline hercinice. Şisturile cristaline hercinice (v. fig. 59) provin din
metamorfozarea unor formaţiuni de vîrstă paleozoică, predominant terigene, care au fost
transformate, în condiţiile faciesului şisturilor verzi subfaciesul cuarţ-albit-clorit. Acestea
se prezintă cu o litologie variată şi cu schimbări laterale de facies. Datorită
metamorfismului foarte slab, caracterele stratonomice ale acestor formaţiuni sînt
evidente; mai mult decît atît în ele s-au găsii micro şi macrofosile într-o stare de
conservare relativ bună, încît vîrsta formaţiunilor premetamorfice a putut fi stabilită cu
mai multă rigurozitate.
Şisturile cristaline hercinice s-au păstrat pe suprafeţe restrînse, mai ales în
masivele Parîng, Vîlcan şi Retezat, unde ocupă zonele axiale a mai multor cute
sinclinale, sau urmăresc contactul dintre autohtonul danubian şi pînza getică (v. PI. IV).
Ele se aştern transgresiv peste şisturile cristaline prehercinice, de care se deosebesc net,
În primul rînd prin gradul de metamorfism. Grosimea şisturilor cristaline hercinice poate
atinge 2000 m, însă nu constituie o suită neîntreruptă. Acestea au fost descrise anterior de
L. Pavelescu drept „seria de Tulişa" în care însă se înglobau şi formaţiuni post-hercinice
(formaţiunea de Schela), sau au fost incluse în ceea ce s-a descris drept „infragetic".
Suita mai completă a şisturilor cristaline hercinice se întîlneşte în Munţii Vîlcan,
unde dealtfel s-a stabilit stratigrafia acestora. În cadrul şisturilor cristaline hercinice s-au
putut separa trei entităţi litofacialc care, pe baze paleontologice, au fost repartizate
Ordovicianului, Silurianului, Devonia-nului şi Carboniferului inferior (fig. 59).
Formaţiunea de Valea Izvorului, că prim termen al şisturilor cristaline hercinice,
include o formaţiune cuarţito-filitoasă descrisă pentru prima dată în Munţii Vîlcan de I.
Stănoiu; se dispune transgresiv peste cristalinul pre-hercinic şi debutează printr-un nivel
de cuarţite cu intercalaţii de şisturi verzi cloritoase. Acestea sînt urmate de depozite
predominant filitoase alcătuite din şisturi clorito-sericitoase cu intercalaţii subordonate de
calcare cristaline şi şisturi grafitoase. În aceste depozite, I. Stănoiu a identificat, în
bazinul Motrului, o asociaţie fosilă cu Dalmancllasp. Leptaenasp., Atrypa reticularis,
Eucrimtrus sp., Flexicalymene sp. etc. care indică Ordovician superior-Silurianul. Şisturi
cristaline sincrone se mai întîlnesc în Munţii Ţarcu, în bazinul Rîului Alb incluse în
formaţiunea de Rîul Alb. Aceasta este reprezentată prin şisturi cristaline cloritoase-
sericitoase cu intercalaţii de metagresii şi metaconglomerate; se întîlnesc de asemenea
metabazite; conţin o microfloră cu Lophosphaeridium rarum, Leioarahnitum mtiatum
etc, care ar indica Ordovicianul.
Formaţiunea de Tusu, al doilea termen al cristalinului hercinic, include o suită
metaconglomeratică-filitoasă descrisă tot în Munţii Vîlcan şi are poziţie transgresivă; este
reprezentată prin metaconglomerate care trec lateral şi pe verticală la filite grafitoase. Cu
unele modificări litofaciale, depozite similare se mai întîlnesc în Munţii Parîng
(formaţiunea de Latoriţa), în Munţii Petreanu (formaţiunea de Vidra), în Munţii Ţarcu pe
valea Idegului (formaţiunea de Rîul Rece) şi în Munţii Almăjului pe valea Dunării la
Drencova (formaţiunea de Drencova). Peste tot se întîlnesc metaconglomerate şi şisturi
filitoase cu intercalaţii de metavulcanite. Din ele se cunoaşte o asociaţie palinologică cu
Psilophyton goldschmidti, Archacopteris sp., Neoropteris sp., Emphanisporites minutus
etc., care le conferă vîrsta devoniană.
Formaţiunea de Oslea, ultimul termen al suitei hercinice, descrisă în Munţii
Vîlcan, include un complex inferior metapsamitic constituit din metagresii cuarţitice, un
orizont de calcare şi dolomite cristaline şi un complex superior metapelitic format din
filito-sericito-grafitoase şi filite cuarţito-sericitice cu intercalaţii subordonate de
metapsamite.
Persistă unele dispute privind vîrsta seriei de Oslea (în unele interpretări se admite
că partea terminală a acesteia ar aparţine Mezozoicului), incertitudinea decurgînd din
dificultatea de a se separa formaţiunile cristalofiliene hercinice de cele mezozoice care le
succede şi care, la rîndul lor, au suferit un metamorfism (anchimetamorfism) dinamic.
Indiferent de cum se vă rezolva disputa, în formaţiunea de Oslea se vor include exclusiv
depozite paleozoice metamorfozate regional.
Situaţia este mai clară pe Valea Idegului, unde peste formaţiuni devoniene
(formaţiunea de Rîul Rece) urmează calcare cristaline în strate groase (calcarele de Ideg)
care trec pe verticală la şisturi filitoase cu intercalaţii de metagresii şi metavulcanite. Din
calcarele cristaline Al. Codare ja et al. citează: Productus semiretîculatus, Spirifer
tornacensis, S. striatus, indicînd vîrsta eocarl oniferă a acestei entităţi petrofaciale. Cu
formaţiunea de Oslea şi mai exact cu calcarele de Ideg se încheie suita şisturilor cristaline
hercinice din autohtonul danubian.
Formaţiunile paleozoice metamorfozate (şisturile cristaline hercinice) sînt
acoperite de învelişul sedimentar al cărui prim termen aparţine Carboniferului superior.
De aici se deduce că metamorfismul hercinic a avut loc în faza sudetă.
Masivele de roci bazice şi ultrabazice. În Munţii Almăj, în cotul pe care îl face
Dunărea între localităţile Iuţi şi Plavişeviţa, se întîlnesc două masive de gabbrouri, de la
Iuţi şi de la Plavişeviţa, separate prin masivul de ser-pentinite de la Tisoviţa.
Masivul de gabbrouri de la Iuţi este alcătuit predominant din gabbrouri cu diallag
şi subordonat gabbrouri cu olivină, În ansamblu, au textură masivă şi structură variată, de
la microgabbrouri pînă la gabbrouri, cu fenocristale. Se întîlnesc de asemenea separaţii
leucocrate (plagioclazitc şi diallagite).
Întregul masiv este străbătut de filoane de aplite, lamprofirc şi porfire cuarţifere.
Masivul de gabbrouri de la Plavişeviţa se prezintă că o fîşie îngustă orientată
nord-sud străbătînd cristalinul de Corbu; prezintă o textură foarte variată, de la gabbrouri
masive pînă la varietăţi şistoase metamorfozate în faciesul şisturilor verzi, încît capătă
aspect de veritabile metagabbrouri.
Masivul de serpentinite de la Tisoviţa este cuprins între cele două masive de
gabbrouri şi cristalinul de Poiana Mraconia; este format în, principal din serpentinite, la
care se adaugă separaţii de piroxenite, plagioclazite şi gabbrouri.
I. Bercia interpretează ansamblul de roci ultrabazice şi gabbrouri că avînd
originea într-o magmă primară unică, dar care a suferit procese de diferenţiere
gravitaţională. Topitura reziduală s-a injectat pe flancurile corpului de ultrabazite
consolidat iniţial dînd corpurile de gabbrouri. Autometa-morfismul care a produs şi
serpentinizarc, în etapa hidrotermală a generat azbest, talc, crizotil etc, care ocupă
fisurile.
Vîrsta paleozoică a masivelor de roci bazice şi ultrabazice se apreciază ţinîndu-se
seamă de faptul că ele străbat cristalinul de Corbu.
Semnificaţia geotectonică a masivelor de bazite şi ultrabazite este mai greu de
apreciat. Acestea ar putea sa reprezinte un fragment de crustă oceanică legată de procese
riftogene prealpine puţin cunoscute, însă şi aceasta este doar o supoziţie.

7.1.1.2. Învelişul sedimentar

După tectogeneza sudetă, cînd s-a restabilit echilibrul tectonic, domeniul


danubian a cunoscut o primă fază de acumulare în Neocarbonifer şi în Permianul
timpuriu. În această situaţie, depozitele prealpine pot fi interpretate că reprezentînd
molasa hercinică.
În Neocarbonifer au predominat condiţii favorabile acumulărilor de tip paralic, iar
în Permian, pe lîngă acumulările terigene, au intervenit şi produsele unei activităţi
vulcanice predominant explozive.
Învelişul sedimentar prealpin s-a conservat pe arii limitate, în cea mai mare parte
fiind îndepărtat de eroziune în timpul exondărilor ulterioare.
În ciclul alpin, cea mai mare parte din domeniul danubian redevine arie submersă.
Sedimentele s-au acumulat în mai multe zone dispuse longitudinal, care evoluau că
depresiuni, fiind separate între ele prin zone de ridicare temporal cmerse şi anume:
— zona Sviniţa-Svinecea, care se identifică în partea sudică a Munţilor Almăj ;
— zona Presacina, care se urmăreşte în lungul culoarului Caransebeş-Mehadia, la
est de acesta;
— zona Cerna-Jiu, care se întinde din Valea Cernei spre est.
Sedimentarul alpin debutează cu depozite continentale cu cărbuni aparţinînd
Triasicului; după care s-au instalat condiţii favorabile formării depozitelor carbonatice. În
zonele cu subsidemţă mai accentuată s-au acumulat, în general, calcare mioritice, în timp
ce în zonele de margine sau în zone mai ridicate s-au acumulat calcare recifale. Procesul
de sedimentare a durat
Pînă la sfîrşitul Cretacicului, cu unele discontinuităţi legate de procesele
geotectonice care au afectat întreg domeniul danubian. O primă discontinuitate se
recunoaşte între Liasic şi Dogger care relevă anumite evenimente diastrofice. O a doua
discontinuitate de mare amploare se înscrie între Eo-cretacic şi Neocretacic, aceasta fiind
o consecinţă a paroxismului austric.
Neocretacicul corespunde unei etape mai instabile, care în procesele de
sedimentogeneză se reflectă în preponderenţa acumulărilor arenitice specifice ambianţei
sinorogene. Procesul de sedimentare din Mezozoic se încheie odată cu sfîrşitul
Cretacicului, cînd are loc paroxismul laramic. Acumulări nu au mai avut loc decît în
Miocen cînd s-au format bazinele intramontane.
O mare parte din sedimentarul alpin danubian a fost îndepărtat de eroziune în
timpul exondărilor postlaramice. S-au păstrat însă suite complete în fostele zone
depresionare (Sivnita-Svinecea, Presacina şi Cerna-Tiu) (v PI. IV).

Zona Sviniţa-Svinecea
O primă zonă depresionară cu rol de bazin de acumulare a evoluat în partea sud-
vestică a autohtonului danubian. În structura actuală aceasta constituie zona Sviniţa-
Svinecea din partea sudică a Munţilor Almăj, traversată de Dunăre Între localităţile Cozla
şi Sviniţa; spre nord se întinde oarecum discontinuu pînă în vîrful Svinecea Mare. Astfel
delimitată, această zonă nu apare unitară. Spre vest de pildă, de la localitatea Drencova
spre nord, se separă un ram care constituie sinclinalul Cozla-Cameniţa sau zona
Drencova (v. PI. IV).
Sedimentarul din zona Sviniţa—Svinecea include atît depozite prealpine cît şi
formaţiuni aparţinînd ciclului alpin (fig. 60). Sedimentarul prealpin aparţine că vîrstă
Neocarboniferului şi Eopermianului.
Carboniferul. Depozitele aparţinînd acestui sistem sînt de facies continental,
preponderent psefito-psamitic, cu cărbuni: conglomerate, gresii, şisturi argiloase şi şisturi
cărbunoase cu intercăţii de cărbuni. Din ascfel de depozite provine o floră cu Calamites
cisti.C. carinatus, Neuropteris ova-ta, Alethopteris grandini, Lepidodendron obovatum
etc, care le conferă vîrsta neocarboniferă; aflorează pe suprafeţe restrînse la marginea
estică a zonei (la Baia Nouă), mai spre nord în dreptul localităţii Bigăr, iar pe marginea
vestică se întîlnesc în sinclinalul Cozla—Cameniţa.
Permianul. Revin acestui sistem depozite care succed în continuitate de sedimente
peste Carbonifer avînd de asemenea caracter continental-lacustru. Acestea sînt în parte de
origine terigenă, în parte de origine vul-canogenă.
Depozitele terigene sînt reprezentate prin conglomerate, gresii şi şisturi argiloase,
frecvent de culoare roşie şi calcare de apă dulce. Din şisturile argiloase se cunoaşte o
floră cu Lebachiapiniformis şi Callipteris con-ferla, iar din calcarele de apă dulce
intercalate în gresii, Gr. Răileanu menţionează o faună cu Anthracomya turingensis,
Carbonicola carbonaria şi Esteria sp. Asociaţia fosilă indică vîrsta eopermiană.
Materialul vulcanogen este reprezentat în principal prin riolite şi mai rar bazalte şi
apare sub formă de aglomerate şi cinerite intercalate la diferite nivele în depozitele
terigene, pe alocuri substituindu-le în întregime. Curgerile de lave sînt cu totul
subordonate.
Depozitele permiene din zona Sviniţa—Svinecea pot atinge grosimea de 1 500 m
şi aflorează pe o arie largă la marginea estică a zonei şi pe arii mai limitate în zona
Cozla-Cameniţa ( v.pl IV)
Jurasicul începutul acestei perioade m ;.ona Sviniţa—Svinecea este marcat de
revenirea apelor, după o îndelungată fază de exondare începută în Permian. Sistemul
jurasic este reprezentat prin toate etajele sale, dar cu o discontinuitate între Liasic şi
Dogger (v. fig. 60).
Liasicul se prezintă în general în facies de Gresten cu cărbuni, insă se întîlnesc şi
faciesuri cu caracter pelagic (calcare). În părţile marginale ale zonei suita liasică începe
prin conglomerate masive urmate de gresii silicioase cu intercalaţii de şisturi argiloase cu
cărbuni conţinînd o floră cu Eqiiisetites mumsteri, Tliaumatopteris braimiana,
Laceropteris an gustiloba etc., indicativă pentru Liasicul inferior. Succesiunea se poate
urmări în zona Drencova, unde peste gresiile silicioase urmează gresii argiloase, marne,
şi gresii calcaroase, bogat fosilifere, conţinînd printre altele: Spiriferina tumida,
Lobothyris grestensis, L. punctatus etc, care indică partea superioară a Liasicului inferior.
Succesiunea din zona Drencova se continuă cu gresii calcaroase şi marne cu Gryphaea
cymbium, Entolium liassinum, Cincta numismalis etc, care le conferă vîrsta
pliensbachiană. Seria . liasică din această zonă se încheie cu gresii silicioase, arcozienc,
care revin Toarcianului.
În partea centrală a zonei Sviniţa—Svinecea, la Munteana, se întîi- . neşte un
facies calcaros al Liasicului (de Munteana). Suita începe prin calcare oolitice,
feruginoase, fosilifere, conţinînd Lobothyris punctatus, Spirife-rina tumida etc., urmate
de calcare noduloase cu Aegoccms planicosia, care indică Hettangian—Sinemuriamil;
urmează calcare grezoase cu Gryphaea cymbium, Cincta numismalis,
Aegoccras/capricornus etc şi gresii tufitice cu Amaltheus margaritatus aparţinînd
Pliensbachianului. Seria liasică la Munteana se încheie cu gresii albicioase cu Lytoceras
jurense şi Hildoceras bif-rons revenind Toarcianului. Limita superioară a Liasicului este
o limită de eroziune. Depozitele liasice de la Munteana au o largă dezvoltare spre nord
constituind flancul estic al sinclinalului Sirinia.
Doggerul include depozite care urmează după o întrerupere în sedimentare
evidentă în zona Munteana şi debutează printr-un nivel de microconglomerate (v. fig.
60). În continuare include calcare spatice cu Stephanoceras humphriesianum reprezentînd
Bajocian—Bathonianul, urmate de calcare oolitice, feruginoase, similare stratelor de
Klauss, cu Oppelia aspidoides, Holcophylloceras mediterancum, Lytoceras adeloides,
Macrocephalites macrocephalus etc, aparţinînd Bathonianului terminal—Callovianului
timpuriu. Punctul fosilifer clasic de dezvoltare a Doggerului în faciesul stratelor de
Klauss este la Grebenul Românesc lîngă satul Sviniţa. În sinclinalul Sirinia, de la calcare
spatice, lateral se trece la un facies predominant marnos cu Bositra buchi, a cărui
dezvoltare tipică se întîlneşte în împrejurimile localităţii Bigăr. Dezvoltarea cea mai largă
a Doggerului se întîlneşte în sinclinalul Sirinia. În zonele de margine, Doggerul este
foarte subţire şi incomplet, sau poate chiar sa lipsească.
Malmul include depozite predominant calcaroase, dispuse în continuitate de
sedimentare peste acelea ale Doggerului. Succesiunea de detaliu poate fi urmărită la
Munteana şi în perimetrul localităţii Sviniţa. Peste calcarele oolitice, feruginoase,
rnezojurasice, urmează un orizont de calcare roşii, noduloase (5—15 m), cu
Sowerbycems tortisulcatum, Callyphyloceras zignodianum, Choffatia subackeria etc.
Acestea alcătuiesc orizontul calcarelor roşii noduloase inferioare şi reprezintă Callovianul
superior şi Oxfordianul inferior. Suita Malmului se continuă printr-o alternanţă de calcare
roşii-cenuşii cu benzi de silice. Acestea din urmă devin din ce în ce mai frecvente încît
ajung sa formeze un nivel de silicolite de 3 — 4 m grosime. Calcarele conţin numeroşi
aptichi şi reprezintă Oxfordianul superior şi Ki-mmeridgianul inferior. Urmează orizontul
calcarelor noduloase roşii superioare (10—15 m) cu Aspidoceras acanthicum, A.
cyclotum, Lamellaptychus lamellosus, Punctataptychm punctatits etc. Acestea amintesc
faciesul de „ammonitico rosso" şi aparţin că vîrstă Kimmeridgianului tîrziu—
Tithonicului timpuriu. Suita Malmului se încheie cu un pachet de calcare micritice (10 m)
sau pseudoolitice, cu tintinide, printre care CalpionMa alpina, C. elliptica, Crassicolaria
massutiniana etc. atribuite Tithonicului superior. Depozite neojurasice aflorează în
perimetrul localităţii Sviniţa şi în partea centrală a zonei Sviniţa—Svinecea.
Cretacicul. În prima parte a perioadei cretacice, domeniul danubian a continuat sa
evolueze în condiţii de calm tectonic care, în procesul de sedimentare, se reflectă în
formarea depozitelor carbonatice. Această situaţie se modifică la sfîrşitul Eocretacicului
cînd are loc paroxismul austric.
Neocomianul are dezvoltare completă în împrejurimile localităţii Sviniţa şi în
regiunea văii Sirinia. Include calcare micritice, stratificate, fosilifere (v. fig. 60).
Berriasianului îi revine un pachet de calcare fine din baza suitei neocomiene, cu
Berriasella boissieri şi tintinide în care Tintinnopsella carpathica predomină.
Valanginianul şi Hauterivianul includ restul din suita calcaroasă a
Neocomianului, reprezentată prin calcare micritice stratificate, cu accidente silicioase
adesea sub formă de benzi. Calcarele conţin o faună cu Phyl-loceras infundibulum,
Holcostephanus asterianus, Duvalia dilatata, Pygo-pe diphioides etc.
Barremianului îi revin depozite care urmează în continuitate de sedimentare peste
cele neocomiene, fiind reprezentate prin calcare în alternanţă cu marnocalcare; ultimele
devin treptat preponderente şi conţin o bogată faună amonitică cu Silesites seranonis,
Lytoceras raricinctum, Macroscaphytes yvani, Crioceras duvali, Barrcmites difficile etc.
Apţianului îi sînt atribuite depozitele de la partea superioară a secvenţei
marnoase, în care s-a identificat Deshayesites deshayesi. Depozite barre-mian-apţiene se
întîlnesc aproape exclusiv în perimetrul localităţii Sviniţa.
Cretacicul superior este reprezentat prin depozite care poartă amprenta mişcărilor
tectonice ce au avut loc în Neocretacic; sînt constituite dintr-o suită ritmică, în care
primul termen este o gresie calcaroasă, în strate subţiri, cu textură convolută, iar termenul
pelitic este o marnă. Vîrsta ueo-cretacică se deduce din poziţia geometrică, fiind suportate
de depozite barremian-apţiene. Asemenea depozite sinorogene se întîlnesc pe suprafeţe
restrînse pe Valea Sirinia şi în sinclinalul Cozla—Cameniţa.
Din punct de vedere tectonic, zona Sviniţa—Svinecea prezintă un aranjament în
cute-solzi. Acest stil tectonic apare foarte evident pe Valea
Dunării (fig. 61), în timp ce spre nord cutele îşi pierd din amploare şi în cele din urmă
dispar.
Urmărind profilul Văii Dunării de la vest spre est, o primă cută sinclinală se
întîlneşte în zona localităţii Drencova, Aici, cristalinul hercinic, adică formaţiunea de
Drencova este încălecată dinspre vest de cristalinul de lelova. La rîndul ei, formaţiunea
de Drencova, avînd cristalinul de le-Iova în bază, încalecă spre est peste depozitele
sedimentare din zona Cozla— Cameniţa. În felul acesta se conturează cuta-solz
Drencova, care se continuă mult spre nord.
Sedimentarul din zona Cozla—Cameniţa este strîns cutat şi încalecă spre est peste
sinclinalul Sirinia dînd cuta-solz Cozla—Cameniţa. Aceasta din urmă, precum şi
sinclinalul Sirinia care se dezvoltă spre est, sînt parţial acoperite de cristalinul din cuta-
solz lelova care nu atinge Valea Dunării însă se conturează spre nord între solzul
Drencova şi solzul Cozla—Cameniţa la vest şi sinclinalul Sirinia spre est (v. PI. IV). În
unele interpretări contactele tectonice menţionate sînt considerate că fiind structuri în
pînză; de notat însă că sînt frecvente succesiunile inverse caracteristice structurilor de
cute-solzi.
În continuare spre est, urmează sinclinalul Sirinia în axa căruia se găseşte o cută
anticlinală secundară care scoate la zi Permianul şi Liasicul de la Munteana (v. fig. 61).
Mai departe spre est, în profilul văii Dunării se conturează ridicarea lelişeva—Povalina,
urmată de sinclinalul de la Greben. Cea mai estică structură este monoclinul de la Cioaca
Borii, care se sprijină pe gabbrourile de la Iuţi.
Aranjamentul tectonic al zonei Sviniţa—Svinecea este rezultatul mişcărilor
laramice.

Zona Presacina
A doua zonă din domeniul danubian care a evoluat că arie depresionară se situa în
partea centrală a acestuia, iar în structura actuală constituie zona de sedimentare
Presacina. Aceasta se delimitează între culoarul Caransebeş—Mehadia spre vest şi
masivul Godeanu spre est. Spre sud atinge cursul inferior al Cernei, iar spre nord ajunge
în Munţii Ţarcu. Zona depresionară Presacina era separată de zona Sviniţa—Svinecea de
o ridicare NS pe direcţia Sfîrdinu—Cherbelezu—Ogradena (v. PI. IV).
Ca şi în zona Sviniţa—Svinecea, învelişul prealpin din zona Presă-cina include
depozite ncocarbonifere şi eopermiene (v. fig. 60).
Carboniferul. Se atribuie o atare vîrstă unor conglomerate din partea sudică a
zonei Presacina, însă fără o argumentare paleontologică, ci pe baza similitudinii cu
depozitele din zona Sviniţa—Svinecea şi pe criterii de superpoziţie stratigrafică, acestea
suportînd depozite eopermiene.
Permianul. Că şi în zona Sviniţa—Svinecea sînt atribuite Permianului
conglomerate şi gresii roşii cu intercalaţii subţiri de argile, cărora li se adaugă material
vulcanic reprezentat prin aglomerate, tuf iţe şi mai rar curgeri de lave. Vîrsta acestora nu
este argumentată paleontologic, însă ele se aseamănă pînă la identitate cu depozitele
permiene din zona Sviniţa— Svinecea. Depozitele permiene aflorează pe suprafeţe
restrînse la marginea sud-vestică a zonei Presacina, iar în partea centrală se urmăresc pe
aliniamentul localităţilor Mehadia-Cornereva şi pe Valea Idegului (Rîul Rece).
Învelişul alpin din zona Presacina prezintă o mare similitudine cu acela din zona
Sviniţa—Svinecea, aparţinînd intervalului Jurasic—Cretacic (v. fig. 60). În zona
Presacina, însă, se mai întîlneşte o formaţiune vulcanogen-sedimentară care, deşi pare a fi
o variaţie laterală a Mezo- şi Neoju-rasicului, are o semnificaţie cu implicaţii
structogenetice mai profunde. În consecinţă vă fi tratată separat.
Jurasicul. Depozitele jurasice se dispun transgresiv şi discordant peste formaţiuni
mai vechi şi prezintă diferenţieri litofaciale neesenţiale faţă de depozitele de aceeaşi
vîrstă din zona Sviniţa—Svinecea.
Liasicul, în ansamblu, este dezvoltat în faciesul de Gresten însă fără cărbuni. În
baza suitei predomină comglomerate şi gresii, iar subordonat se întîlnesc şisturi argiloase.
Din şisturi Al. Semaka a descris o floră cu Laccropteris angostiloba, Nilssoniasp.,
Taeniopteris sp. etc, la care se adaugă o asociaţie de brahiopode cu Rhaetina gregaria şi
R. pyriformis indicînd Liasicul inferior eventual şi Rheţianul. Asemenea depozite au o
largă răspîndire şi aflorează pe marginea sudică şi vestică a zonei Presacina. În
continuitate de sedimentare urmează depozite argiloasc-grezoase de culoare neagră. În
jumătatea inferioară a acestei suite predomină gresii, iar spre partea superioară abundă
argile negre, şistoase, cu rare lentile de marno-calcare. Din ansamblul acestora se
cunoaşte o faună cu Pecten equivaljis, Entolinm liassinum, Waldheimia numismalis,
Belemnites paxillosus, Pleu-roceras costatus midus, Gryphaea cymbium, Crammoceras
sp. etc, care le conferă vîrsta pliensbachian-toarciană. Asemenea depozite aflorează în
partea centrală a zonei Presacina.
Doggerul debutează printr-un nivel de gresii cuarţoase şi arcoziene care se dispun
peste formaţiunea argiloasă a Eojurasicului. Limita foarte netă între aceste două entităţi
litofaciale şi schimbarea bruscă sugerează o discontinuitate în procesul de sedimentare,
situaţia ce se aseamănă cu aceea din zona Sviniţa—Svinecea. Pe criteriul superpoziţiei
stratigrafie, nivelul grezos-cuarţos este atribuit Aaleanianului. În continuitate de
sedimentare urmează depozite predominant calcaroase reprezentate prin calcarenite,
grezocalcare negre slab oolitice şi calcare spaticc cu separaţii elipsoidale caracteristice,
urmate adesea de calcarenite. Din calcarele negre provine o faună cu Stephanoceras
humphriesianum, Parkinsoniaparkinsoni, Lytoceras adeloides, Oppelia subradiata,
O.pseudoaspidoides etc. Pe baza acestei asociaţii şi pe criterii litofaciale, se consideră că
depozitele calcaroase ce succed Aalenianul grezos-cuarţos revin Bajocianului şi Callovia-
nului. Depozitele mezojurasice au grosime mică şi aflorează sub forma unor benzi foarte
înguste în bazinele văilor Ramna, Topla şi Ciumîrna din partea centrală a zonei
Presacina, la obîrşia văilor' de la sud şi est de Muntele Arjana şi pe două aliniamente
paralele cu Valea Cernei.
Malmul, în zona Presacina, este reprezentat prin depozite eminamente calcaroase.
Astfel, seria neojurasică debutează prin calcare cu accidente silicioase care succed normal
calcarenitelor atribuite Callovianului. Fără o argumentare paleontologică, calcarele cu
accidente silicioase, cu o grosime în jur de 50 m, sînt conferite Oxfordianului. Acestea
suportă calcare stratificate, noduloase, negricioase verzui în grosime de 20 — 60 m. Din
ele s-a identificat asociaţia cu Saccocoma şi Globochaete, alături de fragmente de amoniţi
şi aptychi însă improprii pentru o determinare specifică. Calcarele noduloase sînt atribuite
Kimmcridgianului eventual şi Tithonicului timpuriu. Suita Malmului se încheie prin
calcare micriticc sau submicritice dispuse în strate de l—2 m peste calcarele noduloase.
Din astfel de calcare se cunosc asociaţii de tintinide cu Calpionella alpina C. elliptica,
Tinti-tinnopsella carpathica etc, care indică vîrsta Tithonic tîrziu eventual Beriasian.
Depozitele atribuite Malmului aflorează în aceleaşi septoare că şi Doggerul, fiind intens
tectonizate.
Cretacicul. În decursul acestei perioade, zona Presacina a avut o evoluţie similară
zonei Sviniţa—Svinecea. Şi aici procesul de sedimentare s-a continuat din Jurasic şi a
cunoscut o întrerupere spre sfîrşitul Eocretaci-cului.
— Cretacicul inferior. Primele depozite aparţinînd Eocretacicului sînt incluse la partea
superioară a calcarelor micritice cu tintinide care se continuă din Jurasic şi ar reprezenta
Berriasianul.
Valanginianul şi Hauterivianul includ o alternanţă de calcare micri-tice cu
concreţiuni silicioase şi marnocalcare şistoase care urmează în continuitate de
sedimentare peste depozite berriasiene. Din ele provine o asociaţie de tintinide cu
Tintinnopsella carpathica, Calpionellopsis oblonga, Calpionellites neocomiensis, C.
darderi etc, indicînd vîrsta valangiană-hau-tcriviană.
Barremianul şi Apţianul includ depozite care urmează peste calcarele cu accidente
silicioase; sînt reprezentate prin marnocalcare cenuşii-negri-cioase cu aspect foarte
monoton, similare acelora din zona Sviniţa—Svinecea. În zona Presacina însă acestea nu
sînt fosilifere. Pe baza similitudinii litofaciale cu acelea din zona Sviniţa—Svinecea, şi pe
criteriul superpo-ziţiei stratigrafie, urmînd peste Valanginian—Hauterivian, sînt
considerate că aparţinînd Barremian—Apţianului.
Depozite eocretacice se întîlnesc în aceleaşi zone că şi acelea mezo-şi neojurasice
aflorînd în zona Cerna, în zona Arjana şi pe arii restrînse în bazinul Rîului Camena.
— Cretacicul superior. Datorită instabilităţii tectonice, în Neocre-tacic s-au
produs, nu numai denivelări pe verticală, ci şi deplasarea pe orizontală a unei imense
mase de roci care, prin fragmentare, a furnizat intermitent blocuri de dimensiuni variate
ce au fost înglobate în materialul predominant pelitic în curs de sedimentare. În felul
acesta au luat naştere depozite de wildfliş care, pe verticală, trec la depozite cu caracter
flişoid. Acumulările de tip wildfliş se aştern transgresiv peste formaţiuni mai vechi; sînt
reprezentate printr-o masă predominant argiloasă, însă cu frecvente schimbări laterale şi
pe verticală, încît asnamblul apare foarte eterogen. În afară de argile, care predomină, se
întîlnesc brecii, conglomerate, gresii etc. În masa argiloasă sînt însedimentate blocuri
variate că mărime, vîrstă şi litologie, însă predomină calcarele de vîrstă jurasică şi eo-
cretacică. Se întîlnesc şi elemente din formaţiunea vulcanogen-sedimentară. Că blocuri
exotice sau olistolite se întîlnesc şi şisturi cristaline getice. O asemenea interpretare ar
avea-o şisturile cristaline de la Globurău. Deşi acestea au fost considerate că reprezentînd
cristalinul de Neamţu, în opinia lui Gh. C. Popescu ele ar aparţine cristalinului getic.
Argumentul îl constituie prezenţa mineralizaţiilor de mangan în aceste şisturi cristaline,
care sînt specifice cristalinului getic şi lipsesc complet în cristalinul danubian. Olistolitele
sînt foarte frecvente, mai ales în Muntele Arjana, însă fără îndoială că aici intervin şi
situaţii tectonice, încît adesea este dificil
sa se precizeze dacă este o situaţie tectonică sau intervin relaţii mai bizare între olistolite
şi substratul normal. Depozite de wildfliş sînt larg răspîndite şi în sinclinalul Cerna,
formînd umplutura acestuia.
De la formaţiunea de wildfliş pe verticală, se trece la depozite para-ritmice,
predominant grosiere, reprezentate prin conglomerate, gresii, adesea calcaroase, cu
intercalaţii subţiri de argile grezoase, şistoase. Pe alocuri se recunoaşte fenomenul de
granoclasare, încît ansamblul capătă caracter flişoid. Depozitele flişoide formează
umplutura unor sinclinale şi de asemenea pot avea situaţie tectonică.
Vîrsta neocretacica a wildflişului şi a formaţiunilor flişoide nu este argumentată
paleontologic, ci se deduce din poziţia lor stratigrafică urmînd depozitelor eocretacice.
Luînd în consideraţie şi situaţia din zonele învecinate, se apreciază că ansamblul
depozitelor sinorogene ar aparţine Turonian-senonianului.
Cu depozitele flişoide se încheie suita stratigrafică din zona Presacina.
Formaţiunea vulcanogen-sedimentară. În jumătatea nordică a zonei Presacina,
suprafeţe relativ întinse sînt ocupate de o formaţiune vulcanogen-sedimentară. Aceasta se
delimitează în sectoarele marginale ale zonei. Succesiunea de detaliu a acestei formaţiuni
s-a putut urmări pe mai multe secţiuni; cele mai complete însă sînt acelea care au o
situaţie alohtonă, cum ar fi de pildă, acelea din Muntele Arjana sau aceea din Muntele
Cozia de la vest de Godeanu. În ansamblu, formaţiunea vulcanogen-sedimentară are o
grosime în jur ele 500 m şi este constituită din roci bazice reprezentate prin aglomerate,
tufuri, tufite şi curgeri de bazalte, acestea din urmă putînd atinge 25 m grosime.
Materialul piroclatic este asociat cu depozite tcrigene reprezentate prin argile negre,
gresii, diferite varietăţi de calcare, adesea fosilifere, calcarele noduloase şi calcarele cu
jaspuri fiind cele mai frecvente. Materialul terigen apare că lentile incluse în masa
materialului proclastic, considerate a fi în situ. Printre resturile fosile, din materialul
terigen se menţionează Bositra buchi, Reineckeia s p., Euaspidoceras s p., resturi de
aptychi, brahiopode etc. Pe baza conţinutului paleontologic, formaţiunea ar aparţine
Mezo- şi Neojurasicului urcînd eventual şi în Eocretacic. Vîrsta se deduce şi din poziţia
stratigrafică a formaţiunii, căci aceasta se dispune peste depozitele liasice şi suportă
depozite neocretacice.
Se constată că formaţiunea vulcanogen-sedimentară, că vîrstă, corespunde
timpului de deschidere şi evoluţie a zonei de expansiune secundară central-carpatic din
vecinătate. Este clar deci că materialul bazaltic din formaţiunea vulcanogen-sedimentară
îşi are originea în activitatea magmatică legată de această zonă de expansiune; şi nici nu
ar putea fi altfel, căci în zona Presacina nu se găsesc şi nici nu se pot găsi centrii unor
asemenea emisiuni, ştiut fiind că erupţiunile bazice sînt legate de zone de fracturare
intensă şi profundă, de tip rift. Materialul piroclastic emanat de zona ri-ftogenă din
vecinătate a putut atinge şi zonele de margine continentală, respectiv margine vestică a
zonei Presacina care evolua ca bazin de acumulare. În structura actuală, parte din această
formaţiune vulcanogen-sedimentară s-a conservat că atare în zona de margine şi se
găseşte pe aliniamentul de la est de Muntele Mic. Altă parte, împreună cu substratul său
pelitic (de vîrstă liasică) a fost antrenată în baza pînzei getice şi transportată tectonic spre
est. În structura actuală, aceasta se întîlneşte la marginea vestică a Munţilor Godeanu,
unde se continuă pe direcţia nord-sud extinzîndu-se atît cît ţine peticul de acoperire
Godeanu. Poziţia tectonică a Liasicului care suportă formaţiunea vulcanogen-sedimentară
din Muntele Cozia de la vest de Godeanu este în afară de orice îndoială. Această situaţie
de fapt a fost sesizată şi consemnată de Al. Codarcea, masa deplasată constituind,
duplicatura de Arjana. Cercetările ulterioare de asemenea au relevat situaţia tectonică a
Liasicului de la vest de Godeanu.
Formaţiunea vulcanogen sedimentară în poziţie alohtonă se mai întîlneşte în
Munţii Arjana, în bazinul superior al rîului Topla şi în bazinul rîului Iuta de la sud de
peticul Godeanu. Mai este de amintit faptul că activitatea vulcanică bazică s-a încheiat
înainte de sfîrşitul Eocretacicului. În consecinţă, ceea ce s-a descris în lucrările recente
drept „subfacies ofiolitic" al wildflişului în sinclinalul Arjana este în realitate tot un
fragment din formaţiunea vulcanogen-sedimentară în situaţie alohtonă.
Din punct de vedere tectonic, zona Presacina se prezintă cutată distingîndu-se
sinclinale şi anticlinale orientate N-S. Flancurile acestora sînt faliate încît este evidentă
tendinţa de încălecare spre est (fig. 62). Astfel, în lungul văii Cerna se urmăreşte o
structură anticlinală în axa căreia apar granitoide de tip Cerna. Spre vest se desfăşoară
sinclinalul Cerna a cărui zonă axială este ocupată de formaţiunea de wildfliş. Urmează un
anticlinal faliat în axa căruia apar depozite liasice încălecînd peste sinclinalul Cerna. Mai
departe spre vest urmează o largă cută sinclinală în a cărei zonă axială se găsesc
depozitele neocretacice din Muntele Arjana încît poate fi desemnată drept sinclinalul
Arjana. În continuare, în centrul zonei Presacina, pe aliniamentul localităţilor Mehadia—
Bogîltin, se urmăreşte o structură anticlinală faliată, în axa căreia apar şisturi cristaline şi
depozite permiene. Cea mai vestică structură anticlinală, de asemenea faliată, este aceea
de pe Valea Ideg (Rîul Rece) în axu căreia apar şisturi cristaline şi depozite permiene.
Mai departe spre vest, structurile sînt acoperite de depozite recente din culoarul
Caransebeş—Mehadia.
În imediata vecinătate a peticului de acoperire Godeanu se întîlnesc şi structuri
tectonice mai complicate. Sub presiunea exercitată de înaintarea pînzei getice
sedimentarul danubian la rîndul lui s-a deformat generînd structuri de tip duplicatura. O
astfel de duplicatura a fost conturată de Al. Codarcea în partea sud-vestică a peticului de
acoperire Godeanu, în Muntele

Fig. 62. Secţiune prin zona Presacina:


1 — Cretacic sup. (wildfliş şi depozite flişoide); 2 — Cretacic inf.; 3 — Malm; 4 —
Dogger; 5 — Lisiac sup; 6 — Liasic mediu; 7 — Liasic inf. 8 — Permian; 9 — cristalin
de Neamţu; 10 — cristalin de Corbu; 11 — granitoide.

Arjana, denumind-o că atare. În lucrările mai recente aceasta este contestată, cel puţin
formal, căci de fapt, pe hartă este menţinut un contact tectonic care se urmăreşte de la
vest de culmea Cozia, prin bazinul rîului Camena şi mai departe se continuă printre
vîrfurile Arjana şi Cusmici. Cu unele modificări de contur, acest contact sugerează
interpretarea dată de Al. Codarcea, însăşi prezenţa olistolitelor reclamă o asemenea
deplasare tectonică şi multe din blocurile exotice, în primul rînd acelea constituite din
formaţiunea vulcano-sedimentară, sînt fără îndoială klippe tectonice. Aranjamentul
tectonic al zonei Presacina este o consecinţă a paroxismului laramic.

Zona Cerna — Jiu


Cea de a treia zonă de sedimentare a domeniului danubian se caracteri zează prin
dezvoltarea unei întinse platforme carbonatice care s-a format începînd din Mezojurasic
şi pînă spre sfîrşitul Eocretacicului (în Apţian). Prin aceasta, zona Cerna—Jiu se
diferenţiază esenţial de celelalte zone de sedimentare ale domeniului danubian şi
evidenţiază poziţia sa de margine în codrul ariei danubiene.
În structura actuală, zona Cerna—Jiu apare mult mai extinsă decît celelalte zone,
delimitîndu-se din valea Cernei spre est, pe versantul sudic al Munţilor Vîlcan pînă în
Valea -Jiului pe care o depăşeşte ajungînd pînă în Valea Olteţului la Polovraci (v. PI.
IV;). Astfel delimitată, în afară de masa compactă de calcare ce se urmăreşte din Munţii
şi Platoul Mehedinţi spre est, petice izolate de depozite aparţinînd acestei zone se mai
întîlnesc pe ambii versanţi ai Munţilor Parîng. Spre sud şi vest, zona Cerna—Jiu se
extinde mult şi include Munţii şi Platoul Mehedinţi ajungînd pînă în zona Cazanelor.
Astfel circumscrisă, zona Cerna—Jiu, în cea mai mare parte, a funcţionat că o arie de
sedimentare marginală în care s-au dezvoltat faciesuri recifale, mai ales în Neojurasic şi
Eocretacic. începînd încă de la sfîrşitul Eocretacicului, bazinul de sedimentare a intrat
într-o fază de instabilitate tectonică încît caracterul sedimentaţiei s-a modificat, în final a-
jungîndu-se la acumularea unor depozite de tip wildfliş (v. fig. 60).
Carboniferul superior. Primul termen al suitei sedimentare din zona Cerna—Jiu
poate fi considerat ceea ce L. Mrazec a denumit „formaţiunea de Schela". Este un
ansamblu de depozite pelitice şi psamito-psefitice, cu antracit, purtînd amprenta unui
metamorfism foarte slab. În cuprinsul acesteia, în mare, se disting: un orizont inferior
constituit din metaconglomerate şi metagresii; un complex median format preponderent
din şisturi cu pirofilit şi cu cloritoid în care se intercalează, procentual subordonat,
metaconglomerate şi metagresii conţinînd strate subţiri de antracit; un orizont superior de
metaconglomerate şi metagresii. În şisturile cu pirofilit şi cloritoid V. Mutihac şi Gh. C.
Popoescu au pus în evidenţă existenţa unor intercalaţii mixte de minerale micacee,
paragonit/phengit şi paragonit/ muscovit. Acestea, alături de pirofilit, constituie indicatori
mineralogici pentru anchizonă care, în accepţiunea modernă, este considerată că stadiu de
trecere între diageneză şi metamorfism.
Anchimetamorfismul formaţiunii de Schela este un dinamometamor-fism generat
de eforturile declanşate de tectonica alpină, în primul rînd de şariajul getic.
Formaţiunea de Schela se întîlneşte pe versantul sudic al Munţilor Vîlcan, la
Schela — Gorj, unde apare într-o situaţie tectonică foarte complicată şi unde conţine
strate exploatabile de antracit. Şisturi cu pirofilit mai sînt menţionate de I. Preda, în
bazinul rîului Motru Sec în regiunea localităţii Obîrşia. Pe versantul nordic al Munţilor
Parîng, formaţiunea de Schela se urmăreşte la contactul dintre pînza getică şi autohtonul
danubian începînd din valea Jiului de la Iscroni spre est pînă în valea Jieţului şi pe o bună
distanţă în lungul acesteea din urmă.
Detectată şi separată ca atare de Gh. Paliuc şi Gh. Manolescu, formaţiunea de
Schela din Parîng a fost apoi ignorată că entitate petrofacială distinctă şi inclusă de L.
Pavelescu în ceea ce s-a numit „seria de Tulişa" care, în cea mai mare parte, includea
şisturi cristaline hercinice. Separînd cele două entităţi (şisturile cristaline hercinice şi
formaţiunea de Schela), „seria de Tulişa", în mod firesc, rămîne fără conţinut şi că atare
se impune abandonarea acestei denumiri.
Vîrsta formaţiunii de Schela mai este încă controversată, deşi a oferit oasociaţie
de plante fosile foarte bogată, sau poate tocmai de aceea. Astfel, Al. Semaka menţionează
de la Schela exemplare de Calamites undulatus, Annularia stellata, Todites denticulata
etc, indicative pentru Neocarbonifer ; tot de la Schela, Gh. Manolescu şi I. Mateescu au
descris exemplare de Otozamites bekei, Anomozamites inconstants, Pterophyllum
rigidum etc, care pledează pentru vîrsta liasică. Concluzia firească ar fi că formaţiunea de
Schela este o entitate comprehensivă neocarboniferă-eoliasică; similitudinea litofacială,
la care se adaugă tectonizarea intensă, ar face imposibilă identificarea şi separarea a ceea
ce aparţine Neocarboniferului, de ceea ce aparţine Liasicului. Mulţi însă înclină sa
atribuie formaţiunii de Schela vîrsta neocarboniferă.
O situaţie alohtonă, în sensul că formaţiunea de Schela nu ar aparţine zonei Cerna
—Jiu, ci ar fi deplasată tectonic în baza pînzei getice, nu este
exclusă.
În zona Cerna—Jiu nu se cunosc depozite permiene.
Jurasicul are o largă răspîndire şi, exceptînd Jurasicul inferior, îmbracă faciesuri
recifale (v. fig. 60).
Liasicul, că şi în celelalte zone, reprezintă primul termen cu care se instalează
ciclul alpin; include depozite care indică faciesul de Gresten (conglomerate, gresii
cuarţoase şi arcoziene cu intercalaţii de şisturi argiloase cu cărbuni) care se dispun
transgresiv şi discordant peste fundamentul cristalin. Din ele se cunosc asociaţii de plante
cu Coniopteris hymenophyl-loides, Sphaenopteris obtusifolia, Equisetites lateralis etc.
Liasicul se întîlneşte în Platoul Mehedinţi, unde apare pe o zonă ce urmăreşte structura
anticlinală dintre localităţile Balta şi Baia de Aramă. Din valea Motrului spre est, apare că
o zonă îngustă, aproape continuă, la baza depozitelor mezozoice, pînă în Valea Jiului. La
est de Jiu, depozite liasice apar sporadic, de exemplu în satul Crasna de unde se cunoaşte
o floră fosilă foarte bogată, cu Nilssonia orientalis, Pterophyllum longifolia, P. rigidum
etc. Spre sfîrşitul Liasicului, cel puţin în părţile marginale ale zonei Cerna—Jiu, se
constată o lacună de sedimentare.
Doggerul include depozite reprezentate în principal prin roci carbonatice, cu o
grosime pînă la 20 m şi cu frecvente variaţii laterale şi pe verticală; sînt constituite mai
ales din biosparite şi micrite: adesea conţin fragmente scheletice de lameiibranhiate,
gastropode, echinoide, corali, fora-minifere etc; se mai întîlnesc calcare spatice grezoase,
calcare cenuşii, dolomite etc. Pînă în prezent nu se cunoaşte un conţinut paleontologic
semnificativ pentru datarea riguroasă a acestor depozite; au fost atribuite Jurasicului
mediu numai pe criteriul superpoziţiei stratigrafice, ele urmînd acelora liasice. În zona de
margine, depozitele mediojurasice ajung sa se dispună direct peste şisturile cristaline.
Sînt bine deschise la mănăstirea Tismana unde se constată o discontinuitate litologică
între Liasic şi Dogger.
Malmul este aproape exclusiv carbonatic şi se află în baza unei impo-tante mase
de calcare care are o largă dezvoltare în Platoul Mehedinţi şi pe versantul sudic al
Munţilor Vîlcan, şi care, că vîrstă, corespunde în cea mai mare parte Eocretacicului.
Aceasta fiind situaţia, este foarte dificil sa se traseze limita netă între sistemele Jurasic şi
Cretacic.
Se atribuie Jurasicului superior un complex carbonatic ce poate atinge 200 m
grosime, constituit din calcare şi dolomite. Acesta debutează printr-un nivel argilos-
grezos pînă la 20 m grosime. Din nivelele superiore ale complexului carbonatic. Gr. Pop.
menţionează o asociaţie de tintinide cu Crassicollaria intermedia, Calpionella alpina, C.
elliptica şi mai rar Tintinnopsella carpathica, iar dintre alge, Clypeina jurassica, asociaţie
indicativă pentru Neojurasic.
Cretacicul. În Eocretacic s-au menţinut condiţiile de sedimentare din Neojurasic,
încît au continuat acumulări carbonatice (v. fig. 60).
Neocomianului i-ar reveni un pachet de calcare stratificate, predominant micritice, în
grosime pînă la 50 m care urmează peste calcarele atribuite Malmului. În astfel de calcare
D. Mercus a identificat Tintimiopsella carpathica şi Stenosemelopsis hispanica, iar din
blocuri de calcare asemănătoae remaniate în depozitele Cretacicului superior. Gr. Pop
menţionează Calpionella alpină, C. elliptica, Crassicollaria brevis, C.
parvinula,\Remaniella cadischiana etc., primele două specii avînd o frecvenţă foarte
ridicată. Conţinutul menţionat indică vîrsta neocomiană.
Barremian-Apţianului se atribuie cea mai mare parte din masa calcaroasă ce
constituie platforma carbonatică din zona Cerna— Jiu. Aceasta este dezvoltată în facies
urgonian incluzînd calcare masive care urmează peste calcarele stratificate cu tintinide
atribuite Neocomianului. În ansamblu, calcarele sînt constituite dintr-o gamă largă de
varietăţi, mai frecvente fiind acelea care definesc biosparitele, calcarele pelitice, calcarele
micritice şi biolititele; mai rar calcarele masive formează recifi (bioherme). Frecvent
calcarele barremian-apţiene conţin schelete greu detaşabile de pachiodonte, nerinea şi alte
gastropode, alge şi foraminifere, cu predominarea miliolidelor şi orbitolinelor. Pe alocuri
calcarele au fost puternic afectate de presiunile tectonice încît au căpătat un tectofacies
particular, cum se întîmplă în bazinul Şuşiţei, sau pe versantul nordic al Munţilor Parîng.
Din calcare urgoniene se cunosc exemplare de Requienia amonia, R. scalaris, Toucasia
cari-nata, la care se adaugă orbitoline şi Baccinella irregularis, conţinut care, în
ansamblu, indică Barremian-Apţianul. Calcarele urgoniene ocupă suprafeţe întinse
începînd din Munţii Mehedinţi spre est pînă în Valea Jiului. Pe această întindere ele vin
în contact cînd cu calcare dolomitice ale Doggerului, cînd cu depozite liasice şi foarte
frecvent ajung sa se dispună direct peste fundamentul cristalin, situaţie care pune în
evidenţă caracterul lor ingresiv. Din Valea Jiului spre est, calcarele urgoniene apar
sporadic pe ambii versanţi ai Munţilor Parîng, întîlnindu-se la Polovragi, pe Valea
Jieţului, pe Valea Jiului la Iscroni etc.
Neocretacicul, că şi în celelalte zone, corespunde unei etape de instabilitate
tectonică încît s-au format depozite sinorogene (v. fig. 60).
Vraconian-Cenomanianul include depozitele care urmează după lacuna de sedimentare
corespunzătoare paroxismului austric. Acestea prezintă caracter de prefliş şi au fost
descrise de Al. Codarcea sub numele de „strate de Nadanova". În Platoul Mehedinţi, unde
au dezvoltarea completă pe Valea Nadanovei, se deosebesc: un nivel inferior constituit
dintr-o alternanţă de calcare cu accidente silicioase şi marne şistoise din care provin
exemplare de Parahibolitcs tourtiae şi fragmente de orbitoline; un nivel superior alcătuit
din marnocalcare, marne şi argile cu intercalaţii de gresii fine, din care provine o
asociaţie microfaunistică cu Rotalipora appenninica, R. reicheli, Praeglobotruncana
stephani, Globotruncana helvetica etc. Conţinutul paleontologic conferă stratelor de
Nadanova vîrsta Albian tîrziu (vraconiană)-Cenomanian, eventual şi Turonian timpuriu.
Strate de Nadanova se întîlnesc în toată zona Cerna—Jiu, dispuse constant peste calcare
urgoniene; nu peste tot însă au dezvoltare completă. În Munţii Vîlcan, de pildă, se pare că
se întîlneşte numai nivelul superior. Pe alocuri, stratele de Nadanova au fost afectate
tectonic căpătînd un aspect şistos caracteristic, situaţie în care au fost denumite foarte
sugestiv, de L. Mrazec, „şisturi lemnoase" (în Valea Şuşiţei).
Turonian-Senonianul corespunde unei etape foarte agitată, în care s-a desfăşurat şi
s-a desăvîrşit al doilea paroxism getic. În consecinţă depozitele acumulate în acest
interval poartă amprenta evenimentelor tectonice contemporane, ele fiind reprezentate în
ansamblu printr-o formaţiune de wildfliş.
Formaţiunea de wildfliş se dispune transgresiv peste stratele de Nada-nova; este
constituită din depozite predominant argilo-grezoase sau gre-zoase-argiloase; termenul
argilos are o culoare închisă pînă la neagră şi o structură haotică. Stratele sînt intens
cutate şi frămîntate, fenomenul de budinaj fiind omniprezent. În cuprinsul wildflişului nu
s-a putut face o orizontare, cu excepţia delimitării unor episoade mai grosiere descrise cu
denumiri locale, cum sînt gresia de Dejderiu, gresia de Simaru, gresia de Vîrciorova etc.
În regiunea localităţii Vălari şi în Platoul Mehedinţi, formaţiunea de wildfliş este
străbătută de vulcanite de tip bazalt-andezitic. În masa argilo-grezoasă sînt însedimentate
elemente exotice (olistolite) de constituţie litologică foarte diferită; predomină calcarele
malm-eocretacice proprii zonei Cerna—Jiu, însă se mai întîlnesc şisturi cristaline
reprezentate prin gnaise, micaşisturi etc., de felul acelora din cristalinul getic, gresii
cuarţoase de tipul acelora din Liasic, depozite ritmice cu caracter de fliş amintind flişul
de Serverin, serpentinite, gabbrouri, roci dolerit-bazal-tice specifice de asemenea pînzei
de Severin, etc.
Formaţiunea de wildfliş se extinde în toată zona Cerna—Jiu, fiind întîlnită din
valea Olteţului pînă în regiunea Cazanelor, precum şi pe versantul nordic, la Iscroni. Cea
mai largă extindere o are însă în Platoul Mehedinţi unde se distinge prin abundenţa şi
variabilitatea elementelor exotice. În partea centrală a Platoului Mehedinţi, de o parte şi
de alta a peticului de acoperire Bahna şi mai ales în bazinul rîului Brebina, către nivelele
superioare ale formaţiunii de wildfliş elementele exotice devin din ce în ce mai abundente
fiind constituite mai ales din ofiolite. În felul acesta s-a ajuns la un amestec haotic de
material exotic şi autohton, fapt ce face foarte dificilă separarea formaţiunii de wildfliş,
de unitatea (pînza) de Severin de deasupra. Această situaţie l-a făcut pe I. Stanciu sa
includă la formaţiunile sedimentare neocretacice tot ce se găseşte sub cristalinul din
peticul de acoperire Bahna, negînd în felul acesta existenţa pînzei de Severin în această
regiune.
În afară de faptul că o orizontare stratigrafică riguroasă în condiţiile date este
foarte relativă, obiecţia care se poate aduce unei atare interpretări este că se neglijează
tocmai intervenţia proceselor geotectonicc majore care în această situaţie au avut un rol
definitoriu. Masele compacte de ofiolite, ce acoperă zeci de kilometri pătraţi în bazinul
Brebina şi la sud de acesta, nu pot fi reduse la simple blocuri însedimentate (olistolite).
Ele aparţin fără îndoială pînzei de Severin, care, de fapt, a fost principalul furnizor de
material exotic pentru acumulările neocretacice. O bună parte din blocurile care par
însedimentate în depozite neocretacice sînt de fapt „înecate" tectonic datorită presiunilor
de împingere la care au fost supuse. Procesul a putut avea loc şi invers: materialul pelitic,
neocretacic, sub presiunea aceloraşi forţe tectonice, s-a putut insinua pe fisuri în
materialul din corpul pînzei, sau fragmente din substrat au putut fi antrenate în masa
pînzei. Distingerea acestora, în situaţia actuală, este foarte dificilă; de aici dificultatea
delimitării formaţiunii de wildfliş neocretacice de pînza de Severin. Chiar dacă întrucîtva
convenţional, urma planului de şariaj al pînzei de Severin în această zonă trebuie trasată
la baza maselor compacte de ofiolite, sau, în lipsa acestora, la baza flişului de Severin.
Formaţiunea de wildfliş mai aflorează pe suprafeţe întinse în bazinul Rîului
Cosuştea. Pînă nu de mult acest sector era considerat că reprezentînd o a patra zonă de
sedimentare în cadrul domeniului danubian. Argumentele care au stat la baza unei atare
aprecieri au fost oferite de prezenţa unor faciesuri ale Jurasicului mediu-superior, cum ar
fi marnele cu Bositra, sau şisturile ariloase cu jaspuri, deosebite de acelea specifice zonei
Cerna—Jiu. Acestea însă reprezintă elemente exotice şi nu aparţin zonei Cosuştea.
De fapt, în bazinul Rîului Cosuştea nu se întîlnesc in situ decît depozitele
formaţiunii de wildfliş. Dacă sub acestea se găseşte suita de depozite specifice zonei
Cerna—Jiu, nu se ştie; cert este că pe un aliniament mult mai extern, la Ciovîrnăşeni, prin
foraje, sub depozitele terţiare, s-au întîlnit calcare neojurasice-eocretacice caracteristice
zonei Cerna—Jiu. În această situaţie, bazinul Cosuştea, situat în interiorul zonei Cerna—
Jiu, nu a putut evolua că o zonă de sedimentare independentă.
Vîrsta turonian-senoniană a formaţiunii de wildfliş din zona Cerna—Jiu se deduce
din superpoziţia stratigrafică aceasta urmînd peste stratele de Nadanova. În acest sens
pledează şi conţinutul microfaunistic (Globotruncana lapparenti, G. stuarti etc.)
menţionat de Al. Codarcea, iar I. Preda a identificat un amonit aparţinînd speciei
Haiiericeras gardeni semnificativă pentru Campanian.
Elemente exotice. În zona Cerna—Jiu, în afară de sedimentarul propriu acestei
zone, se întîlnesc depozite care, în afară de poziţia lor evident alohtonă, au şi o alcătuire
predominant argilo-siltică şi subordonat rnicritică, ceea ce vădeşte caracterul lor bazinal
sau pelagic-hemipelagic. Asemenea depozite se întîlnesc în partea central-sudică a ariei
de aflorare a autohtonului danubian pe aliniamentul Dubova—Topleţ, iar în partea estică
în bazinul Rîului Cosuştea.
Pe aliniamentul Dubova—Topleţ, Gr. Pop a descris o suită de depozite a căror
situaţie alohtonă este clară. În cuprinsul acestora el a descris trei formaţiuni şi anume:
— formaţiunea argilo-siltică inferioară, în grosime de 80 m, şistoasă, cu nodule
silicioase şi cu intercalaţii subţiri de micrite şi biomicrite. Conţinutul paleontologic,
reprezentat prin Globochete alpina, Colomisphaera fi-brata, C. carpathica,
Paramitosphaera malmica, Saccocoma sp. etc, atestă apartenenţa formaţiunii argilo-
siltice inferioare la Oxfordian-Tithonic timpuriu ;
— o formaţiune preponderent carbonatică, în grosime de 30 m, constituită în
principal din micrite şi biomicrite argiloase cu nodule silicioase, care conţin printre altele
Calpionella alpina, Calpionellopsis simplex, C, oblonga etc, semnificative pentru
Tithonicul superior-Berriasian;
— o formaţiune argilo-siltică superioară lipsită de silicolite, cu intercalaţii
subordonate de micrite şi biomicrite argiloase. Conţinutul paleontologic cu Cadosinia
semiradiata şi Tintinnopsella carpathica, T. longy etc. indică vîrsta Berriasian tîrziu-
Valanginian timpuriu a acestei formaţiuni.
Se poate deci spune că sedimentarul descris aparţine Malm-Neocomianului.
În regiunea Cazanelor, unde se cunosc relaţiile formaţiunilor descrise cu
substratul, se constată că acestea se dispun peste wildflişul neocretacic al zonei Cerna—
Jiu şi suportă cristalinul de Sebeş-Lotru aparţinînd pînzei getice. Asemenea relaţii relevă
caracterul alohton al depozitelor tithonic-neocomiene de pe aliniamentul Dubova—
Topleţ. În acelaşi sens pledează şi deformările plicative intime ale acestor formaţiuni, ele
fiind strîns cutate şi laminate că urmare a presiunilor tectonice la care au fost supuse.
În afară de formaţiunile menţionate, pe acelaşi aliniament se întîlnesc, sub formă
de blocuri izolate, calcarenite crinoidale, calcirudite masive şi mai rar calcare noduloase.
Chiar dacă adesea acestea sînt în relaţii de super-poziţie faţă de formaţiunile argilo-
siltice, asemenea situaţii sînt întîmplătoare încît contactele nu sînt normale, originea
diferită a calcarelor masive fiind evidentă.
Bazinul Rîului Coşuştea este cea de a doua zonă în care s-a conservat sedimentar
alohton. Acesta apare că elemente dispersate şi cu extinderi variate. În rîndul acestora se
presupune prezenţa depozitelor liasice. S-a identificat pe baze paleontologice existenţa
depozitelor de vîrstă mczo-jurasică şi este certă prezenţa depozitelor malm-neocomiene,
deşi numai pe criterii litofaciale.
Liasicului i se atribuie unele gresii silicioase grosiere, care se întîlnesc că blocuri
de dimensiuni relativ reduse şi de obicei în relaţii de superpoziţie faţă de wildflişul
neocretacic. Vîrsta liasică a acestora nu este argumentată paleontologic, ci se presupune
pe baza similitudinii litofaciale cu depozitele de aceeaşi vîrstă in situ cunoscute în
domeniul danubian şi în primul rînd în zona Cerna—Jiu.
Dogerul este reprezentat prin marnocalcare cenuşii cu belemniţin şi cu Bositra
buchi şi se întîlnesc de asemenea că blocuri de dimensiuni în general sub un metru.
Acestea se aseamănă pînă la identitate cu depozitele de aceeaşi vîrstă din regiunea
localităţii Bigăr din zona Sviniţa—Svinecea.
Malm-Neocomianul include depozite mai variate şi cu o evidentă stratificaţie,
încît se poate stabili o oarecare succesiune. Astfel, în Valea Coşuştea se întîlneşte o suită
de depozite care debutează printr-o alternanţă de gresii calcaroase şi argile siltice în care
se intercalează strate subţiri de marno-calcare sideritice. Acestea, pe verticală, trec la o
formaţiune predominant carbonatică constituită dintr-o alternanţă de marnocalcare
şistozate şi calcare micritce cărora li se adaugă frecvent şisturi argiloase roşii. Deasupra
acestora se întîlnesc pe alocuri calcare noduloase, roşietice, cu silicifieri. Depozitele
descrise stau pe wildflişul neocretacic, iar pînă în prezent nu se cunoaşte conţinutul lor
paleontologic, însă ele prezintă similitudine cu depozitele malm-neocomiene de pe
aliniamentul Dubova—Topleţ, încît cu certitudine au aceeaşi vîrstă. Calcarele masive,
care în zona Coşuştea se întîlnesc sub formă de blocuri sau că petice de acoperire,
frecvent se dispun peste wildflişul neocretacic al zonei Cerna—Jiu; adesea prind sub ele
şi depozite alohtone mezo- sau neojurasice, însă relaţiile dintre ele sînt evident tectonice.
Vîrsta calcarelor masive din bazinul rîului Coşuştea nu este dovedită paleontologic, însă
se poate aprecia că aparţin Malmului şi Eocretacicului şi că provin din părţile mai vestice
ale zonei Cerna—Jiu.
Dacă depozitele mezojurasice cu Bositra buchi şi calcarele masive se găsesc mai
spre vest în zonele lor de sedimentare de unde au putut fi deplasate tectonic, nu acelaşi
lucru se poate spune despre depozitele malm-neocomiene de pe cele două aliniamente. O
zonă de sedimentare în care sa se fi acumulat asemenea formaţiuni nu se cunoaşte în aria
de aflorare a autohtonului danubian. Judecind după faciesul deosebit pe care îl prezintă
sedimentarul în cauză, se poate admite că acesta s-a format în vecinătatea sau chiar în
zona de expansiune care a generat flişul de Severin. De aici a putut fi dislocat şi rabotat
de pînza getică. În acelaşi mod au putut fi antrenate şi depozitele mezojurasice în faciesul
marnelor cu Bositra, precum şi calcarele masive. Acesta fiind mecanismul de punere în
loc a elementelor exotice, semnificaţia lor tectonică nu depăşeşte în amploare pe aceea a
klippelor de rabotaj, sau a elementelor însedimentate (olistolite).
Învelişul sedimentar autohton propriu-zis, a suferit deformări tectonice care au
condus la structuri de tip duplicatură (fig. 63). Astfel, în partea de vest a Platoului
Mehedinţi se remarcă o dublare a sedimentarului, relevată de o imensă masă de calcare
masive aparţinînd Neojurasicului şi Eocretacicului, care se dispune peste formaţiunea de
wildfliş neocretacică, alcătuind ceea ce Al. Codarcea a denumit „duplicatură de Cerna" .
Aceasta se urmăreşte cu un contur sinous de la localitatea Izverna spre sud-est pînă în
Muntele Domogled, deci pe o distanţă de mai bine de 20km. Fruntea acestei duplicaturi
se găseşte sub peticul de acoperire Bahna şi respectiv sub pînza de Severin.
O a doua duplicatură a fost conturată de V. Mutihac la nord de localitatea Vălari,
unde calcare masive neojurasice şi eocretacicc stau tectonic peste depozite neocretacice
formînd duplicatură de Dobriţa.
Încadrarea duplicaturilor menţionate în rîndul olistolitelor, cum se încearcă în
unele interpretări, nu au nici o justificare, pe lîngă faptul că ar contraveni definiţiei de
olistolit.
În afară de deformările menţionate, care pot fi considerate elemente tectonice
majore ale zonei Cerna-Jiu, se mai întîlnesc cute sinclinale şi anticlinale în bazinul Rîului
Suseni şi în împrejurimile localităţii Runcu.
Tectonica disjunctivă este subordonată tectonicii plicative. Printre faliile mai
importante se remarcă aceea din partea de nord a Platoului Mehedinţi, care se poate
urmări între localităţile Izverna şi Ponoare. Aceasta a provocat o importantă decroşare
care afectează întreg ansamblul arhitectural. O a doua falie se urmăreşte mai la nord, în
regiunea localităţii Obîrşia-Cloşani. În afară de structurile menţionate care, în majoritate,
sînt efecte ale tectogenezei laramice, se întîlnesc şi deformări mai recente. În rîndul
acestora se numără grabenul Cernei, o arie îngustă mărginită de două falii care urmăresc
Valea Cernei.

7.1.2. Tectonica autohtonului danubian

În aria carpatică şi chiar în contextul mai larg al ariei alpine centrale şi sud-est
europene, autohntonul danubian reprezintă marginea continentală instabilă a plăcii
euroasiatice sau poate, mai exact, a microplăcii moesice. În comparaţie cu restul marginii
continentale instabile limitrofe Carpaţilor, sectorul danibian a fost ridicat şi implicat mai
intens în structogeneza alpină.
Aranjamentul tectonic propriu autohtonului danubian poartă amprenta încălecării
lui de către pînza getică şi s-a desăvîrşit în urma tecto-genezei laramice (v. fig. 63), cînd
autohtonul danubian s-a individualizat că unitate tectonică majoră a Carpaţilor
Meridionali.
Principalele elemente tectonice şi în acelaşi timp şi specifice autohtonului
danubian, sînt duplicaturile. Acestea au fost generate de presiunea exercitată de pînza
getică. În rîndul acestora se numără duplicatura de Arjana din sud-vestul peticului de
Godeanu, duplicatnra de Cerna din Munţii Mehedinţi, şi duplicatura de Dobriţa.
Fundamentul cristalino-granitic a fost influenţat de asemenea de eforturile
generate de încălecarea pînzei getice şi a suferit la rîndul lui deformări specifice.
Spre deosebire de învelişul sedimentar, deformările predominant rupturale ale
fundamentului au condus la compartimentarea acestuia în mai multe blocuri separate
între ele prin falii. Sînt frecvente faliile inverse, încît între diversele blocuri se remarcă
relaţii de încălecare în regiunea Poiana Mărului la vest de masivul Vîrful Pietrei, şi în
regiunea localităţii Schela-Gorj de pe versantul sudic al Munţilor Vîlcan (v. pi. IV):
— La Poiana Mărului se constată raporturi de superpoziţie tectonică între
cristalinul de Zeicani şi şisturile cristaline hercinice (Formaţiunea de Vidra). Aceste
raporturi nu depăşesc amploarea unor încălecări ce definesc faliile inverse.
De asemenea nu sînt argumente pentru a se diferenţia, în cuprinsul autohtonului
danubian, un aşa-zis danubian intern (superior) şi un altul extern (inferior) cu rol de
unităţi structogenetice distincte, căci, cu unele particularităţi neesenţiale, cele două
entităţi petrofaciale constituiente — — cristalinul de Lainici-Păiuş şi amfibolitele de
Drăgşan — că şi şisturile cristaline hercinice, se regăsesc în diverse sectoare de pe tot
întinsul autohtonului danubian.
Singurele deosebiri litofaciale privesc sedimentarul postliasic. Acesta relevă că
autohtonul danubian de la SSE de falia Cernei (zona Cerna-Jiu) corespunde zonei
marginale a bazinului de sedimentare, în timp ce sectorul de la VNV de falie reprezintă
zona de larg. În structura actuală aceste două zone sînt separate prin falia Cernei, care
compartimentează autho-tonul danubian în două blocuri, însă fără nici o semnificaţie
structogene-tică distinctă.
— În regiunea Schela-Gorj există, de asemenea, o deformare importantă a
fundamentului cristalino-granitic danubian. În lungul unor fracturi, cristalinul de Lainici-
Păiuş şi granitoidul de Suşiţa an fost împinse peste formaţiunea de Schela dînd structuri
de tipul cute-solzi cu o tectonică foarte complicată. Avansarea tectonică mai accentuată a
fundamentului dislocat a fost favorizată de plasticitatea formaţiunii de Schela. Relaţiile
tectonice de la Schela par sa se prelungească şi în Valea Jiului la Rafaila, şisturile cu
cloritoid de aici fiind implicate în deformare.
O falie importantă se urmăreşte direcţional pe versantul sudic al Munţilor Parîng
şi Vîlcan, ajungînd pînă la Valea Cernei. În unele interpretări, această dislocaţie este
considerată a reprezenta urma unui şariaj hercinic de mare amploare. În interpretarea dată
de Th. Berza et al. 1983, şariajul ar fi adus granitoidul şi amfibolitele de Drăgşan, care
constituie Munţii Retezat şi versantul sudic al Munţilor Parîng şi Vîlcan, în super-poziţie
tectonică peste cristalinul de Lainici-Păîuş. În felul acesta, granitoidul de Buta şi
cristalinul de Lainici-Păiuş din această zonă ar apărea în fereastră tectonică.
Lăsînd la o parte faptul că nu există nici o dovadă că sub corpul granitic de
Retezat se găseşte cristalin de Lainici-Păiuş, nici conturul acestei dislocaţii nu sugerează
posibilitatea unei atare interpretări; dimpotrivă, traseul ei aproape rectiliniu se opune unei
astfel de supoziţie. Atît contactul tectonic de pe versantul Parîngului şi Vîlcanului, cît şi
acela din Retezat, care aduc amfibolitele de Drăgşan în relaţie de superpoziţie tectonică
faţa de cristalinul de Lainici-Păiuş, sînt importante falii inverse. Ele compartimentează
autohtonul danubian în blocuri ce au tendinţa de a se încăleca de la NV spre SE dînd
structuri de imbricare de tipul digitaţiilor.
Cu privire la vîrsta deformărilor amintite se poate spune cu certitudine că sînt
postsudete, căci sub planul de încălecare sînt prinse şisturile cristaline hercinice. Tendinţa
de încălecare a amfibolitelor de Drăgăşan peste cristalinul de Lainici-Păiuş este efectul
paroxismului laramic. Fără îndoială că au fost afectate şi formaţiunile care par sa acopere
falia, însă deformarea lor este mai greu de sesizat.
Pe întinsul autohtonului danubian se întîlnesc şi alte deformări de tipul celor
menţionate, dar care nu depăşesc amploarea şi semnificaţia unor falii inverse. Ele nu
reflectă structuri de şariaj, încît delimitarea în cuprinsul autohtonului danubian a mai
multor unităţi tectonice (de Mării, de Căleanu, de Olteana etc. — 14 la număr) care
figurează pe hărţi mai recente, este fără îndoială o exagerare. Aşa-numitele unităţi nu
prezintă nici o particularitate structogenetică esenţială care sa justifice o asemenea
distincţie. Ele rămîn simple blocuri, că rezultat al unor deformări cu caracter predominant
ruptural.
Cît despre tectonica hercinică a autohtonului danubian, nu se poate nega existenţa
unor deformări de această vîrstă, însă detectarea lor este foarte anevoioasă, ele fiind
estompate de metamorfismul sudet, şi mai ales de tectcgene/ele alpine.
Autohtonul danubian a fost afectat şi de deformări mai recente, exclusiv rupturale.
Ele au caracter subsecvent şi decroşează structurile laramice. Asemenea situaţii se
întîlnesc în partea de nord a Platoului Mehedinţi. Postlaramic este şi grabenul Cernei însă
formarea acestuia se datorează probabil reactivării unei falii mai vechi (falia Cernei).

7.2. Pînza getică

Pînza getică aflorează pe o suprafaţă mare în Carpaţii Meridionali, de la Valea


Oltului pînă în Valea Dunării. De la Valea Oltului spre est, pînza getică este acoperită de
pînza supragetică a Făgăraşului, de sub care reapare în Munţii lezer-Păpuşa pînă la falia
Zărneşti. Pe această distanţă cristalinul getic vine în contact de superpoziţie tectonică cu
cristalinul de Lereşti-Tămaş din unitatea Leaota-Bucegi-Piatra Mare, în lungul faliei
Iezer-Păpuşa. Mai departe, pînza getică se recunoaşte în solzii Holbav şi Măgura Codlei.
Astfel delimitată, aria de aflorare a pînzei getice circumscrie zona Holbav-Măgura
Codlei, culmea lezer-Păpuşa, cea mai mare parte din Munţii Căpăţînii, Munţii Cibin şi
Munţii Sebeş, partea sudică a Munţilor Poiana Ruscă, Muntele Mic, Munţii Semenic,
parte din Munţii Almăj şi zona Reşiţa-Moldova Nouă. Mai aparţin pînzei getice, M.unţii
Godeanu şi două arii întinse din Platoul Mehedinţi (v. PI. IV).

7.2.1. Stratigrafia

La alcătuirea pînzei getice participă formaţiuni proterozoice metamorfozate, care


alcătuiesc masivele cristaline prealpine, şi formaţiuni sedimentare constituind învelişul
acestora.

7.2.1.1. Masivele cristaline prealpine

Masivelor cristaline prealpine care, din punct de vedere structogenetic reprezintă


structuri mai vechi reluate în tectogenezele alpine, aparţin la mai multe cicluri
geotectonice. Unele din aceste cicluri sînt destul de greu de identificat. O distincţie însă
este clară, anume că şisturile cristaline aparţinînd pînzei getice au fost generate de cicluri
prehercinice. Spre deosebire de autohtonul danubian, în domeniul getic nu se întîlnesc
şisturi cristaline hercinice.
Şisturile cristaline au o largă răspîndire în pînza getică şi în ansamblul lor se
disting cel puţin două grupe care diferă între ele, în primul rînd prin gradul de
metamorfism, fapt ce sugerează că ar aparţine la faze de metamorfism diferite. Astfel, se
distinge o grupă a şisturilor cristaline mezometamorfice, sau chiar mezo-katamorfice, şi o
grupă a şisturilor cristaline epimetamorfice (fig. 64).
Grupa şisturilor cristaline mezometamorfice (v. fig. 64) Aceasta ocupă arii
întinse formînd culmea lezer-Păpuşa, Munţii Căpăţînii, Munţii Lotru Cibin-Sebeş, parte
din Munţii Poiana Ruscă, Munţii Semenic şi parte din Munţii Almăj. Aceste şisturi au
suferit procese de retrometamorfism regional cu frecvente readaptări la condiţiile
faciesului şisturilor verzi, în ansamblul căpătînd caracter de şisturi cristaline
polimetamorfice. Acest lucru face că încadrarea unor formaţiuni cristolafiliene în grupa
mezometamorfiţelor, său a epimetamorfiţelor sa fie mai puţin riguroasă.
Şisturile cristaline mezometamorfice din pînza getică, descrise sub numele de
„cristalinul de Sebeş-Lotru" de către A. Strekeisen, St. Ghica-Bu-deşti, Gh. Paliuc, N.
Gherasi etc, constituie una din cele mai dezvoltate şi omogene entităţi cristaline din
Carpaţii Meridionali. Aceasta este alcătuită mai ales din paragnaise micacce, gnaise
oculare, gnaise rubanate, gnaise granitice, micaşisturi, la care se adaugă amfibolite,
cuarţite şi cu totul subordonat calcare şi dolomite cristaline. În general, în cristaîinul de
Sebeş-Lotru se mai găsesc numeroase filoane, cuiburi, sau lentile de pegmatite,
interpretate, fie că apofize ale unor corpuri intrusive din adîncime, fie că rezultat al
proceselor de diferenţiere metamorfică. Pe întinsul ariei getice, cristalinul de Sebeş-Lotru
prezintă anumite schimbări petro-faciale care adesea au fost desemnate cu denumiri
locale.
În Munţii Căpăţînii-Lotru-Cibin-Sebeş, cristalinul de Sebeş-Lotru formează o
structură anticlinală a cărei culminaţie se întîlneşte în Munţii Lotrului. În ansamblul
mezometamorf iţelor din acest masiv, H. Savu a deosebit mai multe complexe
petrofaciale şi anume (v. fig. 64):
— complexul gnaiselor cu sillimanit, cure se individualizează la partea inferioară
a suitei şisturilor cristaline şi este constituit din gnaise cu cor-dierit şi silîimanit,
paragnaise cu biotit şi muscovit şi subordonat amfibolite şi roci migmatice; aflorează în
partea sudică a Munţilor Cibin;
— complexul amfibolitelor, reprezentat printr-o alternanţă de amfibolite, gnaise
cuarţo-feldspatice şi paragnaise cu biotit. Acest complex, împreună cu următorul,
aflorează în lunguj. văii Lotrului, în parte* de nord a Munţilor Sebeş şi în partea centrală
a Munţilor Cibin (v. PI. IV) ;
— complexul gnaiselor cuarţo-feldspatice, care include micaşisturi cu muscovit şi
biotit, şi subordonat micaşisturi cu disten, staurc-lit, amfiboli şi şisturi manganifere; are
aceeaşi arie de aflorare cu complexul menţionat anterior;
— complexul micaşisturilor, constituit preponderent din diferite varietăţi de
micaşisturi (cu granaţi, cu staurolit, cu disten) şi subordonat amfibolite. Şisturi ale acestui
complex apar în partea sudică a Munţilor Căpăţînii, în Munţii Cibin, în partea centrală a
Munţilor Sebeş, în culmea lezer-Păpuşa;
— complexul manganifer, care încheie suita cristalinului de Sebeş-Lotru; este
constituit din amfibolite, gnaise cuarţo-feldspatice etc, cu mangan şi ocupă o pcziţie
sinclinală în partea centrală a masivelor Cibin-Sebeş. În Munţii Poiana Ruscă, şisturi
cristaline mezometamorfice se întîlnesc numai în jumătatea sudică a masivului unde
formează cute cu ver-genţă nordică (v. PI. IV). Aria de răspîndire a acestora spre nord
este delimitată de linia tectonică Cinciş-Vadu Dobrii-Ruşchiţa-Tincova. Zona ocupată de
metamorfite, la rîndul ei, este traversată de mai multe falii care delimitează trei
compartimente: un compartiment se individualizează imediat la sud de linia Cinciş-Vadu
Dobrii; al doilea se delimitează la sud de precedentul Între localităţile Silvaşul de Sus şi
Voislova, incluzînd şi epimetamorfite; al treilea compartiment, mult mai întins, se
prelungeşte şi la sud de Valea Bistrei în Muntele Mic. În cuprinsul cristalinului de Sebeş-
Lotru din Munţii Poiana Ruscă, O. Mayer şi I. Solomon au separat două complexe
petrofacialc (v. fig. 64):
— complexul paragnaiselor cu biotit, gros de 1500—1800 m, reprezentat în
principal prin paragnaise cu biotit, gnaise oculare, micaşisturi cu almandin etc. şi
subordonat din amfibolite şi calcare cristaline;
— complexul micaşisturilor cu almandin constituit preponderent din micaşisturi
cu almandin şi subordonat din cuarţite.
În Munţii Semenic şi partea vestică a Munţilor Almăj, şisturile cristaline
mezometamorfice au fost descrise de L. Mrazec, Gh. Munteanu-Mur-goci, Al. Codarcea
şi alţii, care au stabilit apartenenţa lor la domeniul getic şi au remarcat similitudinea
dintre acestea şi cristalinul de Sebeş-Lotru din celelalte masive, descriindu-le că atare. H.
Savu a făcut unele detalieri petrografice. În ansamblu, în Munţii Semenic se întîlnesc mai
multe cute anticlinale şi sinclinale, care converg într-o unică structură anticinală majoră
constituind anticlinalul Slatina-T imiş. Se remarcă de asemenea o schimbare de direcţie a
structurilor în sensul că de la direcţia est-vest se trece la direcţia NE-SV.
Şisturile cristaline din Munţii Semenic prezintă o mare similitudine cu cristalinul
de Sebeş-Lotru din restul domeniului getic. Astfel, începînd de la est spre vest, cu unele
modificări nesemnificative, se pot deosebi aceleaşi complexe petrofaciale că şi în Munţii
Lotru-Cibin-Sebeş (v. P. IV) :
— complexul gnaiselor şi al rocilor carbonatice se identifică drept primul şi cel
mai profund complex, constituit în mare parte din gnaise cu sillimanit şi calcare
cristaline. La acestea se mai adaugă ortoamfibolite, intercalaţii lenticulare de magnetit şi
migmatite stromatitice. Grosimea complexului se estimează la 2000 m. El aflorează pe
arii foarte restrînse la marginea estică a Munţilor Semenic (pe Valea Timişului) ;
— complexul paragnaiselor şi al gnaiselor cuarţo-feldspatice, dispus peste
precedentul, este format din diverse varietăţi de paragnaise cu intercalaţii de micaşisturi
şi gnaise oculare, ansamblul atingînd 10000 m grosime ; aflorează în partea nord-estică a
Munţilor Semenic ;
— complexul cuarţitic, care succede, este constituit din diferite tipuri de cuarţite
micacee şi subordonat curăţite rnigmatizate, cu intercalaţii de paragnaise cu muscovit şi
biotit, totul însumînd 1200 m grosime: se întîlneşte pe suprafeţe restrînse în jumătatea
nordică a Munţilor Semenic;
— complexul micaşisturilor, cu o grosime de 7000 m, formează cea mai mare
parte din Munţii Semenic. Este constituit din diverse varietăţi de micaşisturi (micaşisturi
cu disten, cu staurolit, cu almandin, micaşisturi cu muscovit şi biotit etc.). La diferite
nivele apar intercalaţii de paragnaise cu muscovit şi biotit, gnaise cuarţito-feldspatice,
amfibolite şi cuarţite;
— complexul ortoamfibolitelcr şi al formaţiunilor manganifere, că ultim complex
din Munţii Semenic, este alcătuit din ortoamfibolite, asociate cu serpentinite, şisturi
cuarţitice cu biotit, gnaise plagioclazice şi intercalaţii de silicaţi şi carbonaţi de mangan şi
fier. În acest complex sînt cantonate zăcămintele de mangan de îa Delineşti; se întîlneşte
în partea nordică a Munţilor Semenic, unde ocupă zona axială a unei 'structuri sinclinale.
Peticele de acoperire care formează masivul Godeanu, iar în Platoul Mehedinţi
constituie ceea ce s-a numit „peticul de Bahna" şi „peticul Porţile de Fier", sînt constituite
tot din şisturi cristaline mezometamorfice de tipul cristalinului de Sebcş-Lotru.
În masivul Godeanu se disting un complex inferior constituit preponderent din
gnaise şi paragnaise, şi altul superior în care predomină micaşisturile.
În Platoul Mehedinţi s-au identificat aceleaşi complexe că şi în masivul Godeanu.
Cristalinul de Sebeş-Lotru din pînza getică, pe alocuri, este asociat cu mici
corpuri de reci bazice şi ultrabazice, adesea parţial serpentinizate, şi cu eclogite. Corpuri
de roci bazice şi ultrabazice se întîlnesc în Munţii Căpăţînii (Muntele Ursu), în Munţii
Sebeşului (în Dealul Negru, Tiţeaniî), în Munţii Ţarcu şi în Munţii Semenic (vîrfurile
Cuca, Pîrvova, Lăpuşnicel). Eclogite au fost menţionate de L. Pavelescu, I. Focşa şi alţii,
În Munţii Sebeşului (Sibişel, Răscoala), În Platoul Mehedinţi (Gura Văii, Jidoştiţ'a) şi în
Munţii Căpăţînii. Acestea sînt formate din omfacit şi granat. Condiţiilor faciesului
granulitic le-a urmat un metamorfism regresiv de intensitatea faciesului amfibolitic şi în
final un metamorfism cu formare de talc, biotit, dorit.
Vîrsta şisturilor cristaline mezometamorfice ale pînzei getice se deduce din
relaţiile acestora cu şisturile cristaline supraiacente, care aparţin grupei epimetamorfice,
şi din unele date radiogene (o analiză pe mica din cristalinul de Sebeş, a indicat 838 M.a).
Ar rezulta clin aceasta că metamorfismul care a generat şisturile cristaline
mezometamorfice s-ar fi produs în Neoproterozoicul timpuriu. Tot atît de bine însă ar
putea fi mai vechi, datele radiogene indicînd ultima regenerare.
Grupa şisturilor cristaline epimetamorfice. În aria de aflorare a pînzei getice,
metamorfitele de intensitate moderată au o distribuţie mai limitată; se întîlnesc în
jumătatea sudică a Munţilor Poiana Ruscă şi în Munţii Semenic, unde se dispun normal
peste şisturile cristaline din grupul mezo-metamorfitelor. Despre relaţiile dintre aceste
două grupe, impropriu se spune adesea că există o continuitate stratigrafică. Cel mult s-ar
putea vorbi de o continuitate de metamorfism.
În partea de sud a Munţilor Poiana Ruscă, şisturile cristaline epimetamorfice au
fost descrise drept „cristalinul de Dăbîca". Acesta ocupă partea centrală a zonei şi este
reprezentat prin şisturi cuarţitc-sericitoase, şisturi cuarţitice şi calcare cristaline (v. fig.
63).
În Munţii Semenic se cunosc şisturi cristaline de tip cpimetamorfic, descrise drept
„şisturi cristaline de Miniş". Acestea prezintă caractere de retromorfite; sînt reprezentate
prin şisturi amfibolice actinolitice în alternanţă cu gnaise biotitice, şisturi^ cuarţitice şi
cuarţite biotitice, mai rar şisturi carbonatice şi leptinitice. În centrul zonei ansamblul
acestora ocupă un sinclinal orientat est-vest, între Valea Minişului şi localitatea
Mehadica.
La sud de Valea Minişului, şisturile cristaline de tip epimetamorfic se întind pe o
zonă largă şi în Munţii Almăj pînă în Valea Dunării. Acestea sînt alcătuite din filite şi
şisturi curaţito-scriciticc cu dorit şi grafit constituind cristalinul de Bucea vă. Adesea sînt
descrise împreună cu acelea de pe Valea Minişului sub numele de „cristalinul de Miniş-
Buceava".
Vîrsta şisturilor cristaline epimetamorfice din pînza getică se deduce din relaţiile
de supcrpoziţie a acestora faţă de şisturile cristaline de Sebeş-Lotru, considerîndu-se că
între ele este o discordanţă de metamorfism. În această interpretare, şisturile cristaline
epimetamorfice ar fi generate de o fază de metamorfism neoprotcrozoică, respectiv,
baikalian ă. Trebuie notat că şisturile cristaline de Miniş\şi acelea de Dăbîca par sa
urmeze în continuitate de metamorfism peste cristalinul de Sebeş-Lotru, prezentînd
semnele unui rctromorfism. Aşadar, alternativa că acestea ar putea aparţine aceleiaşi faze
de metamorfism care a generat şisturile cristaline mezometamorfice şi că ar reprezenta
partea superioară retromorfozată a acestora din urmă trebuie avută în vedere.
7.2.7.2. Masivele de granitoide prehercinice

În domeniul getic, activitatea magmatica plutonică sin- şi tardici-nematică legată


de ciclul (sau ciclurile) care a generat formaţiunile cristalofiliene prehercinice pare sa fi
avut o amploare mai mică în comparaţie cu aceea care s-a desfăşurat în domeniul
danubian. Aceasta se deduce din faptul că în pînza getică masivele de granitoide sînt mult
mai puţine, iar dintre ele numai două au dimensiuni mai mari: plutonul Poneasca şi
plutonul de la Sicheviţa. Celelalte, cum este masivul Buchin, granitoidul de Criva etc.
sînt foarte limitate.
Plutonul Poneasca se găseşte în partea central-vestică a Munţilor Semenic fiind
intrus concordant în cristalinul de Sebeş-Lotru. Are o lungime de mai mulţi kilometri şi
apare în zona axială a structurii anticlinale Poneasca care spre nord se bifurcă; un ram se
orientează spre Slatina Timiş, iar altul capătă direcţia E-V spre Teregova. Granitoidul de
Poneasca este alcătuit preponderent din granite cu muscovit şi biotit, la care se adaugă
granite cu muscovit şi granodiorite. În partea sudică a masivului se întîlnesc diorite
cuarţifere cu biotit, care prezintă frecvente separaţii melanocrate. Chimismul este calco-
alcalin. Textura este uneori aparent masivă însă obişnuit este gnaisică. În masa
granitoidului sînt numeroşi xenoliţi şi pene de şisturi cristaline care execută aceeaşi
curbură cu granitoidul, iar flancurile masivului se afundă conform flancurilor structurii
anticlinale. Se constată de asemenea un paralelism perfect între foliaţia şisturilor
cristaline şi a corpului intrus. Toate aceste elemente relevă caracterul de corp
sincincmatic al masivului Poneasca.
Corpul de granitoide Buchin se găseşte în partea nord-estică a Munţilor Semenic
fiind intrus de asemenea în cristalinul de Sebeş-Lotru; este constituit din roci leucocrate
cu textură masivă iar în zonele marginale prezintă structură gnaisică. Şi acest corp este
considerat a avea caracter sincinema-tic.
Plutonul Sicheviţa este situat în partea vestică a Munţilor Almăj şi se întinde din
Valea Dunării spre nord, pînă în Valea Nerei. Acesta străbate cristalinul de Scbcş-Lotru
şi cristalinul de Bucea vă. În alcătuirea corpului de la Sicheviţa intră granite şi
granodiorite, iar în zonele marginale se dezvoltă tonalite cu granulaţic fină. În general,
granitoidul de Sicheviţa are o textură orientată, mai ales în zonele marginale. Tot în
părţile periferice s-au format migmatite însă se remarcă şi o zonă de corneene. Se
apreciază că este un corp tardicinematic, dat fiind că afectează la contact şisturile
cristaline în care este intrus.
Corpul granitic de la Criva se găseşte în jumătatea sudică a Munţilor Poiana
Ruscă şi este intrus în cristalinul de Sebeş-Lotru. Se consideră a fi luat naştere prin
anatexia gnaiselor cu biotit.
Corpuri de granitoide de dimensiuni reduse se mai întîlnesc în Munţii Sebeş
(corpul Oaşa), în Munţii Lotrului (corpul de granite porfiroide de la Vidra) etc.
Vîrsta intruziunilor magmatice din domeniul getic poate fi apreciată după relaţiile
acestora cu şisturile cristaline; vîrstele obţinute pe cale radio-genă nu sînt concludente.
Pornind de la primul criteriu, se poate spune că masivele intrusive cu caracter
sincinematic, cum sînt masivele Poneasca, Buchin şi Criva, au vîrsta şisturilor cristaline
de Sebeş-Lotru; cu alte cuvinte ar fi fost puse în loc în timpurile prebaikaliene. Despre
masivul de Sicheviţa se poate spune doar că este un pluton prehercinic şi că este
rezultatul unui magmatism tardicinematic.
7.2.7.3. Învelişul sedimentar

După desăvîrşirea ciclului baikalian care a generat şisturile cristaline


epimetamorfice, domeniul getic a evoluat că arie exondată supusă proceselor de
denudare. Aşa s-ar explica lipsa formaţiunilor paleozoice anteneo-carbonigere, respectiv
a şisturilor cristaline hercinice. Prin aceasta se relevă evoluţia prealpină sensibil deosebită
a domeniului getic de aceea a domeniului danubian.
Domeniul getic a redevenit arie de acumulare în Neocarbonifer, odată cu
domeniul danubian, cînd a continuat sa se comporte că arie stabilizată. În asemenea
condiţii s-au acumulat depozite predominant continentale.
În ciclul alpin, procesul de sedimentare începe, că şi în domeniul danubian, după
o îndelungată fază de exondare care a durat şi în timpul Triasicului.
Odată cu începutul Jurasicului, în domeniul getic s-a schiţat o zonă depresionară
care vă evolua în continuare că arie de sedimentare. În structura actuală, aceasta
constituie zona Reşiţa-Moldova Nouă. În acelaşi timp, sau în epoci mai tîrzii, s-au schiţat
şi alte zone depresionare. Astfel, tot la începutul Jurasicului, s-a mai conturat o zonă de
acumulare care, în structura actuală, se situează în sud-vestul Munţilor Sebeş constituind
zona Haţeg. În partea estică a domeniului getic evolua o altă zonă de sedimentare, care în
structura actuală constituie solzii Holbav şi Măgura Codlei, într-o epocă mai tîrzie, în
Mezojurasic, se schiţează noi zone de sedimentare. Astfel, în partea sudică a Munţilor
Căpăţînii se delimitează zona Vînturariţa. Sedimentar getic s-a mai conservat şi pe
peticile de acoperire Godeanu şi Porţile de Fier (v. PI. IV).
Schimbări paleogeografice importante au intervenit după paroxismul
mezocretacic care a condus la exondarea domeniului getic.
În Cenomanian a avut loc o transgresiune majoră, însă, spre deosebire de
domeniul danubian, în domeniul getic Neocretacicul a însemnat o etapă de relativă
stabilitate şi calm tectonic; în consecinţă acumulările numai poartă amprenta
formaţiunilor sinorogene. Aceste formaţiuni, Însă, au fost, în cea mai mare parte,
îndepărtate în fazele de eroziune ulterioare; s-a păstrat doar pe marginea depresiunilor
posttectonice; cum se poate recunoaşte de pildă pe marginea depresunilor Petroşani şi
Haţeg. Cu extindere mai largă formaţiuni ncocretacicc se întîlnesc în Munţii Poaiana
Ruscă, unde constituie zona Ruscă Montană, şi în Munţii Almăj, unde se conturează zona
Şopot.

Zona Reşita — Moldova Nouă


Situată în partea de vest a Banatului, zona Reşiţa-Moldova Nouă se întinde între
cele două localităţi pe direcţia nord-sud (v. FI. IV). Prin interesul economic pe care l-a
reprezentat, datorită zăcămintelor de cărbuni de la Secui, Lupac, Doman şi Anina, această
zonă a atras atenţia de timpuriu. J. Kudernatsch, J. Bockh, Ft. Schaffarzik etc. au pus
bazele stra-tigrafiei, iar după 1950, Gr. Răileanu, C. Boldur, V. Mutihac, S. Năstă-seanu
etc. au contribuit la cunoaşterea mai în detaliu a structurii geologice a acestei zone.
Sedimentarul care s-a conservat în zona Reşiţa-Moldova Nouă aparţine la cicluri
geotectonice diferite. Astfel, se întîlneşte un înveliş sedimentar prealpin de vîrstă
neocarboniferă şi eopermiană şi un înveliş sedimentar alpin care în cea mai mare parte
constituie o platformă carbonatică (fig. 65)
Învelişul sedimentar prealpin. Revin acestui înveliş depozitele predominant
continentale aparţinînd Carboniferului superior şi Permianului inferior.
Carboniferul superior. Seria carboniferă superioară include depozite predominant
psefitc-psamiticc reprezentate prin brecii şi conglomerate cu stratificaţie torenţială,
urmate de gresii bine stratificate, cu intercalaţii de şisturi argiloase cu cărbuni. Din
acestea din urmă provine o floră fosilă cu Neuropteris gigantea, N. tenuifolia, Pecopteris
arborescent etc. Suita carboniferă se încheie cu şituri argiloase silitice cu Lepidodertdron
obovatitm, Calamites cisti, Alethopteris subdegans etc. Asociaţia floristică conferă
depozitelor ce o conţin vîrsta neocarboniferă. Aceste depozite au o largă răspîndire în
partea nord-vestică a zonei Reşiţa-Moldova Nouă, între Oraviţa şi Valea Caraşului. Pe
latura estică acestea aflorează pe arii mult mai limitate în Valea Minişului la Zăgrădia.
Permianul inferior. Revin acestei serii depozitele care urmează în continuitate de
sedimentare peste Carboniferul superior; în ele se disting două orizonturi:
— orizontul inferior reprezentat prin şisturi argiloase, negre, cu intercalaţii de
gresii şi microconglomerate, la care se adaugă tufuri şi tufitc; din aceste depozite se
cunoaşte o floră fosilă cu Lebachia piniformis, Callipteris conferia etc. indicînd
Autunianul;
— orizontul superior constituit din conglomerate, gresii, roşii şi argile roşii sau
verzi, atribuit Saxonianului.
Depozitele permiene se întîlnesc tot în partea de nord-vest a zonei Reşiţa-
Moldova Nouă şi în zona axială a anticlinalului Anina.
Învelişul sedimentar alpin. Acesta s-a format după exondarea care s-a instalat în
Neopermian şi a durat şi în perioada Triasică. Procesul de sedimentare în zona Reşiţa-
Moldova Nouă s-a reluat la începutul perioadei jurasice şi a durat pînă spre sfîrşitul
Eocretacicului.
Jurasicul. În zona Reşiţa Moldova Nouă, acest sistem este complet reprezentat şi,
cu excepţia seriei liasice, toate celelalte serii includ formaţiuni carbonatice (v. fig. 65).
Liasicul este dezvoltat în faciesul de Grcsten şi are caracter transgresiv. Seria
debutează prin conglomerate poligene, urmate de o alternanţă de gresii şi şisturi argiloase
cu strate de cărbuni exploatabili la Anina. Din astfel de depozite, care ating 500 m
grosime, provine o floră fosilă cu Petrophyllum rigidum, Alethopteris deniaia etc. care
conferă depozitelor cu cărbuni şi conglomeratelor subiacente vîrsta eoliasică. Treptat, pe
verticală se trece la şisturi argiloase negre, bituminoase, care formează un orizont de 200
m grosime. În ele se intercalează lentile de siderite. Seria lisasică se încheie cu un pachet
de marnocalcare cenuşii cu Hildoceras bifrons indicativ pentru

Fig. 65. Coloană stratigrafică în Zona Reşiţa —Moldova Nouă.

Toarcian, de unde vîrsta pliensbachiană pentru depozitele argiloase bituminoase


subiacente.
Depozite liasice au fost interceptate prin foraje în toată partea centrală a zonei
Reşiţa-Moldova Nouă şi aflorează în părţile axiale ale unor structuri anticlinale, la Anina,
la Beu Sec, la Pleşiva şi la extremitatea nordică a zonei.
Doggerul este predominant marnocalcaros în partea centrală a zonei şi calcarcnitic în
părţile marginale; se dispune peste nivelul cu Hildoceras bifrons şi debutează prin
marnocalcare cu Ludwigia murchisoiiae şi Leioccras opalinum, indicative pentru
Aalenian. Urmează un pachet de marnocalcare cu Clydoniceras discus şi Bositra buchi
revenind Bajocian-Bathonianului; suita stratigrafică se continuă cu un pachet de
marnocalcare cu elipsoizi în care se întîlnesc frecvent Macrocephalites macrocephalus,
reprezentînd Callovianul inferior. În continuare se dezvoltă calcare cu accidente silicioase
conţinînd amonoidul Reineckeia anccps. Partea terminală a Doggerului se identifică în
baza unui pachet de marnocalcare care urmează peste calcarele cu accidente silicioase şi
din care provine o faună cu Kosmoceras spinosus şi K. duncani, caracteristică pentru
Callovianul superior. Formaţiunile Doggerului se întîlnesc că benzi înguste orientate
nord-sud în partea centrală a zonei de sedimentare şi au o grosime pînă la 150 m.
Malmul debutează printr-un pachet ele marnocalcare a cărui parte inferioară cu
Kosmoceras revine Callovianului. Nivelele superioare ale acestei secvenţe
marnocalcaroase conţine o faună cu Euaspidoceras perannaium, Phylloceras
tortisidcatum etc. indicînd Oxfordianul inferior. Deasupra marno-calcarelor urmează un
orizont de calcare stratificate, cu benzi de silice, foarte caracteristice. Pe baza relaţiilor
stratigrafie, calcarele cu silexite sînt considerate a reprezenta Oxfordianul superior şi
Kimmeridgianul inferior. Calcarele cu silexite trec treptat pe verticală la calcare
noduloase cu Saccocoma, din care, încă de la U. Uhlig, se cunoaşte o bogată faună amo-
niticăcuAspidoceras cyclotum, A. acanthicum, Perisphinctescontigitus, Strebliţes
sublitographicus etc. indicativă pentru Kimmeridgian superior — Tithonic inferior.
Restul Tithonicului este reprezentat printr-un pachet de calcare micritice stratificate, în
grosime de 150 m, cu tintinide, printre care, Calpionella alpina şi C. elliptica. Depozitele
neojurasice aflorează pe arii relativ întinse orientate nord-sud.
Cretacicul. În zona Reşiţa-Moldova Nouă, acest sistem este reprezentat numai
prin seria sa inferioară (eocretacică).
Berriasianul este constituit dintr-o alternanţă de calcare submicriticc şi
marnocalcare, în grosime de 40 m care urmează în ^continuitate de sedimentare peste
calcarele micritice ale Tithonicului. În aceste depozite, V. Mutihac a identificat o
asociaţie de amoniţi de tipul aceleia de la Berrias, cu Berriasella laticostata, B. grandis,
B. boissieri, şi o asociaţie de tintiuide cu Favelloides balcarica, Stenosemelopsis
hispanica, Calpionellitcsdarderi, Calpionella alpină etc. Conţinutul paleontologic atestă
vîrsta barriasiană a depozitelor ce o conţin.
Valanginianul şi Hauterivianul, dispuse peste Berriasian, constituie un pachet de
marne şi marnocalcare, gros de 150 m, urmat de un nivel de marnocalcare cu elipsoizi.
Din pachetul de marnocalcare se cunoaşte o faună cu Neocomites neocomiensis,
Leopoldia provincialis, Oleostephanus asterianus, O. sayni şi tintinide, care indică o
atare vîrstă.

Fig. 66. Secţiune prin zona Reşiţa —Moldova Nouă:


1 — cristalinul de Sebeş—Lotru; 2 — Permian; 3 — Liasic; 4 — Dogger; 5 — Oxfordian;
6 — Kimmeridgian; 7 — Tithonic; 8 — Neocomian; 9 — Barremian-Apţian.

Barremianul în zona Reşiţa-Moldova Nouă, ca dealtfel în tot domeniul getic,


marchează instalarea condiţiilor favorabile formării faciesului recifal. În consecinţă,
Barremian-ApHanul este dezvoltat în facies urgonian. Calcarele masive organogene
urmează peste depozitele valanginian-hauteri-viene; sînt calcare algale, calcare micritice,
calcare intraclastice etc. Din ele se cunosc exemplare de Toucasia carinata. Calcarele
masive trec pe verticală la calcare oolitice cu frecvente intercalaţii de marne cu
orbitoline; tot din acestea, S. Năstăseanu menţionează o faună de echinoide cu Sclenia
mammillata, Echinospatagus collegnei etc. întreg ansamblul de calcare masive reprezintă
Barremian-Apţianul inferior şi ocupă zonele axiale ale structurilor sinclinale.
Neoaptianului îi corespunde o fază de exondare.
Albianul marchează revenirea apelor şi realuarea procesului de sedimentare, cînd
iau naştere depozite arenitice. Acestea se dispun transgresiv şi discordant peste
formaţiuni mai vechi. Sînt reprezentate prin conglomerate, gresii glauconitice, gresii
micacee şi argile siltice. Din ele provine o faună cu Douvilleiceras mamillatum,
Scaphites circulam, Neohibolites minimus etc. Asemenea depozite se întîlnesc în partea
estică a zonei ocupînd partea axială a unui sinclinal orientat în lungul Văii Golumbului.
Cu depozitele albiene se încheie suita sedimentară din zona Reşiţa-Moldova Nouă.
Tectonica alpină a zonei Reşiţa-Moldova Nouă se caracterizează printr-un
aranjament în cute-solzi (fig. 66). Principala structură este anticlinalul Anina avînd
poziţie centrală. Lateral, spre est şi spre vest se întîlnesc mai multe cute faliate, orientate
nord-sud şi cu tendinţă de încălecare spre est, cum ar fi: sinclinalul Colonovăţ-Iudina,
anticlinalul Beu Sec-Pleşiva, anticlinalul Natra, sinclinalul Brădet etc. Sistemul de cute se
continuă pînă în Valea Nerei. Mai departe spre sud situaţia este mai puţin clară din cauza
intervenţiei magmatitelor laramice, care au dat intense zone de contact termic.
În afară de structurile plicative, sînt foarte fercvente clementele tectonice
rupturale, care imprimă stilul tectonic caracteristic de cute-solgi al zonei Reşiţa-Moldova
Nouă. Unele din acestea sînt falii inverse direcţionale, altele sînt falii oblice sau
transversale determinînd dccroşări importante, care au condus la dispunerea în culisă a
diverselor clemente plicative (v. PI. IV), evidente mai ales în regiunea Văii Minişului.
Spre vest, zona Reşiţa-Moldova Nouă vine în contact tectonic cu zona de solzi sau
cu unităţile supragetice, în lungul faliei Oraviţei.

Zona Haţeg
Zona Haţeg mărgineşte la nord-est depresiunea intramontană a Haţegului şi
aparţine părţii sud-vestice a Munţilor Sebeşului. În ansamblul sedimentar al acestei zone
se întîlnesc depozite prealpine aparţinînd Permianului, şi depozite alpine care, cu unele
discontinuităţi mai ales în zonele de margine, includ suita începînd cu Liascicul pînă la
Neocretdcic inclusiv (fig. 67).
Permianul. Primul termen al sedimentarului zonei Haţeg este constituit din
depozite grosier-detritice reprezentate prin conglomerate cu elemente de şisturi cristaline,
în primul rînd cuarţite; pe verticală conglomeratele trec la gresii grosiere frecvent de
culoare roşietică-violacee. Pe baza similitudinii litofaciale cu ceea ce se cunoaşte în alte
regiuni, în primul rînd în zona Resiţa-Moldova Nouă, depozitele grosiere au fost atribuite
Eopermianului. În acest sens pledează şi conţinutul microfloristic cu Leio-triletes
gulaferus, Punctatisporites spathulatiis, Azcnotriletes micronigosus, Reticulatisporites
facstus etc. Depozitele permiene se aştern transgresiv şi discordant peste fundamentul
cristalin şi se urmăresc la baza suitei sedimentare în bauzinul rîului Cioclovina (v. PI.
IV).
Jurasicul. Depozite jurasice au început sa se acumuleze după o înde-îlungată fază
de exondare însoţită de eroziune, care a acoperit intervalul Neopermian-Triasic.
Adăugînd şi faptul că sistemul jurasic din zona Heţeg, din punct de vedere litofacial, se
aseamănă foarte mult cu acela din zona Resiţa-Moldova Nouă, se poate conchide că cele
două zone aparţineau aceleaşi arii de sedimentare, sau că au avut o evoluţie identică.
Sistemul jurasic în zona Heţeg are o dezvoltare completă, iar suita că atare este bine
deschisă în escarpamentul de deasupra peşterii Cioclovina.
Liasicul este dezvoltat în facies de Grcsten şi debutează prin conglomerate care se
dispun transgresiv peste Permian, sau direct peste şisturi cristaline; pe verticală se trece la
gresii cuarţoase micacee, din ce în ce mai fine, cu intercalaţii de argile negricioase şi
cuiburi de cărbuni. Din depozitele menţionate, F. Laufer a descris o floră cu
Cladophlebis lolifolici, Dictyophyllum aculillobum, Pterophylhtm sp. etc, care indică
vîrsta liasică a acestora. În acelaşi sens pledează şi conţinutul microflcristic cu Todis-
porites minor, Coniopteris hymenopJiylloides, Neotriaslrikia sp., Classc polis torosus
etc. descrisă de Sofia Luţă. Depozite liasice se întîlnesc În partea nord-estică a zonei de
sedimentare Haţeg (v. PI. IV).
Doggerul are caracter ingresiv, urmînd direct peste depozitele Hasice, sau
dcpăşindu-le pe acestea din urmă, încît diverşi termeni ai serici iar. contact direct cu
fundamentul cristalin. Suita Doggerului debutează prin grezo-calcare şi calcare gresoaze,
adesea slab marnoase şi micacee, în grosime de 50 m. Asemenea depozite conţin
belemniţi canalicuiaţi, spiculi de Rhabdo-cidaris capcoides, iar A. Mamulea citează
Eniolium rencvieri, la care Al. Stilla adaugă Astarle sublrigonum, A. rotunda, Pleuromya
caudata, Honwmya gibbosa etc. Conţinutul faunistic indică vîrsta Aalcnian-Bajocian-
Bathonian pentru depozitele în cauză. Suita mczojurasică se continuă printr-o secvenţă de
calcare grezoase, spatice, violacee, cu accidente silicioase, în grosime de 40 m urmate de
grezocalcare micacee, glauconitice, bogat fosilifere, conţinînd printre altele:
Heciicoceras punctatum, Grossouvria cun-i-costa, Choffatia wăgeni, Macrocephalites sp
etc, care indică o vîrstă mezocalloviană. Mezojurasicul se încheie printr-un pachet de 30
m de marnocalcare micacee, din care C. Boldur şi Al. .Stilla menţionează o faună cu
Kosmoceras duncani, şi Euaspidoceras perarmatum. Conţinutul faunistic relevă că
secvenţa rnarnocalcaroasă micacee reprezintă trecerea de la Dogger la Malm,
corespunzînd Callovianului terminal şi Oxfordianului timpuriu; situaţia este
asemănătoare aceleia din zona Resiţa-Moldova Nouă. Depozite mezojurasice aflorează în
partea nord-estică a zonei Haţeg urmărind aria de aflorare a Liasicului.
Malmul debutează prin partea superioară a secvenţei rnarnocalcaroasă micacee cu
Euaspidoceras perarmatum. Urmează un pachet de calcare stratificate, cu silexite,
identice cu acelea de pe Valea Aninei din zona Reşiţa-Moldova Nouă. Din ele provine o
microasociaţie cu Globochete alpina, Cly-peina sp., Thaumathoporella sp., Saccocoma
sp., tintinide etc. şi fragmente indeterminabile de belemniţi. Se apreciază că secvenţa
calcaroasă cu şi-lexite reprezintă Oxfordianul superior şi Kimmeridgianul inferior. Seria
neojurasică se încheie cu calcare stratificate noduloase, slab argiloase şi cu rare
concreţiuni silicioase, de culoare roşie-verzuie; din aceste calcare provin fragmente de
amoniţi aparţinînd genului Perisphinctes, de aptichi din grupul Lamcllaptychits beyrichi,
şi de belemniţi. Pe baza conţinutului paleontologic şi a similitudinii cu situaţia din zona
Reşiţa-Moldova Nouă, s-ar putea conchide că aceste ultime calcare, noduloase, ar
reprezenza Kimmeridgianul superior şi Tithonicul inferior.
După Tithonicul timpuriu, aria de sedimentare în care se încadra zona Haţeg a
devenit un bazin de acumulare favorabil dezvoltării unei platforme carbonatice. Relaţiile
acesteia cu depozitele Tithonicului inferior, în sensul dacă este continuitate de
sedimentare sau nu, sînt mai greu de precizat. Cert este că masa de calcare masive care
formează platforma carbonatată, arc un caracter transgresiv. Acestea depăşesc
formaţiunile mai vechi şi în cea mai mare parte se dispun direct peste fundamentul
cristalin. Se mai poate presupune că în baza calcarelor masive ar fi incluse şi calcare
aparţinînd Tithonicului terminal, situaţie ce ar avea o oarecare confirmare în conţinutul
paleontologic, dar care este insuficient de concludent.
Cretacicul. Acestei perioade îi corespund două cicluri de sedimentare cu caractere
net distincte: ciclul eocretacic caracterizat printr-o pronunţată stabilitate tectonică a
bazinului de sedimentare, timp în care s-au acumulat depozite eminamente carbonatice;
ciclul neocretacic caracterizat printr-o instabilitate tectonică a bazinului, cînd s-au
acumulat depozite predominant detritice, frecvent avînd factură de fliş (v. fig. 67).
Cretacicul inferior este reprezentat integral prin calcare masive orga-nogene.
Ansamblul acestora este de tipul calcarelor biolititalgale, adesea cu nivele de calcare
oolitice remaniate. Se apreciază că masa de calcare masive, pe lîngă Tithonicul terminal,
ar corespunde şi Neocomianului şi Barremian-Apţianului, ultimele avînd dezvoltarea cea
mai largă. În sprijinul vîrstei neocomiene a unei părţi din calcarele masive se aduce o
asociaţie de foraminiferc şi codiacee cu Pfenderina neocomiensis, Egerella sp.,
Glomospira sp., iar Barremian-Apţianul este atestat de asociaţia Requienia antonia, R.
amonia scalaris, Toucasia carinata. Calcarele masive au o largă răspîndire la est de
Valea Streiului, întinzîndu-se pînă la bazinul Jiului de Eest. La sud de Valea Streiului se
întîlnesc sporadic.
Spre sfîrşitul Eocretacicului, în Apţianul tîrziu şi în Albian, întreaga zonă Haţeg a
fost exondată. Procesele de eroziune şi alterare care au avut loc în această fază au
acondus la formarea şi acumularea în formele negative ale paleorcliefulni carstic a unei
formaţiuni bauxitifere.
Cretacicul superior este predominant detritic şi are dezvoltarea completă în lungul
Rîului Fizeşti, afluent pe dreapta al Streiului.
Vraconian-Cenomanianul, că prin termeni al ciclului neocretacic, circ caracter net
transgresiv. Acesta debutează printr-un orizont de conglomerate poligene, urmat de gresii
micacee, cu rare intercalaţii de argile grezoase şi cu cuiburi şi vine de cărbune. Gresiile
micacee conţin o faună cu N crin ea caucasica, Ytruvia abbremata, Pecten acuminatus
Exogyra columba, Maniellice-rasmanlelli, Puzosiasp., indicînd Ccnomanianul inferior.
Se apreciază că conglomeratele poligene subiacente ar reveni Vraconianului. Suita
cenoinaniană se continuă cu o secvenţă predominant pelitică, în grosime de 30—40 m,
reprezentată în principal prin marne şi marnocalcare bogat fosilifere, cu Acanthoceras
rothomagense, A. cenomanensc, Calycoceras spinosum, Puzosia subplanulata, P.
planulata, şi o microfaună cu Rotalipora appenninica, Praeglobotruncana stephani etc.
semnificativă pentru Cenonimănul mediu. Succesiunea Vraconian-Cenomanian se
încheie printr-un pachet de argile grezoase şi gresii argiloase din care Gr. Pop şi L. Sasz
menţionează o faună cu Eucalycoceras pentagonum, E. gothicum, Acanthoceras withei,
indicativă pentru partea terminală a Cenomanianului.
Turonianul include depozite ce urmează în continuitate de sedimentare peste
Cenomanian, reprezentate prin marnocalcare grezoase şi calcare argiloase cu Inoceramus
labiatus, Callignoniccras wollgari şi o microfaună cu Praeglobotruncana helvetica, P.
siephani stephani, Globotmncana scîme-egansi etc., urmate de gresii grosiere cuarţoase,
cu Globotruncana coronaîa; suita turoniană se încheie cu un pachet de argile grezoase cu
concreţiuni sferosideritice, conţinînd o asociaţie microfaunistică cu Preaglobotruncanu
helvetica, P. stephani, Globotruncana lapparenti lapparenti, G. renzi etc. care indică
intervalul de trecere de la Turonian la Coniacian.
Senonianul este transgresiv şi discordant faţă de termenii mai vechi ai
Neocretacicului. Suita senoniană debutează prin depozite arenitice, care pe verticală trec
la un fliş marnos tipic. Pe lîngă un exemplar de Texanites oliveti, semnificativ pentru
Santonian, din depozitele menţionate, Th. Neagu a descris o bogată microfaună cu
Globotrucana lapparenti lapparenti, G.fornicata, G. renzi etc., care indică Coniacian-
Santonianul. În continuare se dezvoltă depozite cu factură de fliş grezos în grosime de
600—700 m, din care provine o faună de Scaphiles constrictus, Baculites fuchsi, Pacy
-discus levyi, Hauericeras gardeni, Inoceramus balticus, alături de o microfaună cu
Globotruncana lapparenti lapparenti, G. fornicata, G. arcaeic, indicînd pentru depozitele
de fliş grezos vîrsta Campanian-Măstrichtian timpuriu. Suita depozitelor senoniene
sinorogene pare sa se încheie printr-o secvenţă grosieră reprezentată prin coi,glomerata şi
gresii grosiere conţinînd exemplare de Actaeonella gigantea şi Hippurites
gosaviensis.Vîrsta acestora este încă disputată; în cercetările recente sînt atribuite
Măstrichtia-nului inferior.
Ansamblul depozitelor neocretacice descrise au o largă răspîndire la nord de
Valea Streiului, între rîurile Ohaba şi Fizeşti, precum şi spre estul zonei în regiunea
Baniţa.
Depozite cu Actaeonella au fost identificate de I. Draghinda şi pe marginea
Depresiunii Petroşani, la Iscroni.
Spre sfîrşitul Măstrichtianului, că urmare a paroxismului laramic, întreg arealul în
care evolua zona Haţeg a cunoscut o fază de exondare şi a evoluat în regim continental.
În astfel de condiţii s-au acumulat depozite continental-lacustre care au putut atinge o
grosime considerabilă. Astfel de depozite se întîlnesc în jumătatea vestică a zonei Haţeg,
unde au fost descrise de F. Nopcsa sub numele de „stratele de Sînpetru". Acestea au
dezvoltarea clasică pe Valea Sibişel putînd atinge 3000 m grosime; sînt reprezentate prin
conglomerate, gresii, argile nisipoase şi marnoargile, adesea micacee, divers colorate
(roşu, brun, verzui etc.). Stratele de Sînpetru sînt bogate în resturi de chelonieni,
crccodilieni şi mai ales dinosaurieni, dintre care F. Nopcsa, în 1899—1902, menţionează:
Kallokibotion bokaiidi, K. magnificum, Crocodilus aff. valcnsis, Megalosaurus
pannonicnsis, M. hungaricus, Tithanosaurus dacus, Rhabdodon priscus, Stmihiosaurus
transsylvanicus şi prima pasăre fosilă găsită în România, Eloptcrix nopcsai. Se găsesc, de
asemenea, numeroase impresuni de plante. Vîrsta măstrichtian terminală a stratelor de
Sînpetru se deduce din compararea acestora cu depozitele cu resturi de reptile,
considerate anterior, pe plan mondial, a aparţine „Danianului", dar care s-au dovedit a
aparţine Măstrichtianului.
Cu depozitele continentale, care ar repczenta molasa tectogenezei laramice, se
încheie procesul de sedimentare în aria în care evolua zona Haţeg. În continuare aceasta a
fost implicată în tectogenezcle rupturale postla-ramice. În structura acutală în parte
constituie fundamentul imediat al unora din depresiunile posttectonicc, în primul rînd a
Depresiunii Haţeg.

Zona Holbav — Măgura Codlei


Depozitele din această zonă se consideră a reprezenta învelişul sedimentar getic
rabotat de pînza de Făgăraş, formînd doi solzi: solzul Holbav şi solzul Măgura Codlei (v.
fig. 46). În alcătuirea acestora intră depozite jurasice, în majoritate detritice, cu cărbuni,
aparţinînd Liasicului în facies de Gresten, şi formaţiuni carbonatate aparţinînd
Doggerului şi Malmului.
Liasicul constituie aproape în întregime solzul Holbav şi se extinde pe o zonă
relativ largă la nord şi la sud de valea Holbavului. În suita depozitelor liasice se
delimitează:
— un complex inferior cu cărbuni şi argilă refractară, din care Al. Semaka
menţionează o floră cu iodites dcnticulata, Pterophyllum rigidum, Nillsonia oricntalis,
Otoamites obtusus etc, indicînd Hettangian-Sinemurianul;
— un complex median format din gresii şi calcare spatice cu Amaltheus
margaritatus, la care se adaugă tufuri şi trahitc, totul revenind Pliensbachianului;
— un complex superior constituit din argile şi argile cărbunoase cuGram-
moccras thouarense revenind Toarcianului.
Doggerul debutează prin gresii calcaroase sau gresii cuarţitice, urmate de marne
cu Bositra buchi şi se întîlneşte atît în solzul Holbav, cît şi în solzul Măgura Codlei.
Malmul include în bază strate cu jaspuri, care revin Callovianului şi
Oxfordianului. Acestea sînt urmate de un nivel discontinuu de calcare roşietice care
amintesc stratele cu Aspidoceras acanthicum reprezentînd Kimmeridgianul. Suita
Malmului se încheie cu calcare masive, albe, din care provine o asociaţie cu Troholina
elongata, Clypeina jurassica, Berriasella irregularis etc., indicînd Tithonicul în faciesul
calcarelor de Stram-berg. Acestea formează aproape în întregime solzul Măgura Codlei.

Zona Vînturariţa
Situată în partea sud-estică a Munţilor Căpăţînii, în zona Vînturariţa procesul de
sedimentare a început în Mezojurasic şi s-a încheiat odată cu sfîrşitul Jurasicului (v. fig.
67).
Doggerul include calcare spatice şi calcare lumaşelice cu Terebratula sferoidalis,
reprezentînd Bajocianul şi Bathonianul inferior. Acestea sînt urmate de calcare roşii
stratificate, cu Grossouvria subtilis şi Bositra buchi, revenind Bathonianului terminal şi
Callovianului.
Malmul include marnocalcare cu silicolite roşii, care se repartizează
Oxfordianului, urmate de calcare noduloase roz, aparţinînd Kimmerid-gianului. Acestea
suportă calcare masive organogene care ar putea reprezenta calcare de Stramberg,
eventual şi faciesul urgonian al Barremian-Apţianului, situaţie similară cu aceea din zona
Haţeg. În zona Vînturariţa se întîlnesc şi depozite neocretacice însă acestea acoperă
relaţiile tectonice dintre pînza getică şi unităţile supragetice, încît constituie învelişul
post-pînză al unităţilor supragetice şi vor fi tratate că atare.

Zona Rusca Montană


Situată în partea sud-vestică a Munţilor Poiana Ruscă, zona Rusca Montană s-a
individualizat că bazin de sedimentare spre afîrşitul Eocreta-cicului şi a evoluat că atare
pînă la sfîrşitul perioadei cretacice (v. PI. IV, fig. 67).
Cretacicul inferior cuprinde calcarele masive recifale cu Calmophyl-lia
compressa reprezentînd Barremian-Aptianul în facies urgonian; aflorează în partea
vestică a zonei.
Cretacicul superior include depozite detritice, seria fiind completă (Cenomanian-
Măstrichtian).
Cenomanianul debutează prin conglomerate care trec pe verticală la gresii cu Exogyra
sp., Astarte sp., etc., indicînd o atare vîrstă. Astfel de depozite aflorează în părţile
marginale ale zonei.
Turonian-Coniacianul se identifică prin gresii calcaroase şi marno-calcare
roşietice cu Inoceramus inconstant, Globotruncana angusticarinata, G. carinata,
Rotalipora monsalvensis etc., şi aflorează în partea vestică a zonei.
Santonianul şi Campanianul includ o alternanţă ritmică de gresii şi marne cu
Globotruncana arca, G. lapparenti, Haplophragmoides glomeratus etc., care urmează în
continuitate de sedimentare peste Turonian-Coniacian.
Măstrichtianul, care încheie suita Cretacicului din zona Rusca Montană, are caracter
transgresiv şi include depozite variate. Suita debutează prin depozite psefito-psamitice,
însă preponderentă este o formaţiune vulcano-sedimentară constituită din aglomerate şi
tufuri cu curgeri de lave andezitice. Partea terminală a suitei măstrichtiene este
reprezentată prin grezoconglomeratc cu cărbuni şi impresiuni de plante, printre care,
Gleichenia Tippei, Pandanites scutidens etc., precum şi resturi de reptile că Atchlodon
suesi. Tithanosaurus dacus etc.
Depozitele neocretacice suportă în discordanţă depozite conglomeratice-grezoase
aparţinînd Paleogenului.
Din punct de vedere tectonic, zona Rusca Montană se prezintă că un sinclinal ale
cărui flancuri au înclinări mici. Marginea nordică este faliată.

Zona Şopot
În zona localităţii Şopot din partea vestică a Munţilor Almăj se găseşte
succesiunea completă a Neocretacicului (v. fig. 67). Suita începe prin conglomerate şi
gresii calcaroase în care s-au identificat exemplare de Sau-vagesia sp., care ar indica
Cenomanianul; urmează marnogresii şi marno-calcare din care Al. Codarcea şi Gr. Pop
menţionează, printre altele, o mi-crofaună cu Globotnmcana lapparenti tricarinata, G.
helvetica etc., care atestă vîrsta turoniană. Suita neocretacică se încheie cu depozite
detritice şi marnoase cu Eupachydiscus sp. aparţinînd Senonianului.

Sedimentarul getic de pe peticele de acoperire


În această categorie intră depozitele din partea nord-estică a peticului de acoperire
Godeanu şi formaţiunile carbonatice de la Gura Văii.
În partea nord-estică a peticului Godeanu, pe suprafeţe restrînse se întîlnesc depozite
conglomeratice şi gresii violacee, considerate de vîrstă permiană. Acestea sînt prinse în
cutele şisturilor cristaline.
În partea sudică a peticului de acoperire Porţile de Fier, în jurul localităţii Gura
Văii se cunosc depozite mezo- şi neojurasice constituind ceea ce s-a numit zona. Gura
Văii.
Doggerul este reprezentat prin calcare roşii, noduloase, cu Macroce-phalites
macrocephalus şi Holcophylloceras mediteraneeni, revenind Callo-vianului.
Malmului i se atribuie calcarele albe masive, cu Ellipsactinia, care stau peste
calcarele calloviene.

7.2.2. Tectonica pînzei getice

Procesele tcctogenetice care au condus la formarea şi individualizarea pînzei


getice s-au desfăşurat în două etape. Prima a avut loc în timpurile mezocretacice cînd
domeniul getic a fost afectat de mişcări convergente în raport cu mişcările domeniului
danubian. Paroxismul s-a produs spre sfîrşitul Eocretacicului cînd domeniul getic a
înaintat peste flişul de Severin (v. fig. 58).
A doua etapă s-a defăşurat şi a cunoscut paroxismul spre sfîrşitul Cretacicului, cînd
ansamblul getic, avînd în bază flişul de Severin şi fragmente din "crusta oceanică obdusă
(ofilite), s-a deplasat venind în coliziune cu domeniul danubian, peste care a alunecat
acoperindu-1. În felul acesta, cel de al doilea paroxism getic a condus la individualizarea
pînzei getice că unitate tectonică majoră a Carpaţilor Meridionali. În contextul mai larg al
Carpaţilor, pînza getică reprezintă aria (blocul) continentală central-carpatică, iar urma
şariajului getic indică continuarea suturii central-carpatice.
În epocile ulterioare o mare parte din acoperişul getic a fost îndepărtat de
eroziune.
În structura actuală, urma planului de şariaj se prezintă cu un traseu puţin sinuos
de la Dunăre pînă în bazinul Lotrului. Mai departe s