Forma si dimensiunile Pamantului.

a) Forma Pamantului
Problema formei Pamantului a preocupat omenirea inca din cele mai vechi timpuri dar
nu a fost rezolvata decat dupa indelungate studii, cercetari si masuratori.
b) Dovezi despre forma sferica a Pamantului
- Ptolemeu (90-168 d. Hr.) prin observatiile facute asupra unei corabii care, atunci cand
pleaca din port in largul marii, dispare la orizont mai intai corpul sau si apoi catargul; la
sosirea din larg a navei situatia este inversa, apare intai varful catargului si apoi corpul navei.
Explicatia este data de faptul ca suprafata marii este curba si ea ascunde treptat corpul navei.
- Aristotel aduce prima dovada concreta asupra formei Pamantului, gasind explicarea
eclipselor de Luna prin proiectia umbrei Pamantului pe suprafata Lunii atunci, cand cele trei
corpuri ceresti, Soarele Pamantul si Luna, se gasesc in linie dreapta iar pozitia Pamantului
este intre Soare si Luna. Se poate demonstra si geometric fenomenul, ca singurul corp care
lasa totdeauna o umbra circulara pe o suprafata plana este sfera.
- F. Magelan (1480-1521) este cel care demonstreaza practic sfericitatea Pamantului
prin realizarea ocolului Globului in expeditia organizata de el (cu 5 corabii si un echipaj de
165 oameni).
- Observarea Stelei Polare cunoaste pozitii variate pe bolta cereasca in functie de locul
de unde este privita: din emisfera sudica ea nu este vizibila; de la Ecuator apare la orizont in
directia nord iar dinspre emisfera nordica, steaua se ridica continuu pe bolta pana ce la Polul
Nord, ea apare chiar deasupra capului observatorului. Rezulta ca in drumul nostru spre nord,
Steaua Polara “se ridica” pe bolta cereasca cu un arc de cerc de 1 la fiecare 111 Km parcursi
(cei 111 Km = lungimea unui arc de 1 de meridian). In concluzie deplasarea observatorului se
face pe meridianul unei sfere iar ridicarea Stelei Polare pe bolta cereasca este de fapt aparenta.
- Masurarea greutatii unui corp in oricare punct de pe Glob, la nivelul oceanului, arata
aceleasi valori constante. Greutatea reprezinta insa forta de atractie gravitationala, care este
egala cu distanta (raza) fata de centrul Pamantului si cu masa corpului cantarit sau atras.
Greutatea ramanand constanta in orice punct de pe Glob, rezulta ca este si o raza
relativ constanta, deci forma Pamantului este o sfera. Variatiile gravitatiei si deci ale greutatii
aceluiasi corp se constata in cadrul masei continentale unde scoarta este mai groasa si
constitutia de roci variata atragand dupa sine valori mai mari si implicit, schimbari privind
forma de amanunt a sferei Pamantului.
- Dovada cea mai certa a fost oferita de studiul fotografiilor luate din rachete sau din
sateliti artificiali ai Pamantului, din care rezulta ca orizontul este o linie curba.
c) Determinari de amanunt asupra formei Pamantului
Elipsoidul de rotatie
In 1687, fizicianul englez Isaac Newton (1643-1727) descopera legea atractiei
universale, prin care se arata ca si Pamantul fiind o planeta se supune acestei legi. Datorita
miscarii de rotatie a planetei in jurul axei sale, apare si o forta centrifuga in contrabalans cu
gravitatia interna. Daca gravitatia se manifesta aproximativ egal asupra intregii suprafete
terestre, forta centrifuga este mai mare la Ecuator si din ce in ce mai mica spre poli unde se
reduce la zero. Ca urmare, sfera se va bomba la Ecuator si se va turti spre Poli (fig. 14).
Aceasta forma se numeste sferoid sau elipsoid de rotatie. In cifre absolute s-au putut
determina elementele sferoidului, care sunt: semiaxa mare (a), semiaxa mica (b) si turtirea (T)
= 1/297.
Au fost mai multi autori care in urma calculelor facute au stabilit elipsoizi de referinta
cum sunt: Everest in 1830, Bassel in 1841, Clarke 1880, Hayford in 1909, Crasovski in 1942
si Astrogeodezic realizat de Fischer in 1960.
 Fig. 17 Dimensiunile Pamantului
Primul elipsoid admis de Congresul International de Geodezie si Geofizica de la Madrid
in 1924, a fost elipsoidul lui Hayford numit de atunci si elipsoid international.
Conform acestui elipsoid se pot retine urmatoarele dimensiuni ale Pamantului:
- raza ecuatoriala = 6378,1 Km
- raza polara = 6356,7 Km
- diferenta intre cele doua raze (a – b)= 21,4 Km
- turtirea = 1/297.
- axa polara = 12714 Km
- diametrul ecuatorului =12757 Km
- circumferinta ecuatoriala = 40 075,16 Km
- lungimea medie a arcului meridian de 1 = 111 km
- volumul Terrei = 1083 mld. Km3
- suprafata Terrei = 510 mil. Km2
- densitatea medie = 5,527 g/cm3, in comparatie cu apa = 1 g/cm3.
2. Forma de geoid
Desi elipsoidul turtit este o reprezentare mult mai buna a formei Pamantului decat sfera,
se simte inca nevoia unei precizii si mai mari. In realitate, scoarta Pamantului nu este
omogena ca sa rezulte un elipsoid de rotatie propriu zis. Straturile de roci au densitati diferite,
la exterior apar forme de relief inegale compuse si ele din roci diferite, apar continente si
oceane. De aceea, fiecare portiune de teritoriu se va comporta diferit fata de forta
gravitationala conform masei sale dar si distantei fata de centrul Pamantului. Astfel, suprafata
reala ce rezulta, respectiv forma Pamantului, nu poate fi definita geometric sau matematic,
planeta neavand un corp regulat.

Aceasta forma a fost numita geoid sau forma de tip Pamant (data de Listing 1870).
Constituie o suprafata calculata a campului gravimetric si corespunde in mare parte,
nivelului mediu al Oceanului Planetar, aflat in repaus perfect (suprafata la nivelul perfect
zero). Pe continente, suprafata geoidului, cu roci mai dense ca apa este cu circa 100-200 m
mai ridicata, prezentand ondulari in functie de repartitia maselor de roci mai grele sau mai
usoare (fig. 15). Pe oceane suprafata geoidului are, de asemenea, usoare ondulari cauzate de
relieful submarin.
Cercetarile moderne in geodezie se ocupa si cu determinarea suprafetei geoidului
deoarece directia descendenta a atractiei gravitationale depinde de forma suprafetei geoidului
care trebuie bine cunoscut. Teoretic, suprafata geoidului in fiecare punct al Pamantului trebuie
sa fie perpendiculara pe directia fortei gravitationale. Geoidul se deosebeste prea putin de
sferoid, devierea liniei geoidale fata de cea a elipsoidului de rotatie are o abatere de 100 m dar
cu un volum identic.

Fig. 15 Raporturile teoretice dintre geoid si elipsoidul de rotatie

3. Geoidul para
Geoidul para (terroidul, telluroidul sau ovoidul asimetric) este forma dedusa recent din
folosirea datelor obtinute cu ajutorul satelitilor artificiali impreuna cu cele geodezice. Cu
ajutorul acestor date s-a calculat in 1960 (de catre Fischer) si elipsoidul de
referinta “astrogeodezic”. In urma acestor observatii s-a constatat ca Pamantul este mai
bombat la nivelul zonei tropicale australe (aici fiind mai apropiat de suprafata sferei, asa cum
prevazuse chiar Newton) si este mai turtit la Polul Sud (cam cu 23 m sub elipsoidul de rotatie)
si usor mai ridicat la Polul Nord (cu circa 17 m deasupra elipsoidului de rotatie). Polul Sud
este mai aproape de centrul Pamantului cu cca 40 m fata de Polul Nord (fig. 16). Daca s-ar
exagera scara diferentelor dintre elipsoid si terroidul real si se mentine reala scara generala a
elipsoidului, Pamantul ar aparea cu o usoara forma de para (sau ovoid asimetric).

Fig. 16 Geoidul para (telluroid)

d) Orizontul aparent si orizontul local geografic
 Datorita sfericitatii Pamantului, cand privim in jurul nostru, suprafata observabila se
circumscrie unui cerc, unde bolta cereasca pare ca se uneste cu uscatul. Aceasta linie de
intrepatrundere a cerului cu pamantul unde sfarseste tot aparent suprafata vizibila, se
numeste orizont aparent sau vizibil. Sub aspect geometric, acest orizont este linia de
contact a conului format de razele vizuale pornite din ochiul nostru cu suprafata
Pamantului, cu care acestea sunt tangente. Cu cat punctul de perspectiva (cel de unde se
observa), va fi situat mai sus in raport cu suprafata, cu atat orizontul se va largi pana la o
limita maxima ce se apropie de circumferinta maxima a geoidului.
Orizontul geografic sau suprafata efectiv vizibila, este dependent de relief. El coincide
cu orizontul aparent numai pe mare si uneori in campie. Relieful, prin fragmentarea sa, fie
limiteaza, fie largeste orizontul vizibil in mod neregulat adica intr-o directie il largeste, in alta
il reduce si astfel, conturul devine un perimetru neregulat si un cerc.
Daca prin orizont aparent intelegem numai conturul extrem vizibil (“contactul” cer-
pamant), orizontul geografic cuprinde totalitatea elementelor de mediu incluse in orizontul
real, vizibil (relief, ape, etc.). Curbura Pamantului reduce suprafata orizontului local.
e) Longitudinea si latitudinea
Constituie coordonate geografice cu ajutorul carora se localizeaza orice punct de pe
Glob.
Pentru a ne orienta pe Glob si a stabili pozitia unui punct pe planeta trebuie stiute
reperele de baza: polii geografici ai Pamantului, Ecuatorul, paralelele, meridianele, axa
Pamantului.
- Polii geografici, Polul Nord si Polul Sud reprezinta punctele imaginare prin care axa
Pamantului strapunge suprafata terestra.
- Axa reprezinta linia imaginara care strabate Pamantul de la nord la sud, trecand prin
centrul sau. In jurul ei se efectueaza rotatia planetei si prezinta o inclinatie fata de verticala
locului catre est cu 23 30’.
- Ecuatorul este un cerc imaginar situat la jumatatea distantei dintre cei doi poli; el
imparte sfera planetara in doua emisfere egale: emisfera nordica (boreala) si cea sudica
(australa). Fiind prima linie care subdivide Pamantul prin partea sa centrala s-a notat cu “0” si
este numita paralela de “0 ”.
- Paralelele sunt cercuri imaginare trasate paralel cu Ecuatorul spre nord si spre sud.
Sunt orientate est-vest. Ele se traseaza incepand de la Ecuator pana la cei doi poli de unde se
face si numaratoarea de la “0 ” (Ecuatorul) pana la 90 la Polul Nord si 90 la Polul Sud. Pe
masura indepartarii de Ecuator si a apropierii de poli, lungimea paralelelor este din ce in ce
mai mica. Paralela de 0 (Ecuatorul) masoara 40076 Km, pe cand paralela de 90 (Polul Nord si
Polul Sud) au “0” m lungime, polii fiind, de fapt, niste puncte.

- Meridianele sunt semicercuri care unesc cei doi poli. Numerotarea lor se face
incepand cu meridianul care trece prin Greenwich ( un cartier al Londrei unde se afla
Observatorul Regal de Astronomie), care este si meridianul de 0 . Meridianele se numeroteaza
catre est sau catre vest fata de meridianul Greenwich, de la 0 la 180 , iar meridianul de 180
este opus meridianului Greenwich.
Astfel, in raport de meridianul 0 spre est (dreapta) pana la 180 va fi emisfera estica iar
spre vest, emisfera vestica, deoarece meridianele de mai sus formeaza un cerc meridian care
imparte Pamantul in doua jumatati.
Spre deosebire de paralele, meridianele au lungimi egale.
In concluzie, meridianele si paralelele sunt cercuri mari si mici trasate intr-un anume
mod pe sfera. Ordonarea acestora porneste de la cele doua puncte fixe care sunt impuse de
miscarea de rotatie a Pamantului in jurul axei sale – Polul Nord si Polul Sud. Prin cei doi poli
se duc o serie de cercuri mari numite meridiane. Perpendicular pe meridiane s-a imaginat o
alta serie de cercuri numite paralele care sunt cercuri mici cu exceptia Ecuatorului care este
cel mai mare cerc trasat pe sfera datorita pozitiei sale la distanta egala fata de poli prin zona
centrala bombata a Pamantului.
Acest ansamblu de cercuri ordonat si numerotat incepand de la catre un cerc de baza
notat cu 0 (meridianul de 0 sau Greenwich si Ecuatorul), formeaza un sistem imaginar
de coordonate geografice sau reteaua geografica.
Cu ajutorul lor se calculeaza longitudinea si latitudinea sau masurarea distantelor unui
punct de pe suprafata terestra si stabilirea pozitiei geografice. Deoarece suprafata terestra este
curbata, ele masoara lungimi de arce de paralele si meridiane si sunt exprimate in grade,
minute si secunde.
Longitudinea este distanta spre est sau vest fata de meridianul
0 (Greenwich) masurata pe directia celui mai scurt arc pana la un punct dat, utilizand paralela
locului acelui punct (fig. 17). Ea poate oscila intre 0 si 180 est sau vest, fiind longitudine
estica sau vestica. Lungimea reala in Km sau in “m” (si nu in grade), a unui grad de
longitudine variaza de la un loc la altul, scazand de la Ecuator la poli datorita bombarii
Pamantului. La Ecuator un grad de longitudine este egal cu 111 Km (40.076 Km : 360 ), pe
paralela de 45 masoara 79 Km, la 65 numai 47 Km, iar la poli este de “0” Km.
Latitudinea este distanta de la Ecuator spre nord sau sud in grade pe un arc de meridian
(meridianul locului acelui punct dat) (fig. 20); ea este nordica sau sudica si poate varia intre 0
si 90 N si 0 si 90 S. Ca lungime reala 1 de latitudine este aproape constant pe tot Globul,
deoarece meridianele sunt egale intre ele, fiind toate cercuri mari. Exista totusi o mica
diferenta datorita turtirii Pamantului la cei doi poli.

Fig. 17
Coordonatele
geografice (a.
longitudinea; b.
latitudinea)

Cunoasterea
formei si
dimensiunilor
Pamantului este
necesara pentru
cunoasterea unor
fenomene geografice cum sunt:
- zonalitatea termica si climatica;
- conditiile unghiurilor de incidenta ale razelor solare;
- efectele fortei gravitationale si centrifuge;
- reprezentarea cartografica a suprafetei Pamantului.

SURSA: https://www.scrigroup.com/educatie/astronomie/Forma-si-dimensiunile-
Pamantul34493.php accesata la data de 06.09.2021