Sunteți pe pagina 1din 2

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Cercetarea ştiinţifică porneşte de la probleme de soluţionat. Problema apare la limita dintre


cunoaştere şi necunoaştere , ca necesitate obiectivă a depăşirii acesteia din urmă. Depăşirea limitei
dintre cunoaştere şi necunoaştere presupune soluţionarea problemei, în acest scop parcurgându-se
etapele de structurare a problemei, tipologizare a problemei şi tratare a problemei.
Soluţionarea problemelor ştiinţifice se realizează pe bază de ipoteze, ipoteza fundamentând
descoperirea ştiinţifică. Elaborarea ipotezei presupune un ansamblu de operaţiuni ce include: evaluarea
ipotezei şi valorizarea ipotezei.
În caz că ipoteza se confirmă enunţul său devine teză, deci adevăr; dacă un asemenea adevăr
exprimă raporturi obiective,necesare,esenţiale şi repetabile el constituie prin sine o lege. Fiind expresia
cunoaşterii ştiinţifice obiectiv valabile, legea se formulează prin: raportare la un model ideal, analizarea
raporturilor în stare pură, surprinderea determinaţiilor de aici rezultă că legile au drept trăsături
generalitatea, explicabilitatea, predictibilitatea şi se pot clasifica după generalitate,cazualitate şi după
conţinut.
Mai multe legi integrate într-un sistem apt să descrie şi să explice un anumit domeniu al
realităţii constituie o teorie. Constituind un sistem teoria presupune : unitate semantică în acest scop
fiind necesare referirea comună, omogenitatea semantică, închiderea semantică, conexibilitatea
semantică şi unitate sintactică. Unitatea semantică şi unitatea sintactică asigură realizarea dezideratelor
fundamentale de constituire a teoriilor ştiinţifice. Realizarea dezideratelor generează exigenţele formale
ale teoriei mature: consistenţa internă, consistenţa externă, independenţa conceptuală şi independenţa
axiomatică. Când o teorie satisface aceste exigenţe formale, conţine şi o enumerare explicită a
conceptelor primitive şi a regulilor semantice şi sintactice se zice că este formalizată, formalizarea
aplicându-se asupra organizării şi nu asupra conţinutului de unde tragem concluzia că teoriile
formalizate sunt teorii ideal organizate.
Deoarece orice teorie este construită ca o idealizare a sistemelor sau situaţiilor create, se poate
considera că teoria vizează nu adevărul absolut , ci grade mai mari de similaritate cu adevărul, deci
grade de verosimilitudine. Teoria contribuie la progresul cunoaşterii dacă sistematizează mai bine
faptele prin idei noi, simple şi puternice, explică mai bine pe bază de ipoteze superioare, măreşte
cunoaşterea, sporeşte testabilitatea ipotezelor, ghidează mai bine cercetarea , oferă o nouă reprezentare
simbolic superioară a realităţii. Dacă o teorie nu se confirmă şi nici nu se infirmă experimental, va fi
admisă ca teorie provizorie şi ipotetică, fiind necesar să se precizeze condiţiile falsificabilităţii. La o
teorie infirmată se încearcă remanierea teoriei prin localizarea şi izolarea motivelor infirmării,
reconstrucţia teoriei prin elaborarea de ipoteze auxiliare. Testarea teoriei relevă starea acesteia, astfel o
teorie poate fi progresivă, stagnantă sau degenerativă.
Cunoaşterea experimentală se realizează prin următoarele metode: observaţia, măsurarea,
experimentul şi modelarea. Observaţia constituie primul moment al oricărei cunoaşteri şi constă în
cercetarea caracteristicilor unui obiect sau ale unui fenomen cu ajutorul organelor de simţ, fără
modificarea obiectului şi constituie o formă cunoaştere relativ subiectivizată. Măsurarea este metoda de
cunoaştere experimentală prin care se atribuie valori parametrilor sistemului investigat pe baza unor
unităţi etalon, scări şi sisteme de măsură, metode de interpretare şi corectare. Experimentul este metoda
definitorie a cunoaşterii experimentale, care constă în reproducerea artificială sau modificarea
intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi presupune
observarea provocată, de măsurare a comportamentului obiectului sau fenomenului respectiv, se
desfăşoară într-un context condiţional artificial de cercetare este o metodă de cercetare ale cărei
rezultate se interpretează prin confruntare cu teoria şi constituie prin sine o teorie materializată.
Modelarea este cea mai complexă metodă de cunoaştere experimentală constând în reproducerea
schematică a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog , efectuată în scopul
studierii proprietăţilor şi transformărilor sistemului original.
Limbajul ştiinţific se structurează prin termeni, se formulează prin propoziţii şi se derulează
prin comunicare. Termenul este o expresie lingvistică minimă ce are un designat care poate fi un
referent sau un concept. Utilizarea termenilor presupune operaţiuni cu termeni precum: denumirea,
descripţia, definiţia, clasificarea, abstractizarea-determinarea, generalizarea-particularizarea. Propoziţia
este o unitate sintactică relativ autonomă, ce exprimă o idee determinată, se formulează printr-o
expresie, poate fi afirmativă, interogativă, imperativă, praxiologică, deontică. Utilizarea propoziţiei
presupune operaţiuni cu propoziţii precum: emiterea propoziţiei, asertarea propoziţiei, contestarea
propoziţiei, inferenţa, demonstraţia. Propoziţiile se diferenţiază epistemic pe niveluri propoziţionale
precum: cel descriptiv, cel explicativ şi cel metateoretic. Comunicarea este posibilă numai dacă
receptorul înţelege propoziţia, fiind necesare: perceperea termenilor şi evocarea designaţilor,
identificarea operaţiunilor semantice şi sintactice conţinute, stabilirea condiţiilor de veridicitate ale
propoziţiei, integrarea propoziţiei în fondul cognitiv propriu şi reducerea semnificaţiei sale la
semnificaţia unor propoziţii cunoscute. Realizarea comunicării presupune precizie, concizie, bogăţia
enunţului şi derularea în sens unic de la enunţător la receptor, cursiv şi coerent.
Interdisciplinaritatea ştiinţelor, ca proces de întrepătrundere a disciplinelor ştiinţifice este
determinată de complexitatea înaltă a obiectivelor cunoaşterii. Interdisciplinaritatea ştiinţifică are
fundamente, forme şi funcţii specifice. Fundamentele interdisciplinarităţii sunt: fundamente ontologice
şi epistemologice. Formele interdisciplinarităţii sunt: forme ontologice, forme epistemologice şi forme
de organizare socială. Funcţiile interdisciplinarităţii sunt: funcţii epistemologice şi funcţii sociale.
Dinamica cunoaşterii ştiinţifice se realizează atât evolutiv, pe baza ştiinţei normale, cât şi
revoluţionar, pe baza ştiinţei extraordinare. Ştiinţa normală se realizează rezolvând probleme normale,
adică probleme ce au precedente în domeniu, ce au tipuri garantate de soluţie, reguli privind natura
soluţiilor şi etapele prin care sunt obţinute , fiind deci probleme rezolvabile pe baza paradigmei, adică a
cadrului propriu unei ştiinţe, de concepte, teorii, legi, modele, cadru recunoscut de comunitatea
ştiinţifică drept bază a practicii sale. Ştiinţa extraordinară abordează rezolvarea problemei-anomalie
prin reconstrucţia paradigmatică, proces ce presupune destructurarea paradigmei existente, structurarea
noii paradigme, integrarea paradigmei, restructurarea opţională.
Atunci când stările de necesitate ale individului devin atât de intense încât să-i determine
comportamentul, ele se transformă în motive. Motivele se dimensionează obiectiv, în funcţie de
intensitatea necesităţii reale, subiectiv, în funcţie de măsura percepută a intensităţii respective. Se
clasifică genetic, constitutiv, valoric, determinativ, relaţional, funcţional. Motivarea comunităţii
ştiinţifice presupune la nivel instituţional stabilirea direcţiilor de cercetare, la nivel grupal stimularea
prin stilul de conducere, la nivel individual maturizarea cercetătorului ca personalitate autoorientată.
Rezultatele unui demers ştiinţific pot intra în patrimoniul ştiinţei numai dacă sunt publicate.
Publicarea presupune prezentarea scrisă sau orală a demersului ştiinţific respectiv într-o modalitate care
să asigure atât înţelegerea, cât şi reproducerea acestuia inclusiv de către un alt cercetător. În acest scop
orice lucrare ştiinţifică presupune: un titlu, un capitol de introducere, un capitol sau mai multe de
tratare, un capitol de încheiere. O lucrare ştiinţifică va fi relevantă dacă cele patru părţi sunt structurate
coerent, consistent, unitar, focalizat, stilul de redactare este conceptual, accesibil, precis, obiectiv,
concis, viguros, unitar, gradual. Lucrarea se concretizează în funcţie de conţinut şi de destinaţie într-o
anumită specie publicistică. Astfel lucrările de analiză se realizează sub formă de articol, studiu, eseu.
Lucrările de sinteză se realizează sub formă de monografie, manual, tratat, enciclopedie.