DE POTESTATE –

Semne și expresii ale puterii în Evul Mediu românesc

 Prezentare de carte

Volumul de față este o colecție de 41 de texte care abordează o gamă largă de subiecte
concentrate în jurul cercetărilor românești privind Puterea. Acesta tratează subiecte precum:
încoronarea și ungerea domnilor, terminologia imperială din unele simboluri heraldice și
reprezentări „criptoheraldice”, aluzii la cronici și preambuluri documentare, legăturile cu locurile
sfinte – Muntele Athos, Muntele Sinai și patriarhiile apostolice, gesturi, semne și însemne etc (p.
13). Totodată, după cum este precizat în prefața cărții, volumul este menit să dea o imagine
despre activitatea începută la Iași de Dumitru Năstase, doctor în istorie la Sorbona, doctor
honoris causa al Universității „Al. I. Cuza” și profesor asociat la Facultatea de Istorie, care după
un exil de 2 decenii în Franța, s-a întors în țară. El a fost „constructorul” unui ansamblu de
interpretări privind istoria medievală, punând la contribuție componenta bizantină a vechii culturi
românești într-o aplicație sui generis, menită să identifice forme de gândire și de trăire pe care
nici un contemporan al lor nu le-a exprimat în chip direct (p. 10).
Ca o scurtă mențiune, trebuie să precizez că multe din aceste texte au fost citite în ședințele
Programului de Cercetări privind Ideologia Medievală, fondat în anul 1993. Acest program s-a
concretizat în anul 2001 într-o direcție de masterat: Puterea – Societate și Putere în Antichitate
și Evul Mediu. Volumul de față nu este unul omagial, ci unul aniversal. Cu toate că urma să fie
publicat în 2004 pentru a marca 10 ani de la înființarea programului, însă din motive obiective,
volumul de față a fost publicat în anul 2006.
Deși cartea reunește articole și studii ai altor autori: Ștefan Gorovei, Maria-Magdalena
Szekely, Sorin Iftimi, Benoit Joudiou, Petronel Zahariuc, în prezentarea de față mă voi ocupa
doar de articolele lui Dumitru Năstase, care sunt în număr de 11, precum și firul urmărit de autor
în aceste articole. Voi încerca să creionez, așa cum am înțeles, un schelet al celor 10 articole,
apoi să scriu un scurt rezumat la fiecare articol, în funcție dimensiunile acestuia. La final voi
încerca să extrag o concluzie din cele prezentate.
Articolele de față încearcă să facă o integrare a istoriei Țărilor Române în cadrul moștenirii
lăsate de Imperiul Bizantin și prezintă Țările Române ca și continuatoare a ideologiei Bizantine,

1
bineînțeles, o continuitate adaptată la contextul intern, treptat, ajungînd să fie adaptată și la cel
extern. Însă ceea ce vrea să sublinieze autorul este că ideologia bizantină nu a fost niciodată
abandonată, iar aceasta s-a răsfrânt în artă, titulatură, simboluri, gesturi și însemne.
Deși textele par uneori să se abată de la titlu, spre final înțelegi că acestea sunt făcute sub
forma unei demonstrații, iar numărul mare de exemple nu vin decât să întărească ideea susținută.
Articolele respectă o ordină cronologică începând cu documente din secolele al XIV-lea și
încheindu-se cu începutul secolului al XIX-lea. Excepție face ultimul articol, care pare a fi ieșit
din cronologia urmată până aici, vorbindu-se despre sursele folosite de Mihai Eminescu în
redactarea Scrisorii a III-a, text întâlnit și de domnul Radu Șerban pentru a se legitima ca urmaș
al lui Mircea cel Bătrân prin victoria obținută împotriva turcilor.
O altă încercare a fost să înțeleg de ce a inserat autorul istoria Țărilor Române în istoria
Bizanțului. Un posibil răspuns ar putea fi faptul că o înțelegere a istoriei medievale într-un
context mai larg ne oferă o cheie hermenutică cu interpretări mai bogate, împlinind dorința
oricărui cercetător în istoria Evului Mediu: să vadă realități dincolo de imaginea cu care suntem
în mod tradițional obișnuiți.
I – „Necunoscute” ale izvoarelor istoriei românești1
În primul articol D. Năstase sesizează neajunsuri ale istoriografiei medievale românești,
neajunsuri care ar putea suprima întreaga bază a cercetării. Aceste „necunoscute” sunt de fapt
lucruri tratate insuficient în perioada respectivă sau cărora nu li s-a acordat atenția cuvenită. În
primul rând este vorba despre greșeala de traducere a titulaturii domnilor, greșeală care începe
odată cu Ioan Bogdan, prin traducerea cronicilor moldovenești la 1900, preluată apoi în ediția lui
P. P. Panaitescu din 1959. Atât I. Bogdan cât și Panaitescu au tradus cuvântul „țar” prin „domn”
și derivatele sale, ceea ce în principiu este inadmisibil pentru o traducere. Singura variantă
acceptată este cea de „împărat”. Aceste interpretări forțate l-au făcut pe autor să considere
necesară reeditarea cronicilor noastre medievale (până la sfârșitul secolului al XVI-lea), care să
fie fidele originalelor și să țină cont că ele nu sunt independente ci sunt înglobate în „zbornice”
(pp. 19-20).
Un element cheie ale heraldicii românești care până atunci a trecut neobservat este vulturul
bicefal, puțină atenție s-a acordat domeniului artei și în special iconografiei medievale românești.
Spre exemplu, interpretările lui Sorin Ulea au dovedit că pictura exterioară moldovenească,
1
Textul a fost publicat inițial în Anuarul Institutului de Istorie: D. Năstase, „Necunoscute” ale izvoarelor istoriei
românești, în „AIIX”, XXX, 1993, pp. 483-499.

2
formulează cu ajutorul iconografiei religioase, un întreg program politico-ideologic pus în slujba
luptei împotriva turcilor, și prin extindere, împotriva dușmanilor Moldovei 2. Prin confruntarea și
îmbinarea lor cu celelalte informații furnizate de celelalte categorii de izvoare, scrise și vizuale,
istoricul își va îmbogăți cercetarea.
În ultimul rând autorul cere o revalorificare a rolului jucat de Muntele Athos în istoria
românilor, în funcție de valoarea sa de simbol și sursă a puterii. Fiindcă protectorii naturali ai
Muntelui erau împărații, având misiunea de patronaj și „finanțare”, pe care, în condițiile
dispariției acestora, și-o asumau domnii români, era și ea o misiune imperială, care făcea din ei,
pentru athoniți – dar nu numai pentru ei – succesori ai acelor împărați (p. 26).
Toate aceste tematici și „necunoscute” vor fi reluate de autor în cadrul articolelor ce
urmează. Astfel primul articol constituie momentul anunțării temei.
II – Domnul Țării Românești Vladislav al II-lea și asediul din 1453 al Constantinopolului
Articolul tratează despre apariția ideii imperiale în Țara Românească. Deși începuturile
succesiunii imperiale creștine predestinate încep să figureze încă de la Mircea cel Bătrân,
dinaintea de 1400, prima dovadă scrisă în acest datează de pe 29 aprilie 1453, hrisov emis cu o
lună înainte de căderea Constantinopolului. Hrisovul este dat de Vladislav al II-lea, fiind adresat
mănăstirii cu hramul Buna Vestire, de la Bolintin, unde domnul declară că oblăduiește o
împărăție: „... m-am străduit nu numai această împărăție să cârmuiesc” 3. Acest act coincide cu
momentul final al Imperiului de Răsărit, această concordanță nefiind rodul hazardului.
La fel cum am precizat în primul articol, autorul urmărește să-și întărească afirmația făcând
apel și la arta iconografică. Pentru el, a doua mărturie contemporană sunt ușile de lemn de la
Snagov (p. 44). Aici, după scena Bunei Vestiri sunt reprezentați profeții David și Solomon. Or,
în Biblia greacă, aceștia poartă titlul de Basileos, în cea slavă de Țar, iar în cea românească - în
traducerile vechi – de Împărat. Ei sunt intitulați așa fiindcă sunt socotiți prefigurări ale
împăraților creștini, de aceea ei înșiși vor fi numiți „Nou David sau Solomon”. Pe panourile de
aici însă aceștia poartă coroane deschise, amintind de cele ale domnilor români (pp. 47-48). Sub
aceștia sunt reprezentați sfinți militari, Sfântul Gheorghe și Sfântul Dimitrie. Trebuie amintit
faptul că Neagoe Basarab a fost asemuit pe vremea sa cu conducătorii biblici ai poporului ales,

2
Sorin Ulea, Originea și semnificația ideologică a picturii exterioare moldovenești (I), în „SCIA”, 10/1, 1963, pp.
57-99.
3
D. Năstase, Ideea imperială în țările române. Geneza și evoluția ei în raport cu vechea artă românească (sec.
XIV-XVI), Atena, 1972, p. 13.

3
iar Ștefan cel Mare a fost uneori a fost reprezentat simbolic sub înfățișarea lui David, sau chiar a
Sfântului Gheorghe (48-49).
Vladislav al II-lea a ales chiar momentul iminentei prăbușiri a Bizanțului pentru a arăta că
împărăția creștină nu va pieri, el asumându-și conducerea ei, sub condiția păstrării nelterate a
dreptei credințe, alungându-i pe ocupanții „agareni”, cu ajutorul sfinților militari, cu a căror luptă
domnul se identifică el însuși (p. 52).
III – Stefan cel Mare Împărat
Articolul de față este cel mai mare ca dimensiune din cele 11 articole, fiind urmat de cele
două articole dedicate lui Vasile Lupu. Deși multe idei din articol au fost deja dezbătute la curs,
merită reluate pe scurt, autorul încercând să răspundă întrebării dacă este sau nu legitimă
recunoașterea caracterului imperial al lui Ștefan cel Mare.
În primul rând sunt aduse în discuție cele trei exemple deja cunoscute de noi la curs în care
se folosește titlul de țar: cronica sa de curte, în care, vorbindu-se despre cutremurul din 29 august
1471, se spune că a avut loc „când împăratul ședea la masă” 4, apoi în cronica lui Grigore Ureche,
care vorbește despre întoarcerea lui la Suceava, când după marea biruință de la Podul Înalt
(Vaslui), din 1475, asupra turcilor, se spune că Ștefan a fost întâmpinat de mitropolit și de cler
„ca unui împăratu și biruitoriu de limbi păgâne”5. D. Năstase a sesizat faptul că intrarea triumfală
a „împăratului” Ștefan în cetatea sa de scaun imită simbolic intrarea „împărătească” a lui
Constantin cel Mare la Roma (p. 56). Un alt exemplu este cel al Tetraevangheliarului de la
Humor, donat mănăstirii în anul 1473, an simbolic, fiindcă acum Ștefan cel Mare refuză să mai
plătească tribut sultanului. În epilogul manuscrisului, donatorul este intitulat: „Binecinstitorul și
de Hristos iubitorul împărat, Io Ștefan voievod, domn al țării Moldovlahiei” (p. 57).
După ce domnitorul pierde Chilia și Cetatea Albă în 1484, reia plata tributului în 1486.
Această pierdere are puternice implicații ideologice, stăpânirea mării fiind un atribut al puterii
imperiale, „Parathalassia” figurând și în titulatura lui Alexandru cel Bun (p. 61). Totuși, autorul
arată că nu fusese acceptată decât ca o „încetare provizorie a focului”, căci prin ridicarea bisericii
„Înălțarea Sfintei Cruci” de la Pătrăuți, el și-a pus nădejdea în iertarea divină, sperând în izbânda
definitivă a Crucii și în eliberarea „Împărăției Creștine”. Prezența în pronaosul lăcașului a unei

4
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVII publicate de I. Bogdan, ed. revăzută și completată de P. P. Panaitescu,
Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1959, p. 17.
5
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. îngrijită, studiu introductiv, indice și glosar P. P. Panaitescu, ed. a
II-a, București, 1958, p. 102.

4
oști condusă de Constantin cel Mare și călăuzită de Arhanghelul Mihail spre o țintă indicată pe
cer de o cruce, nu face decât să întărească acest argument (pp. 62-63).
Un alt argument care susține caracterul imperial al lui Ștefan cel Mare sunt izvoarele
otomane, în care i se acordă titlul de împărat (tekur), lucru recunoscut și de Dimitrie Cantemir în
Istoria Imperiului Otoman. Alte lucruri demne de menționat sunt căsătoriile „imperiale” ale lui
Ștefan: cu Evdochia de Kiev, Maria de Mangop și Maria „Voichița”. La moartea Mariei de
Mangop acesta îi va așterne pe mormântul ei un acoperământ funerar cu toate însemnele puterii
imperiale: costum, încălțări roșii și coroana basileilor, vulturii bicefali și monograma ultimei
dinastii bizantine. Totuși, nu trebuie să se confunde faptul că titlul imperial al lui Ștefan ar fi
preluat de la soțiile sale, ci e moștenit de la înaintașii săi la tron (p. 73).
Pentru a mă încadra în dimensiunile lucrării, voi reda succint alte exemple care ilustrează
caracterul imperial al lui Ștefan: refacerea bisericii mănăstirii Zografu (1502) – am precizat deja
în articolul anterior importanța legăturii cu M-tele Athos și semnificația sa imperială, prezența
vulturilor bicefali, identificarea imaginii proorocului și împăratului David din picturile de la
Hârlău și Dobrovăț cu Ștefan (p. 86) – am precizat anterior care era semnificația acestei
identificări, prezentă pe ușa de la Snagov. Toate acestea arată că deși titlul de împărat nu apare în
intitulațiile sale oficiale, rangul imperial al lui Ștefan cel Mare a fost o realitate istorică, ale cărei
justificări erau de ordin ideologic și nu teritorial (p. 74).
IV – Biserica din Bălinești și pictura ei exterioară
V – Pictura exterioară a Bisericii din Bălinești și ferecătura Tetraevangheliarului de la
Feleac
Aceste două articole vin ca o completare a articolului despre Ștefan și politica acestuia.
Concordanța care unește cazurile celor doi sfetnici de încredere ai lui Ștefan: Logofătul Tăutul
(+1511) și vistiernicul Isac are același dublu înțeles, deosebită doar ca mărime și formă: de
recunoștință personală și, totodată, de supunere pentru realizarea țelurilor urmărite de domnul
lor, în condițiile istorice pe care le voi menționa.
Biserica din Bălinești este un monument cheie pentru datarea începuturilor picturilor
exterioare moldovenești la sfârșitul secolului XV. Dacă până-n 1972 se credea că picturile
exterioare datează din timpul lui Petru Rareș, D. Năstase a demonstrat că aceasta apare cu 3
decenii înainte de Petru Rareș6. În ceea ce pivește începutul construirii acesteia este unul

6
D. Năstase, Ideea imperială în țările române..., pp. 8-9

5
controversat. Este acceptat în cele din urmă data propusă de Ștefan S. Gorovei, „în 1490 sau
1491”7. Anul 1499 din pisanie marchează anul începerii picturii exterioare. Schimbarea de optică
în ceea ce privește Biserica de la Bălinești își găsește explicația în evenimentele diplomatice,
politice și militare, pentru care logofătul Tăutul, joacă, alături de domnul său, rolul cel mai de
seamă. Acestea sunt: a) – la 12 iulie 1499, definitivarea la Hârlău, cu participarea Ungariei, a
tratatului de pace cu Polonia în urma războiului moldo-polon din 1497; b) – sancționarea
Moldovei pentru angajarea ei în coaliția antiotomană alcătuită de cele două regate catolice (p.
121). Pentru a înțelege apariția acestei inovații trebuie să punem biserica din Bălinești în legătură
cu construcția Bisericii Volovăț (1500-1502), an care coincide cu întreruperea plății tributului și
ultimul conflict armat al lui Ștefan cu Imperiul Otoman.
Dincolo de explicațiile generale, voi trece acum la explicațiile personale, care leagă cazurile
celor doi. În timpul războiului moldo-polon Ștefan i-a trimis soli pe cei doi înaintea regelui
Poloniei Ioan Albert. Acesta nemulțumit de cele spuse de soli, i-a arestat și i-a închis la Lvov. Nu
se știe cum s-au reîntors în țară, însă în anul următor este semnalată prezența lor în țară, fiindcă
în 1498, Isac va dărui ferecătura Tetraevanghelului, bisericii din Feleac. Aceste danii au
constituit astfel o mulțumire pentru faptul că au scăpat din captivitatea poloneză.
Un alt punct comun între cele două danii îl reprezintă pictura Deisis, întâlnită în mod
excepțional pe prima scoarță a daniei lui Isac, în locul scenei consacrate a Coborârii la Iad, iar la
Bălinești, sunt mai multe, de dimensiuni mai mari sau mai mici. Ceea ce surprinde la ele, este
faptul că pe lângă Ioan Botezătorul și Maica Domnului, mai apare și Sfântul Dumitru (sfânt
militar), sau prooroci și împărații Solomon și David. În viziunea lui Sorin Ulea, această pictură
capată o nuanță ideologic antiotomană și antilatină de acum încolo8.
VI – Maria, mama lui Ieremia Moviă, fiică a „despotului” Petru Rareș
Articolul de față tratează despre „obârșia” domnească a lui Ieremia Movilă, aceasta fiind un
factor major în legitimarea puterii. Într-un studiu al lui I. C. Miclescu-Prăjescu, publicat în 1971 9,
subliniază faptul că I. Movilă era de „sânge domnesc”, dar prin femei și deci, nu de „os
domnesc”, adică nu avea descendență domnească prin bărbați, singura care justificase până
atunci dreptul la domnie în Moldova. Mama sa, Maria Movilă, numită și „fiica despotului” (filia
Despoti), nu putea fi decât fiica despotului Petru Rareș. Argumente care întăresc descendența pe
7
Ștefan S. Gorovei, Biserica de la Bălinești, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul L, II/1-2, 1976, p. 207.
8
Sorin Ulea, Originea și semnificația ideologică a picturii exterioare moldovenești (I), în „SCIA”, X/1, 1963, p. 83.
9
I. Miclescu-Prăjescu, New Data Reading the Installation of Movila Princes, in „The Slavonic and East European
Review”, XLIX, 1971, nr. 115, p. 221, 229, 231-232.

6
linie feminină a lui I. Movilă au fost aduse și de Ștefan S. Gorovei, într-un studiu publicat în anul
198010. Printre mărturii el invocă și una figurativă: portretul votiv de la Sucevița, ctitoria
Movileștilor, portret în care, imediat după Ieremia Movilă și înaintea soției sale, e reprezentată
mama sa, încoronată și înveșmântată domnește (pp. 127-128).
VII-VIII – Coroana împărătească a lui Vasile Lupu
 Din nou despre coroana lui Vasile Lupu
Aceste două articole urmăresc în principiu reconstituirea ideii imperiale în trecutul
românesc11. Am ales să le tratez împreună fiindcă ele se completează unul pe celălalt. Dacă
primul încearcă să ofere un răspuns asupra afirmațiilor din documentele grecești, precum și dacă
acestea corespund unei realități, sau sunt simple forme de lingușire ale șefilor bisericii răsăritene
robite de turci, față de marele lor protector și binefăcător, cel de al doilea aduce exemple pentru
întărirea ideii imperiale. Cele două articole nu își propun să rezolve contradicțiile dintre
elementele imperiale și domnești, sau dintre elementele imperiale și puterea reală ale celui care
le revendică. Cercetarea urmărește să alcătuiască un dosar corect, ale cărui piese să fie integrate
într-un corpus general de mărturii cu caracter imperial privind concepția pe care și-au făcut-o
despre puterea lor suverană, domnii din țările române (p.137).
La acea vreme, domnii români nu mai purtau, cel puțin oficial, vechile coroane deschise, ci
acele cușme, cu surguci, ca acea a lui Mihai Viteazu, obișnuită pentru domnii din secolul al
XVII-lea. Totuși aceasta nu l-a împiedicat pe Vasile Lupu să-și înzestreze ctitoriile – Golia și
Trei Ierarhi – cu elemente cu caracter simbolic. El le-a înzestrat cu candelabre din bronz aurit în
formă de coroană închisă, deasupra căreia se înalță un vultur bicefal. Cât despre cultivarea
apropierii dintre mitră și coroana imperială, cu interesul concentrat asupra acesteia din urmă, ea
pare a fi un fenomen general, din întreaga ortodoxie supusă de turci (p. 134).
În cel de al doilea articol sunt prezentate succint însemne sau fapte care întregesc imaginea
asupra concepției despre caracterul imperial al puterii din timpul lui Vasile Lupu:
a) Steaua lui David din pardoseala mănăstirii Golia, simbolul referindu-se la David ca
prooroc și împărat, simbol despre care am discutat în articolele anterioare (p. 144).
b) În afară de coroanele sale în efigii simbolice, V. Lupu a posedat și o coroană adevărată,
lucru menționat de Paul de Alep în două rânduri, care o văzuse la ceremonii și mese
10
Ștefan S. Gorovei, Pe marginea unei filiații incerte: Maria Movilă – fiica lui Petru Rareș, în „Cercetări istorice”
(serie nouă), XI, 1980, pp. 326-330.
11
Acestea sunt completări ale articolului publicat de D. Năstase despre Coroana împărătească a lui Vasile Lupu,
apărut în „AIIX”, vol. XXXI, 1994, pp. 44-52.

7
 oficiale, însă nu o purta pe cap, ci de ea avea grijă „silihdarul” (marele spătar), care ținea
și „sceptrul domnesc în mână”12 (p. 146).
c) Maria-Magdalena Szekeley a pus în valoare o informație dintr-o scrisoare din 13
septembrie 1638, prin care Vasile Lupu cere țarului Mihail Feodorovici zugravi pentru
Trei Ierarhi, numindu-o „această mitropolie a noastră nou zidită”13.
d) Dorința de a guverna Muntenia – 1639 odată cu zidirea Trei Ierarhilor acesta îl atacă pe
Matei Basarab, pentru a-i lua tronul. Există indicii că acesta râvnea și Transilvania –
1640 îl impune ca mitropolit în Ardeal pe Ilie Iorest (pp. 148-149).
e) Ligaridis, în rapoartele sale din Constantinopol către Congregația De Propaganda Fide
vorbește despre caracterul imperial atribuit puterii lui Vasile Lupu de patriarhii Bisericii
ortodoxe din imperiul otoman, fiind „considerat de grecii noștri ca regele și împăratul
lor”14.
f) V. Lupu s-a declarat gata să participe la proiectata coaliție antiotomană (p. 156).
g) Sinodul de la Iași, din 1642, s-a desfășurat „într-o ambianță de hotărâtă și ostentativă
reluare a tradiției bizantine imperiale” (p. 157).
Pe baza acestui articol constatăm că prezența caracterului imperial al domnilor s-a
manifestat și în secolul XVII, însă nu fără a ține cont de context. Comparabil cu secolele trecute,
putem înțelege că manifestarea sa, a depins de permisivitatea sau lipsa de permisivitate a
împrejurărilor, însă mereu au fost domni care au perpetuat acest caracter.
IX – Originea imperială plăsmuită a înrudirilor românești autentice ale Ipsilanților
Acest articol este ultimul în ordinea cronologică a celor prezentate până acum despre
caracterul imperial al puterii, tratând perioada de sfârșit a secolului al XVIII-lea și începutul
secolului XIX. Deși titlul pare a dezvălui o mare parte din tratarea lucrării, de fapt aceasta
urmărește să arate care erau intențiile familiei Ipsilanti, în contextul politic de atunci, prin această
falsă genealogie. Totodată tratează despre ultima manifestare imperială a domnilor români.
Neamul Ipsilanților era recent, și se ridicase mai ales în a doua jumătate a veacului fanariot,
împreună cu cel al Moruzeștilor. Parvenind la domnia țărilor române și trăgându-se efectiv din
regiunea pontică trapezuntină, nu întârzie să-și acrediteze o falsă genealogie ce urca până la
12
Călători străini despre Țările Române, vol. al VI-lea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 45.
13
Maria-Magdalena Szekely, Un proiect nerealizat: Mitropolia de la Trei Ierarhi, în „AIIX”, XXXI, 1994, pp.73-
76.
14
Sergiu Iosipescu, Paisie Ligardi și studiile clasice în Țara Românească în secolul XVII, în „AIIAI”, XXI, 1984, p.
381

8
împărații Comneni ai Trapezuntului, și prin aceștia la bazileii din Constantinopol. Între timp
aceștia practicaseră alianțe matrimoniale cu vechi famili fanariote, dar și cu mari neamuri ale
aristocrației românești, încât Iorga afirma că: „După femei, Alexandru Ipsilanti are sângele
Mavrocordaților, deci, prin el, al vechii dinastii din Moldova” (p. 162). Cel care a alcătuit această
falsă genealogie a fost arhimandritul Partenie Metaxopoulos, egumenul celei mai importante
mănăstiri din Trapezunt, aceea a Preasfintei Născătoare din Sumela.
De ce această genealogie? Pentru că vremea era prielnică pentru proiecte sau visuri
imperiale. În urma războiului ruso-turc 1768-1774 (încheiat cu pacea de la Kucuc-Kainargi), a
luat naștere unul din cele mai importante proiecte ale țarinei Ecaterina a II-a: crearea unui
imperiu grec cu capitala la Constantinopol, pentru nepotul ei de fiu, marele cneaz Constantin. Pe
parcurs proiectul Ecaterinei s-a dublat, gândindu-se la crearea unui „proiect dacic”, realizabil
prin unirea principatelor dunărene. Tentativa de unire a „Daciei” s-a împlinit sub fiul lui
Alexandru Ipsilanti, Constantin, cu prilejul conflictului ruso-turc din 1806-1812. În anul 1806
armatele rusești ocupă principatele, numindu-l domn peste Moldova și Țara Românească.
Domnia sa a fost scurtă, în urma păcii de la Slobozia din 1807, fiind nevoit să fugă din țară în
Rusia (pp. 166-167).
Ceea ce sugerează articolul de față nu este succesul sau insuccesul acestei încercări, ci că el
continuă vechea tradiție de Restitutio Daciae15, pe care domnul fanariot o moștenea de la
înaintașii autohtoni. Cu acest ultim articol se încheie ordinea cronologică de investigare a
concepției imperiale despre putere în țările române. Aceasta s-a manifestat fie prin dorința de
unire a principatelor prin alianțe matrimoniale – cazul lui Ștefan cel Mare, fie prin atacul direct
al acesteia –Vasile Lupu și Matei Basarab. Însă concepția despre putere a fost mult mai bogată,
fiind relevată de simboluri, însemne și gesturi supuse de autor investigației pe care am prezentat-
o, sau prin titulatură, ctitorii și donații. După cum am văzut, nici un domnitor nu va ezita
începând cu secolul XIV și până-n secolul XIX să-și etaleze aceste însemne ale puterii.
În opinia mea, această metodă de cercetare poate avea un impact important asupra
istoriografiei române, scoțându-o din izolarea unei istorii locale, și înscriindu-o în rândul
istoriilor universale. Totuși metoda este una dificilă care necesită ani de pregătire celor ce doresc
să o urmeze. Fără o pregătire prealabilă, istoricul poate cădea în ceea ce se numește în psihologie
efectul pygmalion sau oedipian al prezicerii, istoricul își creează expectanțele ajungându-se la

15
Andreescu Ștefan, Restitutio Daciae, vol. I-II, Ed. Albastros, București, 1980, 1989.

9
inventarea istoriei și nu la reconstituirea ei așa cum și-a propus autorul. De aceea această metodă
nu se poate aplica fără o pregătire temeinică.
X – Eminescu, Moxa, Hortasmenos
Am hotărât să tratez acest text separat, el fiind mai apropiat de articolul legat Maria, mama
lui Ieremia Movilă, tratând despre legitimarea puterii. Textul analizează două subiecte
complementare, sursele utilizate de Mihai Eminescu în versurile scrisorii a III-a: „Și ca nouri de
aramă, și ca ropotul de grindeni/ Orizontu’ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni”, și
legitimarea puterii în timpul lui Șerban Radu, prin apelul la acest pasaj.
În anul 1947, Emil Turdeanu, arată în lucrarea sa 16 că sursa celui de al doilea vers
eminescian este Cronograful lui Mihail Moxa, în relatarea bătăliei de la Rovine. Deși un timp s-a
crezut că sursa Cronografului lui Moxa ar fi o versiune mediobulgară a Cronografului lui
Manasses, în anul 1977 D. Năstase a demonstrat că originea cronicii bulgare nu este alta decât
versiunea în slavonă a unei cronici bizantine pierdute, cronică pe care i-a atribuit-o lui Ioannis
Hortasmenos (cca. 1370-1431)17. Tot D. Năstase a sesizat în anul 1975 o nouă sursă a versurilor
lui Eminescu, care nu se află în Cronograful lui Maxos, fiind anterioară acestuia. Este vorba de
un hrisov emis de domnul Țării Românești, Radu Șerban care răsplătește la 29 iunie 1604 pe
frații Buzești pentru credința și vitejia în lupta de la Ogretin (13/23 septembrie 1602). Concluzia
autorului în urma acestor comparații este că pe lângă Moxa, hrisovul lui Șerban a fost folosit de
Eminescu în versurile sale.
În finalul articolului autorul prezintă motivația folosirii acestui pasaj de către Radu Șerban.
Prin această expresie, el încearcă să se asemene cu strămoșul său, Mircea cel Bătrân, la Rovine,
ajutându-l să se legitimeze în mentalitatea vremii ca „adevărat urmaș” al acestuia, stabilind o
continuitate dinastică între cei doi, revelată prin semne divine, ca doi biruitori ai turcilor (pp.
176-177).

16
Emile Turdeanu, La litterature bulgare du XIVe siecle et sa difussion dans les pays roumains, Paris, 1947, pp.
162-163.
17
D. Năstase, Une chronique byzantine perdue et sa version slavo-roumaine ( la Chronique de Tismana, 1411-
1413), I, en „Cyrillomethodianum” 4, 1977, pp. 100-171.

10