Examenul de bacalaureat național 2020

Testul 8

Subiectul I.
A.
1. Secvența “mi se umplu ochii de lacrimi” reprezintă o mărturisire a emoției care îl
copleșea pe îndrăgostitul Eminescu atunci când avea în minte imaginea iubitei lui.
2. Conform textului dat, Eminescu s-a mutat în noua locuință cu două zile înaintea
redactării scrisorii, mai precis pe 29 octombrie 1879.
3. În decursul celor două săptămâni care trecuseră din momentul despărțirii, Eminescu
a resimțit două stări contradictorii. Dacă la început, fiind însuflețit de prezența iubitei
sale, era fericit și mulțumit, în momentul redactării acestei scrisori era într-o dispoziție
proastă, măcinat de boală, singurătate și supărare. Aceste două stări contradictorii
reies din secvența “De unde eram cu tine, fericit și mulțumit, acum sunt singur,
nemulțumit, rău dispus prin singurătate și boală, obosit de viață.”
4. Motivul pentru care Eminescu consideră că iubirea pe care o trăiește alături de
Veronica este o anomalie constă în contrastul care se stabilește între iubirea lor
înălțătoare ce se configurează ca o veritabilă sursă de fericire și caracterul josnic și
abject al unei lumi a cărei singură, eternă realitate este suferința ca rezultat al Răului:
“Se potrivește amorul și suferințele noastre cu o lume în care basseța, invidia,
răutatea domnesc peste tot și pururea?”
5. Temerea lui Eminescu, așa cum se poate observa în penultimul paragraf al scrisorii,
se referă la consecințele pe care iubirea sa le poate avea asupra stării sufletești a
Veronicăi. Poetul speră ca nu cumva amorul său să-i fi tulburat iubitei viața senină și
plină de bucurie, dar dedicată totodată iubirii.

B. Instrumentele de comunicare au apărut în urma necesității stringente a omului de a fi

capabil să comunice cu semenul său sfidând barierele spațiului. De-a lungul timpului, aceste
instrumente au evoluat și s-au impus din ce în ce mai mult în viața cotidiană. În condițiile
unei pandemii, spre exemplu, ele sunt considerate o soluție, o modalitate de compensare a
absenței fizice. Se pune astfel problema dacă o legătură afectivă poate fi menținută prin
intermediul acestor instrumente.
Din punctul meu de vedere, utilitatea instrumentelor de comunicare este incontestabilă,
dar cred că întâlnirea propriu-zisă, fizică, dintre două persoane dragi nu va putea fi niciodată
pe deplin compensată.
Pe de-o parte, comunicarea la distanță are un rol fundamental, risipind îngrijorarea,
menținând viu contactul dintre două persoane dragi și conferind un confort psihologic celor
copleșiți de dor. Abia în ultimii ani a apărut posibilitatea unor reuniuni virtuale, mediate prin
camera unor dispozitive electronice. Înainte, însă, în absența întâlnirii nemijlocite, a atingerii,
a îmbrățișării, doar cuvântul, cel care dintru început a fost, rămânea purtătorul mesajului, al
sensului, al emoției. Prin cuvânt, scris sau rostit, oamenii își mărturisesc spaimele, neliniștile,
sentimentele intense, transmit și primesc informații esențiale și, poate cel mai important,
dobândesc certitudinea că celălalt este sănătos și în siguranță. Cred că cea mai cruntă
manifestare a unei întreruperi radicale a comunicării constă în sentimentul acut de
incertitudine, în teama nesfârșită că ființa iubită ar putea suferi singură, în tăcere și uitare. În
relația cu cei din proximitate, cuvântul se devalorizează adeseori. Conversațiile devin sterile
și banale, replicile sunt standardizate, automate, omul tratând întâlnirea cu semenii săi ca pe
un fapt firesc, căruia în cele din urmă nu-i mai acordă importanță. În cazul comunicării la
distanță, însă, omul este copleșit de dor și de iubire, motiv pentru care cuvântul capătă iarăși
forță. Sunt înduioșătoare, spre exemplu, scrisorile celor care au fost despărțiți de destin.
Fiecare cuvânt este încărcat cu semnificații și emană o energie covârșitoare. Cel care scrie
încearcă să surprindă esența lucrurilor, să compenseze absența fizică printr-o intensitate a
discursului scris, să nu permită legăturii afective să se stingă prin uitare. Acesta este, cred
eu, motivul pentru care cultura universală s-a îmbogățit atât de mult datorită corespondenței
dintre îndrăgostiți, prieteni, rude sau dintre maestru și discipol. Scrisorile dintre Monica
Lovinescu, plecată în străinătate pentru a scăpa de teroarea comunistă, și mama sa,
Ecaterina Lovinescu, ce avea să fie în cele din urmă arestată, impresionează prin dragostea
și durerea cu care au fost scrise. Ele rămăseseră singura punte de legătură între două ființe
iubite care trăiau de-o parte și de alta a Cortinei de Fier. Scrisorile prevesteau un sfârșit
nedrept și trist. Cea din urmă telegramă primită de Monica marchează acest sfârșit și cade
ca o cortină cumplită și macabră peste această poveste sfâșietoare: “Mère. Monique.
Morte.” Cu aceeași dramă se confruntă familia unui alt deținut politic: familia Pillat. Pia, sora
lui Dinu, abandonează țara și, timp de zeci de ani, este obligată să interacționeze cu cei
dragi exclusiv prin intermediul scrisorilor. Acestea, publicate ulterior, au devenit documente
prețioase care ilustrează destinul tulburător al unei familii de intelectuali, de oameni cu o
înaltă cultură, a căror istorie particulară a fost influențată dramatic de istoria universală.
Valoarea inestimabilă a epistolelor atent scrise reiese și din explicația lui Eminescu,
explicație pe care o regăsim în textul dat: “am preferat a nu-ți scrie, decât a-ți scrie în fugă.”
Scrisoarea nu permite vorbe goale, exprimări triviale, cuvinte “ce din coadă au să sune”. Ea
reprezintă o chintesență a tuturor trăirilor, o ordonare a ideilor, un exercițiu de sinceritate, de
prioritizare și de luciditate, fapt pentru care din studiul unor asemenea documente au de
învățat și generațiile următoare. Spre exemplu, scrisorile lui Seneca, filosoful roman, către
discipolul său, Lucilius, sunt adevărate concentrate de înțelepciune stoică. Și în paginile
Noului Testament sunt consemnate douăzeci și una de epistole scrise de apostoli pentru
comunitățile îndepărtate, aflate la început de drum.
Pe de altă parte, consider că niciodată întâlnirea nemijlocită dintre doi oameni nu va
putea fi pe deplin substituită printr-o hârtie sau printr-un dispozitiv electronic. Cuvintele
noastre, uneori neputincioase, nu mai au forța creatoare a Logosului întemeietor. Există
sentimente ce nu se pot exprima în cuvinte. Este poate cea mai valoroasă lecție pe care noi,
oamenii ecranelor, am învățat-o în timpul acestei pandemii. Dacă rămânem doar cu
ecranele, viața noastră devine mai săracă. În sprijinul acestui argument aș aduce chiar textul
lui Eminescu. Poetul îi mărturisește iubitei că starea lui a suferit o schimbare radicală în
urma despărțirii. Dintr-un om fericit și mulțumit, Eminescu a devenit, în doar două săptămâni,
un om măcinat de boală și de singurătate. Singurătatea, după cum putem observa, nu poate
fi consolată altfel decât prin prezența persoanei iubite, sau, în câteva cazuri, prin asumarea
solitudinii. Incapacitatea instrumentelor de comunicare de a atinge nivelul unei întâlniri
propriu-zise este ilustrată limpede, explicit, de Eminescu: “Sărmanele foi sunt departe de-a
plăti o singură îmbrățișare a ta-dulcea mea copilă.” Această durere poate fi ilustrată și prin
câteva dintre situațiile observate în timpul pandemiei, când am fost obligați să ne retragem
în singurătate. Imaginea cu un bărbat din New York ce urmărea înmormântarea mamei sale
pe ecranul laptopului a fost impresionantă, ecranul fiind doar o palidă și nereușită încercare
de a anula distanța fizică, adâncind în fapt durerea pierderii. De asemenea, o persoană
publică mărturisea în spațiul virtual că a luat masa de Paști singur, în timp ce pe ecranul
laptopului se vedea fața mamei lui. Astfel, cei doi încercau să mimeze o reuniune autentică.
Astfel de scene mi se par relevante în context întrucât ne demonstrează că pixelii ecranului
nu vor substitui niciodată experiențele directe, a căror valoare o înțelegem abia după ce
suntem privați, pentru un timp, de ele. Îmi amintesc, în acest sens, ca argument în favoarea
legăturii nemijlocite, un fragment pe care Evanghelistul Ioan, el însuși autor de epistole, îl
adresează prietenilor săi, spunându-le că în curând se vor întâlni față către față și vor vorbi,
astfel încât “bucuria noastră să fie deplină”. Cred că bucuria nu poate fi deplină decât atunci
când ne vedem unul pe altul, întrucât comunicarea noastră, cum frumos scria Andrei Pleșu
într-unul dintre articolele sale, să devină și cuminecare, comuniune, unire într-un spirit.
În concluzie, cred că o legătură afectivă se poate consolida prin exercițiul despărțirii,
dar instrumentele de comunicare, deși esențiale, vor răpi întotdeauna puțin din farmecul
comuniunii. Așa cum cunoașterea nemijlocită este superioară cunoașterii indirecte, tot așa și
comunicarea mediată este deficitară în comparație cu cea imediată, care antrenează integral
ființa celui care se angajează în dialog.

Subiectul II.

În textele dramatice, autorul își face auzită vocea exclusiv prin intermediul didascaliilor.
Acest termen provine din limba greacă, “didascalia” însemnând “învățătură”, și desemnează
indicațiile scenice ale autorului. Acestea au rolul de a orienta în scenă jocul actorilor, de a
configura coordonatele spațio-temporale, de a ilustra eventual trăsăturile personajelor și de
a le revela adevăratele intenții.
Textul dat ilustrează o scenă de la finalul secolului al XIX-lea. Reperele temporale sunt
precizate clar încă din primul rând: “Scena se petrece în anul 1896.” Astfel, observăm că un
prim rol al notațiilor autorului este acela de a plasa personajele și acțiunea într-un context
bine definit. Acest fapt contribuie atât la înțelegerea acțiunii, cât și la alegerea decorului.
Acesta din urmă este descris cu minuțiozitate, oferindu-i astfel regizorului direcții orientative.
Între timp și spațiu trebuie să existe compatibilitate: aspectul salonului este reprezentativ
pentru “vremea aceea”. În plus, datorită indicațiilor, regizorul va ști că decorul trebuie să
sugereze și posibilitățile financiare ale personajelor, statutul social al acestora: “salonul unor
oameni cu stare”. Următoarele rânduri enumeră obiectele recognoscibile în salonul acestei
familii: pianul, simbol al culturii, palmierul, element exotic, draperiile de catifea, cărțile de
vizită, ramele de bronz și pluș, oglinda cu ramă grea și înflorată. Aceste obiecte nu sunt
alese întâmplător, ci introduc spectatorul în atmosfera caracteristică piesei, ilustrând
totodată viața sofisticată a familiei evocate. Dacă acest paragraf a avut un rol semnificativ în
special pentru regizor, stabilind contextul, următoarele didascalii vor fi esențiale pentru
actori. Aceste didascalii precizează, în primul rând, acțiunile concrete ale personajelor: “cu
spatele la sală, cântă la pian.”, “întoarce clepsidra și exersează iar”, “dă din cap și exersează
iar.” etc. Apoi, autorul pune accent pe vestimentația unuia dintre cele două personaje
feminine. Evident că și această descriere amplă a veșmintelor joacă un rol fundamental în
procesul artistic, dar, de data aceasta, se configurează și o altă funcție importantă a
indicațiilor scenice, aceea de a constitui mijloace de caracterizare directă sau indirectă. În
cele mai multe situații, îmbrăcămintea relevă detalii semnificative privind personalitatea unui
om. În textul dat, vestimentația Ruxandrei este sofisticată, elegantă, corespunde întru totul
rigorilor și modei ce caracterizează epoca ei: “bluza cu dantele, cu mânecă lungă și o fustă
creață la spate, peste un mic turnel, cordon lat.” Coafura completează și ea acest tablou de
secol XIX: “Părul strâns în coc și lăsat pe frunte.” Atmosfera este din ce în ce mai bine
conturată, fapt dovedit și de ocupația Ruxandrei. Pianul era un obiect identificabil în
majoritatea caselor locuite de familii înstărite, un simbol al rafinamentului și al bunei educații.
Ruxandra se concentrează intens asupra exercițiului său, stârnind chiar un efect ușor comic,
fapt ilustrat tot prin didascalii: “Reia mereu același exercițiu. Întoarce clepsidra și exersează
iar.(...) dă din cap și exersează iar.”. Didascaliile nu sunt atât de generoase în privința
Sultanei, întrucât nu este menționat, în fragmentul dat, vreun detaliu referitor la aspectul ei
fizic. Singura informație se referă la ocupația ei: croșetatul. Dialogul dintre cele două
personaje, completat de indicațiile autorului, arată ca un dialog al surzilor, sugerând că
preocupările celor două fete nu se prea întâlnesc. Sultana nu pare impresionată de exercițiul
intens al Ruxandrei, întrucât o întrerupe, în timp ce Ruxandra nu ascultă vorbele Sultanei și
nu reacționează la intervenția acesteia: “Poftim?”, “dă din cap și exersează iar.” Ultima
intervenție completează tabloul astfel creat, sugerând atât sunetele care ar trebui să fie
auzite de public în momentul respectiv, dar indicând totodată o altă coordonată specifică
secolului: mersul cu trăsura.
În concluzie, în acest text, rolul notațiilor autorului este acela de a creiona cadrul în care
se va desfășura acțiunea piesei, reconstruind astfel lumea secolului al XIX-lea și oferind un
punct de plecare regizorului și actorilor.