Un album

de Anca Laslo

L-am cunoscut pe tatăl meu când trecusem deja de primii ani ai

copilăriei.

Aveam șapte ani și, până de curând, crezusem că doar băieții se bucură
de privilegiul de a avea tată pe când fetițele nu au, de la natură, așa
ceva. M-am lămurit că nu e așa pe la vârsta de cinci ani iar apoi, o
bucată de timp, credeam că orice bărbat necunoscut care intra pe poarta
casei noastre putea fi tata...Interogam pe șoptite cu ochii plini de
speranță ”ăsta e tăticul meu?”

Nu era tăticul meu. El trăia la 60 de km distanță și nu mă mai văzuse de

la vârsta de 3 luni. Pentru un copil a cărui principală îndatorire este doar
aceea să crească, șapte ani trec fără să-i observe. N-am știut niciodată
cum fuseseră acești șapte ani pentru el. Pauza din viețile noastre n-a
putut fi niciodată completată sau făcută să dispară. Nu pentru mine,
asta-i sigur. După mulți ani, zeci de ani, am reușit să înțeleg cum mi-a
influențat viața această absență a tatălui meu. Am înțeles de ce mi-am
dorit lângă mine tot timpul oameni care să fie capabili să mă ocrotească,
să mă facă să simt că le pasă de mine, să-mi ofere siguranță, atenție și
sprijin. Am înțeles de ce am sentimentul de vină deîndată ce se
întâmplă în apropierea mea ceva rău. Orice ar fi, vina este a mea...În
sfârșit, nici nu încerc să schimb lucrurile astea fiindcă mi-am dat seama
că nu pot.

Mama și tata s-au despărțit când aveam 3 luni și, din poveștile mamei,
concluzia pe care am tras-o eu cu minte de copil, asociind momentul
1
despărțirii lor de nașterea mea, a fost că eu determinasem această
despărțire prin chiar venirea mea pe lume. Și ce-ai putea să crezi
altceva când, după ce că se despart, nici nu te mai vezi cu tatăl tău timp
de primii șapte ani ai vieții tale.

Nu m-au durut acei ani atunci, nu când eram copil. Mă dor în schimb de
atunci încoace, de fapt din momentul în care l-am cunoscut. Am să
ajung și acolo.

Multă vreme am crezut că nu pot fi iubită cu adevărat de vreun bărbat

devreme ce însuși tatăl meu mă părăsise și însuși tatăl meu nu mă iubise
destul cât să vină să mă vadă preț de 60 de km. Chiar când s-a petrecut
întâlnirea noastră, nu a fost pentru că el a vrut așa. Și poate că, dacă era
după el, nici nu ne-am fi cunoscut vreodată.

Aveam cred 21 de ani când am avut cu el o unică discuție lămuritoare

despre situația noastră în care principala mea întrebare a fost ”de ce?”.
Avea pregătită o explicație în care vina era a mamei mele, de fapt a firii
destul de aprige a mamei mele căreia nu i-ar fi făcut față. De parcă nu ar
fi cunoscut-o și nu ar fi fost el cel care o luase de soție, exact așa cum
era ea. Tabloul pe care mi l-a zugrăvit a fost unul în care, dacă el ar fi
făcut încercări de apropiere probabil s-ar fi declanșat între ei un război,
desigur insuportabil. Doar că toate astea erau presupuneri. Poate că nu
ar fi fost deloc așa. Sau poate ar fi fost. Totuși, atunci când faci un om
pe lumea asta, îți iei toate riscurile și faci tot ceea ce îți stă în putință,
tot, ca să poți să-i fii aproape. Sau abandonezi.

Nu l-am urât niciodată pe tata. Nu puteam asta sub nici o formă, mai cu
seamă că îi semăn teribil de mult. Și a fost un om care nu putea fi urât
de nimeni având o fire extraordinar de blândă, o liniște, o erudiție care îl
făceau foarte plăcut. Era o persoană pe care ți-o doreai în preajmă, care
avea o conversație excepțională, în fine, era un om dezirabil.

2
Cu câțiva ani înainte de a muri, mama m-a făcut să-i promit că nu o voi
îngropa alături de tata care era deja mort de vreo zece ani. Nu dorea să-
și petreacă odihna veșnică alături de el așa cum nu a dorit să-și petreacă
nici viața cu el. Sigur că i-am respectat dorința și așa se face că unul e
înmormântat într-un capăt de cimitir iar altul în celălalt. La ziua
morților eu bat aleile cimitirului de la unul la altul, cu brațul plin de
buchete de flori, uneori mi se pare că n-am pus destule flori și atunci mă
întorc la intrarea în cimitir și mai cumpăr și mai dau o tură pe la
morminte de parcă asta ar fi important... Câte flori sunt pe
morminte...câte ar fi oare îndeajuns de multe?...

Când am ajuns la vârsta de 16-17 ani am înțeles că mama și tata erau

oameni cu firi total diferite și incompatibile. Nu ar fi putut trăi
împreună. Sau ar fi putut dar foarte greu...Și n-au făcut-o.

Cum l-am cunoscut? In iunie implinisem șapte ani și în septembrie

începeam școala. Fără să-l cunosc pe tatăl meu. Cu un an înainte mi se
scoseseră amigdalele într-o operație care pe vremea aceea-vorbim de
anii 60- era un pic complicată. Mama m-a întrebat înainte de operație,
spre încurajare (deloc pedagogică dealtfel...) ”ce vrei sa-ti cumpere
mama ca sa-ti facă o bucurie?” Eu, copilul de șase ani am spus ”nimic,
vreau sa vină tata, să-l văd”. Nu îmi pot imagina nici cu mintea de
acuma cum s-o fi simțit mama.

Și atunci ea i-a scris tatălui meu o scrisoare prin care îi explica situația
și, știind reținerea (un cuvânt eufemistic) pe care o nutrea pentru o
întâlnire cu ea, a propus o după amiază când eu voi fi fost trecută peste
operație, i-a spus numărul pavilionului și al salonului în care mă putea
găsi și l-a asigurat că ea nu va fi prezentă. Și l-a rugat să vină. Pentru că
fetița lui bolnavă asta își dorea.

3
Desigur că mie nu mi-a spus nimic despre acest plan. Și bine a făcut,
căci tata nu a venit.

De acum asta trecuse, urma să încep clasa I, în concepția mamei mele

era un moment crucial, așadar trebuia sa-l cunosc pe tata.

Și atunci i-a fixat o întâlnire în orașul lui, într-o duminică după-amiaza,

la ora 5, în casa celei mai bune prietene ale sale.

Am fost un copil frumos, toți copiii sunt frumoși, asta-i sigur, dar eu
eram și un pic fotogenică și, în fiecare vară la căminul de copii unde
lucra mama ca educatoare, venea un fotograf care făcea copiilor
fotografii artistice sau chiar albume de fotografii într-o sesiune de vreo
săptămână. Pe mine mă poza gratis fiind, cum spuneam fotogenică, dar
și fiica educatoarei...așa încât în șapte ani s-a făcut de un album întreg,
cu unele poze colorate (lucru deosebit pe atunci) despărțite cu foițe
veline, album legat frumos cu un șnur de mătase vișinie, în imitație de
piele vișinie. Adică lux.

Pentru întâlnirea cu tata mi s-a făcut la croitoreasa din curtea în care

locuiam - și care îmi făcea hăinuțe pentru păpușile cu păr blond și ochi
albastri care clipeau - o rochiță de dantelă albă cu căptușală albastră de
satin, care se lega pe sub piept cu un cordon lung de satin albastru,
având și el lungimea rochiței și care flutura pe lângă ea. Cu părul meu
buclat, blond și cu ochii imenși, negri, în rochița de dantelă albă arătam
ca un înger care avea trăsăturile feței lui tata.

Nu știam la ce să mă aștept și aveam precis emoții devreme ce acum,

cincizeci de ani mai târziu mai văd în fața ochilor tabloul..

Mai aveam puțin timp până la ora fixată pentru întâlnire, așa că am ieșit
prin oraș. Nu făceam prea des incursiuni în marele oraș....Era atât de
diferit de locul unde stăteam noi, aici prin centrul urbei trecea un râu cu

4
sălcii pe margini, peste tot se iveau turle de biserici, prin marile parcuri
erau locuri de joacă pentru copii, îmi plăcea toată atmosfera. Acum am
ajuns să locuiesc eu însămi aici și încă iubesc aerul lui elegant.

Când ne-am întors din scurta plimbare, tata sosise. Cu două ore înainte
de momentul fixat pentru întâlnire. M-a văzut intrând în semi
întunericul odăii și a început să plângă. S-a așezat în genunchi în fața
mea și m-a îmbrățișat. Cred că era mult dor în plânsul lui de bărbat și
multă neputință. Neputința de a face lucrurile altfel pentru noi. Eu eram
foarte intimidată de acest om, pe care însă îl recunoșteam parcă, adică
nu-l percepeam ca pe un stăin. Ne-am recunoscut.

Mama a scos albumul de fotografii și i l-a dat. Asta ca să-și vadă fiica în
câteva imagini din cei șapte ani irosiți ai copilăriei ei. Nu că nu s-ar fi
irosit și alți ani din cei care au urmat.

După ce ne-am cunoscut, ne întâlneam o dată sau de două ori pe an. La

vremea când a murit aveam 31 de ani și nu cred că mă întâlnisem cu
tatăl meu de mai mult de 100 de ori. Într-o viață. Viața mea.

Nu s-a mai putut repara niciodată ruptura dintre noi, de care eu nu

aveam nicio vină. Cu toate că semănam extraordinar de mult, în multe
privințe, în iubirea față de muzica simfonică sau în felul de a rosti
anumite lucruri sau în sensibilitatea cam excesivă care se revarsă în
”sindromul Stendhal” uneori, în mod conștient am rămas de la el cu un
singur lucru pe care mi l-a spus pe când aveam 16 ani și mă aflam într-
una din vizitele rare pe care i le făceam. Să nu-mi fie frică de nimic, așa
mi-a spus. Mi s-a părut atunci o afirmație cam ciudată, că doar trebuie
să-ți fie frică de anumite lucruri, de întuneric, de străini, de rău... Asta
ca să te poți păzi de ele. Nu, nu, de nimic, niciodată. Voia să-mi
transmită să-mi înfrâng temerile de orice fel. Doar că am înțeles mult
mai târziu cât de multă dreptate avea. Aș fi vrut să mă învețe multe alte

5
lucruri. Dar am rămas de pe urma lui cu nevoia, niciodată împlinită, de
afecțiune, de atenție, de prietenie din partea unui bărbat. A celui absent.

Iar acum, scriind toate acestea aplic ceea ce m-a învățat el: să nu-mi fie
frică să vorbesc, să nu-mi fie frică să-mi confrunt durerile și neputințele,
să nu-mi fie frică să trăiesc.