Sunteți pe pagina 1din 32

PROPRIETĂŢILE MAGNETICE ALE

MATERIALELOR METALICE

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Când un corp este introdus într-un câmp magnetic H ,respectiv inducţia magnetică în vid Bv, acesta
acţionează asupra lui cu o forţă F dată de relaţia:
F=grad.m×Bυ=grad.j×H (1)
sau cu un cuplu de forţe C care pentru un câmp omogen este:
C=m×Bυ=j×H (2)
în relaţiile (1) şi (2) m este momentul magnetic amperian (nou) care pentru o buclă de curent de
arie A şi intensitate i este:
m=iA [Am2] (3)
iar j este momentul magnetic coulombian (vechi) al unui dipol magnetic cu sarcina magnetică ±qm
şi distanţa l între cele două sarcini de sens opus şi este dat de expresia:
j=qml , [N∙m2/A] (4)
Momentele magnetice m şi j sunt proporţionale:
j=μ0∙m (5)
unde μ0=4π∙10-7 [H/m] este permeabilitatea magnetică a vidului.
Starea locală de magnetizare este caracterizată prin densitatea de volum a momentelor
magnetice M, numită magnetizaţie volumică sau magnetizaţie:
Dacă în unitatea de volum sunt n momente magnetice de valoare μi atunci:
M=limυ→0mV=dmdV, Am (6)
Similar, pornind de la momentul magnetic j, se poate defini intensitatea de magnetizare sau
polarizaţia magnetică I astfel
M=i=1nμi (7)
Polarizaţia magnetică şi magnetizaţia sunt proporţionale,respectiv:
I=limυ→0jV=djdV, T (8)
Inducţia magnetică B depinde atât de intensitatea câmpului magnetic exterior H, cât şi de
starea de magnetizare a corpului fiind:
I=μ0∙M (9)
Starea locală de magnetizare se poate referi şi la unitatea de masă, în care caz se defineşte
magnetizaţia specifică, σs:
B=μ0H+M=μ0H+I, T (10)
unde: mc este masa corpului şi ρ densitatea sa.
Similar se poate defini şi o magnetizaţie molară σ�:
σs=limmc→0mmc=dmdmc=Mρ, A∙m2/kg (11)
unde: ν=mcM este numărul de moli (respectiv kmoli), � fiind masa molară.
Pentru materialele lineare şi izotrope, magnetizaţia este determinată de câmpul magnetic
local, conform legii magnetizaţiei temporale:
σM=limυ→0mν=dmdν=σs∙M=MMρ, A∙m2/kmol (12)
unde: ν=mcM este numărul de moli (respectiv kmoli), � fiind masa molară.
Pentru materialele lineare şi izotrope, magnetizaţia este determinată de câmpul
magnetic local, conform legii magnetizaţiei temporale:

χm=MH, adimensional (13, a)


σ'sH=χmρ, m3/kg (13, b)
χM=σMH=χs∙M=χs∙Mρ, m3/kmol (13, c)
unde mărimea χm este susceptivitatea magnetică, χs este susceptivitatea magnetică specifică şi χ�
susceptivitatea magnetică molară.
Relaţii asemănătoare se pot obţine şi plecând de la polarizaţia magnetică, în care caz
susceptivitatea magnetică Km este:
Km=IH, H/m (14)
Între Km şi χm există relaţia:
Km=μ0χm (15)
Noţiunea de permeabilitate magnetică μ şi permeabilitate magnetică relativă μ γ rezultă
plecând de la relaţia:
B=μ0H+M=μ0H+χm∙H=μ01+χmH=μ0μγH=μH

(16)
unde:

μγ=1+χm=μμ0 (17)
Ținând cont şi de relaţia (15) se poate scrie:
μ=μ0+μ0χm=μ0+Km (18)
NATURA MAGNETISMULUI
Magnetismul corpurilor este cauzat de mişcarea sarcinilor electrice ale particulelor
elementare, care determină apariţia unor momente magnetice.
În cazul unui atom pot exista momente magnetice orbitale determinate de mişcarea
orbitală a electronilor, momente magnetice de spin μs create de mişcarea de spin, precum şi
momente magnetice determinate de mişcarea particulelor care alcătuiesc nucleul-momente
magnetice nucleare μn.
Momentul magnetic orbital μl este:

μl=i∙S (19)
unde S este suprafaţa orbitei (în particular pentru o orbită circulară S=�r2), iar i este
intensitatea curentului electric determinat de mişcarea electronului, cu frecvenţa v, deci:
i=e∙ν=eυ2πr (20)
unde v este viteza periferică a electronului şi r, raza orbitei.
Rezultă:
μl=e∙υ2πr∙πr2=eυ∙r2 (21)
Pentru orbitele circulare, momentul cinetic orbital pl este :
pl=mυ×r (22)
şi deci:
μl=e2mpl (23)
relaţia (23) fiind valabilă şi pentru orbitele eliptice.
Dacă se ţine cont de sarcina negativă a electronului, vectorial, se poate scrie:

μl=-e2mpl (24)
Dar momentul cinetic orbital este cuantificat prin numărul cuantic secundar l :

pl=ll+1ℏ (25)
rezultând, astfel şi cuantificarea momentului magnetic orbital:

μl=-e2mll+1ℏ=ll+1μB-P (26)
unde:

μBP=-eh2m=9,28∙10-24, A∙m2 (27)


reprezintă unitatea naturală de moment magnetic orbital, respectiv cuanta de moment magnetic
orbital, numită magneton Bohr-Procopiu.
Ca şi proiecţiile momentului cinetic orbital şi proiecţiile momentului magnetic orbital
pe un câmp magnetic exterior sunt cuantificate:

μlH=ml∙μBP (28)
unde: ml=0; ± 1 ; ±2; ±…± l este numărul cuantic magnetic.
Raportul dintre momentul magnetic şi momentul cinetic poartă numele de raport
giromagnetic, gl şi pentru mişcarea orbitală este:

gl=μlPl=e2m=1 (29)
deoarece se măsoară în unităţi e2m.
În mod similar se poate demonstra că pentru mişcarea de spin:

μs=-e2mps (30)
şi deoarece momentul cinetic de spin este cuantificat prin numărul cuantic de spin s=±1/2:

ps=ss+1ℏ (31)
rezultă cuantificarea momentului magnetic de spin:

μs=emss+1ℏ=2ss+1μBP (32)
La fel ca la momentul cinetic de spin, proiecţiile momentului magnetic de spin pe un
câmp magnetic exterior sunt cuantificate, respectiv sunt:

μSH=2msμBP (33)
unde ms este numărul cuantic magnetic de spin, ms=±s.

Pentru mişcarea de spin, raportul giromagnetic este:


gs=μsps=em=2 (34)
(de asemenea în unităţi e/2m).
Momentele magnetice nucleare se neglijează în prima aproximaţie,deoarece sunt mult mai mici
decât cele electronice (μn≪μl+μs). Cuanta de moment magnetic nuclear μn este:

μnucl=eℏ2Mp=μBP1836,5 (35)
unde M =1836,5m, este masa unui proton.
P

Pentru un atom cu mai mulţi electroni se poate defini un moment cinetic orbital total
Pl caracterizat prin numărul cuantic total L, care poate lua valori întregi, între o valoare maximă
egală cu suma numerelor cuantice ll şi o valoare minimă dată de suma algebrică minimă
i=1n±ll≤L≤i=lnll. Aceasta rezultă din aşa-numitele reguli ale lui Hund, care se aplică
electronilor dintr-un nivel energetic atomic şi care spun că electronii vor ocupa orbitale, astfel
încât caracteristicile stării fundamentale să fie următoarele:
— spinul total S să ia valoarea maximă admisă de, principiul de excluziune;
— numărul cuantic secundar total Lt care caracterizează momentul cinetic orbital total, să ia
valoarea maximă corespunzătoare valorii lui S;
— numărul cuantic total J, care caracterizează momentul cinetic total este J=L-S, dacă
nivelul respectiv este mai puţin de jumătate ocupat şi J=L+S, dacă este mai mult de
jumătate ocupat; pentru cazul ocupării pe jumătate, se ajunge la L =0, deci J = S ) ,
respectiv:

PL=LL+1ℏ (36)
Corespunzător va exista un moment magnetic orbital total:
μL=e2mPL=L(L+1)μBP (37)
De asemenea, va exista un moment cinetic de spin total Ps şi corespunzător un moment
magnetic de spin total μs , date de expresiile:

Ps=SS+1ℏ (38)
şi

μs=emPs=2S(S+1)μBP (39)
unde S este numărul cuantic de spin total a cărui valoare maximă este jumătate din numărul
electronilor, iar valoarea minimă este 0 pentru număr par de electroni şi 1/2 pentru număr impar.
Atomul este caracterizat prin momentul cinetic total PJ:

PJ=PL+Ps=JJ+1ℏ (40)
unde numărul cuantic total J este:
— pentru L>S:

J=L+S, L+S-1,…, L-S; total 2S+1valori;

— pentru L<S:

J=S+L, S+L-1,…, S-L;total 2L+1valori;

Momentul magnetic total μTA este:


μAT=μL+μs=-μBPℏ(PL+2Ps) (41)
dar datorită faptului că PL+2PS≠PL+Ps, nu mai este antiparalel cu PJ ( g l = 1 ş i g s = 2 ) ,ceea ce
înseamnă că μAT descrie o mişcare de precesie în jurul lui PJ (anomalie giromagnetică).
Deoarece componentele lui μL şi μs, pe o direcţie perpendiculară pe Ps(μL┴ şi μs┴) au
o rezultantă, luată ca medie pe o rotaţie, nulă, rezultă că momentul atomic efectiv μATef este egal
cu proiecţia lui μAT pe direcţia Pj, respectiv μJ:

μATef=μJ=μLcosPL,PJ+μscos(Ps,PJ) (42)
unde

cos(PL,PJ)=LL+1+JJ+1-S(S+1)2LL+1∙JJ+1 (43, a)
cos(Ps,PJ)=S(S+1)+JJ+1-LL+12SS+1∙JJ+1 (43, b)
Substituind relaţiile (43) în (42) şi notând:
g=1+S(S+1)+JJ+1-LL+12JJ+1=factor Lande (44)
se pot scrie:

μJ=gJ(J+1)μBP (45)
sau: μAT=-g∙e2mPJ=-gμBPℏ∙PJ (45, a)
Pentru cazurile limită:
a) S=0 şi L = J , rezultă g=1, deci μJ este determinat numai de mişcarea orbitală:
b) L = 0 şi S=J , rezultă g=2, deci momentul magnetic atomic este determinat numai de
mişcarea de spin.
Proiecţiile lui μAT pe direcţia unui câmp magnetic exterior H sunt cuantificate prin
numărul cuantic magnetic total:
mJ=J, J+1,…, -J+1, -J

respectiv:
μATH=gmj∙μBP

După valorile posibile ale momentului magnetic atomic, corpurile se împart în:
— diamagnetice cu μAT=0
— paramagnetice cu μAT≠0
În cazul corpurilor paramagnetice este posibil ca: g=1 (μAT determinat numai de
mişcarea orbitală);
g=2 ( μA T determinat numai de spinii electronici);
g=1…2 ( μA T determinat de ambele contribuţii).
Deoarece g se poate determina experimental, este posibil să se stabilească pe această
cale natura momentului magnetic al unui corp.

CLASIFICAREA CORPURILOR DIN PUNCT DE VEDERE MAGNETIC


Corpurile cu �AT sunt numite diamagnetice şi sunt caracterizate prin susceptivitate
magnetică χm negativă şi foarte mică (χm=-(10-7…10-5)∙χm este practic independent de
temperatură şi de intensitatea câmpului magnetic exterior. Dependenţa M=f(H) corespunde
curbei a din figura 1. în tabelul 1 sunt date câteva elemente diamagnetice. Corpurile cu � A T ≠ 0
se încadrează în marea grupă a corpurilor paramagnetice, care la rândul lor pot fi:
— paramagnetice propriu-zise, cu orientare întâmplătoare a momentelor magnetice atomice
(fig. 2 a).
— feromagnetice, cu orientare spontan paralelă a momentelor magnetice atomice (fig. 2, b);
— antiferomagnetice, cu orientare spontană antiparalelă a momentelor magnetice atomice
care se compensează reciproc (fig. 2, c);
Fig. l. Dependenţa M=f(H) pentru substanţele diamagnetice (a) şi paramagnetice (b).

Tabelul 1
Susceptivitatea dianiagnetică a unor elemente
Elementul B Cu Zn Ge Ag Cd Sb Au Hg Pb
-18,14 -9,25 -13,89 -7,76 -23,40 -18,85 -72,72 -32,40 -28,53 -17,03

— ferimagnetice cu orientare spontană antiparalelă a momentelor magnetice atomice, dar


fără compensare reciprocă (fig. 2,d)
La substanţele paramagnetice propriu-zise, susceptibilitatea magnetică este foarte
mică, dar pozitivă:χm=10-7…10-4 şi independentă de H. Variaţia M =f ( H ) este în acest caz dată
în figura 1.

Fig. 11.2. Distribuţia momentelor magnetice atomice;


a-substanţe paramagnetice; b-substanţe feromagnetice; c-substanţe
antiferomagnetice; d-substanţe ferimagnetice.
Pentru cele mai multe substanţe paramagnetice χ depinde de temperatura, fie după
legea Curie, în cazul gazelor monoatomice (vapori de K, Ta etc.) şi a metalelor de tranziţie:

χ=CT (46)
fie după legea Curie-Weiss la paramagnetice solide normale (Ce, Pr, Nd, Sa, Eu, Tb, Ho, It, O 2
NO etc.):

χ=CΔ+T (47)
unde C şi A sunt constante.

DIAMAGNETISMUL
Comportarea diamagnetică a corpurilor cu μ A T =0 este o consecinţă a mişcării de precesie
(precesia Larmoar) a orbitelor electronice în prezenţa unui câmp magnetic exterior H.
Forţa totală care acţionează asupra unui electron în mişcarea pe orbită în prezenţa
câmpului H este dată de suma vectorială dintre forţa centrifugă Fs şi forţa lui Lorentz Fl :

F=Fe+Fl=mυ02r-μ0eυ0H=mυ12r (48)
unde v l este viteza electronului în prezenţa câmpului H.

Fig. 3. Precesia Larmoar a orbitelor electronice în prezența unui câmp magnetic H.


Ca urmare a variaţiei de viteză (Δv= vl-v 0 ), apare o variaţie a vitezei unghiulare ωH:

ωH=Δυr=-μ0eH2m=μ0HℏμBP (49)
respectiv:

νH=ωH2π=μ0H2πℏμBP=μ0HhμBP (50)
Frecvenţa v H se numeşte frecvenţa Larmoar, iar datorită înclinării lui H faţă de
normala la planul orbite, aceasta execută mişcare de precesie cu viteza unghiulară ωH (fig. 3).

Ca urmare a precesiei Larmoar, deşi în absenţa câmpului H, μ A T =0, în prezenţa lui


H apare un curent electric:

iH=e∙νH (51)
astfel încât apare un moment magnetic suplimentar, dat de precesia Larmoar:

Δμde= i∙S=eνH∙S=eμ0HhμBP∙S=-μ0HShe2ℏ2m=-μ0e2HS4πm

(52)
unde S este proiecţia suprafeţei orbitei pe un plan perpendicular pe H.
Din considerentele de mai sus rezultă că diamagnetismul este o caracteristică a
tuturor substanţelor, dar pentru cazul � AT≠0 ,el este mascat de comportarea paramagnetică, mult
mai puternică.
Diamagnetismul este determinat atât de electronii legaţi ca urmare a precesiei
Larmoar, purtând numele de diamagnetism Langevin, cât şi de electronii de conducţie, ca urmare
a creşterii energiei prin cuantificare la aplicarea lui H, în care caz poartă numele de
diamagnetism Landau.
În cazul diamagnetismului Langevin, în expresia momentului magnetic (52), S se
înlocuieşte cu πρ2 unde ρ2 este media temporală a pătratului proiecţiei razei orbitei pe un plan
perpendicular pe H,
Pentru o simetrie sferică:ρ2=23r2 (53)
unde r2 media pătratului razelor orbitale, deci:

Δμd0=-μ0e2H4πm2π3r2=-μ0e2H6πmr2 (54)
Pentru un atom cu Z electroni se poate scrie:

ΔμdAT=-μ0e2H6mn=1zrn2 (55)
iar pentru un atom-kilogram:

ΔμdAT=-μ0e2HN6mn=1zrn2 (56)
Rezultă că susceptivitatea diamagnetică este:

χdAT=-μ0Ne26mn=1zrn2 (57)
Pentru N =6,023∙1026 atom/at kg şi rn2≅10-20m2 rezultă:
χdAT=-μ0Ne26mzrn2=-4π∙10-7∙6,023∙10z61,602∙10-192∙10-
206∙9,108∙10-31∙Z=-3,55∙108Z m3/kmol (58)
sau pentru unitatea de volum:

χdm=-3,55∙10-8∙z∙ρM≅-10-6z (59)
Considerând diamagnetismul electronilor de conducţie (diamagnetismul Landau), se
poate demonstra că magnetizaţia M pentru un gaz electronic nedegenerat cu n0 atomi pe unitatea
de volum n=NV este:
M=-n0μBPcthx-1x (60)
unde

χ=μ0μBTHkB∙T (61)
Deoarece pentru x≪1, rezultă:

cthx-1x≃x3 (62)
se poate scrie:

M=n0μBP2∙μ0H3kBT (63)
respectiv:

χdg=MH=-13μ0n0μBP2kB∙T (64)
Pentru un gaz electronic degenerat, se înlocuieşte n 0 cu n΄, n΄ fiind numărul de
electroni de pe o bandă de grosime 1/3k B T în apropierea energiei Fermi (ε F ), care pot participa
la fenomenele diamagnetice

n'=32kBTεF∙n0 (65)
deci: χd=-13μ0μBT2kBT∙32kBTϵF∙n0=-12μ0n0μBP2ϵF (66)
Dintre metale, aproximativ 20 sunt diamagnetice, printre care: Cu, Ag, Au, Be, Zn,
Cd, Hg, B, Ga, In, Pb.
La metale, diamagnetismul este constituit atât din diamagnetismul ionilor
(diamagnetismul Langevin), cât şi din diamagnetismul electronilor de conducţie (diamagnetismul
Landau).
Faptul constatat experimental, că diamagnetismul unui metal este mai mic decât cel
al ionilor săi (tabelul 2), este. explicat de I.G. Dorfman (1923), prin aceea că electronii de
conducţie conduc şi la manifestări de paramagnetism, care reduc deci efectul total al
diamagnetismului în metale.
Tabelul 1

Susceptivitatea diamagnetică a unor metale şi a ionilor metalici

Metalul Χd∙10 Ionul Χd∙10

Cu -5,5 CU+1 -18


Ag -21,6 Au+1 -31
Au -29,6 Au+1 -45,8

PARAMAGNETISMUL
Comportarea paramagnetică este întâlnită la corpurile cu � AT≠0. Pentru aceste
cazuri, în absenţa unui câmp magnetic exterior H, momentele magnetice atomice sunt orientate
cu aceeaşi probabilitate în orice direcţie, astfel că substanţa are un moment magnetic rezultant
nul. În prezenţa unui câmp magnetic exterior H, pe lângă fenomenele diamagnetice apare şi o
orientare a momentelor magnetice atomice, în direcţia lui H, rezultând o magnetizaţie M diferită
de zero. Valoarea lui M rămâne însă foarte mică la valori uzuale ale lui H deoarece acţiunea de
dezorientare a agitaţiei termice este mult mai puternică decât acţiunea de orientare a lui H. De
exemplu, la temperatura camerei şi la un câmp H=1 A/m, numai un moment atomic din 109
rămâne orientat în direcţia lui H.
Acest paramagnetism atomic şi ionic (dat de electronii legaţi) este dependent de
temperatură, iar teoria paramagnetismului atomic (ionic) a fost elaborată de Langevin (forma
clasică) şi perfecţionată de Van-Vleck (teorie cuantică), prin considerarea cuantificării spaţiale şi
a interacţiunii dintre momentele magnetice atomice.
Ca şi în cazul diamagnetismului, o contribuţie la paramagnetismul metalelor este
adusă şi de electronii de conducţie. Acest paramagnetism este cunoscut sub numele de
paramagnetism Pauli şi este independent de temperatură.
Aşa cum a arătat Van-Vleck, o contribuţie independentă de temperatură pot aduce şi
electronii legaţi, determinaţi de popularea stărilor excitate, ceea ce determină apariţia unui
moment magnetic suplimentar.
Pentru a determina susceptivitatea paramagnetică dată de electronii legaţi
(paramagnetism Langevin), se consideră un gaz de atomi care nu interacţionează între ei.
În prezenţa unui câmp magnetic H, atomul va dispune de o energie complementară:

∆UH=-μ0μAT∙H=-μ0μAT∙H∙cosθ (67)
unde θ este unghiul dintre μAT şi H.
Considerând cuantificarea proiecţiilor momentelor magnetice atomice pe direcţia lui
H, se poate scrie:
μATH=μAT∙cosθ=g∙mj∙μBT (68)
şi deci

∆UH=μ0gmjμBP∙H (69)
iar probabilitatea ca un atom să posede suplimentar energia ∆UH este:

W∼e-∆UHkBT (70)
Notând cu
μAT=μAT∙cosθ (71)
unde cosθ este valoarea medie a cosinusului unghiului θ, se poate scrie (poziţiile θ sunt
cuantificate):

μAT=mJ=-J+JgμBP∙mj∙e-∆UkBTmj=-J+Je-∆UkBT

rezultă

μAT=g∙μBP∙J2J+12Jcth2J+12JX-12JcthX2J=gμBP∙J∙BJ(X)

(72)
unde:
X=μ0∙g∙μBP∙J∙HkB∙T (73)
şi B J (X) este funcţia Brillouin-Debye, respectiv funcţia Langevin generalizată:

BJX=2J+12Jcth2J+12JX-12Jcthx2J (74)
Dacă n este numărul de atomi din unitatea de volum, atunci magnetizaţia M este:

M=nμAT=ngμBPJBJX (75)
Pentru cazul X≪1 (apropiat de realitate):

BJ(x)≃J+13Jx

M=ngμBP∙JJ+13Jx=nμ0J(J+1)3kBTg2∙μBP2∙H (76)
iar susceptivitatea paramagnetică:

χP=MH=nμ0J(J+1)3kBTg2μBP2=CT (77)
deci rezultă o dependenţă de temperatură conform legii Curie, unde constanta Curie (C) este:

C=μ0ng2μBP23kBJ+1J (78)
Dacă M0 este magnetizaţia absolută:
M0=nμAT=ngJμBP (79)
atunci magnetizaţia relativă M/M0 este :

MMo=BJX=J+13JX (80)
Funcţia (80) poate fi particularizată pentru două cazuri limită:
Când J→∞ ceea ce corespunde unui număr nelimitat pentru valorile unghiului θ dintre μ şi H,
AT

se ajunge la cazul clasic demonstrat de Langevin, în care caz:

BJX=L(a) (81)
J=∞, X=∞

unde: L(a) este funcţia Langevin:


La=ctha-1a (82)
cu:

a=μ0μAT∙HKB∙T (83)
în acest caz, pentru a≪1:
La=ctha-1a≃a3 (84)
şi deci:

χP=MH=nμAT23KBT=cT (85)
Considerând magnetizaţia absolută M0:

M0=nμAT (86)
magnetizaţia relativă este:

MM0=nμAT∙L(a)nμAT=La=ctha-1a (87)
respectiv:

MM0=a3=μ0μAT∙H3KB∙T (88)
— Pentru cazul J=1/2, respectiv când momentul magnetic atomic este dat numai de spin (ca
şi în cazul feromagnetismului):

BJ(x)=2ctg2x-cthx=thx (89)
J=12, x=2

în care caz:
M=ngμB2thx (90)
iar magnetizaţia relativă:

MM0=thx (91)
În toate cazurile, dependenţa M/M0 de intensitatea câmpului H (prin intermediul
mărimilor x, respectiv a) este de tipul din figura 4, saturaţia atingându-se numai la câmpuri foarte
mari de ordinul (pentru T=273 K) :

H≅3KBTμ0μAT=3∙1,38∙10-23∙2734π10-79,28∙10-24≃109A/m (92)

Fig. 4. Dependenţa magnetizării relative M/M0, de intensitatea câmpului magnetic, reprezentat


prin mărimile x şi a

x=μ0g∙μBP∙HkB∙T∙J şi a=μ0μATkB∙T

Teoria riguros cuantică dezvoltată de Van-Vleck ia în considerare faptul că nu toţi


atomii dintr-un corp se găsesc în starea fundamentală (valabilă numai la 0 K), ci o parte se găsesc
în stări excitate de energie mai mare.
Teoria precedentă este complet aplicabilă numai gazelor monoatomice la temperaturi
înalte, unde interacţiunea este practic absentă, şi în bună măsură la ionii lantanidelor (Z=58… 70,
respectiv de la cesiu la yterbiu), unde păturile electronice incomplete 4f care dau μAT sunt
ecranate de păturile 5s2 şi 5p6, lantanidele comportându-se ca şi gazele la care se consideră
atomii fără interacţiune.
La elementele de tranziţie din grupa fierului (Z=21… 28), grupa paladiului
(Z=39. . 45), grupa platinei (Z=71. . . 78) şi grupa actinidelor (Z=88. . .92), se aplică legea Curie-
Weiss, abaterea de la legea Curie fiind determinată de acţiunea câmpului din cristal asupra
momentelor magnetice atomice, câmp determinat de interacţiunea de schimb.
Contribuţia la paramagnetism a gazului electronic este determinată de scindarea în
două benzi, a curbelor �(ε), în prezenţa unui câmp magnetic exterior. în absenţa unui câmp
magnetic exterior, energia unui electron este:

ε=ℏ22mK2
iar în prezenţa unui câmp magnetic, aceasta scade cu valoarea μ0μBH pentru electronii cu spin
paralel cu câmpul şi creşte cu μ0μBH pentru electronii cu spin antiparalel, deci:

ε↑↑=ℏ2K22m-μ0μBH (92, a)
ε↑↓=ℏ2K22m-μ0μBH (92, b)
Cele două benzi sunt deplasate una în raport cu alta cu 2μ0μBH dar deoarece la
echilibru nivelul Fermi este acelaşi, o parte din electronii cu spin antiparalel vor trece în banda
cu spin paralel cu H , rezultând deci un număr de electroni cu spin necompensat (fig. 5).
Dacă se notează cu n+ şi cu n- numărul de electroni cu spin paralel, respectiv
antiparalel, cu H, din unitatea de volum, atunci magnetizaţia dată de aceştia va fi:

M=n++n-μB (93)

Fig. 5. Despicarea curbelor D(ε) în prezenţa unui câmp magnetic H :

a-la H=0 ; b-„despicarea” la H≠0; c-deplasarea benzilor cu spini paraleli şi antiparaleli


cu H; d -realizarea echilibrului energetic ia H≠0 prin transferul de electroni din banda cu
spini antiparaleli în banda cu spini paraleli cu H.
Dar din curbele �(ε) rezultă:

n+=0E0Dεfε-μ0μBP∙Hdε (94)
şi

n-=0E0Dεfε+μ0μBP∙Hdε (95)
care, utilizând integralele Fermi-Dirac, conduc la:

M=32μ0μBP2n0HεF1-π212KB∙TεF2 (96)
iar susceptivitatea paramagnetică a gazului de electroni degenerat este

χP=MM0=32μ0μBP2n0εF1-π212KB∙TεF2 (97)
Sau, deoarece pentru temperaturi sub T d ; KB∙T≪εF, rezultă o susceptibilitate independentă de
temperatură:
χP=32μ0μBP2n0εF (98)
Pentru gazul electronic nedegenerat (semiconductoare nedegenerate), susceptivitatea
paramagnetică este dată de legea Curie:

χP=μ0μBP2nkBT=CT (99)
Din expresiile (85) şi (98), rezultă că susceptivitatea paramagnetică este de 3 ori mai
mare decât cea diamagnetică pentru gazul de electroni.
Pentru metale, paramagnetismul este dat atât de contribuţia scheletului ionic
(dependent de temperatură), cât şi de contribuţia gazului electronic (independent de
temperatură), această din urmă contribuţie fiind deosebit de importantă la metalele alcaline (Li,
Mo, K, Pb, Cs) al căror paramagnetism este practic independent de temperatură.

FEROMAGNETISMUL
Corpurile feromagnetice se încadrează în grupul mare al substanţelor de tip
paramagnetic cu μAT≠0, dar spre deosebire de paramagneticele obişnuite, la corpurile
feromagnetice saturaţia se atinge, la câmpuri magnetice relativ mici şi la temperatură înaltă.
Feromagnetismul este întâlnit la elementele ai căror atomi sunt caracterizaţi prin
existenţa unor nivele interioare incomplete, cum sunt cele din grupa Fe, care au nivel 3d
incomplet. Feromagnetismul este determinat atât de electronii legaţi cât şi de electronii liberi
(feromagnetism de bandă).
Prima teorie a feromagnetismului a fost elaborată în 1907 de P.Weiss, pe baza a două
ipoteze:
— ipoteza existenţei unui intens câmp molecular intern Hl (după punerea la punct a teoriei
cuantice a feromagnetismului a primit numele de câmp de schimb), care orientează
spontan momentele magnetice atomice paralel, determinând aşa-numita magnetizare
spontană, sub o anumită temperatură, numită temperatură Curie (T0);
— pentru a explica lipsa unei magnetizări în absenţa unui câmp magnetic exterior, se
consideră că fiecare corp feromagnetic este format, sub temperatura Curie, dintr-un mare
număr de regiuni (domenii magnetice) în care există o magnetizare spontană, dar
orientarea vectorului magnetizare spontană diferă de la un domeniu la altul.

TEORIA MAGNETIZĂRII SPONTANE


Teoria magnetizării spontane elaborată de Weiss şi perfecţionată ulterior prin tratarea cuantică a
problemei, se referă numai la feromagnetismul electronilor legaţi. Deoarece, pentru corpurile
feromagnetice g≈2 rezultă că principala contribuţie la μAT o au momentele magnetice de spin şi
aici funcţia BJ(x)=th(x).
Conform teoriei lui Weiss, câmpul molecular intern, care determină orientarea spontană a
momentelor magnetice atomice H l este proporţional cu magnetizaţia:

Hi=α∙M (100)
α fiind constanta câmpului molecular intern.
În acest fel, un corp feromagnetic introdus într-un câmp magnetic exterior H e se află
sub acţiunea unui câmp magnetic efectiv:

Hef=He+Hi=He+α∙M (101)
Mărimea x se defineşte în acest caz:

x=μ0∙g∙μBP∙JHe+α∙MkB∙T (102)
din care se poate deduce dependenţa de x a mărimii M / M 0 printr-o serie de transformări:

x=μ0∙g∙μBP∙J∙HekB∙T+μ0∙g∙μBP∙J∙α∙MkB∙T (103)
Dar din:

M0=n0μAT=n0gJ∙μBP (104)
rezultă:

MM0=x-μ0∙g∙μBP∙J∙HekB∙T∙kB∙Tμ0∙g∙μBP∙J∙α∙M0 (105)
şi deoarece:

kB=RN, n0=N∙ρA

MM0=xkB∙Tμ0∙g∙μBP∙J∙α∙M0-Heα∙M0 (106)
g∙μBP∙J=M0n0=M0N∙ρ∙A

rezultă:

MM0=ρA∙R∙Tμ0∙α∙M02∙x-HeαM0 (107)
În acelaşi timp, conform relaţiei (91) din sistemul de ecuaţii (107) şi (91) rezultă prin
rezolvare grafică magnetizaţia relativă conform figurii 6.
Din analiza figurii şi a ecuaţiei (107) se constată că şi în cazul H l = 0, magnetizaţia
rămâne diferită de zero, deci are loc orientarea spontană paralelă a momentelor atomice
individuale.
Deoarece la temperatura Curie (T e ) are loc trecerea de la starea feromagnetică la
starea de paramagnetism normal, înseamnă că la această temperatură energia de agitaţie termică
k B ∙Te devine egală cu energia magnetică de interacţiune dintre momentele magnetice atomice şi
câmpul molecular intern, deci:

kB∙TC=μ0∙g∙μBP∙S∙He (108)
relaţie care poate exprima valoarea lui H l ; de exemplu, la Fe T e ≈ 1 0 3 , g≈2, S≈1, rezultând:
Hi=kB∙TCμ0∙g∙μBP∙S=1,38∙10-28∙1034π∙10-7∙2∙9,28∙10-
14∙1=5,9∙108 A/m
Fig. 6. Dependenţa magnetizării relative M/M 0 de intensitatea câmpului magnetic He
(exprimat prin x=μ0g∙μBPHe+αμkB∙T∙J şi de temperatura (T1<T2<Tc<T3);
a-curba dată de expresia (19); b-dreapta dată de expresia (107).
O altă posibilitate de evaluare a câmpului molecular intern porneşte de la
determinarea constantei acestui câmp, α. Astfel, considerând în domeniu T>Tc valabilă legea
Curie pentru susceptibilitatea magnetică efectivă χef definită cu relaţia:

χef=MHef+Mi=MHe+αM=CT (109)
din ultima egalitate rezultă:

MT-C∙α=C-He (110)
Şi definind susceptivitatea magnetică cu raportul dintre magnetizaţie şi câmpul exterior aplicat,
rezultă:

χ=MHe=CT-C∙α (111)
Relaţia (111) este de fapt legea lui Curie-Weiss.
La T=C∙α, susceptivitatea magnetică devine infinită, M fiind diferit de zero, iar
H e =0.
Deci la orice temperatură T<C∙α, va exista o magnetizaţie spontană, în acest fel
mărimea C∙α fiind identificată cu temperatura Curie:

TC=C∙α (112)
Folosind pentru C relaţia (78) se poate calcula α

α=TCC=3kB∙TCn0∙μ0∙g2∙μBP2∙JJ+1 (112, a)
pentru Fe:
n=NV∙A=N∙ρA=6,023∙1026∙7,8∙10856=8,39∙1028

α=3∙1,38∙10-23∙1088,39∙1023∙4∙9,282∙10-48∙4π∙10-7=570,25

şi deoarece:

M0≈106A/m la x

rezultă:

Hi≈5,7∙108A/m

deci rezultat similar.


Valoarea extrem de mare a câmpului molecular intern Hl, mult mai mare decât
câmpurile magnetice obţinute în condiţii de laborator, pledează pentru natura sa nemagnetică,
fapt dovedit şi de experienţele lui Dorfman, care trecând un fascicul de electroni printr-o folie
subţire de Ni, nu a constatat modificarea traiectoriei care ar fi trebuit să fie produsă de un câmp
magnetic.
Din teoria cuantică a feromagnetismului rezultă că acest câmp molecular intern este
determinat de forţele de schimb (forţe de natură cuantică discutate la analiza legăturii covalente).
Astfel pentru un sistem din doi atomi hidrogenoizi a căror stare este descrisă de o
funcţie de undă simetrică, care corespunde orientării antiparalele a spinilor, energia sistemului
este dată de expresia:

ES=2E0+121+S2C+A (113)
În cazul sistemului descris de o funcţie de undă antisimetrică, corespunzător
orientării paralele a spinilor, energia sistemului este dată de expresia:

Ea=2E0+12(1-S2)C-A (114)
În aceste expresii:
E0-este energia electronului în câmpul propriului nucleu (energia atomului izolat);
C-o energie de natură coulombiană;
A-o energie de natură cuantică rezultată din schimbul electronilor între perechile
vecine, numită energie de schimb (sau integrală de schimb);
S-integrala de suprapunere care ia în considerare gradul de suprapunere al norilor
electronici de la atomii vecini.
Diferenţa dintre energiile celor două stări posibile este:

Ea-ES=11-S4S2C-A (115)
Când Ea>Es, este stabilă' starea cu spini antiparaleli cum este cazul în legătura
covalentă, această stare fiind situaţia cea mai frecvent întâlnită.
În cazul feromagnetismului este realizată însă condiţia Ea<Es, ceea ce corespunde
orientării spontane paralele a spinilor electronici.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar după Heisemberg şi Frenkel ca
integrala de schimb A să fie pozitivă şi suficient de mare, respectiv :

A>0 şi A>S2C

Pe lângă aceste condiţii, este necesar ca atomii să posede straturi electronice interne
incomplete, aşa cum este cazul cu elementele din grupele de tranziţie.
După Slater, mărimea integralei de schimb A depinde de raportul dintre distanţa
atomică a şi raza orbitei incomplete (3d sau 4f)r dependenţă dată de curba Sommerfeld şi Bethe
(fig. 7).

Fig. 7. Dependenţa energiei (integralei) de schimb, A, de raportul a/r (curba


Sommerfeld-Bethe).
Din analiza figurii rezultă că la rapoarte mari a/r, integrala de schimb, deşi pozitivă,
este prea mică şi nu poate determina menţinerea orientării paralele a spinilor, comportarea
substanţelor respective fiind tipic paramagnetică. La rapoarte mici a/r (pentru elementele din
grupa de tranziţie 3d, a/r=3,5...3,75), integrala de schimb este suficient de mare pentru a asigura
orientarea spontană paralelă a spinilor, deci o comportare feromagnetică. în cazul rapoartelor a/r
foarte mici (pentru cazul discutat sub 3,5), integrala de schimb devine negativă, ceea ce conduce
la orientarea spontană antiparalelă a spinilor electronici, deci la antiferomagnetism.
O confirmare concludentă a curbei din figura 7 a fost dată de apariţia
feromagnetismului în cazurile elementelor antiferomagnetice, dacă prin aliere se măreşte distanţa
dintre atomi, astfel încât raportul a/r să treacă în domeniul feromagnetic. Astfel, alierea
manganului, cu sulf, bismut, arsen, aluminiu, face ca aliajele respective să fie feromagnetice,
deşi nici-unul din componenţii separaţi nu este feromagnetic. în această categorie intră compuşii:
MnSb ; Mn Bi; Al0,89 Mn1,11 etc.
Pentru un sistem format dintr-un număr mare de atomi, energia de schimb este:

Es=-2α,βAα,β∙Sα∙Sβ (116)
unde: Aαβ este integrala de schimb pentru atomii α şi β; Sα, Sβ-vectorii de spin ai atomilor
respectivi.
Pentru doi atomi i şi j relaţia devine:

ES=-2A∙Si∙Sj (117)
În cazul aproximaţiei câmpului molecular, când se obţine o corelare slabă a spinilor
electronici, se poate determina legătura între constanta câmpului molecular α şi integrala de
schimb A .
Astfel, într-un cristal al unui metal pur cu numărul de coordinaţie z se poate scrie:

ES=-2zA∙S2 (118)
unde S este valoarea medie a proiectării spinului S pe direcţia de magnetizare M.
Deoarece la corpurile feromagnetice, momentul magnetic este dat în principal de
contribuţia spinului, se poate scrie:

μ=g∙S∙μBP (119)
iar energia de schimb considerată energia momentului magnetic atomic în câmpul molecular
intern este:

ES=-μ0∙g∙S∙μBP∙Hi=-μ0∙g∙S∙μBP∙α∙M0 (120)
dar:

M0=n0g∙SμBP (121)
n0 fiind numărul de atomi pe unitatea de volum.
În acest fel:

ES=-μ0∙n0∙g2∙S2∙μBP2∙α (122)
Şi egalând (118) şi (122) se poate scrie:

A=μ0∙n0∙g2∙μBP2∙α2∙z (123)
sau înlocuind pe α cu (112) rezultă:

A=3kB∙TC2Z∙JJ+1=3kBTC2Z∙S(S+1) (124)
Pentru Feα se obţine astfel:

A=3∙1,38∙10-22∙1032∙8∙2=1,294∙10-21J=8,075eV (125)
La temperaturi scăzute, aproximaţia câmpului molecular nu mai dă satisfacţii datorită
corelării puternice a spinilor care sunt toţi orientaţi în aceeaşi direcţie. Orice abatere a direcţiei
unui spin de la direcţia comună este transmisă întregului sistem sub forma unei unde de spin.
Energiile undelor de spin sunt cuantificate, cuanta pentru energia undelor de spin numindu-se
magnon.
TEORIA DOMENIILOR MAGNETICE
Cea de-a doua ipoteză a lui Weiss cuprinsă în teoria domeniilor magnetice a fost
necesară pentru a explica lipsa unei magnetizaţii spontane diferite de zero la corpurile
feromagnetice în absenţa unui câmp magnetic exterior, la temperaturi mai mici decât temperatura
Curie.
Conform acestei ipoteze, orice corp feromagnetic este format din mici domenii
magnetice, cu magnetizare spontană diferită de zero, chiar în absenţa unui câmp magnetic
exterior, dar cu orientarea întâmplătoare a vectorului magnetizaţie de la un domeniu la altul,
astfel încât pe ansamblu, magnetizaţia este nulă. Aceste regiuni se mai numesc şi domenii de
magnetizaţie spontană (fig. 8).
Forma şi dimensiunile domeniilor magnetice variază cu tensiunile interne, cu
dimensiunile şi forma probei, cu structura suprafeţei etc. şi pot f i puse în evidenţă experimental
prin diferite tehnici, ca, de exemplu, prin metoda Bitter-Aculov care constă în depunerea unei
pulberi magnetice foarte fine, de obicei în suspensie coloidală pe suprafaţa probei îngrijit
lustruită şi se va constata conturarea limitelor dintre domenii cu particule din pulberea
feromagnetică, acestea fiind atrase de câmpurile de dispersie de la limita de domeniu. O condiţie
obligatorie este ca dimensiunile particulelor din pulberea feromagnetică să fie mai mică decât
dimensiunile monodomeniilor.

Fig. 8. Orientarea vectorilor Ms din domeniile magnetice ale unui corp feromagnetic
la He=0.

ANIZOTROPIA MAGNETICĂ
Considerând procesul de magnetizare a unui monodomeniu după diferite direcţii
cristalografice, se constată că există direcţii cristalografice după
Fig. 9. Dependenţa curbelor M — H e de direcţia de magnetizare pentru un
monocristal de fier.
care acest proces se realizează cel mai uşor, respectiv se atinge saturaţia magnetică la valorile
cele mai mici ale câmpului magnetic exterior, numite direcţii de magnetizare uşoare şi direcţii
de magnetizare grea pentru care acest^ proces se realizează cel mai greu.
În figura 9 se reprezintă curbele de magnetizare pentru monocristale de Fe, Co şi Ni.
Acest fenomen poartă numele de anizotropie magnetică.
Deoarece energia necesară magnetizării după o direcţie de magnetizare este:

U=V0MSH∙dM (126)
se defineşte ca energie de anizotropie cristalină sau energie magnetocristalină Ua diferenţa între
energia de magnetizare după o direcţie oarecare şi energia de magnetizare după o direcţie uşoară
de magnetizare.
Dacă pentru un monocristal (fig. 10) A B reprezintă direcţia de magnetizare uşoară,
atunci energia de anizotropie magnetică în cazul magnetizării după o direcţie oarecare C B este
dată de diferenţa:

Ua=UCB-UAB (127)
ilustrată grafic pe figura 11.
Fig. 10. Orientarea vectorului Ms într-un monodomeniu: a-după direcţia de magnetizare uşoară
( AB ) la He=0; b-după direcţia He la He≠0.

Fig. 11. Semnificaţia energiei de anizotropie; U AB =energia de magnetizare după


direcţia AB; U CB =energia de magnetizare după direcţia A C ; Uα=UCB-UAB=energia
de anizotropie magnetică.
Pentru un cristal cubic de volum V , dacă α1, α2, α3 sunt unghiurile făcute de direcţia
de magnetizare cu axele cristalului atunci:
Ua=V∙Kcos2α1∙cos2α2+cos2α2cos2α3+cos2α3∙cos2α1=V∙Ki,j=1i≠j3co
s2α1∙cos2αj (128)
unde K este constanta de anizotropie.
Pentru un cristal hexagonal (de exemplu, cobalt) :

Ua=VK∙sin2θ (129)
unde � este unghiul dintre Ms şi axa hexagonală.
Pentru câteva metale şi aliaje feromagnetice, direcţiile de magnetizare uşoară, grea şi constantele
de anizotropie sunt date în tabelul 3,

Tabelul 3
Anizotropia magnetică a unor materiale feromagnetice
Materialul Direcţia de Direcţia de Constanta de
magnetizare uşoară, magnetizare grea, anizotropie, K, în
[u1,u2,u3] [u1,u2,u3] kJ/m2
Fier 100 111 + -42
Cobalt 0001 1010 +410
Nichel 111 100 -3,4
Permaloi - - 0
(75% Ni 25% Fe)

Supermaloi - - +3,5
(67% Ni 33% Fe)

MAGNETOSTRICŢIUNEA ŞI TERMOSTRICŢIUNEA
Între magnetizare şi deformaţiile mecanice există o interdependenţă respectiv în
procesul de magnetizare corpul îşi schimbă forma şi dimensiunile şi invers, prin deformare un
corp îşi modifică comportarea în procesul de magnetizare, aşa cum se prezintă în figura 12
pentru un fir de nichel supus la tracţiune.
Acest fenomen se numeşte magnetostricţiune şi este caracterizat prin constanta de
magnetostricţiune λ:

λ=dll (130)
Constanta de magnetostricţiune este anizotropă, depinzând de direcţiile
cristalografice (fig. 13) şi pentru anumite valori ale câmpului atinge o valoare maximă numită
constantă de saturaţie λs.
Tensiunea internă produsă de deformarea prin magnetostricţiune se poate determina
cu ajutorul legii lui Hooke:

σ=λ∙E (131)
Fig. 12. Curba de primă magnetizare la un fir de nichel tensionat.

Fig. 13. Dependenţa constantei de magnetostricțiune de direcţia cristalografică


[u1u2u3] şi de intensitatea câmpului magnetic He aplicat, la un monocristal de Fe
(schemă).
de exemplu, la fier:

λS=19∙10-6 şi E=2∙1011N/m2

şi deci:

σ=3,8∙106N/m2

Energia de deformare magnetoelastică se numeşte energie magnetoelastică şi se


poate determina astfel:

Ume=-σ∙λS2∙V (132)
sau pentru magnetostricţiunea izotropă (corpuri policristaline) caracterizată prin:

λ100≅λ110≈λ111≈λS

relaţia devine:

Ume=-32λSσ∙V∙cos2θ (133)
unde G este unghiul dintre magnetizare şi tensiune.
Termostricţiunea este fenomenul care determină modificarea formei şi dimensiunilor
corpurilor feromagnetice ca urmare a magnetizării spontane, când temperatura scade sub
temperatura Curie. De exemplu, un monodomeniu sferic (fig. 14, a) dintr-un material cu
magnetostricţiune pozitivă se va alungi în direcţia de magnetizare uşoară la T<Te (fig. 14,b).
Deoarece pentru modificarea formei prin magnetostricţiune este necesară atingerea
forţelor elastice care se nasc, iar în cazul corpurilor policristaline şi a rezistenţei la deformare
opusă de grăunţii vecini, rezultă că prin aplicarea unei tensiuni exterioare în direcţia câmpului H
(de întindere pentru corpurile cu magnetostricţiune pozitivă şi de compresiune pentru cele cu
magnetostricţiune negativă), procesul de magnetizare este uşurat,

Fig. 14. Modificarea formei unui monodomeniu magnetic la trecerea din starea
paramagnetică în starea feromagnetică

Fig. 15. Ciclul histerezis al unui aliaj Fe-Ni (cu 8% Ni):a-în absenţa tensiunilor mecanice
(σ=0);b-în prezenţa unei tensiuni mecanice în direcţia H(� -5-108 N/m2).
direcţia tensiunii puţind să devină (la tensiuni suficient de mari) direcţie de magnetizare uşoară,
ciclul de magnetizare devenind dreptunghiular (fig. 15) pentru o bucată de aliaj Fe-Ni cu 8% Ni,
care la σ≈5 ∙ 108 [N/m2] prezintă un ciclu histerezis dreptunghiular. Astfel se poate spune că în
cazul când:

Ume≫Ua⇒σ∙λS≫K

direcţia tensiunii devine direcţia de magnetizare uşoară.


În cazul când energia magnetoelastică şi energia de anizotropie cristalină au acelaşi
ordin de mărime, direcţia de magnetizare uşoara din fiecare domeniu corespunde condiţiei:
Ume+Uα=minim şi se poate vorbi de o constantă de anizotropie magnetică efectivă:

Kef=αK+β∙λS∙σ (134)
unde α şi β sunt constante apropiate de unitate.
ENERGIA MAGNETOSTATICĂ
Când un corp magnetic de volum V se află într-un câmp magnetic H, energia sa
magnetică este:

UH=-μ0H∙M∙V=-μ0HMV∙cosθ (135)
θ—fiind unghiul dintre vectorii M şi H.
Datorită magnetizării spontane chiar în absenţa unui câmp exterior, un corp
feromagnetic formează propriile sale câmpuri demagnetizante, micro sau macroscopice, date de
existenţa polilor magnetici liberi la limitele dintre domenii, dintre grăunţi, la suprafaţa corpului.
Aceste câmpuri determină în corpurile feromagnetice apariţia unei energii potenţiale
suplimentare, numită energie magnetostatică (Ums).
Pentru un corp de formă sferică: H d =-N∙M s şi

Ums=μ02NMS2∙V (136)
în cazul sferei, factorul demagnetizant N=1/3.
Pentru elipsoidul de rotaţie, câmpul demagnetizant pe o direcţie la unghiul θ faţă de
axa mare este:

Hd=-(Necos2θ+Nisin2θ)MS

şi deci:

Ums=μ02MS2V(Necos2θ+Nisin2θ) (137)
Deoarece N t > N l cu excepţia corpurilor de formă sferică, corpurile feromagnetice
prezintă o anizotropie a formei. Dacă Ums>U me +U a , anizotropia formei determină direcţia de
magnetizare uşoară, axa mare a elipsoidului devenind direcţia de magnetizare uşoară. Pentru
cilindru infinit lung (practic pentru l/d>15) Nl=0 şi Nt=1/2.

MAGNETIZAREA CORPURILOR FEROMAGNETICE


Deoarece, conform teoriei domeniilor magnetice, în lipsa unui câmp magnetic
exterior, vectorii magnetizare spontană sunt distribuiţi la întâmplare în fiecare monodomeniu, la
aplicarea unui câmp magnetic exterior magnetizarea se realizează prin trei procese:
— procese de deplasare a pereţilor dintre domenii (OA pe curbele de primă
magnetizare, fig. 16);
— procese de rotaţie a vectorilor Ms în direcţiile lui H (porţiunea A B , fig. 16)
Fig. 16. Ciclul histerezis al unui corp feromagnetic şi curba de primi magnetizare
(OABC).

Fig. 17. Etapele magnetizării unui corp feromagnetic:


a-H e =0 ; b-deplasarea pereţilor de domenii Ia H1>0; c-formarea unui singur
domeniu la H 2 >H 1 ;d-rotirea vectorului Ms la H 3 >M 2 .
— procese paramagnetice sau de magnetizare adevărată (de la atingerea saturaţiei tehnice Ms
până la saturaţia absolută M0=n∙μAT).
Primele două procese pot fi ilustrate prin figurile 17, a, b, c şi d.
Fie un corp format din patru monodomenii în care vectorii Ms în absenţa unui câmp
exterior sunt orientaţi după direcţiile de magnetizare uşoară (fig. 17,a).
La aplicarea unui câmp H1>0, are loc un proces de deplasare a pereţilor dintre
domenii, în sensul creşterii celor cu orientare favorabilă faţă de H (fig. 17,b).
La o altă valoare H 2 >H1 corpul va fi format dintr-un singur monodomeniu cu
orientarea lui Ms după direcţia de magnetizare uşoară, cea mai apropiată de H. În cazul
monocristalelor foarte pure, unde nu acţionează decât anizotropia cristalină, acest proces se face
la câmpuri foarte mici (H→0) şi deci �α→∞. La corpurile policristaline acţionează şi alţi factori,
ceea ce face ca magnetizarea să se facă la câmpuri continuu crescătoare (fig. 16).
Din acest moment, magnetizarea continuă prin procese de rotaţie a vectorului Ms
până când la H3 acesta devine paralel cu câmpul aplicat. Procesele de rotaţie au loc la câmpuri
mari, după ce limitele dintre domenii au dispărut şi după desăvârșirea lui se ajunge la
magnetizaţia de saturaţie tehnică Ms.
La creşterea în continuare a câmpului aplicat, creşterea magnetizării este liniară de
tip paramagnetic şi este determinată de orientarea, paralelă cu câmpul, a momentelor atomice
neorientate din cauza agitaţiei termice sau a altor cauze. Magnetizarea obţinută după desăvârșirea
celor trei procese poartă numele de magnetizare de saturaţie absolută M 0 =n0∙μAT.
Procesul de magnetizare care are loc la un monocristal feromagnetic rezultă şi din
analiza relaţiei:

m=M∙V=i=1nMS∙Vicosθi (138)
unde: m este momentul magnetic al corpului de volum V; V i -volumul domeniului i; θi-unghiul
dintre vectorul Ms în domeniul i şi câmpul aplicat H.
Creşterea momentului magnetic şi deci a magnetizării este:

dm=V∙dM=i=1nMScosθi∙dVi+i=1nMSVidcosθi+i=1nVicosθidMs (139)
Primul termen din expresia (139) reprezintă creşterea magnetizării prin deplasarea
pereţilor de domenii, cel de-al doilea corespunde proceselor de rotaţie, iar cel de-al treilea
procesului para.
Dacă după obţinerea saturaţiei tehnice Ms, se reduce H la zero, vectorul Ms din
fiecare cristal se roteşte în sens invers spre direcţia de magnetizare uşoară, care face cel mai mic
unghi cu H. Corpul rămâne astfel magnetizat până la valoarea MR numită magnetizaţie
remanentă, conform figurii 17,d :

MR=MS∙cosθ (140)
Pentru un monocristal sau un material texturat, în cazul când H este paralel cu axa de
magnetizare uşoară MR=Ms şi ciclul histerezis devine dreptunghiular.

FORMAREA DOMENIILOR MAGNETICE


În absenţa tensiunilor, a anizotropiei şi a câmpului magnetic exterior,în fiecare
domeniu vectorul de magnetizare Ms este orientat după una din direcţiile de magnetizare uşoară
care sunt în fiecare cristal cel puţin două (la fier sunt şase).
Trecerea de la un domeniu la altul se face prin pereţii de domenii în interiorul cărora
direcţia momentelor magnetice atomice trece treptat de la cea corespunzătoare unui domeniu, la
cea corespunzătoare domeniului vecin (fig. 18).
Fig. 18. Structura unui perete Bloch (schemă).

Fig.19. Dependenţa energiei magnetostatice (U me ), superficiale (U γ ) şi a energiei totale (U)


a unui corp feromagnetic de dimensiunea domeniilor magnetice.

Grosimea pereţilor de domeniu, numiţi şi pereţii Bloch, este :

δ=C1AKef∙a3 (141)
şi au o energie superficială pe unitatea de suprafaţă (tensiune superficială):

γ=C2Kef∙Aa (142)
În aceste relaţii, C 1 şi C2 sunt constante de proporţionalitate; A-integrala de schimb;
iar a-parametrul reticular.
Pentru materialele feromagnetice, rezultă că:

δ=102…103Å şi γ=103J/m2

Dimensiunea critică a unui monodomeniu este rezultată din condiţia de minim a


energiei. Astfel, prin împărţirea unui monodomeniu în n domenii, energia magnetostatică se
reduce de n ori, dar în acelaşi timp creşte energia superficială ca urmare a formării pereţilor
dintre domenii (fig. 19).
Considerând cazul simplificat al unui monocristal sferic în condiţia când este
monodomeniu (fig. 20, a) energia lui va f i :
U1=Ums=μ02NMS2V=μ012πNMS2∙d3 (143)

Fig. 20. Monocristal sferic: a-monodomenial; b - bidomenial


iar dacă se împarte în două domenii (fig. 20, b) rezultă:

U2=Ums2+UγS=μ024πNMS2d3+π4d2γ (144)
Pentru a fi monodomeniu trebuie îndeplinită condiţia:

U1≤U2

respectiv:

π12μ0NMS2d3≤π24μ0NMS2d3+π4d2γ (145)
din care rezultă:

d≤6γμ0NMS2=dcr (146)
La sferă N=1/3 şi deci:

dcr=18γμ0MS2 (147)
Pentru fier: γ≈10-3 J/m2 şi Ms≈10 A/m, rezultând: dcr≈102Å (practic d cr =102...103Å).