ORGANITE CITOPLASMATICE

I.ORGANITELE MIŞCĂRII CELULARE: microfilamentele de actină,

microfilamentele de miozină, microtubulii.

II.ORGANITE ENERGETICE: mitocondriile.

III.ORGANITE DE SINTEZĂ: ribozomii, reticulul endoplasmatic,

complexul Golgi.

IV.ORGANITELE DE DIGESTIE: lizozomii, peroxizomii.

II.ORGANITE ENERGETICE:MITOCONDRIILE

Mitocondriile sunt organite specializate în producerea energiei

necesare activităţii celulelor eucariote. Sunt prezente în toate tipurile de
celule cu respiratie aerobăcu excepţia eritrocitului adult.
Numărul mitocondriilor depinde de intensitatea activităţii
metabolice a celulei: hepatocitele au 1000-3000 de mitocondrii,
nefrocitele cca 300, spermatozoizii 20-24. Pot să fie răspândite uniform
în citoplasmă sau concentrate în zone cu activitate intensă, unde este
consum mare de energie. Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă
constituie condriomul.
Celulele au mitocondrii cu dimensiuni diferite, cele mai mari fiind în
celulele active: până la 7 µm lungime şi 0,5 µm grosime. La microscopul
optic apar sub formă de granule individualizate şi grupate: ca mărgelele
pe aţă (condriomite) sau filamente şi virgule (condrioconţi).
Ultrastructura mitocondriilor a fost pusă în evidenţă de Palade şi
alţi cercetători la microscopul electronic, în 1952. Mitocondriile au o
membrană externă netedă şi una internă rugoasă care urmăreşte
conturul celei externe şi prezintă din loc în loc pliuri sau invaginări
denumite criste (creastă) mitocondriale a căror număr, formă şi
dimensiuni variază de la o celulă la alta. Fiecare membrană are o
grosime de 6 nm, iar între ele se delimitează un compartiment extern cu
lăţimea de cca 7-8 nm.
Membrana internă delimitează compartimentul intern sau matricea
mitocondrială şi permite trecerea spre interior cu ajutorul unor proteine
din membrană a unor aminoacizi, acizi graşi, molecule de ADP şi ATP,
ioni de calciu şi magneziu. Membrana internă prezintă proeminenţe de
cca 10 nm numite particule elementare formate din piesa bazală,
intermediară şi superioară. Aceste particule conţin enzima F1-ATP-aza,
ce participă la sinteza ATP-ului.
Matricea mitocondrială conţine acizi nucleici, un număr mare de
enzime, vitamine, granule de glicogen, lipide, ribozomi.
 ADN-ul mitocondrial este o moleculă circulară, ce se sintetizează
independent de ADN-ul nuclear, replicarea acestuia făcându-se mai lent,
iar codul genetic diferă parţial de codul genetic nuclear. Datorită
prezenţei ribozomilor mitocondriali asemănători celor de la procariote,
mitocondria este capabilă să-şi sintetizeze unele enzime. DPV
filogenetic se consideră că mitocondriile au apărut prin transformarea
unor bacterii care pătrunse în celula animală şi-au pierdut virulenţa, şi-au
structurat a doua membrană şi s-au adaptat la celula gazdă, devenind
un organit endo-simbiont.
Structura chimică a mitocondriilor cuprinde: 65-70% proteine, 25-
28% lipide, 0,5% ARN şi ADN, glucide, ioni, apă,vitamine. Dintre
proteine 70% sunt enzime,iar 30% sunt proteine structurale. Mitocondria
se reînoieşte continuu, la cca 20 de zile toate proteinele şi lipidele sunt
înlocuite iar mitocondriile bătrâne, uzate sunt fagocitate de lizozomi.
În mitocondrii au loc procese metabolice energetice şi secundar procese
de sinteză. Mitocondria este fabrica de energie a celulei, respectiv
conţine sistemele enzimatice aparţinând metabolismului celular aerob,
dependent de oxigen: ciclul acidului citric (Krebs), oxidarea acizilor graşi,
fosforilarea oxidativă. Energia rezultată este stocată sub formă de
molecule macroergice de ATP, iar prin hidroliza ATP-ului sub acţiunea
ATP-azei se eliberează o cantitate de energie de 8000-10 000 Kcal/mol,
necesară proceselor metabolice.
Procesele de biosinteză au loc în mitocondrii datorită faptului că
acestea conţin ADN, ARN, ribozomi, enzimele necesare exprimării
genelor mitocondriale. De ex. au loc unele etape ale sintezei hemului şi
a hormonilor steroizi în ovar, testicul şi corticosuprarenală.

III.ORGANITE DE SINTEZĂ: ribozomii, reticulul endoplasmatic,

complexul Golgi.

RIBOZOMII numiţi şi granulele lui Palade sunt organite prezente în

toate celulele cu excepţia eritrocitelor. Ei pot fi liberi în citoplasmă,
solitari sau grupaţi în polizomi şi se pot ataşa de membranele reticulului
endoplasmatic (formând Ret. End. Granular), sau de faţa externă a
membranei nucleare. În celule care sintetizează proteine de export cum
sunt celulele acinoase, limfocitul şi plasmocitul, numărul ribozomilor este
foarte mare şi sunt ataşaţi reticulului endoplasmatic, iar în celulele care
secretă hormoni steroizi din glandele suprarenale şi gonade nr.
ribozomilor este mic, ei fiind liberi în citoplasmă.
Ribozomii au aspectul unor granule sferice de 15-30 nm, cu
constanţa de sedimentare de 80 S la eucariote (unităţi Svedberg) şi 70
S la procariote. La eucariote un ribozom este format din două subunităţi
inegale:
 - o subunitate mare, de formă sferoidală, cu diametrul de cca 30nm
şi constanţa de sedimentare de 60S;
- o subunitate mică, aplatizată cu constanţa de sedimentare de 40S;
Ribozomul de la procariote este asemănător cu ribozomul
mitocondrial de la eucariote. Când nu participă la sinteza de proteine şi
când concentraţia ionilor de magneziu din citoplasmă scade cele două
subunităţi ribozomale sunt separate.
În timpul biosintezei proteinelor ribozomii se dispun de-a lungul
moleculei de ARN mesager (ARNm), care are forma unui filament
sinuos, gros de 2nm, precum mărgelele pe aţă, formând un poliribozom.
Numărul ribozomilor depinde de mărimea moleculei proteice ce urmează
a fi sintetizată, de exemplu 100 de ribozomi pentru o moleculă de
colagen şi numai 5 ribozomi pentru o moleculă de globină din
hemoglobină. ARNm se amplasează între cele două subunităţi
ribozomale şi transmite mesajul genetic privind tipul şi ordinea de
asamblare a aminoacizilor în structura primară a proteinei. După ce
proteina a fost sintetizată ribozomii se desprind şi se dispersează în
citoplasmă.
În structura subunităţii mari intră 3 specii de ARNr şi 45 de
proteine, iar în structura subunităţii mici numai o singură specie de ARNr
şi 33 de proteine.
Biogeneza ribozomilor începe în interiorul nucleului. Speciile de
ARNr şi proteinele ribozomale trec prin porii membranei nucleare în
citoplasmă, cele două subunităţi ribozomale se maturează şi se
asociază formând ribozomul.
Funcţia ribozomilor este de a sintetiza proteinele:
- ribozomii ataşaţi membranelor RE sintetizează proteinele de
export (enzime, hormoni, anticorpi);
- ribozomii liberi sintetizează proteine de structură necesare pentru
duplicarea chimică a celulelor înainte de diviziune, pentru
înlocuirea organitelor uzate şi unele proteine speciale (proteine
contractile, proteine din mioglobină şi hemoglobină).

RETICULUL ENDOPLASMATIC

Reticulul endoplasmatic este un organit prezent în toate celulele

(excepție eritrocitul matur) format dintr-un sistem de canalicule
reprezentat de tuburi și cisterne delimitate de membrane cu rol în
activitățile de sinteză și excreție celulară.
Este foarte dezvoltat în celulele secretorii și bine reprezentat în
celulele active în sinteze de proteine, lipide și glucide.
 La început a fost evidențiat la microscopul optic sub forma unor
granulații bazofile în neuron (substanța tigroidă sau corpusculii Nissl), în
hepatocit (corpii Berg) și în pancreas (egastoplasmă). Este situat în
citoplasma din jurul nucleului și zona mijlocie a citoplasmei.
Tuburile și cisternele care alcătuiesc reticulul endoplasmatic au o
endomembrană groasă de cca 6 nm, iar lumenul sistemului canalicular
variază între 25 și 500 nm. În structura reticulului endoplasmatic intră
cca 60% proteine atât cele structurale cât și de export și cca 40% lipide,
în special fosfolipide, lecitine și cefaline.
Reticulul endoplasmatic formează în citoplasmă un sistem
microcirculator prin care sunt vehiculate numeroase substanțe,
reprezintă suport pentru celelalte organite citoplasmatice, contribuie la
menținerea formei celulei și realizează schimburi prin endomembrane cu
citoplasma.
Unele porțiuni ale reticulului prezintă ribozomi atașați de
membrane și poartă numele de reticul endoplasmatic rugos sau
granulos ( RER sau REG ) și cuprinde mai multe cisterne. Zonele lipsite
de ribozomi formează reticulul endoplasmatic neted – REN și este
format mai ales din tuburi. Între cele două tipuri de reticul există
continuitate, de asemenea sunt zone de legătură cu elemente ale
complexului Golgi.
Funcțiile specifice ale RER și REN.
RER-ul prezintă pe suprafața externă a endomembranelor
ribozomi legați prin subunitatea mare, care prezintă un canal prin care
trec lanțurile de macromolecule proteice în lumenul reticulului. RER-ul se
continuă cu membrana externă a nucleului și comunică cu spațiul
perinuclear.
Rolul RER este dat de prezența ribozomilor atașați de membrană
și anume în sinteza de proteine structurale care intră în alcătuirea
membranelor celulare, precum și a proteinelor de export.
REN-ulparticipă la sinteza lipidelor și glucidelor, a acidului
clorhidric (în celulele parietale ale glandelor fundice din stomac), la
sinteza hormonilor steroizi, participă la fotorecepție în celulele
pigmentare din retină, participă la realizarea contracției musculare.
De asemenea REN-ul intervine în procesele de detoxifiere,
metabolizând substanțe toxice, reziduale, endo și extracelulare (sărurile
biliare, colesterolul, hormonii steroizi, hemoglobina, medicamente, etc).
 COMPLEXUL GOLGI

Complexul Golgi este un organit comun cu excepția eritrocitului

adult, descoperit în 1898 de Camillo Golgi în neuronii piriformi din
cerebel. În neuroni este situat perinuclear, iar în celulele secretorii
exocrine între nucleu și polul apical al celulei.
Cuprinde trei elemente componente:
a. pachete de saci turtiți sau cisterne așezate în stivă;
b. microvezicule;
c. macrovezicule.
a. Sacii golgieni reprezintă componenta majoră a complexului
Golgian. Are aspectul unei stive formate din 3-15 saci (cisterne)

IV.ORGANITELE DE DIGESTIE: lizozomii, peroxizomii.

Digestia celulară cuprinde totalitatea proceselor prin care se

realizează degradarea biochimică a moleculelor pătrunse în citoplasmă
prin endocitoză, a organitelor uzate, a fragmentelor de celulă sau chiar a
structurilor celulare. Digestia celulară este produsă de două tipuri de
organite: lizozomii şi peroxizomii.

LIZOZOMII

Lizozomii sunt organite cu funcţie litică, care catabolizează

produşii biologici prin hidroliză, de aceea se mai numesc şi corpi litici.
Sunt prezenţi în toate celulele, cu excepţia hematiilor mature, fiind mai
numeroşi în celulele capabile de fagocitoză cum sunt granulocitele,
monocitele şi macrofagele.Au formă sferică sau ovoidală, cu dimensiuni
de 0,2-0,5 µm şi sunt formaţi dintr-o membrană lizozomală de natură
lipoproteică şi o matrice lizozomală fin granulară, omogenă.
În lizozomi au fost identificate peste 50 de enzime, capabile să
hidrolizeze diferite substraturi (acizi nucleici, proteine simple şi
complexe, glicoproteine, hexoze, glicolipide, lipoproteine, compuşi
sulfaţi), în mediu slab acid -ph 4-6, de aceea sunt numite hidrolaze
acide. Lizozomii prezintă heterogenitate enzimatică, însă enzimele
acţionează numai asupra produşilor biologici care se ataşează şi
pătrund în interiorul lizozomului. Sistemul lizozomal este format din:
lizozomi primari, secundari şi terţiari.
Lizozomii primari au talie mică sunt lizozomii tineri, cu set
incomplet de enzime, neimplicaţi încă în procesele de digestie
enzimatică intracelulară.
 Lizozomii secundari sunt heterogeni, au talie mare şi se
formează prin unirea lizozomilor primari cu produşi endocelulari sau
exocelulari.Lizozomii secundari sunt de mai multe feluri:
- heterofagozomii se formează prin unirea lizozomilor primari cu
fagozomii care rezultă după endocitoza (fagocitoză sau pinocitoză)
unui produs extracelular;
- autofagozomii sunt lizozomi de talie mare care rezultă prin unirea
lizozomilor primari cu produşi endocelulari cum sunt organitele
celulare alterate sau îmbătrânite;
- crinofagozomii sunt lizozomi secundari specifici celulelor
glandulare, implicaţi în digestia produselor de secreţie aflaţi în
exces.
Lizozomii terţiari sau corpii reziduali se formează din lizozomii
secundari în care s-a produs o digestie incompletă. Sunt mai numeroşi
în celulele îmbătrânite sau ca urmare a absenţei unor enzime (datorată
unor cauze genetice) şi determină acumularea unor cantităţi mari de
corpi reziduali în celulă care produc distrugerea celulelor respective.
În urma acţiunii enzimelor lizozomale rezultă aminoacizi, lipide,
hidraţi de carbon, nucleotide care traversează membrana şi ajung în
citoplasmă unde sunt folosite ca materii prime în procesele de sinteză
sau ca sursă de energie.
Membrana lizozomală acţionează ca o barieră între enzimele
digestive şi citosol, împiedicând pătrunderea acestor hidrolaze în
matricea citoplasmatică. Unele substanţe acţionează ca stabilizatori ai
membranei (hormonii glucocorticoizi, colchicina), iar diferiţi factori
chimici, fizici, agenţi toxici acţionează ca destabilizatori ai membranei
(vit. K, hormonii steroizi sexuali, expunerea prelungită la soare, razele
ultraviolete, temperaturi foarte joase, bacilul tuberculozei, al leprei).
Când membrana lizozomului este alterată enzimele hidrolitice trec
în citoplasmă distrug celula (autoliză) şi porţiuni de ţesut. Eliberarea
enzimelor lizozomale poate să se producă în mod natural în timpul unor
procese de involuţie: reducerea uterului post partum sau a glandei
mamare în perioada de repaus mamar.

PEROXIZOMII

Peroxizomii sunt organite celulare comune care se caracterizează

printr-un bogat conţinut în peroxidaze, enzime care participă la formarea
şi descompunerea peroxidului de hidrogen (apa oxigenată H 2O2). Au
formă sferică sau ovală, iar în funcţie de dimensiuni se deosebesc două
categorii: macroperoxizomi cu diametrul de 0,5-1,5 µm şi
microperoxizomi cu diametrul de 0,1-0,4 µm. Numărul peroxizomilor
diferă de la un tip de celulă la alta, de ex. în celula hepatică îl depăşeşte
cu mult pe cel al lizozomilor. În celulele plantelor sunt descrişi sub
denumirea de glioxizomi, deoarece conţin glioxilat şi participă la
transformarea lipidelor în carboxidraţi.
Peroxizomii au o membrană şi o matrice fin granulară. Unii
peroxizomi prezintă la periferie o margine densă, îngroşată, iar în zona
centrală a matricei un miez dens numit cristaloid ce conţine uratoxidaza.
Provin din reticulul endoplasmatic şi Complexul Golgi.
Funcţiile peroxizomilor:
- intervin în metabolismul peroxidului de oxigen. Prin oxidarea unor
diferite substraturi cu ajutorul oxidazelor se produce peroxidul de
hidrogen, produs toxic pentru celulă care este descompus în
oxigen şi apă cu ajutorul catalazelor;
- intervin în metabolismul acizilor nucleici(degradează adenina şi
guanina);
- participă la reglarea metabolismului glucozei, la procesul de
gluconeogeneză prin sinteza de glucoză pe seama unor precursori
neglucidici;
- participă la beta-oxidarea acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de
carbon, până la 6 atomi după care oxidarea este continuată de
mitocondrii;
- produc acetil coenzima A;
- participă la detoxificarea unor substanţe cu moleculă mică, de ex.
jumătate din etanolul consumat este oxidat în acetaldehidă;
- intervin în termogeneză prin producerea de căldură.
Peroxizomii lipsesc în tumorile cu proliferare rapidă şi sunt numeroşi
în cazul infecţiilor virale, în hipertiroidie.

CENTRUL CELULAR

Centrul celular sau centrozomul este un organit comun prezent în

toate celulele care se divid, coordonând mobilitatea celulară în timpul
diviziunii. Lipseşte în celulele înalt specializate cum sunt eritrocitele sau
neuronii care nu se divid. Este situat în apropierea nucleului şi are în
interior 2 centrioli. În jurul centrozomului se organizează citoplasma
densă şi omogenă numită sfera atractivă şi împreună (centrozom+sfera
atractivă) formează centrosfera. În jurul centrosferei se dispun radial
filamente citoplasmatice ce constituie asterul, iar asterul şi centrosfera
alcătuiesc astrosfera.
Ultrastructura centriolilor. La microscoscopul electronic fiecare
centriol apare ca o structură cilindrică cu lungime de 0,5µm şi diametrul
de 0,11-0,15µm, format din 9 triplete de microtubuli de care la exterior
se prind prin filamente fine 2 rânduri a câte 9 sferule.
În interfază centrozomul este situat lângă nucleu şi din el pleacă
microtubuli în toată citoplasma. În timpul fazei S a ciclului celular
centrozomul se dublează, lângă un centriol vechi sintetizându-se unul
nou perpendicular fata de cel vechi. Cei 2 centrozomi se deplasează
opus către polii celulei şi între ei se asamblează microtubuli ce vor
constitui filamentele lungi şi scurte ale fusului de diviziune implicat în
separarea egală a cromozomilor în cele 2 celule fiice.
Pe lângă funcţia de organizator al microtubulilor şi implicarea în
diviziunea celulară centrul celular (centrozomul) coordonează mişcările
cililor şi flagelilor şi direcţionează mişcările de locomoţie a unor celule
cum sunt leucocitele şi fibroblastele.

NUCLEUL
Nucleul este format din: nucleolemă (membrana nucleară),
nucleoplasma (matricea nucleară), cromatina sau cromozomi şi
nucleolii. Cromatina şi cromozomii sunt două forme de organizare ale
aceluiaşi material genetic, respectiv ale ADN-ului, cromatina fiind forma
de existenţă din interfază când în celulă se produce duplicarea chimică.
Nucleul este componentă esenţială, caracteristică celulelor
eucariote, având ca funcţii principale stocarea informaţiei genetice în
ADN-ul nuclear, reglarea şi coordonarea tuturor activităţilor celulei,
controlând sinteza proteinelor stucturale şi enzimatice ale acesteia.
A fost descoperit în 1831 de Fontana, iar în 1833 Brown enunţă
conceptul de celulă nucleată. Există însă şi celule anucleate cum sunt
trombocitele şi hematiile,celule foarte specializate care nu au
capacitatea de a sintetiza proteine.
Nucleul conţine totalitatea genelor celulei adică genomul.
Informaţia genetică a unei celule umane conţinută de totalitatea
moleculelor de ADN este imensă, putând să fie cuprinsă într-o bibliotecă
cu cca 180 000 de volume.
Caracterele morfologice ale nucleului. Celulele fără nucleu nu
pot creşte şi nu se divid.
Forma, poziţia,numărul, dimensiunile nucleului (note de curs).

Membrana nucleară sau nucleolemaeste o structură lipoproteică

formată din două foiţe, una externă spre citoplasmă tapetată cu ribozomi
şi alta internă fără ribozomi care intră în contact cu nucleoplasma sau cu
cromatina. Fiecare foiţă este trilaminată, are o grosime de 60-100Å şi
între ele se delimitează un spaţiu perinuclear (sau cisterna perinucleară )
de 150-300Å plin cu o substanţă amorfă în care ajung proteinele
sintetizate de ribozomii situaţi pe foiţa externă.
Nucleolema prezintă numeroase orificii circulare, denumite pori
circulari al căror număr ajunge la 10/µm 2 la celulele în creştere cu
intensitate mare a schimburilor nucleo-citoplasmatice. Prin aceşti pori
trec în ambele sensuri macromolecule: proteine, ARNm, subunităţi
ribozomale etc.
Nucleoplasma sau matricea nucleară reprezintă sucul nuclear în
care plutesc nucleolii şi cromatina.Nucleoplasmaconstă din 60% - 75%
apă, 15% - 25% substanțeorganice,enzime,săruriminerale, ADNșiARN.
Matriceanuclearăcuprindedouăcomponente:
 fracţiunea labilă nestructurată;
 scheletul nuclear format dintr-o reţea de proteine stabile, care
reprezintă echivalentul citoscheletului citoplasmatic.
Cromatina este forma de existenţă a cromozomilor (a ADN-ului) în
interfază şi cuprinde ADN, cantităţi mici de ARN, proteine histonice (cu
rol de împachetare a ADN-ului în nucleu şi organizarea ADN-ului în
nucleozomi) şi nehistonice (acţionează ca represori sau derepresori,
modulând transcriptibilitatea materialului genetic activ). În interfază
cromatina se prezintă sub formă de eucromatină şi heterocromatină.
Eucromatina este cromatina activă, funcţională şi reprezintă zonele
despiralizate ale cromozomilor, purtătoare de gene structurale, pe care
se face transcripţia mesajului genetic. O parte din eucromatină este
activă permanent asigurând desfăşurarea normală a vieţii celulei, iar
cealaltă este eucromatină permisivă, care devine activă la un moment
dat sub acţiunea unor factori modulatori.
Heterocromatina este cromatina inactivă, nefuncţională,
condensată, netranscriptibilă şi constituie segmentele condensate ale
cromozomilor. Se prezintă sub două forme: constitutivă şi facultativă.
Heterocromatina constitutivă nu conţine gene structurale, rămâne
permanent condensată în interfază şi este tot timpul inactivă. Conţine
ADN repetitivsau satelit, care reprezentă cca 15% din cantitatea totală
de ADN şi a cărui rol nu este pe deplin elucidat. ADN-ul repetitiv are
anumite secvenţe de nucleotide care se repetă de foarte multe ori, de
zece ori sau zeci de mii de ori (mediu repetitiv,cca 5%) şi chiar de sute
de mii de ori (înalt repetitiv, cca 10%).
Heterocromatina facultativă este o cromatină condensatăcare
conţine gene structurate represate. Sub acţiunea unui factor derepresor
se transformă în eucromatină activă.Heterocromatina situată pe
cromozomii autozomi se numeşte autozomală, iar cea situată pe
cromozomii care determină sexul se numeşte gonozomală şi este
reprezentată de cromatina X (corpusculul Barr) la femelă şi de
corpusculul Y la mascul.
Cromozomii. În celulele care se pregătesc pentru diviziune
cromozomii se observă la microscopul optic sub forma unor filamente
lungi cu afinitate pentru coloranţi bazici. Numărul, forma şi mărimea
cromozomilor sunt caracteristice pentru fiecare specie. În timpul
diviziunii mitotice şi mai ales în metafază cromozomii sunt foarte
condensaţi şi pot fi observaţi la microscop, de aceea sunt denumiţi
cromozomi metafazici. În metafază fiecare cromozom este dublat,iar
cele două cromatide surori se despart rămânând unite doar la nivelul
centromerului.
Structura cromozomilor metafazici cuprinde:
- cromatidele. Fiecare cromozom este format dintr-o cromatidă,
care corespunde unei molecule de ADN. Cromozomul metafazic
fiind dublat are două cromatide genetic identice;
- centromerul sau constricţia primară. Este zona cea mai îngustă
din lungimea cromozomului, unde cele două cromatide se unesc.
Centromerul are un conţinut scăzut de ADN, iar în vecinătatea lui
se găseşte heterocromatina constitutivă.
- cinetocorii. Reprezintă locul prin care fiecare cromatidă se prinde
de microtubulii fusului de diviziune. Un cromozom metafazic are
doi cinetocori, câte unul pentru fiecare cromatidă.
- constricţiile secundare. Unii cromozomi prezintă o a doua
constricţie a cromatidei, la nivelul căreia însă nu se produc deviaţii
angulare. Pot fi implicate în formarea nucleolilor, cromozomii
respectivi fiind numiţi cromozomi nucleolari.
- satelitul. Reprezintă un corpuscul sferic ataşat de restul
cromozomului printr-un filament subţire de cromatină, astfel de
cromozomi fiind numiţi SAT-cromozomi.
În funcţie de poziţia centromerului cromozomii se clasifică în:
- metacentrici, centromerul la mijlocul lungimii cromozomului şi
braţe aproape egale;
- submetacentrici, centromerul aproape de mijloc şi cele două
braţe uşor inegale;
- telocentrici, centromerul plasat spre unul din capetele
cromozomului şi braţeleinegale;
- acrocentrici, centromerul situat la unul din capete şi braţul scurt
abia vizibil.
Dimensiunile cromozomilor: 1,5-10 µm lungime şi 0,2-2 µm
diametru. Numărul cromozomilor este constant pentru aceeaşi specie:
60 la bovine, 54 la ovine, 38 la suine, 64 la cabaline, 78 la canide şi 46
la primate. La bovine formula cromozomială este 60,XX pentru femele şi
60, XY pentru masculi, iar la om 46,XX şi 46XY.
 Cromozomii sunt alcătuiţi din: ADN, proteine histonice şi
nonhistonice şi cantităţi mici de ARN.
Cariotipul reprezintă totalitatea caracterelor morfologice a
cromozomilor dintr-o celulă diploidă: număr, formă, mărime, poziţia
centromerului etc. Prezentarea grafică a perechilor de cromozomi
omologi, în ordine descrescătoare a lungimii sub forma unei imagini, se
numeşte cariogramă sau idiogramă. Determinarea cariotipului are o
mare importanţă în practica medicală pentru diagnosticarea unor boli
congenitale, a unor boli ale sângelui, a unor anomalii sexuale, pentru
diagnosticul de paternitate etc.
Genaconstituieunitateafuncţională a
informaţieiereditareşireprezintăsegmentul de ADN (sau ARN viral)
format înmedie din1000-1500 de nucleotizi. Încadrulgenei pot
avealocrecombinărişimutaţii.
Există gene
structuraleşireglatoare:genelestructuralecodificăsintezaproteinelor,
iargenelereglatoarecontroleazăşidirijeazăacţiuneagenelorstructurale.
Nucleozomii. Conceptul de nucleozom a fostelaborat de Kornberg
înanii 1975-1977. Nucleozomuleste un octamer ( opt molecule de
histone), cu diametrul de 11 nm şi o înălţime de 5,5 nm pe care molecula
de AND îlînconjoară de douăori. Încromozomiimetafazicimolecula de
AND esteînfăşurată sub forma unorgheme, împachetate la rândullor,
astfelîncât de la o lungime de cca 3 cm se ajunge la un cromozom de
numai 5µm.

NUCLEOLUL

Nucleolul este o componentă intranucleară sub forma unui

corpuscul distinct numai în nucleii interfazici, iar în timpul diviziunii
celulare se dezintegrează. Nu există nucleu fără nucleol, celulelecare îşi
pierd nucleolul nu mai sunt viabile.
A fost observat încă din 1836 ca o granulă densă în interiorul
nucleului, dar funcţia acestei formaţiuni a fost elucidata abia în 1960 şi
anume rolul principal în biogeneza ribozomilor.
Numărul nucleolilor din celulele somatice este 2, câte unul pentru
fiecare set cromozomial. Mărimea, forma, poziţia nucleolilor depinde de
tipul de celulă, intensitatea producţiei de ribozomi, vârsta celulei etc.
Nucleolii ocupă cca 30% din volumul nuclear, au în general formă
sferică sau ovoidală, o densitate mare - 1,35 ( cea mai densă structură
din celulă) şi sunt dispuşi în zonă centrală.
Ultrastructura nucleolilor evidenţiază patru componente:
  componentacromozomială (cromatinaperinucleolară)
estedispusă la periferianucleoluluişiavanseazăspre interior sub
forma unorbenzisaucordoane;
 componentafilamentară,
cuprindefilamentegrupateînpacheteceformează o reţea. Conţine
ADN-ulpe care se sintetizează ARN-ulribozomal;
 componentagranularăestedominantă, alcătuită din granule
cesuntprecursoriairibozomilor;
 componentaastructuratăapareomogenăşiumplespaţiuldintre
granule şifibre.
Compoziţiachimică a nucleolului:ADN 3%, ARN 7% şiproteine 90%
din substanţauscată.
Rolulnucleoliloreste de sinteză a ARNrşi de reglare a
biosintezeiribozomilor. Încelulelecanceroase nucleoli sunthipertrofiaţi,
iarnumărulacestoraestemai mare decâtîncelulelenormale.