HISTOLOGIE

Histologiaeste o ramură a biologiei care se ocupă cu studiuldezvoltării,

structuriimicroscopiceși al funcțiilorțesuturilororganice.
Ţesuturile sunt structuri organizate de materie vie, formate din celule
asemănătoare sau diferite, unite prin substanţă intercelulară şi având funcţii biologice
bine definite.
În funcţie de caracterele morfologice şi funcţionale ale celulelor constitutive se
deosebesc cinci categorii de ţesuturi:
1. Ţesutul epitelial;
2. Ţesutul conjunctiv cu derivatele lui metaplaziate: cartilaginos şi osos;
3. Ţesutul muscular;
4. Ţesutul nervos;
5. Ţesutul sanguin.
Ţesuturile epitelial şi conjunctiv sunt labile sau stabile, mai puţin specializate, în
timp ce ţesutul muscular, nervos şi sanguin sunt permanente şi puternic specializate.

ŢESUTUL EPITELIAL

Ţesuturile epiteliale sunt formate din celule adaptate pentru funcţiile de apărare,
absorbţie şi secreţie. Provin din toate cele trei foiţe embrionare, au o bogată inervaţie,
dar sunt sărace în vase sanguine şi limfatice. Acoperăsuprafaţa organismului
(epidermul tegumentului), căptuşesc cavităţile şi conductele diferitelor organe şi
constituie parenchimul funcţional al glandelor.
Celulele epiteliale sunt situate de obicei pe o membrană bazală formată din
mucopolizaride şi fibre de reticulină de care se prind cu polul vegetativ, în timp ce
extremitatea opusă corespunde polului funcţional.
Clasificarea epiteliilor. Din punct de vedere funcţional epiteliile se împart în trei
grupe: a. Epitelii de acoperire; b. Epitelii glandulare; c. Epitelii senzoriale.

Epitelii de acoperire

Epiteliile de acoperire sunt situate la suprafaţa corpului sau căptuşesc organele

care comunică cu exteriorul, cu rol de protecţie, formând o barieră între organism şi
mediul înconjurător. După numărul straturilor de celule se clasifică în: E. simple sau
unistratificate şi E. stratificate.
E. simple. După forma celulelor, epiteliile unistratificate sunt:
- e. simplu pavimentos, format din celule plate cu marginea dreaptă sau ondulată ce
alcătuiesc endoteliile (căptuşesc vasele de sânge) sau mezoteliile (căptuşesc seroasele
cum sunt pleura, peritoneul, seroasa pericardului);
- e. simplu cubic, constituie învelişul canalelor mici,excretoare ale glandelor salivare;
- e. simplu cilindric sau prismatic este format din celule înalte, cu nucleu eliptic,
prevăzute uneori cu stereocili, margini în perie sau microvili (epiteliul intestinal);
- e. pseudostratificat, este format dintr-un singur strat de celule cu înălţimi diferite şi
nucleii dispuşi pe două rânduri care dau un aspect fals de stratificare. Extremitatea
liberă a celulelor prezintă cili sau kinocili şi se întâlnesc la trahee, bronhii etc.
 E. stratificate. a. Epiteliul stratificat pavimentoseste forma cea mai comună şi
estespecializat pentru funcţia de protecţie. Prezintă mai multe straturi:
- stratul bazal este situat pe membrana bazală, format dintr-un singur strat de celule ce
se divid rapid de aceea se numeşte şi strat generator;
- stratul mijlociu sau spinocelular alcătuit din mai multe rânduri de celule legate prin
desmozomi care le dau aspect spinos;
- stratul superficial este alcătuit din celule care degenerează şi se descuamează. Când
intră în contact cu mediul uscat aceste celule se cheratinizează şi epiteliul se numeşte
e. pavimentos stratificat de tip cornos (de tip rezistent), iar când intră în contact cu
mediul umed devine e.pavimentos stratificat de tip mucos (de tip moale cum este
e.bucal şi esofagian).
b. Epiteliul de tranziţie. Este epiteliul pluristratificat specific căilor urinare, fără
membrană bazală, formând o barieră între sânge şi urină, la trecerea apei şi a sărurilor.
Când este destinsă ca urmare a acumulării urinei prezintă două straturi, iar când este
evacuată devine pluristratificat.

Epiteliileglandulare

Suntformate din celulespecializateînsecreţie(sintezaunuiprodus) şiexcreţie

(eliminare). Cândproduşii de secreţiesunteliminaţi direct însânge se numescglande
endocrine, care nu au canal excretoriarproduşii se numeschormoni. Glandele care au
un canal prin care se eliminăproduşiisintetizaţiînlumenulsaucavităţileunororgane, se
numescglande exocrine.
Celulaglandularăpoatesă fie izolatăreprezentând o glandăunicelularăsau se pot
grupaformândglandepluricelulare. După aspectglandele exocrine pot fi:
 Glande tubulare, care prezintă o invaginaţie cu aspect de deget de mânuşă
(pot fi simple, ramificate, tubuloglomerulară);
 Glande acinoase sau alveolare cu aspect de bob de strugure( simplă,
tubuloacinoasă, etc).
După natura produsului secretat glandele pot fi:
 Gl. Seroase care secretă un produs apos, fluid, albuminos;
 Gl. Mucoase care secretă un produs filant cu mult mucus;
 Gl. Mixte sau seromucoase, care conţin atât celule mucoase cât şi seroase.

Epiteliile senzitive conţin celule specializate în captarea diferitelor excitaţii şi

constituie receptorul periferic al unor analizatori.

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

Ţesuturile conjunctive sunt asemănătoare dpvd. structural, fiind alcătuite din:

celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanţa fundamentală, însă au aspecte
morfologice şi funcţionale diferite.Este ţesutul care uneşte şi susţine alte ţesuturi. Are
origine mezoblastică, respectiv mezenchimală. La tineret predomină celulele şi
substanţa fundamentală, iar pe măsură ce procesul de maturare şi îmbătrânire
înaintează structurile fibrilare devin mai numeroase. Ţesuturile conjunctive sunt
îngeneral bogat vascularizate şi inervate existând schimburi active între sânge şi lichidul
tisular.

CELULELE CONJUNCTIVE. Sunt clasificate în: celule autohtone şi celule

alohtone. Celulele autohtone sunt proprii ţesutului conjunctiv. Sunt foarte variate şi
îndeplinesc diferite funcţii. Din această categorie fac parte: celula mezenchimală, celula
reticulară, fibrocitul, histiocitul, mastocitul, plasmocitul, celula grasă şi celula
pigmentară.

Celulele alohtone provin din sânge şi pătrund în ţesuturile conjunctive, unde îşi
realizează funcţiile specifice (imunologice) şi apoi se dezintegrează şi mor. Cele mai
importante sunt: polimofonuclearele neutrofile, acidofile, limfocitul şi monocitul.

CELULELE AUTOHTONE.

Celula mezenchimală.Este foarte răspândită în perioada embrionară şi se

reduce numeric la adult. Are formă stelată, nucleul sferic sau oval situat central şi este
celulă cap de serie pentru toate celulele ţesutului conjunctiv, dar şi al ţesuturilor
muscular, vascular şi sânge.

Celula reticulară. Derivă din celula mezenchimală este o celulă cu formă

neregulată, prezintă prelungiri, nucleu situat central, citoplasmă bazofilă bogată în
ribozomi, prezintă capacitate mare de evoluţie (citogeneză). La organismele adulte
rămân în organele limfopoetice, hematopoetice şi glandele endocrine.

Fibrocitul.Este celula cea mai răspândită în ţesuturile conjunctive, are

mobilitate redusă, formă stelată sau alungită, citoplasma bogată în mitocondrii, reticul
endoplasmatic şi complex Golgi.Participă atât la elaborarea structurilor fibrilare cât şi a
substanţei fundamentale.Forma tânără poartă denumirea de fibroblast, iar forma adultă
de fibrocit. Provine din celulele mezenchimale( sau alte celule tinere nediferenţiate) şi
pe măsură ce acestea se reduc numeric generează celule conjunctive autohtone.

Histiocitul. Este o celulă mobilă, deosebit de activă. Forma tânără se numeşte

histioblast. Forma adultă, histiocitul evoluează în două direcţii: histiocistul macrofag cu
rol de fagocitoză participând la procesele de apărare a ţesuturilor şi histiocitul
elaborator, cu rol de a sintetiza proteine cu funcţie imunogenă, proteine fibrilare şi
mucopolizaharide. Prin metaplazie se poate transforma în celulă adipoasă sau
pigmentară.

Mastocistul.Este o celulă mare, sferoidală sau ovoidală, cu nucleu mic, dispus

central şi citoplasma încărcată cu granulaţii bazofile. Activitatea mastocitelor este
coordonată hormonal, aceştea acţionând ca activatori sau inhibitori. Are rol în sinteza
acidului hialuronic şi a mucopolizaharidelor acide, care intră în structura substanţei
fundamentale. Reprezintă factor local al controlului metabolismului lipidic din celulele
grase, au rol de apărare prin substanţele din granulaţiile citoplasmatice: heparină
(anticoagulantă), histamină (vasodilatatorie, eliberată masiv în alergii), serotonină
(vasoconstrictoare).

Plasmocitul.Este o celulă sferică sau ovală cu nucleu situat excentric şi

cromatina nucleară sub formă de granulaţii alungite, dispuse radial, ca spiţele unei roţi.
În stări normale numărul de plasmocite este redus, iar în stări patologice se produce o
hiperplazie. Intervin în procesele de apărare a organismului, secretând gamaglobulină.

Celula grasă (adipocitul, lipocitul). Se formează prin transformarea fibroblastelor

şi histiocitelor, sunt celule mari cu nucleu periferic, restul celulei fiind ocupat de grăsimi.
Au funcţia de acumulare a lipidelor din organism, provenite din alimente (sursă
exogenă) sau sintetizate în celulă din precursori (sursă endogenă).Tranzitul lipidelor din
plasma sanguină în adipocit şi invers, se realizează prin pinocitoză în ambele sensuri.
Celulele grase prin asociere, împreună cu substanţa fundamentală şi fibrele de
reticulină, formează ţesuturile adipoase, clasificate în ţesuturi adipoase fibrocitare sau
albe şi ţesuturi adipoase histiocitare sau brune.

Celula pigmentară.Are formă stelară cu multe prelungiri, citoplasma fiind

încărcată cu granule de pigment ( melanina formează granulaţii colorate în negru-brun,
lipofuscinaformează granulaţii colorate în galben) pe care-i sintetizează sau îi
înglobează prin fagogitoză. Se întâlnesc în straturile bazale ale epidermului, în derm, în
coroida globului ocular etc. Au rol de protecţie a substraturilor subiacente împotriva
radiaţiilor luminoase şi calorice prea puternice şi dau culoarea specifică tegumentului.

SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ. Ocupă spaţiul dintre celule şi fibrele

conjunctive şi este o componentă amorfă, omogenă, transparentă, străbătută de vase şi
nervi. Poate fi gelatinoasă şi elastică, dură şi elastică (în cartilaj) sau dură şi rigidă (în
os). Conţine lichid tisular în proporţie de 70%, mucopolizaharide 5-20%, proteine aprox.
25%. Lichidul tisular se aseamănă cu plasma sanguină din care provine şi conţine: apă,
săruri, proteine serice, metaboliţi, cataboliţi, hormoni, alte secreţii celulare. În condiţii
patologice lichidul tisular se acumulează în spaţiile de difuziune formând edeme
tisulare. Substanţa fundamentală reprezintă pentru celulele organismului un rezervor de
apă, proteine, electroliţi şi metaboliţi.

FIBRELE CONJUNCTIVE. Sunt structuri proteice care împreună cu substanţa

fundamentală formează substanţa interstiţială a ţesuturilor conjunctive. Se deosebesc
trei tipuri de fibre: colagene, de reticulină şi elastice.

Fibrele colagene.Se găsesc în toate tipurile de ţesuturi conjunctive. Au o

culoare albă, sunt drepte sau ondulate, de obicei grupate în fascicule, nu se ramifică şi
nu se anastomozează. Pot forma o textură neregulată sau se orientează pe direcţia de
tracţiune şi presiune a factorilor mecanici externi. Sunt alcătuite din trei tipuri de
subunităţi: fibrile colagene, protofibrile şi filamente.

Fibrele colagene sunt constituite dintr-o scleroproteină numită colagen, care este
insolubilă în apă, este digerată de pepsină, dar rezistă la acţiunea tripsinei, se retractă
prin încălzire, iar prin fierbere se transformă în gelatină.

Fibrele de reticulină. Au o compoziţie chimică asemănătoare cu a fibrelor de

colagen foarte tinere fiind denumite şi fibre precolagenice. Sunt foarte abundente la făt
şi embrion, iar la adult se transformă în mare parte în fibre colagene. Fibrele de
reticulină sunt formate din microfibrile de reticulină, se ramifică şi se anastomozează.
Se găsesc în proporţie mare în organele limfopoetice, în membranele bazale şi în jurul
fibrelor musculare.

Fibrele elastice. Sunt mai puţine decât fibrele colagene, dar sunt abundente în
cartilajul elastic şi unele membrane elastice groase. Au culoarea galbenă, sunt subţiri şi
lungi, se ramifică şi se amastomozează formând reţele. Când se rup capătul lor se
îndoaie sub formă de cârlig. Conţin proteina elastina care le dă proprietatea de a se
alungi şi scurta sub acţiunea factorilor mecanici. Sunt rezistente la acţiunea enzimelor
digestive (cu excepţia elastazei sucului pancreatic) şi insolubile în apă. Elasticitatea
fibrelor scade cu vârsta, la organismele bătrâne impregnându-se cu săruri de calciu.

CLASIFICAREA ŢESUTURILOR CONJUNCTIVE.

După modul în care sunt orientate fibrele sub presiunea ce se exercită asupra
lor, ţesuturile conjunctive sunt: neorientate, semiorientate, orientate şi metaplaziate.

a. Ţesuturile conjunctive neorientate au celule conjunctive variate, substanţa

fundamentală abundentă şi fibrele neorientate. Sunt reprezentate de : ţ. conj. Reticular,
ţ. conj. Lax propriu-zis, ţ. Adipos, ţ. Pigmentar, ţ. Fibro-hialin.

b. Ţesuturile conjunctive semiorientate. Conţin fibre cu un grad redus de

orientare. Sunt reprezentate de membranele fibroase şi membranele seroase.

c. Ţesuturile conjunctive orientate. Au celule puţine, substanţă fundamentală

mai redusă, iar fibrele conjunctive sunt orientate într-o singură direcţie sau în două
direcţii. În general au funcţie mecanică, fiind situate în locurile de tracţiune, presiune şi
frecare. Sunt reprezentate de: Ţ. Conjunctiv fibros, Ţ. Tendinos, Ţ. Aponevrotic, Ţ.
Fascial, Ţ. Ligamentar articular, Ţ. Elastic.

d.Ţesuturile conjunctive metaplaziate. Au fibrocitele modificate, iar substanţa

fundamentală este impregnată cu substanţe care-i conferă consistenţă şi duritate. Sunt
reprezentate de:
 - ţesutul cartilaginos, care poate fi de tip hialin, elasticşi fibros;

 Ţ. C. hialin are celulele conjunctive (condrocitele) şi fibrele colagene

mascate de substanţa fundamentală. Se prezintă ca o structură sticloasă
de culoare albă sau albăstruie. Cartilajul hialin este acoperit la exterior de
o capsulă conjunctivă vascularizată şi inervată, bogată în fibre colagene şi
elastice numită pericondru.
 Ţ. C. elastic este opac, de culoare galbenă, bogat în fibre elastice incluse
într-o substanţă fundamentală redusă. Acest ţesut intră în alcătuirea
pavilionului urechii, conductului auditiv extern, laringelui, epiglotei.
 Ţ. C. fibros are substanţă fundamentală redusă, mascată de fascicule din
fibre colagene groase, orientate în direcţia forţelor mecanice. Intră în
constituţia discurilor intervertebrale şi a meniscurilor intraarticulare.

- ţesutul osos este adaptat pentru funcţia de suport şi protecţie a organismului şi

poate fi compactşispongios.

Ţesutul osos compact intră în alcătuirea diafizelor oaselor lungi şi apare sub
forma unor lamele osoase concentrice care înconjoară un canal microscopic-canalicul
HAVERS, ocupat de vase sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase, formaţiunea
osoasă purtând denumirea de OSTEON.

Ţesutul osos spongios intră în structura epifizelor oaselor lungi şi în porţiunea

centrală a oaselor late şi scurte. Este format din lamele osoase incomplete,scurte şi
neregulate care delimitează spaţii de forme variabile ocupate de măduva osoasă.

Ţesutul osos este formatdin celule osoase (osteoblaste, osteocite, osteoclaste),

fibre osteocolagene şi substanţa fundamentală (oseină).

Osteoblastele sunt celule tinere, care se divid activ şi secretă preoseina în care
se depun sărurile minerale.

Osteocitele sunt celulele osoase mature care nu se mai divid, aşezate în

cămăruţe-osteoplaste de substanţă osoasă de formă lenticulară.

Osteoclastele sunt celule osoase de talie mare, multinucleate, cu rol în resorbţia

sau distrugerea ţesutului osos, în momentul remanierii ţesutului osos în construcţie la
animalele tinere, iar la animalele bătrâne produc demineralizarea oaselor,scăderea
rezistenţei acestora şi apariţia osteoporozei.

Substanţa fundamentală-oseina se impregnează cu săruri fosfocalcice

(hidroxiapatite), care se organizează în sisteme lamelare cu aspecte diferite în funcţie
de structura oaselor.
 Osteogeneza. Formarea ţesutului osos începe încă din perioada embrionară,
continuă în perioada de dezvoltare a fătului şi după naştere până la 1-2 ani la animalele
mici, 3-4 ani la cele mijlocii şi 4-5 ani la cele de talie mare.

Osificarea desmală este întâlnită la oasele craniului şi la unele oase ale feţei şi
constă în transformarea ţesutului conjunctiv direct în ţesut osos.

Osificarea encondralăîntâlnită la oasele scheletului şi o parte din oasele feţei

constă într-o osificare indirectă, respectiv transformarea ţesutului conjunctiv în ţesut
cartilaginos şi apoi prin distrugerea acestuia în locul lui se formează ţesutul osos.

ŢESUTUL SANGUIN ŞI LIMFATIC

Sângele şi limfa au origine mezenchimală şi sunt considerate ţesuturi lichide

circulante. Sângele circulă în organism printr-un sistem de vase închise de la cord spre
periferie şi invers, iar limfa circulă într-un singur sens de la periferie spre cord. Limfa se
găseşte şi în afara vaselor închise, ocupând spaţiile intercelulare, constituind lichidul
interstiţial. Sângele, limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.

SÂNGELE este un lichid vâscos format din 55% plasmă şi 45% celule, numite
elemente figurate. Are rol în nutriţia, respiraţia şi excreţia celulelor, transportă produşii
sintetizaţi de celule şi îndeplineşte funcţii de apărare. Organele hematoformatoare
asigură un flux continuu de elemente figurate tinere care le înlocuiesc pe cele
îmbătrânite.

Sângele are culoare roşie datorită hemoglobinei din eritrocite, reacţie uşor
alcalină (pH-ul 7,2-7,4), gust sărat, miros specific şi densitatea de 1,058-1,060. La
mamiferele domestice masa totală a sângelui reprezintă cca 1/13 din greutatea
corpului.

Sângele care iese din vase se coagulează, separându-se într-o parte lichidă –
serul şi o parte solidă-coagulul, format dintr-o reţea de fibrină în care sunt prinse
elementele figurate.

PLASMA este un lichid gălbui, cu gust sărat şi vâscozitate scăzută, alcătuit din
90% apă, 9% substanţe organice şi 1% substanţe minerale. Substanţele organice sunt
reprezentate de proteine plasmatice (serumalbumine, serumglobuline şi fibrinogen),
substanţe azotate neproteice (uree, acid uric, creatină, creatinină), lipide, glucide,
enzime, hormoni, vitamine, colesterol, acizi lactic, oxalic etc.
 Proteinele plasmatice au rol în menţinerea presiunii osmotice, transportul
nutrienţilor, reglarea vâscozităţii, asigurarea echilibrului acido-bazic şi rezervă de
substanţe proteice pentru organism.

Substanţele minerale sunt clorura de sodiu, fosfaţii de calciu, de magneziu,

carbonaţii şi bicarbonaţii de sodiu etc.

ELEMENTELE FIGURATE. Celulele circulante constituie 45% din masa sângelui

şi sunt: eritrocite, trombocite şi leucocite.

ERITROCITELE sau globulele roşii sunt celule specializate în transportul gazelor

respiratorii. La mamifere sunt celule anucleate ce au în citoplasmă un pigment
respirator ce conţine fier, numit hemoglobină. La peşti, batracieni şi păsări sunt celule
nucleate.

Culoarea eritrocitelor este galben portocalie, forma de disc biconcav,

dimensiunile între 3,5-12,5microni, iar numărul este cuprins între 2 şi 13
mil./mm3.Durata medie de viaţă a eritrocitelor este de 120 zile. Mărimea şi numărul
globulelor roşii variază cu specia, rasa, sexul, vârsta, stare fiziologică, starea de
sănătate, etc.

Membrana lipoproteică conţine substanţe glucofosfolipidice ce determină

proprietăţile antigenice ale membranei în funcţie de care se stabilesc grupele sanguine
0(I), A (II), B(III), AB(IV). În zona centrală a citoplasmei se găseşte hemoglobina
formată din globină şi hem.

Datorită fierului, hemoglobina poate fixa labil 4 molecule de oxigen formând

oxihemoglobina(Hb4O2) la nivelul alveolelor pulmonare, ce conferă culoarea de roşu
aprins sângelui şi-l cedează la nivelul ţesuturilor, unde se încarcă cu dioxid de carbon
formând labil carbohemoglobina (HbCO2). Sângele venos ce transportă dioxidul de
carbon la plămâni este de culoare mai închisă. Cu monoxidul de carbon hemoglobina
formează o combinaţie ireversibilă-carboxihemoglobina (HbCO), determinând
reducerea sau încetarea aprovizionării cu oxigen a celulelor şi chiar moartea în
intoxicaţii cu monoxid de carbon ( hemoglobina are o afinitate faţă de CO mai mare de
200-300 ori decât faţă de O2). În prezenţa anumitor substanţe oxidante (cianuri,unele
cloruri, apă oxigenată, nitraţi, unele medicamente), hemoglobina formează
methemoglobina de culoare brună în care fierul bivalent trece în fier trivalent. Este o
formă anormală de hemoglobină care poate reveni la structura normală după dispariţia
factorilor oxidanţiprin reducerea fierului trivalent la forma bivalentă.
 TROMBOCITELEsau plăcuţele sanguine sunt celule mici 2-5 microni, de formă
sferică, ovală sau neregulate, anucleate, cu durată de viaţă de 8-11 zile şi rol principal
în coagularea sângelui. La vertebratele inferioare celulele sunt mai mari şi au nucleu.
Numărul trombocitelor este diferit în funcţie de specie şi stare fiziopatologică fiind
cuprins între 150 000 şi 300 000/mm3.

În stări patologice apar trombocite cu dimensiuni anormale (macrotrombocite,

microtrombocite), în număr peste normal (trombocitoză) sau sub limite normale
(trombopenie).

Trombocitele prezintă o zonă centrală granulară-cromomerul, ce conţine

mitocondriile, ribozomii, REN, lizozomii, ARN, fosfatide etc şi o zonă periferică
omogenă-hialomerul ce conţine enzime ce participă la formarea şi resorbţia coagulului
şi alte substanţe: histamină, serotonină, adrenalină.Trombocitele se
formeazăînmăduvaosoasă, proveninddintr-o celulă mare, numitămegacariocit, care se
fragmentează ulterior in măduvăsauînsângeînsute de plachete. Producţia de
trombociteestereglată de un hormonnumittrombopoetina, sintetizatînficat.

Trombocitelesuntdistruseînmajoritateînsplină. Aproximativ o treime din

trombocitesuntdepozitateînsplinăşichiarmaimultedacăsplinaestemărită.

LEUCOCITELE sau globulele albe, sunt celule nucleate, cu mobilitate proprie,

variate ca mărime şi formă, cu durată scurtă de viaţă 2-5 zile, îndeplinind funcţii de
apărare a organismului. Sunt formate în ţesutul mieloid şi limfoid se întâlnesc în splină,
ganglioni, vase limfatice şi pot trece prin pereţii capilarelor (diapedeză) în limfă şi
ţesuturi.Numărul leucocitelor variază cu specia şi starea fizio-patologică fiind cuprinse
între 4000 şi12000/mm3.

Creşterea peste normal a numărului de leucocite se numeşte leucocitoză, iar

scăderea leucopenie. La unele leucocite citoplasma apare granulară (granulocite), iar
la altele este clară, omogenă (agranulocite). Nucleul are forme diferite, la unele
leucocite fiind bine conturat, iar la altele lobat, ramificat încât par mai mulţi nuclei într-o
celulă.

Leucocitele mononucleare(agranulocite) sunt celule cu nucleu unic, cu un

singur nucleol, bogat în ADN şi histone: limfocitele şi monocitele.

Limfocitele sunt celule mai mici cu dimensiuni cuprinse între 4,5 şi 12 microni şi
reprezintă 30-70% dintre leucocite. În funcţie de mărimea lor sunt clasificate în limfocite
mici, mijlocii şi mari. Au un nucleu mare, ovoidal sau sferic înconjurat de o zonă subţire
de citoplasmă. Traversează capilarele sanguine, ajung în ţesutul conjunctiv şi apoi revin
în sânge pe cale limfatică. Sunt celule cap de serie pentru celule conjunctive şi celule
sanguine. Au rol în apărare prin sinteza de anticorpi sau prin fagocitoză când se
transformă în plasmocite.

Monocitele sunt celule mari (15-30 microni), mobile, reprezentând cca 5-7%
dinnumărul de leucocite (300-700/mm 3). Nucleul este mare, situat central, reniform,
înconjurat de o cantitate mare de citoplasmă. Fagocitează microbii şi resturile celulare
(de aceea sunt numite şi macrofage), iar în ţesutul conjunctiv se transformă în histiocite.

Leucocitele polimorfonucleare (granulocite). Sunt celule cu nucleul format din

3-5 lobi uniţi prin filamente mici de cromatină, dând aspect de celule cu mai mulţi nuclei,
iar citoplasma conţine un număr mare de granulaţii care în funcţie de proprietăţile lor
tinctoriale clasifică polimofo-nuclearele în : neutrofile, acidofile şi bazofile. La om
reprezintă 60-70% din total leucocite, iar la animalele domestice între 30 şi 70%.

P. neutrofile. Sunt celule sferice de 8-12 microni, cu nucleul segmentat în 3-6

lobi şi citoplasma cu granulaţii mici răspândite uniform. Sunt cele mai numeroase dintre
leucocite (3000-6000/mm3şi au durata de viaţă de 2-5 zile. Neutrofilele sunt celule
mobile care străbat pereţii capilarelor şi ajung în ţesuturi unde au funcţia esenţială de
fagogitoză a microbilor şi a celulelor moarte.

P. acidofile (eozinofile). Sunt celule sferice de 12-17microni cu nucleu bilobat şi

citoplasma cu granulaţii mari uniform repartizate, au durata de viaţă de 8-12 zile şi
reprezintă cca 2-5% dintre leucocite(100-400/mm 3).Rol în fagocitarea complexelor
antigenice. Sunt prezente masiv în zona plăgilor în faza reparatorie, în inflamaţiile
imune şi neutralizează toxinele produse de paraziţi.

P. bazofile reprezintă doar 0,5-1% dintre leucocite (10-100/mm 3), au dimensiuni

de 8-12 microni, nucleu trilobat cu aspect de treflă, citoplasmă cu granulaţii mari,
inegale, dispuse neuniform şi acoperind parţial nucleul. Manifestă capacitate redusă de
fagocitoză şi are rol în homeostazie prin acţiunea anticoagulantă a heparinei şi
vasodilatatorie a histaminei.

HISTOGENEZA SÂNGELUI-hematopoieza

Elementele figurate ale sângelui au o viaţă scurtă . Pe măsură ce o parte dintre

ele se distrug altele le iau locul astfel încât compoziţia sângelui în elemente figurate
rămâne relativ constantă. Celulele noi se formează în organele hematoformatoare, de
unde sunt trimise în sânge.

În primele luni ale embrionului hematopoieza este strict intravasculară, celulele

STEM dând naştere hematiilor primitive, care migrează şi colonizează primordiile
organelor mielopoetice şi organelor limfopoetice. Până în luna aV-a de viaţă intrauterină
iau naşterecele trei serii celulare: granulocitară, monocitară şi trombocito-
megacariocitară.

Principalul rezervor de celule hematoformatoare îl reprezintă măduva osoasă

din oasele late , epifizele oaselor lungi şi corpul vertebrelor. În măduva osoasă se află
celule în diverse stadii de diferenţiere, considerate celule cap de serie:mieloblaste,
proeritroblaste, megacariocitoblaste, limfoblaste şi monoblaste.

LIMFA este un lichid coloidal cu reacţie acidă care rezultă din trecerea plasmei
în spaţiile intercelulare. Faţă de plasmă este mai săracă în proteine şi conţine mai multe
grăsimi şi cloruri. Nu conţine globule roşii, iar la nivelul capilarelor limfatice nici
limfocite , acestea apărând în limfă după ce trece prin ganglionii limfatici. O parte din
lichidul interstiţial ajunge în sânge prin circulaţia limfatică.
 ŢESUTUL MUSCULAR

Acest ţesut este alcătuit din celule musculare numite miocite, înalt specializate,
adaptate la funcţia de contracţie. Datorită formei alungite celulele musculare
(miocitele) sunt denumite şi fibre musculare. În citoplasma miocitelor pe lângă organite
comune: nucleu, mitocondrii, aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic etc. există un
organit caracteristic:miofibrilele. Miocitele se asociază cu ţesutul conjunctiv, cu
formaţiuni vasculare şi nervoase alcătuind muşchii.
Ţesutul muscular are origine mezodermică, din miotoamele embrionare se
diferenţiază celule musculare tinere denumite mioblaşti, care se divid activ şi într-un
stadiu mai avansat se formează în citoplasma acestora miofibrilele, transformându-se în
celule musculare mature – miocite. În funcţie de particularităţile morfo-funcţionale ale
miocitelor ţesuturile musculare se clasifică în:
 ţesutul muscular neted;
 ţesutul muscular striat somatic sau scheletal;
 ţesutul muscular striat cardiac.

Ţesutul muscular neted

Formează straturi musculare care intră în constituţia unor organe cavitare:

musculatura viscerală a tractului digestiv, a căilor urinare şi genitale , a arterelor şi
venelor, traheii etc. Fibra musculară netedă este fusiformă, cu extremităţile alungite şi
subţiri, cu lungimi variabile de la 20 microni (fibrele netede din pereţii vaselor mici) la
500 microni (fibrele netede din pereţii uterului gestant) şi 3-10 microni grosime.
Contracţia acestui ţesut este lentă, spontană, involuntară, coordonată de
sistemul nervos vegetativ şi umoral. Forţa de contracţie este mică, dar capacitatea de
scurtare este mare datorită lipsei benzilor Z specifice musculaturii striate.
În structura fibrei musculare netede intră:
- sarcolema, membrana care înveleşte fibra musculară;
- sarcoplasma, citoplasma celulei este mai abundentă în jurul nucleului, iar
miofibrilele sunt aşezate la periferia celulei sub forma unor fire subţiri,
paralele, cu aspect omogen, de unde şi denumirea acestei fibrei de netedă. În
structura unei miofibrile intră subunităţi structurale elementare numite
miofilamente constituite din complexul proteic contractil actină-miozină;
- nucleul, relativ mic, ovoid, dispus central în zona îngroşată a celulei.
Fibrele musculare se asociază în grupe rezultând fascicule musculare, care
formează muşchii netezi. În cadru unui fascicul partea centrală, mai groasă a celulei, se
găseşte în contact cu extremităţile subţiri ale celulelor învecinate.

Ţesutul muscular striat somatic sau scheletal

Formează musculatura scheletică care reprezintă cca 40% din greutatea corpului
şi împreună cu scheletul constituie aparatul locomotor. Intră in componenţa musculaturii
cavităţii bucale şi a faringelui, a părţii superioare a esofagului, muşchii laringelui.
 Fibra musculară striată prezintă o organizare sinciţială (fuziune de celule) având
un număr mare de nuclei(30-40) şi striaţii citoplasmatice transversale. Au forma unor
cordoane cilindrice cu lungimea de 3-4 cm (rar 10-12) şi diametrul de 20-100 microni.
Fiecare fibră este învelită de o teacă conjunctivă subţire –endomisium,
fasciculele sunt învelite de o teacă mai groasă – perimisium, iar la exterior muşchiul
este acoperit de epimisium. Toate tecile conjunctive au în structură vase de sânge şi
fibre nervoase senzitive şi motoare.Contracţia acestui tip de ţesut muscular este rapidă
şi puternică, controlată de sistemul nervos de relaţie.
Sarcolema este membrana fibrei musculare, sub care sunt dispuşi sub forma
unor şiruri nucleii multipli. Sarcoplasma reprezintă citoplasma trofică, este mai densă la
periferie şi conţine nucleii, organitele celulare comune şi miofibrilele (citoplasma
funcţională), care sunt organitele specifice. Miofibrilele sunt formate dintr-o alternanţă
regulată de discuri clare şi discuri întunecate, care determină striaţia transversală
caracteristică acestor fibre musculare.
Fiecare disc clar este împărţit în două părţi egale de o membrană întunecată
numită banda Z. Discurile întunecare sunt împărţite în două de o bandă deschisă la
culoare numită banda H. Membranele Z din miofibrilele învecinate se găsesc în
continuitate şi au aspectul unei linii care traversează fibra dintr-o parte în alta
inserându-se pe sarcolemă.
Porţiunea cuprinsă între două benzi Z, formată din: o jumătate de disc clar,
un disc întunecat şi o altă jumătate de disc clar poartă denumirea de sarcomer
unitatea elementară structurală şi funcţională a fibrei musculare striate.
În timpul contracţiei musculare sarcomerul se scurtează şi se îngroaşă, cele
două membrane Z se apropie una de alta. Discurile întunecate rămân nemodificate ca
lungime în timp ce jumătăţile de disc clar se scurtează. Miofibrilele sunt alcătuite din
miofilamente care au în structură proteine contractile: actina şi miozina. Discurile clare
conţin miofilamente subţiri formate din actină, iar discurile întunecate conţin atât
miofilamente groase formate din miozină cât şi cele subţiri formate din actină.

Ţesutul muscular striat cardiac

Este un tip special de ţesut muscular, care prezintă caractere ce aparţin ţesutului
muscular neted ( nucleul situat central) cât şi ale ţesutului muscular striat scheletal
(miofibrilele cu striaţii transversale). Formează peretele contractil al inimii. Acest ţesut
muscular conţine două tipuri de celule:
 contractile, ce formează miocardul propriu-zis contractil;
 excitoconducătoare sau nodale ce formează ţesutul excito-conducător, cu rol în
generarea şi conducerea impulsurilor de contracţie ale miocardului.
Fibrele musculare cardiace contractile sunt dispuse în coloane paralele.
Sarcolema prezintă la extremităţi modificări particulare, joncţiunea dintre două celule
miocardice constituind discuri intercalare la nivelul cărora se asigură trecerea undei
de excitaţie de la o celulă la alta şi transformă miocardul într-un adevărat sinciţiu
funcţional. Sarcoplasma este omogenă, transparentă, mai densă în jurul nucleului care
este poziţionat central. Conţine organite comune şi miofibrile formate din sarcomere.
Miofilamentele dintr-o miofibrilă trec în miofibrila adiacentă şi confluează cu
miofilamentele acesteia.
 Ţesutul excitoconducător sau nodal este format din celule cu caracter embrionar
scurte şi groase cu puţine miofibrile şi o cantitate mare de glicogen (celule Purkinje),
specializate în vederea realizării contracţiei ritmice şi automate, stabilind legătura
morfo-funţională între atrii şi ventricule. Sunt dispuse sub formă de aglomerări alcătuind:
 nodulul sino-atrial (Keith-Flack) situat în grosimea atriului drept;
 nodulul atrio-ventricular (Aschoff-Tawara) situat în peretele interarterial;
 fascicolul His plasat în septul interventricular;
 reţeaua Purkinje realizată prin ramificarea distală a fascicolului His.

Ţesutul nervos

Ţesutul nervos intră în structura sistemului nervos central şi periferic şi în

porţiunea senzorială a analizatorilor. Este format din celule nervoase foarte specializate
numite neuroni şi celule nevroglice sau gliale, care au rol în nutriţia şi protecţia
neuronilor. Ţesutul nervos îşi are originea în ectoderm.Celula primordială este neuro-
epitelială,din care se diferenţiază:
- celulele ependimare, care căptuşesc cavităţile sistemului nervos central;
- meduloblastele, celule germinative din care prin procese de diferenţiere
şi maturare iau naştere celulele nervoase şi macroglia.
Numai microglia este de natură mezodermică. Celulele nervoase tinere se
numescneuroblaste. Pe măsură ce se maturizează, în citoplasma acestora apar şi se
dezvoltă neurofibrilele, care sunt organite specifice şi devin neuroni.
Structura neuronului. Neuronul reprezintă unitatea morfofuncţională a
sistemului nervos. Au dimensiuni variate, unii neuronifiind mici de 4-8 microni şi alţii
foarte mari de peste 120 microni. Neuronul este format din:
a. corpul celulei numit pericarion. Pericarionii sunt grupaţi în centrii nervoşi
formând substanţa cenuşie a sistemului nervos central, ganglionii spinali şi
simpatici.Corpul neuronului are un nucleu mare ce conţine unul sau doi
nucleoli. Citoplasma sau neuroplasma este un coloid incolor, în stare de gel,
de natură fosfoproteică în care se găsesc organite comune şi specifice.
Centrul celular se găseşte numai la celulele tinere. Reticulul endoplasmatic
rugos, care are rol esenţial în sinteza proteică, prezintă granulaţii cromatofile
caracteristice fiind denumit substanţa tigroidă sau corpusculii Nissl, situat
perinuclear şi în dendrite, dar lipseşte în axon şi la baza acestuia, unde se
formează o zonă clară numită con de emergenţă. Neurofibrilele sunt
organite specifice de natură proteică şi fosfolipidică, care se prezintă sub
forma unor filamente subţiri ce formează în citoplasmă o reţea, iar în
prelungirile neuronului sunt grupate în fascicule.Neurofibrilele au subunităţi
structurale numite neuroprotofibrile.
b. prelungiri citoplasmatice, dendrite şi axonul. Dendritele sunt prelungiri
groase, scurte şi ramificate, subţiri în partea terminală unde prezintă nişte
umflături numite butoni terminali. Dendritele transmit influxul nervos în corpul
celular şi de aici spre axon. Axonul sau neuritul este o prelungire unică,
groasă, de lungimi diferite, care se ramifică doar terminal, unde prezintă
vezicule încărcate cu mediatori chimici (acetilcolina, simpatina). Prin axon
 influxul nervos este transmis cu ajutorul mediatorilor chimici la alţi neuroni sau
la celule efectoare, legăturile intercelulare numindu-se sinapse.
Clasificarea neuronilor se face după mai multe criterii: numărul prelungirilor,
forma pericarionului, funcţie. După numărul prelungirilor neuronii sunt:
 neuroni multipolari, care prezintă numeroase prelungiri dendritice. Sunt cei mai
numeroşi neuroni şi pot fi motori sau senzitivi;
 neuroni bipolari cu dendritele ce emană dintr-o extremitate a pericarionului, iar
axonul se detaşază de pe partea opusă;
 neuroni unipolari, au o prelungire unică;
 neuroni pseudounipolari, la care din pericarion se detaşază o prelungire unică
ce se ramifică în T una din ramificaţii fiind dendrita şi cealaltă axonul.
După forma pericarionului neuronii sunt: stelari, rotunzi, ovalari, piramidali,
fusiformi etc., iar d.p.v. funcţional sunt: motori, de asociaţie şi senzitivi.

FIBRA NERVOASĂ

Neuronii intră în legătură între ei sau cu celulele efectoare prin intermediul

sinapselor. Transmiterea influxului nervos de la un neuron la altul se face prin
intermediul mediatorilor chimici (acetilcolina, simpatina) elaboraţi de neuron. Influxul
nervos circulă într-un singur sens, de la dentrite la corpul celular şi prin axoni, la alţi
neuroni sau celule efectoare. Acest mod de propagare determină dispunerea neuronilor
în şiruri sau lanţuri. Prelungirea neurală (neuritul) protejată de o serie de structuri
tubulare concentrice (teci) formează fibra nervoasă, care poate fi fibră mielinică sau
fibră fără mielinică (amielinică).
Fibra mielinică. Intră în structura nervilor cerebrospinal, neuritul fiind acoperit de
trei teci: teaca de mielină, teaca Schwann (neurolema), teaca Key-Retzius (Henle).
Teaca de mielină are aspectul unui tub gros întrerupt la fiecare 0,5-1mm de o
strangulaţie inelară (Ranvier), de natură lipoproteică şi de culoare sidefie. Are rol în
transmiterea influxului nervos, funcţie de protecţie şi trofică.
Teaca Schwann (neurolema) înveleşte la exterior teaca de mielină într-o
membrană amorfă, elastică, subţire şi transparentă. Este formată din celule
individualizate aplatizate ce prezintă la mijlocul fiecărui segment mielitic câte un nucleu
oval şi turtit. Intră în contact unele cu altele la nivelul srangulaţiilor Ranvier.
Teaca Kez-Retyius (Henle) este o teacă de natură conjunctivă ce înveleşte
teaca Schwann prezentând substanţa fundamentală cu numeroase fibre conjunctive,
elastice şi de reticulină. Este singura teacă continuă are rol mecanic şi participă la
reglarea permeabilităţii fibrei nervoase.
Fibra amielitică. Are o teacă de mielină foarte subţire vizibilă doar la
microscopul electronic. Atunci când fibrele amielitice au şi teacă Schwann se numesc
fibre cenuşii sau fibre Remak.Când lipsesc toate învelitorile se numesc fibre nude.
 Prin asociere fibrele nervoase formează fascicule nervoase care la rândul lor
alcătuiesc nervul.

NEVROGLIILE

Nevrogliile sau celulele gliale reprezintă elementul trofic, de apărare şi susţinere

al ţesutului nervos. Numărul nevrogliilor este foarte mare de 8-10 ori mai mare decât al
neuronilor însă sunt mult mai mici ocupând doar 50% din volumul ţesutului nervos. Sunt
celule cu aspecte morfologice diferite prezentând în citoplasmă granulaţii numite
gliozomi şi filamente numite gliofibrile. În funcţie de aspectul morfologic, origine, talie,
rol se clasifică în: macroglie, oligodendroglie, microglie şi nevroglie de tip ependimar.