Sunteți pe pagina 1din 44

CRIMINOLOGIE ŞI PENOLOGIE

Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU

Obiective
Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele
criminalităţii şi strategia de prevenire a acesteia, în timp ce cursul de
penologie oferă, pe lângă noţiuni generale despre scopul şi funcţiile
sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general şi special de
executare a unor asemenea sancţiuni.
SEMESTRUL I
CRIMINOLOGIE
I. NOŢIUNI GENERALE
1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică,
originea criminologiei, evoluţie
Originea criminologiei
Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte
ştiinţe sociale. Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, o
dată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul
delincvent. Acesta este considerat a fi „părintele criminologiei moderne”,
însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu
un secol mai devreme, sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important
îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare
Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham, care sunt consideraţi a fi şi înte-
meietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.
În perioada iluminismului, caracterizat prin deschiderea spre om, prin
susţinerea ideii voinţei libere şi raţionalităţii individului, apar primele
interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea,
Cesare Beccaria (1737-1794) a susţinut, ca exponent al iluminismului, că
acţiunile indivizilor presupun responsabilitate, adică alegerea între bine şi
rău, de aceea sancţiunile nu trebuie să fie excesive, ci adecvate faptei.
El cere abolirea pedepsei capitale şi a sancţiunilor fizice. În cartea
sa Despre delicte şi crime, el susţine necesitatea ca legile să fie accesibile.
254
Ca fondator al Şcolii clasice de criminologie, contribuie la naşterea
sistemelor moderne de justiţie.
Criminologia clasică are următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane;
- proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.
Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă
un caracter constant ca urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor
statistice ale fenomenului, a apariţiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din
penitenciare asupra deţinuţilor.
Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului;
- determinismul, ca fundament al acţiunii umane;
- proporţionalizarea pedepsei în funcţie de periculozitatea
făptuitorului.
Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo,
Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry etc.
Evoluţia criminologiei
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
criminologia a apărut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum
ar fi: antropologia criminală, psihologia criminală, sociologia criminală,
fără a fi o disciplină autonomă.
Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei
l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetări în acest
domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internaţională de
Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală
pentru prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI,
CICC, CDPC etc.). În România au fost înfiinţate Societatea Română de
Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de
Criminologie, precum şi Institutul Naţional de Criminologie (2003).
2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate,
criminologia generală
Criminologiile specializate
Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie
mondiale au determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenul
criminalităţii, precum şi un început de specializare pe plan profesional.
Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul

255
criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii
specializate: criminologie sociologică, psihologică etc.
Criminologia generală
Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o
criminologie generală, care nu este un inventar al criminologiilor
specializate şi nici o „superştiinţă”. Este o abordare a problematicii
criminalităţii din perspectivă integratoare biopsihosociolegală.
Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine
stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop,
funcţii şi metode de cercetare proprii.

II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI


1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă
Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare
a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu, o fragmentare
a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost
clasificate în două grupuri: concepţii sectoriale şi concepţii unificatoare.
2. Concepţiile sectoriale
Au fost clasificate astfel:
a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie fapta penală. Reunim aici criminologia clasică, precum şi unele
concepţii din criminologia pozitivistă. Se încearcă o delimitare de ordin
conceptual de dreptul penal şi se propun numeroase definiţii criminologice
ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă, ce depăşeşte sfera
normativului juridic;
b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă
mai largă;
c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl
reprezintă criminalitatea ca fenomen global.
3. Concepţiile eclectice, de unificare
Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să
unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul
şi criminalitatea.
4. Tendinţe actuale
În deceniile 6, 7 ale secolului XX, controversele cu privire la obiectul
de studiu al criminologiei revin în actualitate; se încearcă o redefinire a
256
principalelor concepte (crimă, criminal, criminalitate) şi se consideră că
cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către descifrarea
mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept
„criminale” şi examinarea formelor de reacţie socială.
Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca
fenomen social global.
Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică,
fiind un ansamblu de elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi
funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel,
se consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă criminalitatea reală, infrac-
ţiunea, infractorul, dar şi victima infracţiunii, precum şi reacţia socială faţă de
criminalitate.
III. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI
1. Scopul criminologiei
Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul
ştiinţelor penale - de a fundamenta o politică penală eficientă în lupta
împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să
prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi - şi un scop
particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi
reacţia socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea crimina-
lităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.
2. Funcţiile criminologiei
a) Funcţia descriptivă. Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii
în ansamblu, o etapă importantă în cunoaşterea obiectului de cercetare al
criminologiei, a fost promovat de Şcoala cartografică (studiul statistic al stării
şi dinamicii criminalităţii). Conceptele operaţionale de ordin descriptiv
utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act.
b) Funcţia explicativă. Explicarea naturii, a cauzelor care determină
criminalitatea, a condiţiilor care o favorizează reprezintă scopul imediat al
cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care operează
criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor.
c) Funcţia predictivă. Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia
fenomenului criminalităţii, fenomen cu o determinare complexă.
Conceptele de ordin predictiv cu care operează criminologia sunt: prezent,
viitor, similitudine, hazard, probabilitate.
d) Funcţia profilactică. Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor
problema studierii mijloacelor de tratament menite să contribuie la prevenirea
criminalităţii. După o perioadă în care funcţia profilactică a criminologiei a
fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea de prevenire
ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de
criminologie sunt: reacţie socială, control social, tratament, reintegrare.
257
IV. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE
1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice
Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se
cunoască sensul conceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi
raporturile existente între aceste noţiuni.
Metodologia, rezultat al reflecţiilor filosofice legate de explicaţia
cauzală oferită de determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în
procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor
ştiinţifice.
Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei
ştiinţe”. Este un produs ideatic, o creaţie a minţii, ce se diversifică în
activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de metode particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se
utilizează o metodă sau alta.
2. Dualism şi sinteză în criminologie
Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe,
ceea ce îi conferă un anume dualism, însă, pe măsura afirmării sale ca
disciplină autonomă, îşi dezvoltă propriile metode şi tehnici de cercetare.
Acest dualism nu este un inventar de metode şi tehnici împrumutate, ci are
o finalitate integratoare.
3. Metode particulare
Clasificare
a)metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda
experimentală);
b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.).
Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei:
a)Metoda observaţiei
Observaţia este de două feluri:
- empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu
oferă o imagine completă a fenomenului studiat etc. ;
- ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune
existenţa unor abstracţii ştiinţifice etc.
b) Metoda experimentală
Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de
experimentator.
Tipuri de experiment:
- după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment
de teren (fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje);
258
- după natura variabilei independente: experiment provocat şi
experiment invocat;
- după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: expe-
riment „înainte” şi „după”, experiment „după”, experiment ex post facto.
Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control:
- controlul de precizie;
- controlul statistic;
- controlul la întâmplare.
c)Metoda clinică
Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi
prescrierea unei terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive
ale unor cariere criminale şi studii de caz propriu-zis.
d) Metoda tipologică
Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu
tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie,
profesionist, pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie
criminologică a actului criminal.
Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie.
În criminologie, tipologiile se clasifică în: specifice (cea creată de
Lombroso privind existenţa unui tip unic de criminal înnăscut etc.) şi de
împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O altă clasificare
are în vedere orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale,
psihologice, sociologice.
e)Metoda comparativă
Metoda comparativă este întâlnită în toate fazele cercetării
criminologice, de la descrierea şi explicarea până la prognozarea
fenomenului infracţional, la toate nivelurile de interpretare – fenomen, faptă
penală, făptuitor, victimă – atât în cercetarea de natură cantitativă, cât şi în
cea de natură calitativă.
Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: proce-
deul concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.
f) Metodele de predicţie
Acestea au ca scop:
- formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului crimina-
lităţii pe o anumită perioadă de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin
prevederea semnelor unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau
prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o
conduită delincventă, cum ar fi, de exemplu, recidiviştii).
259
Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de
prognostic (Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie (SUA).

4. Tehnici
Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei
a) Observaţia
Tipuri de observaţie:
- în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă;
- funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială;
- funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetări de diagnos-
tic) şi nesistematizată (cercetări cu scop explorativ);
- funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă
şi internă (participantă). Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau
totală.
Tipuri de observatori:
- observator anonim şi observator cunoscut;
- observator participant şi participant observator.
b) Chestionarul
Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau
imagini grafice, cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care,
prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal
ce urmează a fi înregistrat în scris.
Tipuri de chestionar:
- după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de
opinie;
- după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o
singură temă) şi chestionare omnibus (cu mai multe teme);
- după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate,
postcodificate, mixte;
- după modul de recoltare a informaţiei: chestionare auto-
administrate şi chestionare administrate prin operatorii de anchetă.
Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de
prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a
acestora.
c) Interviul
Definiţie – tehnică de cooperare verbală între două persoane,
anchetatorul şi anchetatul, în vederea culegerii de date de la anchetat despre
o temă precisă.
260
Tipuri de interviu:
- interviu formal şi interviu neformal;
- interviu ghidat sau concentric şi nedirecţionat;
- interviu conversaţie;
- interviu direct şi indirect;
- interviu clinic;
- interviu sensibil, neutru, sever.
d) Tehnica documentară
Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele
cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice.
Tipuri de documente: orice document - în sens larg.
În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici
demografice, judiciare, economice etc. , dosarele privind cauzele penale,
documentele personale, mass-media.
Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză
statistică.
e) Tehnicile secundare
Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, a
comportamentului individual şi de grup, a intensităţii factorilor de
inadaptare şi a rolului lor în etiologia criminalităţii.
Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt:
1) Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon);
- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective).
2) Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui
infractor în raport cu un noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele
antisociale etc.

V. ETAPELE CERCETĂRII
1. Consideraţii prealabile. Tipuri de cercetare. Alegerea temei
Tipuri de cercetare
În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamen-
tală şi cercetare aplicativă. În cadrul acestei clasice diviziuni există, în
criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare:
a)cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care
determină şi a condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni);
b) cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară
eficacitatea sistemului judiciar);
c) cercetarea activă (reprezintă ştiinţele sociale);
d) cercetarea operaţională (reprezintă ştiinţele exacte).

261
Alegerea temei
Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt esenţiale:
a) factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului,
experienţa sa practică);
b) ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul
originalităţii, actualităţii şi utilităţii temei;
c) posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei,
timpul afectat temei, bugetul necesar, componenţa echipei de cercetare,
accesul la sursele de documentare).
2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic –
cadrul de referinţă, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret
Problematica cercetării sau cadrul teoretic presupune trei faze
succesive:
a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se
expun scopurile, obiectivele urmărite, aria de referinţă. Un rol important în
stabilirea cadrului de referinţă revine documentării.
b) Cadrul conceptual:
- se definesc nominal conceptele;
- dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite
dimensiuni;
- despicarea dimensiunilor în indicatori („realităţi” uşor măsu-
rabile); un indicator măsurabil şi cuantificabil devine o variabilă;
- sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor (un
indice exprimă combinarea mai multor indicatori).
c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează cercetarea,
introducând o ordine logică şi fiind o „propunere de răspuns la o întrebare
pusă”. În criminologie, cercetările au la bază ipoteze prealabil formulate care
confirmă sau infirmă o anumită teorie criminologică (privind cauzele
fenomenului criminalităţii, creşterea acestuia în anumite perioade etc.).
Cadrul concret
Constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de
cercetare.
3) Analiza şi interpretarea
Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii
de înseriere, clasificare, ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în
categorii şi notate cu cifre de cod. După codificare, informaţiile sunt
prezentate sub formă de tabele. Valorificarea datelor se va face de către
cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de decizie, de organismele cu
atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

262
VI. CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
1. Autonomia criminologiei
Caracterul autonom al criminologiei
Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul
cercetat, criminologia este o ştiinţă autonomă. Deşi are legături strânse cu
alte ştiinţe, criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul
penal sau cu alte ştiinţe sociale.
Caracterul unitar al criminologiei
După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au
contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60,
care combină dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă
autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.
Caracterul interdisciplinar al criminologiei
Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu
caracter interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin
apelarea la domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare,
în plan teoretic şi metodologic, realizează într-o finalitate proprie „sinteza
criminologică”.
Caracterul complex al criminologiei
Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o
ştiinţă cu caracter atât teoretic, cât şi practic. Ea face parte din categoria
ştiinţelor complexe, deoarece operează cu concepte care implică judecăţi de
valoare, dar care nu au semnificaţie decât în cadrul unei aplicări în practică.
2. Dependenţa criminologiei
Criminologia şi ştiinţele penale
a) Criminologia şi dreptul penal
- Deosebiri. După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect
generic – criminalitatea şi un obiect specific – triada infracţiune, răspundere
penală, sancţiune. Criminologia urmăreşte, în planul scopului imediat,
prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială,
tratamentul delincvenţilor. Dreptul penal are ca scop imediat apărarea
valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două se
deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite.
- Dependenţa. Criminologia este dependentă de dreptul penal mai
ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de
individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenţează dreptul penal.
b) Criminologia şi dreptul procesual penal
Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită
influenţei criminologiei. Studiul reacţiei sociale se concentrează asupra
mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent,
263
mai ales în condiţiile în care garanţiile procesuale nu sunt respectate sau
sunt minime.
c)Criminologia şi ştiinţa penitenciară – penologia
Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în
mediu închis, fiind asimilată la începuturile ei criminologiei. Datorită
amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a devenit
improprie, fiind înlocuită cu cea de penologie. Mulţi autori optează pentru
denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În
concepţia nord-americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie.
d) Criminologia şi politica penală
Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la
cunoaşterea criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală.
Politica penală alături de dreptul penal definesc „axul” în jurul căruia
criminologia îşi desfăşoară cercetările.
e) Criminologia şi criminalistica
Criminalistica răspunde la întrebarea „cine”, criminologia la
întrebarea „de ce”. Criminologia oferă criminalisticii date privitoare la
personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ;
criminalistica oferă date cu privire la relaţia victimă-infractor, date privind
modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.
f) Criminologia şi sociologia penală
Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului
penal şi diferiţi factori ai vieţii sociale. Ca scop, sociologia penală
urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra normelor penale.
Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce
criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.
g) Criminologia şi alte ştiinţe
Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce
ştiinţele de care este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar –
sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau
subramuri ale acestora abordează numai anumite aspecte ale fenomenului
criminalităţii.
3. Criminologia în învăţământul universitar
Modelul european
Italia. Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină, în ultimele
decenii se înregistrează o sporire a numărului de catedre de criminologie în
alte facultăţi (sociologie, psihologie etc.), existând organizat şi un doctorat
în criminologie. Şcolile de specializare în criminologie clinică, cu o durată
de trei ani, de pe lângă facultăţile de medicină (Milano, Genova, Bari) se
adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie, psihologie etc.
264
Franţa. Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de
drept, existând şi „filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă
pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele
universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat.
Belgia. Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau
considerate centre de specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în
criminologie alături de cea de bază. Din anul universitar 1968-1969,
Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în
criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în
criminologie.
Modelul nord-american. În toate centrele universitare, colegiile din
SUA, se menţine împărţirea domeniului criminologiei în două domenii:
criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi educaţiei
specializate (ca profesie). Criminologia se preda în departamentele de
sociologie, iar programele universitare destinate formării specialiştilor în
justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie şi criminologie. În
prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale
de sociologie, ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de
tratament şi resocializare.
Modelul canadian. Criminologia ca disciplină universitară şi ca
profesie ocupă în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960, când
în cadrul departamentului de sociologie al Universităţii din Montreal s-a
înfiinţat o secţie de învăţământ criminologic, transformat într-un
departament autonom, apoi în „Şcoala de Criminologie”. Şcoala de
criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ,
devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri
(servicii sociale, comisii de liberare condiţionată, clinici pentru sprijinul
copiilor delincvenţi).
4. Definiţia criminologiei
Ştiinţa despre criminal. Potrivit lui de Greff, „criminologia
reprezintă ansamblul ştiinţelor criminale, dar reprezintă de asemenea omul
criminal”.
Ştiinţa despre crimă. Sutherland şi Cressey înglobează în sfera
criminologiei procesele de elaborare a legilor, încălcările acestor legi,
reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera criminologiei
penologia şi sociologia penală.
Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii. Reprezentanţii orientării
sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării sociale sau patologiei
sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei sau a
fenomenelor de marginalizare.

265
Ştiinţa despre dinamica actului criminal. După anul 1950,
criminologia etiologică este criticată, conturându-se o nouă orientare,
promovată de E. de Greff, care elaborează o teorie bazată pe mecanismele
„trecerii la act”.
Ştiinţa despre reacţia socială. Potrivit reprezentanţilor „noii
criminologii”, delictul, delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor
de reacţie socială (de etichetare).
Definiţia criminologiei. Criminologia este ştiinţa care studiază
factorii şi dinamica actului criminal, precum şi reacţia socială faţă de
acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de
represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor.

VII. CONFRUNTĂRI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE


1. Privire generală asupra principalelor orientări
Teoriile criminologice
În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene
sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor
procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.
Componentele de bază ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele,
postulatele, forma.
În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria
teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau
comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la
o mai bună înţelegere a unor procese şi fenomene sau la elaborarea unor
programe de prevenire şi tratament.
În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate funcţie de
criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu
orientarea etiologică predominantă, şi anume: biologică, psihiatrică-
psihologică şi sociologică, un loc aparte fiind rezervat teoriilor
integrative. În caracterizarea fiecărei orientări, determinantă a fost
prioritatea pe care diferiţi autori au conferit-o unor categorii de cauze în
geneza fenomenului studiat.
2. Cauzalitatea în criminologie
Consideraţii generale. Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă, nu
se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor
constituind sfera sa de preocupări. Este o exigenţă impusă de însăşi raţiunea
de a fi a oricărei ştiinţe, care nu se poate mulţumi cu datul, care este
chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice esenţa
fenomenului. Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un
fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, în posibilitatea pe
266
care o are ca, utilizând datele astfel obţinute, să poată prevedea apariţia
unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene să fie prevenite dacă
sunt negative sau favorizate dacă sunt pozitive.
Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie,
efect, factor, posibilitate, realitate)
Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care
fiecare constituie un sistem, aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se
subsumează.
Orice sistem se caracterizează printr-o structură (o anumită formă
de organizare, care prezintă două dimensiuni: datul-dimensiunea sincro-
nică, starea în care se găseşte sistemul în momentul descrierii sale şi
dimensiunea diacronică, care reflectă evoluţia în timp).
Orice sistem are o funcţie, definită ca un complex de proprietăţi care
se exercită în raport cu alte sisteme.
Cauza este fenomenul care precede şi determină un alt fenomen – efect.
Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală
propriu-zisă, influenţează prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză.
Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat.
Este un concept mult mai larg decât cele de cauză şi condiţii.
Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie
Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii, problema rapor-
tului de cauzalitate este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a
fenomenului studiat, trebuie să se identifice factorii care au contribuit la apariţia
unui comportament delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de
cauză sau condiţie favorizantă. Criminologul se va confrunta nu numai cu
dificultăţile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar şi cu acelea dato-
rate faptului că trebuie să reconstituie „realitatea” care a precedat actul criminal.
În concluzie:
• teoriile criminologice sunt teorii probabilistice;
• nici o teorie expusă nu oferă un răspuns complet problemei
cauzalităţii actului delincvent.

VIII. ORIENTAREA BIOLOGICĂ


1. Caracterizare generală
În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste, care
atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum şi
concepţiile moderate, în cadrul cărora investigaţia cu privire la rolul
factorilor biologici nu exclude alte influenţe. Caracteristice pentru
267
ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul
delincventului, încercarea de demonstra existenţa unor trăsături specifice de
ordin bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent.
2. Teoria atavismului evoluţionist
Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa
consacrată, denumită Omul delincvent. Formulează ipoteza atavismului
evoluţionist, potrivit căreia caracterele omului primitiv şi ale animalelor
inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate
anatomice” (malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale
nasului etc.), ipoteză pe care o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa
datorată epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii
pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc pe Lombroso la
concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi nebunul moral.
Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal
ar exista o diferenţă de natură. El realizează o tipologie a indivizilor, care
cuprinde, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic,
ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificării
menţionate.
În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că Lombroso
nu a folosit grupuri de control care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale.
Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau
gândirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale.
3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale
Ereditate şi mediu
Reprezentant - Charles Goring
Critică teoria lui Lombroso. Foloseşte grupuri de control în cercetările
sale şi demonstrează că anumite inferiorităţi fizice ale criminalilor sunt
ereditare, iar comportamentul social este un comportament moştenit.
Arborele genealogic
Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai
căror întemeietori au antecedente penale există un număr mai mare de
infractori. Cauza principală a criminalităţii ar fi ereditatea.
Gemenii
Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici. S-a încercat
să se demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional
constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

268
Copiii adoptaţi
Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat
să stabilească anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi, şi anume să
stabilească dacă comportamentul delincvent al unora dintre aceştia urmează
linia de comportament a părinţilor biologici sau a părinţilor adoptivi.
Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.
Biotipurile criminale
Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui
E. Kretschmer şi aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii,
criminologii au încercat să realizeze diferite asociaţii cu criminalitatea.
Inteligenţa şi crima
Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între
anumite deficienţe mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard.
Cromozomul Y
Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile
cromozomice şi criminalitate. Corelaţii semnificative apar între surplusul
de cromozomi şi criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia),
Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca).
4. Teoriile bioconstituţionale
Teoria inadaptării biologice
Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.
Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului
pentru a se descoperi cauzele care-l determină să comită infracţiuni. Pentru
a desemna personalitatea, foloseşte conceptul structură biologică actuală.
Teoria are două variante:
a) varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez
Sjobring. Consideră că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice
sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi soliditatea. În raport de
distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor (supercapabil,
supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit
de Kinberg este acela de funcţie morală;
b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de
inteligenţă etc., care determină o deficienţă a funcţiei morale. Acordă
prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.
Teoria constituţiei delincvente
Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.
Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de
constituţie, care ar cuprinde, pe lângă elementele ereditare şi congenitale, şi
269
pe cele dobândite, în special, în prima perioadă a vieţii. Introduce conceptul
de prag (este folosit acest concept în cadrul concepţiei potrivit căreia
tendinţele criminogene vor fi mai puternice la anumiţi indivizi,
determinându-i să reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii,
având praguri de reacţie diferite) şi consideră crima ca fiind o manifestare a
inadaptării individului la mediu.
5. Noile tendinţe
Premise. Cercetările din epoca modernă (studiul neuronului ca
entitate anatomică, chirurgia creierului, studierea funcţionalităţii creierului
animalelor) au permis o acumulare de informaţii care au fost folosite la
explicarea unor comportamente şi procese psihice.
Reconsiderarea orientării. Evaluarea rolului factorilor biologici în
geneza criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut, afirmân-
du-se că nu există nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar
în cazul violenţei episodice, care să fie determinat numai de factorii biologici.
Direcţii de cercetare. S-au realizat cercetări care pun în evidenţă
relaţia dintre factorii biologici şi criminalitate. Astfel, s-a demonstrat
existenţa unor factori care au o legătură directă cu comportamentul
antisocial (tumori, epilepsia) sau o legătură indirectă (complicaţii
prenatale). Alte cercetări au constatat o legătură între delincvenţă
(comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă direcţie
de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu
excepţia nivelului testosteronului (au apărut anumite corelaţii între nivelul
acestuia şi comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.
6. Evaluare critică
Limitele teoriilor prezentate. Principala limită a acestor teorii
constă în tendinţa de biologizare a omului, de considerare a datului biologic
drept componentă esenţială a personalităţii umane, de transformare a ano-
maliilor bioconstituţionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi.
Concluzie. Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice,
această orientare are anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă
(studiul personalităţii infractorului, introducerea examenului multidis-
ciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).

270
SEMESTRUL II
IX. ORIENTAREA PSIHIATRICĂ-PSIHOLOGICĂ
1. Caracterizare generală
În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a
căror trăsătură esenţială constă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii
psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la
psihicul individului, ca şi variante nuanţate, a căror linie de demarcaţie între
orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat.
2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică
Sigmund Freud
Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul
(conştiinţa de sine), Supraeul (conştiinţa morală) şi Sinele (instincte şi
tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul dintre instinctele şi tendinţele
profunde ale individului şi normele primite prin educaţie. Existenţa unor
stări tensionate între aceste trei instanţe duce la conflict, care se poate
rezolva prin sublimare şi refulare.
Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul
Supraeului şi se datorează incapacităţii individului de a depăşi complexul
oedipian.
Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită
complexului de vinovăţie.
Influenţa psihanalizei asupra criminologiei
Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza
lui Freud. Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin
prisma celor trei instanţe ale personalităţii. Alte cercetări au analizat o
personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o personalitate în conflict cu
societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi victima unor
conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi
regulile de conduită din viaţa socială.
Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare
importantă în abordarea personalităţii. Un număr important de psihiatri
resping ideea de om biologic şi/sau acela de om psihologic, considerând că
individul îşi controlează comportamentul şi are responsabilitatea acţiunilor
lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).
3. Teoria psihomorală
Etienne de Greeff
Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul
unui proces lent de degradare morală a individului, care, în final, îl conduce

271
la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces
criminogen, în evoluţia căruia se disting trei faze:
- faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă);
- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);
- faza trecerii la act, când acceptă eliminarea victimei şi în care
individul trece printr-o stare periculoasă.
Noel Mailloux
Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei,
asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea
personalităţii există două momente: apariţia identităţii autentice şi
consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de
identificare, consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin
delincvenţa din obişnuinţă.
4. Teoria personalităţii criminale
Jean Pinatel
Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor,
considerând că între aceştia este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar
să se evidenţieze acele trăsături psihologice care transformă asentimentul
temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală
reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantă, şi nu ca un
dat. Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului
dinamic al personalităţii criminale, care trebuie privită în mişcare. De
asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a „societăţii
criminogene”, caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.
5. Evaluare critică
Limite
Eroarea orientării psihiatrico-psihologice constă în considerarea
infractorului ca posesor al unei personalităţi de un tip aparte, diferenţiată ca
natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea constă
în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de ordin
psihologic.
Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instanţele
personalităţii, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul
criminologic. În plan etiologic, se reţine ca valoroasă ideea situării cauzelor
directe ale infracţiunii la nivelul individului şi al personalităţii sale. Acestei
orientări i se datorează acumularea unui bogat material factual, care a permis
sondarea universului psihic al infractorului, dezvăluind aspecte interesante cu
privire la motivaţia actului infracţional, dinamica producerii acestuia etc.

272
X. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ
1. Caracterizare generală
În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi
concepţii privind cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriilor
prezentate după apartenenţa teoriei fie la modelul consensual, fie la
modelul conflictual de analiză socială. Sunt prezentate teorii extreme care
explică „socialul prin social”, ca şi acele variante care avansează teorii
specifice cu privire la comportamentul delincvent, încercând o explicare a
„individualului prin social”.
2. Şcoala cartografică
Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii,
încercând să surprindă anumite „regularităţi” în dinamica acesteia.
Reprezentanţi: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termică
a criminalităţii), H. Mayhew.
3. Şcoala sociologică
Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii
sociali. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul
şcolii mediului social.
Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate
normală. Crima este, în opinia sa, necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de
anomie, pe care-l defineşte ca fiind o stare obiectivă a mediului social
caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări
bruşte (crize economice, războaie).
Tarde este autorul teoriei imitaţiei, pe care o consideră principala
cauză a criminalităţii. În opoziţie cu Durkheim, nu consideră crima un
fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în
cadrul societăţii.
E. Ferri şi sociologia criminală
În concepţia lui Ferri, crima are o determinare multiplă. Împarte
factorii angrenaţi în producerea infracţiunii în trei categorii, şi anume: factori
antropologici, factori fizici şi factori sociali. Dintre aceştia acordă prioritate
factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de educaţie etc.).
4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual
Caracterizare
Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un
inadaptat şi propun drept remediu diferite metode de resocializare a
acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce
ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul
în categoria infractorilor.
273
Şcoala de la Chicago
Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între
ecologia umană şi cea vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să
explice cauzele delincvenţei în marile concentraţii urbane în care proporţia
imigranţilor era foarte ridicată.
Reprezentanţii ei, C. R. Shaw şi H. D. McKay, consideră imigranţii
ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să
supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare.
Teorii de esenţă „culturalistă”
a) Teoria asociaţiilor diferenţiale
Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare
multifactorială a criminalităţii. Porneşte de la ipoteza următoare:
comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecţi ce
apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de subiecţi care le
consideră negative. Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se
angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor
favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociaţiile
diferenţiale sunt diferite, funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate, intensitate.
Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii
penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe.
b) Teoria conflictelor de cultură
Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca
fiind conflicte de sensuri, de semnificaţii cu privire la norme, interese şi
valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de
cultură, când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau
plurivalent de valori şi norme.
c) Teoria subculturilor delincvente
Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social,
economic, cultural ce separă clasele şi grupările sociale. Acordă un rol
important studiului poziţiei familiei americane în societate şi reţine două
atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi
subcultura populară. Apartenenţa la o subcultură delincventă se realizează
printr-un proces de interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de
adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele şi norme.
Teoriile de esenţă „funcţionalistă”
a) Teoria lui R. K. Merton
Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un
plan concret, spre deosebire de Durkheim. Consideră că mediul social are o
structură socială şi una culturală. Anomia ar reprezenta o „ruptură” în
274
structura culturală când apare o discrepanţă între normele sociale, scopurile
culturale şi capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora.
Merton plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau
a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul
tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Criminalitatea este un răspuns la
neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi atinge scopurile,
individul recurge la mijloace ilicite.
b) Teoria lui Cloward şi Ohlin
Autorii leagă delincvenţa de anomie, însă consideră că această
modalitate specifică de reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un
fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explică acest fenomen
cu ajutorul „structurii de oportunitate”, adică ansamblul mijloacelor
legitime pe care grupul le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile.
Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente şi
identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul
violent şi modelul izolat.
Teoriile controlului social
a) Teoria înfrânării - Walter Reckless
Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în
aceleaşi condiţii, unii comit crime şi alţii nu. Consideră că infracţiunea
poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese esenţiale: unul la nivelul
organizării sociale şi celălalt la nivelul individului. Teoria se bazează pe o
construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna
conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă.
b) Teoria controlului social -Travis Hirschi
Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe
antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea,
important nu este să se cerceteze cauzele criminalităţii, ci cauzele
conformismului. Hirschi propune întărirea controlului social, fiind adeptul
modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.
5. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual
Caracterizare
Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual. Astfel,
conflictele dintre indivizi şi grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin
adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii, ci numai printr-o
transformare a acestora.
Curentul interacţionist
Propune aflarea răspunsului la întrebarea: „De ce o persoană este
considerată delincvent”?
275
Reprezentanţi: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffey etc.
Criminologia reacţiei sociale
Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă
studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de feno-
menul criminalităţii, considerat a fi creaţia directă a reacţiei sociale. Cerce-
tările criminologice vizează clarificarea problemelor privind analiza socio-
politică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc.
Criminologia „critică”
Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă.
Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young.
Propun un model formal explicativ al actului deviant, arătând că acesta este
rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi structurile politice,
economice, specifice capitalismului. Disting cinci etape cu valoare
explicativă, şi anume: originile îndepărtate ale actului deviant, originile
imediate ale acestuia, actul însuşi, originile imediate ale reacţiei sociale,
originile îndepărtate ale reacţiei sociale.
6. Evaluare critică
Limite
Nici orientarea sociologică nu oferă o explicaţie deplină a cauzelor
fenomenului; studiind relaţiile dintre individ şi grupul social, aceste teorii
nu depăşesc universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia
asupra individului ca singura sursă de determinare socială. O altă eroare
constă în tendinţa de exagerare a importanţei factorilor sociali şi neglijare
aproape totală a individului.
Concluzii
Deşi criminologia reacţiei sociale, „noua criminologie”, a criticat
întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept
cauze ceea ce erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate
abandona cercetările asupra personalităţii umane, a infractorului în special.
Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie
privite cu maximă responsabilitate; reîntoarcerea la mijloacele represive
tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii. Eforturile de a se
găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă, de abordare nuanţată atât a
individului în particular, cât şi a fenomenului infracţional global, de antrenare
în activitatea de prevenire şi control a acestuia a unor factori multipli, de
diversificare a formelor de răspuns social.

276
XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE
1. Caracterizare generală
Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii:
- integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o
singură teorie de natură „multifactorială”;
- integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin
anumite adevăruri, iar contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a
problemei studiate.
Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.
2. Teoria integrativă a violenţei
Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti. Consideră că o teorie
integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o
crimă. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi
teoria asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.
3. Teoria „generală” a lui Hirschi şi Gottfredson
Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie.
Fenomenul criminalităţii (care e format dintr-un număr impresionant de
infracţiuni mărunte) ar trebui privit ca un întreg în cadrul unei teorii
integrative.
4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo
Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva
antropologiei culturale. Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă
elementele constitutive ale oricărei ştiinţe umaniste şi reuneşte aceste
elemente într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată ca
fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate
modelează la rândul lor şi criminalitatea.

XII. CRIMINALITATEA ŞI TRANZIŢIA


1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături
după 1989
Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale
profunde, de durată, comparabil cu criza economică, generatoare de cauze
ale criminalităţii, dar implicând şi unele dintre efectele ei. În legătură cu
dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează nu
vizează atât dimensiunile fenomenului (de la o rată de 192,5 infracţiuni la
100. 000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la 699, în 1999), cât ritmul de creştere,
modificările în structura criminalităţii, mai ales în direcţia „marii
criminalităţi”, a violenţei, dar mai cu seamă percepţia la nivelul populaţiei
277
(comparativ cu perioada anterioară anului 1989, criminalitatea se situează
pe primele locuri ale motivelor de nelinişte).
Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în
primii 3 ani ai perioadei de tranziţie se constată următoarele:
- Creşterea cu 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada
precedentă (1988, 1989), crescând cu 163% numărul celor învinuiţi.
- Media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate
(infracţiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei,
contra unor relaţii de convieţuire socială) a crescut de peste 3 ori şi jumătate
în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie; cea mai importantă pondere o deţin
infracţiunile contra proprietăţii, care au generat un prejudiciu ce depăşeşte
cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.
- Infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori
comparativ cu perioada anterioară, infracţiunile care aduc atingere unor
relaţii privind convieţuirea socială crescând de peste două ori în raport cu
perioada 1988-1989.
2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada
totalitară din perspectiva controlului social
În perioada comunismului, rata scăzută a criminalităţii era un
slogan menit să ateste superioritatea sistemului, însă, paradoxal, în planul
politicii penale exista un model de reacţie socială deosebit de represiv. Rata
reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu exactitate datorită lipsei
statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale
fenomenului (actele de clemenţă), lipsa studiilor de victimizare, a celor de
autoraportare, cenzura mass-mediei etc. În ceea ce priveşte cauzele
criminalităţii, cu excepţia unor cercuri de specialişti, ele nu constituiau
obiectul unor dezbateri deschise.
În cadrul preocupărilor de a identifica cauzele criminalităţii, precum
şi dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei
factori la nivel macrosocial (crize sociale – războaie, calamităţi –,
dezechilibre sociale – migraţia, urbanizarea), la nivel microsocial (eşec,
anturaj nociv, antecedente penale în familie, climat familial tensionat) şi la
nivelul individului (de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc
pentru producerea criminalităţii.
Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate
incontestabilă, explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate
din controlul social oferă repere interesante.
Noţiunea de control social include grupuri mici, precum familie,
şcoală, anturaj şi procesele prin care aceste grupuri socializează individul.
Există trei modele de control social (C. Ray Jeffery):
278
- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri,
cutumă;
- controlul bazat pe schimbul de mărfuri şi servicii;
- controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii.
Dintre teoriile controlului social, cea care interesează în special este
teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta consideră, cum am arătat,
că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să se
cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalităţii. Probabilitatea
ca individul să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea a
patru factori:
a)ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni;
b) angajarea într-o linie convenţională de conduită;
c)implicarea în activităţi convenţionale;
d) crezul în valori convenţionale.
Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei
discipline stricte în şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorului social,
pentru a cultiva responsabilitatea individuală, şi întărirea sistemului
represiv, prin sporirea severităţii sancţiunilor penale.
Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui
comportament conformist nu explică rata mai redusă a criminalităţii în
sistemul totalitar. Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a
constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice şi
pentru transformarea totală a societăţii. Controlul social circumscris celui
de al treilea model prezentat avea ca atribute esenţiale frica, violenţa,
teroarea manifestă şi insidioasă.
3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva
teoriilor dezorganizării sociale, ale controlului social şi personalităţii
criminale
Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România
după 1989 este creşterea criminalităţii. In contextul unor probleme
complexe în plan economic, social, moral, generate de necompetitivitatea
economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, scăderea nivelului de
trai, creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme sau
valori, slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei
comportamentelor deviante, ca fenomen „normal” de adaptare la starea de
anomie, aşa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament
„inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala creştere a criminalităţii se
datorează unor modificări importante la nivelul controlului social. Astfel,
legea nu are deplină autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs
modificări (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cauţiunii etc.), la
279
nivel microsocial s-a produs o scădere a prestigiului şi autorităţii instanţelor
de control social; existenţa comportamentului deviant „la vedere”, care
sfidează direct normele sociale (încălcarea normelor de circulaţie, comerţul
stradal ilicit, prostituţia), este semnificativă în acest sens. Acest tip de
comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul său asupra
populaţiei, care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor
statului de drept şi a ideii de justiţie în general.
Teoriile controlului social, alături de teoria „asociaţiilor diferenţiale”
a lui E. Sutherland şi variantele teoriei „subculturilor delincvente” a lui
Cohen, Cloward şi Ohlin, pot fi verificate în practică în domeniul
delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alături de alţi
factori de risc, de „sărăcia infantilă”.
Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este
creşterea numărului de infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul
minorilor şi tinerilor, violenţa de tip utilitar şi cea asociată crimei organizate
deţinând o pondere însemnată. Cel mai grav aspect este constituirea, în
perioada de tranziţie, a unui „nucleu dur” al criminalităţii, format din
infractori periculoşi pentru care activitatea criminală este un stil de viaţă,
impunându-se, ca o prioritate, adoptarea unor măsuri de politică penală
deosebit de drastică faţă de aceştia.

PENOLOGIE
I. NOŢIUNI GENERALE
1. Ştiinţa penitenciară
Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu
închis (de penitenciar), fiind asimilată în Europa, mai ales în Franţa,
criminologiei. Datorită diversificării sistemului sancţionator prin introdu-
cerea unor pedepse neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie,
utilizându-se cel mai adesea cea de penologie.
Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal,
care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a
fost şi continuă să fie inclusă în criminologie.
Ştiinţa penitenciară este definită ca o disciplină socio-umană care
studiază pedepsele privative de libertate ce se execută în penitenciare.
Ştiinţa penitenciară nu este o ştiinţă normativă, nu studiază normele juridice
privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condiţiile în care
pedeapsa este eficientă, în care poate contribui la reeducarea
condamnatului. În cadrul ei se studiază organizarea sistemului penitenciar,
regimul de viaţă în penitenciar, se elaborează anchete sociale şi psihologice
280
asupra deţinuţilor, cercetările clarificând o serie de aspecte, dincolo de cele
strict juridice, care pun în evidenţă eficacitatea acestei măsuri, dar şi unele
neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse.
2. Dreptul executării pedepselor
Dreptul executării pedepselor sau Dreptul execuţional penal se
poate defini ca o ramură de drept alcătuită din totalitatea normelor juridice
prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor
de drept penal.
Obiectul dreptului executării pedepselor este alcătuit dintr-un grup
de relaţii sociale speciale, şi anume cele care apar în activitatea de executare
a pedepselor principale, complementare etc.
Domeniul dreptului executării pedepselor: ansamblul de norme
juridice care reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul executării
sancţiunilor de drept penal.
Caracterele:
- sistem cuprinzător de norme de drept ;
- caracter autonom ;
- caracter de drept public.
Scopul: educarea eficientă a celui care execută pedeapsa,
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi apărarea ordinii de drept, precum
şi realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor.
3. Penologia
Penologia este ştiinţa care studiază mijloacele de apărare sociale
contra faptelor antisociale declarate infracţiuni. Este o disciplină
nenormativă, social-psihologică, ce studiază atât sancţiunile privative de
libertate, cât şi celelalte sancţiuni alternative, neprivative de libertate.
Deosebirile între penologie şi dreptul executării pedepselor sunt
următoarele:
• Penologia este o ştiinţă nenormativă cu caracter social-psihologic
care studiază evoluţia pedepselor, privative sau neprivative de
libertate în societate, în timp ce dreptul executării pedepselor este
o ştiinţă normativă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale legate de executarea sancţiunilor
de drept penal.
• Ştiinţa penitenciară este tot o ştiinţă nenormativă care tratează
regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiază
exclusiv executarea pedepselor în mediu închis.
Penologia oferă date despre natura, funcţiile pedepselor, studiază
evoluţia pedepselor în societate, modalităţile de executare a acestora, apariţia de
sancţiuni de drept penal noi (măsuri educative), sancţiuni penale alternative şi

281
propune schimbări în sistemul executiv penal care să apere societatea împotriva
infracţiunilor şi să perfecţioneze mijloacele de reeducare socială.

II. REACŢIA SOCIALĂ FAŢĂ DE CRIMINALITATE


1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială
Reacţia socială se concretizează în modelele de politică penală.
Prin reacţie socială se înţelege orice reacţie de apărare a societăţii
împotriva celor care încalcă normele de conduită general aplicabile. În raport
de calitatea celui care măsoară întinderea şi gravitatea represiunii, reacţia
socială poate fi clasificată în represiune privată şi represiune etatizată.
O dată cu progresele realizate de umanitate, în ultimele decenii a
evoluat, căpătând contur ştiinţific, şi problematica infracţionalităţii,
infractorilor şi a reacţiei sociale.
Se disting preocupări în acest sens atât la nivel naţional, cât şi la nivelul
celor mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, în cadrul
Consiliului Economic şi Social (ECOSOC), în februarie 1992, Comisia
Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie penală.
2. Modelele de reacţie socială
Modelul represiv
A fost aplicat în două etape:
a)ajuridică, incluzând răzbunarea privată nelimitată (legea junglei
sau legea celui mai tare) şi răzbunarea privată limitată (predarea
vinovatului, pedeapsa echivalentă, compoziţie) ;
b) juridică, reprezentată prin represiune etatizată, cea mai evoluată
formă a reacţiei represive.
Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentanţii şcolii clasice
de drept penal, al cărei întemeietor a fost Cesare Beccaria, şi este
caracterizat prin următoarele:
- pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei;
- scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă,
respectiv, prevenirea generală şi specială.
Cesare Beccaria prezintă, în lucrarea sa Dei delitti e delle penne,
aspecte privind represiunea etatizată ca model de reacţie socială.
C. Beccaria introduce ideea de utilitate socială a pedepsei, cu semnificaţia
că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru ispăşire, ci pentru a împiedica
săvârşirea altor „rele” în viitor. Pedeapsa trebuie să fie proporţională cu
gravitatea faptei fără a ţine seama de personalitatea făptuitorului, care era
văzut ca o entitate abstractă, atributele principale ale pedepsei fiind
uniformitatea şi severitatea. Scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea
individuală şi colectivă. Ca modalităţi de individualizare, pedepsele erau:
282
eliminatorii, corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau interdicţii.
Beccaria s-a declarat împotriva pedepselor brutale şi infamante,
considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea criminală dacă îşi
vor da seama că un au nimic de pierdut. El s-a pronunţat împotriva
pedepsei cu moartea, apreciind că aceasta trebuie aplicată numai în cazuri
excepţionale.
Modelul preventiv
Este fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, cel mai de seamă reprezentant fiind E. Ferri. El afirmă
necesitatea luării unor măsuri de ordin economic şi social care să elimine
şi să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalităţii, măsuri denumite
substitute penale (exemple: iluminatul străzilor, descentralizarea
administrativă, reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de
lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter
curativ prin care se urmăreşte vindecarea infractorului, recuperarea
acestuia (pe larg în lucrările: G. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie,
Editura Europa Nova, Bucureşti 1996 şi I. Iacobuţă, Criminologie,
Editura Junimea, Iaşi, 2002).
Modelul mixt
Apare după cel de-al război mondial şi are ca reprezentanţi pe
F. Grammatica în Italia, Marc Ancel în Franţa şi T. Sellin în SUA.
Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecinţă a
umanizării noilor legislaţii penale pe baza cunoaşterii ştiinţifice a
fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului.

III. INFLUENŢA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR


DE POLITICĂ PENALĂ
1. Măsurile de siguranţă
Criminologia a avut o contribuţie importantă la lărgirea mijloacelor
de combatere a criminalităţii prin susţinerea introducerii în legislaţia penală
a măsurilor de siguranţă. Aceste măsuri sunt necesare pentru că unor
categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane
bolnave), iar pentru alţii, pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt suficiente
(infractorul rămâne cu arme, bani, provenind din infracţiune).
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni penale, măsuri de constrângere.
Se aplică de către instanţele de judecată, uneori de parchet, persoanelor care
au comis infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt reglementate în Partea generală a Codului
Penal şi sunt destinate să preîntâmpine, prin înlăturarea anumitor stări de
pericol social relevate de faptă, săvârşirea de noi infracţiuni. Aceste măsuri
sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de
283
a se afla în anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială, interdicţia
de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată.
Examenul individual
Presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui
diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării
acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se află la baza
individualizării judiciare a pedepsei, urmată de o individualizare
penitenciară cu aceeaşi finalitate.
Prima sa aplicare practică s-a realizat în anul 1907 în Argentina,
înfiinţându-se un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul
penitenciarului naţional. Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia,
Chile, Germania, Austria şi Franţa.
În SUA, la închisoarea San Quentin din California s-a înfiinţat, în
anul 1944, un centru de orientare curativă, care examina persoana
infractorului şi aviza tratamentul ce urma să i se aplice în penitenciar.
2. Terapia resocializării
Denumită şi tratamentul individual de resocializare, aceasta se
bazează pe rezultatele cercetărilor criminologice clinice, având ca finalitate
ameliorarea tendinţelor reacţionale ale infractorului, valorificarea
aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivaţilor şi modificarea atitudinii sale.
Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinică, abordând
personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica sa. Metoda clinică rezidă
în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi
delincvenţi. Fără a distinge între desfăşurarea tratamentului în libertate, în
mediu liber, semiliber sau închis, tratamentul este individualizat în funcţie
de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metode terapeutice,
psihopedagogice, psihanalitice etc. Această terapie este valoroasă prin
faptul că implică infractorul în procesul de resocializare; el e pus în situaţia
de a coopera la transformarea propriei personalităţi.
3. Noile tendinţe în politica penală
Neoclasică
Se manifestă ca un model nou de politică penală represivă, tendinţă
ce trebuie să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate,
infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor
funcţionarilor publici corupţi, conform recomandărilor de politică penală
ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca
temă generală „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi
pentru justiţia penală în perspectiva secolului XXI”. S-a materializat atât în

284
legislaţiile penale din ţările europene foste socialiste, care îşi înăspresc
sancţiunile, cât şi în ţările occidentale (exemplu - noul cod penal francez).

Moderată
Consecinţă a tentaţiei echilibrului, având ca premise două idei:
represiunea prea severă şi renunţarea la sancţiunea penală vor avea drept
consecinţă accentuarea dificultăţilor în relaţiile interumane. Această
orientare apreciază că reducerea disparităţilor sociale, economice şi
culturale între indivizi este de natură să contribuie la o mai bună integrare
socială, la implicarea cetăţenilor în rezolvarea problemelor comunităţii şi,
astfel, la diminuarea criminalităţii.
Se preconizează, printre altele:
-aplicarea mai frecventă a unor alternative la pedeapsă, cum ar fi
munca în serviciul comunităţii;
-soluţionarea conflictelor penale prin mediaţiune şi dejuridicizare
(justiţie restaurativă).
Radicală
Cunoscută şi sub denumirea de „noua criminologie”, propune un
model aboliţionist de politică penală, punând în discuţie legitimitatea
sistemului penal şi necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzând
un ansamblu de măsuri şi acţiuni care să asigure protecţia socială, dar şi o
„gestiune” echitabilă a conflictelor.
În acest context, rolul criminologiei constă în examinarea critică a
sistemului de justiţie penală existent şi preconizarea unor soluţii de
restrângere treptată şi înlocuire a întregului ilicit penal.

IV. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE SANCŢIUNILOR PENALE


1. Funcţia morală
Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să
provoace infractorului o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect
educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a
condamnatului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a
faptului că respectarea legii penale este o necesitate.
2. Funcţiile utilitare
Exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care
pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane, deoarece
există persoane care se abţin de la săvârşirea de infracţiuni nu din
convingere, ci din teama de pedeapsă.

285
Intimidare. Prin aplicarea sancţiunii se consolidează forţa de
intimidare exercitată asupra destinatarilor normelor de drept penal.
Readaptare socială. Prin executarea pedepsei se urmăreşte
formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi
regulile de convieţuire socială. Reeducarea condamnatului, care să conducă
după executarea pedepsei la o deplină readaptare socială, tinde la
modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea
concepţiilor şi deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale
în procesul de readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din
punct de vedere social, educaţia şcolară şi pregătirea profesională în diverse
meserii, activităţi sociale şi culturale, educaţia religioasă.
Eliminare. Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din
societate. Eliminarea temporară se realizează când pedeapsa se execută în
locuri de deţinere o anumită perioadă de timp ; eliminarea definitivă se
realizează în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
3. Scopul sancţiunii penale
Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Realizarea acestui scop include atât prevenţia specială, adică prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţia
generală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de alte
persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.

V. REGIMUL GENERAL DE EXECUTARE


A SANCŢIUNILOR PENALE
1. Penitenciarul
Preliminarii
Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de
libertate, un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire
specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele
trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea,
hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de
detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor
condamnaţi, paza şi supravegherea lor. După capacitatea lor, există
penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari şi
foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).
Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direcţia Generală a
Penitenciarelor, structură care face parte din Ministerul Justiţiei, iar la nivel
local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentată de un director
civil, preferabil licenţiat în drept, ajutat de un director adjunct militar, care
286
răspunde de paza şi securitatea penitenciarului. În cadrul fiecărui
penitenciar există o comisie formată din director, un educator, un medic sau
un psihiatru, precum şi şeful compartimentului de evidenţă şi organizarea
muncii, care analizează comportarea condamnaţilor şi face propuneri
privind regimul şi tratamentul acestora. Personalul este format din personal
de pază şi supraveghere, personal administrativ, personal specializat
(psihologi, pedagogi etc.).
Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii
variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale
etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe
termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung.
Regimul de deţinere
Formele regimului de deţinere existente în România
Regimul de deţinere în comun se caracterizează prin aceea că
persoanele condamnate sunt ţinute împreună ziua şi noaptea, iau masa,
dorm împreună, lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ţinute
separat de bărbaţi.
Regimul de deţinere celulară constă în ţinerea condamnaţilor
închişi în celule separate ziua şi noaptea (mănâncă, dorm, eventual lucrează
în celulă). Se aplică celor condamnaţi pentru infracţiuni grave, celor
condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată.
Regimul de deţinere mixt constă în ţinerea condamnatului ziua, în
comun, şi noaptea, izolat, în celulă.
Regimul de deţinere progresiv constă în deţinerea, la început, în
regim celular şi, în măsura îndreptării şi comportării bune a condam-
natului, în deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară-regim de
„semilibertate”, iar în final trecerea la libertatea condiţionată.
Regimul de deţinere în România parcurge următoarele faze: faza
deţinerii în carantină, faza deţinerii în comun (cu excepţia condamnaţilor
pentru infracţiuni grave), faza muncii în afara penitenciarului fără pază (tot
în această fază, unii condamnaţi pot fi trecuţi în colonii penitenciare, spitale,
penitenciare cu regim de semilibertate), ultima fază de executare a pedepsei
fiind cea a liberării condiţionate în termenul hotărât de instanţă.
Regimul de ordine şi disciplină
Condamnaţii sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: programul
zilnic; disciplină şi ordine interioară; să se supună percheziţiilor; să respecte
regulile de igienă; să îndeplinească în bune condiţii muncile la care sunt
repartizaţi, să execute dispoziţiile date de conducere şi de personalul
penitenciarului etc.

287
Regimul de muncă şi calificare profesională
Munca este o componentă a regimului penitenciar, o obligaţie
înscrisă în Codul Penal, un mijloc de reeducare şi este o necesitate pentru
menţinerea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor.
Condamnaţii sunt repartizaţi în sectorul industrial, în construcţii sau
fac munci organizate în penitenciar. La repartizarea în muncă se au în
vedere aspecte cum ar fi: sănătatea, capacitatea de muncă, pregătirea
profesională a condamnaţilor. Muncile cu caracter permanent se plătesc (o
cotă de 40% revenindu-i condamnatului), iar cele cu caracter gospodăresc
din cadrul penitenciarului nu sunt plătite.
Activitatea instructiv-educativă şi de reeducare se realizează prin
programe adecvate în cadrul cărora se urmăresc: cunoaşterea de sine,
educaţia morală, cunoaşterea defectelor şi propriilor tendinţe. Activitatea
educativă se realizează cu un corp de educatori, instructori (profesori cu
experienţă, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamnaţilor se
face prin programe de şcolarizare, în colaborare cu instituţii de învăţământ
public care asigură certificate şcolare.
Drepturile condamnaţilor sunt următoarele: dreptul de a anunţa
familia despre situaţia în care se află, dreptul de a se consulta cu avocatul,
dreptul de a primi vizite, de a coresponda, dreptul la îngrijire, la tratament
medical, dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credinţa religioasă.
2. Executarea în regim deschis sau semideschis
În penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnaţi sunt trataţi cu
exigenţă şi cu încredere, fără a fi înconjuraţi de personal de pază în mod
strict. Regimul semideschis se caracterizează printr-o muncă creativă,
disciplină liber consimţită, care oferă condamnatului simţul responsabi-
lităţii, organizând gradual revenirea la viaţa normală. Pot beneficia de acest
regim condamnaţii nerecidivişti cu pedepse de până la 5 ani care
îndeplinesc o serie de condiţii (au executat 1/7 din pedeapsă, au vârsta peste
21 ani, manifestă regret pentru victimă, nu execută condamnări pentru
infracţiuni grave, au constant o comportare pozitivă etc.). Obligaţiile,
interdicţiile, precum şi consecinţele la care se expun în caz de nerespectare
se află într-un regulament pe care îl semnează condamnaţii.
Obligaţiile condamnaţilor se referă la: respectarea programului de
muncă, îndeplinirea activităţilor productive, respectarea regulilor de igienă,
grija faţă de bunurile din camerele de deţinere etc. Ei au o serie de
drepturi, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare: dreptul de a circula
liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social
obişnuit, dreptul la echipament, asistenţă medicală, odihnă, petiţionare,
vizite, corespondenţă.
288
3. Executarea în libertate
Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau
executarea în regim deschis sau în libertate se aplică în situaţia în care o
persoană este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de scurtă
durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt
următoarele:
a) executarea pedepsei închisorii în condiţii de deţinere în penitenciar
exercită o influenţă negativă, în special asupra infractorilor primari (a celor
care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune);
b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoacă
teamă, suspiciune şi atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa
acolo, constituind o piedică în calea integrării sale în societate (căsătorie,
profesie);
c) procesul de reeducare a condamnaţilor este dificil şi puţin eficient
în penitenciar;
d) costurile ridicate ale executării pedepsei în penitenciar ;
e) executarea pedepsei într-un loc de deţinere înseamnă o rupere de
familie, de profesie.
Executarea pedepsei închisorii fără privare de libertate se limitează la:
• condamnaţi pentru comiterea unor infracţiuni uşoare, cu un grad
redus de pericol social pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la
cel mult un an sau doi;
• condamnaţi care au comis infracţiuni din culpă şi care sunt
infractori primari;
Aceşti condamnaţi sunt supuşi condiţiei de a nu mai săvârşi alte
infracţiuni pe o perioadă de timp.
În cazul acestui regim se menţine pedeapsa cu închisoarea, dar ea
este înlocuită, substituită (spre exemplu, cu executarea pedepsei la locul de
muncă).
Executarea pedepsei închisorii în regim deschis îmbracă următoa-
rele forme:
a) obligarea la muncă fără privare de libertate (executarea pedepsei la
locul de muncă);
b) suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
c) executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară;
d) liberarea condiţionată;
e) executarea pedepsei închisorii de către condamnatul cetăţean străin
prin plata unei amenzi.
Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale şi în Legea
nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.
289
4. Liberarea condiţionată
Este o formă de individualizare a executării pedepsei. Această
instituţie complementară a regimului de executare este reglementată în
Codul Penal, în art. 59-61, şi urmăreşte reducerea pedepsei cu închisoarea
şi punerea în libertate a persoanei înainte de termen. Măsura se ia la
îndeplinirea condiţiilor exprese de acordare, prevăzute în lege, după
executarea unei părţi din pedeapsă.
Condiţiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a
beneficia de liberare condiţionată sunt:
- Executarea unei părţi din pedeapsa aplicată.
- Perseverenţa şi disciplina în muncă.
- Dovezi concrete de îndreptare.
- Se iau în considerare antecedentele penale.
La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, formată din
comandantul unităţii, un reprezentant al compartimentului de tratamente şi
siguranţa deţinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socio-
educative şi procurorul delegat, analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în Codul Penal şi redactează un proces-verbal în acest sens. Procesul-
verbal este trimis instanţei de judecată competente să acorde liberarea
condiţionată, adică celei din judeţul în care se află sediul penitenciarului.
Efectele imediate şi provizorii ale liberării condiţionate: punerea în
libertate a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; condiţionarea
eliberării, perioadă în care condamnatul trebuie să aibă o conduită bună şi
să nu săvârşească noi infracţiuni; efectul moral, care constă în satisfacţia
condamnatului că, prin propriul efort, a fost eliberat înainte de termen.
Efectele finale şi definitive ale liberării condiţionate: în cazul când
condamnatul nu a săvârşit alte infracţiuni, pedeapsa se consideră executată,
iar liberarea condiţionată şi provizorie se transformă în liberare definitivă,
condamnatul fiind în stare de libertate ca şi cum ar fi executat pedeapsa în
întregime. Dacă a săvârşit o infracţiune în perioada de până la împlinirea
termenului, instanţa poate dispune menţinerea sau revocarea măsurii
liberării condiţionate.
5. Probaţiunea
Definiţie. Din punct de vedere etimologic, termenul de probaţiune
provine din latinescul probatio, care desemnează o perioadă de încercare
sau iertare.
Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi de a
executa pedeapsa în comunitate, sub supraveghere, sau reprezintă un mijloc
de a asigura în acelaşi timp controlul şi asistenţa infractorului în timp ce
acesta este lăsat în comunitate sub supraveghere.

290
Scopul creării unui sistem de probaţiune: sprijinirea instanţelor de
judecată în procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea
pedepselor neprivative de libertate, precum şi creşterea gradului de
siguranţă a populaţiei prin supravegherea în comunitate a infractorului.
Avantajele probaţiunii şi, totodată, dezavantajele sistemului de
executare în penitenciar a pedepsei :
- Înlăturarea consecinţelor negative ale pedepsei privative de
libertate, inclusiv prin reducerea influenţelor mediului penitenciar asupra
infractorilor, mai ales asupra celor primari.
- Reducerea costurilor legate de privarea de libertate.
- Evitarea ruperii legăturilor cu familia, cu mediul profesional.
- Posibilitatea de reeducare este considerabilă faţă de mediul penitenciar.
- Contribuţia personală a condamnatului la reintegrarea sa socială etc.
- Pe un plan general, contribuţie la diminuarea criminalităţii.
Cadrul legislativ
Probaţiunea, ca sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii, are o
vechime apreciabilă în dreptul românesc. Astfel, în Regulamentele
Organice şi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în tradiţia penală prin filieră
franceză şi belgiană se regăsesc o paletă largă de sancţiuni denumite
generic alternative la încarcerare. În Codul Penal actual se regăsesc
reglementate o serie de măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate:
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă,
eliberarea supravegheată- măsură educativă aplicată primari.
Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel
de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării
pedepselor neprivative de libertate. Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile
de probaţiune sunt organizate ca structuri independente faţă de parchet,
instanţe, penitenciare, în sistemul de justiţie, în subordinea unei direcţii de
probaţiune din Ministerul Justiţiei.
Noutatea şi avantajele pe care le aduce instituţia probaţiunii sunt următoarele:
- probaţiunea este un proces continuu: instanţa încredinţează spre
supraveghere serviciului de probaţiune un client în virtutea unor argumente
strict juridice;
- supravegherea nu are caracter poliţienesc, ci este o posibilă
completare între control, asistare, ajutor;
- activitatea de probaţiune este o activitate profesionistă desfăşurată
de personal calificat;
- activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu
organisme neguvernamentale;
- misiunea principală este de protejare a societăţii.
291
VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE
A SANCŢIUNILOR PENALE
1. Minori
Codul Penal prevede pentru minorii care răspund penal un sistem
mixt format din măsuri educative şi pedepse (închisoarea şi amenda, ale
căror limite se reduc la jumătate fără ca minimul pedepsei închisorii să
poată depăşi 5 ani, iar dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, i se va aplica minorului pedeapsa închisorii
de la 5-20 ani). Măsurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se
va face atunci când se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru reeducarea minorului. Măsurile educative prevăzute de
Codul Penal sunt următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea
într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.
Mustrarea este acea măsură prevăzută în Codul Penal care constă în
dojenirea minorului şi în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în
sfătuirea minorului să se poarte astfel încât să dea dovadă de îndreptare.
Măsura se aplică în cazul unor fapte extrem de uşoare şi, de regulă, trebuie
să fie luată o singură dată. O astfel de pedeapsă devine eficientă numai dacă
instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe
minor şi, totodată, se adresează minorului cu maximă seriozitate, urmărind
să influenţeze cât mai mult modul său de a privi viaţa şi obligaţiile sociale
pe care şi le asumă.
Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului timp de un an
sub supraveghere deosebită părinţilor minorului, tutorelui, înfietorului sau
unei instituţii însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficienţa acestei
măsuri se realizează dacă supravegherea în condiţii corespunzătoare îşi
atinge scopul: îndreptarea minorului. Măsura se ia pe timp de un an şi
durata are valoarea unui termen de încercare, astfel încât, dacă minorul
săvârşeşte o faptă penală, instanţa va putea revoca măsura şi o va înlocui cu
măsura internării într-un centru de reeducare.
Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de
libertate şi se ia ca măsură de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte
penale de o anumită gravitate; se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura este eficientă dacă
minorul dă dovezi de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi de însuşire a
cunoştinţelor necesare, pregătirii profesionale. Pentru a-şi atinge scopul,
această măsură nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data
pronunţării hotărârii, i-a mai rămas, până la majorat, suficient timp pentru
reeducare. Dacă, în timpul liberării, minorul are o purtare necores-
292
punzătoare, instanţa poate revoca liberarea. Dacă în perioada liberării sau
internării, minorul săvârşeşte din nou o faptă penală, instanţa îi poate aplica
o pedeapsă, revocând măsura internării sau, dacă pedeapsa nu este
necesară, menţine internarea şi revocă liberarea.
Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură
privativă de libertate care are un caracter mixt: educativ şi medical. Ea se ia
faţă de minorul care răspunde penal, care, din cauza stării sale fizice sau
psihice, are nevoie de tratament şi de un regim de instruire şi reeducare
adecvat stării sale. Se poate lua până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar ea
poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 2 ani dacă prelungirea este
necesară pentru realizarea scopului internării. Această măsură presupune un
subiect susceptibil de a fi educat, de a-şi schimba comportamentul potrivit
exigenţelor educatorilor. Dacă minorul este iresponsabil datorită
afecţiunilor psihice de care suferă, se vor aplica prevederile art. 48. Cod
Penal privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul
integral şi intelectual în limite normale, chiar dacă prezintă tulburări pe
fondul unui deficit de instrucţie, măsura aceasta nu se va aplica. Măsura
este eficientă atunci când starea fizică sau psihică a minorului s-a
îmbunătăţit şi acesta dă dovezi de îndreptare, însuşindu-şi cunoştinţele
necesare pregătirii profesionale şi conţinutul disciplinelor predate.
Condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar
general cu privire la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii, dar
şi unui regim special de executare. Acest regim special trebuie să ţină
seama de particularităţile şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei
acestora, ca şi de protecţia şi asistenţa specială ce trebuie acordate tuturor
minorilor în vederea dezvoltării lor armonioase. Regimul de deţinere al
minorilor este mai uşor pentru că:
a) nu muncesc dacă trebuie să termine şcolarizarea sau sunt folosiţi la
treburi gospodăreşti interne;
b) beneficiază de pachete şi vizite mai multe;
c) pot primi învoiri şi permisii.
d) pot fi propuşi pentru liberare condiţionată.
2. Regimul special al anumitor categorii de infractori majori
Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în cazul săvârşirii unor
infracţiuni dintre cele mai grave (infracţiuni contra capacităţii de apărare a
României, contra statului, contra păcii şi omenirii, infracţiuni contra vieţii)
şi se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale existente
în celelalte penitenciare. Aceşti condamnaţi au o serie de probleme
specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor (exemple:
293
izolarea socială, dependenţă totală, sedentarism, singurătatea, uniformizarea
şi monotonia vieţii) şi al problemelor care stau la baza comportamentului
lor criminal. Cursurile de orientare şi pregătire socială, programele de
tratament vor urmări menţinerea relaţiilor cu lumea exterioară. Aceşti
condamnaţi se resemnează cu soarta lor, se adaptează foarte bine la viaţa de
penitenciar, însă acest fenomen contravine scopului închisorii, reintegrarea
socială a delincvenţilor.
Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen
lung
Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au
amenajate secţii speciale în regim închis. Condamnaţii la închisoare de
lungă durată sunt o categorie dificilă, periculoasă, iar executarea pedepsei
închisorii ridică probleme multiple:
- regim special de detenţie, mai sever;
- regim de muncă, odihnă, disciplină sever;
- măsuri de pază şi supraveghere stricte ;
- camere cu un mic număr de paturi, dacă este posibil.
Tratamentul acestor condamnaţi poate fi separat pe câteva domenii:
muncă şi activităţi educaţionale, activităţi de relaxare, activităţi cu persoane
din afara penitenciarului. Ca particularităţi, unele obligaţii şi interdicţii se
accentuează: nu pot presta muncă în afara locurilor de deţinere, pachetele,
vizitele, corespondenţa la intervale şi în cantităţi mai mici decât cele
stabilite pentru celelalte categorii de condamnaţi. În ceea ce priveşte
munca, numai după verificarea conduitei, a trăsăturilor de caracter,
condamnaţii care au o calificare pot fi folosiţi în domeniul respectiv. De
asemenea, reeducarea acestora implică o muncă complexă şi importantă,
fiind necesară examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.
Regimul aplicat tinerilor şi femeilor
Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaţilor cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 21 ani să fie eficientă, sunt necesare cunoaşterea
personală (studierea dosarului penitenciar, discuţii individuale), precum şi
stabilirea unui program zilnic care să acopere în întregime timpul
condamnatului. Programul va fi structurat astfel:
- activităţi productive;
- instruire teoretică, şcolarizare, calificare;
- activităţi educative şi culturale;
- în zilele de sâmbătă şi duminică – meditaţii, studiu individual,
acţiuni sportive, hobby. Programele desfăşurate în unităţile penitenciare vor
fi structurate pe categorii de vârstă, nivel de şcolarizare, calificare
profesională, astfel încât aplicarea lor să determine un rezultat eficient.
294
Din punct de vedere al regimului de detenţie, în principiu, femeile
condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi.
Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar şi se
poartă discuţii cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include
munca – ele nu vor face munci grele, ci o muncă potrivită (croitorie,
ţesătorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot
lucra mai mult de 8 ore/zi –, educaţia şi programe speciale care să rezolve o
parte din problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problemă
specială o reprezintă mamele care au copii sugari, sau în vârstă de până la
2, 3 ani; dilema de a creşte copii departe de mamele lor sau în penitenciare
este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare.
3. Regimul special determinat de starea fizică sau psihică a
condamnatului
Condamnaţii inadaptaţi social
Sunt acele persoane care au o structură psihică şi o experienţă de
viaţă care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Ele
suferă de psihonevroze şi psihopatii, acestea nefiind stări de boală psihică,
ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de control
psihic insuficient. Aceste persoane vin uşor în conflict cu ceilalţi
condamnaţi, au stări de nesiguranţă, au reacţii disproporţionate în raport cu
diferite situaţii în care sunt puşi. Este necesară supunerea la un tratament
complex şi competent, care să ţină seama de specificul lor moral şi psihic.
Condamnaţii bolnavi
Bolnavii fizici temporari pot fi trataţi de medicii din penitenciar, iar
cei cronici, inclusiv toxicomanii şi alcoolicii, au nevoie de tratament de
lungă durată, special. Ultimii pot fi trataţi în afara penitenciarului, în spitale
de specialitate, necesitând un tratament special, ulterior urmând a se
întoarce în penitenciar.
Bolnavii psihici se caracterizează prin lipsa conştiinţei că sunt bol-
navi şi a pericolului social pe care îl reprezintă, precum şi prin lipsa voinţei.
În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă, schizo-
frenie, paranoia etc.), aceştia vor fi examinaţi psihiatric, psihologic şi trimişi
la tratament în spitale sau instituţii medicale speciale şi supravegheaţi în
mod deosebit.

295
VII. CONCLUZII GENERALE
1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie
Administraţia Generală a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizată
după 1990, este o instituţie militară, subordonată Ministerului Justiţiei, cu
personalitate juridică. Ea asigură prin activităţile desfăşurate executarea
pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive şi a măsurii
educative de internare a delincvenţilor minori în centrele de reeducare.
Această instituţie are o structură organizatorică formată din 5 direcţii
(Siguranţa Deţinerii şi Regim Penitenciar, Educaţie, Studii şi Psihologie
Penitenciară, Resurse Umane, Logistică, Financiară). Personalul
administraţiei penitenciare este alcătuit din: personal de conducere, de
supraveghere, cultural-educativ şi alte categorii. Organizarea şi funcţio-
narea sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare şi
funcţionare aprobat de ministrul justiţiei, iar atribuţiile fiecărei persoane
sunt stabilite prin fişa postului.
Activitatea de control a administraţiei penitenciare se referă la:
control ierarhic, control judiciar, control administrativ şi controale privind
respectarea drepturilor persoanelor private de libertate.
Aşezămintele penitenciare, în număr de 43, aflate în subordinea
Direcţiei Generale a Penitenciarelor, sunt grupate în funcţie de volumul
complexitatea sarcinilor şi gradul de pericol social al deţinuţilor, după cum
urmează:
- penitenciare de maximă siguranţă;
- penitenciare de categoria I.
Penitenciarele sunt organizate şi funcţionează în baza H. G.
nr. 212/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei,
fiind conduse de un comandant militar sau director (civil).
La nivelul fiecărei unităţi sunt servicii şi compartimente similare cu
cele din administraţia centrală, precum şi secţii de deţinere pentru arestaţii
preventiv, minori, tineri, bolnavi, deţinuţi recidivişti sau foarte periculoşi,
conduse de comandanţi de secţie.
2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor
europene în domeniu
Normele interne în materia executării pedepselor trebuie să se
încadreze şi să respecte reglementările internaţionale în domeniu:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10
decembrie 1948.
- Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului, adoptată de
ONU la data de 4 noiembrie 1950.
296
- Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin
Rezoluţia nr. 663 C din 31 iulie 1957 de Consiliul Economic şi Social al ONU.
- Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea
R (87) 3 de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei din 12 februarie 1987.
- Recomandări şi rezoluţii ale Consiliului Europei care reglementează
aspecte din întreaga sferă a executării pedepselor (Recomandarea asupra
regulilor europene aplicate în comunitate, Recomandarea cu privire la
tratamentul deţinuţilor periculoşi, Recomandarea 1257 referitoare la
condiţiile de detenţie aplicate în statele membre ale Consiliului Europei).
Evaluările sistemului penitenciar românesc, realizate de Andrew
Barclay (Centrul Internaţional pentru studii penitenciare, Londra), în anul
1998, şi de Carmen Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii
Europene), din anul 2002, oglindesc reforma şi progresele realizate din
punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al condiţiilor
oferite de sistemul penitenciar românesc după 1990, subliniind, totodată,
aspectele negative, pentru înlăturarea cărora s-au formulat recomandări.
Au fost supuse evaluării aspecte precum: cadrul juridic, instruirea
personalului, înfiinţarea comisiilor de monitorizare penitenciară, revizuirea
codului de disciplină a deţinuţilor şi manualul de informare a lor, programe-
le educative pentru deţinuţi, oficiile de ajutor juridic, îngrijirea sănătăţii,
pregătirea pentru eliberare, problema automutilărilor şi a sinuciderilor
deţinuţilor, vizitarea acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*

1. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002.


2. Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989.
3. Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie,
Editura Academiei, Bucureşti, 1981.
4. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea socială postpenală a infractorilor între
realitate şi perspectivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
5. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

* Pentru ambele semestre de studiu.


297